Sunteți pe pagina 1din 130

Coordonatori: Emil ISTOCESCU, Ion SOARE

Autori: Teodor BARBU, Pr. D-tru BĂLAŞA, Emil ISTOCESCU,


Ionel MIRESCU, Alin PAVELESCU, Ion SOARE,
C-tin ŞERBAN, Ion Constantin VASILE
Colaboratori: Gh. CONDEI, Ioan St. LAZĂR

Municipiul
DRĂGĂŞANI

249
Prima atestare documentară a
localităţii DRĂGĂŞANI
1535 (7043), iunie 7. Hrisov prin care Vlad Vintilă vv., domnul Ţării Româneşti, îi întăreşte lui
Fârtat pârcălabul din Drăgăşani şi fiilor lui, ocine în Lăleşti, Drăgăşani şi Murgeşti.

+ „Din mila lui Dumnezeu, Io Vlad voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi
preabunului Radu Voievod, dă Domnia mea această poruncă a domniei mele, cinstitului boier al
domniei mele jupanului Fârtat pârcălabul şi cu fiii lui, ca să-i fie în Lăleşti şi în Drăgăşani şi în
Murgeşti, pentru că îi sunt drepte ocine dedine.
Iar după aceea, au avut pâră cu Stanca de la Râmnic înaintea domniei mele pentru cele de mai
sus zise averi şi sate, de a pârât Stanca pe jupan Fârtat, că este nepoata lui, făcută de fratele lui.
Iar domnia mea, întru aceasta, am judecat după lege, cu cinstiţii dregători ai domniei mele şi am
dat domnia mea lege, 12 boieri Stancăi din Râmnic, ca să jure domniei mele că este făcută de fratele
mai sus zisului boier al domniei mele, jupan Fârtat pârcălab.
Iar ea n-a putut să jure, ci a rămas de lege înaintea domniei mele. De aceea am dat şi domnia
mea boierului domniei mele ca să-i fie de ocină şi de ohabă şi de nimeni neatins, după spusa domniei
mele. Iată şi martori am pus domnia mea: jupan Drăghici fost vornic şi jupan Şerban mare vornic şi
jupan Vlaicul mare logofăt şi Drăghici spătar şi Udrişte vistier şi Radul paharnic şi Staico comis şi
Vintilă stolnic şi Badea Aiaz mare postelnic.
Ispravnic, Tatul logofăt. S-a scris în iunie 7 zile, în anul 7043 (1535).
+ Io Vlad voievod, din mila lui dumnezeu domn”.
(DIR, B, XVI/II, doc. 114, pag. 182-183)

250
Harta municipiului DRĂGĂŞANI

251
PEPINIERA din Drăgăşani, amenajată în 1897
(Din 1943: „Staţiunea Experimentală de Viticultură şi Enologie Drăgăşani”,
în urma contopirii cu fosta Cooperativă Viticolă)

Trei mari fii ai Drăgăşaniului


GIB I. MIHĂESCU, pr. DUMITRU BĂLAŞA şi acad. MUGUR ISĂRESCU

252
CUPRINSUL
SIGLE ŞI PRESCURTĂRI BIBLIOGRAFICE ----------------------------------- 255
Alte abrevieri --------------------------------------------------------------------------------- 256
STUDIU ISTORIOGRAFIC (Emil Istocescu, Ion Soare) ------------------------ 259
Cap. I – CADRUL NATURAL (Ionel Mirescu) --------------------------- 263
1. AŞEZAREA GEOGRAFICĂ ------------------------------------------------------- 263
2. RELIEFUL ----------------------------------------------------------------------------- 263
3. CLIMA ---------------------------------------------------------------------------------- 266
4. VEGETAŢIA ------------------------------------------------------------------------- 267
5. FAUNA ---------------------------------------------------------------------------------- 268
6. PATRIMONIUL NATURAL ŞI PEISAGIST. REZERVAŢIA
AVIFAUNISTICĂ -------------------------------------------------------------------- 269
Cap. II – ISTORIA (Pr. Dumitru Bălaşa) ------------------------------------ 271
1. PREISTORIA, ISTORIA ANTICĂ ŞI PREMEDIEVALĂ ------------------ 271
2. EVUL MEDIU ------------------------------------------------------------------------- 274
a) Prima atestare a localităţii Drăgăşani ----------------------------------- 274
b) „Drăgăşanii Episcupii” ------------------------------------------------------- 274
3. EPOCA MODERNĂ ----------------------------------------------------------------- 276
a) Drăgăşaniul şi mişcarea revoluţionară din 1821 --------------------- 276
b) Anul 1848 la Drăgăşani ------------------------------------------------------- 278
c) Împroprietărirea „lui Cuza” ------------------------------------------------ 279
d) Drăgăşănenii şi cucerirea independenţei -------------------------------- 280
e) Ecouri ale Răscoalei din 1907 ----------------------------------------------- 281
f) Participarea la prima conflagraţie mondială --------------------------- 281
g) Aspecte politice ------------------------------------------------------------------ 283
4. EPOCA CONTEMPORANĂ ------------------------------------------------------- 283
a) Perioada interbelică ----------------------------------------------------------- 283
b) Perioada postbelică ------------------------------------------------------------ 283
c) Postdecembrismul şi pluripartidismul în Drăgăşani ---------------- 284
Cap. III - EVOLUŢIA DEMOGRAFICĂ ŞI A ÎMPĂRŢIRILOR
ADMINISTRATIVE -------------------------------------------------------------------- 287
1. EPOCA MEDIE ----------------------------------------------------------------------- 287
2. EPOCA MODERNĂ ----------------------------------------------------------------- 288
3. PERIOADA CONTEMPORANĂ ------------------------------------------------- 289
a) Densitatea populaţiei ---------------------------------------------------------- 290
b) Mobilitatea populaţiei. Mişcarea naturală şi sporul natural ------ 290
c) Structura demografică -------------------------------------------------------- 291
d) Împărţiri administrative de-a lungul timpului ------------------------ 292
Cap. IV - ECONOMIA ŞI SOCIETATEA (I. Mirescu) -------------- 294
1. DE LA ÎNCEPUTURI, PÂNĂ LA 1831 ------------------------------------------ 294
a) Satul Drăgăşani ----------------------------------------------------------------- 295
b) Târgul Drăgăşani - centru comercial şi meşteşugăresc ------------- 295
2. EPOCA MODERNĂ ----------------------------------------------------------------- 297
253
a) Viticultura – importantă ramură a agriculturii drăgăşănene ---- 297
b) Dezvoltarea comerţului şi a meşteşugurilor ---------------------------- 298
c) Veniturile şi cheltuielile târgului ------------------------------------------- 299
d) Emanciparea localităţii ------------------------------------------------------- 300
e) Oraşul Drăgăşani --------------------------------------------------------------- 301
3. PERIOADA CONTEMPORANĂ ------------------------------------------------- 303
a) Agricultura ----------------------------------------------------------------------- 304
b) Viticultura ------------------------------------------------------------------------ 308
c) Comerţul -------------------------------------------------------------------------- 311
d) Aspecte industriale ------------------------------------------------------------- 313
Cap. V – ÎNVĂŢĂMÂNTUL (Emil Istocescu) ----------------------------- 317
1. ŞCOALA ÎN EVUL MEDIU -------------------------------------------------------- 317
2. EPOCA MODERNĂ (1831-1918) --------------------------------------------- 317
3. PERIOADA CONTEMPORANĂ ------------------------------------------------- 319
Cap. VI – VIAŢA CULTURALĂ ------------------------------------------------ 325
1. CULTURA POPULARĂ -------------------------------------------------------- 325
a) Tradiţii şi obiceiuri ------------------------------------------------------ 325
b) Creaţia populară -------------------------------------------------------- 326
c) Portul popular din zona Drăgăşani ----------------------------------- 326
d) Folclorişti ---------------------------------------------------------------- 327
2. CULTURA SCRISĂ ------------------------------------------------------ 327
a) Bibliotecile ------------------------------------------------------------------------ 327
b) Cartea şi presa tipărită ------------------------------------------------- 328
c) Căminul cultural (Casa de Cultură) -------------------------------------- 331
d) Presa actuală --------------------------------------------------------------- 333
e) Muzeele ---------------------------------------------------------------------------- 334
f) Cinematograful ------------------------------------------------------------------ 335
Cap. VII- OCROTIREA SĂNĂTĂŢII --------------------------------------- 339
1. ASISTENŢA MEDICO-SANITARĂ -------------------------------------------- 339
2. SITUAŢIA FARMACEUTICĂ --------------------------------------------------- 346
Cap. VIII - VIAŢA RELIGIOASĂ --------------------------------------------- 349
1. PAROHIILE ORTODOXE -------------------------------------------------------- 349
2. ALTE CULTE ------------------------------------------------------------------------ 350
Cap. IX – SPORTUL (Alin Pavelescu, I. Soare, Em. Istocescu) --- 353
Cap. X – TURISMUL ----------------------------------------------------------------- 359
Cap. XI - PERSONALITĂŢI DRĂGĂŞĂNENE (Ion Soare,
Emil Istocescu) ----------------------------------------------------------------------------- 361
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ---------------------------------------------------- 373
SUMMARY ----------------------------------------------------------------------------------- 377
RÉSUMÉ --------------------------------------------------------------------------------------- 378

254
SIGLE ŞI PRESCURTĂRI BIBLIOGRAFICE

1848 în Vâlcea – Corneliu Tamaş, Petre Bardaşu, Sergiu Purece, Horia Nestorescu-Bălceşti,
Revoluţia de la 1848 în judeţul Vâlcea. Studii şi documente, Bălceşti pe Topolog, Societatea „Prietenii
Muzeului Bălceşti”, 1978.
1907 în Vâlcea – Tamaş Corneliu, Bardaşu Petre, Purece Sergiu, Nestorescu-Bălceşti Horia, Răscoala
ţărănească din 1907 în judeţul Vâlcea. Studii şi documente, Bălceşti pe Topolog, Societatea „Prietenii
Muzeului Bălcescu”, 1974.
1916-1918 în Vâlcea – Tamaş Corneliu, Bardaşu Petre, Purece Sergiu, Nestorescu-Bălceşti Horia,
Judeţul Vâlcea în anii Primului Război Mondial, Bălceşti pe Topolog, Societatea „Prietenii Muzeului
Bălcescu”, 1979.
Anuarul Mitropoliei – Viaţa bisericească în Oltenia. Anuarul Mitropoliei Olteniei, Craiova.
Tipografia Sf. Mitropolii a Olteniei, Râmnicului şi Severinului, 1941.
„A.O” – „Arhivele Olteniei”.
DGLR – Dicţionarul general al literaturii române, A-B, C-D, Bucureşti, Ed. „Univers Enciclopedic”,
2004.
DIR – Documente privind istoria României.
Documente V – Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, vol. V, Bucureşti,
1959-1962.
DRH – Documenta Romaniae Historica.
EIR – Enciclopedia istoriografiei româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.
Gorjan-Suciu – General maior (r) conf. univ. dr. Ilie Gorjan, general de brigadă (r) prof. Ioan P.
Suciu, Contribuţii la istoria Jandarmeriei Române. 65 de ani de la eroicele lupte ale jandarmilor în „Bătălia
Bucureştilor” din august – septembrie 1944, Râmnicu-Vâlcea, Editura Petrescu, 2009.
Indicele comunelor 1874 – Indicele Comunelor pe periodul de cinci ani, 1876-1881, art. 4 şi 5 din
Legea comunală, promulgată în luna martie 1874, Bucureşti, Tipografia Statului, 1876.
Master plan Drăgăşani – Arhiva Primăriei Municipiului Drăgăşani, Master plan Drăgăşani,
2011 (neinv.).
ME I – Ion Măldărescu, Emilian Frâncu, Râmnicu-Vâlcea. Mică enciclopedie. Vol. I - Oameni
cunoscuţi ai Râmnicului contemporan. Râmnicu-Vâlcea, Ed. „Anton Pann”, 2002.
OSCA I – Petre Petria, Vâlcea. Oameni de ştiinţă, cultură şi artă. Dicţionar, <vol. I>, Râmnicu-
Vâlcea, Ed. Conphys, 1997.
OSCA II – Petre Petria, Cristina Tănăsoiu, Vâlcea. Oameni de ştiinţă, cultură şi artă. Dicţionar, vol.
II, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 2004.
Preotul Bălaşa – Preotul Bălaşa – „Patriarhul de Drăgăşani” la 90 de ani, ediţie îngrijită de Ioan St.
Lazăr şi Dumitru Miăilescu-Panu, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Bunavestire, 2001.
Recensământul 1992 – Comisia Naţională pentru Statistică, Recensământul populaţiei şi locuinţelor
din 7 ianuarie 1992, Bucureşti, 1994.
Situaţiuea 1898 – Siuaţiunea Judeţului Vâlcea, espusă Consiliului General cu ocaziunea deschiderii
sesiunei ordinare din anul 1898, R.[âmnicu]-Vâlcea, „TIPografia Modernă” G. SFETEA & Comp. 421,
1898.
Situaţiunea Vâlcea 1900 – Expunerea situaţiunei judeţului Vâlcea presentată Consiliului judeţean în
sesiunea de la 15 octombrie 1908, Râmnicu-Vâlcea, Imprimeria judeţului şi a comunei Râmnicu-Vâlcea,
1900.
Situaţia Vâlcea 1908 - Expunerea situaţiunei Judeţului Vâlcea, expusă consiliului judeţean în
sesiunea de la 15 octombrie 1908, Râmnicu-Vâlcea, Imprimeria Judeţului şi a Comunei Râmnicu-Vâlcea,
1908.
Tabloul arhitecţilor – Tabloul arhitecţilor, membri ai Colegiului Arhitecţilor din RPR, înscrişi în
Colegiu până la 19 febr. 1949, Bucureşti, 1949.

255
Alte abrevieri

Acad. – academician gen. – general


abr. – abreviat, abreviere gr. – grupa; gradul
AGEVACOOP – Asociaţia Generală a H.C.M. – Hotărârea Consiliului de Miniştri
Vânzărilor Cooperatiste ha – hectar(e)
apr. – aprilie hl – hectolitri
aprox. – aproximativ Hr. – Hristos
Arh. St. – Arhivele Statului ICHV – Institutul de Cercetări Horti-
A.S.D. – Asociaţia Sportivă Drăgăşani Viticole (Drăgăşani)
av. – avocat(ul) IMA – Întreprinderea de Mecanizare a
B – bărbaţi Agriculturii
BAR – Biblioteca Academiei Române I.M.H. – Institutul de Meteorologie şi
BATMA – Baza de Aprovizionare Tehnico- Hidrologie
materială IAP – Întreprinderea de Aprovizionare
BT – Bun de tipar Publică
buc. – bucăţi IAS – Întreprindere Agricolă de Stat
Buc. – Bucureşti ICHV – Institutul de Cercetări Hortiviticole
C – Celsius (astronom şi fizician suedez) (Bucureşti-Băneasa)
CAP – Cooperativa Agricolă de Producţie ICVV – Institutul de Cercetări pentru
cm – centimetri Viticultură şi Vinificaţie (Valea Călugărească)
colab. – colaborator(-i, -ii) IMA – Întreprinderea de Mecanizare a
coord. – coordonator(i), coordonare Agriculturii
CPVILF – Centrul de Producere, IVV – Întreprinderea Viei şi Vinului
Valorificare şi Industrializare a Fructelor înv. – învăţător(ul)
CS – Clubul Sportiv km – kilometru, kilometri
dec. – decembrie kmp – kilometri pătraţi
DGAIA – Direcţia Generală pentru loc. – locuitori
Agricultură şi Industrie Alimentară m – metru, metri
DJDAN – Direcţia Judeţeană Dolj a MAI – Ministerul Afacerilor Interne
Arhivelor Naţionale max. – maxim(ă)
DJVAN – Direcţia Judeţeană Vâlcea a M.I. – Ministerul de Interne
Arhivelor Naţionale MICM - Ministrul Industriei Construcţiilor
DJST – Direcţia Judeţeană pentru Sport şi de Maşini
Tineret min. – minim(ă)
DN – drumul naţional mm – milimetri
doc. – document(ul) Ms. – manuscris(ul)
dr. – doctor(ul) N-E – Nord-Est
Ed. – Editura nenum. – nenumerotat
etc. – et caetera (şi celelalte) nr. – număr(ul)
F – femei N-S – Nord-Sud
f. – fila N-V – Nord-Vest
fam. – familii O.I.V.V. – Organizaţia Internaţională a
f. an – fără an Viţei şi Vinului (the International Organisation of
F.A.O. – Organizaţia pentru Alimentaţie şi Vine and Wine)
Agricultură, de pe lângă ONU (Food and ONSŞ – Olimpiada Naţională a Sportului
Agriculture Organisation) Şcolar
FINCA – Fabrica de Încălţăminte ORL – oto-rino-laringologie (familiar:
(Drăgăşani) „nas-gât-urechi”)
F.R.O. – Federaţia Română de Oină ORVLF – Oficiul Raional de Valorificare a
GAS – Gospodărie Agricolă de Stat Legumelor şi Fructelor

256
pach. – pachet(ul) RSR – Republica Socialistă România
pag. – pagina, paginile SCPVV – Staţiunea de Cercetări şi
PDL – Partidul Democrat Liberal Producţie Vini-viticolă
PJD – Prefectura Judeţului Dolj (fondul S-E – Sud-Est
arhivistic –) sec. – secolul, secolele
PJV – Prefectura Judeţului Vâlcea (fondul sect. – sectorul
arhivistic –) sept. – septembrie
PNL – Partidul Naţional Liberal SMA – Staţiunea de Mecanizare a
PNŢ – Partidul Naţional Ţărănesc Agriculturii
Pr. – preot(ul) SMT – Staţiunea de Maşini şi Tractoare
PRM – Partidul România Mare str. – strada
(R), (r) – rezervist, în rezervă S-V – Sud-vest
REAZIM – Regia Exploataţiilor Agricole, ş. a. – şi altele
Zootehnice, ale Industriilor şi Maşinilor Agricole TBC – tuberculoză - bacilul Koch
recens. – recensământ v – verso
red. – redacţia vol. – volum
RPR – Republica Populară Română

Ediţie îngrijită de Ioan St. Lazăr, pr. Nicolae State-Burluşi şi


ing. Dumitru Misăilescu-Panu (Râmnicu-Vâlcea, Ed. Bunavestire, 2001)

257
Bustul lui Gib I. Mihăescu, din centrul municipiului

258
STUDIU ISTORIOGRAFIC

Un oraş atât de original, cu un trecut pe măsură de bogat în evenimente, nu putea să nu atragă atenţia
cercetătorilor, precum şi a călătorilor care l-au vizitat şi care, în impresiile lor de călătorie, au avut cuvinte de
apreciere pentru urbea viticolă a Drăgăşanilor (Hasdeu, Iorga, Vlahuţă ş.a.). Aplicând principiul cronologic
al expunerii bibliografiei, se cuvine să deschidem enumerarea contribuţiilor monografice privitoare la
Drăgăşani, cu evidenţierea interesantei schiţe Oraşul Drăgăşani - o conferinţă publică pe care Gib. I.
Mihăescu a prezentat-o în cadrul Ligii culturale locale, în perioada 1924-1930, când a practicat avocatura în
târgul natal. Incitantă la lectură, conferinţa reprezintă o sinteză realizată cu mijloacele artei literare şi
pigmentată cu un umor de calitate, a istoriei şi profilului oraşului natal; nu lipseşte din ea nimic din lucrurile
şi faptele esenţiale care au făcut (şi fac) faima acestui fost târg de viticultori şi meseriaşi: vechimea istorică
probată de documente, „darul” care i-a adus faima – vinul, rolul jucat în revoluţia lui Tudor şi, nu în ultimul
rând, „culesurile vestite, cu lăutari şi tămbălău, cu must şi pastramă” (Istocescu, 2010, 592-597).
În anul 1938, dr. Gh. Roşescu − medicul oraşului finaliza o scurtă monografie a comunei urbane
Drăgăşani, în care oferea informaţii interesante despre starea economică a localităţii, precum şi unele date
demografice, indicatorii de sănătate ai populaţiei şi deplorabilele condiţii igienico-sanitare ale oraşului.
La sfârşitul celui de-al IV-lea deceniu al secolului trecut, prin ordin al Ministerului Agriculturii, se
înfiinţa Staţiunea Oenologică Drăgăşani. Prin contopirea acesteia, în 1940, cu Pepiniera Drăgăşani, noua
întreprindere se va numi „Staţiunea Experimentală de Viticultură şi Oenologie Drăgăşani”, căreia i se va tăia
panglica inaugurală la 14 septembrie 1943. Cu acest prilej, s-a tipărit revista revista „România viticolă –
Podgoria Drăgăşani” (Ed. „Bucovina” I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1943), cu un cuvânt introductiv semnat de
G. Ionescu-Siseşti, în care savantul scria că „inaugurăm astăzi prima staţiune viticolă modernă a României,
în frumosul plai al Drăgăşanilor, aşa de bogat în amintiri, aşa strâns legat de vicisitudinile istoriei noastre”.
Tot cu această ocazie, profesorul I. C. Teodorescu tipărea prima lucrare monografică a unităţii − Contribuţii
la cunoaşterea Podgoriei Drăgăşani, în care sunt jalonate direcţiile de acţiune ale generaţiilor de cercetători
de aici.
Medicul Gh. Roşescu va alcătui, de asemenea, o Monografie a Cooperativei Viticole „Drăgăşani” (în
calitate de preşedinte al acestei instituţii), care este inclusă în publicaţia mai sus menţionată. În această
monografie, autorul analizează cauzele crizei şi stagnării economiei viticole de după Primul Război Mondial:
extinderea culturilor de hibrizi - producători direcţi, care a condus la supraproducţie şi calitate inferioară,
lipsa de capital - credit ieftin şi pe termen lung - pentru exploatare, lipsa de organizare a comerţului de vin pe
piaţa internă şi cea externă, penuria de debuşeuri la export după unire, pentru produsele din Ardeal şi
Basarabia etc.
Întrucât staţiunea viticolă din Drăgăşani a jucat un rol important în economia oraşului (într-o anumită
măsură, uneori se identifica cu localitatea!), nu este de mirare că acesteia i-au fost dedicate mai multe lucrări.
În 1965, la Întreprinderea Poligrafică din Sibiu, a apărut lucrarea cu caracter monografic (istoricul, activitate
specifică şi imagini), intitulată Staţiunea experimentală viticolă Drăgăşani, semnată de ing. Tony Ciolacu
(directorul staţiunii) şi de ing. Gheorghe Condei şi apărută sub egida Consiliului Agricol al Regiunii Argeş,
de care aparţinea Staţiunea Drăgăşani. În 1984, a fost publicată un fel de ediţie revăzută şi actualizată a
acestei lucrări: o broşură intitulată Staţiunea de Cercetare şi Producţie Viti-vinicolă Drăgăşani – sub egida
Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare, a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice şi a Institutului
de Cercetări pentru Viticultură şi Vinificaţie. În lucrare, este prezentat un istoric al podgoriei Drăgăşani,
precum şi al staţiunii. Intr-un capitol al cărţii, se vorbeşte şi despre Muzeul Viei şi Vinului, care luase fiinţă
nu de mult; sunt incluse imagini din staţiune, în alb-negru.
În 1986, a apărut o monografie complexă, intitulată Staţiunea de Cercetare şi Producţie Viti-
vinicolă Drăgăşani, la 50 de ani de activitate ştiinţifică şi 90 de ani de producţie în slujba viei şi vinificaţiei,
avându-i ca autori pe Gh. Condei, P. Baniţă, N. Zinca, P. Ionescu, M. Mărculescu, M. Erciulescu, D.
Iordache, A. Niţoiu şi T. Ciolacu.
Un ghid practic, Drăgăşani – 2001, a fost publicat în anul menţionat, la Editura Conphys din
Râmnicu-Vâlcea; autor – Teodor Barbu.

259
Un capitol special din volumul de memorii Am râs mult şi am plâns puţin (Bucureşti, Ed. Garamond,
2005), scris de Alexie T. Nicu – drăgăşănean de origine, se intitulează Oraşul meu şi oamenii lui, având un
caracter documentar deosebit de valoros. Este descrisă cu har, atmosfera de epocă de dinaintea ultimului
război, mai aşezată, mai prosperă, cu o lume demnă şi cumsecade, harnică şi îndestulată; casele cu aspect
arhitectonic încântător - adevărate bijuterii; grădina publică din centrul oraşului, cu cele două statui - a lui
Brătianu şi cea a lui Simulescu, edificiul modern al primăriei, toate acestea conferind un aer particular
vechiului târg al viticultorilor şi meseriaşilor.
Cu mai multe decenii în urmă, mai exact - prin anii ’70, pentru oficialităţile Drăgăşaniului, ca şi pentru
istoricii şi cercetătorii de aici, realizarea şi tipărirea unei monografii complete a oraşului Drăgăşani, devenise
aproape o obsesie – preocupare justificată prin faptul că, pe fundalul educaţiei patriotice ţintite, se avea în
vedere şi istoria complexă a acestei aşezări. Treptat, interesul pentru realizarea unei astfel de lucrări de
amploare a căpătat contur, mai cu seamă că urmau să se împlinească 1750 de ani de la atestarea documentară
a acestei aşezări. Iniţiată, redactată în mare parte şi propusă pentru editare încă din 1974, monografia oraşului
a avut neşansa de a nu vedea lumina tiparului timp îndelungat - trei decenii, din varii cauze, asupra cărora
merită să insistăm.
La 21 februarie 1974, conducerea oraşului a emis o decizie prin care se constituia un colectiv de
redacţie pentru realizarea monografiei localităţii (Liţă Petre, Nicolae Ignat, Marin Ciurduc, Dumitru Bălaşa
şi Eugeniu Enescu) şi o a doua „echipă” - de autori şi colaboratori, compusă din 11 persoane. Decizia era
însoţită de un plan al monografiei, prin care se stabileau capitolele, şi de un tabel nominal cu autorii şi
colaboratorii. Unii dintre aceştia erau chiar cadre universitare, precum Dumitru Berciu şi Dumitru Tudor, sau
cercetători de la Râmnicu-Vâlcea şi Craiova. Potrivit acestui plan, se prevedea ca prefaţa monografiei să fie
scrisă de generalul-maior Gh. Titileanu, directorul de atunci al Arhivelor Naţionale. Urma ca lucrarea, având
ca titlu De la Rusidava la Drăgăşani, retrospectivă şi actualitate, să fie deja tipărită în 1975, când se
împlineau 1750 de ani de la atestarea documentară a localităţii,
Demersurile pentru coordonarea muncii de documentare au revenit lui Nicolae Ignat, vicepreşedintele
Comitetului Executiv, care răspundea de munca culturală şi cunoştea şi pe generalul Titileanu, care anterior
condusese subunitatea M.I. din Drăgăşani. Bazându-se pe priceperea, experienţa şi aportul cercetătorului
istoric Dumitru Bălaşa, în calitate de secretar al colectivului de redacţie, s-a trecut la adunarea datelor
necesare, începând cu partea istorico-socială a trecutului localităţii Drăgăşani. Materialul strâns cu sprijinul
largului colectiv de colaboratori, a fost structurat în cinci volume dactilografiate la două rânduri, în format
A4, însumând peste 1300 de pagini, plus 263 anexe cu imagini alb-negru. Încă din luna aprilie 1974, autorii
propuseseră lucrarea pentru tipar.
Printr-o adresă semnată de Vasile Roman, primită de la Comitetul pentru Cultură şi Educaţie
Socialistă al Judeţului Vâlcea, datată 23 aprilie 1974, Consiliul Popular al Oraşului Drăgăşani era
încunoştinţat, însă, că „nu se poate aproba suma de 7000 lei - plată colaboratori”, întrucât monografia nu
a fost prinsă în planul editorial aprobat pentru anul 1974, urmând ca ea să fie cuprinsă în planul pe 1975.
Din varii şi inexplicabile motive, nici în 1975 (an aniversar pentru oraş) nu s-a putut obţine aprobarea de
fonduri pentru tipărire, dar . . . nici lucrarea nu fusese finisată! De aceea, abia la data de 26 decembrie 1975,
Biroul Executiv al Sfatului Popular al Oraşului Drăgăşani a înaintat o adresă către Direcţia Presei şi
Tipăriturilor Vâlcea, prin care se anunţa terminarea monografiei, ataşându-se şi lucrarea, în cinci mape,
totalizând 1322 de pagini şi 262 de ilustraţiii (hărţi, fotografii, fotocopii, tabele cu indici şi desene în tuş). Pr.
Dumitru Bălaşa, care era iniţiatorul, dar şi secretarul de redacţie al monografiei, aducea argumente
consistente pentru a obţine aprobarea tipăririi. Printre altele, erau menţionaţi şi o parte dintre colaboratori:
prof. univ. dr. docent D. Tudor – Bucureşti, Ileana Petrescu – cercetătoare principală la Institutul Academic
de Cercetări Sociale şi Politice din Craiova; Corneliu Tamaş, Petre Bardaşu şi Sergiu Purece – de la Filiala
Vâlcea a Arhivelor Statului, Horia Nestorescu-Bălceşti – directorul Muzeului ,,Nicolae Bălcescu”, pictorul
Sabin Bălaşa – din Bucureşti, folcloristul octogenar Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa şi alţii. Procesul verbal ataşat
la adresă, era semnat de Petre Liţă – primarul oraşului Drăgăşani, Marin Ciurduc - preşedintele Comitetului
Orăşenesc pentru Cultură şi Educaţie Socialistă şi Dumitru Bălaşa – secretar de redacţie.
În pofida tuturor acestor explicaţii şi argumente, BT-ul nu a fost primit şi manuscrisul a rămas
nepublicat. Este de presupus că una din cauze va fi fost faptul că Dumitru Bălaşa, care, deşi coordonase şi
contribuise în mod covârşitor la realizarea monografiei, era slujitor al bisericii şi fusese deţinut politic vreme
de mai mulţi ani (1959-1964).
Au trebuit să treacă 27 de ani, pentru ca proiectul – în bună parte, realizat – să poată fi reluat:.între
2002-2004, după consumarea evenimentelor descrise mai sus, ideea tipăririi monografiei a fost readusă în
260
actualitate, existând alte condiţii, fără constrângeri ale cenzurii şi fără restricţii financiare. Un colectiv
alcătuit din numai trei membri entuziaşti - Constantin Şerban, Emil Istocescu şi Teodor Barbu - a dus la bun
sfârşit lucrarea la care trudise echipa menţionată mai sus, restructurând întregul material şi adăugând noi
secvenţe. Munca de tehnoredactare a revenit lui Constantin Şerban, tot el făcând şi o consistentă prefaţă,
precum şi demersurile legate de imprimarea ei, la editura Ex Ponto din Constanţa. Cartea s-a tipărit în 500
de exemplare, format A4, şi a fost lansată la 28 mai 2004 în aula Bibliotecii municipale, evenimentul
prezentând efectul recunoaşterii unor eforturi anterioare şi bucuria firească a realizării primei monografii
autentice a Drăgăşanilor.
După patru ani, Ionel Mirescu şi colaboratorii vor publica Municipiul Drăgăşani. Monografie
geografică (Verguleasa, Ed. Kitcom, 2008) – lucrare temeinică, apropiată de exhaustivitate în plan
geografic, dar abordând în mod frecvent şi trecutul istoric al localităţii.
Alte lucrări şi studii, scrise în ultimele cinci decenii, vor avea în vedere, din punct de vedere tematic,
doar anumite aspecte din viaţa oraşului: învăţământul şi şcolile (Chelărescu Gh., Enescu Eugeniu, Antonie
Dorel, Persu Emil, Persu Elena, Istocescu Emil, Popescu Niţă, Brânaru Marin, Ghilencea Marin şi
Nicolaescu Gh., Anuarul Liceului Teoretic Drăgăşani, 1969; Piţuru Florentin şi Ştefan Poiată, Anuarul
Liceului Agricol Drăgăşani, 1973; Florea Neagoe, George Florian Neagoe, Studiu monografic despre
Colegiul Naţional „Gib I. Mihăescu”, 2007; Gh. Vieru, Arc peste timp. De la Şcoala Primară de Fete, la
Şcoala „Tudor Vladimirescu”, 1997 etc.); lăcaşurile religioase (pr. Dumitru Bălaşa, Mănăstirea Dobruşa –
studiu monografic publicat în MO, an XI, 1959, nr. 5-6, pag. 341-353), aspecte istorice (Pr. Ion D. Ciucă,
Domnica Ciucă, Ion M. Ciucă, 1821. Drăgăşani – mormântul regimului fanariot, 2001 ş.a.), personalităţi
(Al. Viorel Popescu, Marian C. Popescu, Ion M. Ciucă, Preotul profesor Gheorghe Sachelarie, Verguleasa,
Ed. Kittcom, 2009; Ionuţ-Cosmin Drăghici, Personalitatea lui Ştefan D. Filipescu, 2009 ş.a.) etc.
Monografia de faţă reprezintă o formă prescurtată, adaptată şi completată, a celei menţionate mai sus,
redactată cu opt ani în urmă (Monografia Drăgăşani, Constanţa, Editura „Ex Ponto”, 2004) de un colectiv de
redactori format din Emil Istocescu, Teodor Barbu şi Constantin Şerban (coordonatorul ediţiei), pe baza unei
documentaţii efectuate de pr. Dumitru Bălaşa şi Ion Constantin Vasile, ajutaţi de o serie de colaboratori. La
noua „versiune”, acestora li s-au adăugat Ionel Mirescu, Alin Pavelescu şi Ion Soare (coautor şi
coordonator). Spaţiul fiind limitat faţă de textul anterior, s-a renunţat la o serie de amănunte, la reproduceri
de documente şi la o bună parte din ilustraţii, care încărcau lucrarea iniţială.
Pe cât aceasta a fost posibil, la mai multe secvenţe, informaţia s-a adus la zi şi au fost completate unele
aspecte care lipseau, precum Sportul, Turismul ş.a. De asemenea, monografia a fost restructurată în bună
parte, pentru a se încadra în structura generală a volumului. Totodată, s-a acordat o atenţie corespunzătoare
textelor preliminare şi stilului de redactare, în vederea asigurării unei ţinute ştiinţifice mai riguroase. Ca
urmare, ea conţine, asemenea celorlalte „capitole” monografice din volum, consistente analize ale tuturor
domeniilor vieţii economico-sociale din timpuri mai vechi şi până în zilele noastre: cadrul natural, istoria (cu
toate perioadele sale şi cu datele privind atestarea satelor componente), evoluţia demografică şi a împărţirilor
administrative, dezvoltarea economiei şi a societăţii, învăţământul şi cultura, asistenţa medico-sanitară, viaţa
religioasă în rândul locuitorilor, sportul şi turismul, menţionându-se de fiecare dată, acolo unde a fost cazul
(şi au existat informaţiile necesare), realizările obţinute de locuitorii urbei.
Autorii au scos în evidenţă aspectele şi momentele istorice hotărâtoare din trecutul localităţii:
cultivarea fără întrerupere a viţei de vie şi dezvoltarea viticulturii, rolul aşezării în desfăşurarea şi sfârşitul
Revoluţiei de la 1821, eliberarea târgului - la jumătatea secolului al XIX-lea, cu probabilitate în 1861 - de
sub tutela Episcopiei Râmnicului (care, într-un fel, i-a încetinit dezvoltarea). Referitor la acest aspect, aflăm
că într-un document din 1729, fostul sat cu acest nume se numea „Drăgăşanii Episcupii”; transformarea
acestuia, dintr-o feudă a instituţiei menţionate, într-o localitate liberă, a avut efecte economice şi edilitare
rapide şi complexe: la 1872, localitatea era deja „comună urbană” (Frunzescu, 1872, 173), cu toate
consecinţele – pozitive – ce vor decurge de aici. Alte informaţii şi date semnificative se referă la contribuţia
drăgăşănenilor în susţinerea şi desfăşurarea revoluţiei paşoptiste şi apoi a celor două războaie mondiale;
mulţi dintre locuitori (peste 250) şi-au jertfit viaţa pe câmpurile de bătălie ale conflagraţiilor. O atenţie
corespunzătoare le-a fost acordată creatorilor din zona drăgăşăneană, întrucât de aici s-au ridicat o serie de
personalităţi de renume naţional (unele, chiar european!), care au contribuit la afirmarea materială şi
spirituală a urbei şi – implicit – a judeţului, în varii domenii
Emil ISTOCESCU
Ion SOARE

261
Prima monografie a Drăgăşaniului, publicată în anul 2004

262
Cap. I - CADRUL NATURAL
1. AŞEZAREA GEOGRAFICĂ
Situat în partea central-sudică a României, în sud-estul judeţului Vâlcea, pe malul drept al cursului
inferior al bătrânului Alutus, în pragul judeţului, cum vii dinspre Slatina, din sud, municipiul Drăgăşani este
al doilea oraş ca mărime, ca număr de locuitori şi ca dezvoltare economico-socială şi edilitar-gospodărească,
al unităţii administrative din care face parte. Localitate cu o existenţă milenară, ridicată şi dezvoltată în
apropierea castrului roman Rusidava, aşezarea se desfăşoară pe terasele din Lunca Oltului, la nord-vest de
confluenţa râului Olt cu pârâul Pesceana şi la nord de linia de contact dintre Podişul Getic şi Câmpia
Română.
Din punct de vedere matematic, oraşul se află situat între paralelele de 44˚ 37′ şi 44˚ 41′ latitudine
nordică; deci, foarte aproape de jumătatea distanţei dintre Polul Nord şi Ecuator şi între meridianele de 24˚
14′ şi 24˚ 18′ longitudine estică, iar în cadrul reţelei de drumuri din România, este situat la întretăierea DN
64 cu DN 67 B, la 53 km sud de Râmnicu-Vâlcea – reşedinţa judeţului Vâlcea; la 75 km sud-vest de Piteşti
– reşedinţa judeţului Argeş, la 38 km nord de Slatina – reşedinţa judeţului Olt, la 130 km sud-est de Târgu-
Jiu – reşedinţa judeţului Gorj, la 73 km nord-est de Craiova – reşedinţa judeţului Dolj şi la 220 km vest de
capitala ţării, Bucureşti.
Situată la răscrucea ,,Drumului Sării”, ce cobora din nord, dinspre Ocne spre Dunăre, cu cel al ,,buţii”
din sud, care se îndrepta spre Transilvania întretăindu-se cu drumurile spre Piteşti şi Târgu-Jiu, localitatea s-a
dezvoltat ca un târg cu importante funcţii comerciale. Existenţa din timpuri străvechi a unor drumuri ce
făceau legătura cu toate comunele şi satele din zonă, ca şi statutul său de centru urban cu posibilităti de
dezvoltare a schimburilor de produse, i-au conferit localităţii Drăgăşani rolul de centru de convergenţă pentru
întreaga zonă înconjurătoare însumând peste 1000 kmp, pe care trăiesc peste 100.000 de locuitori în aşezările
rurale din sudul judeţului Vâlcea şi din nordul judeţului Olt, cu distanţe de până la 25-35 km.
Zona este un bazin viticol important, iar oraşul reprezintă centrul celei mai vechi şi mai mari podgorii
a Olteniei: renumita podgorie a Drăgăşanilor, situată în sudul judeţului Vâlcea, la limita dintre câmpie şi
dealurile joase ale Podişului Getic, ocupând o parte din aceste dealuri, care pornesc din şesul Oltului.
Municipiul Drăgăşani ocupă o suprafaţă de 48,21 kmp, care, la recensământul populaţiei din anul
2000, era locuit de 20.798 persoane. Este cuprins între râul Olt, ce-l desparte de comuna Verguleasa – la
est, de comuna Voiceşti – la sud-est, de comuna Ştefăneşti – la sud-vest, de comuna Suteşti – la vest şi de
comuna Prundeni – la nord. Din alcătuirea oraşului, în afară de Drăgăşani, mai fac parte şi localităţile
componente: Zlătărei, Valea Caselor şi Zărneni, situate în partea de sud-vest, dezvoltate ca mici aşezări
desfăşurate de-a lungul drumurilor principale (ultimele două, iar prima – cu locuinţe grupate), toate având
aspect rural. Municipiul se înscrie în reţeaua de trasee turistice de pe Valea Oltului. Pe direcţia nord-sud, este
străbătut de calea ferată Piatra Olt – Sibiu şi de DN 64, iar de la est la vest, de DN 67 B, pe care se realizează
legături lesnicioase spre Râmnicu-Vâlcea, Sibiu, Slatina, Craiova, Târgu-Jiu, Piteşti şi Bucureşti

2. RELIEFUL
Oraşul Drăgăşani se află aşezat în Piemontul Getic şi ocupă părţi atât din Valea Oltului, în lunca şi pe
terasele căruia se găseşte, cât şi din dealurile sudice ale Platformei Olteţului, plantate cu vii. Înfăţisarea
actuală a Piemontului Getic este rezultatul efectului agenţilor externi care au acţionat de-a lungul timpului şi
acţionează şi astăzi, precum şi a modului de dezvoltare a regiunii în perioadele geologice mai apropiate sau
mai îndepărtate de noi.
Privit în ansamblu, Piemontul Getic este o regiune alcătuită din depozite sedimentare de rezistenţă
diferită (argile, marne, pietrişuri, nisipuri, gresii etc.), pe care s-au depus cele aluvionare; în acestea, în etape
relativ recente, apele au săpat văi adânci şi largi, cu terase separate prin interfluvii servind drept cumpene de
ape şi care nu au fost scutite nici ele de frământări de-a lungul evoluţiei geologice. O caracteristică a acestei
regiuni, este predominarea unui relief de coline şi suprafeţe tabulare sculptate de apele curgătoare. La baza
piemontului se află o masă de cristalin care a suferit o scufundare în perioada cretacică, în urma căreia
marea a pătruns şi a cuprins întreaga regiune. Din senonian şi până la sfârşitul pliocenului, marea a ocupat
263
cu intermitenţe această zonă, pentru ca la începutul cuaternarului să fie colmatată de aluviuni şi să i se redea
caracterul continental.
Aflată la periferia lanţului carpatic, această zonă a devenit o regiune de acumulare a materialelor
împrăştiate de râuri pe întinderi destul de mari. O mişcare pe verticală, care a avut loc la sfârşitul
pliocenului, a făcut ca regiunea muntoasă să se ridice cu circa 1000 de metri şi, ca urmare, linia de ţărm să
se retragă spre sud-est, pe direcţia Calafat-Craiova (I. Popescu - Voiteşti, 1935).
Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că la sfârşitul levantinului, întreaga regiune devine o câmpie
lacustră cu o înclinare generală spre sud. Pe această câmpie, pe măsura retragerii lacului levantin, au loc
procese de acumulări continentale datorită apelor torenţiale care vin din nord şi care aduc şi desfăşoară
enorme conuri de dejecţie, formate din pietrişuri, argile, nisipuri etc. Conurile de dejecţie formate şi-au unit
marginile, iar din acestea au derivat altele spre sud, constituind mai multe rânduri. Cele ce s-au format în
zona noastră, constituie conuri de dejecţie marginale în faţa câmpiei. Peste depozitele levantine ce se întind
pe întreg Podişul Getic, se găsesc depozite de natură aluvionară formate din prundişuri, a căror răspândire
ocupă aproape în întregime zona ce constituie obiectul prezentei descrieri. În partea sudică a Piemontului
Getic, acumulările fluviale aşternute pe argilele şi marnele cuaternarului mediu sunt din ce în ce mai ascunse
sub loessurile şi depozitele loessoide.
Trăsăturile principale ale actualului relief al oraşului sunt date de aşezarea sa în Valea Oltului inferior,
din care ocupă terasele şi lunca de pe partea dreaptă şi prelungirile sud-estice ale dealurilor din Platforma
piemontană inferior, ca şi pe acelea sud-estice ale dealurilor din Platforma Piemontană a Olteţului. Râul Olt,
odată pătruns în Piemontul Getic, îşi lărgeşte albia, panta se reduce, cursul său devine mai domol şi deseori
meandrat, incluzând numeroase ostroave de dimensiuni diferite. În zona oraşului Drăgăşani, Valea Oltului
depăşeşte 5-8 km, din care 2-5 km sunt ocupaţi de luncă, cea mai joasă terasă a văii.
În continuare, spre vest, se disting încă două terase, precum şi unităţi adiacente de-a lungul afluenţilor.
Zona culoarului Oltului este considerată de specialişti ca o foarte clară arie de discontinuitate geografică.
Viile de pe dreapta Oltului, din dealurile Drăgăşanilor, pometurile, pădurile, culturile de porumb şi fâneţe de
pe ambele părţi ale râului, scot şi mai bine în evidenţă acest golf, cu o vegetaţie stepizată, care înaintează
până la sud de Râmnicu-Vâlcea (V. Mihăilescu, 1946).
În partea de nord-vest a oraşului, se află zona înaltă a reliefului, reprezentată de Dealul Olt, a cărei
înălţime maximă ajunge la 304 m. Interfluviul aflat între Valea Oltului şi pârâul Verdea, prezintă o oarecare
netezime: are o direcţie nord-sud, paralelă cu albia Oltului, scade în înălţime, în aceeaşi direcţie, şi se pierde
în lunca Pescenii, la sud-vestul căreia se ridică dealurile Gârdeştilor şi Zlătăreilor.
Dealul Olt este fragmentat în mai multe părţi, de acţiunea erozivă a torenţilor, care au dus la formarea
a numeroase ogaşe şi ravene. Versanţii au o înclinare estică mai pronunţată spre Olt şi mai domoală spre sud
şi sud-vest; au pante de formă variată, prezentând concavităţi pe care s-au dezvoltat forme de eroziune.
Văile, care numai pe alocuri ating 80-100 de metri, exercită o puternică înaintare regresivă, datorată faptului
că zona a fost intens despădurită, pentru extinderea culturilor agricole şi, în mod special, pentru culturile de
viţă de vie.
La baza Dealului Olt se întind terasele Oltului, care reprezintă cele mai recente trepte de relief, a căror
formare e atribuită atât eroziunii laterale, care a fost predominantă, cât şi celei liniare, procese desfăşurate
în cea mai mare parte in timpul villafranchianului. În această zonă au fost puse în evidenţă trei terase şi
anume: terasa superioară de plus sau minus 50 m., terasa medie de 20 m şi terasa inferioară de 10 m (Coteţ,
1957). Terasa de 40-50 m se apreciază a fi de vârsta Günz – Mindel. Fiind cea mai veche, de-a lungul
timpului a suferit un îndelungat proces de eroziune şi nu s-a conservat. Apare pe partea dreaptă a Oltului şi
este reprezentată prin fragmente disparate în mici suprafeţe interpuse între terasa a doua şi relieful colinar,
fiind puternic fragmentată de văi.
Terasa a doua este bine reprezentată pe teritoriul oraşului, mai slab pusă în evidenţă în partea de nord,
unde are lăţimea de 300-400 m, şi mai larg dezvoltată spre sud, unde are circa 2-2,5 km lăţime. Prezintă un
aspect general plan, pe această terasă fiind aşezate spitalul, maternitatea, Colegiul Naţional „Gib Mihăescu”,
gara şi unităţile industriale din partea de nord-vest a oraşului, iar suprafeţele de teren dintre acestea şi Dealul
Olt sunt cultivate cu viţă de vie şi, în parte, ocupate de construcţii de locuinţe. În jumătatea nordică a
oraşului, pe această terasă se află şi calea ferată Piatra-Olt – Râmnicu-Vâlcea – Sibiu. Fruntea terasei a doua
ce traversează oraşul de la nord la sud, din cauza modificărilor antropice (construcţii de locuinţe şi străzi), a
fost mult modificată. Trecerea către terasa I se face printr-un abrupt, cu expunere estică şi dimensiuni ce nu
depăşesc 8-10 metri, cu soluri slab erodate. Pornind de la pasajul de cale ferată din nord, se poate uşor urmări
abruptul care însoţeşte DN 64, strada Tudor Vladimirescu, pe la est, până la strada Nicolae Bălcescu, unde
264
trece la vest de şoseaua naţională, printre Colegiul Naţional „Gib. I. Mihăescu” şi policlinică, prin cartierul
de blocuri din strada Trandafirilor, după care se îndreaptă spre vest, ocolind pe la sud zona Branişte.
În partea sudică a oraşului, curge pârâul Pesceana, care şi-a creat un relief vechi şi - în zona teraselor -
o luncă slab dezvoltată, cu una până la două terase având dimensiuni relative de 3-4 m, în cadrul terasei a
doua a Oltului. Lunca pârâului Pesceana se întinde de o parte şi de alta a albiei şi are o formă asimetrică,
fiind mult mai dezvoltată în partea de nord, unde atinge o lăţime de 300-400 m faţă de cea din sud, unde este
mult mai îngustă, discontinuă, întreruptă de versanţii dealurilor, care ajung până în albie.
Terasa I, cu aspect plan şi lăţime de 800-1000 m, este cea mai nouă şi îşi măreşte suprafaţa spre sud,
prin retragerea spre vest a terasei a II-a. Pe această terasă, se află cea mai mare parte a zonei rezidenţiale a
oraşului primăria, piaţa, policlinica, fostul IAS Drăgăşani, cartierele Momoteşti şi Gârdeşti, platforma
industrială din sud.
Trecerea spre Lunca Oltului, se face printr-un abrupt, mai mult sau mai puţin înclinat, mai evident în
partea de nord şi din ce în ce mai redus în partea de sud. Fruntea acestei terase este bine conturată de această
diferenţă de nivel, paralelă cu albia Oltului, care însoţeşte pe la est strada Traian, trece pe la vest de stadionul
oraşului, pe la est de piaţă şi de Grupul Şcolar Agricol, urmând un traseu paralel cu DN 64, până în lunca
pârâului Pesceana. Cândva, în antichitate, acest abrupt a însoţit drumul construit de romani de-a lungul
Oltului. Lunca Oltului însoţeşte albia minoră peste tot, având o lăţime de peste 2 km şi fiind dominată de
fruntea primei terase. Sub aspect morfodinamic, lunca reprezintă un păienjeniş de cursuri afluente, ce se
formează în zona înaltă, cu albii şi meandre părăsite. În luncă, stratificaţia terenului este variabilă, de la
nisipuri la argile, fără a exista o anumită ordine de sedimentare.
Pânza freatică se află la adâncimi reduse (circa 2 metri, şi chiar 3 metri în unele foraje, nivel ce poate
varia în cursul unui an. În urma amenajărilor făcute pentru construirea hidrocentralelor şi a lacului de
acumulare, albia minoră a Oltului a suferit modificări însemnate. Pe teritoriul oraşului, se află hidrocentrala
(de la Drăgăşani), cu digul aferent şi o parte a lacului de acumulare, cât şi partea terminală a lacului
hidrocentralei Strejeşti.
Modelarea actuală a reliefului. Procesele actuale de modelare sunt o continuare a celor desfăşurate
în etapele anterioare, amplificate de intervenţia omului în mediul înconjurător. Această acţiune asupra
scoarţei se produce continuu, printr-o gamă variată de agenţi: ape curgătoare, ape de infiltraţie,
pluviodenudare: zăpadă, vânturi, insolaţie, îngheţ-dezgheţ şi alte procese, între care predomină cele de
eroziune şi acumulare. Prin unele din elementele sale (ploi, zăpezi, vânt, temperatură), clima temperată, sub a
cărei influenţă ne aflăm, constituie principalul factor declanşator al diferitelor tipuri de procese
morfometrice. Ploile de lungă durată din timpul toamnei şi al primăverii, produc creşterea nivelului apei din
râuri, supraumectează solul şi roca, modifică poziţia pânzelor freatice, acţionând astfel direct şi asupra
alunecărilor de teren, fenomen intâlnit destul de des în dealurile de pe raza oraşului. Ploile torenţiale
frecvente în timpul verii, favorizează spălarea solului de pe interfluviile înguste şi mai ales de pe versanţi,
determinând formarea de ogaşe şi ravene, ce aduc prejudicii culturilor agricole, combaterea lor necesitând
cheltuieli mari. Vegetaţia existentă pe sol are rol de ecran protector asupra solului, prin reducerea forţei de
izbire a ploilor, diminuarea eroziunii areale şi de adâncime, prin micşorarea vitezei de scurgere a apei, de
împrăştiere a şuvoaielor ce se formează pe terenurile în pantă şi de împiedicare a formării de rigole, ravene şi
ogaşe, cu tendinţa de adâncire a piemonturilor, de unde şi necesitatea înierbării unor asemenea terenuri.
Omul, prin unele din activităţile sale, a intervenit în modificarea peisajului geografic; atât indirect,
influenţând dinamica proceselor de modelare, cât şi direct – prin anumite construcţii ridicate. Asupra
proceselor actuale, au influenţat şi alţi factori determinaţi de om, din care despădurirea, desţelenirea şi
terasările sunt cei mai importanţi şi au generat efecte negative însemnate. Constituţia geologică, cu predo-
minarea nisipurilor, a nisipurilor argiloase şi a pietrişurilor, a fost foarte favorabilă înaintării unor procese de
versant destul de puternice. Şi în prezent, aceste procese se dovedesc, pe alocuri, de o intensitate deosebită,
atât sub formă de pornituri, cât şi sub formă de eroziuni torenţiale, prin organisme deosebit de viguroase. În
zonă, procesele de modelare sunt asociate scurgerii difuze, şiroirilor (rigole, ogaşe, ravene), torenţilor,
alunecărilor, prăbuşirilor, solifluxiunilor etc.
Existenţa în trecut, dar şi în prezent - când prin aplicarea Legii nr. 18 din 1990 privind fondul funciar,
ţăranii şi-au reprimit suprafeţele de teren în proprietate -, a loturilor mici, în agricultură, multe dintre ele – pe
terenuri în pantă, cu orientare din deal în vale, a avut o „contribuţie” însemnată la evoluţia rapidă a eroziunii
solurilor. Dintre măsurile care sunt necesare pentru combaterea eroziunii şi degradării solurilor, trebuie luate
în calcul: împădurirea versanţilor mai abrupţi, a obârşiilor văilor şi ravenelor - canale de coastă, extinderea

265
livezilor combinate cu perdele antierozionale, garduri vii pe curbele de nivel, terasarea terenurilor plantate cu
viţă de vie şi pomi fructiferi, efectuarea lucrărilor pe curbele de nivel etc.

3. CLIMA
Zona geografică în care este situat oraşul Drăgăşani, aparţine tipului de climat temperat continental
moderat, cu slabe influenţe mediteraneene. Aceste caracteristici sunt exprimate în valorile termice ale anului,
izoterma de +10˚C trecând prin această regiune, pe linia Topoloveni-Drăgăşani-Strehaia, cu pătrundere
adâncă de-a lungul Oltului, până în zona dealurilor subcarpatice, la nord de Râmnicu-Vâlcea.
Pentru analiza regimului termic, s-au folosit valorile înregistrate în perioada 1896-1915 şi 1928 -1955
la Staţia meteorologică a Staţiunii de Cercetări Viticole şi în intervalul de timp 1956-2005, înregistrată la
Staţia Meteorologică Drăgăşani, situată la 44˚41` latitudine nordică şi 24˚17` longitudine estică, pe Dealul
Olt, la o altitudine de 280 m. Din studierea datelor existente, reiese că media anuală a temperaturii în prima
perioadă, 1896-1955, a fost de 10,4˚ C, iar în cea de a doua s-a înregistrat o medie de 11,0˚ C, cu o
amplitudine termică de 22,4˚ C.
Media anuală şi lunară a temperaturii aerului (în ˚ C)

Perioada I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Media


anuală
1896-1955 -2,4 -0,5 4,8 10,9 16,2 19,8 21,9 21,1 17,0 11,2 5,2 0,0 10,4
1956-2005 -0,4 0,7 4,8 10,9 16,5 19,8 22,0 21,6 17,6 11,6 5,5 0,6 11,.0

Valorile maxime extreme la Drăgăşani, au fost de: +40,2˚C la 2 septembrie 1946, +40,7˚C - în iulie
2000, +41,2˚C - în iunie 1954 şi +41,3˚C - în august 1952. Aceste maxime de temperatură s-au produs în
cazul fazelor de încălzire puternică pe timp senin şi uscat în patru luni diferite: iunie, iulie, august şi chiar
septembrie. Temperatura minimă absolută a fost de -33.0˚C., în ianuarie 1942. Comparativ cu valorile
multianuale, de-a lungul anilor, temperatura a prezentat variaţii neperiodice destul de mari, dependent de
frecvenţa şi intensitatea advectice, ale diferitelor mase de aer. Aceeaşi interdependenţă între factorii genetici
şi particularităţile suprafeţei active, este pusă în evidenţă şi de variaţia temperaturii de la o lună la alta.
Temperatura medie anuală de +11˚C., o cantitate medie de precipitaţii de 600 mm, cu o maximă
principală în lunile mai-iunie şi o alta secundară, mai redusă în noiembrie, ce susţine afirmaţia existenţei
influenţelor mediteraneene, constituie alte caracteristici ale climatului zonei, completate de o mare
instabilitate a vremii, atât vara, cât şi iarna. În timpul iernii, pătrunderile de aer cald şi umed alternează cu
gerurile aspre, aduse de anticiclonul eurasiatic sau de invaziile de aer rece de origine polară. Primăvara, după
câteva zile de încălzire bruscă, se înregistrează răciri şi îngheţuri târzii, cu brume care se produc uneori până
la începutul lunii mai, aducând pagube însemnate legumiculturii, pomiculturii şi, mai ales, viticulturii, care
constituie ocupaţia de bază a locuitorilor.
Din studierea datelor privitoare la temperaturile anului, se poate reţine faptul că în cei 70 de ani la care
se face referire, a avut loc o creştere a temperaturii medii, de la 10,4˚C în perioada 1896-1955, la 11,0˚C între
1956-2005 şi s-a produs o creştere a temperaturilor minime, de la -33,0˚ la -18.2˚C; a scăzut numărul lunilor
cu temperaturi negative, ceea ce susţine afirmaţia, tot mai des întâlnită, că la nivel global, are loc un proces
continuu de încălzire.
Diminuarea temperaturilor extreme, variaţia lunilor cu
temperaturi negative într-un an. Număr de ani cu diferite temperaturi negative
Intervalul Temperatura˚ C. Nr. de luni cu temperaturi negative Ani cu temperaturi ˚C
nr. medie max min 7 6 5 4 3 2 1 -30 -20 -10 -5 0
ani
1937-1955 19 10,9 41,3 -33,0 8 8 3 - - - - 1 1 9 6 2
1956-1980 25 10,8 39,0 -20,6 5 10 7 2 1 - - - 2 20 3 -
1981-2005 25 11,1 40,7 -18,2 2 2 6 7 4 3 1 - - 13 6 6

În perioada celor 70 de ani, media multianuală a precipitaţiilor a fost de 603,2 mm, cu diferenţe de
la un an la altul, cu variaţii apreciabile; în unele cazuri, volumul de apă căzut dublându-se sau reducându-se
la jumătate. Începând cu anul 1750, România a înregistrat 20 de ani foarte secetoşi, adevărate calamităţi
naturale: 1758, 1794, 1815, 1831, 1873, 1894, 1896, 1899, 1903, 1904, 1907, 1943, 1945, 1946, 1950, 1958,
266
1989, 1992, 1993, 2000. Cele mai scăzute precipitaţii din ultimii 50 de ani: 3320 mm (2000); 331,1 mm
(1945, 1992); 350,0 mm (1993) şi 357,2 mm (1989).
La celălalt pol, anii cu cele mai mari precipitaţii au fost: 2005 - cu 987 mm; 1980 - cu 972 mm; 1966 -
cu 899,0 mm. Cea mai redusă cantitate de precipitaţii, a căzut în anul 1907, fiind de numai 178,3 mm. Pe
luni, cea mai mare cantitate a căzut în lunile; mai - 725 mm, iunie - 729 mm şi iulie - 688 mm, iar cele mai
mici au fost de 288 mm - în martie, 43,6 mm - în septembrie şi 43,3 mm - în octombrie.

Cantitatea medie lunară şi anuală a precipitaţiilor


Intervalul I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII multianual
1896-1915
şi 36,8 32,4 30,6 46,6 74,7 82,6 50,7 47,2 41,3 51,3 46,3 37,8 578,8
1928-1955
1956-2005 36,8 35,4 29,8 49,4 75,8 72,9 68,8 52,5 42,6 43,3 50,7 44,8 603,2

Poziţia Carpaţilor Orientali: nord-est; sud-vest, face ca vânturile să fie abătute pe o direcţie NE-SV,
mult spre sud de zona în care ne aflăm, situându-se astfel într-o regiune adăpostită, de unde şi lipsa vânturilor
cu viteze mari din est, de tipul viscolelor. In raport cu vânturile care bat această porţiune de uscat, este
prezentă o interferenţă a maselor de aer, ce se deplasează în direcţii diferite: N, N-V, N-E, S-E, S-V. În
general, acestea au o anumită instabilitate, cu viteze cuprinse între 15 şi 12 m/secundă. La nivelul anului,
vântul dominant are o direcţie N-S, de-a lungul culoarului Oltului, cu o frecvenţă de 148,6 sau 22,4%.

4. VEGETAŢIA
Vegetaţia actuală întâlnită pe teritoriul oraşului Drăgăşani, reprezintă rezultatul intervenţiei şi
modificării timp de mai multe milenii, din partea omului, a unora din componentele mediului înconjurător.
Urmările acestor intervenţii benefice pe unele suprafeţe, prin amenajările făcute şi printr-un anumit grad de
înfrumuseţare ce li s-a conferit, sunt însoţite de o serie de aspecte negative ce dau o notă dezolantă mediului
de aici. Indici istorici şi arheologici atestă faptul că în perioada de început a populării zonei, o suprafaţă de
60-70% din teritoriu era ocupat de pădure, care a fost folosită de primii locuitori pentru adăpost împotriva
invaziilor, ca sursă de hrană prin produsele sale (fructe, ciuperci, vânat etc.) şi folosirea materialului lemnos
pentru construirea locuinţelor şi combustibil.
„Înlocuirea” pădurii se făcea, la începuturi, pe întinderi restrânse, pentru aşezări şi terenuri de cultură.
Suprafeţele de pădure se întindeau din Dealul Oltului până în lunca sau de-a lungul râului, unde se aflau
zăvoaie formate din plopi, arini, sălcii etc. Acestea au fost înlocuite în a doua jumătate a secolului trecut,
pentru a face loc culturilor agricole. Aşezarea oraşului Drăgăşani în culoarul Oltului accentuează şi mai mult
caracterul de stepă sau stepizat, al vegetaţiei, cu înaintarea acesteia până mai sus de Râmnicu-Vâlcea. Alături
de vegetaţia naturală, care cuprinde areale din ce în ce mai mici, de cele mai multe ori insulare, suprafeţe
întinse sunt ocupate de plante de cultură, pomi fructiferi şi mai ales viţă de vie, care dă specificul regiunii şi
reprezintă sursa ocupaţiei de bază a majorităţii agricultorilor. Vegetaţia forestieră care nu a fost încă
înlocuită, prezintă, pe un perimetru restrâns, doar 0,9 din teritoriu, fără să formeze trupuri de pădure, fiind
formată din specii cu frunze căzătoare. Zăvoaiele, pe micile suprafeţe care au mai rămas în lunca Oltului sau
de-a lungul pârâului Pesceana, sunt formate din arbori de esenţă moale: plopul (populus nigra), plopul alb
(populus alba), alunul (ulmus carpinifolia), salcia (salix sp).
Zăvoaiele s-au restrâns datorită defrişării şi amenajării lacurilor de acumulare pentru cele două
hidrocentrale, dar şi înţelegerii greşite de înlocuire a lor cu diferite culturi agricole, care, pe terenurile
nisipoase ce însoţesc cursul Oltului, dau randamente scăzute. Încercările de a planta răchită pe aceste
terenuri, necesară industriei locale, au fost şi ele sortite eşecului şi abandonate.
În zona dealurilor, cresc diferite specii de stejar, mai răspândite fiind; stejarul pedunculat (Quercus
lobur), gârniţa (Quercus frainetto), gorunul (Quercus petraea), cerul (Quercus cerris), ca şi fagul (Fagus
silvatica), carpenul (Carpinus betulus Betelus), ulmul (Ulmus campestris), frasinul (Fraxinus excelsior), teiul
(Tilia platyphyllos), arţarul (Acer platanoides), paltinul (Acer pseudoplatanus), mesteacănul (Betula
pendula), jugastrul (Acer campestre), iar de-a lungul străzilor oraşului, castanul (Aesculus hippocastanum).
Pe pantele abrupte şi pe râpi, sunt plantaţi salcâmi (Robinia pseudoacacia). În prezent, suprafeţele plantate
cu salcâmi se cultivă mai ales pentru fixarea terenurilor supuse alunecărilor.

267
Ca arbuşti, în pădurile de deal, dar şi de-a lungul drumurilor, se întâlnesc: porumbarul (Prunus
spinosa), măceşul (Rosa canina), alunul (Corilus avelaria ), cornul (Cornus mas), mălinul (Padus
racemosa), socul (Sambucus nigra), păducelul (Crotaegus monogina), cătina roşie (Tamarix ramosisima),
lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), rugul (Rubus sulcatus) etc.
Vegetaţia ierboasă caracteristică pădurilor este alcătuită din clopoţelul sau ghiocelul (Galanthus
nivalis), toporaşul sau tămâioasa (Viola adorata), lăcrimioara (Convalla riamajalis), spănişul de pădure
(Festuca sp) etc.
Pe versanţii însoriţi şi erodaţi, ca şi în locurile de pădure şi şes descoperite, prin fâneţe, apar nume-
roase elemente de stepă şi silvostepă, cum ar fi: păiuşul (Festuca valerica), golomătul (Dactilus glomerata),
vinariţa (Asperuca adorata), trifoiul mărunt (Meridago lupulina), firuţa (Poa pratensis), coada vulpii
(Alopecurus pratensis), umbra iepurelui (Asparagus tenvifolis), ovăsciorul (Arhe natherum elatius), meişorul
(Milium effusum), trifoiul alb (Trifolium repens), romaniţa mare sau mărgărita (Chrysanthemum
leucanthemum), piciorul cocorului (Ranunculus acer), clopoţelul (Campanula ranunculoides), pănişul mare
(Medica sp), ceapa ciorii (Gagea pratensis), sunătoarea (Hypericum perforatum), ciuboţica cucului (Primula
officinalis), salvia de câmp sau jalea (Salvia pratensis) etc.
Pe ogoare, haturi şi mirişti, des întâlnite sunt: traista ciobanului (Capsela bursapastoris), steluţa sau
rocoina (Stelaria media), păpădia (Taraxacum officinale), rapiţa sălbatică (Brassica rapa), macul de câmp
(Papaverrhoeas), neghina (Agrostemma gitbago), pălămida (Cirsius arvense), rochiţa rândunelei sau volbura
(Convolvulus arvernsis), mohorul (Setaria viridis), muşeţelul (Matricaria chamomilla), ciuboţica cucului
(Primula oficinalis), ceapa ciorii (Muscari racemosum), coada şoricelului (Achillea setacea), pirul gras
(Cinodon dactilon) etc.
Vegetaţia ierboasă caracteristică luncilor, este formată din iarba câmpului (Agrostis solomifera),
rogozul (Carex sp), ciulinul (Carduus mutans), laptele cucului (Euforbia mygdaloides), peliniţa (Artimisa
austriaca) şi altele. De-a lungul căilor de acces, se întâlnesc frecvent: laurul sau ciumafaia (Datura
stromonium), spinul (Carduus acanthhoides), scaiul /ghimpele sau scaietele (Cirsium lanciolatum),
măsălariţa (Hyoscyiamus niger), cucuta (Conium maculatum), pătlagina mare (Plantago major), măzărichea
(Vicia cracca), nalba mică (Malva silvestris), troscotul (Poliganum aviculare), ştirul (Amaranthus
retroflexus), pirul (Agopirum repens) ş.a.
Vegetaţia acvatică este alcătuită din plante cu adaptări speciale: plante lipsite de rădăcini care plutesc
la suprafaţa apei, cum sunt numeroase specii de alge, lintiţa (Lemna minor), peştişoara (Salvinia natans);
plante fixate prin radăcini în mâlul din fundul apei, dintre care, unele sunt în întregime submerse, iar altele au
frunze şi flori plutitoare, cum sunt nufărul alb (Nimphaea alba), diferite specii de Potamogenom etc.
Vegetaţia palustră dezvoltată pe terenuri acoperite de un strat de apă puţin adâncă sau cu apă freatică
la mică adâncime, este alcătuită din stuf (Phragmites australis), papură (Typha latifolia), care se asociază cu
alte plante ca Schonoplectus chonoplectus, Sparganium erectum, Senedio paludasus etc. Existenţa unor slabe
influenţe mediteraneene dă posibilitatea dezvoltării pe benzile înierbate de pe plantaţiile terasate ale Staţiunii
de cercetări viticole, a unor tufe de smochin.

5. FAUNA
Lumea animală din această regiune se încadrează în fauna caracteristică zonei de pădure, silvostepă şi
stepă. Fauna de pădure este reprezentată de mamifere, reptile şi, mai ales, de păsări. Ea este puţin numeroasă,
ca urmare a restrângerii suprafeţelor forestiere şi a vânatului iraţional, la care se adaugă frecvenţa activităţii
omeneşti în zonele de pădure sau apropiate acestora, care a dus la îndepărtarea anumitor specii de animale
mai sensibile la acţiunile şi la prezenţa omului.
În pâlcurile de arbori de pe marginea Oltului şi a Pescenii, ca şi în cele din zona dealurilor, se
întâlnesc, dintre speciile de interes cinegetic: iepurele (Lepus europeaus), vulpea (Vulpes vulpes), cu efective
în scădere, iar în pădurile din jur trăiesc efective de căprioare (Capreolus capreolus) şi de porc mistreţ care,
ocrotite de lege, se înmulţesc în număr mare, în primul rând porcul mistreţ, care provoacă daune culturilor
agricole. Lupul, altădată frecvent în pădurile noastre, s-a retras şi nu se mai întâlneşte pe o rază de 20-25 de
km.
Păsările din zona de pădure sunt reprezentate de: cuc (Cuculus canorus), turturica (Streptopelia
turtur), sturzul cântător (Turdus philomelus), piţigoi (Parus major), ciocănitoarea pestriţă sau ticăitoarea
(Dendracopos major), potârnichia (Perdix perdix), rândunica roşcată (Hironda daurica feldegg), mierla
neagră (Turdus merula), cucuveaua pitică (Glacidium paserium), eretele (falco subbuteo), în scădere
268
de efective, grauri pestriţi (sturnus vulgaris), care aduce pagube însemnate agriculturii, guguştiucul
(streptopelia decaocto), venit din Peninsula Balcanică, aproximativ pe la 1933, trăieşte permanent la noi, e
comun în zonele locuite, urbane şi rurale.
Dintre reptile, notăm: şopârla verde sau guşterul (lacerta viridis), şarpele de casă (natix natrix0, şarpele
de baltă (natrix testolata), broasca săritoare(rana dalmatina), broasca ţestoasă de uscat (testudo hermani
hermani), şopârla de pădure (lacerta praticola pontica), şoarecele pitic (micromis minutus pratensis) etc.
Fauna frunzişului este destul de bogată şi variată, fiind reprezentată prin insecte, viermi hidrofili şi
miriapode. Pe suprafeţele cultivate şi în zonele joase, dintre păsări frecvente sunt: prepeliţa sau pitpalacul
(coturnix coturnix), potârnichea (perdix perdix), cârsteiul de câmp (crex crex), ciocârlia (alauda arvensis),
pupăza (upupa epops), eretele alb (circus macrourus), acvila de stepă (aquila rapax orientalis),
dumbrăveanca (coracia garrulus), cucuveaua comună (acthene noctua), buha (bubo bubo), ciuful (asio otus),
fisa de câmp, vrabia (paser domesticus), presura sură (emberiza calandra), barza (ciconia alba), şorecarul
(buteo bufinis) ş. a.
Pe aceleaşi suprafeţe, se întâlnesc rozătoare ca: hârciogul (cricetus cricetus), popândăul (citelus
citelus), şoarecele de câmp (mesocricetus newton), chiţcanul de câmp (crocidura leudocon), orbetele (spalax
leudocon), şoarecele mare (buteo rufinus), iar de interes cinegetic, iepurele de câmp (lepus europeus), ca şi
dihorul (putorius putorius), dihorul de stepă (mustela eversmani), dihorul pătat (varmela peregusna),
nevăstuica (mustela nivalis), cârtiţa (talpa europea), viezurele (meles meles)
Au fost introduse involuntar unele insecte dăunătoare: filoxera (filoxera vastorix), care s-a răspândit cu
mare repeziciune în ţara noastră şi a decimat plantaţiile de vii, inclusiv cele din podgoria Drăgăşani, la
sfârşitul secolului al XIXlea, iar din 1952, în Maramureş, a fost introdus gândacul de Colorado (leptinotarsa
decemlineata), care produce mari pagube culturii cartofului şi a dovedit o mare adaptabilitate la substanţele
chimice folosite pentru combaterea lui. Alte insecte sunt: păduchele de San Jose (koadrospidiotus
perviciosus), dăunător al mărului şi părului, gărgăriţa fasolei (acanthos celides obsoletus), ca şi omida
păroasă (hxiphandria cumaia) etc. Dintre nevertebrate, se mai întâlnesc: greierul gras (bradyporus
montandoni), călugăriţa (mantis religiosa), pârâitoarea (psophus stridulus), ca şi coleopterele: scarabeii
(sacarabeus affinis), cărăbuşul de stepă (anoxia vilosa) etc.
Fauna de luncă şi cea acvatică este la fel de variată, predominând păsările sedentare, alături de care,
cele migratoare, al căror număr a crescut după amenajarea lacurilor de acumulare de pe Olt, care, în unii ani
mai puţin geroşi, iernează în zonă. Amintim dintre acestea: raţa sălbatică (anas platiyrhincos), gâsca
sălbatică (anser anser), lebăda de iarnă, (cygnus cygnus), lişiţa (fulica astra), păsări ce cuibăresc în mal,
prigoria (merops apiaster), lăstunul de mal, (riparia riparia), codobatura (motacilla alba alba) sau păsări
care se hrănesc aici ca: barza, (ciconia ciconia), pescăruşul.
Fauna ihtiologică răspândită în Olt, dar şi în bălţile din zona Abator, este relativ săracă, datorită
poluării parţiale pe anumite porţiuni, prin deversarea apelor reziduale de la diferite obiective industriale;
peştele din Olt sau din localităţile de pe malul râului miroase a clor, la care se adaugă şi pescuitul iraţional
practicat de braconieri, care folosesc ustensile interzise.
În apele Oltului, speciile cele mai des întâlnite sunt: scobarul (chondrostoma nasus), cleanul (leuriscus
cephalus), mreana (barbus barbus), obletul (alburnus alburnus), crapul (ciprinus carpio), plătica (abramis
brama), carasul (carassius auratius gibelio), ştiuca (exos lucius), bibanul (perca fluviatilis), linul (tinca
tinca), nisipariţa (cobitis caspio romanica), somnul (silurus gramis), şalăul (luciopeca luciopeca) etc.

6. PATRIMONIUL NATURAL ŞI PEISAGIST.


REZERVAŢIA AVIFAUNISTICĂ
Valea Oltului Inferior cuprinde teritorii din judeţele Vâlcea, Olt şi Teleorman, la care municipiul
Drăgăşani participă cu 11% din suprafaţa sa la acest coridor ecologic. Acest sit găzduieşte efective însemnate
ale unor specii de păsări, dintre care 14 specii migratoare şi 81 specii periclitate. Situl este important în
perioada de migraţiune, când găzduieşte mai mult de 20000 exemplare de păsări de baltă pentru speciile:
aytia nyroca, ciconia ciconia, ixobriciaus minutus, burhinus oedicnemus, coracia garrvius, mergus albellus,
cygnus cygnus, phalocrocorax pygmeus, philomachus pugnax, iar pentru iernat, următoarele specii:
pelecanus crispus, cygnus cygnus, phalacrocorax pigmeus, anser albifrons şi toate speciile de raţe.
Impactul antropic de modelare a albiei Oltului într-o salbă de lacuri, din punct de vedere al ornito-
faunei, se aseamănă cu Delta Dunării. Bogăţia acesteia se explică prin expunerea sudică în calea curenţilor
calzi care se fac simţiţi în partea sud-vestică a Peninsulei Balcanice.
269
Păsări care nu aparţin populaţiilor autohtone şi care, în marea lor majoritate, aparţin ordinelor
anseriforme şi charadriforme, urmând traseele de migraţiune, ajung în Valea Opltului, care devine un
veritabil loc de iernare, ea constituind, în acelaşi timp, un culoar de migraţie, pe aici trecând traseele
păsărilor către Europa Centrală şi de Nord, ca şi cel de pe Valea Struma din Bulgaria şi, în continuare, spre
Marea Egee. Un alt element remarcabil al teritoriului municipiului, îl reprezintă peisajul dealurilor terasate,
plantate cu viţă de vie, şi al construcţiilor necesare exploatării, cu conace aşezate pe coama dealurilor
(Mirescu, 2008, 96-98, 100-101; Master plan Drăgăşani, 51-53).

Barajul de la Drăgăşani, pe Olt

Dealul Viilor, din municipiu


270
Cap. II – ISTORIA
1. PREISTORIA, ISTORIA ANTICĂ ŞI PREMEDIEVALĂ
Începuturile locuirii acestor meleaguri se pierd în negura timpurilor. Dovezile materiale - e adevărat,
nu prea numeroase - ne dau posibilitatea să facem aprecieri în legătură cu primii locuitori ai acestei zone.
Descoperirea - în a doua jumătate a secolului trecut, între localităţile Olanu şi Drăgoeşti - a unor unelte de
cremene, lucrate într-o tehnică primitivă, asemănătoare cu cele găsite lângă Lacul Victoria din Africa, a
condus la concluzia că „începuturile patriei noastre intră în zona celor mai vechi locuiri, pe la două milioane
de ani î. e. n.” (Berciu, 1974, 11-12).
Descoperiri mai recente au venit să documenteze prezenţa comunităţilor umane pe Valea Oltului
vâlceană, încă din paleoliticul inferior şi mijlociu şi, „prin aceasta s-a ridicat întunericul de pe o perioadă de
câteva sute de mii de ani şi s-a ajuns şi în judeţul Vâlcea la cunoaşterea urmelor omului paleolitic până acum
400 de mii de ani I. Hr.” ( Ibidem).
La aceeaşi convingere ajunge şi Dumitru Tudor, care arată că „existenţa şi popularea zonei în care ne
găsim, se apreciază să fi început din a doua epocă a pietrei, când oamenii neolitici au ridicat aşezări paşnice,
precum şi cetăţi de apărare, pe terasele şi dealurile de la apus de Olt” (Tudor, 1975, 19).
Pe arealul în care sunt cuprinse comunele şi satele Fumureni, Voiceşti, Zlătărei, Prundeni, Călina,
Mitrofani, Măciuca ş.a., au fost descoperite urme ale activităţii umane primitive care constau în unelte de
xilex (lame de cuţit, răzuşe, aşchii de cremene), dar şi cuţite vârfuite, răzuitoare din laméle aşchiate, lame cu
două tăişuri, folosite pentru curăţarea pieilor de mamut (Elephas primigenus) - ai cărui colţi puteau fi văzuţi
în a doua jumătate a secolului trecut, nu departe de Drăgăşani, în punctul Groşarea din comuna Prundeni - ,
ca şi a pieilor de zimbru (Bison priscus).
Neoliticul, mult mai bogat în mărturii arheologice, aduce numeroase dovezi despre ocupaţiile
locuitorilor. Pe aceleaşi areale, dar şi pe altele mai noi, alături de vestigiile paleolitice, au fost găsite unelte
aparţinând neoliticului, epocii pietrei cioplite şi şlefuite (Şerban, 2004, 31) din xilex cioplit şi şlefuit,
ciocane cu formă şi dimensiuni diferite, cu corpul întreg sau perforat, dălţi şi dăltiţe, topoare, măciuci,
greutăţi din lut ars (Ibidem). Aşezarea oamenilor aici, în comuna primitivă, a fost favorizată de o serie de
factori, dintre care, cel mai important a fost cel legat de existenţa râului Olt, care, pe malul său drept, era
însoţit de un drum natural, străbătut deseori de ciobani cu turmele lor (Ibidem), ce pendulau între Carpaţi şi
Dunăre, între munte - vara, şi câmpie - iarna drumul a fost folosit. În vremuri mai apropiate nouă, drumul a
fost folosit şi de neguţători.
Existenţa drumului natural a fost favorizată şi de prezenţa unor condiţii naturale prielnice, legate de
coborârea lentă, pe Valea Oltului, lipsa unor obstacole naturale, a unor dealuri înalte sau a unor văi adânci
care să se interpună în calea sa, ceea ce l-a făcut practicabil pe întreaga porţiune, între ieşirea din munte -
Călimăneştiul de astăzi şi Dunăre; de asemenea, apa Oltului, domolită după strânsoarea muntelui, era
favorabilă transportului în aval a unor produse, cu plute sau mici ambarcaţiuni. Aceste premize, la care am
mai adăuga lunca largă şi mănoasă a Oltului, cu soluri fertile, surse bogate de apă şi condiţii climatice
prielnice, fără temperaturi extreme mari şi fără vânturi puternice, i-au determinat pe oamenii primitivi să se
aşeze şi să populeze această zonă.
Un rol însemnat în viaţa acestor comunităţi l-a avut pădurea, care, în aceste locuri, ocupa 60-70 % din
suprafaţă, cu numeroase poieni în interiorul său, ce s-au extins pe măsura creşterii numărului locuitorilor.
Existenţa unui relief accidentat către aceste luminişuri, îngreuna mult pătrunderea din afară şi a constituit un
element de siguranţă pentru aşezările omeneşti. În acest cadru, omul a creat sau a mărit poienile care
ascundeau ogoare şi sate.
Pe teritoriul României, primele forme ale modului de viaţă a locuitorilor au fost cele de vânătoare şi de
culegători paleolitici. Cele mai multe obiecte, datate din epoca neolitică, sunt vestigii de ceramică, folosită de
om pentru nevoile sale: pregătirea hranei sau păstrarea proviziilor. Numărul mare de obiecte ceramice ne
îndreptăţeşte să credem că a existat o sedentarizare a triburilor trăitoare pe acest teritoriu şi, graţie unor
condiţii din cele mai favorabile locuirii, completate de o evoluţie spre asocieri de tipul obştii libere, care,
mai târziu, potrivit documentelor istorice, au evoluat spre confederaţii (de obşti). In această zonă, cea mai

271
cunoscută confederaţie a fost cea a potulatensilor, care, probabil, se întindea în dreapta şi în stânga Oltului.
Din grupa acestor triburi, se pare să fi făcut parte şi micul trib al rusilor, cu centrul la Rusidava (Ibidem,
32). Contactul populaţiei autohtone cu alte neamuri aflate într-o continuă deplasare, are loc în sec. IV î. de
Hr. Cu trecerea anilor şi creşterea numerică a populaţiei, apar primele forme de organizare tribală, care
constituiau grupuri destul de puternice în care, treptat, se delimitează forme de diviziune a muncii, membrii
acestor colectivităţi specializându-se în anumite meserii: oierit, vânătoare, pescuit, agricultură.
Cel mai vechi document care atestă existenţa Rusidavei, este Tabula Peutingeriana, o hartă a
drumurilor şi a localităţilor fortificate, ale întregii lumi civilizate de atunci şi, în special, cele din Imperiul
Roman - din epoca de maximă expansiune a acestuia. În zilele noastre, vechea Rusidava este asociată mai
întâi cu existenţa unui centru dacic şi apoi a unuia roman, care depăşea ca importanţa aşezările autohtone din
zonă, dezvoltate în golurile unor păduri sau de-a lungul unor ape curgătoare, iar mai târziu, după ocuparea
de către romani a Daciei, pe cele locuite de coloniştii din aceste ţinuturi.
Toponimul Rusidava, în mod cert de origine geto-dacă, ne arată că aici existat o aşezare autonomă,
destul de mare pentru acele timpuri, de vreme ce şi-a impus numele şi după colonizarea romană, dar a cărei
vatră nu a fost încă localizată cu exactitate, dovedită material şi înregistrată ca atare. În nici un caz, locul
Rusidavei dacice nu poate fi acelaşi cu al castrului roman şi nici pe actualul teritoriu ocupat de Drăgăşani,
cum apare în unele lucrări, în cartierele şi satele ce-i aparţin, în aria de construcţii urbanistice actuale,
întrucât în această arie nu au fost descoperite urme dacice, ci numai romane - în zona castrului. Formulările
de genul: „Municipiul Drăgăşani s-a dezvoltat pe locul castrului roman Rusidava”; sau: „Oraşul s-a ridicat pe
locul şi în jurul vechiului castru roman Rusidava”, sunt riscante, sau chiar false. Locul Rusidavei dacice
trebuie căutat şi identificat mai spre apus, pe terasele Oltului, sau pe vreun vârf de deal, poate pe Dealul
Gârdeştilor sau al Zlătăreilor, ocupate azi de plantaţii viticole. Aşezarea Rusidavei într-o zonă înaltă, este
susţinută şi de existenţa altor cetăţi de acest fel în judeţul Vâlcea. Mai mulţi cercetători vin să întărească
această presupunere, prin care, „din consemnările vechilor istorici, geto-dacii foloseau pentru căi de
comunicaţii, mai puţin văile, preferând culmile de deal şi de munte, unde îşi aveau cetăţile şi fortificaţiile”
(Toartă, 1979, 28). În legătură cu felul în care erau construite cetăţile dacice, Hadrian Daicoviciu spunea că
acestea „sunt înconjurate de obicei de ziduri masive, groase de trei metri, construite din blocuri de piatră,
într-o tehnică inspirată de cea elenistică. Partea superioară a zidurilor de piatră continua fie cu cărămidă,
slab arsă, fie din lemn. Există şi cetăţi apărate numai de şanţuri şi de valuri de pământ cu palisadă”
(Daicoviciu, 1979, 46). Radu Vulpe, vorbind despre daci, se exprimă aproape cu aceiaşi termeni, arătând că
„Impresionează prin frecvenţa lor aşezările fortificate şi aglomerate de tipul oppidum, numite de localnici
dava” (Vulpe, 1970, 53).
Existenţa romană a Rusidavei. Care va fi fost soarta Rusidavei dacice şi a locuitorilor săi după
instalarea stăpânirii romane în Dacia, e greu de precizat. Fără îndoială, existenţa populaţiei geto-dace a
depins în primul rând de felul în care s-a supus sau s-a împotrivit noilor stăpâni. În asemenea situaţii, unele
aşezări de băştinaşi, situate în locuri fertile, au fost mutate în locuri mai sărace, pentru a face loc coloniştilor
romani, veniţi odată cu armatele romane sau în alte situaţii, şi se pare că Rusidava s-a aflat într-o atare
situaţie: populaţia autohtonă a rămas pe loc şi a convieţuit în al lor – viitor! – Gârdeşti, alături de coloniştii
romani din secolele II-III după Hr.
Inexistenţa unor indicii materiale sigure în legătură cu locul unde a fost aşezată Rusidava dacică, ne
poate conduce la concluzia că aceasta a fost distrusă de armata romană până în temelii şi construită o alta mai
la est, la loc deschis, aşa cum obişnuiau romanii să procedeze. Locul unde a fost identificat castrul roman
Rusidava, o poziţie deschisă cu posibilitatea de observaţie la distanţă mare, atât spre sud, cât şi spre nord,
specifică şi celorlalte castre de pe Olt, întăreşte afirmaţia făcută. Păstrarea de către romani a numelui cetăţii
dacice de Rusidava şi pentru castrul construit de ei, se datorează şi faptului că numărul mare de autohtoni
daci prezenţi aici şi rămaşi după cucerirea romană, a impus folosirea în continuare a numelui aşezării lor.
Dominaţia romană se instalează în această zonă, cel mai târziu în primăvara anului 102 după Hr., când
garnizoanele imperiului construiesc castre pe întregul curs al Oltului, de la Izlaz la Turnu Roşu, Rusidava
fiind unul dintre acestea. Locul castrului a fost identificat în ruinele ce se văd pe locul Peşteana dintre
Momoteşti şi Drăgăşani, la 250 metri est de şoseaua naţională şi la 1 km vest de Olt. Pe aici, între
Momoteşti, Drăgăşani şi Olt, trecea drumul roman ce se vede la 2 m vest de castru (o dâră de pietriş).
Săpăturile - nesistematice - ale unor intelectuali pasionaţi din Drăgăşani, au dat peste puternice temelii
de zidărie, peste cărămizi romane de dimensiunea 4x27x8x8 cm, de vase romane înalte de 40 cm, de un
fragment de cărămidă ştampilată (SE 412), de o figurină de bronz în chip de călăreţ, fragmente de terra
sigillata, tuburi mari de canalizare (lungi de 50-80 cm.), o acvilă de bronz, traseul unui mare canal de
272
scurgere spre Olt şi mai multe monede romane.Toate au pierit în 1940, în timpul incendiului de la Muzeul
din Drăgăşani, unde erau expuse. Aşezarea civilă se întinde la nord de castru şi se lăţeşte până la Drăgăşani
(Ibidem). Precizările făcute de D. Tudor se bazează pe „săpăturile diletantice ale unor amatori de antichităţi
din Drăgăşani (Tudor, 1968, 59), făcute între cele două războaie mondiale, cu bune intenţii, cu care ocazie
au găsit la adâncime de 1 m, temeliile puternice ale unor ziduri, ce puteau fi ale unor ziduri de apărare ale
castrului roman Rusidava şi care au fost acoperite cu pământ provenit fie de la aluviunile aduse de Olt, la
care se adaugă particulele de praf purtate de vânt, ca şi lucrarea terenului şi folosirea lui agricolă” (Ibidem).
Tuburile mari de canalizare (50-80 cm), ca şi urmele unui mare canal de scurgere spre Olt, probează
existenţa unei activităţi intense din interiorul castrului. Cu toate acestea, D. Tudor susţine că, din lipsa
dovezilor, nu se poate determina mărimea castrului şi nici numele unităţii care îl ocupa în sec. II - III, d. Hr.
Cetatea romană era de dimensiuni modeste şi fusese construită, ca toate castrele de pe Olt, la început -
numai cu val de pământ şi şanţ de apărare în faţa ei, iar mai târziu, s-a adăugat acest element defensiv, zidul
cel gros de cărămidă, între şanţ şi val. Aceste lucrări au fost realizate în vremea lui Hadrian (117-138) şi mai
târziu, sub Septimius Sever. În acelaşi timp cu ridicarea unor castre pe întreg cursul Oltului, romanii
construiesc şi drumul de pe malul drept al apei, drum ale cărui urme se mai pot vedea şi astăzi şi pe care a
trecut, probabil, şi împăratul Traian în anul 105, cu trupele spre Sarmisegetuza.
Cercetătorul Radu Vulpe susţine că drumurile construite de romani erau marcate din loc în loc cu
pietre miliare, ce indicau în mii de paşi, distanţa de la localitatea cea mai apropiată, iar la fiecare etapă de
mers (cca 18-20 km) se găsea câte o „statio” sau „mansio”, cu posturi de pază şi de întreţinere, cu hanuri, cai
de schimb şi depozite de provizii militare (Vulpe, 1970, 109-110). Săpăturile făcute de-a curmezişul acestor
căi, în mai multe puncte (la Sucidava, Romula, Buridava, Rusidava etc.), au confirmat că drumul a fost
construit din pietriş şi avea o lăţime de 5-5,6 m. În rest, pe anumite porţiuni, se mai poate observa şi astăzi,
intervenţia omului şi mai ales arăturile cu tractorul, care au dus la ştergerea urmelor acelei prime căi de
acces.
În sectorul Piatra-Olt – Râureni, acest drum a fost trecut şi pe Tabula Peutingeriana, astfel: de la
Acidava (Enăşeşti, jud. Olt) şi până la Rusidava (Momoteşti-Drăgăşani), harta antică înscrie o distanţă de
24000 paşi romani, adică 35,640 km, distanţă ce corespunde realităţii de pe teren; de la Rusidava la Pons
Aluti (Ioneştii Govorii), distanţa e de 14000 paşi romani, adică de 21 km, cifră ce depăşeşte cu aproape 1 km
situaţia din teren. Iată cum descrie inginerul Pamfil Polonic traseul acestui drum de acum zece decenii pe
fragmentul Drăgăşani: „urmând în continuare drumul, îl întâlnim la Voiceştii de Mijloc, la pârâul Putreda, la
pârâul Pesceana, până la Momoteşti (locul Rusidavei). El trece apoi pe marginea de răsărit a terasei ocupate
de oraşul Drăgăşani, pentru ca să treacă apoi pâraiele Drânga şi Bârsa, Gura Văii Hunia” (Berciu, 1966, 315-
316). În Drăgăşanii de azi, acest sector al drumului este cunoscut sub denumirile Drumul de Piatră sau Calea
lui Traian, străbătând oraşul pe la est, de la un capăt la altul, mergând paralel cu râul Olt, la o distanţă de cca
2 km. La sud, dinspre Voiceşti, după ce trece pârâul Putreda, ajunge la locul identificat al castrului Rusidava,
la 200 m est de DN 64, după care urmăreşte, prin partea de jos, fruntea primei terase a Oltului, pe la est de
fosta IAS, pe la vest de stadionul oraşului şi se continuă pe strada Împăratul Traian (de curând, cu denumirea
schimbată: strada Primăverii), continuând până la cartierul Bârsanu şi satul Călina, spre nord.
În perioada dintre cucerirea Daciei şi cea a părăsirii ei de către trupele şi administraţia romană, precum
şi de către coloniştii ce au însoţit-o, s-au realizat legături care au făcut posibilă convieţuirea acestora. S-au
încheiat căsătorii mixte care au contribuit la strângerea şi consolidarea relaţiilor dintre armata romană şi
populaţia autohtonă. Invaziile carpo-gotice din secolul III după Hr. şi atacurile îndreptate spre Limesul
Alutan s-au răsfrânt şi asupra Rusidavei, care a avut de suferit mult. În anii 245-247 d. Hr., când carpii au
distrus Romula şi Pons Aluti, după cum dovedesc tezaurele îngropate şi urmele de incendiere, Rusidava a
fost, la rândul ei, distrusă. Populaţia din zonă a găsit adăpost în pădurile vecine, de unde revenea în clipele de
linişte, perioade care, până la părăsirea Daciei de către armata romană, sunt din ce în ce mai rare. Ce a urmat
după aceea? Contrar teoriei potrivit căreia toată populaţia s-a retras la sud de Dunăre, odată cu armata
romană, Dacia a continuat sa fie locuită. Din Dacia, s-au retras armata romană şi, odată cu ea, toţi cei care au
fost angrenaţi în administraţia romană şi nu aveau motive să fie îndrăgiţi de populaţia de rând; la fel cei
bogaţi, care, cu banii lor, puteau trăi oriunde. Ca şi în restul Daciei, şi în zona noastră – a Drăgăşanilor de azi
-, au rămas pe loc: populaţia de origine dacă, acea populaţie care în timpul ocupaţiei romane şi-a păstrat
identitatea; era acea populaţie locuind în apropierea castrului, pe teritoriul Gârdeştilor de mai târziu; o parte
din urmaşii coloniştilor, veniţi în acelaşi timp cu armata romană, care primiseră pământuri şi îşi făcuseră o
stare materială bună, întemeiaseră familii mixte prin căsătorie cu femei dace.

273
Populaţia rămasă şi-a continuat activitatea de până atunci, evitând contactul cu valurile de migratori ce
se succedau pe aici. Au fost şi cazuri când grupuri izolate de migratori au refuzat să-şi continue drumul şi au
rămas pe aceste locuri, intrând în contact cu populaţia băştinaşă, alături de care au convieţuit. Chiar dacă de
la aceştia a împrumutat unele elemente de vocabular sau obiceiuri, populaţia daco-romană, prin număr şi un
grad superior de dezvoltare, a avut capacitatea să-i asimileze. În secolele IV-VI, are loc o puternică
dezvoltare a acestor meleaguri, în planul vieţii economice şi social-politice. În mediul sătesc daco-roman, se
răspândeşte creştinismul, devenit factor de seamă în procesul de sudare a convieţuirii dintre daci şi romani.
Perioada de la retragerea aureliană şi până în secolul al X-lea, va avea o importanţă deosebită, deoarece este
perioada când se formează limba şi poporul român. Zonele de locuire mai densă s-au unit în stătuleţe
feudale, cnezate şi voievodate, care au devenit cu timpul Ţările Româneşti din Evul Mediu timpuriu.

2. EVUL MEDIU

a) Prima atestare a localităţii Drăgăşani


Secole de-a rândul, documentele vremii nu amintesc nimic despre viaţa şi activitatea locuitorilor
acestei aşezări. Date despre Drăgăşani şi localităţile sale componente, aflăm din documente oficiale abia în
secolul al XVI-lea. Prima atestare documentară a localităţii Drăgăşani, cu această denumire, apare într-un act
oficial din 1535 (7043), iunie 7, prin care Vlad voievod, domn al Ţării Româneşti, întăreşte lui jupân Fârtat
pârcălabul, câteva moşii şi sate. Actul original, scris în limba slavonă, a fost tradus în româneşte la începutul
secolului al XIX-lea şi are următorul conţinut:
„Din mila lui Dumnezeu, Io Vlad voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi
preabunului Radu Voievod, dă Domnia mea această poruncă a domniei mele, cinstitului boier al domniei
mele, jupanului Fârtat pârcălabul şi cu fiii lui, ca să-i fie în Lăleşti şi în Drăgăşani şi în Murgeşti, pentru că
îi sunt drepte ocine dedine.
Iar după aceea, au avut pâră cu Stanca de la Râmnic înaintea domniei mele pentru cele de mai sus
zise averi şi sate, de a pârât Stanca pe jupan Fârtat, că este nepoata lui, făcută de fratele lui.
Iar domnia mea, întru aceasta, am judecat după lege, cu cinstiţii dregători ai domniei mele şi am dat
domnia mea lege, 12 boieri Stancăi din Râmnic, ca să jure domniei mele că este făcută de fratele mai sus
zisului boier al domniei mele, jupan Fârtat pârcălab.
Iar ea n-a putut să jure, ci a rămas de lege înaintea domniei mele. De aceea am dat şi domnia mea
boierului domniei mele, ca să-i fie de ocină şi de ohabă şi de nimeni neatins, după spusa domniei mele. Iată
şi martori am pus domnia mea: jupan Drăghici fost vornic şi jupan Şerban mare vornic şi jupan Vlaicul
mare logofăt şi Drăghici spătar şi Udrişte vistier şi Radul paharnic şi Staico comis şi Vintilă stolnic şi
Badea Aiaz mare postelnic.
Ispravnic, Tatul logofăt.
S-a scris în iunie 7 zile, în anul 7043 (1535).
+ Io Vlad voievod, din mila lui dumnezeu domn” (DIR, B, XVI/II, doc. 114, pag. 182-183).

b) „Drăgăşanii Episcupii”
Încă din secolul al XII-lea, în Ţara Românească, alături de proprietăţile domnitorilor, din care aceştia
puteau face danii slujitorilor de încredere sau bisericilor, apar noi forme de proprietate feudală şi laică,
provenite, în cea mai mare parte, din contopirea pământurilor ţărăneşti. De-a lungul secolelor XVI şi XVII,
se continuă trecerea pământurilor în stăpânirea câtorva feudali şi a bisericilor care, pe de o parte cumpără
mari suprafeţe de teren de la cei aflaţi în necazuri sau se folosesc de alte modalităţi ca donaţiile sau
închinările, pentru a-şi mări averile. „La sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea –
apreciază istoricii - , moşiile bisericeşti cuprindeau zeci de sate” (Pascu, 1966, 59). În urma acestor
cumpărări şi donaţii, Episcopia Râmnicului a devenit o mare proprietară de pământ şi, mai ales, de
suprafeţe cultivate cu viţă de vie. Satul Drăgăşani a ajuns proprietatea Episcopiei Râmnicului ca urmare a
donaţiilor de terenuri de către diverşi proprietari, pentru a fi trecuţi la „sfântul şi dumnezeiescul pomelnic, ca
să fie veşnică pomenire”, sau să fie înmormântaţi la Episcopie. Episcopul Atanasie Mironescu scria în 1906,
în Istoricul Episcopiei Râmnicului, că aceasta avea moşii şi vii în Drăgăşani, prin acte de danie şi hrisoave
domneşti din anii 7090 (1582) şi 7107 (1599) (Mironescu, 1906, 238). Un astfel de document a fost cel scris
între anii 1592 şi 1599, reprezentând un testament al călugăriţei Eufrosina din Drăgăşani, prin care aceasta

274
lăsa Episcopiei Râmnicului partea ei de moştenire din satul Cioroiu (jud. Dolj) şi din Drăgăşani; toate cele
menţionate, „le dăruieşte ca să-i fie pomană ei şi părinţilor ei” (Bălaşa, f. an, 34)
Mihai Viteazul, în iunie 1599, întărea stăpânirea Episcopiei Râmnicului peste „moşiile şi averea şi
sălaşele de ţigani care aparţinuseră călugăriţei Maria (aceeaşi cu Eufrosina) din Drăgăşani … le-a închinat şi
le-a dat de bunăvoie sfintei Episcopii încă înainte de vreme” adică atunci „când a făcut-o pe ea preacinstitul
şi presfinţitul arhiepiscop Kir Teofil al Râmnicului, călugăriţă în cinul marelui chip, ea a dat toate cărţile de
ocină şi de dedină în mâna preacinstitului părinte. Iar apoi am văzut şi domnia mea cărţile şi întocmirea
monahiei care s-a zis mai sus, toate câte se vor alege , părţile ei de pretutindeni” (DIR, B, XVI/ VI, doc. 365,
pag. 356).
Câţiva ani mai târziu, în anul 1602 (7110), iunie 2, aceeaşi călugăriţă Maria din Drăgăşani dă o „carte”
Episcopiei Râmnicului prin care îi întăreşte stăpânirea, după încetarea ei din viaţă, peste toate averile ei „din
Drăgăşani”, partea ei toată, „şi din Momoteşti (. . .) iarăşi, partea ei toată, „şi din ţigani, anume Neagoe, cu
sălaşul şi Pădure şi Rada cu doi fii şi o fiică”. Toate, le dăruieşte ca să fie îngropată la Episcopie (DIR, B,
XVII/I, doc. 94, pag. 92).
Episcopia continuă să cumpere şi să primească danii, alte şi alte terenuri, ceea ce face ca să apară o
serie de neînţelegeri între noul proprietar şi vecinii săi, fapt care-l determină pe episcopul Ignatie al
Râmnicului să intervină pe lângă domnul Ţării Româneşti - Radu Leon voievod (1664-1669) care, în anul
1667, hotărăşte ca 12 boieri să hotărnicească şi să împietrească moşia Episcopiei, partea ei din Drăgăşani şi
Momoteşti. Cei 12 boieri unesc cele două moşii din Momoteşti şi Drăgăşani, lăsând „de au luat ceilalţi
slujitori şi megieşi”, partea lor de la margine. Din document, rezultă că în anul 1667, moşia Episcopiei se
întindea din apa Oltului, urca în Dealul Drăgăşanilor, apoi pe culmea dealului până la Momoteşti, şi de aici,
prin partea de sud, până la Olt (Şerban, 2004, 65). Ea avea o lăţime de 1700 de metri, înglobând şi satul
Drăgăşani, care va avea acest statut până în 1863, timp de 265 de ani, când a fost adoptată legea secularizării
averilor mânăstireşti.
In următorii 200 de ani, Episcopia Râmnicului va primi şi alte donaţii, va cumpăra mai multe terenuri
şi va deveni cea mai mare proprietară din această zonă. In afară de vinărici, Episcopia mai încasa „otaştină”,
care era „o vadră din douăzeci”, de la toţi producătorii care aveau vii pe pământul ei. Vinăriciul era o taxă în
natură (mai apoi în bani) pe care toţi deţinătorii de vii o dădeau din producţia anuală de vin. Această taxă se
percepea de domnie prin vinăriceri, iar domnitorul avea latitudinea de a o ceda şi altor instituţii feudale, sau
chiar de a o vinde. In decembrie 1677, Episcopia Râmnicului cumpără de la Ion Dorobanţu din Calomfireşti
moşia „Scaunul lui Tudor” din satul Nuci, aflat în nordul Drăgăşanilor. O altă donaţie de terenuri către
Episcopie, e făcută de Petronie monahul la 6 aprilie 1684 (Mironescu, 1906, 68).
In urma atâtor danii făcute Episcopiei Râmnicului şi cumpărării mai multor terenuri, la 6 noiembrie
1714, se face o nouă hotărnicie a moşiilor, însoţită de comasări de terenuri. Episcopia cumpără peste tot, în
Drăgăşani, precum şi în jurul acestuia: în Bereni, Suteşti, Guşoeni, Amărăşti, Voiceşti, Zlătărei, Călina etc.
Teodor, ispravnicul moşiei din Drăgăşani a Episcopiei, care cumpărase în numai 2-3 ani aproape toată
proprietatea moşnenească a sătenilor din satul Nuci, trece la cumpărări masive în Drăgăşani şi Gârdeşti.
Numele acestui ispravnic e întâlnit în zeci de zapise, în calitate de cumpărător de moşii, în special de la
moşnenii din satul Nuci, în urma unor datorii pe care aceştia le făcuseră la negustorul Condii Melache din
Râmnicu-Vâlcea, datorii în contul cărora amanetaseră averea şi pentru care trebuiau să plătească în fiecare
an dobândă, în care îngropau tot rezultatul muncii lor. Toate moşiile personale ale ispravnicului Teodor, la 5
septembrie 1753, trec în proprietatea Episcopiei Râmnicului. Odată cu acestea, şi altele - cumpărate sau
donate până la această dată, feuda din Drăgăşani a Episcopiei Râmnicului se măreşte simţitor.
În catagrafia din 1840, găsim în proprietatea Episcopiei Râmnicului, următoarele localităţi: Târgul
Drăgăşani, satul Bârsanu, satul Momoteşti, satul Zlătărei - cu schitul Dobruşa, satul Călina cu mahalaua
Bereni, satul Prundeni - cu mahalaua Dăeşti, satul Aureşti - cu mahalaua Verdea, satul Şuşani etc. (Popescu-
Cilieni, 1941; 7, 9, 11, 20).
Donaţiile de moşii din partea domnitorilor sau a unor persoane particulare, se extind şi la alte mânăstiri
din judeţul Vâlcea şi din alte judeţe. Acestea dispuneau de proprietăţi astfel: mânăstirea Horezu avea o vie
în Dealul Gârdeştilor şi colecta vinăriciul domnesc donat de Constantin Brâncoveanu, „din dealul Suteştilor i
Nemoiu i den dealul Gârdeştilor şi al Zlătăreilor şi al Creţenilor” (Fondul arhiv. Mânăstirea Horezu, pach.
LX, doc. 1), Mânăstirea Dobruşa - în Zlătărei şi în Măzărani (prin donaţie sau cumpărare de la moşneni),
Mânăstirea Govora - în Dealul Drăgăşanilor, Mânăstirea Bistriţa - în Dealul Gârdeştilor, Schitul Păpuşa - în
Dealul Drăgăşanilor, Mânăstirea Dintr-un Lemn - în Dealul Drăgăşanilor, Mânăstirea Cozia - în Dealul

275
Drăgăşanilor, dar şi mânăstirea Sadova (care se află la numai 15 km de Dunăre), schitul Mărculeşti din fostul
judeţ Muscel, schitul Căluiu, mânăstirea Surupatele, Biserica romano-catolică din Râmnicu-Vâlcea.
Dependenţa de Episcopia Râmnicului, a satului şi apoi a târgului Drăgăşani, a menţinut, de-a lungul
celor peste 250 de ani, această stare a aşezării şi o evoluţie lentă care a depins numai de proprietar, acesta
aprobând sau nu, în raport cu interesele sale, construirea unor clădiri, sau a unor dotări edilitare.

3. EPOCA MODERNĂ

a) Drăgăşaniul şi mişcarea revoluţionară din 1821


Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu, determinată de nemulţumirea profundă a ţărănimii
exploatate, manifestată în tot cursul secolului al XVIII-lea, izbucnită în 1821, îndreptată în acelaşi timp
împotriva orânduirii feudale şi a stăpânirii otomane, nu numai că a ajuns şi pe meleaguri drăgăşănene, dar
aici a avut loc şi unul dintre momentele principale ale ei: deznodământul!
În acest an revoluţionar, la Drăgăşani, s-au purtat lupte grele între formaţiunile de panduri şi turci,
după ce Tudor Vladimirescu fusese ucis mişeleşte la Goleşti (27 mai 1821) de către eterişti, la comanda
conducătorului acestora - Alexandru Ipsilanti. Luptele s-au desfăşurat în zilele de 29 mai – 7 iunie.
Localitatea Drăgăşani a fost aleasă pentru înfruntarea dintre panduri şi turci, şi datorită poziţiei strategice a
acesteia. Din documentele cartografice, reiese că Lunca Oltului avea locuri de pădure deasă în est şi sud,
care se prelungea cu pădurea de la Călina, Prundeni şi Zăvideni spre nord şi constituia un spaţiu prielnic
înaintării pandurilor. La Drăgăşani, era un punct unde se intersectau mai multe drumuri, care făceau legătura
între cele două maluri ale Oltului, cu vaduri ce se puteau trece cu uşurinţă şi cu ramificaţii în satele din
împrejurimi, putându-se asigura deplasări lesnicioase spre Slatina, pe ambele părţi ale Oltului, spre Craiova,
Râmnicu-Vâlcea şi Târgu-Jiu, la care se adaugă prezenţa strategică a mânăstirilor: Stăneşti, Mamu, Dobruşa
şi Şerbăneşti.
„Şi mergând la Drăgăşani – spune în relatarea sa polcovnicul Ion Solomon, care conducea pandurii
din garnizoana Craiova – am găsit oraşul pustiu, fugiseră toţi negustorii; şi şezând să prânzim, ne-am
pomenit că vin nişte negustoraşi la mine şi-mi spun că le-a venit poruncă de la Chihaia – bei să le gătească
de prânz turcilor, că peste puţin vor fi aicea; şi m-au rugat neguţătoraşii ca să-mi fac pomană cu ei şi să mă
retrag din orăşelul lor mai iute, până nu vin turcii, căci o să li se întâmple foc şi robie. Aşa că fiindu-mi milă
de dânşii, i-am ascultat şi m-am retras în satul Zăvideni, cale de jumătate de poştă de Drăgăşani; şi cum am
ieşit eu, pe loc au intrat turcii şi, după ce au mâncat, au plecat iute după noi şi ne-au ajuns acolo, la
Zăvideni” (Solomon, 1933, 20).
Ajunşi la Zăvideni, pandurii fac popas într-o grădină de pruni („în ţarină”, sub un deal, probabil în
partea de nord-vest de biserica de la Bărbuceni, de unde se putea supraveghea valea Oltului până la
Drăgăşani) şi încearcă să se odihnească. Pe marginea Oltului, se văd cete de turci care veneau în fuga mare.
Lupta care a avut loc (la 26 mai 1821) s-a dat între circa 800 de panduri şi turci care erau peste 3000, aceştia
aducând cu ei şi tunuri, în timp ce pandurii nu aveau niciun tun; pe lângă asta, rămăseseră şi fără cai, pe care
îi împiedicaseră ca să pască şi care, la zgomotul împuşcăturilor, se împrăştiaseră. Pandurii s-au retras în nişte
vii şi au împuşcat mulţi turci; apoi au urcat pe un deal, unde a avut loc o luptă corp la corp, timp în care
pandurii s-au împrăştiat, mai ales că în timp ce turcii se înmulţeau „ai noştri” dăduseră fuga la coastă
(Ibidem). Din tabăra pandurilor, pieriseră peste 200 de oameni (Documente V, 1959-1962, 570-571). Văzând
că pandurii s-au risipit, turcii au luat-o înapoi spre Drăgăşani, iar pandurii s-au regrupat, au coborât în vale, la
Orleşti, şi s-au îndreptat spre Râmnic.
Turcii, întorşi la Drăgăşani, concentrează trupele în cele trei case principale din târg: Mânăstirea
Drăgăşani (în locul unde se află astăzi catedrala), casa şătrarului şi metohul Episcopiei Râmnicului, pe care
le-au întărit cu şanţuri de apărare. În această zi, la 21 mai 1821, turcii intraseră în Slatina, unde au dat lupte
cu garnizoana de panduri, care avea un număr redus de luptători, dintre care, cei mai mulţi, au căzut în
luptele cu forţele otomane, mult superioare. Auzind pârjolul făcut de turci, Hagi Prodan a pornit spre
Slatina, dar în acelaşi timp, primind ştirea că la Drăgăşani sosiseră 3000 de turci, a mers la Vultureşti, unde a
sosit şi oastea lui Macedonski, în noaptea de 27 spre 28 mai, poposind aici şi luând masa.
În acest timp, un român scăpat de la turci, din Drăgăşani, îi anunţă pe comandanţii pandurilor că turcii
au luat fete şi fugari creştini din Craiova şi Caracal, precum şi negustori din Drăgăşani, pe care îi ţin închişi,
ca să-i taie, bănuindu-i de „zavergii” (Aricescu, 1873, 284).

276
Din 2000 de panduri, câţi s-au oferit voluntari ca să-i atace pe turci, Hagi Prodan a ales 300 şi, dându-
le merinde, arme şi muniţii, aceştia au trecut Oltul spre apus prin trei puncte diferite, în noaptea de 27 spre 28
mai, nu la aceeaşi oră. Operaţia pandurilor a reuşit fără să se tragă vreun foc de armă. Pandurii fuseseră
informaţi despre punctele în care erau concentrate armatele turceşti şi s-au adunat în partea de apus şi
miazănoapte a târgului, sus pe Dealul Olt. S-au împărţit, pentru rezistenţă, în mai multe „case mari”,
împrejmuite cu garduri înalte din trunchiuri de stejar, sparte în două şi înfipte adânc în pământ, unde aveau să
se retragă în caz de atac din partea turcilor.
La două ore după ce s-a luminat de ziuă, turcii, observând prezenţa pandurilor, s-au îndreptat spre
Dealul Olt şi i-au atacat în poziţiile lor. „Duşmanii se repezeau cu mare îndrăzneală, până la meterezele
noastre - scrie Chiriac Popescu – dar cu mare vătămare s-au înfrânt înapoi, de câte ori au dat năvală peste
meterezurile trupului nostru” (Berindei - Mutaşcu, 1962, 176).
„Lupta a durat toată ziua de 28 mai şi s-a soldat cu pierderi din ambele părţi; turcii lăsând pe câmpul
de luptă 86 de morţi şi un număr mai mare de răniţi, iar din rândul celor 300 de panduri au murit pe
câmpul de onoare 33 de luptători, iar 17 au fost răniţi” (Aricescu, 1873, 285).
În timpul desfăşurării confruntării, pandurii rămaşi în stânga Oltului au trecut, pe la Poganu, spre locul
de luptă, protejaţi de zăvoiul de salcâmi şi plute din luncă. Turcii au observat destul de târziu această
manevră şi imediat s-au retras în cele trei clădiri din sud-estul localităţii. Înfrânţi, mult reduşi ca număr, turcii
au dat foc târgului, lăsând neatinse cele trei case în care se aflau. Incendiul era folosit de turci pentru a timora
populaţia care-i sprijinea pe panduri.
„Au ars şi putea omul de trei sferturi de ceas să vază para de la flacăra cea mare care se urcase val
în aer”- descria Chiriac Popescu incendiul Drăgăşanilor (Berindei - Mutaşcu, 1962, 176). Focul din
Drăgăşani a durat toată noaptea. Încă din seara de 28 mai, pandurii, rămaşi în număr de 250, s-au unit cu
corpul ce trecuse Oltul, făcându-şi tabăra tot în partea de nord-vest a târgului Drăgăşani, în casele de pe
Dealul Olt. În aceeaşi seară, soseşte la Drăgăşani şi serdarul Diamandi, care avea sub comandă întreaga
cavalerie, formată din circa 1000 de oameni. (Documente V, 1959-1962, 313). În dimineaţa de 29 mai, în
zori, un grup de călăreţi turci care se cazaseră în incinta mânăstirii şi în casele mari pe care puseseră
stăpânire, îi atacă pe pandurii lui Diamandi. În acestă confruntare, au căzut 56 de turci (Aricescu, 1873,
286). În răstimpul de răgaz care a urmat, Diamandi este informat de arestarea lui Tudor Vladimirescu de
către Macedonski, care se şi declară comandant al pandurilor. În aceste împrejurări, Diamandi a înţeles că
fără Tudor Vladimirescu şi sub comanda lui Macedonski, nu mai avea nici un sens să lupte şi se retrage cu
cavaleria la mânăstirea Horezu (Documente V, 1959-1962, 313).
În a doua parte a luptei, pandurii, sub comanda lui Macedonski şi Hagi Prodan, au strâns cercul şi s-au
apropiat de cele trei case în care se aflau turcii şi le-au asediat. Împuţinaţi numeric şi cu muniţie insuficientă,
turcii au slăbit rezistenţa şi în noaptea de 29 spre 30 mai s-au retras spre Râmnicu-Vâlcea, la o „poziţiune
depărtare de 6 ore de Drăgăşani” (Ibidem, 522). Turcii au luat retragerea pandurilor drept tactică de luptă “şi
nu cutezau a ieşi două zile din mânăstire şi din casele în care erau închişi, după aceea rămânând puţini turci
de pază la mânăstire, ceilalţi plecând la Craiova cu răniţii lor” (Aricescu, 1873, 285-286).
Cu câteva zile înainte de 7 iunie, greul armatelor turcilor sosise din nou la Drăgăşani, în speranţa de a
înainta şi a cuceri Ocnele Mari. În ziua de 7 iunie 1821, are loc lupta dintre eterişti şi turci. Turcii, în număr
de 2500 s-au oprit în spatele pădurii din partea de sud-est şi 200 delii „dintre ei, s-au apropiat de o cârciumă
arsă, care se afla la o distanţă de o bătaie de puşcă de linia avangărzii eteriştilor” (Documente, Răscoala
1821, 264). Cercetătorul Dumitru Bălaşa aprecia că locul unde se găsea cârciuma, ar fi fost la intersecţia
actuală a străzilor Decebal cu Tudor Vladimirescu. Ipsilanti, care se afla la Râmnic în fruntea eteriştilor
prezenţi acolo, l-a trimis pe Caravia să afle care era situaţia turcilor la Drăgăşani. După ce acesta îl
informează că nu sunt mulţi turci, se hotărăşte trimiterea a „o samă de arnăuţi şi mavrofori la Drăgăşani, să
apuce pe turci la revărsatul zorilor….şi aşa dându-se porunca a se găti, după ce s-au întocmit cei orânduiţi a
merge, au şi pornit cu toţii din Râmnic” (Ibidem, 260). Alte izvoare informează că la Drăgăşani a fost trimis
batalionul sacru, în noaptea de 1 iunie, sub comanda lui Iordache şi a lui Caravia (Documente V, 1959-1962,
23). Batalionul sacru, aşezat în careu, cu circa 600 de oameni şi trei tunuri, ocupă poziţie de luptă, probabil
pe actuala stradă Carol. Căpitanul Iordache îi ordonase lui Atanasie să treacă pe un loc mlăştinos, ca să-şi
aşeze tabăra în partea dreaptă a dealului, pentru a-i împiedica pe turci să distrugă podul.
Turcii, de teamă să nu fie încercuiţi, au trimis 150 de călăreţi, care au fost respinşi şi siliţi să intre din
nou în Drăgăşani. Retragerea s-a făcut, cu aproximaţie, pe strada Carol şi în acest fel au căzut în spatele
batalionului sacru. Starea de beţie în care se aflau grecii, muniţia umedă de care nu s-au putut folosi, au făcut

277
ca riposta acestora să fie slabă, iar călăreţii turci, aşa cum se vede în stampa cu lupta de la Drăgăşani, să
nimicească armata eteristă (Ibidem, 316, 434).
Din cei 600 de soldaţi ai batalionului sacru, au scăpat 100. Cea mai mare parte a pandurilor, nu au
participat la luptă alături de eterişti. La vestea morţii lui Tudor, ei se împrăştiaseră. O parte din panduri s-a
retras la Suteşti, „unde au continuat lupta, respingându-i pe turci, iar altă parte s-au îndreptat spre nord până
la podul Groşerii, la piscul ce-i zice Al Călinii, unde s-au dat ultimele lupte” (Documente V, 1959-1962, 98).
Pe 9 iunie, pandurii care i-au respins pe turci la Capu Dealului, se retrag în pădurea Măciuca, unde îngroapă
casa de bani a lui Tudor Vladimirescu, cu tezaurul mişcării.
Revoluţia de la 1821 a zguduit din temelii orânduirea feudală din Ţara Românească, punând capăt
regimului fanariot, restabilind domniile pământene, trecând mânăstirile sub conducerea egumenilor români.
Toate acestea au constituit paşi însemnaţi şi siguri pe calea cuceririi independenţei naţionale de mai târziu
(Osiac, 1974, 137). Ca omagiu adus evenimentelor petrecute la Drăgăşani, cu două veacuri în urmă, în
parcul din mijlocul municipiului, s-a ridicat bustul lui Tudor Vladimirescu, iar în cimitirul oraşului - un
monument în cinstea eroilor „batalionului sacru”, loc de perelinaj pentru grupurile de turişti greci care
vizitează România, ca şi pentru alţi călători străini şi români.

b) Anul 1848 la Drăgăşani


Revoluţia de la 1848 şi ideile ei au avut un puternic ecou, şi în rândul populaţiei drăgăşănene.
Aşezarea Drăgăşani, un târg dezvoltat la vremea respectivă, reşedinţă a Plăşii Oltul, şi-a trimis reprezentanţii
săi la Râmnicu-Vâlcea în seara zilei de 18 iunie, când s-a făcut depunerea jurământului pe „Constituţia
revoluţiei”. Costache Cerchez, desemnat administrator al judeţului, scria a doua zi: „fiecare (participant) se
socotea fericit a face ceva frumos pentru singurul izvor de fericire al inimii omeneşti” (Tamaş, 1971, 593).
Pe 2 august 1848, administratorul judeţului Vâlcea trece la măsuri administrative şi comunică Ministerului
din Lăuntru înlocuirea subadministratorului de la Drăgăşani, plasa Oltul, „pentru neîncrederea ce au avut cu
Ion Greceanu, care „a şi intrat în lucrare” (BAR, Ms. 3879, f. 213). În zilele ce au urmat, comisarul de
propagandă i-a strâns pe toţi locuitorii, le-a citit „punct cu punct” cele 12 „ponturi” ale Constituţiei, nu o
dată, ci în mai multe zile de-a rândul”, i-a convins să se înarmeze cu suliţe, lănci, coase, topoare, arme de
foc, „constituind garda naţională şi i-a îndemnat a apăra drepturile ce le-au dobândit, împotriva oricărei
năvăliri de streini”. În prezenţa lui, drăgăşănenii au depus jurământul, dând asigurări că vor fi credincioşi
„voinţei cauzei române, apărând-o din toate puterile împotriva oricărui atac şi asupriri şi că îşi vor jertfi chiar
viaţa pentru constituţie” (DJDAN, fond Magheru, pach. XIV bis, doc. nr. 4).
O contribuţie importantă a locuitorilor din Drăgăşani, a constituit-o aprovizionarea taberei militare de
panduri şi dorobanţi, organizată de generalul Gheorghe Magheru la Râureni. Un număr însemnat de
drăgăşăneni s-au înscris ca voluntari în rândul combatanţilor, fapt consemnat în documentele vremii
(Şerban, 2004, 109). Astfel, în bugetul de venituri şi cheltuieli din anul 1848, se precizează că „130 lei s-au
plătit la 36 de oameni în două rânduri …, care au dus răcuţii la Râmnic”; aceeaşi precizare o întâlnim în
bugetul pe acelaşi trimestru al satului Zlătărei, unde o sumă de 22,00 lei, iarăşi luată din cutie, era destinată
pentru „leafa dorobanţilor Magherului”.
Precum se ştie, revoluţia paşoptistă a fost înăbuşită prin intervenţia armatelor imperiilor vecine –
otoman şi ţarist. La 5 octombrie 1848, cârmuitorul judeţului Dolj anunţa Departamentul din Lăuntru că
Mehmet paşa, abia venit în Craiova, aştepta sosirea, peste o zi, a unei oştiri turceşti de la Drăgăşani, cu un
efectiv „ca la o mie de ostaşi” (DJDAN - PJD, dos. 82/1848, f. 47). Spiritul dreptăţii şi libertăţii sociale, care
cuprinsese populaţia, a dăinuit încă multă vreme: locuitorii nu mai ascultau de ordinele vechiului regim şi
n-ar mai fi dorit revenirea acestuia. In satele din plasa Oltul, cu sediul la Drăgăşani, ţăranii nu încetaseră
acţiunile de nesupunere faţă de autorităţi nici anul următor. Au fost semnalate numeroase cazuri când ţăranii
refuzau să aprovizioneze cu cereale şi lemne armatele invadatoare externe, sau când cârmuitorii locali şi
dorobanţii erau alungaţi de săteni. La Drăgăşani, comisarul Barbu Dranoveţeanu este maltratat în plină piaţă,
atunci când îi anunţă pe locuitori de venirea în oraşul lor, a lui Omer Paşa. Sunt denunţaţi Ilie Breazul şi
Badea Cismarul fiind „mai isteţi la împotrivire”. Tot ei „l-au lovit în cap, cât au ieşit şi sânge”, pe comisarul
târgului (1848 în Vâlcea, 1978, 299). Prin porunca cu nr. 576 din 22 ianuarie 1849, Cârmuirea Judeţului
Vâlcea a cerut Subprefecturii Plăşii Oltul să facă raport asupra celor întâmplate şi să-i trimită la Râmnic pe
cei doi vinovaţi (Ibidem, 301). Printre revoluţionarii arestaţi după înfrângerea revoluţiei, figurează şi
Gheorghe Sutescu, originar din Drăgăşani, fost subrevizor şcolar în plasa Balta – jud. Dolj (Petrescu, 1969,
226). Trebuie menţionat şi faptul că un Ştefan Dumitru Nedelea din Zlătărei, militar făcând parte din
278
Regimentul nr. 2 Pompieri, a participat şi a fost rănit la lupta din Dealul Spirii, din Bucureşti (1848 în
Vâlcea, 1978, 355).
Şi în anii următori, locuitorii din Drăgăşani au continuat să lupte împotriva stăpânirii, pentru dreptate
socială. În 1852 ei se revoltă, de data aceasta, împotriva lui Ion Solomon, care luase în arendă moşia
Drăgăşani de la Episcopia Râmnicului. Motivul revoltei lor l-a constituit faptul că Solomon le-a pretins, în
afara capitaţiei, pe care o achitaseră, şi alte sume mari de bani (DJDAN, dos. 19/1952, nenum.).

c) Împroprietărirea „lui Cuza”


Un eveniment de mare importanţă pentru locuitorii oraşului Drăgăşani, l-a reprezentat împroprietărirea
ţăranilor, înfăptuită în baza legii agrare a lui Cuza din 1863, promulgată la 14 august 1864, care urma să intre
în vigoare la 23 aprilie/ 5 mai 1865, a cărei aplicare în teren, prin atribuirea pământului foştilor clăcaşi, a
început (abia) la 1 septembrie 1875. Prin aplicarea Legii rurale, s-a realizat şi secularizarea averilor
mânăstireşti, din care, numai Episcopia Râmnicului poseda aproape 3000 de pogoane. În iulie 1873,
inginerul Carol Főrster a întocmit planul delimitării suprafeţelor cuvenite foştilor clăcaşi de pe moşia satului
Drăgăşani; s-au întrunit membrii comisiei de constatare a chiriaşilor din plasa Oltului, formată pentru
comuna Drăgăşani, care “au constatat numărul şi categoria clăcaşilor la fiecare proprietate în parte”, încheind
un proces-verbal în care se arată numele clăcaşilor, categoria lor, pământul acordat şi suma despăgubirii
cuvenite proprietarului” (DJVAN, PJV, dos. „Împroprietărirea 1864. Plasa Oltul, comuna Drăgăşani”).
Din acest proces-verbal, rezultă că s-au împărţit 1899 pogoane şi 19 prăjini de la un număr de 18 proprietari,
din care: Episcopia Râmnicului - 1076 pogoane, 9 prăjini şi 15 stânjeni pătraţi la 27 de clăcaşi cu 4 boi; 158
de clăcaşi cu 2 boi şi 138 de clăcaşi cu braţele, stabilindu-se despăgubirea către proprietar la 25.689,19 lei
anual. Restul proprietarilor supuşi la expropiere, după ce li s-a oprit treimea legală, se aflau pe teritoriul
Gârdeştilor, care, la data întocmirii acestor lucrări, intrau în componenţa comunei Drăgăşani (Ibidem).
Suprafaţa expropriată în Gârdeşti, era de 824 pogoane, din care: la 31 clăcaşi li s-au acordat câte 400
de stânjeni pătraţi - loc de casă şi grădină, iar din fosta proprietate a Episcopiei, la 154 clăcaşi, li s-a acordat
aceeaşi suprafaţă (400 stânjeni pătraţi), pentru case şi grădină. Cu aceştia, numărul clăcaşilor împroprietăriţi
pe fosta proprietate a Episcopiei, a fost de 359, din care: 15 au primit câte 9 pogoane, 22 de prăjini şi 22 de
stânjeni pătraţi; 91 au primit câte 3 pogoane, 16 prăjini şi 11 stânjeni pătraţi; 99 au primit câte 6 pogoane, 6
prăjini şi câte 11 stânjeni pătraţi.
A fost întocmită Tabela A a comunei Drăgăşani, pe care sunt trecuţi 508 clăcaşi; în fapt, toţi locuitorii
care se aflau pe aceste moşii. Tabela a fost pusă în aplicare la 1 septembrie 1875, prin definitivarea şi
punerea în practică, în teren, a lucrărilor de atribuire a pamântului către foştii clăcaşi, prin documentul
intitulat Actul delimitării şi împărţirii pământului cedat dupe legea rurală domnilor locuitori, foşti
chiriaşi, domiciliaţi pe moşia Drăgăşani din districtul Vâlcea, plasa Oltului, proprietate a statului,
întocmit de inginerul hotarnic Carol Főrster (Ibidem). Acest document este ultimul şi cel mai important act al
modului cum a evoluat proprietatea funciară a aşezării Drăgăşani, de-a lungul a aproape cinci secole de când
vechile obşti ţărăneşti şi-au pierdut libertatea prin aservirea lor, punându-se capăt acestei situaţii prin
înapoierea pământului stăpânilor lui de drept. Foştilor proprietari li s-au acordat despăgubiri pentru pământul
cedat, stabilindu-se în sarcina împroprietăriţilor cuantumul anual ce trebuia plătit şi care se ridica la suma de
25689 lei, din care, Episcopiei Râmnicului îi revenea suma de 14.703 lei, plătită de stat.
La Gârdeşti, în stăpânirea foştilor proprietari, au mai rămas peste 400 de pogoane, pe care aceştia le-
au lichidat prin vânzarea directă către locuitorii de aci. În Drăgăşani şi Bârsanu, rezerva rămasă era de 680
pogoane. Statul a trecut imediat la arendarea terenurilor ce compuneau rezerva sa, fie pe suprafeţe mari, fie
în loturi, considerând că va obţine venituri însemnate de pe aceste terenuri. Statul, prin reprezentanţii săi, s-a
dovedit un administrator ineficient, iar bunurile care constituiau rezerva rămasă statului din moşiile
expropiate, au generat numai pierderi, din care cauză s-a trecut la vânzarea lor, deoarece deveniseră un balast
pentru economie şi finanţe. De aceea, s-a părăsit orice criteriu de distribuire echitabilă şi s-a dat posibilitatea
unora să-şi adjudece suprafeţe însemnate de teren. Aşa a procedat Dimitrie Simulescu din Drăgăşani, care a
fost beneficiarul împroprietăririi, potrivit legii rurale din 1864, cumpărând, în 1871, când s-a ivit momentul
cel mai potrivit pentru astfel de afaceri, moşia Deleanca, cu trupurile Seaca şi Comăniţa, în suprafaţă de 90
de hectare, cu suma de 26.000 de lei, plătibilă în rate de câte 1040 lei pe timp de 25 de ani. Prin aceste
maşinaţiuni funciare, Dimitrie Simulescu a ajuns cel mai mare proprietar din Drăgăşani.
În procesul de împroprietărire, au existat şi o serie de nemulţumiri; acestea au generat plângeri ale
clăcaşilor cărora nu li s-a dat pământ sau nu au fost admişi la împroprietărire; în schimb, alţii care nu erau
279
îndreptăţiţi, ca T. T Marinovici, Grigore Marinescu, D. Simulescu şi alţii, au primit loturi de pământ
(Ibidem). Reformele lui Al. I. Cuza au avut meritul de a scoate localitatea Drăgăşani de sub povara relaţiilor
feudale, ceea ce a avut ca efect emanciparea aşezării, care a primit statut de comună urbană, creându-se astfel
premize favorabile pentru dezvoltarea sa ulterioară.

d) Drăgăşănenii şi cucerirea independenţei


Populaţia oraşului Drăgăşani şi-a adus contribuţia la cucerirea independenţei naţionale, atât direct -
prin prezenţa militarilor în rândurile armatei, cât şi prin susţinerea materială a războiului, cu importante sume
de bani donate armatei, produse agroalimentare, animale, îmbrăcăminte, atelaje de transport etc. O parte
însemnată a contribuţiilor a fost destinată pentru întreţinerea soldaţilor răniţi şi a bolnavilor sosiţi în spitalul
de la Drăgăşani. O primă formă de sprijin a războiului de către populaţia oraşului Drăgăşani, a fost aceea a
achiziţionării de animale. Aşa cum reiese din documente, au fost rechiziţionate mai multe animale: 2 cai şi
40 de vite mari, mai ales bivoli, bivoliţe şi mânzaţi. Nevoia de arme în timpul confruntărilor, s-a făcut simţită
mai ales după luptele de la Griviţa. Cu ocazia acestor lupte, s-a constatat că puştile armatei noastre se
defectau uşor şi permiteau inamicului, care avea armament modern, să se apropie foarte mult de poziţiile
soldaţilor români.
Mihail Kogălniceanu, subliniind faptul că „avem braţe, dar n-avem puşti“ (Istoria României - IV,
1964, 609), făcea un apel călduros către întreaga naţiune pentru a contribui benevol la cumpărarea armelor
necesare frontului. Până la sfârşitul lunii octombrie 1877, locuitorii din 14 comune vâlcene oferiseră 9959 lei
pentru cumpărarea de arme; în acest scop, au subscris atât particularii, cât şi - din bugetul fiecăreia -
comunele urbane, printre care şi Drăgăşaniul. Echipamentul armatei era, de asemenea, deficitar. Parţial,
îmbrăcămintea şi mai ales lenjeria ostaşilor, au fost completate prin ofrandele făcute de cetăţeni, îndeosebi
odată cu venirea frigului. A fost necesară confecţionarea de cojoace pentru soldaţi. Judeţului Vâlcea i s-au
cerut un număr de 2000 de cojoace, care au fost confecţionate de cojocarii din oraşele Drăgăşani, Râmnicu-
Vâlcea şi Ocnele Mari, o parte din piei fiind rechiziţionate pe plan local. Au fost cumpărate 205 cojoace, iar
pentru cumpărarea armelor „ofrandele s-au urcat aproape la 7000 franci, osebit Drăgăşani şi cei
particulari” (DJVAN – PJV, dos. 122/ 1877)
După începerea ostilităţilor, au apărut şi primele victime ale războiului, răniţii având nevoie de o
îngrijire medicală corespunzătoare, în spaţii special amenajate. La Drăgăşani, s-au organizat spitale în localul
şcolii şi în conacul moşiei statului, care a necesitat reparaţii. Pentru aceasta, au fost rechiziţionate 34.000
cărămizi din Drăgăşani; s-a folosit pentru acoperiş ţigla primită ca ofrandă de la 6 locuitori din comuna
Vaideeni, iar mobilierul necesar s-a adus de la staţiunea balneară Călimăneşti şi de la mânăstirea Bistriţa.
Intre 7 septembrie 1877 şi 26 aprilie 1878, la spitalul din Drăgăşani au fost internaţi 260 de militari care, aşa
cum se arată într-un document, „au fost foarte bine primiţi de cetăţeni“. Trebuie amintită şi participarea
populaţiei civile, care a îngrijit „în mod voluntar răniţii români, şi reliefată activitatea femeilor care „au dat
dovadă de iubire a aproapelui, de dăruire şi abnegaţie“. Documentele vremii confirmă cele spuse: „pregătiţi
aci (la Râmnicu-Vâlcea, n. red.) şi la Drăgăşani, spitalul, pentru 300 bolnavi. Materialul de rufărie şi
medicamente se va da de la Ministerul de Război; cu toate acestea, faceţi apel şi la cetăţeni pentru ofrande
de rufărie” (Cârstea-Constantinescu, 1980); „…întocmiţi un comitet şi lista de subscripţiune care va face
apel cetăţenilor de aci a face ofrandă pentru bolnavi - obiecte necesare, cum [ar fi]: paturi, scaune, mese,
rufărie, saltele, scamă şi altele, acestea, fără zăbavă” (DJVAN, PJV, dos. 121/1877). (. . .) s-au luat măsuri
de s-au compus două comitete: unul de dame şi altul de bărbaţi, (. . .) astfel încât bolnavii, sosind, s-au putut
întrebuinţa şi îngriji cu ajutorul cetăţenilor până acum (. . .). 54 soldaţi bolnavi sosiţi aseară li s-a dat hrană
din ofrandele locuitorilor şi pentru astăzi şi pâine de drum celor ce sunt a porni spre Râmnic (100 de
bolnavi. (. . .)La spitalul înfiinţat în comuna Drăgăşani pentru soldaţii români şi convalescenţi, s-au făcut
mai multe ofrande de diferite naturi şi întrecându-se fiecare cetăţean după puterea sa şi în tot modul, uşura
suferinţele acestor martiri ai României” ( urmează o listă cu 69 nume) (DJVAN, PJV, dos. 58/1877).
Mai mulţi cetăţeni din Drăgăşani, au primit de bunăvoie în casele lor, câte unul sau doi soldaţi români,
asigurându-le hrana şi toate cele necesare. La sfârşitul lunii ianuarie 1977, se cerea să se organizeze
internarea a 300 de otomani (din cei 10227 soldaţi turci luaţi prizonieri de armata română la căderea Plevnei)
la schitul Mamu-Şerbăneşti şi în conacul moşiei Drăgăşani, fiind necesare cartiruirea lor şi asigurarea hranei
necesare. Între 15 septembrie - 1/13 decembrie 1877, au intrat în cura spitalului Drăgăşani: răniţi - 2 caporali
şi 4 soldaţi, iar bolnavi - 8 sergenţi, 12 caporali şi 92 soldaţi. Printre maladii, s-au constatat: intoxicaţii,
anemie, dizenterie; 4 oameni au murit de pneumonie şi febră tifoidă.
280
Vestea proclamării independenţei României a generat un entuziasm fără margini în rândul cetăţenilor
din Drăgăşani, pe care subprefectul Ştefan Popescu îl descrie astfel, în telegrama din 10 mai 1877: „Astăzi,
10 ore după Tedeumul cântat în biserica „Adormirea”, fiind prezente toate autorităţile, tot publicul din
oraş, mergând apoi la primărie, unde am prezentat felicitările întregului public, mă grăbesc în a vă anunţa
că entuziasmul a fost fără margini, toiţi cetăţenii, fără excepţiune, sunt electrizaţi de bucurie şi fericire
pentru independenţa Patriei noastre române” (DJVAN, PJV, dos. 58/1877).
Eroismul de care au dat dovadă pe câmpul de luptă, este ilustrat şi de faptul că foarte mulţi dintre
ostaşi au primit decoraţiile româneşti „Virtutea militară”, “Trecerea Dunării” sau medalia comemorativă
rusă.
e) Ecouri ale Răscoalei din 1907
În judeţul Vâlcea, răscoala din 1907 nu a luat forme deosebit de grave, iar la Drăgăşani nu s-au
înregistrat mişcări de amploare, chiar dacă zona se afla în imediata apropiere a unor focare de
revoltă din judeţele Olt şi Romanaţi şi, desigur, nu departe de Laloşu – comuna vâlceană în care
flacăra răscoalei a fost mai puternică.
Conform relatării prefectului de judeţ, la 14 martie 1907, în piaţa oraşului Drăgăşani a fost adunată
multă lume, dar nu s-au înregistrat acte specifice răscoalei. Printre arestaţi, îl vom găsi, totuşi, pe Ilie Vătafu,
originar din Drăgăşani, căruia i s-au dresat acte de trimitere în judecată la 25 martie, fiind înaintat de
comandantul detaşamentului, la arestul preventiv. Nu se cunoaşte ce învinuiri i s-au adus. Agitaţie s-a
înregistrat şi la Momoteşti (cartier al oraşului), deşi a fost mai mult o alarmă din partea arendaşului moşiei
lui Ionel Brătianu, anume Ville, care s-a speriat de cele auzite; cerând măsuri preventive, el telegrafia
insistent la Bucureşti: „Ţăranii ameninţă proprietatea şi viaţa mea; daţi-mi sprijin” (1907 în Vâlcea,
1974, 69). Într-o altă telegramă, cerea urgent armată, deoarece „am numai 10 soldaţi” (Ibidem).
Deşi la Drăgăşani se credea că răscoala nu a luat amploare serioasă, în arhivele vâlcene, un document
găsit de cercetătorul Titu Georgescu consemnează evenimente grave. Amploarea pe care o luaseră
nemulţumirile ţăranilor din jurul orăşelului a depăşit măsurile luate pentru reprimare. Chiar a doua zi,
prefectul de Vâlcea telegrafia ministerului: „Am lăsat la Drăgăşani 2 companii” (Georgescu, 1974, 503).
Cu toate aceste măsuri, răscoala a izbucnit cu o violenţă care depăşea aşteptările autorităţilor şi nu numai în
comunele învecinate, dar chiar în oraş. Din Drăgăşani se telegrafia cu disperare: „Toate casele dimprejurul
gării, spre vii, sunt un incendiu” (Ibidem).
La 3 februarie 1908, prefectura judeţului Vâlcea (prefect: Al. Crăsnaru) raporta Ministerului de Interne
situaţia judeţului în 1907: „La ora 1 (în ziua de 14 martie, n. red.), cu un tren special, cu batalionul de
infanterie şi escadronul de călăraşi, sub ordinele comandantului său, am pornit la Drăgăşani, unde am ajuns
la 2, 1/2 a. m. Aici, populaţiunea se găsea în fierbere şi mare frământare, spăimântată de focurile care se
vedeau pe malul opus al Oltului, la comunele apropiate, cum şi la ivirea unei mulţimi de ţărani ce se strângea
din împrejurimi în piaţa oraşului. Ajunsesem la timp pentru a restabili ordinea, înainte ca ţăranii să se fi dedat
la niscaiva acte criminale” (1907 în Vâlcea, 1974, 391).
Ca urmare a acestor frământări sociale, s-a înregistrat fenomenul refuzului din partea ţăranilor, de a
încheia contracte de învoieli agricole cu moşierii, prevăzute în noua legislaţie, sau de a efectua muncile
stipulate în vechile contracte.

f) Participarea la prima conflagraţie mondială


In noaptea de 15-16 august 1916, armata română a trecut la ofensivă de-a lungul Carpaţilor şi în numai
câteva zile, trupele române au pătruns adânc în Transilvania şi au eliberat oraşele Braşov, Sfântu Gheorghe,
Gheorghieni, Miercurea-Ciuc şi Orşova. Evenimentele desfăşurate pe frontul dobrogean, neonorarea
angajamentelor de către trupele aliate, au obligat comandamentul român să întrerupă ofensiva din
Transilvania; presate de contraofensiva armatelor germane şi austro-ungare, mult superioare, au fost nevoite
să se retragă. Lupte violente s-au desfăşurat în regiunea muntoasă, dar superioritatea numerică şi dotarea
tehnică, au dat posibilitaea armatelor inamice să înainteze şi să ocupe, până la sfârşitul anului 1916, două
treimi din suprafaţa ţarii, inclusiv capitala; şi, desigur, judeţul Vâlcea.
Primul Război Mondial i-a găsit pe locuitorii oraşului Drăgăşani animaţi de aceleaşi nobile idealuri:
independenţa şi unitatea naţională, dreptate socială pentru toţi românii. Chiar de la începutul conflagraţiei,
populaţia oraşului contribuise la susţinerea şi dotarea armatei, pentru necesităţile căreia, încă din 1916, se
rechiziţionaseră două biciclete, 40 de cai cu căruţe şi hamurile necesare, alţi 100 de cai şi 400 perechi de
281
hamuri, cerându-se şi confecţionarea a 450 de coviltire în plasa Drăgăşani şi Olt, pentru detaşamentul Olt-
Lotru. S-a solicitat, în continuare, din partea Centrului de recrutare, rechiziţionarea urgentă a 200 de căruţe,
400 de perechi de hamuri şi 300 de cai. Consecinţele luptelor au început să se arate şi la spitalul din
Drăgăşani, unde au fost aduşi circa 500 de răniţi, care au beneficiat de îngrijirile necesare.
La 23 septembrie 1916, Ministerul de Interne îi cerea Prefecturii judeţului Vâlcea să ia măsuri pentru
cazarea funcţionarilor refugiaţi din Transilvania, odată cu retragerea trupelor: „Sunt informat că în localităţi
se găsesc români din Transilvania care au fost mutaţi de trupele noastre, în funcţiuni în oraşele ocupate,
retrăgându-se împreună cu trupele; rog a-i sprijini şi încartirui în comuna Drăgăşani, procurându-le tot ce
este necesar pentru hrană, îmbrăcăminte şi având pentru ei toată bunăvoinţa” (DJVAN – PJV, dos.
21/1916, 359). În aceeaşi lună, pe 28, se solicită oameni şi două care în scopul instalării de fire telefonice
între Piatra-Olt, Râmnicu-Vâlcea şi Târgu-Jiu, pentru uşurarea convorbirilor telefonice (Idem, dos. 42/1916,
133).
Teritoriul judeţului şi al oraşului Drăgăşani a fost cotropit de inamic în prima decadă a lunii noiembrie
1916. Printre primele măsuri luate de ocupanţi, se numără interzicerea comerţului cu produse agroalimentare
şi o recenzare severă a tuturor resurselor de acest fel, de care dispuneau populaţia şi instituţiile statului. Au
fost rechiziţionate cantităţile de cereale şi de băuturi alcoolice disponibile. Pentru animalele şi păsările
deţinute de locuitori, s-au stabilit cantităţi de carne, lapte şi ouă, pe care aceştia trebuia să le predea la
rechiziţie. Ca act reflex de conservare şi de rezistenţă, populaţia s-a opus măsurilor de rechiziţionare,
ascunzând produsele şi animalele.
La 16 iulie 1917, Prefectura judeţului Vâlcea trimite administraţiei plăşii Drăgăşani o adresă prin care
se atrăgea atentia asupra nemulţumirii comandantului Staţiuni de etapă (armatelor de ocupaţie) :
“dumneavoastră, în ceea ce priveşte afacerile de serviciu, lucraţi prea încet, nu executaţi ordinele în
termenele cerute, din care cauză se produc nemulţumiri” (Idem, dos. 14/1917, 73). Suspectat de propagandă
antigermană, Gheorghe Luculescu din Drăgăşani este arestat, interzicându-i-se să frecventeze localurile
publice şi să părăsească oraşul. Împotrivirea populaţiei faţă de forţele de ocupaţie a luat şi alte forme, ca de
pildă - sabotarea transportului produselor româneşti spre Germania şi Austro-Ungaria. Astfel, la Zlătărei, s-a
constatat că „în ziua de 22 august 1917, răufăcători au voit să întrerupă circulaţia trenurilor, punând pe calea
ferată un stâlp de lemn. In aceeaşi zi, pe aceeaşi linie, s-au luat şuruburi (crampoane) de la şinele de fier.
Aceste încercări ar fi avut ca urmare un accident de cale ferată, care ar fi periclitat interesele militare” (Idem,
dos. 11/1916, 871-878).
Armata germană a încercat să sperie populaţia prin aplicarea de amenzi celor care au încălcat ordinele
date de ocupanţi. Astfel, „Stanciu Nicolae a fost amendat cu 500 de lei pentru că a pus puţin mălai în pâine,
cu 200 de lei pentru că a vândut o pâine unei femei din Zlătărei şi cu încă 500 de lei pentru ca a dosit 27 de
saci cu făină şi care i-au fost confiscaţi; Matei Călinescu a fosta amendat cu 200 de lei pentru că a ţinut
prăvălia deschisă după ora 9 seara, şi cu 50 de lei pentru că nu a dus caii la rechiziţie; Andrei Ion cu 800 lei
pentru că a vândut tutun, iar Maria Dobrescu cu 30 de lei pentru că nu a dus ouă etc.” (Idem, dos. 39/1919,
423).
In retragere, soldaţii germani şi austro-ungari s-au dedat, în localitate, la cele mai mari jafuri,
devastând gospodăriile, furând de prin case bunurile oamenilor. Primarul oraşului Drăgăşani, în raportul său
din 12 noiembrie 1918, adresat Prefecturii judeţului Vâlcea, scria: „Domnule Prefect, am onoarea a vă
aduce la cunoştinţă D(omniei) voastre că trupele austro-germanice trecând în retragere prin oraşul nostru,
ne impun a le da care cu boi, cai etc., ameninţându-ne că dacă nu le punem la dispoziţie, va amenda comuna
cu cea mai mare amendă. Afară de aceasta, primim reclamaţiuni din partea locuitorilor, că li se ridică vitele
ca oi, boi, capre, porci etc., fără a le plăti; chiar carul cu doi boi al comunei, a fost luat în noaptea de 11-12
curent de către soldaţi” (Idem, dos. 9/1918, 962-963).

În acest război, şi-au jertfit viaţa 248 de locuitori ai oraşului, dintre care îi menţionăm pe următorii:
maiorul medic Constantin Şeteanu, sublocotenentul Cristea Atanasie, precum şi 10 sergenţi, 14 caporali, 222
soldaţi şi o victimă civilă. De asemenea, într-o listă întocmită la 1 ianuarie 1918, cu invalizii de război, din
Drăgăşani sunt trecuţi Pătrana Marin - capabil de muncă doar în proporţie de 25%, posesor al unei suprafeţe
de ½ ha. pământ; Spălăţelu Toader - capabil de muncă 30% şi posesor tot a unei jumătăţi de hectar de
pământ; Stănescu Ion - total incapabil de muncă, fără avere, şi Şerbănescu Ilie, care are 6 minori şi e
incapabil de muncă (1916-1918 în Vâlcea, 1979, 219-235).

282
g) Aspecte politice
Subfiliala din Drăgăşani a Partidului Naţional Liberal (PNL) a luat fiinţă la scurt timp după
întemeierea partidului pe plan naţional, din iniţiativa lui Dimitrie Simulescu, care se afla în relaţii de strânsă
prietenie cu Ion Brătianu şi care în toate guvernările, a fost prefect de Vâlcea. Înainte de Primul Război
Mondial, şef al organizaţiei drăgăşănene a fost Ştefan Filipescu, iar primar al oraşului - fratele acestuia,
liberalul Gogu Filipescu. Printre fruntaşii liberali din plasa Oltul (Drăgăşani), în perioada antebelică, se
numără personalităţi precum Ghiţă Teodorini, Iancu Mateescu, Costică Predescu, proprietarul Nae Petcu,
angrosistul şi depozitarul de vinuri - Iancu Râmniceanu, avocatul Mişu Mihalescu ş.a. În timpul Primului
Război Mondial, primar al oraşului a fost Gogu Filipescu. După decesul fraţilor Gogu şi Ştefan Filipescu,
preşedinţia partidului a fost preluată de Mişu Mihalescu, iar ca primar interimar, a fost numit Marin
Şerbănescu.

4. EPOCA CONTEMPORANĂ

a) Perioada interbelică
Partidele politice. Din iniţiativa primarilor liberali, în perioada interbelică, s-au înfăptuit în Drăgăşani
numeroase şi semnificative obiective social-culturale: în 1919, se înfiinţează prima şcoală gimnazială ce
purta numele „Gimnaziul Brătianu”, clădirea fiind amplasată pe un teren donat de Dinu Brătianu şi construit
pe cheltuiala familiei; în 1925-1926, se construieşte un nou local de şcoală, pe cheltuiala fruntaşului liberal
Gheorghe Luculescu, în amintirea fiicei sale decedate, localul fiind situat pe str. Carol, cunoscut sub
denumirea de „Şcoala Geta”, astăzi Şcoala „Tudor Vladimirescu”. Din iniţiativa fruntaşilor liberali, în
perioada interbelică s-au înfiinţat mai multe bănci pentru sprijinirea ţărănimii şi negustorilor din oraş: Banca
Comerţului, Banca Viticolă, Banca Ţăranilor. Tot sub guvernări liberale, s-au construit localuri de şcoli
primare la Momoteşti, Capul Dealului şi în oraşul propriu-zis - Şcoala „Nicolae Bălcescu”, demolată în urma
cutremurului din 1977 şi reconstruită pe str. Sanda Nicoliţă. În 1921, se înfiinţează la Drăgăşani, din
iniţiativă liberală, „Sfatul Negustorilor”, al cărui prim preşedinte a fost Iancu Râmniceanu. În 1928, ia fiinţă
Unitatea Militară de Jandarmi, în actualul local.
În perioada interbelică, alternează la conducerea ţării cele două partide istorice: PNL şi PNŢ, până la
apariţia mişcării legionare. Pentru a împiedica recrutarea tineretului în rândurile mişcării legionare, liberalii
înfiinţează o grupare pentru tineret din care au făcut parte Iancu Şerbănescu, Ion Ancuţa, av. Dumitru
Lazaru, Giusepe Bogardo, Iancu Râmniceanu ş.a. În această perioadă, se realizează mai multe obiective: se
ridică o nouă clădire pentru spitalul orăşenesc, se reface parcul din Momoteşti, se construieşte turnul de apă
din piaţa oraşului; se înfiinţează, la Capul Dealului, „Staţiunea Oenologică” necesară reabilitării viticole din
zonă; în Zlătărei se dă în funcţiune prima baie publică
În preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, se instaurează dictatura regală, care interzice partidele
politice, şi se formează „Frontul Renaşterii Naţionale”.
Primari ai Drăgăşaniului în perioada interbelică. Începând cu anul 1931, oraşul a fost condus de
următorii edili: Dumitru D. Neciu (ianuarie-mai 1931), N.C. Popescu-Portăreşti (iunie 1931- mai 1932),
Dumitru D. Neciu (iunie-august 1932), Nicolae Popescu (septembrie 1932), Dumitru D. Neciu (octombrie
1932 - decembrie 1933), Mihai Mateescu (ianuarie-martie 1934), Mihai (Mişu) Mihalescu (apr. 1934 – dec.
1937), Dumitru D. Neciu, (ianuarie 1938), Mihai Mateescu (februarie 1938), Gh. N. Stoian (martie-aprilie
1938), Traian Dobriţoiu (martie 1938 - martie 1939), Mihai Mateescu (apr. 1939 – sept. 1940), Ion Avrămuţ
(octombrie 1940 - ianuarie 1941), Pr. C. Necşulescu (februarie 1941- sept. 1942), Gh. Şerbănescu (nob. -
decembrie 1942), Silviu C. Ionescu (ian. 1943- noiembrie 1946),

b) Perioada postbelică
Partidele politice. După 23 August 1944, au fost desfiinţate toate partidele istorice, rămânând şi
activând doar partidul totalitar comunist, de sorginte leninist-stalinistă.
Primarii Drăgăşaniului în această perioadă. Un merit al primarului Silviu C. Ionescu este faptul că
a reuşit să conducă oraşul într-o perioadă foarte grea (ian. 1943 - noiembrie 1946), adică atât în anii
premergători actului de la 23 August 1944, în timpul desfăşurării acestuia, cât şi doi ani după aceea. I-au
urmat Mihai Mateescu (dec. 1946 - dec. 1947), C-tin Mazilu (ian. - februarie 1948), Vasile Calcan (martie

283
1948 - dec. 1950), Gheorghe Ionescu (ianuarie - decembrie 1950), Vasile Dobriţoiu (ianuarie 1951 - dec.
1954), Ioan Ungureanu (1955-1965), Ion Oiţă (1966-1968), Petre Liţă (1969-1972), Nicolae Ignat (1973-
1975), Petre Liţă (1976-1979), Vasile Suciu (1979-1980), Viorel Barbu (1980-1982), Ion Ban (1983-1989),
Ion Căpitanu (1989), Nicolae Tănăsie (1990), Ilie Nicolae (1991-1992), Sabin Diculescu (1993-1996),
Nicoliţă Sanda (iunie-noiembrie 1997), Ion Neacşu (iunie 1997-2000), Gheorghe Iordache (2000-2008),
Cristian Nedelcu (2008 -).

c) Postdecembrismul şi pluripartidismul în Drăgăşani


Imediat după evenimentele din decembrie 1989, a fost reînfiinţată organizaţia din Drăgăşani a PNL-
ului, din iniţiativa avocatului Ilie Boiangiu şi a lui Gheorghe Bran. În 1990 primul preşedinte al PNL
Drăgăşani a fost dr Cernea Mihai, apoi ing. Alexandru Spiridon. În 1992, PNL Drăgăşani a participat la
primele alegeri democratice. De la această dată, la preşedinţia formaţiunii locale se află dr. Costică
Pleşoianu. La alegerile din 1992, liberalii obţin şase posturi de consilieri locali. La alegerile din 1996,
liberalii candidează la alegerile locale pe lista comună a CDR. Obţin postul de primar al oraşului în persoana
lui Nicoliţă Sanda şi un post de consilier din cele 4 ale CDR. La scurt timp după alegeri, primarul Sanda
Nicoliţă decedează, spre regretul profund al tuturor drăgăşănenilor care, în semn de preţuire, au dat numele
lui, unei străzi a oraşului. La alegerile locale din anul 2000, formaţiunea liberală candidează cu liste proprii şi
câştigă detaşat funcţia de primar şi şase posturi de consilieri. Timp de 8 ani (2000-2008), primăria l-a avut în
fruntea ei pe liberalul ing. Gheorghe Iordache
Subfiliala drăgăşăneană a Partidul Naţional Ţărănesc - formaţiune cu program ţărănist, a avut la
Drăgăşani, de-a lungul timpului, pe următorii fruntaşi: dr. Roşescu Gheorghe, farmacistul D. Neciu, P.
Măciuceanu, Nicu Constantinescu, generalul Teodor Teodorini, Radu Teodorescu, Ţicu Serbănescu, av. Ion
Niţoiu, Gh. Curechianu, înv. Fane Rădulescu, I. Vâlcu, negustorul Dumitru Popescu, Silviu Ionescu, Ion
Bărăgan, dr. Stoica, Marin Spârleanu, Cicerone Rădulescu, Ilie Giura, Stoian Apostolescu (bucătarul regelui
Mihai), Nae Labă, Ilie Stoiculeasa, Mitre Zamfir, Ion Zamfir, Vasiloiu Minodor, Dumitraşcu Rita.
Partidul Social Democrat îl are ca preşedinte pe Vasile Bleotu, economist, deputat în mai multe
legislaţii. Începând cu anul 2008, din partea acestei formaţiuni politice, conduce primăria ing. Cristian
Nedelcu. Este formaţiunea politică cea mai puternică din punct de vedere numeric, dar care nu a reuşit sa
ajungă la putere decât după anul menţionat.
Partidul Democrat, apărut în urma sciziunii din PDSR, a fost condus de ing. Ion Neacşu, care a fost -
timp de două legislaţii - viceprimar şi primar al oraşului.
Partidul Democrat Liberal (PDL) a fost constituit în timpul guvernării Tăriceanu, în urma plecării
în PD a lui Valeriu Stoica şi a lui Tiberiu Stolojan. În Drăgăşani, PDL i-a avut, sucesiv, ca preşedinţi, pe ing.
Ion Neacşu, prof. Ionel Mirescu Vieru Gheorghe, Vătafu Tiberiu, iar în prezent (2011) - pe Zăuleţ Adrian. În
componenţa Consiliului local, PDL are 4 membri.
Alte partide, cu existenţă efemeră: PRM (Partidul România Mare – condus de ing. Constantin
Stuparu, Partidul Socialist Unit – condus de Ilie Neacşu, Partidul Noua Generaţie – condus de D. Zamfir;
Partidul Conservator, condus de dr. Nelu Florescu; Partidul Umanist Social Liberal condus de dr.
veterinar Floricel Matei; Partidul Forţa Democrată, condus de I. Simioana.

Fragment din renumita TABULA PEUTINGERIANA,


în care este menţionată şi aşezarea RUSIDAVA

284
Monumentul din Drăgăşani al eroilor eterişti şi panduri
căzuţi în 1821 în luptele cu turcii

285
Ştefan Filipescu, fost om politic (1856-1921) Generalul Buterez – erou din cel de
Al Doilea Război Mondial

Cinstirea eroilor Jandarmeriei din Drăgăşani

286
Cap. III - EVOLUŢIA DEMOGRAFICĂ ŞI A
ÎMPĂRŢIRILOR ADMINISTRATIVE
1. EPOCA MEDIE
Atestările documentare ale satelor componente şi explicaţiile denumirilor. Despre existenţa
oamenilor şi a aşezărilor pe teritoriul localităţii Drăgăşani şi în jur, mărturisesc vestigiile arheologice din
neolitic, descoperite în zonă. Informaţii de ordin demografic, au fost consemnate în documente, abia în
secolul al XVI lea şi, odată cu ele, date despre apartenenţa acestor aşezări la diferite unităţi administrative.
Înscrisurile acestor perioade sunt, în general, puţine şi, chiar dacă, pe măsura înaintării în timp, devin
mai numeroase, în mare parte, ele sunt lipsite de valoare statistică. În mod relativ frecvent, informaţiile
provin din însemnările de călătorie ale unor vizitatori străini care fac aprecieri asupra localităţilor prin care
au trecut, între acestea figurând şi Drăgăşaniul; mai târziu (secolul al XIX-lea), informaţii despre localitate,
vor fi oferite de documente financiar-contabile, precum bugetele de venituri şi cheltuieli, care se vor referi
doar la plătitorii de impozite şi la numărul de familii.
Gârdeşti (nume colectiv de la Gârdea). Primele menţiuni în legătură cu unităţile administrative
existente pe acest teritoriu, le aflăm din înscrisuri emise de domnitorii Ţării Româneşti pentru stabilirea
dreptului de proprietate, diferiţilor boieri în sate care acum aparţin municipiului. Astfel, la 2 iulie 1505
(7013), Radu cel Mare, domn al Ţării Româneşti, printr-un hrisov,”întăreşte lui Bucur cu fiii săi - Stanca,
Stanislav, Neagoe şi Vladul - şi lui Stanciu şi lui Vâlcan, cu fiii lor, jumătate din satul Gârdeşti, pentru că le
este veche şi dreaptă moşie de moştenire” (DRH, B, II, nr. 37, pag. 82-83).
Satul Zlătărei (pluralul de la Zlătărelu – diminutiv de la Zlătaru) este menţionat pentru prima dată
într-un document din anul 1519 (7027), ianuarie-august 10, când Neage Basarab întăreşte stăpânirea lui
jupan Dragomir peste mai multe moşii, între care „şi Zlătărei jumătate” (DRH, B, II, nr. 175, pag. 335-338).
Despre Momoteşti (nume colectiv de la Momotă - provenit, la rândul său, de la Momu/Moma + suf. –
otă), sat a cărei existenţă este legată de locul unde au fost identificate urmele castrului roman Rusidava, se
vorbeşte în 12 iunie 1527, când Radu Voievod, domn al Ţării Româneşti, îi întăreşte lui Fârtat, clucerul din
Momoteşti, a treia parte din dreptul lui Stoian şi al lui Manea, pentru că „i-au dat şi au aşezat pe jupan Fârtat
peste ocina lor de la Momoteşti, peste a treia parte” (DIR, B, XVI/II, nr. 268, pag. 270).
Localitatea Drăgăşani (nume colectiv, format de la Dragăş + suf. -an; scos de sub accent, primul a se
transformă în ă) apare într-un act oficial din 7 iunie 1535, prin care Vlad Vintilă vv le întăreşte lui Fârtat
pârcălabul şi fiilor lui, moşii în Lăleşti, Drăgăşani şi Murgeşti, în urma unei judecăţi cu Stanca din Râmnic.
Satul Bârsanu, aflat în partea de nord a municipiului, denumit ca atare, trebuie pus în legătură cu
numele de persoană Bârsa (la care s-a adăugat suf. - an), menţionat într-un document din 6 iun. 1582, când
Mihnea Turcitul vv. le întăreşte lui Oprea banul şi jupâniţei Vlădaia, o moşie în Drăgăşani, „din partea lui
Bârsa, a treia parte” (DIR, B, XVI/V, nr. 61, pag. 59). Cu denumirea de azi, toponimul este menţionat
relativ târziu în documente; satul este amintit prima dată la 7 iunie 1638; aici funcţiona „Scaunul lui Tudor”
care constituia un fel de „centru” pentru partea de sud a judeţului, la care se prezentau contribuabilii din
satele din jur să-şi plătească dările” (DJDAN, Catagrafia Episcopiei Râmnicului, 1840, 72 v–73). Cu o
vechime mult mai mare, această unitate administrativă este menţionată când „Tudor, logofătul din Ibăneşti
(comuna Urluiasca) şi Manea Şuvăilă din Oteşti (jud. Olt) îi vând lui Dobrin „judecul din sat din Drăgăşani
ot sud Vâlcea, care se cheamă scaunul lui Tudor” (Ibidem). În Catagrafia din 1840, „satul Bârsanu” apare
ca proprietate a Episcopiei, întrucât moşnenii din sat îi vânduseră acesteia pământurile lor. Pentru perioada
mai veche, cercetătorii l-au identificat cu localitatea Nuci, care apare documentar tot în hotarul Drăgăşanilor,
aproximativ în acelaşi loc pe care se află Bârsanu: la 8 noiembrie 1742, „uncheaşu Neacşu, moşneanu din
Nuci”, şi fiii săi îi vând călugărului Teodor – ispravnicul Episcopiei Râmnicului, patru prăjini „de moşie din
Nuci” (Arh. St. Bucureşti, fondul Episcopia Râmnicului, pach. LXVII, doc. nr. 50).
Primele informaţii demografice. În anul 1718, după pacea de la Passarowitz, Oltenia trece în
administrarea Austriei, care o ocupă imediat şi se hotărăşte „să ridice o hartă amănunţită a Olteniei”(Băcilă,
1924, 111). Conform conscripţiei virmontiene întocmite în anul 1722, Drăgăşaniul avea 165 de familii şi era
proprietate episcopală, iar în Gârdeştii - sat megieşiesc, locuiau 115 familii (Ibidem).
287
Într-un document din 1729, „o statistică alcătuită în vederea perceperii impozitelor”, din care reiese că
Drăgăşaniul era un centru meşteşugăresc şi comercial şi purta denumirea de „Drăgăşanii Episcupii”;
localitatea se înregistra cu 273 de adulţi, din care 68 de moşneni şi birnici, 114 mărginaşi, 31 văduve sărace
şi nevolnici. La aceeaşi dată, Zlătăreii, care erau moşia lui Sergiu Fărcăşanu şi reprezenta, de asemenea, un
centru meşteşugăresc, aveau în total 43 de birnici, 10 mărginaşi şi 2 nevolnici, iar Gârdeştii, care în 1722
aveau 115 familii, acum erau înregistraţi doar cu 8 mărginaşi şi 4 birnici.

2. EPOCA MODERNĂ
Situaţia demografică. Date despre populaţia oraşului, ne sunt prezentate o sută de ani mai târziu,
când Gh. Bucşenescu, subocârmuitorul plăşii Oltului, consemnează într-o statistică din decembrie 1832, că
Târgul Drăgăşani avea 83 de familii, totalizând 378 suflete, dintre care 12 fac parte din clasa boierească, în
serviciul cărora sunt 12 slugi şi 34 de ţigani, 240 din clasa de mijloc, având şi acestea 83 de slugi.
Evoluţia numărului de familii în perioada 1722-1865
Nr. Satul 1722 1832 1835 1839 1848 1861 1865
Crt.
1. Tg. Drăgăşani 165 83 173 132 54 162
2. Gârdeşti 115 - - 104 128 180 614 (3070 suflete)
3. Momoteşti - - - 39 36 -
4. Bârsanu - - - - 119 116
5. Zlătărei - - - - 100 176 264
Total 280 83 173 275 437 634 878

În aceeaşi perioadă, harta rusă din 1835, ale cărei date au fost culese de pe teren în anii 1831-1832,
de către topografii ruşi, vine să contrazică datele legate de numărul gospodăriilor prezentate de Bucşenescu,
arătând că Drăgăşanii figurează în rândul localităţilor sub 3000 de locuitori, iar din bugetul pe luna
octombrie a anului 1861, aflăm că Târgul Drăgăşani avea 162 de familii, Gârdeştii - 180 de familii, Bârsanu -
116 familii şi Zlătărei - 176 familii.
Prin legea organică privind organizarea administrativă a Principatelor Unite (Legea comunală), din
aprilie 1864, în urma contopirii cu Drăgăşani, a satelor Gârdeşti, Momoteşti şi Bârsanu, apare desemnată
comuna urbană Drăgăşani, iar în Indicele comunelor României din 1865, se arată că Drăgăşanii erau o
comună urbană, alcătuită din satele Târgul Drăgăşani, Gârdeşti, Momoteşti, Bârsanu, şi avea 3070 de suflete,
800 de case şi 614 familii, iar comuna Zlătărei era compusă din satele Dobruşa şi Vrăjitorul, numărând 1230
suflete şi 220 de case.
După Legea pentru fixarea circumscripţiilor administrative din 1892, comuna urbană Drăgăşani care
era reşedinţa Plăşii Oltu de Jos, era alcătuită din satele: Bârsanu, Capu Dealului, Curăreşti, Drăgăşani,
Gârdeşti, Momoteşti şi Podu Pescenii.
C. Alessandrescu, în Dicţionarul geografic al judeţului Vâlcea, publicat în 1893, prezintă Drăgăşanii
din punct de vedere demografic, astfel: „comună urbană din plasa Oltu de jos, situată pe ţărmul drept al
râului Olt, ce avea o populaţie de 3930 de locuitori, din care bărbaţi - 1921 şi femei - 2009, în care intră şi 35
familii de ţigani, 6 evrei, 7 bulgari, 2 greci, 10 germani. Capi de familie sunt 1372, contribuabili 751 şi case -
985” (Alessandrescu, 1893, 136).
Data Interval Nr. de Spor nr. locuit. Spor % Creştere Creştere medie
recesământului ani locuitori între recens. între recens. medie anuală anuală în %
1 ianuarie 1871 - 4300 - - - -
1 ianuarie 1899 28 4537 237 5,5 8 0,2
19 decembrie 1912 14 6710 2137 47,8 155 3,4
29 decembrie 1930 18 8462 1752 26,1 97 1,5
29 ianuarie 1948 17 9737 1275 15,0 75 0,9
21 februarie 1956 8 9963 226 2,3 28 0,3
15 martie 1966 10 13275 3312 33,2 331 3,3
5 ianuarie 1977 11 15579 2304 17,3 209 1,6
7 ianuarie 1992 15 22348 6769 43,4 451 2,9
1 iulie 1997 5 22704 356 1,6 71 0,3
18 martie 2002 5 20783 -1921 -8,4 -384 -1,7
288
La 1898, conform datelor prezentate de conducerea Consiliului Judeţean Vâlcea, „Comuna urbană
Drăgăşani”, în care se afla reşedinţa plăşii Oltu Olteţu de Jos, era populată de 4118 locuitori (Situaţiunea
1898, 8). Pentru a ne da seama cât mai bine despre evoluţia demografică a localităţii, după transformarea ei
în oraş, a se vedea mai sus un tabel comparativ cu situaţiile numerice ale locuitorilor, pe care le-am extras
din diferite revensăminte, efectuate între anii 1871-2002.
Începând cu anul 1871, informaţiile de ordin demografic ne sunt prezentate de recensămintele
populaţiei, care se realizează pe teritoriul întregii ţări, la aceeaşi dată. Urmărind evoluţia numerică a
populaţiei dintre recensământul efectuat în anul 1871 şi recensământul realizat în anul 2002, se constată că
numărul locuitorilor oraşului Drăgăşani a crescut de 4,8 ori în 130 de ani, cu o rată medie anuală de 126
persoane sau 0,6 %, ceea ce înseamnă o dezvoltare lentă pentru o localitate urbană. Cauza principală a unei
astfel de evoluţii, se explică prin aceea că, în cea mai mare parte a acestei perioade, oraşul a avut un
pronunţat caracter agricol şi nu a prezentat interes deosebit pentru populaţia aşezărilor rurale din jur, iar
creşterea numărului populaţiei s-a făcut, în principal, pe seama sporului natural.
Examinarea evoluţiei numerice a populaţiei în perioada 1871-2002, a permis delimitarea mai multor
etape, în care ritmul de creştere a cunoscut un curs sinuos, determinat în primul rând de evenimentele
politico-sociale ce s-au derulat pe teritoriul ţării. O primă etapă, cuprinsă între 1871-1912, este caracterizată
printr-o creştere a numărului de locuitori de la 4300 la 6710 persoane, cu un ritm de creştere de 3,4%, -
valoarea maximă înregistrată pentru întrega perioadă luată în studiu. Acest aspect al evoluţiei numerice s-a
datorat atmosferei de destindere, de satisfacţie a societăţii româneşti, ca urmare a două evenimente care s-au
produs în viaţa poporului român: împroprietărirea lui Cuza, act care a făcut din foştii clăcaşi proprietari de
pământ şi a generat o creştere a bunăstării şi a modului de trai, precum şi câştigarea războiului pentru
independenţa ţării, care a condus la scăderea presiunii exercitate de monopolul turcesc asupra întregii
economii naţionale, la destindere economică şi extinderea comerţului. Peste aproape patru decenii, laolaltă cu
întreaga populaţie a ţării, drăgăşănenii au trebuit să facă faţă desfăşurării Primului Război Mondial, asigurării
materiale a armatei, prezenţei trupelor străine, restricţiilor impuse de ocupanţi şi rechiziţiilor de tot felul etc.

3. PERIOADA CONTEMPORANĂ
Redresarea economică ce trebuia să se producă după încetarea ostilităţilor, a fost prelungită de o criză
economică gravă care a afectat serios bunăstarea populaţiei, criză continuată de cel de Al Doilea Război
Mondial, când s-au cerut mari eforturi pentru susţinerea trupelor de ocupaţie şi a celor proprii. Perioada de
redresare economică de după război, destul de grea, impusă de prezenţa trupelor ruseşti şi secătuirea
bogăţiilor ţării, de seceta pustiitoare din anii 1945-1946, ca şi de grave schimbări impuse întregului popor, au
bulversat întreaga viaţă economico-socială, influenţând decisiv şi evoluţia numerică a populaţiei.
Măsurile represive luate de puterea comunistă instaurată după încheierea războiului, la adăpostul
baionetelor ruseşti, au dus la instaurarea unei atmosfere de teroare în rândul populaţiei, întreţinută de
organele de securitate, la tensionarea şi crearea unor stări sufleteşti de nesiguranţă pentru ziua de mâine,
puţin favorabilă creşterii natalităţii, la care s-a adăugat o oarecare creştere a mortalităţii, determinată de
sechelele din timpul războiului şi de perioada de insecuritate ce a urmat. Toţi aceşti factori au condus la
scăderea sporului natural al populaţiei. Deşi numărul persoanelor crescuse de la 6710 în 1912, la 9963 în
1956, ritmul mediu anual de creştere scade de la 3,4% în 1912, la 1,5% în 1930, la 0,9% în 1948 şi la 0,3%
în 1956.
În intervalul de timp 1956-1966, se produce un nou reviriment în creşterea ritmului mediu anual de
creştere a populaţiei - de la 3% în 1956, la 3,3% în 1966, concretizat numeric de 9963 persoane în 1956, la
13275 în 1966. Etapa 1966-1977, deşi marcată de două evenimente cu consecinţe directe asupra creşterii
numerice a populaţiei - Decretul 770/1966, prin care se interziceau întreruperile de sarcină şi intrarea în
funcţiune a primului obiectiv industrial din oraş - , a înregistrat o nouă scădere a ritmului mediu anual: de la
3,3%, în 1966, la 1,7% în 1977. Faptul se explică prin aceea că intrarea în funcţiune în 1969 a Fabricii de
Talpă şi Încălţăminte din Cauciuc (FINCA), întreprindere care în scurt timp va ajunge la circa 3000 de
salariaţi, de abia a reuşit să absoarbă excedentul de forţă de muncă existent în oraş, iar numărul redus de
locuinţe disponibile, a limitat atragerea unor persoane din aşezările limitrofe, conducând, în schimb, la o
amplificare a navetismului. Măsura, represivă în esenţă, privind creşterea natalităţii prin aplicarea decretului
menţionat, nu s-a concretizat; ea a avut o oarecare influenţă doar în primii ani de la aplicare, după care
natalitatea a urmat un parcurs descendent, care s-a prelungit până în zilele noastre. În intervalul de timp
289
1966-1977, numărul locuitorilor a crescut de la 13275 la15579 persoane, reprezentând o creştere de 15%, cu
o medie de 209 persoane anual.
În următoarea etapă, 1977-1992, ca urmare a intrării în funcţiune a noi obiective industriale (Fabrica
de Jante, Oltplast etc.), se înregistrează o nouă creştere a ritmului mediu anual: de la 1,69 %, în 1977, la
2,7 % în 1992; numărul locuitorilor creşte de la 15579, la 22348 persoane în 1992, sporul fiind de 6769
persoane, ceea ce reprezintă o creştere – destul de semnificativă - de 30 % în 16 ani. Începând din 1993, apar
semnele unor creşteri din ce în ce mai reduse, astfel că în anul respectiv, creşterea numărului populaţiei este
de numai 199 persoane, în 1994 - de 34 persoane, în 1995 - de 9 persoane, ca în 1996 creşterea să fie de
numai 2 persoane, după care, ritmul mediu anual devine negativ şi se produce diminuarea numărului
populaţiei de la 22704 persoane în 1997, la 20783 persoane în 2002, cu 1921 persoane mai puţin în timp de 5
ani, ceea ce reprezintă o scădere de 8,5 % din numărul total. Ritmul mediu anual de creştere scade de la 2,7
% în 1992, la 0,3 % în 1997 şi devine negativ, de -1,7 %, în 2002 .

a) Densitatea populaţiei
Densitatea populaţiei oraşului Drăgăşani, exprimată în locuitori pe metru pătrat, în perioada la care ne
referim, a urmat cursul ascendent al creşterii numărului locuitorilor între 1971 - 1977 şi s-a diminuat după
această dată. In 1871, densitatea populaţiei a fost de 64 locuitori pe kmp şi a atins nivelul de 473
locuitori/kmp în 1977, după care a scăzut la 433 loc./ kmp în 2002. Pe teritoriul oraşului, cea mai mare
densitate se înregistrează în zona centrală, iar o densitate scăzută, în localităţile componente: Zlătărei, Valea
Caselor şi Zărneni, precum şi în cartierele mărginaşe – Bârsanu, Momoteşti, Gârdeşti şi Capu Dealului.

b) Mobilitatea populaţiei. Mişcarea naturală şi sporul natural


Primele date în legătură cu mişcarea populaţiei, ne sunt prezentate de C. Alessandrescu în Dicţionarul
geografic al judeţului Vâlcea (1893) care precizează că: „În oraşul Drăgăşani s-au născut 118 copii legitimi
(50 de băieţi şi 68 fete) şi 34 naturali (14 băieţi şi 20 de fete). S-au căsătorit 22 flăcăi cu fete, un flăcău cu o
văduvă, trei văduvi cu fete, şi trei văduvi cu văduve. Au murit, după sex şi stare civilă: 89 necunoscuţi (44 B
şi 45 F) şi 13 văduvi (7 B şi 6 F)” (Alessandrescu, 1893, 137). La o populaţie de 3930 locuitori, în anul
respectiv, rata natalităţii a fost de 38,69 %, rata mortalităţii - de 33,0 %, iar sporul natural - de 5,6 %.
În perioada celor două războaie mondiale, în prima jumătate a secolului trecut, rata natalităţii a
înregistrat valori scăzute, cunoscând o anumită creştere în perioada 1950-1957, datorită modificării
favorabile a atmosferei psihice, după cele de al doilea război, ca şi măsurile de stimulare a natalităţii. După
anul 1957, curba natalităţii se înscrie pe o linie descendentă, determinată de liberalizarea, în anul respectiv, a
avorturilor. După 1966, când statul modifică - prin decretul 770 - politica demografică, rata natalităţii creşte
de la 6,4 % în 1966, la 8,3 % în 1977 şi ajunge la 9,0 % în 1980, sau, în cifre absolute, de la 85 nou născuţi
în 1966, la 131 în 1977 şi la 150, în 1980. Începând cu anul 2002, sporul natural devine negativ, sporul
migrator - în 2007 - ajunge la 8,2 %, cel total creşte la -9,5 %, iar populaţia totală, dacă s-a menţinut această
tendinţă, în 2010 se afla sub pragul de 20000 de locuitori. Ce se va întâmpla în perioada următoare şi ce e de
făcut? Luând în considerare evoluţia numerică a populaţiei în ultimii 10 ani, se poate aprecia că în
perspectivă, în condiţiile actuale, procesul de involuţie va continua; remediul sigur ar fi dezvoltarea unor
obiective economice viabile, cu un număr mediu de salariaţi, care să asigure folosirea forţei de muncă
disponibile, angajarea în activitate a tinerilor, care, ştiindu-şi viitorul asigurat, ar fi încurajaţi să-şi întemeieze
familii, s-ar stabili în localitate şi s-ar crea condiţii pentru creşterea natalităţii.
De-a lungul timpului, în centrul comercial şi meşteşugăresc şi, mai apoi, în aşezarea urbană Drăgăşani,
sosirile şi stabilirile de domiciliu a unor persoane „din afară”, au avut loc în permanenţă. După perioada
stabilirii în oraş, recensământul din 1966, prezintă populaţia astfel:
- total populaţie ----------------------------------------- 132278
- populaţie născută în oraşul Drăgăşani ---------------- 7187
- populaţie născută în altă localitate decât în oraşul Drăgăşani, în care domiciliază – 6091, din care:
- înainte de 1920 ------------------------------------- 200 persoane
- în perioada 1920-1929 ----------------------------- 349 persoane
- în perioada 1930-1939 ----------------------------- 346 persoane
- în perioada 1940-1944 ----------------------------- 227 persoane
- în perioada 1945-1949 ----------------------------- 407 persoane
290
- în perioada 1950-1954 ----------------------------- 678 persoane
- în pperioada 1955-1959 ----------------------------- 822 persoane
- în perioada 1960-1964 ----------------------------- 1908 persoane
- în perioada 1960-1964 (după 15 III) -------------- 823 persoane
- nedeclarate -------------------------------------------- 331 persoane
Prin urmare, din totalul populaţiei de 13278 persoane, 7187 persoane sau 54,1 % s-au născut în oraş,
în timp ce 6091 persoane (45,9%) s-au născut în alte localităţi, decât în cea în care domiciliază - oraşul
Drăgăşani. Numărul mare de sosiţi şi stabiliţi în oraş după 1950, adică 4231 persoane, în afară de „mirajul
oraşului” existent în percepţia multora din mediul rural, l-a constituit şi faptul că după colectivizarea
agriculturii, proces declarat „încheiat“ în 1962, s-a asigurat mecanizarea anumitor lucrări agricole, ceea ce a
generat disponibilizarea unei anumite părţi din forţa de muncă, şi aşa excedentară, în agricultură, iar o parte
din cei care au fost deposedaţi de pământ, s-au considerat dezmoşteniţi şi au preferat să ia drumul
“pribegiei”, să plece din locurile natale, unde au fost marginalizaţi, mulţi - chiar oropsiţi şi au luat „calea
oraşului”, unde sperau să ducă o viaţă mai bună. În acelaşi timp, împărţirea administrativă care a avut loc în
1952, ducând la crearea regiunilor şi raioanelor, a făcut din Drăgăsani reşedinţă de raion, un centru
administrativ puternic, care a atras după sine înfiinţarea unei structuri administrative cu rol de conducere, cu
instituţiile aferente care au necesitat un număr apreciabil de personal, mai ales o serie de specialişti în diverse
domenii.
c) Structura demografică
Din studierea recensămintelor perioadei 1912-2002, timp de aproape un secol, prima constatare este
aceea că la două din cele opt recensăminte, populaţia de sex masculin o depăşeşte pe cea de sex feminin.
Astfel, în 1912, populaţia de sex masculin a reprezentat 56,9 % din total, iar cea feminină - doar 43,9 %.
Acelaşi aspect a fost înregistrat în anul 1948, când diferenţa dintre cele două sexe a fost de 5,6 procente în
favoarea bărbaţilor (52,7 %), faţă de 47, 2 %, pentru femei.
La toate celelalte recensăminte, ponderea persoanelor de sex feminin o depăşeşte pe cea a persoanelor
de sex masculin, diferenţa înscriindu-se între 2,2 procente, în 2002 şi 6 procente în 1966.
Structura populaţiei pe sexe
Data Total Bărbaţi În Femei În OBS.
recensământului populaţie procente procente
19 dec. 1912 6710 3759 56.0 2951 43,9
29 dec. 1930 8462 4136 48,8 4326 51,2
29 ian. 1948 9737 5140 52,8 4597 47,2
21 febr. 1956 9963 4788 48,0 5175 52,0
15 mart. 1966 13278 6348 47,0 6930 53,0
5 ian. 1977 15579 7360 47,2 8219 52,2
7 ian. 1992 22348 10720 47,9 11626 52,0
18 mart. 2002 20798 10074 48,2 10724 51,6

În ciuda faptului că natalitatea masculină este superioară celei feminine, în cea mai mare parte a
timpului, numărul populaţiei feminine e mai mare decât al celei masculine. Aceasta face ca grupele tinere,
sau unele dintre ele să fie dominate de bărbaţi, în timp ce grupele superioare sunt dominate de femei. Această
constatare ne duce la concluzia că mortalitatea în rândul sexului masculuin este mai ridicată la grupele mai în
vârstă, ceea ce duce la ponderea sexului feminin la grupele adulte şi vârstnice.
Structura populaţiei pe grupe de vârstă. Studierea recensămintelor din anii 1930, 1977 şi 2002
asupra grupelor de vârstă (tineri, adulţi, vârstnici) oferă imaginea evoluţiei populaţiei în ultimele trei sferturi
de secol şi posibilitatea intuirii perspectivei nu prea îmbucurătoare, a dezvoltării viitoare a acesteia.
Evoluţia populaţiei pe grupe mari de vârstă, în perioada 1930-2002
Anul Total Grupe de vârstă
recens. populaţie 0-19 ani % 20-64 ani % Peste 65 ani %
1930 8462 3154 45,0 3633 51,8 215 3,0
1977 15579 5521 35,3 8778 56,1 1348 8,0
2002 20798 5703 27,4 13012 62,5 2083 10,0

291
Evoluţia numerică a populaţiei oraşului Drăgăşani în această perioadă (1930-2002), se caracterizează
prin scăderea la aproape jumătate, a ponderii grupei tinere, de la 45 %, la 27,4 %, prin creşterea grupei
adulţilor, care alcătuiesc actuala forţă de muncă, şi creşterea de peste nouă ori a numărului vârstnicilor, de la
215 persoane în 1930, la 2083 în 2002.

d) Împărţiri administrative de-a lungul timpului


Primul document cu caracter administrativ în care apare localitatea Drăgăşani, este renumita hartă a lui
Schwantz, în care, printre cele 196 de aşezări din judeţul Vâlcea („Wultzer District”), figurează şi satul cu
acest nume („A.O.” nr. 13/1924, pag. 234 – 238). Localitatea apare şi în Memoriile generalului von Bauer,
cu ortografiile Trekoschani (?) („A.O”, 14/ 1924, 303) şi Dragazani (Ibidem, 306).
În catagrafia din 1831, în plasa Oltul de Sus, este trecut satul „Bârsanul - moşia Drăgăşani stăpânită de
Episcopia Râmnic (. . .) 138 fam., 14 feciori”. Tot aici, apare o menţiune interesantă, nu lipsită de o anumită
ambiguitate: „S-a deosebit, cu această numire, de târgul Drăgăşani” (Catagrafia 1831, 37), ceea ce
înseamnă că moşia – care aparţinea Episcopiei Râmnicului – era foarte aproape de târgul Drăgăşani, făcând
aproape corp comun cu acesta, din moment ce s-a simţit nevoia departajării lor prin nume diferite! Spre
deosebire de Bârsanul, celelalte moşii (care vor fi incluse ulterior în vatra Drăgăşanilor) făceau parte din
plasa Oltul de Jos: moşia Momoteşti – stăpânită de stolnicul Iancu Lahovari şi Gărdeşti – moşie megieşască
stăpânită de-a valma pe 4 moşi (Ibidem, 38).
Ca efect al Legii comunale din aprilie 1864, Drăgăşani – reşedinţa subprefecturii Oltu, devenea
comună urbană, fiind alcătuit din cătunele: Târgu Drăgăşani, Bârsanu, Gărdeşti şi Momoteşti (Indicele,
1865, Anexa). În legea menţionată, se prevăzuse un anumit termen pentru ca noile unităţi administrative să-
şi dovedească viabilitatea şi, eventual, să se opereze unele comasări sau, dimpotrivă, destruniri de comune.
Această „clauză” va fi aplicată prin Legea comunală din martie 1874, iar în urma promulgării acesteia, în
Indicele comunelor pe periodul de cinci ani 1876-1884, vor fi specificate modificările survenite. În cazul
Drăgăşanilor, singura modificare apărută, va fi una de natură denominativă: localitatea va fi numită simplu –
Drăgăşani (Indicele Comunelor 1874, 1876).
În anul 1893, „comuna ubană” Drăgăşani era înregistrată cu cinci cătune: Drăgăşani, Griviţa, Bârsanu,
Panduri şi Momoteşti (Alessandrescu, 1893, 136). Ca efect al împărţirii administrative din 1968, oraşul
Drăgăşani era alcătuit din următoarele cartiere: Drăgăşani, Valea Caselor, Zărneni şi Zlătărei („B.O.” nr.
17/1968); probabil, vechile sate componente fuseseră asimilate complet de oraş, pierzându-şi până şi numele,
aşa cum s-a întâmplat şi în cazurile altor localităţi urbane româneşti.
Prin Legea nr. 72 din 5 iulie 1995, emisă de Parlamentul României şi adoptată de Camera Deputaţilor
şi Senat, oraşul Drăgăşani din judeţul Vâlcea a fost declarat municipiu.
Aceeaşi componenţă ca mai sus, va fi înregistrată pentru municipiul Drăgăşani şi în urma republicării
legii din aprilie 2008, care menţiona toate modificările şi completările ulterioare ce-i fuseseră aduse Legii nr.
2/ 1968.

Primăria veche, demolată după cutremurul din 1977. . . . . . şi noul sediu al instituţiei

292
Un plan al oraşului din perioada predecembristă

293
Cap. IV - ECONOMIA ŞI SOCIETATEA
1. DE LA ÎNCEPUTURI, PÂNĂ LA 1831
Prezenţa râului Olt, ce a asigurat apa necesară oamenilor şi mai târziu - culturilor, a reprezentat o cale
pe care primii locuitori au putut coborî din zona de munte, cu ambarcaţiuni uşoare sau cu plute. De-a lungul
cursului de apă, s-a format de timpuriu un drum natural destul de lesnicios, fără prea multe obstacole,
străbătut în aval şi în amonte de ciobani cu turmele lor, iar mai târziu - de negustori; lunca largă a Oltului,
acoperită în bună parte de păşuni şi cu terenuri bune pentru cultura plantelor, terasele extinse şi dealurile
joase, acoperite în mare parte de păduri, dar şi de luminişuri, cu păşuni pentru creşterea animalelor, cu
frecvente porţiuni de „vie-pădure”, toate putând asigura hrana de care oamenii aveau nevoie, dar şi de
adăpost în perioade de restrişte – au reprezentat factorii principali care au dus la popularea acestei zone. La
începuturile locuirii, oamenii se mulţumeau cu vânatul, destul de abundent, iar în pădurile care acopereau
mai mult de jumătate din teritoriu, găseau cu uşurinţă, ca şi în întreaga regiune înconjurătoare, fructe care
asigurau şi completau hrana de care aveau nevoie. În păduri se vânau: bourul, zimbrul, ursul, mistreţul,
cerbul, căprioara, iepurele - de la care se folosea carnea pentru hrană, iar blănurile şi pieile - pentru
îmbrăcăminte şi încălţăminte.
Se culegeau alune, nuci şi jir, din care se obţinea şi ulei, dar şi fragi, mure, zmeură, afine, măceşe, ori
fructe ale pomilor pădureţi. În sfârşit, omul culegea ciuperci şi bureţi vineţi de fag, de brad, gălbiori,
mânătărci, lăptaşi, ghebe, zbârciogi etc. Pădurea constituia, în acelaşi timp, loc de refugiu şi adăpost în
perioadele unor invazii sau lupte pentru cuceriri ori jafuri.
Viticultura, ramură specializată a agriculturii, a constituit o îndeletnicire milenară a populaţiei
autohtone. Existenţa viţei de vie sălbatice (vitis silvestris), cunoscută în popor ca „lăuruscă” sau „curpen”,
crescând izolat în pădurile seculare ale zonei, agăţându-se şi încovoindu-se pe trunchiurile celor mai înalţi
arbori, alcătuind acea „vie pădure” de care vorbesc documentele vechi, a contribuit în bună măsură ca atenţia
omului, la începuturile sale, să fie atrasă de această plantă, căreia apoi să-i dea îngrijirea de care avea nevoie,
pentru a-i deveni folositoare.
Podgoria Drăgăşani, una din cele mai vechi şi mai renumite podgorii ale României, încununează din
timpuri străvechi colinele piemontane ale judeţelor Vâlcea şi Olt. Vechimea viilor de aici este greu de
precizat. Condiţiile fizico-geografice favorabile - o regiune adăpostită, dealuri cu pante având expunere
sudică, sud-estică şi sud-vestică, un sol prielnic, temperaturi moderate, cu perioade optime de strălucire a
soarelui în perioada de coacere a strugurilor - au determinat de timpuriu dezvoltarea culturii viţei de vie în
zona Drăgăşani. E greu de precizat dacă modul de introducere a primelor plantaţii de viţă de vie în
Drăgăşani, este legat de existenţa întâilor culturi viticole realizate de geto-daci sau chiar de traci
(Teodorescu, 1966). În lipsa documentelor, este de presupus că în zona Drăgăşaniului, indiferent de numele
cetăţilor şi aşezărilor care vor fi fost aici în vechime, cultura viţei de vie se va fi practicat fără întrerupere,
chiar dacă, pentru perioade mai vechi, lipsesc mărturiile arheologice sau de altă natură.
Hrisoavele din secolele XIV-XVI vorbesc despre existenţa moşnenilor din satul Nuci (Bârsanu),
obligaţi din cauza birurilor care nu se mai puteau plăti, să-şi vândă pământurile, ca şi moşnenii din Gârdeşti
şi Momoteşti, sate de care documentele amintesc mai puţin; locuitorii acestora fiind liberi şi conducându-se
singuri, existenţa lor nu interesa pe nimeni. Din actele emise de cancelariile domneşti, rezultă că trăsătura
caracteristică a vieţii economice a ţinuturilor de care ne ocupăm, în perioada secolelor XIV-XVI, era
economia naturală. Principalele ramuri ale economiei locale continuă să rămână cultura cerealelor şi, strâns
legată de ea, creşterea animalelor, iar în cadrul agriculturii, o ocupaţie de bază o constituie cultura viţei de
vie. Documentele vremii mărturisesc de cultura viţei de vie, de stăpânii suprafeţelor cultivate, de daniile
făcute de domnitori mânăstirilor sau slujitorilor credincioşi, de impozitele care se percepeau de la
producători etc. Întreaga întocmire a Ţărilor Române pornea de la baza agrară cu culturi de grâne, viţă de vie,
pometuri, creşterea de vite mari şi mici, îngrijirea albinelor şi pescuit. Creşterea producţiei în această
perioadă, se făcea în condiţiile extinderii suprafeţelor arabile, prin defrişări şi desţeleniri. „Confruntarea”
dintre ogor şi pădure s-a desfăşurat secole de-a rândul, terenurile agricole continuând să fie curăţite cu
securea, cu sapa şi cu focul, în pădurea deasă şi tare, după cum aminteşte un document muntean din 1545.

294
Comerţul drăgăşănean are vocaţie istorică. Se presupune că încă dinainte de sosirea romanilor pe
aceste meleaguri, la Zlătărei ar fi existat un târg al aurarilor, supravieţuind aici până târziu, de vreme ce în
secolul al XVII-lea descoperim în documente existenţa târgului săptămânal şi a unui număr relativ mare de
negustori locali care se opun vehement strămutării cu prăvălii cu tot în târgul Drăgăşanilor, târg ce aparţinea
pe vremea aceea Episcopiei Râmnicului. Comerţul se practica liber în limita unor norme impuse de
proprietarul moşiei, dar şi de autorităţile vremii (vameşi, ispravnici, isprăvnicei, arendaşi). În timp, comerţul
a ţinut pasul cu nivelul de dezvoltare tehnico-materială a locuitorilor, principalul consumator al produselor
de pe piaţă (Şerban – coord., 2004, 273).
Agricultura. În secolul al XVII-lea, sub raport agricol, trebuie subliniată introducerea culturii grâului
de toamnă, cu o productivitate ridicată şi calităţi nutritive mult superioare grâului de primăvară, ca şi înce-
perea cultivării porumbului. Răspândirea relativ rapidă a culturii porumbului pe întreg teritoriul ţării, se
explică prin aceea că mămăliga din mălai sau făină de porumb e superioară ca gust şi ca aport nutritiv
mămăligii de mei, prezentă frecvent pe masa ţăranilor şi pe care poporul nostru o cunoaşte alături de pâinea
de grâu, accesibilă mai ales celor avuţi, din cele mai vechi timpuri, încă din preistorie.
Preferinţa pentru porumb se explică şi prin productivitatea lui superioară celei a grâului. De asemenea,
când apăsarea exploatării turceşti şi a fiscului au crescut, atunci ţăranii, ca o măsură de apărare, au început să
cultive porumbul, cultura acestei plante întinzându-se în toată ţara, dat fiind că porumbul nu era cerut de turci
şi nici supus birurilor interne, în perioadele de început ale cultivării sale. Porumbul s-a cultivat atunci
îndeosebi pe terenurile noi redate agriculturii prin desţelenirea pădurilor din zona localităţii, ceea ce a
asigurat o productivitate ridicată. Astfel, el a devenit principalul şi aproape unicul aliment al populaţiei de la
ţară.
a) Satul Drăgăşani
În prima jumătate a secolului al XVII-lea, aşezarea Drăgăşani, prin mărime, număr de locuitori,
dezvoltare economică şi urbanistică, era un sat în care cea mai mare parte a populaţiei se ocupa cu
agricultura şi creşterea animalelor. Încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea, prin acte de danie şi hrisoave
domneşti din anii 1582 şi 1599, satul Drăgăşani trece în stăpânirea Episcopiei Râmnicului, devenind feudă
episcopală şi, împreună cu satul Momoteşti, vor forma moşia Drăgăşani.
În afară de satul Drăgăşani, întâlnit cu această titulatură în numeroase documente, pe teritoriul actual
al oraşului, la vremea respectivă, se mai aflau satele Gârdeşti, Momoteşti şi Bârsanu - care erau sate de
moşneni - şi satul Zlătărei, care era moşie boierească. La începutul secolului al XVIII-lea, regiunea
Drăgăşani era renumită în cultura viţei de vie. Recoltele de vin de calitate şi destul de bogate fac ca feudalii
mai înstăriţi sau mai mărunţi, chiar şi locuitori fără pământ, să cumpere şi să planteze vii în Dealul
Drăgăşanilor, pe proprietatea lor sau a altora, recurgând la învoieli cu proprietarii.
Practicarea agriculturii în secolul al XVIII-lea e menţionată într-un document din 1729 - Catastih de
conscripţionul judeţului Vâlcea, în care sunt menţionaţi doi morari la Drăgăşani - Neagoe şi Vlad - şi unul la
Zlătărei, cu mori pe Olt sau Pesceana, care, prin îndeletnicirea lor, scot în evidenţă specificul agricol de
cultură a cerealelor; 4 ciobani - Drăghici, Necula, Iacob şi Dumitraşcu - care, prin numărul lor, în raport cu
populaţia satului ce nu depăşea 350 de locuitori, ne dau posibilitatea să deducem că ramura creşterii oilor era
bine dezvoltată. Mai sunt nominalizaţi 3 văcari - Simion, Ştefan şi Radu - şi un jugănar, care aveau în grijă,
în afara bovinelor din gospodăriile proprii, un număr mult mai mare de animale, iar nominalizarea în
Zlătărei a unui untar, conduce la concluzia că producţia de lapte era suficientă pentru a produce şi unt, care
să fie vândut în târgul săptămânal. Documentul mai aminteşte de doi porcari, ceea ce dovedeşte că în afara
porcilor crescuţi în gospodărie, se creşteau porci în turme, hrăniţi cu jir şi ghindă, îngrăşaţi pentru comer-
cializare în Transilvania şi Ungaria; din vânzarea râmătorilor, se obţineau venituri importante.

b) Târgul Drăgăşani - centru comercial şi meşteşugăresc


În zona centrală de azi a oraşului Drăgăşani, în partea de sud-est, încă de la sfârşitul secolului al XVII-
lea, se găseau 3 clădiri, dintre care, cea mai impunătoare era Metocul Episcopiei sau Casa lui Filaret (sau
„Casa episcopală”), după numele episcopului care a construit-o, fiind locuită de călugării care îngrijeau
moşia episcopiei. Despre metohul Episcopiei, se vorbeşte încă din 17 mai 1745, iar un document de la
începutul secolului al XVIII-lea, face precizări privitoare la construcţia unor clădiri ale episcopiei de către
episcopul Filaret: „plăcându-i locul acesta unde se află acum târgul, au zidit o pereche de case ca să fie
scaunul metoh şi după facerea acestor case, au trecut vreme de mijloc până la leatul 1791”; clădirile

295
respective au fost folosite de turci în 1821 ca fortăreţe, în jurul cărora au săpat şanţuri în timpul luptelor
dintre panduri şi turci şi al asediului organizat de panduri. Se mai afla Casa Şetrarilor, casa negustorului
Băluţă Boltaşu din Craiova, care avea o pivniţă mare în care încăpeau 24 de buţi cu vin şi altele cu rachiu;
cea de-a treia clădire aparţinea bisericii „Adormirea”, restul construcţiilor locuitorilor aflându-se în nord-
vestul acestora, în zona străzilor de azi - Traian şi Bălcescu.
În anul 1778, generalul Von Bauer scrie în Memoriile sale, despre Drăgăşani: „sat cu o casă episcopală
şi o curte boierească, o biserică, vii, un târg şi o trecere peste Olta (sic!)” şi de „Slătărei (Zlătărei), sat cu o
biserică pe Olta” („A.O”, 14/ 1924, 306). Consemnarea lui Von Bauer este prima menţiune cu privire la
târgul de la Drăgăşani, termenul de târg desemnând locul unde se fac schimburi de produse, iar ulterior,
denumind întreaga aşezare în care se desfăşoară activităţi de comerţ. Meşteşugarii îşi desfăceau produsele fie
direct prin prăvăliile proprii, fie la piaţă sau târg, prin intermediul negustorilor, în vreme ce ţăranii îşi
vindeau marfa la piaţă, direct sau prin intermediari.
De-a lungul secolelor XVII-XVIII, în toată ţara au luat fiinţă numeroase târguri periodice, de regulă
săptămânale şi, în unele cazuri, anuale. Târgurile săptămânale atrăgeau spre piaţa aşezărilor care le
organizau, un aflux de populaţie rurală din zonele înconjurătoare şi serveau la stabilitatea schimburilor de
produse. La aceste târguri veneau şi negustori din afara zonei şi chiar negustori străini. De altfel, populaţia
târgului era amestecată din punct de vedere social, dar elementul esenţial îl formează meseriaşii şi negustorii.
În aceste aşezări, s-au stabilit şi alte elemente etnice: greci, evrei, armeni, germani, bulgari etc.
Meşteşugarii şi, odată cu ei, negustorii, pentru a produce şi a vinde produsele, aveau nevoie de spaţii în
vederea producerii, depozitării şi desfacerii. Pentru aceasta, ei îşi construiesc, cu acordul proprietarului, în
cazul nostru - Episcopia Râmnicului, ateliere şi spaţii de prezentare şi desfacere a produselor, în care
meşterul are rolul principal, iar negustorii îşi construiesc prăvălii, contribuind în acest fel la dezvoltarea
urbanistică a localităţii. La rândul său, proprietarul moşiei îşi construieşte propriile prăvălii pentru a-şi
desface produsele obţinute pe terenurile sale, mai ales vin şi rachiu, obligându-i, în acelaşi timp, pe
negustori, să vândă, prin prăvăliile lor, produsele proprii. Hrisoavele domneşti referitoare la înfiinţarea de noi
târguri, cuprindeau, printre altele, şi obligaţia stăpânilor de moşii de a da locuitorilor locuri permanente
pentru case, prăvălii, şcoală şi izlaz pentru vite. Unele din aceste târguri periodice au devenit târguri perma-
nente, aşa cum s-a întâmplat şi cu Drăgăşani, Găeşti, Vălenii de Munte etc. (Pomelnicul Drăgăşani).
O amploare mult mai mare decât târgurile săptămânale, o aveau târgurile anuale sau bâlciurile. La
Drăgăşani, în afara târgului săptămânal, se mai ţineau cinci târguri anuale sau bâlciuri: la Florii, la Sf. Petru
(29 iunie), la Sf. Maria (15 august), la Cârstovul viilor (14 septembrie) şi la Sf. Dumitru (26 octombrie), iar
la Zlătărei - şase bâlciuri. Într-un document din 1791, se prezintă o plângere a lui Filaret, episcopul
Râmnicului, prin care acesta cere ca Episcopia să poată vinde vin şi rachiu în târgul Drăgăşani. În acelaşi an,
după ce Divanul Craiovei întăreşte Episcopiei vama târgului ce începuse să se ţină la Drăgăşani, la 29
octombrie 1791, este emis de Mihai Şuţu, domn al Ţării Româneşti, un document special pentru Târgul
Drăgăşani, prin care se reglementa drepturile Episcopiei Râmnicului în acest domeniu: „Fiindcă au arătat
domniei mele sfinţia sa, iubitul de Dumnezeu, kir Filaret cum că târgul ce se face la Drăgăşani din sud
Vâlcea în câte o zi pe săptămână, este pe moşia sfintei Episcopii, ce se numeşte Batca, unde, după privilegiul
ce-l au stăpânii moşiilor, care se urmează în toată ţara, de a-şi vinde fiecare pe moşia sa vinurile i (şi; n.a.)
rachiurile sale, atât cele mânăstireşti, cât şi boiereşti, fiind cu cale şi dreptate a-şi vinde sfânta Episcopie şi
la această moşie. 1791, octombrie 29 (Urechia, 1873, 606-607). Documentul este reînnoit de Alexandru
Moruzi vv., la 8 mai 1793.
Concomitent cu târgul de la Drăgăşani, tot o dată pe săptămână - duminica - şi cu şase târguri anuale,
funcţiona un târg şi la Zlătărei. Cum acesta îl concura pe cel de la Drăgăşani, ca să se evite concurenţa, mai
ales că cel de la Drăgăşani funcţiona pe moşia Episcopiei, episcopul Filaret cere negustorilor din Zlătărei să
se mute cu prăvăliile la Drăgăşani: „Şi nu am vrut nicidăcum să ne strămutăm din acel loc, căci ni se
întâmpla pagubă şi sărăcie. Aşadar, văzând preasfinţia sa răposatul Filaret, că cu voia noastră nu ne poate
muta, au dat jalbă mării sale Mihai Vodă Şuţul întru a doua domnie (1791-1793) şi au scos poruncă cu
mumbaşir dă ne-au dărâmat casele şi ne-au strămutat în Drăgăşani, unde ne aflăm cu locuinţa” (Stahl,
1959, 86).
În târgul de la Drăgăşani, se valorificau, în primul rând, produse locale: cereale, vite, vinuri, rachiuri,
piei, lână, covoare, pânză de in, oale de Lungeşti, vase de lemn (butoaie) de la Mădulari, precum şi produse
aduse de negustori români sau străini – stofe, mătăsuri şi pânzeturi de bumbac, articole de sticlărie, de
toaletă, coloniale, tutun, articole de fierărie, arme, coase, tesle, potcoave, sobe etc. Informaţii în legătură cu
ocupaţia locuitorilor din Drăgăşani, la aceste începuturi ale târgului, găsim în manuscrisul din 1794,
296
Pomelnicul bisericii satului Drăgăşani din judeţul Vâlcea, scris de cronicarul Dionisie Eclesiarhul, care îi
menţionează pe toţi cei care au contribuit la construirea acestei biserici: „Şi pentru ca să se ştie, au început
zidirea acestei sfinte biserici din temelie la leat1793, martie 13. Toţi negustorii au pus mână de la mână şi
au cumpărat un teren de 40/40 stânjeni pe care au zidit biserica cu hramul „Adormirea” Tot atunci, au zidit
în curtea bisericii şcoala pentru învăţătura copiilor”.
În acest pomelnic, între negustorii şi meseriaşii din satul Drăgăşani, sunt enumeraţi: Nicolae Băcanu,
negustoriu, Gheorghe Braşoveanu, negustor, Tănase cismarul, negustor şi meseriaş, Andrei cojocarul,
meseriaş, Petre Braşoveanu, negustor, Dumitru lăcătuşul, Iane grecul, negustor, jupân Dobre, băcanul, Iani,
ciobanul, Dicul mătăsaru, Mincul cojocariul, meseriaş, jupan Teodor, cismarul, jupan Preda, boiangiul,
jupan Ianache, croitorul, Hristodor, povarnagiu, negustor, Coman Popovici, negustor, Kir Ioan,
Crasoveanu, Dincă, cojocar, meseriaş” etc. Deşi suntem la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fără ca lista să fie
completă, constatăm că o parte însemnată dintre meseriaşi sunt şi negustori, deci îşi vând prin prăvălii proprii
produsele obţinute, majoritatea fiind meşteşugari liberi ce se îndeletniceau cu confecţionarea de obiecte de
îmbrăcăminte şi încălţăminte: croitori, cojocari şi cizmari. Alături de ei, îşi desfăşurau activitatea de comerţ:
braşovenii, mătăsarii, băcanii, boiangii şi chiar un lăcătuş. Acestora li se adaugă: ciobani, butari, dogari,
abagii, vieri, văcari, porcari şi un povarnagiu.
Începutul secolului al XIX-lea a fost mai puţin favorabil populaţiei Târgului Drăgăşani, care, în 1803,
a fost jefuit de turcii conduşi de Manaf Ibraim. În 1804, în judeţul Vâlcea, zona Drăgăşani şi împrejurimi, se
produce un târg mai puţin obişnuit: vânzarea ţăranilor birnici. Din porunca lui Constantin Al. Ipsilanti,
domnitorul fanariot al Ţării Româneşti (1802-1806), dată la 13 aprilie 1804, aflăm despre vânzarea ţăranilor
birnici la diferiţi creditori, care au împrumutat bani satelor pentru plata birurilor. O asemenea „faptă
nevrednică”, ajungând la urechile domnitorului, i-a stârnit indignarea, cerând a se lua măsuri: „…această
faptă dându-ne multă tulburare şi mâhnire şi neputând a suferi, am trimis într-adins pe Tutungi-Paşa al
nostru a cerceta la faţa locului, carele ne-a adus pliroforire că din însăşi zapisele ce au găsit în mâinile
acestor negustori şi boieri şi de împreună cu acei locuitori supuşi lor, s-au dovedit adevărată…In ce chip şi
cum s-au cutezat la o faptă ca aceasta ce este împotrivă de legi şi omenirii – a supune om slobod la robie
(Tamaş – Bardaşu - Purece, 1977, 395, 420, 425).
Ipsilanti a luat măsuri constând în distrugerea („spargerea”) zapiselor, care au fost arse chiar în curtea
palatului; oamenii au fost trimişi la locurile lor, iar în ceea ce priveşte banii împrumutaţi, „fără a mai fi
îndatorire satele a le plăti” celor care au dat cu împrumut. Drăgăşanii datora - împreună cu Gârdeştii - 480
taleri, repartizaţi pe 9 oameni (pe sate). Creditori din Drăgăşani, erau: polcovnicul Codin ot Drăgăşani,
căpitan Dumitru, căpitan Dinu şi Tudose logofeţelul - creditori cu 320 taleri la 6 birnici, din 5 aşezări - şi
protopopul Ion ot Gârdeşti, cu 50 de taleri. Este interesant de menţionat că printre creditori se aflau
mânăstirile Horezu, Govora, Cozia, Dintr-un Lemn, Schitul Sărăcineşti şi Episcopia Râmnicului (Urechia,
1901, 606-607).
Luptele care s-au purtat la Drăgăşani între panduri plus eterişti şi turci, în 1821, au generat mari
suferinţe şi pagube pentru populaţia târgului. Unii localnici au fost luaţi prizonieri sau au fost ucişi, turcii
s-au dedat la jafuri şi devastări, după cum le era obiceiul, dând foc oraşului; mulţi locuitori au plecat din târg
pentru a se proteja pe ei sau bruma de avere ce au put-o lua cu ei.
După semnarea tratatului de la Adrianopol, la 2/14 septembrie 1829, până în 1834, Principatele
Române au trecut sub administrare rusă, iar funcţia de preşedinte plenipotenţiar al divanurilor, a fost încre-
dinţată generalului rus Kiselev.
În 1831, printre satele din Plasa Oltului de Sus, era înregistrat şi Bârsanul. Moşia pe care se afla
acesta, se numea Drăgăşani, fiind stăpânită de Episcopia Râmnicului. „S-a deosebit, cu această numire, de
târgul Drăgăşani” (Catagrafia 1831, 1999, 37).

2. EPOCA MODERNĂ

a) Viticultura – importantă ramură a agriculturii drăgăşănene


La Drăgăşani, s-a cristalizat foarte de timpuriu un centru cu mare faimă viticolă, numeroşi fiind aceia
care-şi doreau să aibă vie în Dealul Drăgăşanilor. Proprietarii, mai mari sau mai mici, au fost aceia care au
menţinut şi ridicat faima podgoriei şi – implicit – a calităţii vinurilor produse aci într-o competiţie despre
care, îndeobşte, nu se aminteşte prea des.

297
În 1849, la Drăgăşani, prima formulă de industrializare concentrată în viticultură a pus-o în practică
Josef Condemin, un comerciant francez de vinuri şi de lemn de stejar, care înfiinţează o societate anonimă de
valorificare europeană a vinurilor. Marii proprietari erau interesaţi în a-şi valorifica producţia şi au aderat
entuziaşti la sistem. În timp, au luat naştere societăţi cooperatiste de credit pe termen lung şi scurt, nuclee
care au dus la apariţia Băncii cooperatiste şi apoi a Băncii agricole. Sfârşitul secolului al XIX-lea a constituit
apogeul în materie de producţie şi de vinuri de calitate, Drăgăşaniul fiind un concurent de temut la expoziţiile
de vinuri de la Paris, Napoli sau din alte oraşe europene. Viticultura drăgăşăneană a înregistrat două perioade
istorice:
A. Perioada prefiloxerică: până în anul 1890;
B. Perioada postfiloxerică, marcată de intervenţia ştiinţei în cultura viei, dar şi în producerea de
sortimente de vinuri nobile.
Perioada prefiloxerică din viticultura drăgăşăneană este marcată de interesul permanent al
cultivatorului, clăcaş sau proprietar, de a valorifica terenul în mod eficient şi de a cultiva acele soiuri care să-
i asigure o producţie cel puţin rezonabilă. Soiurile consacrate, cultivate în amestec, în proporţii cunoscute de
podgoreni şi practicate în mod tradiţional, au conferit personalitate unor vinuri locale, capabile să concureze
pe cele produse de state europene cu tradiţie recunoscută şi pretenţii în materie de vinificaţie. Trebuie
remarcat, însă, că până la apariţia flagelului filoxeric, metodele de vinificaţie şi tehnologia culturii viţei de
vie la Drăgăşani n-au înregistrat progrese notabile; metodele moderne şi tehnicile avansate s-au instalat abia
după ce soiurile de viţă au trebuit să fie obţinute cu eforturi suplimentare, constând în selecţie, cultura
portaltoiului, altoirea, plantarea conform unor norme tehnice prestabilite, tratamentele pentru protecţie,
vinificaţia unor cantităţi din ce în ce mai mari de struguri, conservarea vinului şi depozitarea. Fenomenul
declanşează o concurenţă acerbă pentru acapararea de pieţe de desfacere, dar şi pentru perfecţionarea calităţii
vinurilor. S-ar putea spune că Marele Război Mondial în viticultură s-a purtat în anii 1890, inamicul fiind
filoxera. Pentru limitarea dezastrului, în 1885, se legiferează - la nivel european - Comisia filoxerică. În
România,aceasta este legiferată de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, în anul 1891. Misiunea acestui
organism era producerea viţelor altoite şi reconstrucţia viilor distruse de flagel, prin înfiinţarea pepinierelor
viticole care să pună la dispoziţia podgorenilor material săditor – îndemn la atacul filoxeric.
Data naşterii Pepinierei Drăgăşani este controversată. Unii susţin apariţia ei în anul 1895, sub
conducerea lui Paul Lascu, primele viţe fiind altoite în 1896 folosind portaltoi de la Pepiniera Călimăneşti;
alţii susţin înfiinţarea ei în anul 1897, sub conducerea lui V. Silvianu, inspector al Regiunii IV viticolă
Drăgăşani (organizată încă din 1888), primele viţe fiind altoite în primăvara anului 1898. În orice caz,
Pepiniera Drăgăşani, fiind la început de drum şi lipsită de personal de cercetare, de mijloace de investigaţie şi
de posibilităţi pentru plantaţii experimentale, va avea de luptat din greu cu complexele probleme generate
după flagelul din 1890; refacerea plantaţiilor se făcea haotic, aproape exclusiv cu hibrizi productivi de
proastă calitate sau cu amestecuri de soiuri în proporţii aleatorii.
Documentele statistice spun că în 1898 s-au altoit 222.070 viţe din soiurile Gordan, Crâmpoşie,
Tămâioasă albă, Braghină, Mierleasă, Coarnă albă, Coarnă neagră şi Negru vârtos pe portaltoii Riparia
Gloire, Riparia Grand Glabre, Riparia Tomentosa, Rupestris, Riparia Rupestris 101-14.

b) Dezvoltarea comerţului şi a meşteşugurilor


Una dintre noile categorii fiscale, era aceea a negustorilor şi meseriaşilor care, în schimbul unor taxe
plătite vistieriei, primeau o autorizaţie de practică a profesiei, fără de care nu puteau face parte din nici o
breaslă. O preocupare deosebită, o constituie evidenţa meseriaşilor şi negustorilor care formează categoria
patentarilor. După statisticile judeţului referitoare la târgul Drăgăşani, aici existau 59 de patentari: abagii,
braşoveni, brutari, blănari, cizmari, croitori, cojocari, cârciumari, mătăsari, hangii, mămulari, tabaci şi
arendaşi. În anii următori, numărul patentarilor va cunoaşte o creştere rapidă, ajungând la 93 în 1835 şi la
167 în 1841, adică o creştere de 3 ori în 6 ani. Concomitent creşterii numerice, sporeşte într-o măsură
considerabilă puterea lor economică, prin creşterea cantităţii de produse, confecţionate şi vândute, de vreme
ce atât meseriaşii, cât şi negustorii îşi angajează ajutoare: calfe şi ucenici. Astfel, încă din 1833, 10 din ei
aveau calfe şi ucenici, 10 aveau numai ucenici, 5 cismari aveau calfe şi ucenici, 3 cizmari aveau 1- 3 ucenici,
iar Antonie sin Popa Butoi avea trei calfe şi trei ucenici, Stancu sin Preda - cizmar avea o calfă şi trei
ucenici, iar un brutar avea doi ucenici. Amplificarea activităţilor productive şi de desfacere a produselor va
duce la o diferenţiere din ce în ce mai mare a unora dintre patentari, care, in afară de faptul că devin mai

298
înstăriţi, vor avea posibilitatea acumulării de capital, devenind elemente principale ale dezvoltării capitaliste
viitoare.
Modificări importante se produc şi în domeniul profesiilor practicate. Dacă în 1729, în domeniul
alimentar lucrau 7 meseriaşi, în 1835, numărul acestora ajunge la 13. Încă din 1793, sunt evidenţiaţi 2 băcani,
iar din 1831 - 2 brutari. În domeniul textile şi confecţionarea hainelor, lucrează cei mai mulţi meseriaşi şi
negustori; în 1831, numărul acestora ajunsese la 43, din care cojocarii erau cei mai numeroşi (23), urmaţi
fiind de boiangii (11).
În anul 1835, în afară de creşterea numărului patentarilor, care au ajuns la 100, creşte şi numărul
domeniilor în care lucrează aceştia, se diversifică gama de produse ce se desfac în târg, în piaţă şi prin
prăvălii, iar numărul mămularilor ajunge la 31; se menţionează şi existenţa unui han. Documentele atestă
faptul că agricultura era ramura de bază a economiei târgului Drăgăşani, lucru demonstrat şi de numărul
mare de mori pe Olt. În 1833 existau în Drăgăşani 5 mori, din care 3 - pe moşia episcopiei şi două pe moşia
moşnenilor din Poganu, a căror proprietate se întindea şi dincoace de Olt, ajungând până la linia bălţilor
abatorului. La Momoteşti, mai erau încă 2 mori cu alergătoare, iar pe Pesceana, încă 3 mori (Arh. St. Buc.,
fond Ministerul de Interne, dos. 513/1851, f. 5).
Problema cea mai importantă, impusă de Regulamentul Organic, o constituia stabilirea veniturilor
târgurilor, din care, cu uşurinţă, se putea constata ponderea economică a aşezării. Potrivit unei porunci din 1
iulie 1832 a Marii Vornicii din Lăuntru, Târgul Drăgăşani avea obligaţie de bir de 410 lei şi 10 parale, pe
trimestrele iulie şi octombrie 1831 şi ianuarie 1832. Suma percepută de la patentari era de 112 lei pe
trimestru, iar de la plugari - de 24,30 lei. In anul 1832, socoteala cutiei, întocmită de epitropii târgului,
începând cu iulie 1831 şi definitivată în 1832, prevedea zeciuială de 840,20 lei de la patentari şi de 156,30 lei
- de la plugari.
Negustorii de alişverişuri, mămularii, abagiii, braşovenii, brutarii, nastrapazii, patentarii au creat o
şcoală tradiţională în materie de comerţ, Drăgăşaniul fiind cunoscut multă vreme ca târg. Emanciparea,
realizată cu destulă greutate abia prin secolul al XIX-lea, nu s-a remarcat în vreun fel aparte şi în materie de
comerţ, acesta rămânând tributar regulilor sale reglatoare, practicate de negustori şi prăvăliaşi de tot felul.
În secolul al XIX-lea şi până după al Al Doilea Război Mondial, Drăgăşaniul şi-a păstrat vocaţia şi
aspectul de târg, cu toată trena de probleme specifice: aspect patriarhal, conservatorism administrativ, străzi
insalubre, arhitectură urbană modestă, viaţă socială la limita interferenţei cu satul care alimenta oraşul cu
produsele sale şi ai cărui locuitori aveau legătură indestructibilă cu activităţile rurale.

c) Veniturile şi cheltuielile târgului


La 30 martie 1831, a fost publicat Regulamentul Organic, care a modernizat vechile servicii publice, a
constituit miliţia naţională şi a modernizat sistemul financiar. Pentru asigurarea veniturilor târgului, s-a făcut
organizarea „cutii obşteşti pentru birnici, plugari şi muncitori”, prin care se încasa zeciuiala de la plătitorii de
impozite. Pentru evidenţierea veniturilor târgurilor, au fost întocmite catagrafii anuale, începând cu 1831, din
care se poate constata cum prin creşterea numărului patentarilor, cresc veniturile târgului şi, odată cu ele,
puterea economică a acestuia, fapt care asigură desfăşurarea unor activităţi de îmbunătăţiri edilitare. Astfel,
în anul 1833, au fost alocaţi 1000 de lei pentru a se aduce pietriş „pe uliţa târgului” (azi strada Traian), pe
care se găseau prăvăliile negustorilor; 250 lei pentru „dragarea fântânii care este în mijlocul acestui târg ce
se cheamă Baricea (Batca); 50 de lei pentru 10 felinare. În anul 1848, începe pavarea a două străzi şi a
pieţei târgului, cu pietriş din zăvoiul de la Olt (DJDAN, fond PJV, dos. 3758/1831, f. 98).
Evoluţia veniturilor şi cheltuielilor din prima jumătate a secolului
al XIX-lea, ale localităţilor care compun (azi) municipiul Drăgăşani
LOCALITATEA ANUL VENIT CHELTUIELI SOLD
(lei) (lei) (lei)
Drăgăşani până în 3154 2383 Sume necheltuite, cumulate
1833 1588.33 împrumutate vorniciei
1834-1835 790.110 621.27 împrumutate
1835-1836 796.110 1575.33 1000 lei împrumutate
Gârdeşti 1835 293.10 198.10 52
Momoteşti 1835 71.11 77.20 - 6.10
Bârsanu 1835 302.30 290.30 12
Drăgăşani 1836-1837 1158.30 1886.72 sume cumulate
299
Drăgăşani 1832-1838 1180.00 6553.42 sume cumulate
Drăgăşani 1848 8084.00 5645.19 7859.00 54 familii
Gârdeşti 1848 1139.50 882.80 128 familii
Momoteşti 1848 138.35 135.90 36 familii contribuabile
Bârsanu 1848 119 familii
Zlătărei 1848 662.15 533.35 100 familii
Drăgăşani 1861 5469.17 585.36 162 familii
Gârdeşti 1861 1037.30 763.02 180 familii
Momoteşti 1861 708.70 160.13 47 contribuabili
Bârsanu 1861 1432.35 547.16 116 familii
Zlătărei 1861 725.19 677.16 176 familii

d) Emanciparea localităţii
Paşii importanţi ce se fac la nivelul întregii ţări în dezvoltarea economiei capitaliste, îi determină pe
târgoveţii din Drăgăşani să depăşească starea de dependenţă feudală împotriva căreia au desfăşurat diverse
acţiuni şi în anii anteriori, şi să ridice cu mai multă hotărâre problema emancipării târgului de sub stăpânirea
Episcopiei Râmnicului. Organizarea meseriaşilor în asociaţii profesionale, creşterea an de an a numărului de
patentari, contactul cu confraţii într-ale meseriei din alte târguri, au fost elemente care au contribuit la
conştientizarea dorinţelor lor şi a avantajelor economice ce ar fi decurs din existenţa liberă a localităţii în
care trăiau şi munceau. La acestea, se adaugă o serie de neînţelegeri care au loc între negustori şi Episcopia
Râmnicului în legătură cu neplata de către târgoveţi, către proprietar, a dreptului de proprietate, dar şi
datorită nemulţumirii acestora din cauza creşterii continue a dărilor şi de adăugare a altora noi, de
intensificare a asupririi din partea proprietarului şi a reprezentanţilor acestuia, ca şi de ameninţarea
permanentă cu închiderea şi distrugerea prăvăliilor. Toate acestea i-au determinat pe târgoveţii din Drăgăşani
să solicite, printr-o jalbă trimisă către domnie în anul 1851, emanciparea târgului de sub tutela Episcopiei
Râmnicului. Cererea a fost redactată de negustorii din târg, în care se menţiona: „importanţa în regat a
târgului, care ar forma un oraş din cele de căpetenie, dacă pe pământul pe care sunt, n-ar fi o proprietate ce
după legi se opune unui comerţ slobod”, subliniindu-se că „prin emancipare, negoţul va înflori” (DJDAN,
fond PJV, dos. 19/1852). La cererea de emancipare a târgoveţilor, s-au asociat şi alte categorii sociale.
Rezoluţia favorabilă dată de domnitor, care a cerut lămuriri în privinţa posibilităţilor materiale de
răscumpărare, a necesitat gruparea tuturor elementelor sociale interesate în obţinerea răscumpărării.
Printre semnatarii primelor răscumpărări, se numărau negustorii, meşteşugarii, micii boieri scăpătaţi,
arendaşii şi ţăranii. Divanul acceptă soluţionarea revendicării şi în anul următor, în ianuarie 1852, cere
cârmuirii judeţului să comunice urmările ce ar decurge din acest demers, „ce venit prinde Episcopia de la
acest târg, cu drepturile proprietăriceşti şi ce scădere la arendă s-ar pricinui într-adevăr, când s-ar emancipa
cuprinsul oraşului pe întinderea de 700 de pogoane în raionul său” (Arh. St. Buc., fond Ministerul de
Interne, dos. 503/1851). Imediat după începerea acţiunea de emancipare a târgului, s-au şi născut o serie de
contradicţii, determinate de poziţia faţă de câştigarea independenţei, ca şi de dezvoltarea ulterioară a aşezării.
Negustorii şi cea mai mare parte a meseriaşilor, care au fost la originea ideii de emancipare, nu erau
interesaţi în răscumpărarea terenurilor arabile, ci în crearea unui oraş de tip modern, fără moşii în zona
înconjurătoare. Tendinţa de creare a unui astfel de oraş era mai puternică decât cea de menţinere a aşezării
urbane de tip economic feudal. Cererea „obştii negustorilor” avea un număr mai mare de susţinători decât
cea a elementelor legate de economia rurală (Candea, 1864, 119-121). Unele elemente înstărite şi arendaşii
au încercat să susţină interesele care, în curând, nu vor mai fi în concordanţă cu cele ale negustorilor, cerând
să se stabilească „suma pogoanelor ce vor primi fiecare în parte, potrivit cu starea şi trebuinţa fiecăruia”
(Ibidem).
Ţăranii clăcaşi vedeau că la acea dată, când nu se întrezărea încă viitoarea lor împroprietărire, unica
posibilitate de a scăpa de situaţia lor înjositoare, era emanciparea prin răscumpărare a târgului şi a teritoriilor
învecinate care purtau denumirea de izlaz, reprezentând suprafeţe pentru păşunat, dar şi terenuri arabile
cultivabile. Divergenţe s-au manifestat şi la întrunirea din mai 1852, a tuturor târgoveţilor şi arendaşilor
convocaţi de cârmuirea judeţului Vâlcea. Un număr de 40 de locuitori, reprezentând mica boierime scăpătată,
câţiva meseriaşi şi clăcaşii, ridicaţi împotriva negustorilor care îşi doreau un oraş scos de sub tutela
Episcopiei, s-au adresat cu o jalbă cârmuirii judeţului. Plângerea a fost trimisă domniei, fapt care a condus la
întârzierea acţiunii de emancipare. Cu toate aceste divergenţe, obştea târgului s-a întrunit şi a stabilit prin
reprezentanţii săi ca veniturile Episcopiei de pe terenurile care ar urma să fie răscumpărate, se ridicau la
300
17.322, 23 lei, în timp ce arendaşul moşiei prezintă un venit cu 15.628,7 lei mai mare. Stăpânirea a fost de
acord cu emanciparea târgului, domnitorul Tării Româneşti fixând despăgubirea cu titlul de răscumpărare la
120.000 lei, cu termen de achitare în şase luni.
În anul 1853, secretariatul statului a respins cererea de vânzare a pământului arabil în loturi şi a trimis
actele spre rezolvare Departamentului Credinţei, deoarece terenul era proprietate a Episcopiei; în acest fel,
răscumpărarea a fost amânată şi, momentan, a eşuat. Documentele vremii nu dezvăluie un moment esenţial,
cel al cumpărării târgului în întregimea lui. Este probabil ca târgul să se fi eliberat treptat, prin răscumpărarea
individuală a loturilor din vatra târgului. Este posibil ca această răscumpărare să fi avut loc în anul 1861,
deoarece, în anul respectiv „Consiliul municipal din Drăgăşani cerea acordul Ministerului de Interne şi nu
aprobarea Episcopiei Râmnicului, pentru a dărâma nişte prăvălii ale Episcopiei, care nu erau în bună stare şi
închideau perspectiva pieţei, ceea ce-i dezavantajează pe comercianţii locali” (Ionaşcu, 1934, 63). Cu ocazia
discuţiilor purtate in vederea emancipării Târgului Drăgăşani, se ridică, pentru prima dată, problema
sistematizării aşezării. Din cele 700 pogoane, cât reprezenta suprafaţa târgului, 100 de pogoane erau
destinate vetrei localităţii, iar „600 de pogoane urma să slujească drept izlaz, împrejurul oraşului” (DJVAN,
fondul PJV, dos. 83/1862).
Suprafaţa de 100 de pogoane, „al cărui ocol se va hotărî cu semne statornice, va fi supus
sistematizării” (Idem, dos. 15/1862). „Se va face plan de oraş, în cuprinsul acestui ocol, cu însemnare de
uliţe şi de piaţă” (Idem, dos. 67/1862). Aceasta a fost prima încercare de urbanizare a târgului, nefinalizată,
ca şi acţiunea de emancipare prin răscumpărare, care a eşuat, cu tot avizul domnitorului, datorită
disensiunilor greu de conciliat dintre diferitele grupuri ale membrilor aşezării, a impunerii unor interese
personale, a traficului de influenţă şi manipulării.
O altă încercare a fost propunerea făcută în 1861 de a alipi satul Bârsanu la Târgul Drăgăşani şi de
transformare a acestuia din urmă în oraş, dar propunerea a fost respinsă. (Pavel, 1968, 3). In anul 1862,
aflăm o serie de informaţii în legătură cu conflictul dintre arendaşul moşiei Drăgăşani a Episcopiei şi
negustorii care nu-şi plătiseră claca şi pe care nu-i lăsa să depoziteze vinul în târg, dovadă că răscumpărarea
nu avusese loc (Alessandrescu, 1893, 138).

e) Oraşul Drăgăşani
Dezvoltarea economică a Târgului Drăgăşani în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, creşterea
numărului de meşteşugari şi negustori, ca şi schimbarea aspectului urbanistic prin construirea de noi ateliere
în care lucrează calfe şi ucenici, cât şi noi spaţii de prezentare a mărfurilor, de prăvălii, au dat un nou aspect
aşezării şi au dus la creşterea puterii sale economice. Aspectul nou al târgului îi determină pe mulţi locuitori
şi chiar funcţionari ai administraţiei, să numească aşezarea „oraş”, fără o atestare oficială. În numeroase acte
oficiale şi documente ale vremii de la începutul secolului al XIX-lea, apare frecvent denumirea de „oraş”,
alături de cea de târg, care se păstrează încă mult timp, trecerea de la târg la oraş făcându-se pe nesimţite.
La vremea respectivă, condiţia ca o aşezare să fie trecută în rândul
localităţilor urbane, era să aibă una sau mai multe case fortificate, cu aspect
de cetate. Or, încă din ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, Episcopia
Râmnicului, prin episcopul Filaret, construise o casă fortăreaţă, metocul
episcopiei, cu ziduri groase, precum şi o biserică, la fel de întărită, alături
de o a treia casă a negustorului Băluţă Boltaşu din Craiova. Clădirile
locuitorilor cu ateliere în curte şi prăvălii la stradă, întregeau aspectul
citadin al târgului. Pe măsura trecerii timpului, târgul capătă din ce în ce
mai mult aspectul de „mic oraş”. În anul 1852, erau menţionate în
Drăgăşani 129 de case, pe o suprafaţă de 198 pogoane şi izlaz de 700
pogoane. La recensământul din 1859, Drăgăşanii figurează în rândul
localităţilor având sub 3000 de locuitori; zece ani mai târziu, se vorbeşte despre pavarea a două străzi, a
pieţei, şi de alte lucrări edilitare. Se aminteşte de numirea unui medic şi se dau informaţii în legătură cu
desfacerea vinului de Drăgăşani, la Bucureşti (Ibidem)
În anul 1863, prin legea secularizării averilor mânăstireşti a lui Al. I. Cuza şi desfiinţarea feudei de la
Drăgăşani a Episcopiei Râmnicului, Târgul Drăgăşani iese de sub stăpânirea acesteia şi devine o aşezare
liberă. Devenind „slobod”, oraşul Drăgăşani se înscrie pe linia dezvoltării economico-sociale, pe care o
cunosc multe aşezări de pe cuprinsul întregii ţări. Prin reforma administrativă din 1864 a lui Cuza, au fost
contopite satele Bârsanu, Gârdeşti şi Momoteşti şi ataşate la Drăgăşani, desemnat prin lege drept „Comuna
301
urbană Drăgăşani”. În 1865, viitorul oraş îşi făcuse un sigiliu metalic cu noua denumire. Termenul „comună”
din legenda sigiliului, are, desigur, sensul de „comună urbană”, adică oraş. Un eveniment important, care va
face să crească rolul noului oraş în rândul aşezărilor din zonă, este începerea construcţiei căii ferate Piatra-
Olt – Râmnicu-Vâlcea, din care, în 13 decembrie 1866, se inaugurează tronsonul Piatra-Olt – Drăgăşani, iar
un an mai târziu, continuarea acesteia, până la Râmnicu-Vâlcea.
La puţin timp de la emanciparea Târgului Drăgăşani, la 1 ianuarie 1871, conform statisticii publicate
de Dimitrie Frunzescu, în judeţul Vâlcea existau trei oraşe: Râmnic, Ocna şi Drăgăşani, acesta din urmă
având 3070 de suflete şi unde se afla şi o staţie „telegrafo-poştală”; dicţionarul mai menţionează că aici se
organizau bâlciuri la Sf. Petre. S-ta Maria şi Sf. Dimitrie (Frunzescu, 1872, 173). Treptat, roadele eliberării
de sub stăpânirea mânăstirească încep să se facă simţite. În 1877, a fost introdus la Drăgăşani primul iluminat
public de aici, cu lămpi de petrol. În acest scop, „primăria urbei Drăgăşani a angajat 2 lampagii cu 30 de lei
pe lună şi a cumpărat, la 20 septembrie 1877, 20 vedre de gaz pentru iluminatul public, 15 coturi de fitil de
lampă şi 5 duzine de chibrituri” (Iorga, 1905). În 1882, primăria îşi va înnoi sigiliul cu următorul text:
„Regatul României, judeţul Vâlcea, Primăria com(unei ) urbană Drăgăşani, 1882”. În stemă, vizitiul stă pe
unul din caii de la roata poştalionului. Zece ani mai târziu, în 1892, după o nouă împărţire administrativă, ca
şi în 1895, când se face o altă arondare (cu 5 plase, în loc de 10), în judeţul Vâlcea, Drăgăşanii erau trecuţi în
rândul comunelor urbane, alături de Râmnic şi Ocnele Mari. Continuând să fie reşedinţa plăşii Oltul de jos,
oraşul era alcătuit din cătunele: Drăgăşani, Bârsanu, Capu-Dealului, Curăreşti, Gârdeşti, Momoteşti şi Podu
Pescenii, iar comuna Zlătărei era alcătuită din cătunele Zlătărei, Dobruşa şi Vrăjitoru.
Dezvoltarea economică la acest sfârşit de secol, se baza pe agricultură, meşteşuguri şi pe producţia
acestora. In secolul al XVIII-lea, cultura porumbului a cunoscut o extindere şi mai mare, iar în secolul al
XIX-lea, acestaocupă locul I în cultura cerealelor. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, după pacea de la
Adrianopol (1829), se asigură libertatea navigaţiei pe Dunăre şi Marea Neagră, precum şi libertatea
comerţului. Urmarea a fost o cerere din ce în ce mai mare pentru grânele româneşti care, ieftine şi de bună
calitate, sunt tot mai solicitate pe pieţele Europei apusene. Producţia de grâne româneşti creşte, iar ogoarele
se înmulţesc, în detrimentul pădurilor şi al păşunilor. Pentru zona în care ne aflăm, presiunea asupra pădurii a
fost şi mai mare, datorită faptului că, în acelaşi timp, la fel de căutate erau şi vinurile, de unde necesitatea
extinderii suprafeţelor cultivate cu viţă de vie. La începutul secolului al XIX-lea, documentele vremii încep
să ofere informaţii şi despre creşterea animalelor. În 1833, din catagrafia Târgului Drăgăşani, reiese că din 83
familii birnice, un număr de 63 aveau în gospodărie cel puţin o vacă, un porc şi un cal.
După războiul de independenţă, agricultura a luat un avânt deosebit: a crescut suprafaţa însămânţată şi
a sporit numărul maşinilor agricole (batoze şi secerători), iar din 1865 fusese pusă în aplicare reforma agrară
a lui Cuza, urmând secularizării averilor mânăstireşti, prin care se desfiinţează dependenţa Târgului
Drăgăşani faţă de Episcopia Râmnicului şi prin care, peste 500 de familii au fost împroprietărite. Date
privitoare la dotarea tehnică a agriculturii în oraşul Drăgăşani, ne prezintă C. Alessandrescu, în Dicţionarul
geografic al judeţului Vâlcea, apărut în 1893, care precizează că în 1891, „ca maşini şi unelte agricole, se
găsesc în Drăgăşani: o maşină de treierat cu aburi, o maşină de semănat, trei de secerat, trei de vânturat, una
de bătut porumb cu aburi, două cu manivelă, 91 de pluguri de fier, două muşuroitoare şi două trioare
(Alessandrescu, 1893, 136). Deşi minimalizează rolul producţiei meşteşugăreşti, autorul menţionează că
„Locuitorii, pe lângă agricultură şi viticultură, se mai ocupă cu industria şi comerciul” (Ibidem). Industria era
reprezentată prin câţiva cizmari, cojocari şi fierari; comerţul era, mai cu seamă, cel de vinuri.
În Drăgăşani, se organizau anual cinci bâlciuri, în afară de târgul săptămânal de joia: de Florii, de
Sf. Petru, de Sf. Maria (la 15 august), la 14 septembrie şi de Sf. Dumitru - la 26 octombrie. De la aceste
bâlciuri, comuna percepea câte 3700 lei anual. Capi de familie – 1372, contribuabili 751 şi case 985. La
începutul deceniului 10 al secolului al XIX, Drăgăşaniul era „Comună urbană, plasa Oltul de jos, situată pe
ţărmul drept al râului Olt. Are 5 cătune: Drăgăşani, Griviţa, Bârsanu, Panduri şi Momoteşti, cu o populaţie de
3930 locuitori (1921 bărbaţi, 2000 femei), în care intră şi 35 familii de ţigani, 6 evrei, 7 bulgari, 2 greci, 10
germani” (Anuarul României, 1925).
La sfârşitul secolului al XIX-lea, mica industrie din Drăgăşani era formată din „2 ferării, 4 tâmplării,
15 cojocării, 2 abag[er]ii, 5 cismării, 1 tăbăcar, 7 dogări[i], 2 tinichegii (sic!), o moară cu aburi etc.”
(Situaţiunea 1898, 8). În strânsă legătura cu dezvoltarea demografică şi economică a oraşului, chiar dacă
acestea se desfăşurau într-un ritm relativ lent, vor apărea şi sedii noi ale unor instituţii de stat. Astfel, în
această perioadă, autorităţile oraşului au contractat un împrumut de 60.000 lei, cu ajutorul cărora a construit
un local propriu pentru Primărie şi pentru Judecătoria de Pace Drăgăşani. De asemenea, s-a început
construirea podului de fier peste Olt, „ce va fi terminată în cursul anului viitor”, adică în 1899 (Ibidem).
302
Nicolae Iorga vizitează oraşul în 1905 şi scrie în Sate şi mânăstiri din România: „Cum ai ieşit din gară,
sunt strade (sic!) curăţele şi bine pietruite, cu case mici, dar foarte frumoase” (Iorga, 1905). La
recensământul din 1912, când Drăgăşanii sunt consideraţi în rândul oraşelor, se înregistrează 1135 locuinţe,
din care 109 nelocuite, ceea ce arată o creştere însemnată a construcţiilor de locuinţe, având 1412 familii şi o
populaţie de 6710 locuitori, din care 3759 bărbaţi şi 2951 femei. Din punct de vedere edilitar, se precizează
că aşezarea are o suprafaţă de 1420 de ha. Căile de comunicaţie sunt reprezentate de 15 străzi, două
bulevarde, două şosele în lungime de 24 km, ceea ce confirmă caracterul urban al aşezării, iar dezvoltarea
reţelei stradale adevereşte evoluţia pe orizontală a oraşului şi grija autorităţilor pentru dezvoltarea dotărilor
edilitare. Iluminatul localităţii se făcea prin electricitate; funcţiona lângă calea ferată, spre Capu Dealului, o
uzină electrică dotată cu două motoare Diesel şi o baterie de acumulatori, în timp ce alimentarea cu apă se
asigura din fântâni şi, în parte, era adusă prin tuburi, din Dealul Olt. Oraşul nu dispunea de sisteme de
canalizare. În plan administrativ, localitatea era reşedinţa plasei Drăgăşani. La 1912, funcţionau aici două
şcoli: una - elementară de meserii şi o alta - profesională de fete (Situaţiunea 1912, 50), iar spitalul din oraş
dispunea de un medic, un agent sanitar (Ibidem, 30).
Însemnările economice se refereau la existenţa unor bănci comerciale, la faptul că era centrul
producerii vinurilor din renumitele podgorii ale Drăgăşanilor, unde se găseau pivniţe şi depozite sistematice
de vinuri. Ca obiective industriale, erau nominalizate: o fabrică de cherestea şi două fabrici de dogărie, iar la
diverse, erau trecute 27 debite de băuturi spirtoase.

3. PERIOADA CONTEMPORANĂ
În afara celor enumerate, mai sunt amintiţi în document: un pescar şi un stupar care reprezintă
îndeletniciri străvechi practicate în ţara noastră. În afara culturilor de viţă de vie şi cereale şi de creşterea
animalelor, încep să se dezvolte şi să se diversifice, în raport cu creşterea necesităţilor populaţiei şi cu
amplificarea schimbului de produse, meşteşugurile. Meşteşugarii săteşti erau meşteşugari liberi, specializaţi
în diferite ramuri, lucrând atât pentru ei, cât şi pentru concetăţenii lor, bogaţi sau săraci. Obiectele
confecţionate de aceşti meşteşugari erau din cele legate de nevoile zilnice ale oamenilor şi de specificul
economic: dogari sau butari, care confecţionau butii sau butoaie, croitori, cizmari, cojocari, blănari, pâslari,
brutari, măcelari etc.
Specificul predominant viticol al acestei urbe va fi descris cu talent de Gib. I. Mihăescu, mai târziu, în
conferinţa Oraşul Drăgăşani, ţinută în cadrul „Ligii culturale” locale, în perioada 1924-1930, când a
funcţionat ca avocat în localitatea natală: „Oraşul Drăgăşani, ascuns între dealuri şi văi cu crame şi răsunet de
sfârleze puse toamna de gospodari în vii, pe lângă faima vinului, avea doar câteva trotuare pavate, câteva
case mai răsărite, o uzină electrică, câteva mori şi una sau două fabrici de sifoane; încolo, nu cunoaşte decât
industria mică a meşteşugarilor: tăbăcari, abagii, cismari (sic!), cojocari etc. Centru comercial: bănci destule
şi prăvălii la tot pasul. În sfârşit, oraşul Drăgăşani este foarte bogat în procese, deşi nu are decât o judecătorie
de ocol” (Istocescu, 2010, 592).
Dezvoltarea meşteşugurilor şi necesitatea desfacerii produselor au dus la apariţia negustorilor, a
achizitorilor şi vânzătorilor de produse locale sau aduse spre comercializare din alte zone. Aşa au apărut
băcanii, ca vânzători de produse alimentare; mămularii-vânzători ambulanţi de mărunţişuri, numiţi şi
marchitani; braşovenii - negustori de articole de fierărie; boiangiii - cu vopsele de ţesături; surecciii -
negustori de vite etc. Pe strada Traian, se găseau atelierele, îndeosebi ale croitorilor şi cizmarilor, iar pe
strada Decebal erau cojocarii. Cu toate greutăţile întâmpinate în anii Primului Război Mondial, în primul
sfert al secolului trecut, oraşul Drăgăşani a cunoscut un avânt economic deosebit, multitudinea şi diversitatea
unităţilor comerciale fiind impresionante, faţă de cei numai 7000 de locuitori. La 31 octombrie 1925,
Anuarul României pentru comerţ, industrie şi agricultură consemna existenţa şi funcţionarea în4 Drăgăşani a
peste 370 de unităţi comerciale şi de producţie, astfel: 27 băcănii, 16 brutării, 3 comercianţi de mezeluri, 2
comercianţi de cereale, 14 pescari, 4 măcelari, 8 mori, un cofetar şi o simigerie, 6 birturi, o bodegă, 3
bragagerii, o cafenea, 62 cârciumi, 5 restaurante, 17 depozite de vinuri en-gros, 5 fabrici de spirt, 16 abagerii,
18 braşovenii, un magazin de pielărie, 4 magazine de manufactură, 24 cizmari, 22 cojocari, 6 croitori, 4
tăbăcari, un ţesător de tricotaje, trei librării-papetării, un magazin cu maşini de cusut, 7 magazine cu fierărie,
6 tinichigii, un magazin de sticlărie şi porţelanuri, două drogherii, o farmacie, o parfumerie, un laborator
chimic, un ceasornicar, un frizer, un fotograf, 8 hoteluri, 5 depozite de cherestea, o exploatare forestieră, 5
dogari, 2 tâmplari, 4 ateliere mecanice” (Anuarul României, 1925)

303
Magazinul universal al lui Ştefan Rezerini, un fel de „1001 articole” de-a valma. Interesantă este
„diversitatea” mărfurilor puse la dispoziţia cumpărătorilor: alături de biscuiţi şi cafele stăteau: (. . .) analina,
piatra vânătă, cimentul, tuciurile, pucioasa, arnicele, barchetul şi multe altele. De menţionat că încă nu se
inventase Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor! Ulterior, magazinul a intrat în proprietatea negustorului
Munteanu, având profil alimentar. A fost demolat în 1977, deşi era o clădire solidă şi dădea o notă
particulară oraşului.
Simpla înşiruire a unităţilor comerciale şi productive din acest oraş, ne dezvăluie faptul că Drăgăşaniul
reprezenta un prielnic centru comercial care deservea populaţia proprie, dar şi populaţia rurală din zona de
convergenţă ce gravita spre oraş. Din totalul unităţilor comerciale, 204 erau unităţi de desfacere a produselor,
143 funcţionau ca unităţi prestatoare de servicii, 75 - unităţi de desfacere de produse alimentare, 53 - unităţi
de confecţii, 104 vindeau băuturi şi, deşi nu era un centru turistic, oraşul dispunea de 8 hoteluri şi de 9 bănci
comerciale.
a) Agricultura
Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a cumpărat activul de aproape 8 milioane lei al fostei societăţi
comerciale de vinuri înfiinţată în 1909 ca societate anonimă (a cărei activitate a fost întreruptă de prima
conflagraţie mondială şi reorganizată în 1925 ca societate anonimă pentru vinuri, cu sucursală la Bucureşti).
Cu toate că oraşul Drăgăşani deţinea şi o fabrică de şampanie, aceasta devine falimentară (gospodăria anexă
a Băncii Comerţului din Craiova, prin sucursala de la Drăgăşani care deţinea 2/3 din acţiuni). O încercare de
asociere a ţăranilor într-o formă organizată, capabilă să înfrunte concurenţa din comerţul de vinuri, a
constituit-o înfiinţarea, în 1919, a sindicatului viticol, avându-i ca animatori pe dr. Gh. Roşescu şi Gh.
Teodorini. Sindicatul viticol Drăgăşani, „asociaţie profesionalistă” în care erau admişi proprietarii de vii şi
arendaşii, deşi avea ca scop industrializarea şi comercializarea în comun a produselor viticole, n-a reuşit să-şi
realizeze niciunul din scopurile propuse. La nivel de ţară, funcţiona atunci Uniunea Generală a Sindicatelor
Viticole.
În 1929, a luat fiinţă Cooperativa viticolă Drăgăşani, având ca scop valorificarea de către marii
proprietari, a producţiei viticole. Micii producători erau lăsaţi la discreţia speculanţilor şi a comercianţilor
ocazionali. După cumpărarea ei, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a retransmis-o Cooperativei viticole,
alocând un fond de rulment pe termen lung şi fără dobândă, de 1 milion lei. Banca de credit cooperatistă a
acordat un împrumut rambursabil de 2 milioane lei. Efectul crizei economice a făcut ca această cooperativă
să funcţioneze cu pierderi, redresându-se abia în 1941-1942. Cooperativa şi-a creat debuşee şi pe piaţa
externă.
Finanţarea agriculturii a fost dependentă în totalitate de prefacerile social-economice ale ţării, de
formele de organizare adoptate şi de conducerea politică a statului.
La creditarea agriculturii din Drăgăşani, au contribuit:
- Banca Comerţului din Craiova, prin Agenţia din Drăgăşan (1921-1948);
- Banca Podgoriei Drăgăşani (1907-1948);
- Banca Drăgăşani (1920-1947);
- Banca Olteniei, Craiova –Agenţia Drăgăşani (1920-1930);
- Banca Ţăranilor, 1921-1948 (continuată cu Banca de Credit „Podgoria”);
- Banca Viticolă Bucureşti – Agenţia Drăgăşani (1921-1930);
- Banca Populară Bârsanu (1916-1930);
- Banca Naţională – Agenţia Drăgăşani, aparţinând de sucursala Jud. Vâlcea (1948-1951);
- Banca Naţională a României – Filiala Drăgăşani (1955-1960);
- Banca Agricolă, din 1968.
Băncile particulare capitaliste acordau credite pe termen scurt, cu dobânzi mari, pe care podgorenii nu
le puteau achita la termen, fiind un mijloc de spoliere a acestora de către bancheri. În „Revista viticolă,
horticolă şi agricolă”, care apărea sub conducerea lui V. B. Brezeanu, nr. 19 din aprilie 1913, se consemna:
„Într-una din zilele trecute, am citit într-un ziar politic de dimineaţă că o bancă din Drăgăşani a fost nevoită
304
în cursul unei săptămâni să protesteze poliţe în valoare de peste 200 mii lei ale podgorenilor de aici. Mi s-a
umplut inima de amărăciune când am citit informaţia, trecută ca neobservată de alţii. Imediat m-am gândit
dacă nu am făcut o greşeală îndemnând pe toţi la o cultură intensivă şi raţională a viilor”. Protestarea
poliţelor în urma unor ani viticoli slabi, era un instrument de jefuire practicat de către un grup de angrosişti,
intermediari ai bancherilor. Se spunea în continuare: „Statul ar putea veni în ajutorul podgorenilor prin
creditul viticol, care să acorde împrumuturi pe termen mai lung sau mai scurt, cu dobânzi mai mici decât
băncile particulare” (Ibidem).
Din statisticile existente în Arhiva Primăriei Drăgăşani, găsim „Producţiunea mijlocie la hectar în
anul agricol 1937-38” (Dos. 1937-1938, neinv. şi nenum.):
- grâu........................... 1.200 kg
- porumb......................... 900 kg
- orz toamnă................... 800 kg
- orz primăvară............... 700 kg
- ovăz........................... 1.000 kg
- lucernă.......................... 600 kg
- mazăre.......................... 900 kg
- ceapă............................ 600 kg
- cartofi......................... 3.000 kg
- floarea soarelui............. 600 kg
- tutun.............................. 600 kg
- struguri....................... 8.000 kg
Pentru a beneficia de puţinele mijloace tehnice posibil de achiziţionat între 1938-1941, se organizează
la Zlătărei, Asociaţia Agricolă „Bunii Gospodari”, cu peste 120 de membri, având statut autorizat de
Tribunalul judeţului Vâlcea. Mai târziu, aceasta se va numi „Obştea Agricolă” şi va fi dotată cu 2 tractoare şi
o semănătoare, pentru uşurarea muncii în comun a pământului.
Ocolul agricol al plăşii Drăgăşani s-a transformat - în 1947 - în „Ocolul viticol”, iar în 1949, odată cu
înfiinţarea comitetelor provizorii care aveau în subordine „punctele agricole” comunale, el devine „secţie
agricolă” (situaţie care va dura până în 1962,când va lua fiinţă Consiliul Agricol Raional).
În anii ’50, în agricultura ţărilor vest-europene se instaurează sistemul cooperatist pe bază de
acţionariat, sistem care permite aplicarea tehnologiilor avansate în cultură, cu rezultate deosebite în
producţie. Virtuţile unei astfel de agriculturi au atras atenţia şi celorlalte ţări, dar aplicarea sistemului s-a
făcut cu implicarea unor formule coercitive, urmând „experienţe” spoliatoare. Agricultura înregistrează un
reviriment numai după crearea condiţiilor de creştere a productivităţii muncii (cadre calificate, mecanizare,
soiuri superioare, chimizare, irigaţii, amenajări funciare, tehnologii avansate).
IAS Drăgăşani. După reforma agrară legiferată de guvernul democratic la 22 martie 1945,
proprietatea agricolă de stat cuprindea păşunile şi fâneţele din zonele de munte şi baltă, terenurile camerelor
judeţene, ale fermelor agricole ale Ministerului Agriculturii şi Domeniilor şi o parte din suprafeţele
expropriate devenite rezerve de stat, toate la un loc formând patrimoniul Regiei Exploataţiilor Agricole,
Zootehnice, ale Industriilor şi Maşinilor Agricole (REAZIM)
GAS Drăgăşani ia naştere prin Decretul nr. 83/1949, avându-l ca prim director pe Ion Aslan. Ea
urma, ca şi celelalte din ţară, modelul sovietic al sovhozului. Urmează Tighina şi Voiceşti, Zlătărei şi
celelalte cartiere ale Drăgăşanilor, prin înfiinţarea de „întovărăşiri”ca nuclee iniţiale ale viitoarelor GAC-uri.
După înfiinţarea şi la Drăgăşani a unui astfel de nucleu, s-au întemeiat „brigăzi” în fiecare din cartierele
amintite, astfel încât, în 1962, când s-a „sărbătorit” încheierea procesului de colectivizare la Drăgăşani,
pământurile oamenilor erau deja cuprinse în CAP şi în IAS (acestea apăruseră încă din 1949). Concomitent,
Staţiunea de Cercetări Viticole primeşte o suprafaţă mai mare de vie, pentru producţie. Statul avea, de-acum,
instrumentele sale de formare a fondului central şi a rezervelor de produse agroalimentare. Nu e de mirare,
deci, că principalele finanţări în agricultură au vizat cu prioritate aceste întreprinderi. La aniversarea a 25 de
ani de la înfiinţarea IAS Drăgăşani, contribuţia statului la investiţiile de aci, se estimau la 80 de milioane lei.
IAS Drăgăşani a avut în administrare cea mai mare suprafaţă de teren în anul 1967 (4635 ha) când
cuprindea şi teritoriul IAS Sâmbureşti. După înfiinţarea IAS Sâmbureşti cu specific preponderent pomicol,
suprafaţa IAS Drăgăşani a rămas de 3.296 ha, din care 2.530 ha teren arabil situat administrativ pe teritoriul
oraşului şi al comunelor Prundeni, Suteşti, Guşoeni, Creţeni, Laloşu, Bălceşti şi Tetoiu. Sectorul viticol
cuprindea 830 ha, sectorul pomicol - 191 ha, sectorul legumicol - 30 ha, păşuni şi fâneţe naturale - 387 ha şi
teren pentru cultura mare - 1.042 ha. În ceea ce priveşte structura sectorului viticol, aceasta se prezenta astfel:
305
vii pe rod - 796 ha (soiuri de masă – 66 ha), plantaţii portaltoi - 14 ha, şcoală de viţe - 18 ha. Sectorul
pomicol era constituit din 136 ha cu meri, 12 ha cu peri, 38 ha cu pruni, 2 ha cu gutui şi 3 ha cu căpşuni.
Sectorul zootehnic se profilse pe vaci cu lapte şi tineret bovin la îngrăşat. Efectivele se apropiau de 800
capete (600 vaci şi juninci). Baza furajeră era de 760 ha. Pentru culturi, IAS-ul beneficia de aportul
sistemului de irigaţii Drăgăşani-Voiceşti-Ştefăneşti pentru 187 ha anual. Sectorul mecanic dispunea de 46 de
tractoare româneşti, distribuite în 10 ferme: Drăgăşani, Dobruşa, Dealul Oltului, Mitrofani, Prundeni,
Măgureni, Spârleni, Laloşu, Bălceşti, Tetoiu.
Producţiile medii realizate erau, la grâu - de 630 tone, ovăz - 200 tone, legume - 600 tone, struguri de
masă - 250 tone, viţe altoite - 700.000 buc., fructe - 1.031 tone, vin - 1.800 de tone, prune uscate - 20 de tone.
La export mergeau anual 100 de tone struguri de masă, 500.000 viţe altoite, 530 tone de fructe, 20 de tone
fructe deshidratate (caise, prune, mere), 25 tone carne, 1.000 de tone de vin soi pur.
CAP Drăgăşani. Primele forme de organizare cooperatistă, create în regimul socialist, au fost
întovărăşirile: în 1950 - „Spic de grâu” la Zlătărei şi în 1955 la Momoteşti. În 19 februarie 1956, se
inaugurează G.A.C „Viaţă Nouă” la Zlătărei (preşedinte, Ion Minoiu), iar la 31 octombrie 1959, GAC
„Octombrie Roşu” la Bârsanu şi „A XV-a Aniversare” la Momoteşti (preşedinte, Ion Petrică). În 1960 se
declară colectivizarea completă la Zlătărei şi, în 1962, în tot oraşul Drăgăşani. În 1962 se unifică cele două
GAC-uri de pe raza oraşului. În 1972 şi 1973 CAP Drăgăşani şi CAP Zlătărei au funcţionat în cadrul
Asociaţiei intercooperatiste cu 2 ferme viticole, o fermă legumicolă şi una zootehnică. Noua împărţire
administrativă a impus ca în toamna anului 1973, CAP Drăgăşani şi Zlătărei să fuzioneze. La nivelul
oraşului, s-a înfiinţat Consiliul Intercooperatist care cuprindea CAP-urile din comunele Suteşti, Mitrofani,
Ştefăneşti, Voiceşti, Lungeşti şi Fumureni. Împreună cu CAP Voiceşti, Ştefăneşti şi Lungeşti, CAP
Drăgăşani era coproprietar la Complexul de vaci Drăgăşani.
Suprafaţa totală a CAP Drăgăşani era de 2.502 ha, 3.050 membri din care lucrau 2.020 alternativ, o
bună parte dintre ţărani fiind şi muncitori la FINCA. Structura terenului agricol era următoarea: 1.206 ha
arabil, 203 ha păşuni şi fâneţe naturale, 221 ha vii, 5 ha livezi, 45 ha grădină de legume, 250 ha culturi
furajere. Se irigau în jur de 530 ha. Ferma zootehnică avea 570 capete bovine (din care 300 vaci şi juninci) şi
producea aprox. 2.500 hl lapte anual. Complexul avicol de la Zlătărei producea anual, în flux continuu,
10.000 de pui pentru carne.
Colectivizarea forţată a agriculturii a fost însoţită de sacrificii şi frustrări sociale imense, de migraţia
necontrolată a tinerilor, dar şi dirijată, a populaţiei rurale către noile obiective industriale orăşeneşti, erodarea
tradiţiei agricole din zona rurală, pierderea totală, treptată şi ireversibilă a interesului pentru activităţile
agricole, determinate de „proletarizarea” forţată a proprietarilor de pământ, deposedaţi de mijlocul de
subzistenţă tradiţională, lipsa oricărei forme de reevaluare a potenţialului productiv oferit de forţa de muncă
devenită excedentară etc. Sub presiunea sloganului care îndemna la scăderea cu orice preţ a numărului celor
ocupaţi în agricultură, au fost demarate construcţii de noi obiective industriale pentru ocuparea celor plecaţi
de la sate, conversia ţăranului în muncitor eficient soldându-se cu un compromis păgubos, plătit – într-o
economie total centralizată – cu mari sacrificii naţionale. Această politică şi-a arătat roadele mai pregnant
prin anii 1980, o dată cu îmbătrânirea generaţiilor de ţărani tradiţionali, cu refuzul tinerilor de a reveni la
ţară, constatându-se în final că nu mai are cine munci pământul, în pofida mijloacelor mecanizate (şi acelea,
neperformante) de care dispuneau unităţile agricole. S-a inventat „acordul global” pentru a se da impresia
cointeresării ţăranului pentru producţie, dar acesta ştia bine că producţii mai mari nu se mai puteau obţine,
mai ales în viticultură, deşi se recursese (după 1962) la revigorarea şi modernizarea suprafeţelor viticole.
Muncile nu se executau la timp şi erau făcute de mântuială. Ţăranii observaseră că alţii erau cei care profitau
de roadele muncii lor, constatare dezarmantă care i-a determinat să privească cu dezinteres calitatea muncilor
prestate. A crescut gradul de supraveghere şi autorităţile au dispus reducerea şi mai drastică a suprafeţei de
teren aflată în proprietate. S-au refăcut măsurătorile în intravilan şi terenul „excedentar” a fost arat cu
tractorul, scoţându-se pomi şi vie, la foarte mulţi - până în spatele casei.
Complexul de Vaci a intrat în funcţiune în anul 1973, cu 1.200 capete bovine, din care vaci de lapte,
650 capete. Producţia anuală era de 10.000 hl lapte, din care producţie marfă - 8.000 hl.
Staţiunea de Mecanizare a Agriculturii. Fostul SMT Drăgăşani s-a înfiinţat la 1 ianuarie 1951
(director: Constantin Ciortescu, urmat de Matei Alexandru şi - de la 1 octombrie 1958 - de Gh. Marghidan).
A funcţionat cu denumirea de SMT între 1951-1967, IMA între 1968-1970 şi SMA - din 1971. Deservea cele
şapte CAP-uri ale Consiliului Intercooperatist Drăgăşani.
Centrul de Producere, Valorificare şi Industrializare a Fructelor (CPVILF). Unitatea a derivat
din fostul AGEVACOOP, înfiinţată în anul 1952 prin separarea activităţii de valorificare a fructelor şi
306
legumelor din cadrul cooperaţiei. Sarcina principală a AGEVACOOP-ului era de a achiziţiona şi valorifica
pe plan intern producţia de legume şi fructe de la diferiţi producători.
Din anul 1950, începe activitatea de industrializare a fructelor şi legumelor, în scopul desfacerii
acestora la export. În 1966, prin fuziunea FRUCTEXPORT cu AGEVACOOP, ia fiinţă Oficiul Raional de
Valorificare a Legumelor şi Fructelor (ORVLF), având ca rază de activitate fostul raion Drăgăşani. Cu acest
prilej, creşte de la 6 la 12 numărul sortimentelor industrializate şi valorificate la export, în paralel cu exportul
de produse proaspete. După 1968, în urma reorganizării administrativ-teritoriale a ţării, fostul ORVLF devine
Centrul de Valorificare a Legumelor, funcţionând până în 1971.
Centrul de Producere, Valorificare şi Industrializare a Legumelor şi Fructelor (CPVILF) ia fiinţă în
1971, contractând producţia de la 24 de CAP-uri. Centrul, prin sectoarele sale, avea următoarele atribuţii:
- coordonarea activităţii de producţie a legumelor şi fructelor la unităţile contractante (promovarea
noilor tehnologii la culturile horticole în vederea realizării indicatorilor de plan la fermele specializate sau la
brigăzile mixte) – sectorul Horticol;
- contractarea şi desfacerea producţiei achiziţionate de la producători, industrializată sau proaspătă,
prin magazine proprii sau la export (în jur de 10.000 de tone anual, sectorul Achiziţii).
- producerea a peste 20 de sortimente de fructe şi legume, prin procesare industrială şi semiindustrială,
producţie în cea mai mare parte destinată exportului (fructe, cartofi, morcovi şi ceapă deshidratate, sucuri,
marcuri şi pulpe de fructe, legume murate şi conservate) – Sectorul Industrializare. Într-un timp relativ scurt,
Centrul căpătase recunoaştere pe plan extern, comenzile erau în creştere, ca şi cantitatea de produse
exportată.
Baza de Aprovizionare Tehnico-materială (BATMA). Unitatea a fost înfiinţată prin Decizia
94/1966, emisă în baza H.C.M 1260/1966, având sarcina de a asigura aprovizionarea tehnico-materială a 42
unităţi cooperatiste de pe teritoriul fostelor raioane Drăgăşani, Horezu şi Râmnicu-Vâlcea. În timp, a deservit
72 CAP-uri, 3 IAS-uri, 13 SMA-uri, IVV Drăgăşani, Fabrica de Conserve Râureni şi alte 14 unităţi din
subordinea DGAIA Vâlcea.
Centrul de Protecţie a Plantelor a luat fiinţă în anul 1968, din fosta Secţie de Protecţia Plantelor, o
dată cu reorganizarea administrativ-teritorială. Sarcina sa era de a preveni şi a combate bolile şi dăunătorii
culturilor agricole şi pădurilor. Deservea 23 de CAP-uri, grupate în 4 subcentre: Drăgăşani, Orleşti, Guşoeni
şi Glăvile.
Dispensarul veterinar. Serviciul sanitar-veterinar durează din anii 1925-26, primul specialist în acest
domeniu fiind dr. Dumitru Dinovici. În perioada 1932-1948, dispensarul coordona activitatea sanitar-
veterinară de pe raza a 38 de comune, fiecare având câte un agent sau tehnician veterinar. În perioada 1948-
1959, dispensarul Drăgăşani coordona activitatea de pe raza a 18 comune, apoi a 5 comune (1959-1966), 4 în
perioada 1966-1972 şi 2 după 1972 (Drăgăşani şi Suteşti).
Sistemul de irigaţii. În cadrul programului de amenajare a râului Olt, erau prevăzute încă din 1972,
importante lucrări energetice şi hidroameliorative. Se prevedea ca între microhidrocentralele din aval şi
amonte de Drăgăşani, să se execute importante amenajări cu scop hidroameliorativ; practic, instalarea unui
sistem de irigaţii şi amenajările funciare corespunzătoare.
Sistemul de irigaţii a fost dat în funcţiune în anul 1974 şi acoperea o suprafaţă de 2.627 ha aparţinând
CAP Drăgăşani (832), IAS Drăgăşani (192), CAP Voiceşti (638), CAP Ştefăneşti (847) şi CAP Suteşti (39).
Lucrările de amenajare au costat, la acea vreme, peste 33 milioane lei. Lucrarea urma a fi extinsă pentru a
putea fi utilizată şi la irigarea viilor.
Însuşirile termice, fizice şi chimice ale solurilor determină, în interdependenţa lor, troficitatea
terenurilor care stă la baza zonării culturilor agricole şi silvice, precum şi a elaborării măsurilor de pedologie
ameliorativă - amendare, fertilizare, irigare şi drenare, în vederea obţinerii de randamente maxime la plantele
din cultură.
*
Imediat după 1989, în urma aplicării Legii nr 18/1991 - lege care a întors agricultura cu 80 de ani
înapoi, prin fragmentare excesivă şi apoi printr-un dezinteres condamnabil pentru ea, simţul proprietăţii a
fost redeşteptat, dar într-o formă aproape monstruoasă; în orice caz – păguboasă. Fenomenul de respingere a
colectivismului, mocnit o jumătate de secol în concepţia ţăranului tradiţional, şi-a arătat complet toate
faţetele: imediat ce a fost repus în drepturile sale de proprietate: pe vechile amplasamente, au fost distruse
aproape total instalaţiile de irigat, s-au reorientat parcelele cultivate pe pante, s-a renunţat la soiurile nobile
de viţă de vie, completările făcându-se masiv cu hibrizi productivi, tratamentele fitosanitare, fertilizarea
chimică, prelucrarea mecanizată a solulului şi alte operaţiuni fundamentale au început a fi executate cu
307
mijloace primitive sau nu se mai fac deloc! În proporţie din ce în ce mai mare, suprafeţele arabile ajung
pârloagă, producţiile tind spre cifre îngrijorător de mici, care nu mai asigură nici măcar subzistenţa
proprietarului. Penuria de mijloace tehnice pentru munca solului şi de credite pentru înfiinţarea sau refacerea
unor exploataţii eficiente, concurează la deprecierea galopantă a acestei importante ramuri economice. În
numai câţiva ani postrevoluţionari, întreaga ţară a devenit dependentă de importul de produse agricole, ţară
care odinioară era recunoscută drept grânarul Europei.
Zonarea culturilor agricole este înfăţişată de harta teritoriului oraşului Drăgăşani, întocmită la scara 1:
50.000. Se disting 3 mari zone de cultură, potrivit distribuţiei condiţiilor ecologice şi de troficitate a solurilor
pe teritoriul oraşului:
• Zona culturilor irigate (şcoală de viţe, legume şi plante furajere) situate pe solurile de luncă cu
textură uşoară, fertile şi bine drenate;
• Zona culturilor cerealiere (grâu şi porumb), situate pe solurile de platformă, cu textură şi fertilitate
mijlocie.
• Zona culturilor hortiviticole (viţă de vie şi pomi fructiferi) situate pe solurile de pantă, mai mult sau
mai puţin erodate, slab aprovizionate cu elemente nutritive.
După clasa de fertilitate locală a solurilor, teritoriul oraşului Drăgăşani se încadrează astfel:
♦ categoria I de fertilitate: 1.439 ha (32,8%)
♦ categoria a II-a de fertilitate: 459 ha (10,5%)
♦ categoria a III-a de fertilitate: 882 ha (20,2%)
♦ categoria a IV-a de fertilitate:1.381 ha (31,5%)
♦ categoria a V-a de fertilitate: 59 ha (1,5%)
♦ categoria a VI-a de fertilitate: 75 ha (1, 7%)
♦ categoria a VII-a de fertilitate: 82 ha (1,8%)
Teritoriul Drăgăşani dispune, aşadar, de condiţii favorabile dezvoltării unei bune şi diversificate
agriculturi. Dezvoltată într-un bazin cu pondere şi tradiţie, viticultura a constituit principala sursă de venituri
a localnicilor, alături de zootehnie (creşterea animalelor, albinelor şi viermilor de mătase).
Din suprafaţa totală a localităţii, de 4.821 ha, zonele construite reprezintă 298 ha, teren arabil - 1.626
ha, din care: 419 ha vii şi pepiniere viticole, 1.455 ha teren silvic, 393 ha ape, bălţi, alte terenuri (neproductiv
- 20 ha, drumuri - 114 ha, curţi şi clădiri - 298 ha), 62 ha parcuri, spaţii şi zone verzi, 12 ha fâneţe. Structura
suprafeţei agricole este următoarea: arabil - 1.971 ha (62%), păşuni şi fâneţe 413 ha, vii şi livezi - 419 ha.
Structura intravilanului este următoarea: arabil - 57 ha, păşuni - 4 ha, vii - 29 ha, livezi - 10 ha, ape - 2 ha,
curţi - 332 ha (din care grădini familiale, 102 ha).
Cu ocazia recensământului populaţiei şi al locuinţelor din 7 ianuarie 1992, în agricultură, silvicultură
şi vânat, erau angrenaţi 732 de locuitori ai oraşului, dintre care 434 – bărbaţi şi 298 – femei, dintr-un total de
10 492 locuitori, câţi erau înregistraţi la acea dată (Recensământul 1992, 1994, 686).
Locul oraşului Drăgăşani în ansamblul agriculturii judeţului Vâlcea este concretizat în următorii
indicatori: suprafaţa agricolă - 1,2%, suprafaţa arabilă - 2%, suprafaţa păşunilor şi fâneţelor - 0,3%, suprafaţa
viticolă - 8,8%, suprafaţa legumicolă - 3,4%, suprafaţa pomicolă - 0,1% şi efectiv bovine - 1,3%.

b) Viticultura
Pentru a preveni fenomene ca acela al filoxerei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, la propunerea
Institutului de Cercetări Agronomice al României, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a hotărât înfiinţarea
în anul 1936, (deşi foarte târziu în comparaţie cu măsurile luate de alte state europene!), a primelor Staţiuni
viticole - la Drăgăşani şi la Odobeşti, staţiuni care întră sub auspiciile Institutului de Cercetări Agronomice,
cu misiunea reorganizării viticulturii româneşti pe baze ştiinţifice. Sub tutela aceluiaşi institut, va intra şi
Pepiniera Drăgăşani.
La 6 octombrie 1938, Ministerul Agriculturii a cumpărat de la avocatul Bulat din Craiova 6,5 ha de vie
în punctul numit „Branişte” sau „Poiana zânelor”, pe care le-a pus la dispoziţia Staţiunii Oenologice
Drăgăşani, înfiinţată prin ordin. Prin contopirea, în 1940, cu Pepiniera Drăgăşani, noua instituţie se va numi
„Staţiunea Experimentală de Viticultură şi Oenologie Drăgăşani”, căreia i se va tăia panglica inaugurală în
ziua de 14 septembrie 1943. Cu prilejul inaugurării, profesorul I. C. Teodorescu a tipărit prima lucrare
monografică - Podgoria Drăgăşani, în care sunt jalonate direcţiile de acţiune ale generaţiilor de cercetători
de aici.

308
După forurile care i-au coordonat activitatea, staţiunea din Drăgăşani a cunoscut mai multe etape de
dezvoltare:
• Etapa 1896-1944, coordonată cel mai mult timp de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor;
• Etapa 1944-1957, coordonată de Institutul de Cercetări Agronomice al României (ICAR) Bucureşti;
• Etapa 1957-1967, coordonată de Institutul de Cercetări Hortiviticole (ICHV) Bucureşti-Băneasa;
• Etapa 1967-1986, coordonată de Institutul de Cercetări pentru Viticultură şi Vinificaţie (ICVV)
Valea Călugărească.
În prima etapă, cumulând 48 de ani de existenţă, unitatea a funcţionat sub denumiri diferite: Pepiniera
viticolă (1896-1940), Staţiunea Oenologică (1936-1940) şi Staţiunea Experimentală de Viticultură şi
Oenologie (1940-1944). În această perioadă, se organizează şi se modernizează pepiniera ca unitate de
producţie, se pun bazele experimentelor ştiinţifice în cercetarea viti-vinicolă şi se realizează comunicarea cu
podgorenii, prin punerea la dispoziţia acestora, de asistenţă de specialitate, sfaturi practice şi materiale
informative.
Cu eforturi deosebite, s-au realizat dotările minime pentru activitatea de cercetare şi de producţie: s-a
construit clădirea administrativă (1943), sera de forţat viţele altoite (1925), grajduri, magazii şi locuinţe,
laboratoarele, crama, pivniţa, biblioteca şi staţia meteo din Dealul Oltului. În Lunca Oltului, s-a înfiinţat
plantaţiile de portaltoi, plantaţiile cu soiuri vinifere producătoare de coarde-altoi, pepiniera viticolă, livezi,
perdele de protecţie (salcâmi), aleea de plopi, aleea de duzi şi garduri vii.
În Dealul Oltului, s-a înfiinţat plantaţia ampelografică cu 300 de soiuri, colecţia de studii - cu 45 de
soiuri româneşti şi străine şi primele parcele experimentale pentru cercetare agrotehnică. Profesorul I. C.
Teodorescu, ataşat sufleteşte de noua instituţie, şi-a donat biblioteca personală, ca urmare a avarierii
clădirii ICAR Bucureşti de către bombardamentele din 4 aprilie 1944, fapt pentru care a fost proclamat
Cetăţean de onoare al oraşului Drăgăşani. Redăm în continuare, transcrierea, în ortografia epocii, a unui
fragment din înscrisul său de donaţie: Întrucât nu puteam rămâne rece la astfel de manifestări, adăugând şi
faptul că eu însumi sunt de origine oltean (născut la Craiova), iar cu ocazia războiului din 1916-1918 am
avut misiunea să apăr, cu compania ce comandam, podul de peste Olt din faţa Drăgăşanilor, m-am hotărât
să donez Staţiunii Experimentale de Viticultură şi Oenologie din Drăgăşani, biblioteca mea personală,
constând dintr-un număr de 2392 volume . . .
În această perioadă, conducerea pepinierei a fost asigurată de Paul Lascu, V. Silvianu, Al. Ionescu,
Tiberiu Anastasiu şi C. Răuţ, iar Staţiunea Oenologică - de către I. Slepeanu-Voinova şi C. Mărcuţă.
Publicaţia cea mai de seamă privind viticultura drăgăşăneană, capătă o nouă recunoaştere, iar monografia
Podgoria Drăgăşani, a prof. I. C. Teodorescu, se constituie într-un act revelator. Lucrarea este importantă
pentru că stabileşte, pentru prima oară în domeniu, căile de urmat în cercetarea ulterioară din viticultură,
fiind astfel un document programatic. Sintetizăm pe cele mai importante:
• necesitatea delimitării în podgoria Drăgăşani, a zonelor viticole şi a plantaţiilor cu denumire de
origine în conformitate cu hotărârea Congresului O.I.V.V. de la Paris din anul 1937;
• necesitatea examinării metodice a microclimatelor şi a tipurilor de sol, atât de variate în podgoria
Drăgăşani, în vederea stabilirii şi amplasării celor mai potrivite combinaţii de portaltoi pentru fiecare dintre
ele şi a tehnologiilor de cultură;
• necesitatea realizării unor vinuri standard care să corespundă cerinţelor comerţului internaţional,
integrând astfel faima vechiului sortiment de Drăgăşani;
• necesitatea stabilirii sortimentului optim de soluri în podgoria Drăgăşani, ea găsindu-se într-o
situaţie critică din acest punct de vedere, ca urmare a renunţării la soiurile locale şi despărţirii soiurilor cu
defecţiune florală, de polenizatorii lor consacraţi, după filoxeră;
• necesitatea aprofundării ştiinţifice a secretelor genetice ale viţei de vie, pentru găsirea de noi căi de
progres pe plan sortimental şi tehnologic, pentru aşezarea viticulturii româneşti alături de viticultura ţărilor
avansate din lume.
Acumularea de date şi experienţă s-a produs în mod firesc, spre finalul etapei.
În etapa 1944-1957, se continuă îmbunătăţirea bazei tehnico-materiale, se intensifică şi se amplifică
cercetarea ştiinţifică. Se trece la o nouă abordare, cercetarea planificată, metodică, în concordanţă cu
prefacerile politico-sociale din agricultura vremii. Staţiunea capătă o importanţă vitală depăşind planul local,
dacă avem în vedere faptul că era principalul producător de material biologic pentru plantaţiile de stat care se
înfiinţau în noul regim Se înfiinţează laboratoare noi de cercetare şi experimentare, iar suprafaţa staţiunii
creşte, ajungând la 229 de ha în urma colectivizării suprafeţelor agricole.
309
Au fost iniţiate primele studii de ameliorare a viţei de vie prin hibridare şi selecţie la soiurile vinifere
şi portaltoi, s-au făcut primele experienţe de ameliorare agrosilvice în domeniul combaterii eroziunii,
irigaţiilor, fertilizării, în agrotehnică, pepinieristică, protecţia plantelor şi tehnologia vinificaţiei. Ca urmare a
rezultatelor notabile obţinute, staţiunea a primit misiunea de a efectua raionarea viticolă în toată regiunea
Piteştiului şi de a elabora documentaţia ştiinţifică necesară lucrărilor ulterioare în acest areal. Rodul acestor
eforturi a fost concretizat în lucrările: Raionarea viticulturii (1958) şi Studiul mijloacelor agrotehnice de
bază care condiţionează mărirea producţiei viilor de rod în RPR, premiată în 1959 de către Organizaţia
Internaţională a Viei şi Vinului. Pentru rezultatele deosebite obţinute, câţiva colaboratori ai staţiunii au
devenit laureaţi ai Premiului de Stat (Em. Popescu, Gh. Ştefănescu, D. Ivănescu).
În această etapă, conducerea staţiunii a fost asigurată de C. Ionescu, C. Dumitrescu, N. Alexandrescu,
M. Neagu, Em. Popescu, I. Cruceru, I. Tulpan, Al. Mureşan, D. Ivănescu.
În etapa 1957-1967, coordonarea Staţiunii a preluat-o Institutul de Cercetări Hortiviticole Bucureşti-
Băneasa. Suprafaţa unităţii se extinde, ajungînd la 961 de ha (în 1964), obligând la înfiinţarea de secţii şi
brigăzi teritoriale, vizând combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor viţei de vie şi cercetarea secvenţială,
care a avut ca rezultat revoluţionarea tehnologiei tradiţionale în domeniile creării de soiuri noi prin hibridare
sexuată inter şi intraspecifică, stabilirea tehnologiei de cultură pe port înalt al viţei de vie, chimizarea,
tipizarea vinurilor şi diversificarea sortimentală a acestora.
S-a trecut la acţiunea de microraionare a viticulturii, proces început în etapa anterioară şi continuat în
perimetrele Drăgăşani, Slatina, Drăgăneşti, Vedea. În vechiul centru Jiblea-Călimăneşti s-a trecut la recon-
siderarea şi reactualizarea viticulturii.Conducerea staţiunii a fost asigurată în această etapă de către Petre
Baniţă şi Tony Ciolacu. În 1965, Staţiunea primeşte vizita cursanţilor FAO din Bucureşti, prilej de
popularizare a rezultatelor cercetării şi producţiei obţinute aci. În etapa 1958-1986, ca urmare a coordonării
Staţiunii de către Institutul de Cercetări pentru Viticultură şi Vinificaţie Valea Călugărească, au fost realizate
importante investiţii în construcţii, plantaţii noi, dotări cu aparatură de cercetare, instalaţii, tehnică agricolă.
Se dă în funcţiune un nou local cu laboratoare pentru cercetare şi complexul de vinificaţie. În 1973 a fost
construită sera biologică pentru producerea materialului săditor liber de virusuri şi micoplasme, iar în
domeniul cercetării, se abordează noi domenii, precum ecologia viticolă, economia vitivinicolă, metodologia,
agrotehnica antierozională.
Graţie înaltei calificări, dar şi tenacităţii cercetătorilor de aici, rezultatele vor fi impresionante:
omologarea unui mare număr de soiuri noi, selecţia de clone noi, elaborarea de tehnologii moderne,
aplicabile în cadrul culturilor intensive şi vinificaţiei industriale. Sunt omologate 4 soiuri noi şi 4 selecţii
clonale, 7 metode şi secvenţe tehnologice şi sunt brevetate 2 produse noi. Colectivul de cercetare colaborează
intens la publicaţii de specialitate în ţară şi în străinătate bucurându-se de recunoaştere unanimă. Cinci
specialişti ai Staţiunii devin doctori în ştiinţe. Prestigiul ştiinţific al Staţiunii creşte. În 1968, ca o formă de
apreciere a acestui fapt, Staţiunea este vizitată de participanţii la Congresul al XII-lea OIVV ce a avut loc la
Bucureşti. Personalul de specialitate al Staţiunii a participat la elaborarea unor lucrări de referinţă, precum:
Delimitarea arealelor viticole, Lista soiurilor recomandate şi autorizate de viţe şi portaltoi, Tipizarea
vinurilor - lucrări iniţiate de Oficiul Naţional al Viei şi Vinului (ONVV). În această etapă, conducerea
Staţiunii a fost asigurată de către T. Ciolacu, V. Grecu şi N. Zinca.
Staţiunea Drăgăşani este posesoarea a 8 adeverinţe de omologare a soiurilor şi selecţiilor clonale noi şi
a 2 brevete de invenţie. Iată câteva soiuri şi selecţii clonale omologate: soiul Crâmpoşie selecţionată, soiul
Victoria, soiul Azur, soiul Călina, selecţia Cabernet Sauvignon, selecţia Tămâioasă Românească 104, selecţia
Sauvignon Petit 62, selecţia de portaltoi Drăgăşani 57 din populaţia Berlandieri x Riparia Teleki 8 B. Printre
brevetele şi invenţiile existente: produsul „Biozin”, produsul „Rusidava”, soiul Călina pentru stafide şi
dispozitivul „Întinzător de sârme”.
În podgoria Drăgăşani, de-a lungul existenţei sale milenare, au fost cultivate peste 60 de soiuri locale,
autohtone şi străine, dar numai aproximativ o treime au fost promovate în viticultura pre şi post filoxerică în
diferitele ei etape, restul fiind cultivate temporar, cu o existenţă efemeră, unele dintre ele fiind azi dispărute.
Soiurile recomandate astăzi sunt: Cardinal, Victoria, Chasselas doré, Chasselas roz, Afuz Ali, Muscat de
Hamburg, Muscat d`Adda, Crâmpoşie selecţionată, Roşioară, Băbească neagră, Sangioveze, Fetească regală,
Riesling italian, Tămâioasă românească, Muscat Ottonel, Sauvignon, Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot
noir.
Introducerea progresului tehnic în viticultura zonei n-ar fi fost posibilă fără contribuţia Staţiunii de
Oenologie Drăgăşani. După anii ‘60, comasarea terenurilor viticole în exploataţii dirijate conform normelor
ştiinţifice ale viticulturii moderne, prin defrişarea viilor cu potenţial biologic scăzut şi înfiinţarea plantaţiilor
310
viticole intensive, pe soluri ameliorate şi amenajate corespunzător, a dus la creşterea producţiei de struguri pe
unitatea de suprafaţă, anul 1985 fiind unul de referinţă. De altfel, Judeţul Vâlcea a obţinut, în 1985, locul I pe
ţară la producţia medie de struguri la ha.
În perioada 1981-1985, au fost înfiinţate în podgoria Drăgăşani, 615 ha plantaţii noi din care 157 ha cu
soiuri pentru masă. Din acestea, 122 ha au fost plantate cu noile creaţii ale Staţiunii Drăgăşani: Crâmpoşie
selecţionată, Cabernet Sauvignon 7, Victoria. Staţiunea a patronat Liceul Agroindustrial din oraş,
asigurându-şi forţa de muncă cu calificare de referinţă. Studenţii de la facultăţile de horticultură din marile
centre universitare s-au simţit onoraţi să-şi efectueze practica aici şi s-au străduit să-şi ridice nivelul
cunoştinţelor, pentru a accede la un post de specialist în cadrul colectivului de cercetare al Staţiunii.
La 7 ianuarie 1992, în industria prelucrărătoare din Drăgăşani, înclusiv în vinificaţie, lucrau 4919
oameni, dintre care 2478 – bărbaţi şi 2441 femei (Recensământul 1992, 1994, 686).

c) Comerţul
Pentru a contracara specula practicată de negustori, la 6 decembrie 1919 se înfiinţa în Drăgăşani
Cooperativa „Sfântul Nicolae” (sărbătoarea din ziua respectivă). Cu acest nume, unitatea va funcţiona până
în 1948. Constituirea s-a făcut cu 60 de membri societari şi avea un singur magazin de desfacere a produselor
viticole şi de larg consum Mărfurile erau distribuite exclusiv membrilor societari, pe bază de tabele aprobate
de conducere. Fondul social depus de membri constituia măsura în care se puteau face comenzi de marfă.
Magazinul era deservit de un singur gestionar. Conducerea cooperativei era alcătuită din director şi un
contabil, coordonarea efectuându-se de un consiliu compus din 5 membri. Raza de acţiune a cooperativei a
fost la început de 4 comune: Drăgăşani, Suteşti, Zlătărei şi Călina. Fiecare comună avea câte un reprezentant
în consiliu. Mărfurile se aduceau direct de la producător, prin Centrala cooperativei din Bucureşti. Preţul
mărfurilor era mult mai mic decât cel practicat de negustori. Primul director al cooperativei Drăgăşani, a fost
Manolescu, iar contabil - Dumitru Marinescu, ambii - până în 1923. Cooperativa a funcţionat în condiţii
grele până a mărit fondul social şi numărul de membri societari. Fondul de rulment a crescut permanent,
ajungând la o achiziţie de marfă de peste un milion lei.
În anul 1922-1923, cooperativa a cumpărat un imobil aflat în incinta pieţii (unde a fost magazinul de
încălţăminte, pe str. Gib Mihăescu, colţ cu Decebal nord-est), de la Ilie Crăsnaru - fost proprietar de vii, cu
un milion lei, sumă plătită din fondul de mărfuri. Localul era ocupat la cumpărare de alţi trei chiriaşi, care
aveau acolo magazine cu trei profiluri diferite. Clădirea necesita reparaţii capitale, care s-au executat de către
Centrală în 1924, o dată cu evacuarea chiriaşilor. În 1928, s-a mai construit un local, pentru brutărie; aceasta
îi aproviziona cu pâine pe membrii societari din oraş şi de la sate, precum şi unităţile militare din oraş.
Primul preşedinte al cooperativei a fost Ion Rădulescu din Guşoeni. Acesta a înfiinţat sucursale la Zăvideni,
Orleşti şi Dozeşti. Pe timpul lui, s-a înfiinţat expoziţia regională cu specific zootehnic-agricol, avicol,
pomicol etc. Baia de la Expoziţie era utilizată de public şi de salariaţii brutăriei. Tot în localul cooperativei, a
luat fiinţă un club şi o cafenea cu biliard.
În 1934, debitul cooperativei ajunsese la 32 de milioane. Conducerea cooperativei a fost înlocuită de
către Centrală şi s-a dispus lichidarea acesteia şi radierea din registrul Judecătoriei. În 1935, noua conducere
(Gh. Stoenescu - preşedinte şi Dumitru Marinescu – director) refac calculele şi constată că debitul provenea
din dobânzi şi din creşterea preţului mărfurilor. Centrala aprobă continuarea funcţionării cooperativei, însă
cu un fond de rulaj insignifiant, de 1,5 milioane lei. În aceste condiţii grele, funcţionează până în 1949, când
s-a restabilit situaţia după război, iar cooperativa primeşete denumirea de Cooperativa de Aprovizionare şi
Desfacere Drăgăşani.
Înfiinţarea de noi magazine a avut ca efect falimentarea şi desfiinţarea tuturor negustorilor. În 1948-
1949, cooperativa a funcţionat fără preşedinte, fiind condusă doar de D. Marinescu. În 1949, este numit
preşedinte Ioniţă Svignescu. Sub conducerea lui, se înfiinţează o brutărie, ateliere de croitorie, cojocărie etc.
Din 15 ianuarie 1951, conducerea cooperativei este deosebit de fluctuantă, autorităţile de partid recurgând la
schimbarea intempestivă a preşedinţilor, pe motive de origine socială „nesănătoasă”: la 15 ianuarie 1951,
este numit Hristodor Pintilie; în septembrie, este numit Gh. Preduţ; în octombrie - Carol Toth; în decembrie
1953 urmează Nicolae Ionescu (până în septembrie 1954); în octombrie 1954 - din nou Gh. Preduţ; în 1956,
este numit Ristea Popa (din Zlătărei); în august 1957 - Nicolae Denghel (vicepreşedinte, Ion Mosor); în 1959
este numit preşedinte Nicolae Ionescu; în iulie 1961 - Petre Grigorescu; în noiembrie 1961 - Vasile Pui, iar în
septembrie 1965 - Ion Mosor.

311
Cu toate aceste greutăţi şi fluctuaţii de personal conducător, numărul magazinelor a crescut de la 12 la
18. Se înfiinţează un magazin şi la Bârsanu. Brutăria este predată la Întreprinderea de panificaţie. În anul
1951, cooperativa avea 14 unităţi de aprovizionare şi desfacere, deservite de 41 de salariaţi. În 1958, ea rula
la aprovizionare 39 milioane lei, iar la desfacere - 38 milioane lei, în 38 de unităţi (119 salariaţi). În 1969, se
rulau la aprovizionare 119 milioane lei, iar la desfacere - 118 milioane lei, în 22 unităţi industriale, 29 unităţi
alimentare şi 15 unităţi de alimentaţie publică (310 salariaţi). În 1970, se rulau la aprovizionare 140 de
milioane lei, la desfacere - 139 milioane lei, în 23 de unităţi industriale, 30 alimentare, 16 de alimentaţie
publică (325 de salariaţi).
În 1975 volumul de activitate al cooperativei a luat proporţii, ca urmare a preluării activităţilor
cooperativelor comunale (17), precum şi din activitatea cu ridicata, unitatea devenind cooperativă economică
zonală, cu un rulaj de 285 milioane lei la aprovizionare, 280 milioane lei la desfacere şi 392 milioane lei la
activitatea cu ridicata. Numărul unităţilor a crescut la 191, deţinând 19 depozite, deservite de 958 de salariaţi.
Activitatea cooperativelor comunale era coordonată de 17 preşedinţi comunali. În mediul urban, existau şefi
de magazine care conduceau unităţi mai mici subordonate pe raza oraşului.
În 1957, s-a înfiinţează Întreprinderea de Aprovizionare Publică (IAP) Drăgăşani, care a preluat toate
restaurantele de la cooperativă, reducându-i activitatea, aceasta rămânând numai cu aprovizionarea şi
desfacerea mărfurilor. Funcţionează în acest fel până în octombrie 1958, când s-a desfiinţat IAP. care îi avea
la conducere pe Gh. Domnica, Iancu Blaiman şi pe contabilul şef Păduraru. În 1959, este numit preşedinte
Nicolae Ionescu; în iulie 1961, funcţia de conducere îi este încredinţată lui Petre Grigorescu, în noiembrie
1961 este numit Vasile Pui, iar în septembrie 1965 - Ion Mosor.
În anul 1951, cooperativa avea 14 unităţi de aprovizionare şi desfacere, deservite de 41 de salariaţi. În
1958, întreprinderea rula la aprovizionare 39 milioane lei, iar la desfacere - 38 milioane lei, în 38 de unităţi
(119 salariaţi). Unitatea se va dezvolta continuu: în 1975, volumul de activitate al cooperativei a luat
proporţii, ca urmare a preluării activităţii cooperativelor comunale (17), precum şi din activitatea cu ridicata,
devenind cooperativă economică zonală, cu un rulaj de 285 milioane lei la aprovizionare, 280 milioane lei la
desfacere şi 392 milioane lei la activitatea cu ridicata. Numărul unităţilor creşte la 191 şi deţine 19 depozite
deservite de 958 de salariaţi. Activitatea cooperativelor comunale era coordonată de 17 preşedinţi comunali.
În mediul urban, existau şefi de magazine care conduceau unităţi mai mici, subordonate pe raza oraşului.
Numai această simplă enumerare a unităţilor comerciale şi productive, ne dezvăluie faptul că oraşul
Drăgăşani reprezenta un prielnic centru comercial care deservea populaţia proprie, dar şi populaţia rurală din
zona de convergenţă ce gravita spre oraş. Din totalul unităţilor comerciale, 204 erau unităţi de desfacere a
produselor, 143 erau unităţi de prestări servicii, 75 - unităţi de desfacere de produse alimentare, 53 - unităţi
de confecţii, 104 vindeau băuturi şi, deşi nu era un centru turistic, oraşul dispunea de 8 hoteluri şi de 9 bănci
comerciale.
Criza economică din perioada 1929-1933 şi cel de Al Doilea Război Mondial au reprezentat factori
importanţi care au frânat dezvoltarea economică a oraşului şi au menţinut profilul agricol bazat în primul
rând pe producţia de vinuri şi pe comercializarea acestora. În 1945, se va produce o nouă reformă agrară,
care a desfiinţat moşierimea şi a realizat o altă împroprietărire a ţăranilor. O parte din suprafeţele preluate de
la moşieri, au fost transformate în întreprinderi agricole de stat, care trebuiau subvenţionate din bugetul
statului. După 1989, acestea vor dispărea. Treptat, inclusiv din cauza datoriilor acumulate.
La rândul lor, ţăranii care au fost împroprietăriţi, începând din 1949, când s-a declanşat acţiunea de
colectivizare, au fost obligaţi să cedeze suprafeţele de pământ primite, înscriindu-le în CAP-uri. În anii
dictaturii comuniste, agricultura a cunoscut un oarecare progres, determinat de o mai bună înzestrare cu
maşini, tractoare şi alte utilaje agricole, amenajări pentru irigaţii, o mai bună folosire a îngrăşămintelor,
folosirea asolamentelor etc. În agricultura acelor ani, în Drăgăşani au funcţionat: Întreprinderea Agricolă de
Stat, înfiinţată încă din 1948, prin naţionalizarea moşiei Brătienilor, cu 155 hectare. Prin alipirea altor
suprafeţe de teren în 1954, provenite de la absenteişti, care îşi părăsiseră pământurile, a unor terenuri din
rezervele de stat, în 1957, perioadă în care, în mod permanent s-au făcut comasări, schimburi de teren cu
proprietari şi proprietăţi de grup (CAP-uri, întovărăşiri agricole), IAS a ajuns, în 1969, să deţină o suprafaţă
de 3296 ha, din care: 2530 ha teren agricol (sector viticol - 83 ha, sector pomicol - 91 ha, sector legumicol -
30 ha, păşuni şi fâneţe naturale - 367 ha, teren arabil - 1040 ha), situată administrativ pe teritoriul localităţii
Drăgăşani şi al comunelor Prundeni, Suteşti, Guşoieni, Creţeni, Bălceşti, Tetoiu. Era organizată în 11 ferme,
din care 9 vegetale, una zootehnică şi alta de prelucrare a strugurilor.
CAP Drăgăşani, unitate cooperatistă, dispunea în 1976 de 2502 hectare, din care: teren arabil - 1206
ha, păşuni şi fâneţe naturale - 203 ha, vii – 221 ha, livezi - 5 ha, culturi de legume - 5 ha şi culturi de plante
312
furajere - 250 de hectare. Mai dispunea de o fermă zootehnică, cu o capacitate de 570 capete bovine.
Unitatea mai era parte a complexului de vaci, grupare intercooperatistă, intrată în funcţiune în 1973, cu 1300
capete bovine, din care - 650 vaci cu lapte şi a sistemului de irigaţii, dat în exploatare în 1974, asigurând
irigarea a 2627 ha, din care 832 ha la CAP Drăgăşani şi 191 ha, la IAS Drăgăşani.
Staţiunea de Cercetări şi Producţie Vini-viticolă (SCPVV) dispunea, în 1976, de o suprafaţă totală de
620 de hectare, din care: terenuri arabile - 35 ha, păşuni şi fâneţe naturale - 57 ha, vii - 368 ha, vegetaţie
forestieră - 38 ha, ape şi stufărişuri - 6 ha, teren neproductiv - 23 ha, drumuri - 31 ha, construcţii şi alte
folosinţe, 15 hectare. Suprafaţa de 368 hectare, cultivată cu viţă de vie, dispunea de vii pe rod - 307 ha, vii
tinere - 23 ha, câmpuri cu hibrizi - 3 ha, portaltoi - 22 ha, şcoală de viţe - 8 ha. În evoluţia modului de
folosinţă a terenurilor, în perioada 1979-2005, nu au intervenit schimbări spectaculoase, aşa cum era de
aşteptat. Astfel, suprafeţele agricole s-au păstrat aproximativ la aceleaşi dimensiuni, în timp ce terenurile
neproductive au crescut de la 24,2 %, în 1979, la 28 %, în 2005. Terenurile arabile folosite au cunoscut o
uşoară creştere: de la 63 % în 1979, la 65% în 2005.
La începutul anului 1992, se putea constata că în comerţ, activitatea hotelieră şi de alimentaţie publică,
erau angrenate 993 de persoane, din care 356 bărbaţi şi 637 femei (Recensământul 1992, 1994, 686). În
această perioadă, cea mai evidentă modificare a cunoscut-o suprafaţa ocupată cu vii, care a scăzut la mai
mult de jumătate în 2005, faţă de 1979, de la 25,1 % (795 ha), la 12,3 % (423 ha). Cauza principală care a
determinat acest regres, a fost în primul rând faptul că producătorii nu au avut posibilitatea să-şi valorifice
produsele (struguri şi vinuri), din care cauză au renunţat să-şi mai muncească toate suprafeţele cu vii pe care
le deţineau şi aşa a părut fenomenul de părăsire a viilor, care au fost copleşite, în scurt timp, de bălării. O altă
cauză a fost determinată de faptul că prin aplicarea Legii 18/1991, care promova punerea în posesie a
ţăranilor pe terenurile stăpânite de ei înainte de 1949, o populaţie îmbătrânită şi fără mijloacele necesare de
lucru al pământului, nu a mai reuşit să facă faţă lucrărilor ce trebuiau executate în vii.
O situaţie asemănătoare de descreştere continuă, s-a produs şi în ceea ce priveşte suprafaţa ocupată de
păduri. De unde, în vremurile mai îndepărtate, pădurile ocupau 60-70 % din teritoriu, în 1979, acestea mai
reprezentau doar 4,6 % (206 hectare), scad în 1995 la 0,5 % (35 hectare) şi se întindeau în 2005 pe 46 hectare
(0, 9 %). Este o situaţie care trebuie să dea de gândit, mai ales că în condiţiile actuale, când, încet, dar sigur,
se constată un proces de încălzire globală a atmosferei terestre, care va avea urmări neplăcute în perspectiva
mai apropiată sau mai îndepărtată, când se vor înregistra, în afară de creşterea temperaturii, scăderi ale
precipitaţiilor şi extinderea suprafeţelor expuse deşertificării.

d) Aspecte industriale
Înainte de a vorbi despre marile întreprinderi ale anilor ’70, se cuvine să scoatem în evidenţă meritele
lui Moldovan Ionel (1925-1984) - reprezentant notabil al Industriei chimice locale drăgăşănene. Pornind de
la o fabrică de lumânări, înfiinţată în 1915 de tatăl său - Achim Moldovan, venit aici din Sebeşul de Jos, el a
continuat şi dezvoltat o secţie chimică meşteşugărească (pentru diluanţi, lacuri şi vopsele) cu peste 200 de
angajaţi. Recunoscându-i-se meritele, în anul 1974 a fost decorat cu „Ordinul Muncii” cl. a III-a (Informaţii
furnizate de fiul său – Moldovan Ion).
Despre dezvoltarea unor obiective industriale, se poate vorbi doar la sfârşitul anilor ’60. Astfel, în
1967, au început lucrările de construire a primului obiectiv industrial: Fabrica de Talpă şi Încălţăminte din
Cauciuc, care a intrat, parţial, în funcţiune la jumătatea anului 1969 şi va produce încălţăminte uşoară de larg
consum: tenişi, bascheţi, papuci de stradă şi de casă, precum şi încălţăminte de protecţie (cizme hidroizolante
pentru mineri), antracide, electroizolante, sportive şi pescăreşti. A fost o mândrie pentru muncitorii acestei
fabrici numite abreviat FINCA, faptul că în 1972, fabrica lor a produs încălţăminte sportivă şi i-a „încălţat”
pe toţi concurenţii de la Olimpiada de la München! Se mai produceau tălpi, articole tehnice (furtunuri pentru
irigaţii, pentru incendii, tuburi de aeraj). În anul 2000, imobilele fabricii şi terenul aferent au fost cumpărate
de „SC ATCP SA (Applications Techniques du Caoutchoucet Plastique) - o filială a societăţii franceze cu
acelaşi nume din Garges les Gonesse. Obiectul ei de activitate este producerea articolelor tehnice din
cauciuc, pentru domeniile mineritului, ceramicii, cimentului carierelor de piatră şi balastierelor.
În anul 1980 s-a dispus, prin decret prezidenţial, construirea unei noi întreprinderi – Fabrica de Jante
Auto. Iniţial, produsele fabricate aici făceau obiectul echipării autoturismelor produse la uzina „Dacia” din
Piteşti. După achiziţionarea altor două linii de prese manuale din RFG şi Cehoslovacia, s-au semnat acorduri
de exportare a jantelor polisate, către SUA. După retragerea, în 1986, a clauzei naţiunii celei mai favorizate,
livrările spre SUA au încetat. După unele extinderi şi schimbări de nume (în 1990, fabrica se numea „SC
313
Roţi Auto SA”), au urmat retehnologizări, operându-se şi modificări structurale şi manageriale. În anul 2000,
ea devine, prin privatizare, „SC Magnetto Wheels Romania SA”, acţionar majoritar fiind compania Fergat
SpA din Torino, cel mai mare producător european de roţi din oţel” (Şerban, 2004, 269). Întreprinderile
menţionate au câte un număr de până la 300 angajaţi. Pe lângă cele trei mari unităţi industriale analizate mai
sus, mai pot fi menţionate următoarele societăţi:
- „SC Pericle SRL”, care şi-a început activitatea prin comercializarea en gros, a băuturilor alcoolice şi
nealcoolice, dar în 1994 s-a reprofilat pe recuperarea şi valorificarea deşeurilor feroase; în 1996, a cumpărat
fostul REMAT Drăgăşani, iar în 2001 – o brutărie şi 6 centre de vânzare a pâinii, apoi o moară şi 30 ha de
pământ pentru asigurarea stocului necesar de grâu;
- „SC AX SRL – una dintre primele societăţi private înfiinţate în Drăgăşani după 1989, manager fiind
ing. Gheorghe Iordache, iar obiectul de activitate – prepararea de lacuri, grunduri, vopsele şi diluanţi. Şi-a
început activitatea cu doi angajaţi, dar în 2004 avea deja 36;
- restul întreprinderilor sunt mici, cu câte un număr de 10 până la 50 angajaţi, precum şi micro-
întreprinderi cu un număr de sub 10 angajaţi.
Mica industrie a meseriaşilor are o frumoasă tradiţie în acest oraş, constând în ateliere de cizmărie,
croitorie, frizerie, pielărie, mecanică etc. În 1949, după faimoasa plenară din 3-5 martie 1949, care prevedea
– printre altele – asocierea meseriaşilor în complexe meşteşugăreşti de tip cooperatist, în reşedinţa plăşii
Drăgăşani au luat fiinţă primele cooperative de producţie: „Răsăritul Nou” şi „Steagul Roşu”. În acelaşi an,
45 de meseriaşi locali au fost incluşi în Cooperativa „1 Mai”, alţi 36 – în cooperativa „Timpuri Noi”, iar apoi
36 (cizmari) – în Cooperativa „Avântul”. Au urmat şi alte cooperative: „Luptătorii păcii”, „Dezrobirea” etc.
În anii care au urmat, s-au produs numeroase fuzionări, scindări şi reorganizări ale sistemului cooperatist din
Drăgăşani, tutelat de UCECOM. În 1963, a fost dat în funcţiune complexul cooperatist din Piaţa Republicii,
iar în 1969 – cel al sediului. În 1973, au fost inaugurate complexul pentru secţiile de covoare şi cizmărie şi
clădirea cu trei nivele, pentru autoservice şi cartonaje, de pe strada Gib Mihăescu (Şerban, 2004, 268-269).
La nivelul anului 2004, în Drăgăşani funcţionau 1183 agenţi economici, din care: 25 societăţi pe
acţiuni, 604 societăţi cu răspundere limitată, o regie autonomă, 489 asociaţii familiale şi persoane fizice
independente, 64 fundaţii şi diverse asociaţii. Este drept, cifra mare de agenţi economici înregistraţi la
Registrul Comerţului, vine în contradicţie cu cota ridicată a şomajului, de 16, 6 %.
Perspectivele transportului municipal. Printre proiectele importante ale edililor municipiului, se
numără şi „Modernizarea spaţiilor publice urbane în Drăgăşani”, lansat şi alcătuit în cadrul Programului
Operaţional Regional 2007-2013. Obiectivul general al proiectului, este să contribuie la regenerarea urbană
a Drăgăşaniului, prin modernizarea, dar şi prin reabilitarea infrastructurii rutiere în zonele critice ale
acesteia, unul dintre obiectivele specifice fiind acela de a fluidiza traficul rutier din oraş, de a reduce
timpul de transport, de a elimina blocajele rutiere şi de a asigura traversarea oraşului în condiţii de
siguranţă (Master plan Drăgăşani, 7).

O stradă pietonală din Drăgăşani, aşa cum va arăta după finalizarea unui
proiect aflat în derulare (După Master plan Drăgăşani, 2011, pag. 7)
314
Soiuri de struguri cultivate pe Dealul Drăgăşanilor

4
Piaţa de altădată a oraşului

315
Aspect dintr-o secţie a fostei fabrici FINCA, azi – Compania FINCA

316
Cap. V - ÎNVĂŢĂMÂNTUL
1. ŞCOALA ÎN EVUL MEDIU
Pregătirea şcolară laică a fost precedată şi la Drăgăşani, ca peste tot în Ţara Românească, de instruire
pe lângă instituţiile bisericeşti, măsură dictată de nevoia acestora de a-şi crea slujitori pregătiţi. De
alfabetizare, beneficiau la început 2-3 copii, dintre care unul avea să devină preot („popă”, în limbajul
popular) iar altul - dascăl sau cântăreţ Acest gen de şcoli nu aveau caracter permanent decât în cazuri
excepţionale şi, de cele mai multe ori, se înfiinţau când îmbătrânea preotul sau dascălul şi se punea problema
înlocuirii lor cu cadre noi.
Copiii învăţau să scrie şi să citească după cărţile preotului, multe - scrise de mână. Orice viitor preot
efectua un stagiu obligatoriu de dascăl sau „şcoală” la strană. Condiţia obligatorie a „candidatului” la
dăscălie sau popie, era, deci, deprinderea scrisului şi a cititului; viitorul preot trebuia să scrie şi să citească
pomelnicele şi să răspundă la diferite ordine sau circulare primite de la episcop.
Biserica a avut tendinţa de a generaliza şi permanentiza învăţământul, mărturie fiind testamentul
marelui cărturar al veacului al XVIII-lea, Antim Ivireanul, în care mitropolitul aminteşte de datoria preoţilor
de a-i învăţa carte pe copii. Intr-o enciclică emisă de episcopul Filaret al Râmnicului, acesta îi îndemna pe
toţi preoţii şi dascălii de prin sate „să creeze şcoli pe lângă biserici pentru învăţătura copiilor, promiţându-le
scutiri de dări şi alte avantaje (. . .). Şi pe la satele cele mari, cari din preoţi vor fi mai iscusiţi şi mai
împodobiţi la învăţături, să se îndemnez ca să strângă copii, să-i înveţe şi acelui preot să i se arate că nu
numai îl vom apăra de dările cele de obşte, ci îl vom şi milui”. Îndemnul episcopului de a se zidi şcoli pe
lângă biserici, şi-a găsit aplicarea numai în centrele mai importante, între care şi Drăgăşanii din plasa
„Oltul”. Atunci când statul a început să organizeze şi să subvenţioneze şcolile, cele bisericeşti erau socotite
particulare. Începea astfel emanciparea şcolii de sub tutela bisericii. În 1792 exista pe lângă biserica din
Drăgăşani, o şcoală cu o vechime destul de mare. Episcopii Filaret şi Nectarie ai Râmnicului au iniţiat şi
sprijinit construirea unui local corespunzător pentru nevoile învăţământului de pe lângă metohul
Drăgăşanilor. Localul s-a ridicat în 1793, odată cu biserica, şi a funcţionat astfel până prin 1830, când a
devenit neîncăpător pentru cei 20 de copii consemnaţi în documente.
Şcoala de Zugravi, de la Gârdeşti. Printre primele şcoli de zugravi din ţară, o consemnăm pe cea de
la Gârdeşti (azi, cartier în nord-vestul oraşului Drăgăşani), fapt interesant pentru istoria artelor din România.
Informaţia o aflăm dintr-o scrisoare trimisă de mitropolitul Ungrovlahiei, Dositei Filiti (1793-1810),
domnitorului Alexandru Moruzi vv., la 21 aprilie 1800, prin care-i cerea să-i scutească de dări pe dascălii
şcolii de zugravi de la Gârdeşti. În acelaşi an, domnul aprobă scutirea propusă de mitropolit. Cercetătorul I.
Popescu-Cilieni, vorbind despre satul Gârdeşti („Grădeşti”), menţionează că în anul 1800 exista la Gârdeşti
„o şcoală de zugrăveli a dascălului Mincu”.

2. EPOCA MODERNĂ (1831-1918)


Ca o particularitate interesantă a învăţământului drăgăşănean, se remarcă faptul că cele mai multe (şi
mai importante) instituţii de învăţământ din epoca modernă şi-au continuat activitatea (chiar dacă uneori
schimbându-şi numele) şi în perioada contemporană. Vom păstra, în prezentarea cronologică a înfiinţării lor,
periodizarea generală pe care am aplicat-o şi până acum.
Începând cu 1831, învăţământul public vâlcean se reorganizează în conformitate cu prevederile
Regulamentului Organic. La 26 iunie 1839, locuitorii din Drăgăşani solicitau „să se sloboază bani(i) ce sunt
adunaţi din zeciuiala patentarilor”. Superiorii ocârmuirii au fost receptivi, iar la 9 noiembrie 1839, şcoala
era gata. Abia în 1861, şcoala întreţinută de Episcopie îşi încetează funcţionarea, fiind înlocuită de şcoala de
stat. Într-un raport dresat de „pregătitorul” şcolii, T. Lecusteanu, la 8 oct. 1849, acesta arăta condiţiile în care
s-a desfăşurat învăţământul: cu „destulă anevoinţă”, pentru că în şcoală s-a depozitat „proviantu împără-
teştilor oştiri şi cele doă încăperi ce au fost lăsate, una pentru locuinţă şi alta pentru clas, (. . .) mai toată
vremea, în toate trecerile împărăteştilor oştiri, au fost ocupate de cvartiruiri”. Din raportul aceluiaşi
Lecusteanu, rezultă că şcoala a funcţionat cu două clase, totalizând 29 elevi, ai căror părinţi erau: 6 arendaşi,

317
2 proprietari, 4 plugari, 5 „speculanţi” (negustori), 4 prăvăliaşi, 1 preot, 3 meşteşugari (1 bărbier, 1 cizmar, 1
brutar) şi, în fine, o văduvă - Dobriţa, a cărei profesie nu este menţionată.
Situaţie oarecum curioasă, la începutul acestei perioade: exceptând oraşul reşedinţă de judeţ, în
Drăgăşani, ca şi în alte „oraşe şi târguri ale judeţului Vâlcea, au existat numai şcoli particulare” (Părnuţă, f.
an, 182). În 1833, dascălul Ioannis Gheorghiadis din Drăgăşani, în urma acţiunii de colectare de fonduri
necesare înfiinţării unei şcoli, începută încă din 1831, raporta intrarea în funcţiune a Şcolii greceşti. Şcoala a
început la 1 decembrie 1833, dar nu avea local. Era o instituţie de tip mediu şi reflecta încercarea grecilor de
a-şi păstra preponderenţa după revoluţia din 1821. Cu toate că se numea şcoală grecească, aici se învăţa în
româneşte, iar ca limbă străină se preda greaca, cerută de conjunctura social-economică a vremii. De altfel,
din cei 8 şcolari, 5 erau români, toţi din Drăgăşani. În 1836, este menţionată la Drăgăşani o şcoală
particulară, cu 20 elevi; în 1838, numărul acestora era mai mult decât dublu: 34 (Ibidem).
O altă şcoală „grecească”aparţinea dascălului Nicolas Ioanides, cu 15 elevi, care făcea, într-un fel,
concurenţă şcolii de stat. În 1850, şcoala lui Ioanides nu mai e placul autorităţilor: în septembrie 1850, Eforia
Şcoalelor cere Cârmuirii judeţului relaţii despre „şcoala privată” din Drăgăşani, aducându-i-se la cunoştinţă
că „în acel târg Drăgăşani, pripăşindu-se un cuţovlah, învaţă pe copii limba românească schimonosită şi face
intrigă pentru învăţătorul român ce este cunoscut Sfintei Episcopii”. Ordinul Eforiei se baza pe o reclamaţie
făcută de protopopul plăşii Oltul şi Olteţul. Deşi locuitorii târgului i-au luat apărarea dascălului şcolii
greceşti, Ioanides a părăsit localitatea, iar şcoala sa şi-a încetat activitatea.
La 10 octombrie 1850, N. Bălăşescu, „seminarist”, comunica la judeţ lista elevilor „Şcolii din
Drăgăşani”, listă care cuprindea 452 de elevi. Comunicarea păstrează denumirea de „şcoală privată”, deşi
este vorba despre şcoala de pe lângă Episcopia Râmnicului. Practica acestor şcoli particulare e mai veche,
aşa cum era şi a dascălului Ghiorghiadis, dar erau un mijloc de a şcolariza copiii prin angajarea unor grupuri
de familii, de dascăli, pentru cursuri şi vădeşte dorinţa de a învăţa carte.
Aşa cum rezultă dintr-o situaţie prezentată de către prefectul Al Crăsnaru Consilului general al
judeţului, la sfârşitul secolului al XIX-lea, existau în Drăgăşani „2 şcoli primare de băieţi, 1 şcoală primară
de fete, 1 şcoală de cătun, una şcoală de viticultură şi pomologie” (Situaţiunea 1898, 8)
Şcoala de Meserii. În anul 1901, sub egida Societăţii Culturale a judeţului Vâlcea, a luat fiinţă şi în
Drăgăşani, o şcoală de meserii. De la 1 aprilie 1908, aceasta a trecut la Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor -
Direcţia Învăţământ Profesional şi Particular. Şcoala avea secţiile: tâmplărie, fierărie, lemnărie, frânghierie,
tinichigerie şi traforaj, fiind încadrată cu doi maiştri şi condusă de un diriginte. De remarcat că în Drăgăşani
funcţionase, mai înainte, o şcoală profesională de dogărie (fapt explicabil, dat fiind specificul viticol al
zonei), desfiinţată în 1892, care nu a mai fost însă aprobată de Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor.
La înscrierea în şcoală, părinţii plăteau întreţinerea, iar elevilor li se repartizau beneficii din valoarea
lucrărilor executate şi vândute. Sunt recrutaţi elevi din judeţele Vâlcea, Olt, Argeş etc. Durata şcolarizării era
de trei ani, iar absolvenţii lucrau pe cont propriu. Cu ocazia unei expoziţii la Bucureşti, Şcoala de Meserii
din Drăgăşani a prezentat un furgon, o căruţă, o brişcă, o ladă de fierărie, un război de ţesut, sape, greble,
furci. În 1915, la conducerea şcolii vine Gheorghe Stănescu, un tehnician priceput, din mâna căruia au ieşit
mulţi meşteri buni. Acesta fiind mobilizat în 1916, şcoala s-a închis şi a fost redeschisă în 1919 cu 20 elevi,
mulţi fiind orfani de război, repartizaţi de Societatea pentru Ocrotirea Orfanilor de Război, care le plătea şi
întreţinerea, afectându-se totodată, pentru nevoile de practică şi subzistenţă, un hectar de teren din moşia
expropriată a lui I. Brătianu.
Şcoala generală nr. 3 Zlătărei. In 1894, la 29 aprilie, revizorul şcolar A. Popilian consemna în
registrul de procese verbale, că a „inspectat şcoala rurală inferioară [din] comuna Zlătărei, judeţul Vâlcea,
plasa Oltul de Jos”. Rezultă de aici că în această comună exista tradiţie şcolară; în schimb, condiţiile
materiale erau deficitare, din lipsa unui spaţiu corespunzător. În alt proces verbal, din 1899, se specifică
următoarele: „pe viitor, autoritatea comunală va muta Primăria într-alt local, lăsând liber actualul local
numai pentru şcoală”. După 1907, anul răscoalei ţarăneşti, când are loc o nouă reformă administrativă,
comuna Zlătărei se uneşte cu comuna Ştefăneşti, separându-se din nou în 1923.
Şcoala Profesională de Fete „Laura Simulescu”. Înfiinţată iniţial în Râmnicu-Vâlcea, în 1894,
şcoala profesională de fete s-a mutat în anul şcolar 1903-1904, în Drăgăşani. Clădirea a fost construită de
Dimitrie Simulescu cu banii din tezaurul lui Tudor Vladimirescu, fapt dedus şi din relatarea lui Ştefan
Tătărescu în Memoriul cu privire la casa de bani a lui Tudor Vladimirescu, în care acesta relatează: „O parte
din tezaur a blocat-o cu destinaţia construcţiei în oraşul Drăgăşani a unui institut de fete care să poarte
numele de Laura Simulescu, ceea ce s-a şi îndeplinit”. La 1 septembrie 1903, Laura Simulescu a lăsat prin
testament oraşului Drăgăşani, construcţia cea nouă a şcolii – o clădire monumentală, construită după modelul
318
palatului „Trianon” din Paris – cu destinaţie pentru învăţământul primar şi profesional de fete. Şcoala va
fiinţa ca instituţie particulară până în 1910, apoi, până în 1948, va fi finanţată de stat. În anul şcolar 1915-
1916, instituţia şi-a întrerupt activitatea din cauza războiului: elevele au fost trimise acasă, iar localul -
ocupat de comandatura germană. După război, la 9 septembrie 1918, a fost organizată o serbare pentru
strângerea de fonduri, activitatea şcolară fiind reluată.
Elevele provenite din mediile sărace, urmau mai întâi cele patru clase primare, după care, timp de 1-2
ani se pregăteau în specialităţile croitorie, lenjerie şi menaj. Şcoala era dotată cu tot inventarul necesar celor
trei specialităţi şi era inclusă între şcolile profesionale de gradul I; a funcţionat astfel până în 1937, când este
transformată în gimnaziu industrial de fete, după care, între 1948-1849, în şcoală tehnică profesională de
fete. Activitatea acestei şcoli a încetat în 1949, ca urmare a reformei învăţământului, localul fiind cedat
Ministerului Agriculturii, pentru a se înfiinţa aici o şcoală profesională viticolă şi de vinificaţie. Situaţia
aceasta a durat până în 1957, când localul a fost dobândit de Ministerul Învăţământului, revenind Liceului
teoretic.
In ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, prosperitatea economică a târgului Drăgăşani a permis
edililor, păturii mai înstărite şi unor localnici binevoitori, cum au fost fraţii Niculescu (donatorii localului
şcolii de băieţi din piaţa publică, precum şi ai spitalului), să investească în dezvoltarea şi modernizarea
spaţiilor şcolare. Vechea clădire a şcolii târgului, aşezată pe locul pieţii de astăzi, nemaicorespunzând
cerinţelor, a fost înlocuită cu o alta, modernă, care avea patru săli de clasă şi cancelarie la parter, două la etaj
şi un hol mare pentru recreaţie, tot la parter.
Şcoala de Subofiţeri de Jandarmi. La 10 septembrie 1914, Regimentul 42 Infanterie din Râmnicu-
Vâlcea, şi-a mutat reşedinţa la Drăgăşani. În anul 1915, aici s-a înfiinţat o companie de jandarmi care să
asigure liniştea şi ordinea publică. Cu puţin timp înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, pe această
„bază”, se va înfiinţa Şcoala de Subofiţeri de Jandarmi

3. PERIOADA CONTEMPORANĂ
Grădiniţele. O astfel de unitate şcolară, a fost înfiinţată, mai întâi, la mânăstirea Bistriţa, în nordul
judeţului Vâlcea, începând cu anul şcolar 1925-1926; în anul 1926, aceasta a fost transferată la Drăgăşani,
funcţionând în localul Şcolii Primare „Geta” şi mai apoi în localul Şcolii de Băieţi „Fraţii Niculescu”, aflată
în piaţa oraşului. Inspecţiile din 1936 şi 1937, efectuate la această grădiniţă, constată o activitate pozitivă,
educatoarea Maria Rădulescu fiind lăudată. În 1959, ea se va pensiona, fiind urmată de Ioana Bulacu.
Odată cu creşterea numărului de copii, dar şi a importanţei grădiniţelor în cadrul sistemului de
învăţământ preşcolar, au luat fiinţă mai multe instituţii de acest gen. Astfel, în anul 1948 şi-a început
activitatea Grădiniţa cu Orar Prelungit, avându-şi sediul în str. N. Bălcescu, nr. 4. Ea s-a mutat apoi, în 1952,
pe str. 1 Mai, iar în 1966 - în localul fostei şcoli medii din str. 23 August, datorită nevoii de refacere
completă a vechiului local. Din 1980, această grădiniţă a beneficiat de un nou local, modern, pe str. N.
Bălcescu (denumită mai târziu „Sanda Nicoliţă”). Ulterior, s-au mai înfiinţat grădiniţe la Zlătărei, Capu-
Dealului, Bârsanu şi Momoteşti. Aceasta din urmă a funcţionat în sediul fostului IAS, clădire care aparţinuse
familiei Brătianu. După anul 2006, acest spaţiu a fost recuperat de foştii proprietari, iar grădiniţei i s-a
amenajat un alt spaţiu, într-un cartier sudic al oraşului, funcţionând tot cu program prelungit.
După consumarea evenimentelor Primului Război Mondial şi după ce economia se restabilise,
înregistrându-se un oarecare progres economic, iar populaţia şcolară crescuse semnificativ, s-a pus problema
construirii unui alt local de şcoală. Primul autor al iniţiativei a fost Marin Şerbănescu, primarul de atunci al
Drăgăşanilor, fundaţia şcolii fiind pusă în anul 1921, pe un teren denivelat, unde se făcuse odinioară
cărămidă, pe strada Sf. Ilie, în apropierea imediată a bisericii cu acelaşi nume.
Din registrul de inspecţii al Şcolii Primare Mixte nr. 1, existent în arhiva şcolii, rezultă că această
şcoală exista încă din 1899, cu un local nesatisfăcător, închiriat de comună, dar nu se specifică la ce adresă
(strada). Şcoala intrase în funcţiune în 1923, aşa cum rezultă din însemnarea lăsată în matricola şcolară de
către institutorul Alexandru Zugrăvescu: „nefiind loc pentru clasa I-a şi a III-a la şcoala de băieţi (din piaţă,
amintită mai sus), aceste clase au funcţionat în noul local din strada Sf. Ilie, sub direcţiunea lui N. A. Ilie”.
Era o şcoală mixtă, de băieţi şi fete, cu denumirea nouă de „Şcoala Mixtă nr. 1 Drăgăşani”. Această şcoală,
numită la început „Sf. Ilie”, fiind mai întâi un „satelit” al şcolii de băieţi din piaţă, va deveni, după 1944,
Şcoala generală nr. 1 ”Nicolae Bălcescu”. Circumscripţia şcolii cuprindea şi cartierul Bârsanu, din partea
de nord a oraşului, care va beneficia de un local propriu mult mai târziu (1963). Întrucât clădirea a fost
ridicată pe un teren de umplutură, neavând fundaţia şi temelia durabile, precum şi din cauza tasărilor, au
319
apărut de timpuriu numeroase fisuri în zidărie, construcţia necesitând renovări şi consolidări repetate: în
1940 - înainte de cutremurul din noiembrie, apoi în noiembrie al aceluiaşi an, după cutremur. Cu unele
consolidări, şcoala a mai funcţionat în acest sediu până în anul 1952, când directorul Ion Moreanu a dispus
lucrări de consolidare. Cutremurul din 1977 i-a pecetluit soarta, clădirea fiind demolată. Noul local, modern,
cu 24 săli de clasă şi laboratoare, s-a ridicat între 1977-1980, pe strada Oltului (actualmente, str. Sanda
Nicoliţă), noua denumire fiind dată în memoria primarului cu acest nume.
Şcoala de Ucenici. Bazele acesteia s-au pus în anul 1921, într-o adunare generală a meseriaşilor
patroni din Drăgăşani, convocaţi de institutorul N. P. Ceauşeanu. Scopul ei era „de a ridica calitatea
meseriaşului român şi de a duce, implicit, la dezvoltarea industriei naţionale”, cum arată o dare de seamă
întocmită de conducerea acestei şcoli mai târziu. Cursurile se deschid la 20 decembrie 1921, cu două clase,
formând două secţii: una - complementară, de curs primar, pentru analfabeţi şi adulţi şi cu un curs elementar
neterminat, pentru „întârziaţi” - cei care aveau nevoie de completarea cunoştinţelor elementare; alta -
industrială, pentru cunoştinţe elementare în legătură cu pregătirea profesională în domeniu. Cursurile urmau
să se ţină seara între orele 19.00-21.00, în localul şcolii de băieţi din piaţă. Majoritatea elevilor proveneau din
mediul rural, drumul lor spre oraş fiind impulsionat de lipsa de pământ şi de perspectivele mai bune oferite
de învăţarea unei meserii. Din documentele păstrate în arhivă, rezultă că şcoala a întâmpinat mari dificultăţi
materiale, cauzate de lipsa fondurilor, de ignorarea şi reaua voinţă a multor patroni, de frecventa lor
schimbare şi de frecvenţa neregulată la cursuri, fapte care au condus la slaba pregătire a ucenicilor.
Şcoala de Fete de pe strada Carol (fostă 1 Mai), a fost construită în 1924 şi refăcută cu noi adăugiri de
spaţiu, în anii1968-1969. Corpul vechi al şcolii, cel din 1924, a fost afectat de cutremurul din 1977, fapt ce a
determinat refacerea şi mărirea întregului ansamblu, în 1993. Construcţia din 1924 (cu patru săli de clasă, un
hol şi două cancelarii), a fost donaţia familiei Gheorghe şi Elena Luculescu, în memoria fetiţei lor - „Geta”,
decedată prematur, la vârsta de şase ani. Începând din anul 1927, şcoala a funcţionat sub denumirea de
„Şcoala Primară de Fete GETA”, până în anul 1947. După această dată, şcoala şi-a schimbat numele de mai
multe ori: Şcoala Elementară „1 Mai” (1948-1954), Şcoala de 7 Ani „1 Mai” (1954-1964), Şcoala Generală
de 8 ani „1 Mai” (1964-1970), Şcoala Generală de 10 ani, nr. 2 (1970-1987), Şcoala cu Clasele 1-VIII nr. 2
(din 1987).
Din 1927, Şcoala Generală nr. 3 Zlătărei va funcţiona într-un local nou, cu două săli de clasă şi
cancelarie. In 1956, i se mai adaugă încă două săli de clasă, iar în 1972 - un laborator şi două ateliere. Şcoala
a evoluat lent: de la un învăţător suplinitor cu 33 de elevi în 1893, doi învăţători în 1912 (între care şi Gh.
Fira, folcloristul) şi 4 învăţători în 1934. De la 1 septembrie 1949, şcoala s-a dezvoltat prin înfiinţarea
ciclului II elementar de 7 clase (ca efect al reformei învăţământului din 1948), ajungându-se, într-o perioadă
scurtă, la 16 cadre didactice şi 260 elevi.
Şcoala de Subofiţeri de Jandarmi s-a înfiinţat în 1938. În zilele de 21-23 ianuarie 1941, două
companii de la şcoala de subofiţeri jandarmi din Drăgăşani, au participat la înăbuşirea rebeliunii legionare. În
aprilie 1944, şcoala, având un efectiv de 995 de elevi, a fost detaşată la Bucureşti, cu misiunea de a păzi
obiectivele şi instituţiile evacuate din calea bombardamentelor anglo-americane. La 23 August 1944,
efectivul şcolii s-a aflat sub tirul bombardamentelor din parcul Cişmigiu; cu această ocazie, s-au înregistrat
primele victime din rândul elevilor. În zilele de 25-27 august 1944, elevii şcolii au participat la luptele de la
Băneasa. În septembrie 1944, şcoala de subofiţeri jandarmi este desfiinţată, iar mai târziu (1945-1946), ea va
fi predată unei unităţi sovietice de moto-mecanizate.
În perioada 1947-1949, în cazarmă se instruieşte batalionul 8 al MAI de la Timişoara, iar la 30 iunie
1949, Batalionul 8 de Securitate de la Timişoara îşi mută aici reşedinţa. În anii 1949-1956, batalionul a
acţionat la ordin, în munţii Făgăraşului şi Mehedinţilor, pentru neutralizarea partizanilor români care se
opuneau regimului comunist. Desfiinţată în 1956, unitatea va fi reînfiinţată în anul 1957. În 1960, cazarma se
transformă în Centrul de Instrucţie şi Operaţii de Miliţie, având ca scop pregătirea subofiţerilor de miliţie. În
1964, batalionul de securitate va fi reînfiinţat, activând aici până în 1978, când va fi mutată, aproape total, la
Bucureşti. În perioada 1978-1989, aici a funcţionat Centrul de Instrucţie a Trupelor de Securitate. În 1990,
s-a înfiinţat Centrul de Instrucţie Jandarmi Drăgăşani, care a funcţionat până la 24 ianuarie 2000, când s-a
reînfiinţat, purtând numele întemeietorului jandarmeriei române: Grigore Alexandru Ghica.
După 1989, la Şcoala Generală nr. 3 Zlătărei (intrată în componenţa administrativă a oraşului, odată
cu comuna Zlătărei), s-au executat modernizări şi dotări însemnate. Din păcate, însă, starea demografică în
necontenită scădere şi tendinţa localnicilor de a-şi duce copiii la şcolile din oraş, a făcut ca în anii 2000,
populaţia şcolară să se reducă simţitor. Acelaşi fenomen avea să se petreacă şi cu şcolile din cartierele Capu
Dealului, Valea Caselor şi Colonia Rudari, în pofida faptului că se ridicaseră spaţii corespunzătoare
320
procesului de învăţământ. Mai multe şanse au avut şi mai au încă şcolile Momoteşti şi Bârsanu, unde
fucţionează şi clase gimnaziale, iar populaţia şcolară este încă stabilă sub aspect numeric.
Gimnaziul „Unirea”. Unirea cea mare din 1918 a creat premisele dezvoltării social-economice, fapt
de care a beneficiat şi oraşul Drăgăşani, situaţie concretizată printr-un reviriment comercial şi meşteşugăresc
important. Micii meseriaşi şi negustori îşi dădeau copiii la şcoală cu scopul unei ascensiuni mai uşoare în
aparatul de stat sau spre vârfurile burgheziei. In lipsa unei şcoli de nivel mediu în târgul lor, îi duceau pe
tineri la Slatina, Piteşti, Râmnicu-Vâlcea sau Craiova.
Se simţea nevoia înfiinţării unui gimnaziu sau chiar a unui liceu, şi la Drăgăşani, mai cu seamă că
astfel de instituţii şcolare luaseră fiinţă în toate oraşele mai mari din provincie. În urma numeroaselor
insistenţe din partea locuitorilor oraşului şi a celor din comunele vecine, Ministerul Instrucţiuniii Publice
aprobă, în acelaşi an, înfiinţarea gimnaziului din Drăgăşani. Ca ecou al actului istoric de la 1 decembrie
1918, gimnaziul a primit numele de „Unirea”. În evoluţia sa, instituţia de care ne ocupăm a cunoscut
următoarele etape şi statute: gimnaziu (1919-1944), liceu (1944-1948), şcoală elementară (1948-1953),
şcoală medie de 10 şi de apoi de 11 ani (1953-1965), liceu de cultură generală (1965-1974), liceu real-
umanist (1974-1977), liceu industrial (1977-1990), liceu teoretic (1990-1997); începând cu anul 1997,
instituţia se numeşte Colegiul Naţional „Gib. I. Mihăescu”.
Gimnaziul „Unirea” şi-a început activitatea la 28 octombrie 1919, în localul şcolii primare din Piaţa
Republicii. Actul care atestă înfiinţarea gimnaziului, este procesul verbal din 27 octombrie 1919 al
consiliului profesoral, din care rezultă existenţa localului, a mobilierului şi a numărului de elevi cerut de
regulament. Activitatea gimnaziului a început cu două clase de elevi, una bugetară şi altă extrabugetară, în
total - 114 elevi, proveniţi în special din comunele vecine. Primul director al şcolii, a fost preotul Gheorghe
Sachelarie (1919-1928), urmat de Vasile Vermeşanu (1928-1938), Dumitru Guşetoiu (1938-1939), Ion
Lungu (1939-1940), Iulian Matei (1940-1941), Ion Lungu (1941-1943), Ion Negreanu (1943-1944),
Gheorghe Popescu (1944, 3 luni), Iulian Matei (1944-1945), Victor Mateevici (1945-1946), Raul Barbescu
(1946-1948).
Denumirile purtate de şcoală, au fost următoarele: „Liceul Brătianu” (din 1944), Liceul „Gheorghe
Gheorghiu-Dej”. Începând cu anul şcolar 1944-1945, gimnaziul a devenit liceu teoretic. În 1948, el va căpăta
denumirea Liceul „Gheorghe Gheorghiu-Dej”. În toamna aceluiaşi an, instituţia se transformă în Şcoala
Medie Tehnică Viticolă, ca efect al noii Legi a învăţământului, avându-se în vedere specificul local al
economiei zonei. Între 1948-1953, în Drăgăşani nu a mai funcţionat liceu teoretic. Abia în 1953, se
înfiinţează Şcoala Medie de 10 ani, care va funcţiona în acelaşi local unde în urmă cu 55 de ani fuseseră puse
bazele gimnaziului „Unirea” (adică, în clădirea donată de fraţii Niculescu!).
Începând cu anul şcolar 1956-1957, s-a dispus trecerea la învăţământul de 11 clase. Întrucât localul său
devenise neîncăpător, sediul liceului se va muta în localul fostei şcoli profesionale de fete „Laura
Simulescu”, unde va funcţiona până în 1963, iar după acest an, în sediul cel nou construit lângă spital, pe
strada Bagdasar, purtând denumirea Liceul de Cultură Generală (apoi, celelalte denumiri notate mai sus). În
1977, el s-a transformat în Liceul Industrial, cu două trepte (prima cuprindea clasele a IX-a şi a X-a, iar
treapta următoare - celelalte două clase: a XI-a şi a XII-a). Intrarea sau admiterea în prima treaptă, se făceau
pe baza unei examinări numite „probă de verificare a cunoştinţelor”, prin care, însă, un candidat putea accede
şi cu media unu! Admiterea în treaptă a II-a impunea condiţia obţinerii mediei minime de 5
Începând cu anul şcolar 1980-81, clasele primare şi gimnaziale ale liceului (industrial, cum se numea
atunci) au trecut, împreună ca o parte din cadrele didactice şi cu dotările de laborator, la şcoala „N.
Bălcescu”, la liceu rămânând numai clasele IX—XII şi seralul. Tot atunci, s-a ridicat clădirea unui nou
internat în curtea liceului, iar în imediata vecinătate s-a construit o clădire destinată atelierelor, cu cheltuiala
Uzinei mecanice din localitate, care devenise patronul liceului, potrivit legilor din vremea aceea.
Specializările profesionale ale elevilor de la Liceul industrial, au fost strungăria şi tehnica extragerii
petrolului. Liceul avea o dublă subordonare: faţă de Ministerul Învăţământului şi faţă de MICM (Ministrul
Industriei Construcţiilor de Maşini), situaţie care a durat din 1977 până în anul 1989. După această dată,
liceul a revenit la vechea titulatură de Liceul Teoretic, iar din 1997 a căpătat statut de colegiu naţional, cu
denumirea „Gib Mihăescu”.
Şcoala Medie Viticolă a fost înfiinţată la 1 septembrie 1948, în temeiul Legii reformei
învăţământului, prin desfiinţarea liceului teoretic, iar sediul şcolii va fi cel în care funcţionase gimnaziul
„Unirea” - local modern, ridicat şi inaugurat în 1924, păstrat şi astăzi ca proprietate a Grupului Şcolar
„Brătianu”, urmaşul fostei Şcoli de Agricultură de la Grădinari.

321
Începuturile acestei şcoli viticole a fost destul de modest şi de greu. Cei 134 de elevi, viitori
profesionişti în viticultură, îndrumaţi de cele 13 cadre didactice, aveau o bază materială (teren pentru practică
şi unelte) mai mult decât modestă. Din acest motiv, s-a convenit ca lucrările practice să fie făcute la Staţiunea
de Cercetări Viticole din localitate. De-a lungul anilor, instituţia a purtat următoarele denumiri: Şcoala Medie
Tehnică Viticolă (1948-1955), Centrul Şcolar Agricol (1955-1966) – cu secţiile: horticultură, contabilitate
agricolă şi tehnică agricolă, începând cu anul şcolar 1964-65, când Centrul Agricol Şcolar Drăgăşani s-a unit
cu Centrul Şcolar Agricol Voiceşti (Grădinari); Liceul Agricol (de la 1 septembrie 1966), cu două profiluri:
horticultură, contabilitate şi merceologie agricolă. Începând din 1970, la Liceul Agricol se afiliază şi Şcoala
Profesională de Mecanici Agricoli, beneficiind de un sediu nou, în imediata apropiere a Staţiunii de Maşini şi
Tractoare, care o şi patrona. De-a lungul anilor, în cadrul liceului a mai funcţionat şi o şcoală profesională de
vinificaţie - singura şcoală din ţară cu acest profil, care a pregătit vinificatori pentru întreprinderile de vie şi
vin din toată ţara; Liceul Agroindustrial, din anul şcolar 1975-76. Meseriile în care se pregăteau elevii, erau
următoarele: horticultură, contabilitate agricolă şi preparatori de băuturi alcoolice şi răcoritoare. Şcoala a fost
dotată corespunzător, cu material didactic, tractoare şi utilaje agricole şi cu 9,5 ha teren arabil pentru
efectuarea practicii. O parte însemnată din aplicaţiile practice, se desfăşura în sectoarele de producţie şi
cercetare ale Staţiunii Experimentale Viticole care patrona şcoala.
În prezent, liceul dispune de o mare bibliotecă (peste 20000 de volume) cu cărţi de specialitate. Odată
cu trecerea la învăţământul obligatoriu de 10 clase, activitatea acestui liceu a crescut considerabil, fiind
reflectată în sporirea numărului de elevi şi de clase în profil agricol, economic şi mecanic. Munca instructiv-
educativă a fost condusă şi organizată de următorii directori: ing. Gheorghe Leonida (1948-1951), ing.
Amzu Ilie (1951-1958), ing. Iacob Emil (1958-1969), ing. Popescu Napoleon (1969-1971), prof. Pavel
Gheorghe (1971-1984), ing. Condei Ana (1984-1986), prof. Binişor Dan (1987-1990), prof. Constantin
Matei (1990-1998), prof. Binişor Dan (1999-2009), prof. Vătafu Tiberiu (din 2009).

Grupul Şcolar BRĂTIANU, din Drăgăşani

322
Diplomă acordată lui Dumitru Dinovici, de către Şcoala Superioară Veterinară din Torino

Şcoala cu cl. I-VIII „Tudor Vladimirescu” (fostă „Şcoala GETA”, „Şcoala 1 Mai” etc.),
al cărei local a fost construit între 1922-1926 şi donat oraşului, de Gh. I. Luculescu,
în amintirea fiicei sale GETA, moartă de timpuriu

323
O sală de clasă din sediul renumitului colegiu naţional „Gib Mihăescu”

Casa preotului profesor şi director al gimnaziului Brătianu, Gh. Sachelarie

324
Cap. VI – VIAŢA CULTURALĂ
De la început, se poate aprecia că pentru un oraş relativ mic cum este Drăgăşaniul, cultura dezvoltată
şi promovată aici, fie aceasta populară sau scrisă, a fost şi continuă să fie surprinzător de diversă şi de bogată,
cu manifestări de prestigiu şi cu personalităţi de valoare în toate domeniile vieţii spirituale. Vom trece în
revistă, în continuare, principalele performanţe, pe domenii (şi/sau sub-domenii), iar în cadrul lor,
cronologic. Asupra reprezentanţilor acestora, se va insista mai mult, la capitolul Personalităţi drăgăşănene.

1. CULTURA POPULARĂ
a) Tradiţii şi obiceiuri
Se poate aprecia că, în diversitatea manifestărilor spiritualităţii româneşti de factură populară,
Drăgăşaniul şi localităţile învecinate constituie o zonă distinctă, cu obiceiuri şi tradiţii bine fixate în timp, cu
unele elemente asemănătoare celor din alte zone ale ţării, dar şi cu multe particularităţi.
Obiceiuri legate de viaţa omului. Ursitorile (sau Ursătoarele). La trei zile după naşterea copilului,
se pun în aşternutul acestuia diferite obiecte simbolice care l-ar ajuta în viaţă, direcţionându-i-o spre
domeniul respectiv: monede, creion, pieptene, oglindă etc.
Botezul. Se face, obligatoriu, la şase săptămâni de la naşterea copilului. În credinţa populară, un copil
nebotezat este considerat impur, păgân. Cu ocazia botezului copilului, mamei sale i se face o slujbă (moliftă)
după canoanele bisericeşti.
Închinarea copilului este un ritual vechi, comun mai multor culte (fiind, se pare, o reminiscenţă a
perioadei precreştine, când ritualurile noii religii abia se cristalizau). Se practică imediat după botezarea
acestuia, constând în închinarea lui la icoane, băieţii fiind duşi în altar.
Tăierea moţului. Copiilor până la un an, nu li se tunde părul. La împlinirea acestei vârste, se oficiază,
în familie, tăierea moţului. Aceasta constă în tăierea unui smoc din creştetul capului, care se leagă cu o fundă
şi se păstrează până când copilul va creşte şi va face nuntă; atunci, moţul va fi dus la biserică. Nu se cunoaşte
semnificaţia acestui ritual, sau poate că aceasta s-a pierdut (s-a uitat), păstrându-se numai oficierea.
Obiceiuri la lehuzie. Femeia care a născut, nu avea voie să iasă din casă timp de o lună de zile, uneori
– nici să coboare din pat direct pe pământul gol (casele nu erau podite jos). Femeia lehuză („lăuză”) putea să
se arate în public numai după ce se i se făcea un maslu la domiciliu, de către un arhiereu; imediat după aceea,
trebuia să meargă la biserică, pentru o slujbă specială.
Datul de grindă al copilului, se face în seara sau dimineaţa Anului Nou, pentru pruncii în vârstă de
până la cinci ani. Este efectuat de moaşă (cea care le-a tăiat buricul la naştere), la care părinţii pruncului se
prezintă cu un plocon substanţial şi cu cadouri: batiste, broboade, cămăşi, prosoape etc. Copilului i se punea
pe cap un covrig, în care se înfigeau monede, flori şi o bucată de slănină, după care era ridicat şi lovit de
grindă de trei ori; fetiţele - de către moaşă, băieţii - de către moş. Moşul şi moaşa erau şi ei obligaţi să le dea
daruri micuţilor: articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte.
Obiceiuri calendaristice şi/ sau legate de muncă. Ghicitul. Practicat de tineri, obiceiul consta în
adunarea mai multor băieţi şi fete într-o odaie mai mare dintr-o casă. Aici, băieţii ascundeau sub nouă oale,
străchini sau căciuli, obiecte cu diferite semnificaţii: pieptene, turtă (sau pâine), zahăr, cărbune, inel, porumb
(ştiulete), oglindă, mărgele, monede etc., fiecare dintre acestea având anumite semnificaţii: pieptenele
însemna ceartă, zâzanie, răutate, duşmănie; ştiuletele – neseriozitate; oglinda – fudulie (cochetărie),
mărgelele – beţie, banii – noroc, săpunul – prostie etc. Partea distractivă consta în extragerea, de către fiecare
dintre participanţi, a obiectului care îi definea sau îi va marca firea ori comportamentul.
Într-o a doua etapă (sau o altă variantă), partenerii la distracţie erau legaţi la ochi şi conduşi la cea mai
apropiată vie, unde fiecare îşi alegea, pe partea dreaptă de mers, 9 araci, pe care îi însemnau cu aţă colorată,
în mod diferit pentru fiecare. Dimineaţa, se adunau din nou şi mergeau să-şi vadă alegerea. Dacă aracul era
drept, înalt şi bine cioplit, se prevedea o căsătorie cu un partener pe măsură. Şi . . . invers! Obiceiul ghicitului
mai avea şi alte variante.
Furcăriile. Erau un fel de clăci în aer liber, desfăşurându-se fie la o răspântie de drumuri, fie la o
fântână sau într-un alt loc de notorietate. Se adunau oameni de diferite vârste şi de ambele sexe; fetele şi
325
femeile îşi aduceau de lucru, de acasă, „materie primă” care putea fi prelucrată în astfel de condiţii: cânepă,
împletituri, lână de tors etc. În timpul lucrului, se spuneau ghicitori, legende, proverbe, basme. Cei cu
înzestrare muzicală, cântau cântece populare, băieţii cântau la diferite instrumente, cei mai tineri deprindeau
arta jocului popular. Cu această ocazie, se puneau la cale înţelegeri pentru viitoare munci la câmp. Tot aici,
se legau prietenii trainice, multe dintre acestea „transformându-se” în căsătorii. Se consuma porumb fiert,
fructe, poame uscate. Pe la jumătatea secolului trecut, obiceiul aacesta a început să piardă teren şi să se
îndrepte ireversibil spre dispariţie; proces normal, cauzat de industrializarea tot mai accentuată, de
şcolarizarea obligatorie şi, de câteva decenii bune, de activităţile distractive cu caracter lucrativ (discotecile).

La cele de mai sus, se adaugă o serie de credinţe, multe dintre acestea având conotaţii religioase: să nu
munceşti joia după Paşti, fiindcă „e rău de trăsnet”; dacă bătea vântul în ziua de Mucenici (9 martie),
însemna că va mai bate încă 40 de zile; pe timp de furtună, se înfigea un cuţit în mijlocul curţii, pentru a feri
casa de trăsnet; pentru ziua de Rusalii, se pregăteau din timp echipe de căluşari – cete de feciori cu funcţie
augurală pentru practicile agricole de primăvară, îngemănând rituri taumaturgice (vindecătoare), de fertilitate
şi fecunditate. După terminarea perioadei de joc (o săptămână), precedată de depunerea unui jurământ (pe
steagul fiecărei cete), avea loc „îngroparea căluşului”, concret – a steagului, într-un loc secret; credinţa în
strigoi etc. (Şerban – coord., 2004, 294-295).

b) Creaţia populară
Făcând parte din aria sudică a judeţului Vâlcea, învecinată cu zonele etnografice Argeş şi Romanaţi,
oraşul Drăgăşani – târg mare prin tradiţie, a constituit cadrul de colportare a patrimoniului imaterial din acest
spaţiu, îndeosebi a folclorului epic, istoric şi liric; în acest sens, sunt de menţionat lăutarii Lache Bârsan şi
Dumitru Ursaru, informatori ai marelui folclorist Teodor Bălăşel (v. Bălăşel, 1967, passim), precum şi
Nicolae Codreanu Muscalagiul, mult preţuit de către Gib. I. Mihăescu, căruia îi cânta la vechiul restaurant
„Mielul Alb” (v. Gib. I. Mihăescu, nuvela La Grandiflora). Tot din Drăgăşani, era şi renumitul dirijor de
orchestră populară Paraschiv Oprea, în memoria căruia, în anul 2006, s-a iniţiat aici Festivalul Naţional de
Interpretare „Lăutarul” (Stoica, 2009, 794).
Legenda Domnului de Rouă. Cea mai populară dintre legendele mitologice care circulă printre
localnici, este aceea despre Domnul de Rouă, considerată de către drăgăşăneni, „de sorginte locală”
(Şerban – coord., 2004, 293). „Personajul principal” al acestei legende, se consideră a fi fost însuşi Traian,
care va fi vizitat nu o dată cetatea romană Rusidava. El s-ar fi îndrăgostit de o fată din aceste locuri, însă
vizitele sale trebuiau să se petreacă numai noaptea, când cădea roua, şi să se sfârşească înainte de apariţia
soarelui, care – dacă l-ar fi surprins – l-ar fi ucis pe „domn”, cu razele sale. În realitate, dincolo de această
interpretare evhemeristă (istoristă), legenda implică o fiinţă mitologică ancestrală din aceeaşi serie cu
Zburătorul, Dragobetele sau Brumărelul. Ea a constituit subiect de inspiraţie pentru unele creaţii literare,
printre care Drumul Domnului de Rouă, unul dintre volumele de versuri ale lui George Ţărnea (Ibidem).
Valorificarea creaţiei populare din zonă, în forma spectaculară, s-a realizat, începând din anul 1975,
prin Ansamblul Folcloric „Strugurelul”, al Casei de Cultură din Drăgăşani (scenariul şi regia, Ion St. Lazăr),
care a efectuat mai multe turnee în străinătate.

c) Portul popular din zona Drăgăşani


Fetele poartă o cămaşă scurtă (ie, ciupag) cu motive florale, zoomorfe sau din mediul natural (fructe,
frunze, brăduţi, ghirlande combinate) colorate, de regulă – monocrome, cusute cu arnici sau ţesute în război,
pe pânză subţire de bumbac ţesută în casă sau, mai târziu, procurată din comerţ. Peste ie, se poartă fie o fustă
din pânză subţire (pânză topită, numită în unele locuri „mătuşică”), cu motive cusute pe şolduri şi pe poale,
fie fota sau vâlnicul, caz în care fusta are cusături ornamentale pe părţile laterale şi pe poale. Cingătoarea este
alcătuită din bete înguste, ţesute cu motive geometrice pe toată lungimea, pentru a nu se confunda cu cele
bărbăteşti. În picioare, se poartă ciorapi mercerizaţi (de regulă, albi – scurţi sau trei sferturi) şi opinci din
piele de viţel sau de porc. Pe cap, fetele poartă maramă din borangic ţesut în casă, cu motive ţesute sau
cusute la ambele capete. În timpul lucrului, marama poate fi înlocuită cu cu un batic din mătase naturală.
La femei, peste cămaşă se îmbracă o vestă din catifea neagră, cusută cu cilicuri bordate cu mărgele
policrome. Zăvelcile sunt ţesute în război, în scoarţă, cu motive din „aţică” sau lânică colorată. În picioare -
ciorapi din bumbac şi opinci. Pe cap, femeile poartă o „cârpă” (maramă) din bumbac înălbit, subţire, ţesut.
326
Iarna, fetele poartă basmale policrome, cu motive florale, iar femeile – tulpane sau testemele negre ori
violete închis. Până la brâu, se poartă cămaşă din pânză de bumbac ţesut în casă, cu altiţă şi cu motive
florale, policrome. Cămaşa de iarnă nu mai e înnobilată cu paiete, ci cu mărgele. Hainele groase sunt
confecţionate din dimie (aba) ţesută în casă şi date la piuă. Se mai poartă vestă din aba. Vârstnicele îşi pun pe
cap o broboadă de lână sau din catifea pluşată şi o haină până la genunchi (scurteică), cu gulerul din blană.
Se mai poartă cojocel fără mânece, din pielicele de miel, închis cu găietane din piele împletită. În picioare:
ciorapi de lână croşetaţi într-un cârlig sau în patru cârlige, şi opinci.
Costumul popular bărbătesc. Vara, pe cap se poartă pălării din fetru sau din pâslă subţire, de culoare
închisă. Cămaşa albă este din bumbac subţire, cu poale uşor evazate şi mâneci largi; cusăturile sunt de obicei
florale, policrome, îndeosebi pe mâneci şi la poale. Gulerul e îngust, cusut cu motive florale în ghirlandă, iar
poalele cămăşii – cu mătase albă cusută în relief (şebace), sau cu motive policrome. Cingătoarea constă din
bete ţesute din lână policromă, cu modele geometrice, având la capete ciucuri. Adulţii poartă, în loc de bete,
chimir lat de piele. Pantalonii - fără buzunare, sunt din pânză, din bumbac înălbit ţesut în război, sau din aba
– postav de lână subţire, de culoarea untului. În picioare – ciorapi albi din bumbac şi opinci.
Iarna, bărbaţii poartă căciulă din blană de miel, neagră, rareori albă sau brumărie. Până la brâu –
pieptar din miel sau oaie, ori cojoc cu motive cusute pe piept şi pe margini, sau haine groase de dimie neagră
ori seină; cingătoarea este aceeaşi ca vara. Vârstnicii poartă cămaşă simplă, cu semidespicătură închisă cu un
singur nasture, sau cu un şnur cu ciucuri negri. Peste izmene, se poartă pantaloni (nădragi) din dimie albă. Pe
vreme geroasă: şube lungi din dimie de culoare închisă, căptuşite cu blană de oaie. În picioare – opinci din
piele de porc, cu obiele din dimie sau flanelă şi ciorapi împletiţi într-un cârlig sau – mai subţiri – în patru
cârlige.
d) Folclorişii
Trăsăturile specifice şi diversitatea culturii populare din zonă au stârnit de timpuriu interesul
cercetătorilor în domeniu, făcând obiectul unor culegeri de folclor şi al altor manifestări de profil, în cadrul
unor structuri organizatorice specifice. Se cuvine să-l amintim mai întâi pe cunoscutul folclorist Gheorghe
Fira, originar din Zlătărei, care va face „echipă” bună cu N. Popescu, cu pr. Teodor Bălăşel, prof. Nicolae
Marinescu ş.a.. Numit învăţător la Ştefăneşti, Gh. Fira se va dărui culegerii de folclor. În 1916, Academia
Română îi va tipări, în ciclul „Din viaţa poporului român”, un volum de 78 de cântece olteneşti şi 46 de hore,
iar apoi îi vor apărea Nunta în Vâlcea şi (în colab. cu G. F. Ciauşanu şi I. N. Popescu) Culegere de folclor
din Vâlcea. Lui Fira, îi vor urma la Ştefăneşti, pr. Teodor Bălăşel şi Ion N. Popescu. În 1927, în locuinţa din
Ştefăneşti a lui Teodor Bălăşel – decanul folcloriştilor din zonă, se vor pune bazele asociaţiei „Tovărăşia
Folcloriştilor Olteni”, iniţiată de prof. dr. C. S. Nicolăescu-Plopşor – arheolog, etnograf şi folclorist.
Asociaţia va tipări şi o revistă. Criza economică ivită, va afecta activitatea „Tovărăşiei . . . „ şi va duce la
dispariţia publicaţiei. În perioada postbelică, va culege folclor şi eminentul profesor de muzică Marin
Brânaru, care publică volumele: Oltean mândru şi voinic, Cântece de pe Olt, Sunt olteancă de pe Olt, în
unele dintre acestea incluzând şi prelucrări pentru formaţii vocale. (Ibidem, 285-286). Tot astfel a procedat,
mai recent, şi profesorul de muzică şi interpretul popular Constantin Ceauşu, în culegerile sale. Din
Drăgăşani, s-a ilustrat, pe linie folcloristică, şi profesorul Emil Istocescu, care a publicat în anul 2009,
volumul de corespondenţă Folcloristul Gh. N. Dumitrescu în relaţie cu Vâlcea.

2. CULTURA SCRISĂ

a) Bibliotecile
Prima bibliotecă publică se înfiinţează în 1840, ca urmare a dispoziţiilor Departamentului Pricinilor
din Lăuntru, care, printr-o circulară, cerea ca la fiecare capitală de judeţ să se înfiinţeze câte o bibliotecă la
şcolile normale, cu cărţi în limba română sau traduse. S-au stabilit şi dimensiunile dulapului ,,în formă de
bibliotecă” şi s-a ordonat rezervarea de fonduri ,,din bugetul magistraturii, câte 200 de lei pe un an pentru
cumpărarea de cărţi necesare bibliotecii“. La 26 iulie 1840, Ocârmuirii Judeţului Vâlcea i s-a dat dezlegare
,,a se face dulapuri de bibliotecă în şcoalele naţionale ale târgurilor Drăgăşani şi Hurezul“.
O bibliotecă particulară. La jumătatea secolului al XIX-lea - în 1852, în urma decesului negustorului
francez Joseph Condemine, care se stabilise în Drăgăşani, s-a inventariat şi biblioteca personală (privată) a

327
acestuia, cu 184 de volume, în limbile franceză, greacă, italiană, dicţionare, atlase, precum şi un exemplar
din cartea Garda Naţională (DJVAN, PJV, dos. 973/1852, f. 13).
*
Se ştie că la începutul secolului al XX-lea, Spiru Haret, în calitate de strălucit ministru al Instrucţiunii
Publice, a dispus înfiinţarea şi organizarea unui număr minim de 10 biblioteci în fiecare judeţ. După acest
început, reţeaua de biblioteci s-a dezvoltat foarte mult. Documentele păstrate în arhive arată că biblioteca din
Drăgăşani a fost gestionată de cadrele didactice ale şcolii primare „Fraţii Niculescu”, unde îşi avea şi sediul.
In 1914, în ziarul local „Gazeta Drăgăşanilor” se anunţa înfiinţarea unei case de citit şi se apela la
donaţii în bani sau în cărţi, fapt ce dovedeşte preocuparea locuitorilor pentru cultură. Oraşul avea tipografie
şi mai multe case de editură („Curechianu”; „Adamescu”). Ulterior, s-a înfiinţat Liga Culturală – Subfiliala
Drăgăşani, care s-a îngrijit de bunul mers al bibliotecii, ajungându-se la 4200 de volume şi funcţionând astfel
până în 1947. Au mai funcţionat sporadic Biblioteca ARLUS şi unele mici biblioteci sindicale. În anul 1950,
a fost reorganizată „pe baze noi”, Biblioteca publică orăşenească, căreia îi reveneau atribuţii metodice
pentru întregul raion Drăgăşani, iar din noiembrie 1951, aceasta a funcţionat după regulamentul bibliotecilor
raionale. Între 1950 - 1954 biblioteca şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Casei de cultură, în sălile destinate
mai apoi clubului, iar din 1954 - într-un local aproape de parc (demolat în 1959), care avea şi sală de lectură
cu 40 de locuri, cu secţie de împrumut şi un depozit de carte corespunzător.
Între 1959 şi 1964, biblioteca a fost mutată de trei ori în mai multe spaţii, iar în 1964 i s-a stabilit
spaţiu în casa lui Mişu Mihalescu, fost primar al oraşului, care fusese naţionalizată. Aici, a beneficiat de
spaţiu corespunzător până în 2003, când a fost mutată în noul sediu al Primăriei, la etajul al doilea, pe un
palier aproape întreg. Spaţiul cel nou a permis amenajarea unei zone pentru desfăşurarea de conferinţe,
simpozioane, lansări de carte, spectacole artistice, şedinţe de cenaclu etc., oarecum în defavoarea unui spaţiu
pentru lectură (deşi există spaţiu, sunt prea puţine mese!). O parte din fondul de carte nu a mai fost aşezat pe
rafturi, ci depozitat într-un spaţiu necorespunzător; trebuie luate măsuri corespunzătoare şi cu acestea, pentru
a nu fi supuse degradării.
Ca noutate, în cadrul biblioecii s-a înfiinţat Secţia de calculatoare conectate la Internet, coordonator
de reţea fiind ing. Romeo Istocescu.

b) Cartea şi presa tipărită


Presa timpului. Gazetarul Eminescu şi prefectul Simulescu. Nu demult, emancipată de sub
dependenţa proprietarilor feudali de pământ, la sfârşitul secolului al XIX-lea, după o lungă perioadă de
aservire medievală, urbea Drăgăşanilor trăia intens procescul de înnoire, de mutaţii calitative, înscriindu-se
direct în beneficiul progresului social-economic şi cultural. În aceste condiţii, se remarcă apariţia unor
manifestări îndreptate împotriva lui Dimitrie Simulescu, drăgăşănean îmbogăţit cvasimisterios, ajuns prefect
al judeţului Vâlcea, prin campanii susţinute de presă, dar alimentate de faptele personale ale omului politic.
Astfel, un anonim, autor al broşurii Goana după instrucţiuni a domnului Dimitrie Simulescu, tipărită la
Bucureşti în 1883, demască tentativa acestuia de a subtiliza o importantă sumă de bani, donată de negustorul
drăgăşănean Vrancea Ioanovici pentru construirea unei şcoli. (Şerban – coord., 2004, 159).
Comportamentul prefectului de Vâlcea ajunsese notoriu, aşa încât va fi criticat de Eminescu însuşi (v.
ziarul „Timpul”, din 12 sept. 1882), căruia îi ajunsese la urechi ştirea că mânăstirea Cozia fusese
transformată în puşcărie: „Un monument istoric aproape egal în vechime cu ţara – ce-a devenit? Puşcărie!
Turcii şi austriecii au ocupat ţările, dar puşcărie, tocmai din această mănăstire, n-au făcut”. La 23 decembrie
1882, într-un alt articol, Eminescu reia afirmaţia de mai sus, nuanţând-o, polemic, de pe poziţii conser-
vatoare, întrucât Simulescu era liberal: „au murit pentru totdeauna Mircea - Bătrânul şi Ştefan cel Mare; au
murit atât de mult în inima tuturor, încât un Simulescu poate preface în puşcărie mormântul celui dintâi, cum
ar preface şi pe-al celui de al doilea”. In sfârşit, într-un al treilea articol, din 30 martie 1883, poetul mai
sublinia: „Începând cu Cozia, locul de repaus al celui mai mare domn al Ţării Româneşti, prefăcut în
puşcărie pentru a crea o sinecură unei rude a Simulescului” („Timpul”/30 martie 1883).
Tipografiile. Pe la începutul anului 1908, doi întreprinzători într-ale tipografiei - I. Adămoiu şi N. M.
Ionescu pun bazele unei tipografii locale. Aceasta a funcţionat până în preajma Primului Război Mondial,
reuşind să scoată la lumină 11 cărţi (cel puţin, atâtea au ajuns până la noi!). Fără a fi beneficiarul principal,
primăria oraşului va tipări aici, în afara imprimatelor, o serie de broşuri de popularizare: Condiţiile generale
asupra iluminatului particular cu electricitate în oraşul Drăgăşani (1909), Regulamentul pentru fabricarea
pâinii şi vânzarea ei în comuna Drăgăşani (1909) etc. Tipografia lui Adămoiu şi Nae Ionescu, precum şi
328
legătoria de cărţi au funcţionat până în 1918, când urmaşii proprietarului au vândut atelierul şi librăria. Cel
care îşi va tipări aici majoritatea cărţilor, a fost Tache Gazan - moşier de peste Olt, din comuna Verguleasa,
care, într-un prelungit dialog cu sine însuşi, publică foarte mult pentru vremea aceea. În depozitul Bibliotecii
Academiei Române, se păstrează de la el 17 cărţi (au au mai fost şi altele, pierdute), din care, la Drăgăşani
apar cinci titluri: Una alta - o broşură de 29 de pagini, din ciclul „În ore de nelucru şi urât: una-alta” (1909);
Linguşitorii (1910); În ore de nelucru, în ore de urât; Prăpădul lumii prin strigoi (1911); Ultima pagină din
viaţa unui om (1911); În ore de nelucru, în ore de urât şi La ce bun, oare? (1912). Prin anecdotica şi eroii
săi, scrierile lui Tache Gazan erau destul de gustate de cititori, autorul mărturisind că scrie ca să-şi
astâmpere urâtul şi singurătatea. Totuşi, nuanţele polemice şi sociale nu lipsesc. Numit de compatrioţi Cazan,
deoarece Gazan avea rezonanţe străine, acest autor prolific a fost proprietar de moşii în Câmpu-Mare şi
Verguleasa din judeţul Olt, în imediata apropiere de Drăgăşani, localităţi despărţite doar de râul Olt. Reuşind
să-şi ascundă trecutul şi obârşia, el a fost considerat balcanic (grec sau albanez). A fost mai întâi arendaş pe
moşia Ciuleilor; s-a căsătorit cu Zoe, văduva lui Iancu Urianu şi a devenit moşier, trăind 90 de ani. Nu se ştie
ce studii avea, dovedindu-se, însă, un autodidact de marcă. Se orienta abil în probleme juridice, era stăpân pe
texte de lege, pe care le manevra cu uşurinţă, îşi pleda singur şi cu destul succes cauzele în care era implicat,
acestea nefiind puţine; ajunsese o persoană cunoscută, cultivând prietenia cu judecătorii de pe la toate
instanţele. Prozatorul Gib. Mihăescu îl va transpune ca personaj literar, sub numele de Tache Asan, în nuvela
Noaptea focurilor, referitoare la răscoala din 1907. Cunoscător al legilor, el reuşeşte să oprească revolta,
oferind răsculaţilor un act prin care consimţea să le cedeze de bunăvoie pământ. Or, un act emis sub imperiul
forţei, neavând valabilitate, ţăranii au fost induşi în eroare, iar moşierul şi-a salvat viaţa şi averea (Şerban –
coord., 2004, 160).
Un învăţător din Călina (comuna învecinată, la nord, cu Drăgăşanii), care se numea chiar C. Popescu-
Călina, tipăreşte la Tipografia Curechianu o piesă de teatru intitulată Şcoala face omul om şi altoiul pomul
pom (1909), iar fostul sergent-secretar al Regimentului 14 Artilerie, Gheorghe Bălăşoiu, publică în 1914
Războiul româno-bulgar compus în poezii. Se tipăresc şi cărţi cu profil tehnic: inginerul hotarnic Mihai
Lazaru, autorul mai multor cărţi de profil, tipăreşte una chiar în oraşul său: Carte de hotărnicie a proprietăţii
Măgureni, pendinte de comuna Spârleni, plasa Beica, judeţul Vâlcea, proprietatea d-lui C. D. Predescu
(1910). Dirigintele şcolii de meserii din Drăgăşani, maistrul Ion Găvănescu, tipăreşte Studiul pentru
modificarea sistemului de aplicare a contabilităţii şcoalelor elementare şi inferioare de meserii (1911). Tot
în 1910, aici se tipăreşte Dare de seamă despre mersul material şi moral al Societăţei (sic!) „Cultura
ţăranului”din comuna Glăvile, judeţul Vâlcea pe anul 1911.
După încetarea activităţii tipografiei lui Adămoiu şi N. C. Ionescu, prin 1920, în urma tranzacţiei
făcute de aceştia, apare al doilea aşezământ tipografic local şi anume „Tipografia Dionisie D. Curechianu”,
instalată pe actuala stradă Decebal. Noua întreprindere a început să lucreze cu o maşină manuală tip
„Boston”, apoi, în 1924, proprietarul şi-a procurat o maşină de tipărit plană, de picior, iar în 1932-1933 –
încă o maşină de tipărit ziare, acţionată manual. În 1948, la naţionalizare, atelierul a fost lichidat, iar utilajele
- transferate la Râmnicu-Vâlcea. Aici se va retipări, în 1925, cartea aceluiaşi M Bălăşoiu, intitulată Războiul
European compus în poezii.
Dionisie Curechianu se ocupa cu comerţul de librărie şi papetărie, iar pe lângă tipografie, avea şi
legătorie de cărţi, care vor funcţiona până în 1947. În 1938, la tipografia sa se publică şi cartea lui Ion N.
Popescu, învăţătorul folclorist de la Ştefăneşti, intitulată Hore cu strigări şi strigături. Dacă Budgetul
general de venituri şi cheltuieli al Primăriei apărea ca tipăritură încă din 1889, primul ziar al locuitorilor din
Drăgăşani trebuie considerat „Viitorul”, scos de G. I. Luculescu. Cunoscutul folclorist – pr. Teodor Bălăşel
tipăreşte broşura Ion C. Brătianu, cuprinzând discursul rostit la 29 mai 1921 în piaţa oraşului, cu prilejul
comemorării a 30 de ani de la decesul marelui om politic şi al dezvelirea unui bust de marmură al acestuia. În
1907, la 12 august, a apărut un singur număr al unui ziar „independent”, tipărit în tipografia lui David
Benvenisti din Craiova, cu articole semnate de drăgăşănenii G. I. Luculescu şi Ionescu-Olt. Trei ani mai
târziu, a apărut ziarul „Drăgăşani” (1 noiembrie 1910), din care s-a păstrat un singur exemplar. Încercarea
aparţine directorului proprietar al librăriei şi coproprietar al tipografiei drăgăşănene, I. Adămoiu, căci
redacţia şi administraţia se găseau în sediul acesteia. Este considerat primul ziar imprimat în Drăgăşani.
Articolele sunt nesemnate. Cu o viaţă ceva mai lungă, având apariţie săptămânală, s-a dovedit „Gazeta
Drăgăşanilor”, organ de presă al liberalilor locali, condus de un comitet format din Gh. Teodorini, D.
Drăghicescu, M. Mihalescu, Const. D. Predescu, Victor Nicolaescu, M. C. Lazaru, Mihai Iliescu şi D.
Brânzescu. Exemplarele păstrate, în număr de patru, sunt din iunie-iulie 1914 (primele trei), iar un al patrulea
- din 6 ianuarie1919. În acesta din urmă, se arăta că publicaţia fusese întreruptă în 1916 din cauza războiului.
329
În 1933, apar la Drăgăşani două ziare: „Isbânda” şi „Aurora Vâlcei”. Primul este un organ liberal de
presă, cu apariţie bilunară, scos în tipografia lui Curechianu. În numărul 4 din aprilie 1933, se adaugă şi un
supliment literar intitulat „Isbânda literară şi artistică”, de două pagini. Aici întâlnim şi semnătura lui T.
Păunescu-Ulmu, care prezintă ciclul de versuri Mignon, într-un triptic cu adresă drăgăşăneană. La rubrica
„Conferinţe”, acelaşi autor publică conferinţa M. Eminescu - o problemă naţională, ţinută la întrunirea
membrilor „Ligii culturale” locale. Autorul - poet, eseist şi critic literar cu studii la Paris, craiovean de
origine - era în acea vreme profesor la Gimnaziul din Drăgăşani.
Un alt drăgăşănean, profesorul Ion M. Negreanu, publică în supliment, un fragment din romanul său O
noapte şi pamfletul Desfiinţarea gimnaziului (fiind vorba de gimnaziul din Drăgăşani, desigur), în care se
demască politicianismul vremii, corupt şi venal. In paginile „Isbândei”, mai semnează: prof. V. Vermeşeanu
(alias N. Crângu), avocatul Mişu Mihalescu - cu pseudonimul Catone, care publică articolul Săgeţi; Arcadie
Sterea, cu rubrica „Agricultura şi Cooperaţia”; Ion Şoimulescu - sub pseudonimul „Mariul”, semnând o
cronică politică în versuri. Mai apare o rubrică - „Isbânda la sate”, în care se publică folclor şi articolul
Demagogii al institutorului Nicolae Mazilu. Alţi semnatari sunt Şt. Velescu, P. Vasilescu şi N. Zamfirescu.
Publicaţia „Isbânda” se înscrie pe linia de continuare a unor preocupări iniţiate de scriitorul Gib. I. Mihăescu,
aflat atunci la Bucureşti, unde se mutase încă din 1930. Marele scriitor lăsase aici o bogată tradiţie, pe care
unele personalităţi locale încercau s-o păstreze, după puterile lor. Pe această linie, menţionăm revista
„Făclia”, ce apare la Craiova între 1937-38, al cărei co-director a fost drăgăşăneanul Mihai Bărăgan. Între
colaboratorii ei, deşi sporadic, îi întâlnim pe Ion M. Negreanu, Ion C. Vasile, M. Bărăgan şi alţii, din
Drăgăşani. În ordine cronologică, mai amintim gazeta „Pandurul”, tipărită la Drăgăşani încă din 1933, pînă
în 1942, sub conducerea lui D. C. Măldărescu, precum şi unele instrucţiuni şi anunţuri ce apăreau sub
auspiciile primăriei locale. In revista „Lotreanul”, publicaţie enciclopedică a învăţătorilor din judeţul Vâlcea,
care apărea între 1891-1892, au mai publicat C. Popescu-Călina, M. Măldărescu (autor al unei biografii a lui
Dimitrie Simulescu) şi Teodor Bălăşel. Redacţia avea sediul în comuna Zăvideni. La Voiceşti, apărea gazeta
„Luminătorul”, fiind condusă - între 1 septembrie 1928 şi decembrie 1929 - de Virgil Voicescu şi scrisă în
întregime de acesta. Virgil Voicescu era supranumit de cunoscuţi şi prieteni, „Boier Gile”; sub acest nume,
apare ca personaj episodic în romanul Donna Alba, al lui Gib. Mihăescu. Portretul realizat de scriitorul
drăgăşănean în romanul său, corespunde întocmai cu personajul real, imortalizat astfel şi pe coperta cărţii
acestuia, intitulată Din toate câte ceva, publicată în Râmnicu-Vâlcea, la Tipografia „Gutemberg”,
în 1931 (Ibidem, 162).
Alte tipărituri ale vremii, privitoare la Drăgăşani şi împrejurimi, cu contribuţii de interes documentar
la cunoaşterea climatului de epocă, mai sunt: monografia Despre şcoala elementară de agricultură,
Ştefăneşti-Şerbăneşti, a inginerului agricol Ernest Grinţescu, tipărită la Bucureşti, după un manuscris,
cuprinzând istoricul şcolii, care se afla, prin anii `50, în arhiva Şcolii de Agricultură de la Voiceşti –
Grădinari. Se mai tipăresc, pe la 1898, două broşuri cuprinzând măsuri edilitare şi sociale: Regulamentul
pentru construcţii, îngrădiri, alinieri, potrivit căruia oraşul se împărţea în zone, şi Regulamentul pentru
copiii născuţi în afară de casa părintească, cuprinzând unele măsuri de ordin umanitar şi social mai puţin
obişnuite pentru timpul respectiv şi pentru viata oraşului. Se mai cunosc o seamă de lucrări privitoare la
podgoria zonei, Drăgăşanii fiind în centrul ei; dintre acestea, amintim: Pierderea pământurilor cu otaştină de
pe Dealul Drăgăşanilor, scrisă de dr. Urbeanu şi tipărită la Bucureşti în 1904, şi Memoriul podgorenilor din
Drăgăşani şi celelalte podgorii din judeţul Vâlcea, relativ la monopolul băuturilor spirtoase - tipărită la
Râmnicu-Vâlcea în 1909. Un fost maistru al Şcolii de Meserii din Drăgăşani, Al. N. Stănciulescu, tipăreşte la
Râmnicu-Vâlcea, broşura intitulată Industria frânghieriei în România, cu interesante date despre această
ramură tradiţională a industrei casnice din acea vreme, autorul înfiinţând aici, în 1907, un atelier de
frânghierie care furniza şcolilor frânghii pentru porticurile de gimnastică.
În 1912, un drăgăşănean provenit, N. C. Popescu-Portăreşti - „viticultor şi comersant”, tipăreşte la
Râmnicu-Vâlcea o broşură de reclamă, intitulată Unelte pentru viti-vinicultură, agricultură şi comerciu,
foarte necesară acelei perioade (Ibidem, 163). La 14 septembrie 1943, a apărut la Editura „Bucovina - I. E.
Torouţiu”, din Bucureşti, cartea intitulată Podgoria Drăgăşani, în cadrul revistei „România viticolă”, cu
prilejul inaugurării Staţiunii Experimentale de Viticultură şi Oenologie, în care publicau specialişti de
renume ai vremii, între care prof. dr. Gh. Ionescu-Siseşti, prof. I. C. Teodorescu, dr. Gh. Roşescu; inginerii
agronomi C. Ionescu, Ed. Miloiu, Ecaterina Hacman, Adrian Popescu, Teodor Martin, dr. S. Cogâlniceanu,
dr. Gh. Constantinescu-Ismail, aducându-şi cu toţii contribuţii deosebit de valoroase la studierea istoricului,
importanţei şi perspectivelor podgoriei locale (Ibidem). În lucrare apare, ca o notă aparte de romantism
literar, şi poetul Radu Gyr, bun prieten al lui Gib. Mihăescu, cu poezia evocatoare În Drăgăşani, la vie, una
330
din cele mai frumoase creaţii lirice ale poetului, asemănătoare cu cele ale lui Ion Pillat din ciclul Calendarul
viei: „Miroase Drăgăşanii a foi de nuc amare,/ a must, a pergamute(. . .). Bem în cerdac, la cramă./ Pocneşte
pe jăratic berbecele-n frigare,/ Se frige haiduceşte ciosvârta de pastramă”.
La Râmnicu-Vâlcea, se scoate în 1934 volumul „I. G. Duca”, dedicat omului politic asasinat în
condiţiile cunoscute la Sinaia, în 1933. În acest volum, este înserat şi cuvântul comemorativ rostit de
avocatul O. G. Bogardo din Drăgăşani şi, de asemenea, cel al lui Emil Răuţ, drăgăşănean stabilit în Râmnicu-
Vâlcea, unde conduce „Îndrumarea Vâlcii”. O. Giusepe Bogardo este şi autorul unui roman - Letiţia, inspirat
din viaţa Drăgăşanilor, publicat în foileton în ziarul central „Rampa”, precum şi al nuvelei Sclipirea, apărută
în „Universul literar”, în 1927. Se mai poate menţiona volumul de epigrame scrise de D. N. Stănescu, fost
impiegat la Staţia CFR Drăgăşani, tipărit la Craiova, în 1939, în care se găsesc poante savuroase la adresa
unor drăgăşăneni din epocă.

c) Căminul cultural (Casa de Cultură)


După 1944, activitatea Ligii Culturale a fost continuată de Căminul Cultural „Vasile Roaită”. Acesta a
avut sediul în diferite locuri (printre care, Şcoala Profesională „Metal-Lemn”); spectacolele artistice se
prezentau pe scena Cinematografului Tineretului din clădirea liceului cu ceas, iar vara - la grădina de vară
din parcul de lângă actuala Casă de Cultură. Conducerea Căminului cultural a fost asigurată de către
intelectualii oraşului, recrutaţi în special dintre cadrele didactice: înv. Costea Minu, Alexandru Drăghici,
Constantin Isărescu (tatăl lui Mugur Isărescu), Victor Măndoiu.
Din 1957, funcţionează actuala Casă de Cultură din str. Decebal 6, rezultată din transformarea casei
lui Ştefan Filipescu. Instituţia dispune de o sală de festivităţi cu 360 de locuri, scenă cu deschiderea de 7 m,
instalaţie de sunet şi lumini, sală de club şi alte săli pentru desfăşurarea de activitţi specifice cabinetelor şi
cercurilor. Dintre activităţile Casei de cultură, se pot nominaliza:
● valorificarea creaţiei literar-artistice şi folclorice din zona Drăgăşanilor;
● organizarea de concursuri artistice diverse, în special cu ocazia „Sărbătorii recoltei”;
● constituirea de formaţii artistice, ansmbluri corale şi instrumentale şi manifestări ale acestora;
● desfăşurarea de activităţi cu specific cultural şi artistic: cercuri de pictură, balet, muzică instru-
mentală, folclor, cusături cu motive populare etc.
● organizarea de şezători literare în sediul propriu şi în cadrul căminelor culturale din judeţ.
Cenaclul Literar „Gib Mihăescu”. A fost o structură organizatorică literară asupra căreia se cuvine
să insistăm, întrucât, timp de câteva decenii, a jucat un rol important în viaţa cultural-literară a
drăgăşănenilor. A început să funcţioneze sub denumirea iniţială de cerc literar, începând cu anul 1958, în
cadrul Casei de Cultură din Drăgăşani. Iubitorii de literatură şi creatorii literari din oraş (unii dintre aceştia
fiind, pe atunci, încă elevi; de pildă, Al. Florin Ţene) s-au unit în jurul profesorului Florin Mihăilescu, care
funcţiona la catedra de literatura română a Liceului Teoretic din Drăgăşani; restul normei şi-o completa la
clasele a III-a şi a IV-a, cu ore de limba română, unde se încerca un experiment, care nu a dat roade (predarea
orelor de matematică şi a celor de limbă, de către specialişti - licenţiaţi); ulterior, va primi o jumătate de
normă ca instructor artistic la Casa de Cultură din Drăgăşani. Era fiu de avocat din Slatina, plecat aşadar din
mediu intelectual, având şansa, ca student, de a fi remarcat de Tudor Vianu. Dovadă că era apreciat pentru
temeinica sa pregătire, după acest periplu pasager drăgăşănean, a fost primit în învăţământul universitar,
reuşind cu o teză de doctorat despre Eugen Lovinescu. Ca instructor de cenaclu, care a condus timp de mai
bine de un an destinele acestuia, formula observaţii pertinente, fiind el însuşi un autor modern de poezie. La
început, cenaclul a funcţionat sub denumirea de „Orizont”, apoi - “Grigore Alexandrescu” până la 21
decembrie 1965, când a căpătat denumirea de “Gib. Mihăescu “, în urma unei consultări cu mai mulţi
cunoscători ai problemei reconsiderării valorilor spirituale şi artistice locale, printre care şi Emil Istocescu.
La 18 octombrie 1961, la propunerea lui Liţă Ilie, directorul de atunci al Casei de Cultură, ca
preşedinte al cenaclului, a fost numit profesorul Niţă Popescu, iar profesorul Florin Mihăilescu - secretar. La
10 noiembrie 1964, potrivit unor instrucţiuni ale organismelor superioare de resort şi dat fiind că profesorul
Florin Mihăilescu obţinuse mult râvnitul transfer în Bucureşti, biroul de conducere al cenaclului s-a
reorganizat astfel: secretar - Niţă Popescu, responsabil organizatoric - Teodor Trăşculescu, responsabil cu
evidenţa şi îndrumarea creaţiei - Gheorghe Popescu. Se poate observa că responsabilul cenaclului nu se mai
numea preşedinte, ci secretar, iar fostul secretar avea acum denumirea de responabil cu creaţia. Ca
responsabil cu organizarea cenaclului, a fost interpus între cei doi profesori (oameni de cultură şi avizaţi
cunoscători ai literaturii şi chiar creatori de literatură, cum a fost Georgică Popescu), Trăşculescu. Întrucât
331
cultura nu era punctul său forte, considerăm că fusese trimis, mai degrabă, să supravegheze activitatea
cenaclului, dat fiind că cei doi Popescu - Niţă şi Georgică - erau ţinuţi sub strictă observaţie de organele de
partid şi securitate, pentru convingerile lor politice din trecut.
De-a lungul timpului, la cenaclu, au participat ca invitaţi, scriitori cunoscuţi la nivel naţional, printre
care Anghel Dumbrăveanu, Dan Deşliu, Radu Boureanu, Mihai Negulescu, Ion Horea, Florin Mugur,
Victoria Ana Tăuşan, Gheorghe Tomozei ş.a. După mărturia lui Al. Florin Ţene, „în 1970 a avut loc un
fructuos schimb de experienţă cu Cenaclul Literar „Anton Pann” din Râmnicu-Vâlcea, la care au participat
poeţii vâlceni George Ţărnea, Lucian Avramescu, Doru Moţoc, Ilie M. Stan, Traian D. Lungu, Felix Sima şi
alţii”. La activitatea cenaclului, participau şi se vor afirma tineri condeieri precum Alexandru Liţă, Emil
Istocescu, Natalia Dobrinescu, Titina Nica-Ţene, Emil Banţă, Dumitru Constantin ş.a., ale căror creaţii vor fi
publicate în diferite reviste cultural-literare ale vremii.
Şedinţele se ţineau săptămânal, la casa de cultură. În general, ordinea de zi viza prezentarea, în
lectura autorilor, a unor încercări de creaţie literară, în majoritatea cazurilor - poezii; urmau dezbateri,
aprecieri critice, recomandări etc., de care au beneficiat, în special, tinerii cenaclişti proveniţi de la cele două
licee din oraş. Printre participanţii permanenţi la şedinţele săptămânale, se aflau profesorii Niţă şi Georgică
Popescu, Natalia Dobrinescu, Victor Mihăescu şi Emil Istocescu - de la liceul teoretic; Vasile Luţcan -
profesor de limba română la şcoala din Verguleasa, basarabean de origine, cu o bogată activitate publicistică
în revistele literare de peste Prut, dinainte de ultimul război; Liţă Alexandru - un foarte bun versificator
(timp de mai mulţi ani, a fost director al Casei de cultură); Ion C. Vasile – avocat (tatăl viitorului ministru
Radu Vasile), Nicolae Cochinescu - procuror, Anghel Didu - pensionar, Emil Banţă - tehnician hortiviticol,
Gheorghe Oprea - funcţionar, Gheorghe Niţu - profesor, Gheorghe Ciobanu – preot; Dumitru Velea, Al.
Florin Ţene, Vasile Mănoiu, Ion Cioflan, Alexandru Raiciu, Viorel Floroiu, Aurelian Drăguşin, Constantin
Dumitru, Alexandrina Didicescu, Mircea Năstase şi Nicolae Manea – elevi; Alexandru Blendea - funcţionar,
Tudorică Barbu - un real talent liric (salariat la fabrica locală de încălţăminte, şeful atelierului de creaţie) ş.a.
La şedinţa cenaclului din ziua de 6 iulie 1962 (extinsă la nivelul unui spectacol mai larg, cu un
numeros public), au fost prezenţi, ca oaspeţi din partea Uniunii Scriitorilor, scriitorii Dan Deşliu, Radu
Boureanu şi Gheorghe Tomozei, iar din partea secţiei culturale a regiunii Argeş, a participat profesorul
Vasile Iosif. In acelaşi an, la 4 octombrie, cenacliştii şi cetăţenii din Drăgăşani au avut onoarea să fie vizitaţi
de un alt grup de scriitori, format din Mihai Negulescu, Ion Horea, Aurora Cornu, Florin Mugur, Constantin
Nisipeanu şi Victoria Ana Tăuşan. Practica invitării unor scriitori pentru a cunoaşte realităţile drăgăşănene
culturale şi nu numai, a continuat şi în anii următori. Astfel, în 1963, la 6 octombrie, au venit la Drăgăşani,
Horia Zilieru, Ion Frunzetti, Liviu Călin şi Ion Bănuţă, iar în anul următor, la 3 februarie, au fost oaspeţii
cenaclului şi ai oraşului, Vlaicu Bârna şi Cicerone Teodorescu. Dintre „cenaclişti”, aveau să se afirme, cu
timpul, pe plan naţional Dumitru Velea, Al. Florin Ţene, Constantin Dumitru, Aurelian Drăguşin, Ilie
Gorjan, Nicolae Cochinescu, Doru Căpătaru şi alţii.
Printre cei mai activi membri ai cenaclului, prin anii 61-66, am regăsit în procesele verbale numele
lui Iulian Popovici şi al Feliciei Istocescu, amândoi elevi ai liceului şi buni prieteni. Tot în această perioadă,
s-a afirmat Costel Şerban (consemnat în registrul de procese verbale la data de 15 octombrie 1964, citind
poeziile Lui Columb, Lui Eminescu, Lui Sadoveanu şi Îndemn, iar la 2 martie, în anul următor, prezentând
poemele Salcia, Metamorfoze şi Muză drăgăşăneană, pentru care a primit aprecieri elogioase). La 26
octombrie 1965, acelaşi prolific şi talentat poet - Constantin Şerban citea în şedinţa cenaclului poezia
Cronică câmpenească, închinată evenimentelor din 1907, iar la 1 martie 1965 - poezia intitulată aluziv Aş
vrea să-ţi fiu păstorul. Începând cu data de 8 decembrie 1964, apăruse şi semnătura lui Ion C. Vasile, un mai
vechi îndrăgostit de literatură, care timp de 7 ani fusese deţinut politic, fiind eliberat în acel an, odată cu toţi
ceilalţi colegi din categoria menţionată.
Fenomenul firesc al fluctuaţiei participanţilor la şedinţele cenaclului s-a manifestat şi în cazul
cenaclului drăgăşănean. Nucleul de bază, format din cel puţin 10-15 persoane, s-a dovedit însă viguros,
viabil şi statornic, reuşind să strângă în jurul său noi şi noi membri. Incetul cu încetul, cenaclul literar
drăgăşănean a devenit cunoscut, de activitatera şi reuşitele sale interesându-se chiar şefii culturii regionale
argeşene, de care aparţinea raionul Drăgăşani, apoi - după reforma admnistrativ-teritorială din 1968 - cei de
la Râmnicu-Vâlcea. După mutarea la Bucureşti a profesorului Florin Mihăilescu, conducerea cenaclului a
fost preluată de prof. Niţă Popescu, care a rămas în aceasta ipostază de şef al cenaclului timp de zece ani,
până în 1970, când această misiune i-a fost încredinţată lui Emil Istocescu. Explicaţia oficială a schimbării:
Niţă Popescu se apropia de vârsta pensionării. Adevăratul motiv era însă altul: el fusese exclus din partid sub
pretextul că avusese legături cu mişcarea legionară, cu mulţi ani în urmă.
332
Noul conducător al cenaclului (Em. Ist.) a desfăşurat activitate până în 1980, când a fost numit
director la Liceul teoretic, unde profesa. I-a urmat în funcţie fostul său elev, regretatul Aurelian Drăguşin,
care avea să conducă cenaclul timp de mai bine de zece ani, până prin 1991, când firul vieţii i-a fost curmat
fulgerător, spre surpriza si durerea tuturora. Din 1991, sarcina călăuzirii cenaclului din Drăgăşani a fost
încredinţată talentatului poet Tudorică Barbu - un conviv plin de umor, competent sfătuitor al tinerilor.
Privită în ansamblu, activitatea desfăşurată în cadrul cenaclului a fost fructuoasă, sprijinindu-i şi
stimulându-i pe tinerii cu înclinaţii literare, dezvoltându-le spiritul de apreciere critică. În această perioadă,
atât conducerea cenaclului, cât şi ceilalţi membri ai acestuia, s-au străduit să se opună, pe cât aceasta a fost
posibil, încercărilor autorităţilor de a subordona activitatea culturală şi literară, ideologiei şi propagandei de
partid. Unele dintre cele mai reuşite acţiuni ale cenaclului au fost cele în care s-au organizat comemorări sau
aniversări dedicate scriitorului drăgăşănean Gib. I. Mihăescu, la care au fost invitaţi scriitori şi critici litrerari
cunoscuţi, precum Dragoş Vrânceanu, Ioan Alexandru, Nicolae Crevedia, Nicolae Manolescu, Emil Manu,
Al. Oprea, Laurenţiu Ulici, Constantin Zărnescu, Al. Andriescu - editorul operei lui Gib. Mihăescu şi alţii.
Cu elevii mai mari din clasele terminale, de profil umanist, de la liceu, a fost regizată şi prezentată piesa
gibmihăesciană Confraţii, încă netipărită şi nejucată până la acea dată, nicăieri în ţară (teatrul clasicului
român originar din Drăgăşani, avea să apară în volum abia în 1974, sub îngrijirea lui Leon Baconschi de la
Cluj). Merită a fi menţionat şi un reuşit „schimb de experienţă” care, de fapt, a fost numai o deplasare a
cenacliştilor drăgăşăneni la Horezu, fără ca cei de acolo să le mai întoarcă vizita!
După 1989, activitatea cenaclului a mai continuat o bună bucată de vreme; treptat, însă, ea s-a
destrămat şi, în cele din urmă, a sucombat. Încercarea de „reanimare” dintre anii 2000-2004, a fost scurtă,
cenaclul sfârşind prin a se autodizolva şi a deveni istorie. În acest cenaclu, şi-au făcut ucenicia Anghel
Dumbrăveanu, Virgil Mazilescu, Al. Florin Ţene, Dumitru Velea, Ilie Gorjan ş.a., care, mai târziu, se vor
afirma şi în plan naţional.
În Cadrul Casei de Cultură, începând cu anul 1984, membrii cenaclului, în primul rând poeţii Teodor
Barbu şi Aurelian Drăguşin, au elaborat şi editat, timp de mai mulţi ani, revista „Convorbiri drăgăşănene”,
ale cărei prime numere au apărut prin heliografiere sau xeroxare. Aşa cum se menţionează pe coperta nr. 6 –
serie nouă, din decembrie 1993, publicaţia se dorea o „Revistă de opinie şi atitudine culturală”. Ca redactor-
şef al numărului menţionat, apare Teodor Barbu, redactor-şef adjunct fiind Florin Neagoe, iar secretar
responsabil de redacţie – Marian Bărăscu. În editorial, Teodor Barbu, constatând cu amărăciune dispersarea
forţelor spirituale ale oraşului, îşi informează cititorii despre redeschiderea „salonului” (ghilimelele îi aparţin
editorialistului) „după aproape un deceniu de întrerupere, datorată asprimii vremurilor” (Barbu, 1993, 1).
Numărul este interesant şi prin faptul că anunţă înfiinţarea Fundaţiei „Gib Mihăescu”, cu un număr iniţial de
38 de membri, care „şi-a propus spre împlinire obiective generoase, în direcţia cunoaşterii, valorificării şi
cercetării operei marelui nostru scriitor”(Ibidem, 3); este publicat şi statutul fundaţiei. Revista a mai apărut, o
vreme, sporadic (în mai 1997, de pildă, apărea nr. 8), apoi a sucombat, în faţa năvalei de reviste private
(multe dintre acestea, având o viaţă scurtă) care au invadat piaţa.
Fără a lua în considerare editarea, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, a „Monitorului
comunal” al Drăgăşaniului, publicaţia şcolară „Preludii” a elevilor de la Grupul Şcolar Brătianu, ori apariţia
sporadică a unor foi volante, putem aprecia, fără teamă de exagerare, că în perioada predecembristă,
„Convorbiri drăgăşănene” a fost principala publicaţie (de cultură) a oraşului!

d) Presa actuală
Odată cu liberalizarea pieţei culturale, în contextul celei politice şi economico-sociale, au apărut şi aici
o serie de publicaţii politico-sociale, culturale şi sportive; unele, cu existenţe efemere:
- Începând cu anul 1992, a apărut la Drăgăşani publicaţia „Actualitatea drăgăşăneană”; între 1992-
1997, printre redactorii săi, trudea şi cunoscutul poet, epigramist şi animator cultural local, Teodor Barbu. În
prezent, conducerea revistei este alcătuită din Adrian Fugăreţu – director general, Adrian Sanda – director
executiv şi Viorel Trandafir – director media, iar din redacţie, fac parte: redactor-şef – Petruţ Dinculescu şi
redactorii Claudia Trandafir, Cristina Marinescu şi Florin Georgescu, tehnoredactor fiind Florin Năstăsoiu.
- „Informaţia Drăgăşanilor”, „Gazetă independentă”. Nr. 1 din decembrie 1996 (Anul I) îi are în caseta
tehnică pe Dumitru Chiriţoiu (directorul publicaţiei) şi Florea Neagoe (secretar general de redacţie), din
redacţie făcând parte Marian Burlan, Adrian Fugăreţu (viitor redactor-şef al revistei), Olimpiu Orza şi Iulian
Roman. În caseta numărului 2 din aceeaşi lună, apare Colegiul de redacţie, format din C. Dumitru, Dumitru

333
Chiriţoiu, pr. Dumitru Bălaşa, dr. ing. Gheorghe Condei, Valeriu Dinculescu, ec. Dumitru Iordache, ing.
Eugen Armăşoiu şi ing. Ion Neacşu. La BJAI Vâlcea, s-au păstrat şi numere din anul 1997.
- Începând cu 1996, a fost editat săptămânalul „România de azi” – Săptămânal naţional de informaţii,
anchetă şi analiză. Director general era Dumitru Chiriţoiu, „director publicaţie” – George Tulea, director
executiv – Ion Olaru, iar redactor şef – Ioana Elvira Bica. Printre redactori: Dumitru Căpătaru (pentru judeţul
Argeş); la 7 octombrie 2000 („Anul V”) apărea nr. 117 al publicaţiei.
- Seria nouă a revistei « Ţânţarul » (director - Constantin Pârvu, redactor şef – George Achim,
redactor-şef adjunct – Nichi Ursei), care va apărea la Râmnicu-Vâlcea, începând cu anul 1996, avea şi
subredacţii, una dintre ele fiind la Drăgăşani, şeful acesteia era Theodor Barbu; la majoritatea numerelor, nu
sunt menţionate datele de apariţie! Începând din 1998, la Drăgăşani a apărut bilunarul „România turistică”,
având colaboratori („redactori”) din toată ţara. Director general era acelaşi Dumitru Chiriţoiu, iar redactor-
şef, Iuri Duţă, printre redactori (Secţia Turism cultural şi istoric), numărându-se şi neobositul Doru Căpătaru.
- În anii 1999-2001, la Drăgăşani, se edita - ca supliment la „Actualitatea drăgăşăneană” - „Rusidava
culturală”. „Echipa de redacţie” a suplimentului, era alcătuită din Teodor Barbu, Gheorghe Condei, Emil
Istocescu şi Gheorghe Pavel, redactor-şef al acesteia fiind poetul, publicistul şi epigramistul Teodor Barbu.
Din redacţie, mai făceau parte Gheorghe Pavel, Emil Stoenescu şi - ca redactor pentru Transilvania -
scriitorul de origine drăgăşăneană, Al. Florin-Ţene.
- În ziua de 29 iunie 2001, ieşea pe piaţă seria nouă a „Gazetei Drăgăşanilor” (seria veche, 1914). Din
„Echipa de redacţie”, făceau parte: Teodor Barbu, Gheorghe Condei, Emil Istocescu şi Gheorghe Pavel.
- La 1 octombrie 2001, Drăgăşaniul se îmbogăţea cu o nouă publicaţie: „Orizont românesc” – „Revistă
naţională bilunară de informare, turism, cultură şi civilizaţie românească”. Consiliul director era alcătuit din
Florea Neagoe, Ion Olaru, Mihaela Turcu, Marcel Tulea, Valentina Lungu, Ghizela Curt şi Doru Căpătaru,
redactor-şef fiind Florea Neagoe, iar secretar general de redacţie – Mihaela Turcu.
- Săptămânalul „Orizont sportiv” din Râmnicu-Vâlcea (nr. 0, datat 23-30 august 2002), editat de SC
PARTIZAN SRL. (redactor şef - Gabi Cârjaliu, „administrator” şi - o vreme - şi redactor şef, Florin Mănoiu)
avea un corespondent special în Drăgăşani.
- La sfârşitul anului 2006, SC HORIAPRES SRL (director general – Bogdan Horia Hodoroagă) a scos
săptămânalul „Expresul de Drăgăşani”, care „face din Grupul de presă „Monitorul de Vâlcea-Sport Expres”;
directorul publicaţiei era Adrian Sanda, redactor-şef – Cristian Glăman; din redacţie, făceau parte gazetari
cunoscuţi, prcum Alina Rogobete, Gabi Cârjaliu, Bogdan Nicula şi Alin Barbu, apoi Petrinel Ştefănescu ş.a.
Începând cu nr. 45 din septembrie 2007, Alin Barbu a devenit redactor-şef al săptămânalului, care are şi o
versiune on line.
La cele de mai sus, se adaugă câteva reviste şcolare, printre care „Preludii” („Revistă cultural-
ştiinţifică a elevilor Grupului „Brătianu” Drăgăşani”), apărută din 1999, – seria nouă a publicaţiei omonime,
a cărei serie veche apărea între 1969-1979, şi „Trepte – „Revistă de opinii cultural-ştiinţifice şi didactice”,
publicaţie a Şcolii cu cl. I-VIII „Tudor Vladimirescu”; director al şcolii şi al publicaţiei – prof. Gheorghe
Vieru.
e) Muzeele
Primul muzeu. În Drăgăşanii de altă dată, a existat un început de muzeu. Istoricul D. Tudor
consemna: „Un mic muzeu şcolar posedă şi Şcoala Primară de Băieţi din Drăgăşani, creat de directorul
ei, dl. Ioan Popescu”. Se cunoştea din manualele de istorie că aici se presupunea a fi existat castrul roman
numit „Rusidava”, dar nimeni n-a avut - în trecut - curiozitatea să-l identifice, să-i scormonească la temelii
sau să colecţioneze vreo relicvă. Prin 1952, însufleţiţi de istoria locului, preotul Dumitru Bălaşa şi Alexandru
Liţă - directorul de atunci al Casei de Cultură au iniţiat o colecţie muzeistică în fosta casă Amzulescu (în
locul căreia se află azi Complexul Cooperaţiei din Piaţa Republicii). Iniţiativa a primit un impuls şi de la
Secţia Monumente şi Muzee din Bucureşti.
În 1957, preotul Dumitru Bălaşa şi profesorul Emil Persu au reamenajat, într-o modestă încăpere din
strada 23 August (azi, Gib Mihăescu), aflată pe locul unde este azi hotelul „Rusidava”, vechea colecţie
muzeistică, adăugându-i piese noi: ciocane din piatră, ceramică, fosile pietrificate, numismatică şi
manuscrise. Colecţia avea un registru de inventar după modelul cehoslovac şi un registru de impresii. După
demolarea casei, ca urmare a acţiunii de modernizare a oraşului, colecţia a trecut la Liceul teoretic. Aici, o
mare parte din piesele adunate cu greu şi cu râvnă de către preotul Bălaşa, au fost furate, ajungând în colecţii
private sau înstrăinate.

334
Muzeul Viei şi Vinului. După 1968 (anul desfiinţării raioanelor şi al reînfiinţării judeţelor), noua
conducere a oraşului a reluat problema înfiinţării unui muzeu cu specific viticol. Se emite chiar „delegaţia”
cu nr. 6184/septembrie 1973, din care cităm: „Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Oraşului
Drăgăşani, judeţul Vâlcea, deleagă pe tov. Marinescu Nicolae, profesor pensionar din acest oraş, pentru a
culege date, documente şi orice obiecte necesare organizării Muzeului Oraşului Drăgăşani”. Acţiunea de
depistare şi colectare a obiectelor pentru muzeu demarează şi, în câteva luni, se strâng peste o sută de piese,
locul depozitării devenind neîncăpător. Muzeul judeţean contribuie cu 13 vitrine metalice şi cu o colecţie de
tablouri. Clădirea, fiind în litigiu cu fostul proprietar, este câştigată de stat şi devine sediul Casei de Ajutor
Reciproc a Pensionarilor, începând cu aprilie 1974. Colecţia integrală este mutată în fostul local al ICHV,
care a suferit unele recondiţionări determinate de noua funcţie. Se punea accent pe specificul viticol al
muzeului, fapt care explică noul domiciliu. Au fost iniţiate trei secţii:
- Secţia Viticolă (2 încăperi) cu documente vechi despre viticultura din zona Drăgăşanilor, ustensile şi
inventar viti-vinicol local (zdrobitori, teascuri, linuri, butoaie etc.);
- Secţia de Artă, cu 3 încăperi, în care au fost expuse tablouri ale pictorului Petru Mogoş din perioada
anilor 1920-1934 (portrete, peisaje vâlcene, de la câmpie şi de la munte);
- Secţia de Arheologie, cu 3 încăperi, cuprinzând 9 vitrine, în care erau expuse, în ordine cronologică,
unelte din piatră aparţinând diverselor epoci istorice arhaice, ceramică veche, cărămizi romane, tubulatură
din ceramică romană şi mozaic roman din majolică, fosile pietrificate de animale din cuaternar. Muzeul
putea fi vizitat de public.
În octombrie 1974, vicepreşedintele de atunci al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, Ion Jinga,
îndeamnă conducerea muzeului să solicite oficializarea muzeului, pentru a fi trecut în circuitul turistic
naţional. Solicitarea a fost înaintată imediat, fiind motivată de lipsa independenţei muzeului ca instituţie şi
greutatea întreţinerii acestuia din fondurile Staţiunii. În paralel, Consiliul Popular emite şi un act normativ
(Decizia nr.201/1974), prin care numeşte un colectiv responsabil de pregătirea şi amenajarea muzeului, care
urma să fie oficializat. Din colectivul numit, făceau parte: Petre Liţă – primarul oraşului; Nicolae Ignat,
vicepreşedintele Consiliului Popular; Gheorghe Burlan, Secretarul Consiliului Popular; Marin Ciurduc,
directorul Casei de cultură; Nicolae Marinescu, profesor pensionar; Dumitru Bălaşa, cercetător istoric; Eugen
Enescu, profesor de istorie; Gheorghe Pavel, profesor de istorie; Tony Ciolacu, directorul ICHV.
După câteva luni, a sosit şi decizia de oficializare a „Muzeului Viticulturii”. În prezent, se află în
derulare un „Proiect de reabilitare a Muzeului Viei şi Vinului, monument istoric în municipiul Drăgăşani”,
proiect finanţat în cadrul Programului Operaţional Regional 2007-2013, despre care se va amănunţi mai jos,
la capitolul TURISMUL.
f) Cinematograful
Despre cinematograf în Drăgăşani, cea mai veche informaţie datează din 9 octombrie 1921, când
Primăria oraşului cerea preşedintelui comisiei interimare a oraşului Râmnicu-Vâlcea, să-i comunice „dacă
cinematografele din oraşul Râmnicu-Vâlcea plătesc curentul electric cu preţul jumătate” decât acela pe care-l
plătesc ceilalţi abonaţi. Din această adresă, reiese că în Drăgăşani, cinematograful funcţiona deja şi exista o
cerere de reducere a plăţii energiei electrice. Redăm integral – în ortografia expeditorului – răspunsul din 8
februarie 1922, dat de G. Şerbănescu din oraşul Drăgăşani: „Subsemnatul, conform planului depus la D-vs.
în baza uzinei oraşului, am construit în anul trecut, conform autorizaţiei date de către Consiliul Comunal, o
sală proprie de cinematograf şi teatru. În timpul când cinematograful meu a început să funcţioneze, nu mai
exista în oraş alt cinematograf. Cum eu însă am fost primul în această branşe (sic!) şi ţinând seama că localul
meu nu mai are alte venituri ca celelalte localuri din oraş, socotesc că este o măsură nedreaptă, obligându-mă
pe mine a întrerupe repre-zentaţiile şi a le da altora proprietatea. În atare caz, socotesc că este drept a avea
întâietate a alege zilele necesare mie pentru spectacole de cinematograf. Totodată, rog a avea în vedere şi
instalaţia făcută la mine, cum şi aparatul, care este un sistem din cele mai noi”. Semnează G. Şerbănescu,
Drăgăşani, proprietar local, Cinema Traian, str.(ada) Traian. În rezoluţia pusă pe corespondenţă, se arată că
se va ţine seama de „cererea de faţă a petiţionarului”. Rezultă că primul cinematograf în Drăgăşani, a fost
„Cinematograful Traian” înfiinţat în 1921, care funcţiona în localul special construit de G. Şerbănescu pe
str. Traian (unde, ulterior, va funcţiona magazinul de fierărie). La 12 februarie 1922, proprietarul adresa
preşedintelui Comisiei interimare a oraşului Drăgăşani o cerere, prin care făcea cunoscut că a hotărât ca în
fiecare duminică să dea „reprezentaţii de cinematograf” în sala „Cinema Traian”, proprietatea lui şi cerea
autorizaţie să se folosească de curentul electric de la uzina oraşului.

335
Al doilea cinematograf din Drăgăşani, a fost cel al lui Gustav Lerch şi M Amzulescu. El funcţiona în
localul lui M Amzulescu. Aflăm aceasta dintr-un document datat 4 februarie 1922, când Gustav Lerch
adresa preşedintelui Comisiei interimare a oraşului o cerere prin care solicita curent electric „necesar
funcţionării cinematografului din localul d-lui M. Amzulescu, pentru zilele de joia şi duminica”.
C. Adamiade, preşedintele Comisiei interimare, cerea şefului uzinei electrice să observe instalaţia şi „a face
racordul pentru a i se putea da curentul electric”. La acest ordin, şeful uzinei răspundea, la 4 februarie 1922,
că „Întrucât instalaţia nu este prevăzută cu aparatele necesare unui cinematograf şi cum lampa cinema-
tografului este mare ca amperagiu, ne este imposibil a furniza curent, deoarece mai avem un cinematograf în
localitate şi, cum se ştie prea bine că motorul uzinei este defect, nu putem permite decât să joace fiecare pe
rând, adică într-o seară unu şi în alta altul, sau un cinematograf să joace de la ora 6-8 şi cellant (sic!) de la
10-12 seara, în aceeaşi zi”. Referatul lui Anton Cernescu, şeful uzinei, a fost trimis în copie lui Gustav Lerch.
La 6 februarie 1922, A. Cernescu aducea la cunoştinţă că nu mai poate „furniza curent electric pentru
cinematograf, atâta timp cât capul motorului cel mare (deci erau două motoare) va fi spart. În caz contrar,
sântem expuşi a agrava spărtura motorului sau în cel mai extrem caz să joace pe rând, însă nicidecum
amândoi în aceeaşi zi”. Primarul oraşului - C. Adamiade hotărăşte ca să se pună în vedere „proprietarilor de
cinematograf acest referat, spre a lua cunoştinţă de coprinsul lui şi a se conforma”. Probabil că proprietarii
celor două cinematografe au convenit şi şi-au stabilit un program alternativ. În toamna aceluiaşi an (1922), la
5 noiembrie, şeful uzinei - Eftimie (?) Cornescu raporta primarului că „până la ora 10 seara cînd nu sânt
reprezentaţii cinematografice, funcţionează numai un motor. Când sânt reprezentaţii cinematografice, este
nevoie a funcţiona două motoare până la ora 12 noaptea, unul singur neputând distribui forţa necesară”. În
consecinţă, fiindcă un motor trebuia să funcţioneze două ore mai mult „numai pentru cinematograf”, propune
ca „să se majoreze plata curentului de la 50 de lei la 100 de lei de reprezentaţie”. Primarul aprobă.
Se pare că proprietarul cinematografului „Traian” avea mai multă „trecere”. La 24 noiembrie 1922,
şeful uzinei raporta primarului că nu mai poate „furniza curent electric cinematografului D-lui Amzulescu
din acest oraş”, până ce motorul cel mare nu va fi montat. În consecinţă, propune a i se pune în vedere
„antreprenorului de cinematograf, a nu mai aduce filme şi deci a face cheltuieli zadarnice”. Între timp,
motorul a fost montat. La 25 decembrie 1922, Gustav Lerch cerea primarului ca sala ce are „în arendă de la
D-l Mihai Amzulescu, să fie iluminată total şi în special pentru reprezentaţia de cinematograff (sic!) ce va
avea loc în serile care se încep de joi 26 curent, succesiv”. Cererea se aprobă. Probabil că cinematograful
„Traian” funcţionase în zilele Crăciunului. Între timp, un cinematograf (al lui Petrescu) a funcţionat în curtea
caselor lui Tudorică Iliescu. De aici, s-a mutat la Cooperativa de consum, unde ulterior a fost o brutărie (pe
str. Lenin). Sporadic, au mai rulat filme şi în sala de recepţii a Gimnaziului (viitorul liceu agricol). Prin 1955,
funcţiona un cinematograf în sala de recepţii a Şcolii „Laura Simulescu” („liceul cu ceas”). În anul 1962,
cinematograful s-a mutat în localul propriu, ridicat vizavi, pe str. 23 August 35, sub numele de
Cinematograful „23 August”, apoi Cinematograful „Progresul” - nume pe care îl păstrează şi azi, având
o capacitate de 299 de locuri. În toamna anului 1974, în vechea sală de spectacole a Liceului Teoretic, a
reintrat în funcţiune „Cinematograful Tineretului”, cu o capacitate de 200 de locuri. În urma cutremurului
din martie 1977, clădirea fiind afectată, cinematograful a fost scos din funcţiune; un an mai târziu, el a fost
demolat, împreună cu tot edificiul liceului. Cinematograful „Progresul”, ca urmare a generalizării explozive a
sistemului de televiziune, a fost eminamente părăsit, numărul spectatorilor a scăzut dramatic, nemaiasigurând
încasările necesare subzistenţei. Pe 10 iunie 2011, s-a inaugurat un nou cinematograf, ca urmare a renovării
şi concesionării vechii săli abandonate ani buni, după 1989.

336
Scriitorul prof. Emil Istocescu, în vizită la cărturarul
Arhim. Veniamin Micle de la M-rea Bistriţa
337
Un afiş publicitar despre una dintre renumitele manifestări culturale din anii 2000

338
Cap. VII- OCROTIREA SĂNĂTĂŢII
1. ASISTENŢA MEDICO-SANITARĂ
Primii noştri strămoşi, daco-geţii, trăitori şi pe aceste locuri - la Buridava (Ocnele Mari), Rusidava, „în
zona dintre Drăgăşani şi Momoteşti” (Silviu Purece) etc. - „în medicină erau foarte meşteri: învăţaţii greci au
rămas uimiţi de ştiinţa lor (a dacilor, n. n., I. S.), de felul cum vindecau bolile. În special, i-a impresionat
faptul că dacii puneau în legătură sănătatea trupului cu cea a sufletului” (Giurescu, f. an, 53).
Într-un act de judecată din 1704, aflăm despre un conflict între Vlad logofătul şi moşnenii din
Gârdeşti, care s-a soldat cu rănirea gravă a logofătului. În actul de judecată, se vorbeşte de faptul că popii
Chirca şi Giura împreună cu diaconul Dumitraşcu, reprezentanţii moşnenilor de aici au fost obligaţi să-i
plătească lui Vlad banii pe care acesta „au cheltuit pe bărbierii” în timpul tratamentului.
Prezenţa unui doctor Feraru este atestată în timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, la 18 februarie
1821, dar numai ca refugiat din Craiova. În acelaşi an, la Drăgăşani, este menţionată existenţa unui doctor –
Anastasie Hristopol, încă din 1821; acesta studiase medicina în Italia şi, ajuns la Bucureşti, s-a înrolat în
mişcarea eteristă, fiind luat prizonier de către turci în luptele de la Drăgăşani (Şerban, 2004, 189). Este, de
asemenea, util de menţionat, faptul că Hagi Prodan – revoluţionarul de la 1821, rănit grav la Drăgăşani în
luptele cu turcii, a fost transportat la „spitalul din casele Episcopiei Râmnicului” (Ibidem).
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, toţi medicii „de ocrug” de la Râmnicu-Vâlcea, au acordat
asistenţă medicală în întreg judeţul, inclusiv în Drăgăşani (Soare, 2010, 641-645). Aici, ca şi în alte centre,
se acorda şi oarecare asistenţă contra plată, în special pentru cazurile de răniri de către medici empirici, între
care se numărau bărbierii şi moaşele
În perioada 1862-1872, şi-a desfăşurat o parte din activitate la Drăgăşani, ca medic al arondismentului
Oltul şi Olteţul, doctorul Ion Tőrők (Terec) – fost felcer (Şerban, 2004, 190). În acest interval, la 29
noiembrie1865, are loc reorganizarea spitalului din Drăgăşani: într-o adresă de răspuns a dr. N. Zographos,
se menţionează proiectul „pentru cheltuielile instalării personalului Spitalului Drăgăşani” (Ibidem). Nu
cunoaştem data înfiinţării spitalului din Drăgăşani. Arhiva anului 1865, ne oferă următoarele date:
- la 10 mai, subprefectul Simulescu răspunde la Ordinul 5079/ 1866 cu privire la „altoirea copiilor”
(este vorba despre efectuarea vaccinului antivariolic, efectuat de „medicii de arondisment”);
- la 5 iulie, se raportează de către plasa Drăgăşani cu privire la „boala turbării”;
- în acelaşi an, administratorul plăşii Oltul (Drăgăşani) trimitea o listă cu comunele care aveau porumb
stricat, în legătură cu „boala epidemică a porumbului stricat (pelagra)”;
După proprietatea sa de la Vultureşti, dr. Török se mai numea şi Vulturescu. În lucrările de
împroprietărire efectuate între anii 1865-1867, în Drăgăşani îl găsim şi pe dr. Vulturescu „cu misia de medic
de arondisment”. La 1 septembrie 1875, dr. Vulturescu este trecut cu 400 de stânjeni loc de casă în
vatra târgului Drăgăşani. În 1870, la spitalul oraşului era medic provizoriu I. Iraşcu şi locuitorii cereau
Ministerului de Interne să le numească medic pe dr. în medicină C. Cristescu.
Începând cu toamna anului 1877, în spital au fost internaţi răniţi din luptele purtate cu turcii în
Bulgaria. O telegramă trimisă de prefect ministrului afacerilor externe, preciza că „Sosind la Drăgăşani 201
soldaţi bolnavi şi răniţi, au fost foarte bine primiţi de cetăţeni, foarte bine nutriţi, li s-au oferit pături, rufărie,
acoperăminte; se întreţin 45 soldaţi mai uşor bolnavi, de către locuitorii din Drăgăşani: s-au primit la Râmnic
139, pentru care acolo s-a contribuit de către cetăţeni cu toate cele necesare”. Răniţii făceau parte din acei
ostaşi despre care corespondenţii ziarelor „Bund” (Berna) şi „Gazeta de Chicago” (SUA), scriau la 27 august
1877: „niciodată n-aş fi crezut să văd atâta bravură la o trupă . . . armata română merită a fi pusă lângă orice
armată a Europei şi oricine poate fi mândru de solii şi ofiţerii ei care au dat probe atât de strălucite de
vitejie”. Sau alt corespondent străin despre luptele de la Griviţa: „Cu îndârjire de necrezut, s-au aruncat în
această vale a morţii . . . avansând mereu . . . , lăsând în urma lor un lung şir de morţi şi de muribunzi. Au
fost acte de eroism care nu se pot povesti”. Cu sângele lor, au câştigat independenţa. Ostaşii răniţi au fost
transportaţi în interiorul ţării. Dintre aceştia, făceau parte şi cei ce se aflau internaţi în spitalul militar din
Drăgăşani.

339
Doctorul Condemin raporta prefectului de Vâlcea că „acest spital este compus din 52 de paturi” şi că
„are trebuinţă de 25 plapome de lână, 169 de cearceafuri, 104 feţe de pernă, 52 perechi de papuci” pentru
care insista să-i fie trimise de urgenţă, spre a nu suferi serviciul. La 22 octombrie 1877, Serviciul medical al
Spitalului Drăgăşani înainta „două state de prezenţă şi unul de solda personalului medical al Spitalului pe
luna octombrie 1877”, semnate de Dr. Condemin. Dr. Nicolae Condemin era fiul lui Josef Condemin,
negustor francez stabilit în România împreună cu alţii, după 1842. S-a născut la 24 decembrie 1850. A urmat
cursurile facultăţii de Medicină din Bucureşti, pe care le absolvă în mai 1875. Şi-a început activitatea
medicală în Drăgăşani. În 1881, dr. Condemin, de 31 de ani, figurează în „lista cu persoanele cu drept de a fi
alegători în Camera de comerciu”. În urma unui conflict local, s-a transferat la Craiova şi apoi la Piteşti.
Alexandru Odobescu menţionează că „nevasta lui Labouret (negustor francez de vin stabilit în Drăgăşani), e
fata lui Condemin”, deci sora doctorului Nicolae Condemin. Din state, aflăm că spitalul avea o moaşă (Elena
Popescu) plătită cu 100 de lei pe lună. Dr. Condemin primea 300 de lei, plus 100 de lei pentru deplasări. În
aceeaşi zi, i se raporta prefectului că în urma inspecţiei efectuate în spital de către medicul acestuia, s-a
constatat că unitatea „are mare necesitate de lemne şi d. antreprenor încă n-a depus lemnele trebuitoare”. El
cere ca antreprenorul să fie invitat „a depune lemnele la tempu (sic!), ca să nu sufere serviciul spitalului, căci
tempul ernei înaintează şi transportul va deveni mai dificil”. Semnează medicul menţionat.
La 20 noiembrie, acelaşi an, sunt înaintate statele pe luna noiembrie. În acestea, mai apare un medic,
Logiescu, plătit cu 99,96 lei lunar. Aşa cum rezultă dintr-un alt document, datat 24 noiembrie 1877 şi trimis
Consiliului de Hygenă şi Salubritate Publică Vâlcea, cuprinzând „compturile aquestui Spitalu pentru
bolnavi(i) civili pe luna octombrie...”; conturile sunt compuse din următoarele piese:
„- 1 Registru de nutrimentu (hrană, n. red.);
- 2 foi de cheltuieli;
- 1 Registru de medicamente;
- 2 liste specificate; 15 foi dietă;
- 34 de bilete de internare a bolnavilor;
- 31 de bonuri zilnice.
(ss) Medicul Spitalului, Dr. Condemin”.
Din document, rezultă că în cursul lunii octombrie 1877 fuseseră internaţi 34 de pacienţi, fapt care
evidenţiază că aici era o unitate activă şi destul de avansată.
La 10 octombrie 1878, spitalul Drăgăşani funcţiona într-o casă particulară; proprietarul acesteia era
Grigorie Vlădescu. La data de mai sus, acesta înainta preşedintelui Comitetului Permanent al judeţului
Vâlcea, următoarea cerere: „Subscrisul, văzând trebuinţa de un local pentru Spit(alul) Drăgăşani, declar că
dau în vânzare casele mele ce am în acel oraş, cu toate dependenţele şi teritoriul lor în care se găseşte chiar
astăzi spitalu, cu preţu redus pentru Cassa judeţului, 12.000 franci. Astfelu că cu aceasta, judeţu ar scăpa de
o chirie anuală ce o plăteşte deja şi are să plătească în viitoru”. A doua zi, la 11 octombrie, Comitetul
Permanent cerea referinţe „d-lui inginer, care să meargă în localitate şi să dea relaţii cu privire la construcţia
caselor, soliditatea lor, cum sunt împărţite şi ce întindere are locul ce depinde de aceste case, precum şi cât ar
costa cumpărarea lor”.
Inginerul şef Sanchetti de la Serviciul Drumurilor, raporta prefectului, la 22 octombrie 1878, rezultatul
investigaţiilor făcute la faţa locului, însoţite de o schiţă a amplasamentului şi de sugestiile doctorului
Condemin. Obiectivul cu terenul aferent, este evaluat la 8.847 lei. Nu avem date cu privire la demersurile ce
vor fi urmat, însă din descriere, rezultă că proprietatea în speţă se afla unde este acum spitalul municipal. Se
pare că proprietatea lui Vlădescu a fost cumpărată de Mişu Filipescu şi acesta a făcut un schimb de teren cu
Costache Nicolescu.
Legea sanitară din 1881 statuează înfiinţarea spitalelor de stat, desăvârşind emanciparea instituţiilor
medicale şi a personalului deservent, de sub tutela bisericii. Conform Dicţionarului geografic al judeţului
Vâlcea, în 1891-1892, găsim spitalul desemnat ca fiind întreţinut de judeţ, având „15 paturi, cu un medic
primar al spitalului, un subchirurg econom. Cu întreţinerea personalului, se cheltuieşte anual 7.800 de lei,
iar cu hrana bolnavilor, iluminatul spitalului, medicamente, cumpărare de instrumente, încălzit, chiria
localului şi mobilier, se cheltuieşte anual până la 9.391 de lei. Oraşul Drăgăşani subvenţionează acest spital
cu 3.500 lei anual” (Alessandrescu, 1893, 138). Faptul că în 1891-1892 se plătea încă chirie, este o dovadă
că oferta lui Gr. Vădescu nu fusese acceptată.
Un spital cu local propriu, aflăm în Drăgăşanii anului 1895. Realizarea lui se datorează unei acţiuni
filantropice din anul 1887, când proprietarul - Costache Niculescu a lăsat prin testament, un teren în centrul
oraşului şi a depus - în bonuri rurale - suma de 100.000 de lei la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni din
340
Bucureşti, pentru construirea unui spital. Testamentul, autentificat de Tribunalul din Râmnicu-Vâlcea la 30
ianuarie 1887, prevede ridicarea unui spital cu etaj, pe terenul donat din procentele realizate timp de 3 ani de
la moartea donatorului. Testatorul mai cere ca, după construirea spitalului, să se întreţină pe veci 10 paturi în
spital şi să se facă îmbunătăţirile şi reparaţiile posibile. Primăria oraşului, în calitate de locatară, considerând
că terenul donat, fiind în plin centrul oraşului, este impropriu aşezării unui spital, a procedat la un schimb de
teren şi a intrat în posesia actualului teren - mult mai mare, care cuprindea şi terenul pe care s-a construit
liceul teoretic şi care, la data schimbului, aparţinea moşierului Filipescu.
Inaugurarea spitalului s-a făcut în anul 1895; clădirea era compusă dintr-un corp central cu 2 saloane
mari, rezerve, cancelarie, sală de consultaţii şi pansamente, depozit de farmacie şi efecte, încadrat de locuinţa
intendentului la dreapta şi bucătăria la stânga, corpul central având în spate morga şi spălătoria. Este
izbitoare asemănarea acestor clădiri cu cele ale lui Gr. Vlădescu, descrise de inginerul Sanchetti. N-ar fi
exclus ca Nicolescu să fi cumpărat terenul şi casele lui Vlădescu şi primăria să fi făcut reamenajări!
Înainte de 1895, se menţionează că au funcţionat la Spitalul din Drăgăşani, şi doctorii Popovici şi
Friedmann. Am subliniat cuvintele „au funcţionat”, fiindcă despre un medic care să fie angajat exclusiv al
oraşului Drăgăşani, se va vorbi mai târziu. Pentru această perioadă, s-au mai păstrat în arhiva instituţiei,
menţiuni răzleţe despre dr. Soiu şi subchirurgul Ioan Constantinescu. Singurul act găsit, este un proces verbal
de inspecţie din 1897 al dr. C. Constantinescu, medic primar al judeţului, care face aprecieri privind starea
igienico-sanitară a spitalului, modul satisfăcător al administrării de către dr. Soiu şi menţiunea că s-au
înregistrat două cazuri de conjunctivită granuloasă, izolate. Din punct de vedere numeric, situaţia
personalului sanitar care a funcţionat de la 1 octombrie 1897 până la 1 septembrie 1898, a fost următoarea:
„un medic al Spitalului Judeţean Râmnicu şi [al] Urbei Drăgăşani” , unul al plăşii Oltu – Olteţu de Jos (a
cărei reşedinţă era la Drăgăşani), un agent sanitar, un subchirurg intendent şi o moaşă (Situaţiunea 1898,
24); din aceeaşi situaţie, aflăm că „Medicul urbei Drăgăşani a dat 2827 consultaţiuni gratuite, dintre care
2677 la dispensare şi 151 – la domiciliul bolnavilor săraci; din aceşti bolnavi, 568 au fost atinşi de friguri
palustre, 8 – de pelagră şi 7 accidente sifilitice; au făcut două autopsii medico-legale” (Ibidem, 27).
Ca măsuri preconizate pentru viitor, se stabileau, printre altele, următoarele:
„1. Să se prevadă pentru anul viitor, un post de medic al urbei, conform legii sanitare, căci serviciul
medical s-a îndeplinit de medicul spitalului local (din Râmnicu-Vâlcea, n. red.);
2. Să procure instrumentele necesare medicului comunei, agentului sanitar şi moaşei comunale”
(Ibidem, 35).
Un proces verbal de inspecţie din 19 mai 1900, menţionează că au fost internaţi, până la data
respectivă, 357 de bolnavi şi consultaţi 654, că latrinele sunt defectuoase, neexistând instalaţie de apă şi nici
cameră de necropsie, şi - ce era cel mai grav - se constata că lipseşte rufăria şi vesela. La 1900, sunt
menţionaţi, alături de cadre medii, „1 medic al spitalului judeţean Drăgăşani” şi 2 moaşe „cu diplome”
(Situaţiunea 1900, 21). La această dată, spitalul din Drăgăşani funcţionează cu 25 de paturi, aflat în
întreţinerea şi administrarea judeţului, „având o subvenţie de 3500 lei anuală, de la urbea Drăgăşani,
donaţiunea def.. Nicolăescu, are un local cu construcţie sistem pavilionar, igienic, dar nu are toate piesele sau
părţile necesare unui spital (. . .), nicio instalaţiune pentru băi calde, nici reci (. . .) n-are pavilion pentru
bolnavi atinşi de boli contagioase, n-are cameră mortuară . . . ” (Ibidem, 28). Aceeaşi situaţie ne informează
că spitalul era condus de dr. Soiu – „un bun şi inteligent medic, care-şi îndeplineşte bine serviciul, având un
subchirurg, intendent şi, ca personal de serviciu, 1 infirmier şi 4 servitori” (Ibidem). În anul 1901, se
menţionează că au fost internaţi 682 de bolnavi şi . . . aceleaşi lipsuri constatate anterior. În anul 1902, tot
inspectorul Constantinescu C. menţionează „necesitatea unei săli de aşteptare pentru bolnavii ambulatori
care, iarna mai ales, sunt obligaţi să aştepte în curtea spitalului; a unui puţ absorbant (fosă), a unui microscop
şi a unui aparat pentru dezinfecţie”. Numărul internaţilor din acest an, a fost de 682, iar mortalitatea în spital
- de 2,3 %. În anul 1903 a început plantarea molizilor şi a pomilor fructiferi în curtea spitalului. Acelaşi
medic inspector constată insuficienţa personalului de serviciu şi insalubritatea fabricilor de cărămidă care
funcţionau în faţa spitalului. Sunt menţionaţi bolnavi de scarlatină şi angină difterică. Doctorul spitalului
îndeplinea şi sarcina de doctor „la urbe”. În anul 1904, până la 8 decembrie, au fost internaţi 881 de bolnavi
şi consultaţi 5.586. De semnalat o epidemie de febră tifoidă în oraş şi în comunele Zlătărei şi Călina, în urma
căreia, din 59 de bolnavi internaţi, au murit 8. S-au făcut inspecţii la domiciliul bolnavilor şi se recomanda
fierberea apei de băut. Febra tifoidă a continuat şi în 1905, cînd au fost internaţi şi 23 de bolnavi cu sifilis, iar
2 - cu blenoragie.
Tot acum, se constată că puţul din curtea spitalului trebuie reparat, ca şi alte părţi din clădire. Deşi
suma pe care testatorul o dăduse pentru construcţia spitalului ar fi fost suficientă pentru o construcţie solidă
341
(aşa cum îi fusese dorinţa), lucrarea a fost executată din materiale de proastă calitate sau au fost refăcute
clădiri vechi, astfel încât după 10 ani de funcţionare, spitalul a început să se ruineze. Nu întâmplător, în
procesul verbal de inspecţie din 17 septembrie 1905, dr. Sabin, prefectul judeţului, scria: „Pentru anul viitor,
e nevoie să se facă oarecari lucrări de reparaţie radicale, pentru bunul mers al serviciului”. Constatarea şi
indicaţia renumitului medic, erau pe deplin justificate, dacă ţinem cont de cerinţele pacienţilor şi de volumul
mare de muncă al cadrelor medicale. Astfel, în 1906, au fost internaţi numai până în luna mai 285 de bolnavi,
din care au murit 5. Numărul de consultaţii s-a menţinut mare: 1.539 (897 bărbaţi şi 642 femei). În acelaşi
an, se menţionează cazuri de dizenterie şi necesitatea tratării acestora cu ser dizenteric, cerut Direcţiei
Sanitare Judeţene. În 1907 au existat 857 cazuri de internări, cu o mortalitate de 4% pe spital. Inspectorul
spitalelor, dr. Tatuşescu, constata, la 5 ianuarie 1908, necesitatea unor closete sistematice şi curăţenie mai
atentă. În 1909, se menţionau ca internaţi, şi bolnavi din comuna Colibaşi ce aparţinea de judeţul Romanaţi.
În general, pentru a nu repeta date similare referitoare la situaţia spitalului şi a indicilor de activitate
medico-sanitare, menţionăm că în fiecare an, medicii inspectori de la Direcţia Sanitară au făcut numeroase
inspecţii, consemnând în procesele verbale încheiate, starea deplorabilă a spitalului, dotarea insuficientă,
lipsa de preocupare a primăriei pentru remedierea deficienţelor, faptul că bolile infecto-contagioase trenau de
la an la an, menţionându-se de fiecarea dată numeroase cazuri de febră tifoidă, tifos exantematic, sifilis,
blenoragie şi TBC. Pelagra era una dintre bolile frecvente în acel timp. Indicele mare al morbididăţii şi
frecvenţa bolilor infecto-contagioase reliefează starea de mizerie în care se afla populaţia, nivelul de trai aflat
sub limita decenţei, lipsa informţiilor privitoare la igienă, ocultismul - coroborate cu o criminală lipsă de
medicamente. În anul 1911, spitalul se afla din nou în reparaţie. La 14 martie 1912, dr. Soiu era suplinit de
dr. Şeteanu, iar în septembrie acelaşi an, de dr. Molnar, întrucât titularul era concentrat „la manevre”.
În timpul războiului din 1916, au fost internaţi aici 95 de ostaşi răniţi în luptele de pe Valea Oltului.
De la 1 noiembrie 1916, la conducerea spitalului a trecut, pentru 6 luni, dr. Simona Toma, apoi dr. Iulian
Telescu, deoarece dr. Soiu fusese mobilizat. El se reîntoarce la serviciu în iulie 1918 şi mai lucrează doar 2
ani, dcedând în octombrie 1920, după ce condusese acest spital timp de 25 de ani, cu multă râvnă şi
pricepere. A căzut la datorie, contractând dalac (antrax) de la un pacient pe care-l trata. La 1 martie 1921,
conducerea spitalului i se încredinţează medicului Gheorghe Roşescu, care îl înlocuieşte pe dr. Gh.
Rădulescu, pensionat (după pensionare, medicul se va stabili la Ocnele Mari). Din „mandatul” său, atrage
atenţia – pentru situaţia financiară a spitalului – adresa sa din 5 ianuarie 1922, prin care acesta cerea ca „plata
curentului spitalului să fie amânată până la 20 ianuarie”.
La 2 februarie 1922, la cârma instituţiei se numeşte definitiv dr. Nicolae Zamfirescu. Acesta conduce
spitalul până la 1 noiembrie 1937 (funcţionase şi condusese spitalul Drăgoeşti între anii 1919-1922). La 18
august 1922, primarul oraşului îl anunţa pe şeful poliţiei că „D-l medic comunal local, prin adresa nr. 294,
comunică (sic!) că locuitorii din mahalaua Capu Dealului, pendinte de această comună, nu-şi văruiesc casele,
ţin depozite de gunoaie în curţile lor, fântânile (puţurile) nu sânt slăite şi nu pun pietriş în jurul lor, iar în cel
mai principal caz, la conducta de apă a comunei, de la Cozia, două guri sunt astupate prin punere de gunoaie”
(Fântâna din Dealul Oltului, situată lângă via Mânăstirii Cozia era a urbei Drăgăşani, n.n.). În noaptea de
18/19 octombrie 1922, răufăcătorii au intrat „în curtea spitalului şi au spart locuinţa subchirurgului, furând
mai multe obiecte de valoare”. Se cerea atunci instalarea unor becuri pentru lumină. În 1925, activau ca
medici ai spitalului, Gheorghe Roşescu şi Ion Săndulescu.
În paralel cu activitatea Spitalului din Drăgăşani şi a medicilor menţionaţi, în această perioadă (anul
1925), existau în Drăgăşani şi unele instituţii publice de binefacere şi de caritate: Spitalul comunal, Spitalul
israelit, Azilul de bătrâni, Azilul comunităţii israelite pentru bătrâni, Secţia Societăţii IOVR şi Secţia
Societăţii „Ocrotirea Orfanilor de Război”.
Între 1935-1939, erau „la modă” operaţia de apendicită şi tratamentul venericilor prin spălături uretrale
cu soluţii dezinfectante, înşelându-se buna credinţă a oamenilor. Dr. Ion Bâja, care până la venirea dr. Ion
Băluţă a funcţionat din 1936 până în 1937 ca chirurg la spital, şi-a deschis aproape de spital un sanatoriu
privat. În 1937, după ce-şi expediase bunurile personale, sanatoriul a luat foc în mod misterios, neputându-se
stabili cauza incendiului. După încasarea unor sume mari pentru care era asigurată clădirea, localul a fost
vândut.
În anul 1937, bolnavii erau primiţi în două saloane mari cu o capacitate de 12 paturi fiecare şi o
rezervă cu 7 paturi pentru contagioşi. O rezervă a spitalului servea ca locuinţă pentru moaşa unităţii. În
centrul pavilionului principal, se găseau cancelaria, sala de consultaţii şi pansamente, două rezerve cu câte un
pat, o cameră pentru farmacie şi un corp în stânga, cu aceleaşi dimensiuni, adăpostind bucătăria şi camera
pentru depozitat efecte. Pavilionul principal era încadrat în faţă, pe dreapta, de un corp cu trei camere şi o
342
pivniţă, servind ca locuinţă pentru oficiantul sanitar al spitalului, şi un corp în stânga, cu aceleaşi dimensiuni,
cuprinzând camera pentru alimente şi o cameră de locuit cu două paturi pentru bucătăreasă şi spălătoreasă.
Pentru depunerea cadavrelor, în spatele spitalului, spre calea ferată se găsea morga, cu un perete dărâmat
complet, „cadavrele fiind depuse într-o magazie de scânduri”. Pe de altă parte, „.Spălătoria, dintr-o zi în alta,
poate acoperi sub dărâmături pe spălătoreasă”.
În acelaşi an – 1937, se mai constată că: „Spitalul este luminat cu lumină electrică, alimentarea cu apă
se face de la conducta oraşului care este adusă până în curtea spitalului. Mobilierul spitalului este învechit şi
deteriorat, efectele spitaliceşti, paturile, rufăria, sunt uzate. Nu există instrumentar chirurgical şi nu există
etuvă. Nu există autoclav şi pupinel pentru sterilizare. Vata şi tifonul sunt sterilizate în cuptorul de la
bucătărie. Această stare dezarmantă pentru o instituţie de asistenţă socială şi deprimantă pentru conducătorul
său, explică, în parte, stagnarea activităţii spitalului.
La 10 septembrie 1937, în momentul „agoniei”, apare „salvarea”: dr. Costinescu, ministrul sănătăţii.
El pune prima piatră la temelia noului pavilion cu 50 de paturi. Cu acest prilej, publicaţia „Îndrumarea
Vâlcii” consemna: „Tot în ziua de 10 septembrie, s-a pus, în prezenţa d-lui dr. Costiniu, piatra fundamentală
a spitalului ce se construieşte tot cu sprijinul d-sale, în oraşul Drăgăşani. Cu tot timpul nefavorabil, au luat
totuşi parte o mulţime de cetăţeni din oraş şi împrejurimi. Iniţiativa de la Drăgăşani este foarte binevenită,
deoarece se cunoaşte starea de mizerie, ruină şi dezorganizare în care se găsea până acum vechiul spital din
acel oraş”. La 1 noiembrie, dr. Nicolae Zamfirescu, după o muncă se 15 ani, luptând cu multe greutăţi,
părăseşte conducerea spitalului, pentru o odihnă binemeritată.
Scurta monografie a comunei urbane Drăgăşani, întocmită de dr. Gh. Roşescu, medicul oraşului, la
data de 20 septembrie 1938, oferă date interesante atât despre starea economică a Drăgăşanilor, cât şi despre
demografia privitoare la localitate - indicatorii de sănătate ai populaţiei şi deplorabilele condiţii igienico-
sanitare ale oraşului. Dacă ar fi să ne referim doar la mortalitatea infantilă consemnată în această monografie
pe anul 1937, observăm că la o populaţie a oraşului de 7.831 au decedat 60 de copii de 0-1 ani, la spitalul
oraşului. Din lucrare, desprindem: „Un spital dărâmat, vechi, altul nou construit care aşteaptă mobilierul şi
instalaţiile diverse pentru a fi pus în funcţiune.”, aşteptare ce se prelungeşte până în anul 1940. După această
dată, vechiul spital este menţinut pentru izolare şi ca locuinţă pentru personal.
În 1938, muncitorimea începuse să se organizeze şi să-şi ceară dreptul la o viaţă mai bună. Politicienii
vremii, pentru a satisface măcar în parte revendicările, înfiinţează dispensare de ocrotiri sociale. La un astfel
de dispensar, a fost titular dr. Gh. Roşescu. În acelaşi an, funcţionau în oraş alţi doi medici, dintre care „unul
are şi instalaţii de raze X, cu care acesta înşela mai uşor naivitatea suferinzilor”. Dr. Roşescu mai
înregistrează „în oraş, o moaşă oficială, două particulare” şi lipsa surorilor de ocrotire „de care este
nevoie”. Găsim aci un oficiant sanitar cu şcoală specială. „Costul sănătăţii publice” per capita, subvenţie
pentru Dispensarul de ocrotiri sociale şi pentru secţia de puericultură: 35.300 de lei! Dispensarul oferea
muncitorilor oarecare asistenţă în mod gratuit. În anul 1938, spitalul, funcţionând tot în localul vechi, îşi
măreşte capacitatea la 40 de paturi. În acest an, se obţine şi o autoclavă pentru sterilizarea materialelor,
instrumentar chirurgical, aparate medicale, rufărie şi efecte de spital. Pavilionul nou este terminat în 1938,
dar nu poate intra în funcţiune, întrucât instalaţia electrică nu era montată. În anul următor (1939), condiţiile
de lucru s-au mai ameliorat şi datorită numeroaselor îmbunătăţiri aduse de dr. Băluţă, noul director. Astfel,
pe lângă instrumentarul necesar sălii de operaţie, s-a instalat un mic laborator pentru analize medicale, s-a
obţinut un aparat de ultrascurte, s-au completat efectele şi mobilierul de spital şi s-au făcut reparaţii urgente
la spitalul cel vechi, în valoare de 10.000 de lei. Din materialul rezultat de la demolarea morgii şi spălătoriei,
s-a construit un local nou, cu funcţiune provizorie de morgă. În acest an, au fost internaţi 1108 bolnavi, din
care 195 boli contagioase (o mare epidemie de scarlatină), tuberculoză - 47, pelagră - 39 etc. La consultaţie,
s-au prezentat 5.350 de bolnavi. Spitalul funcţiona, acum, cu 60 de paturi.
În 1939, spitalul era condus de dr. Băluţă şi funcţiona tot în localul vechi. Noul local a intrat în
funcţiune în anul 1940, spitalul vechi fiind folosit în continuare încă 3-4 ani, pentru izolarea bolnavilor
contagioşi. Între anii 1939-1944, au funcţionat cu cabinete particulare câţiva medici polonezi refugiaţi: dr
Pătraş Samoilă - stomatolog (1940-1946), dentistul Scherman Oscar (1938-1957), dr. Zaharia Zub (1942-
1957) ş. a. Pentru perioada războiului (1940-1944) şi până în 1951, arhiva spitalului a fost arsă din ordinul
unui administrator, pe motiv că avea multe file scrise cu cerneală verde (!).Este evident că prefacerile social-
economice şi politice din timpul dictaturii proletariatului, au dus la schimbări şi în activitatea spitalului.
În anul 1944, „un număr de paraşutişti americani capturaţi, răniţi, au fost îngrijiţi în spitalul Drăgăşani,
în condiţii foarte bune, de dr. Ion Băluţă, şeful spitalului”. Spitalul a rămas mixt până la 1 octombrie 1945,
când, în urma unei reorganizări sanitare preconizate de Ministerul Sănătăţii (ministru - prof. dr. Dimitrie
343
Bagdasar), s-a hotărât scindarea spitalului mixt în două secţii de bază - chirurgie şi boli interne, care şi-au
împărţit paturile în mod egal. De la 1 octombrie 1945, a venit în spital, ca medic secundar, dr. Mihai Ionescu
(boli interne) - primul medic secundar din Drăgăşani, care a fost ctitorul acestei secţii având, iniţial, 30 de
paturi. În 1947, noul specialist susţine concursul pe post şi devine medic primar de interne. Personalitatea
medicală proeminentă, tenacitatea şi dinamismul care-l caracterizau pe dr. Ionescu Mihail, au făcut ca
specialitatea de boli interne şi activitatea medicală din Drăgăşani să cunoască o eficienţă deosebită. Am putea
spune că munca depusă de el a însemnat începutul activităţii medicale ştiinţifice şi moderne în oraş. Anterior,
fusese extern, intern şi secundar la spitalele Eforiei din Bucureşti. Prin soţia sa, farmacista Margareta
(născută Rosignon), care lucra la Depozitul Central al Ministerului Sănătăţii, a reuşit să aducă la spitalul din
Drăgăşani primul aparat de sterilizare, o masă de operaţie, un aparat Roentgen, inventar moale şi materiale în
cantitate suficientă.
În 1947, dr. Băluţă se mută la Râmnicu-Vâlcea, iar director al spitalului devine dr. Mihail Ionescu. În
anul 1948, în urma unor conflicte, dr. Ionescu este mutat la spitalul Brezoi, de unde revine la Drăgăşani în
1951, rămânând şef de secţie medicală până în iulie 1968, când decedează. Între 1948-1949, spitalul este
condus de dr. Titu Lapteş - medic specialist chirurg, apoi, între 1949-1952, de dr. Mircea Botescu. Au urmat
la conducere: dr. Ştefan Rădulescu - radiolog (1952-1953), dr. Vasile Toncescu - ginecolog (1953-1956), dr.
Cernăzianu Preoteasa – ginecolog (1956-1957), dr. Mihai Popescu – ginecolog (1957-1967), dr. Traian
Mareş – chirurg (1967-1968), dr. Petre Miroiu - boli interne (1968). Din 1948, în memoria prof. dr. Dimitrie
Bagdasar, fost ministru, mort în acel an, strada spitalului îi poartă numele. Până atunci, strada s-a numit
„Fraţii Nicolescu”, după numele donatorilor terenului pentru spital.
Este interesant de menţionat faptul că în 1948 lucrau în judeţul Vâlcea numai 87 de medici, din care în
mediul urban - 61 şi în cel rural - 26. În Drăgăşani, sunt menţionaţi la data respectivă 7 medici: Gh. Roşescu,
Ion Băluţă, Mihai Ionescu, Ion Stretcu, Valerian Popescu, Zaharia Zub şi Dimitriu Eugenia. În mediul rural
de aici, numai 1 medic: Tudose Manda Elena. Numărul de paturi în spital: din 1940 până în 1947 - 60 de
paturi, împărţite în mod egal între chirurgie şi interne. În oraş, exista un cabinet medical şi un dispensar de
puericultură. La dispensar, funcţiona dr. Ion Stretcu, care trece în 1949 ca medic consultant, apoi medic
director al primei policlinici înfiinţate în Drăgăşani, policlinică ce a funcţionat în localul unde ulterior va fi
secţia de boli infecţioase. Dr. Ion Stănescu a plecat din oraş în 1951. În 1948, în spital existau 85 de paturi, în
1949 - 120, iar în 1950 - 135. În 1950, ia fiinţă Dispensarul TBC condus de dr. Gheorghe Iordache
(Georgică) şi, tot atunci, apare secţia de obstetrică-ginecologie cu 35 de paturi, condusă de dr. Mihai
Poenaru, fost medic secundar chirurg (din 1949). Între anii 1949-1951, au mai lucrat la secţia de interne, ca
medici consultanţi, dr. Ion Stănescu şi dr. Ştefan Rădulescu. Din 1953, funcţionează ca radiolog dr. Valerian
Popescu. Dr. Stoica Constantin a lucrat la secţia interne în 1958, numai 3 luni.
Creşterea numărului de paturi la 185 în 1952, s-a datorat finalizării unei noi aripi a corpului central,
construcţie începută în 1950 de întreprinzătorul director Mircea Botescu, cel care a rămas în amintirea
salariaţilor pentru eforturile de modernizare şi extindere a spitalului, înfruntând ignoranţa şi duşmănia unor
salariaţi administrativi care au ajuns până acolo, că pentru construcţia făcută au dorit să-l priveze de libertate
pentru „deturnare de fonduri”. A fost şi motivul pentru care acest minunat om şi organizator de sănătate a
plecat din Drăgăşani, după ce Tribunalul suprem a anulat o sentinţă de condamnare dată în oraşul pentru care
făcuse atâtea. Tot el a început, în 1950, construcţia pavilionului în care avea să fie pediatria şi care era gata
cu parterul şi primul nivel în construcţie, în 1952, când iniţiatorul lor a plecat. Acest local s-a finisat abia în
1954, sub noul director, Vasile Toncescu. În urma HCM 4320/1951, spitalul s-a unificat cu policlinica şi
cabinetul medical urban. Acest cabinet a funcţionat iniţial la Primăria oraşului, apoi, din 1945 până în 1949 -
la actuala Casă de cultură. Din 1949, Policlinica a funcţionat în localul din Aleea Sănătăţii nr. 1 (devenit
local al dispensarului urban şi baie publică). Din 1952, aici a luat fiinţă Sanepidul. Policlinica s-a mutat în
localul secţiei de boli infecţioase, unde a funcţionat până la darea în folosinţă a noului local al policlinicii
(1967). Secţia de boli infecţioase se organizează separat, cu 15 paturi, de care se ocupa dr. Chisacov Matei şi
dr. Mihai Ionescu.
La Sanepid (Centrul Sanitaro-Antiepidemic) au funcţionat dr. Dumitru Manolescu, director (1951-
1952), dr. Alexandru Diaconu, director (1953-1957), dr. Emil Boerescu (1951-1957) care fiind epidemiolog
a intrat cu ½ normă la secţia contagioase pe care, din 1957, a reorganizat-o şi i-a devenit şef; dr. Emanoil
Creţan (1956-1957), după ce a funcţionat câteva luni ca medic de circumscripţie, a trecut ca medic consultant
la secţia chirurgie; dr. Ileana Ştefănescu, medic de laborator (1953-1957), dr. Elvira Popescu - medic de
laborator (1953-1956), Virginia Rădulescu - chimist.

344
Odată cu unificarea spitalului, se înfiinţează în oraş două dispensare sanitare urbane. Între 1952-1957,
lucrează la circumscripţiile urbane dr. Ion Stretcu, dr. Iosif Franţ, dr. Dumitru Rădulescu, dr. Edviga
Diaconu, dată de la care aceşti doctori lucrează şi la secţia de boli interne. Între 1957-1959, a funcţionat la
circumscripţia urbană dr. Mircea Diaconu, dr. Emanoil Creţan, dr. Ion Buharu (1961-1964), dr. Petre Miroiu
(1961-1962), dr. Romeo Mihăescu (1963-1967), dr. Gabriela Lupaşcu (1970-1971), dr. Rodica Condieri-
Scarlat (1969-1971), dr. Elena Rizea (1971-1974), dr. Maria Inţe (1973-1974), dr. Ion Teodor Stan (1974),
dr. Viorica Floca (1974), dr, Valerian Dinculescu (1969-1970), dr. Cristina Podgornei (1969-1970), dr. Lucia
Roman (1969-1972), dr. Felicia Ştefan (1969-1971). În 1952, circumscripţiile urbane aveau în componenţa
lor 2 puncte sanitare şcolare şi un punct sanitar de întreprindere, asigurat de un medic cu ½ normă. Spitalul
avea atunci 18 medici şi 49 de cadre sanitare medii, iar printre activităţi şi realizări: 5.521 de internări,
44.989 zile de spitalizare, 216 coeficient de utilizare a paturilor, 8 zile - durata medie de spitalizare, 1,9% -
mortalitate în spital, 57.582 consultaţii şi tratamente, mortalitate infantilă - 47,8 la mie, natalitate - 23,4 la
mie, morbiditate generală - 8,580 la suta de mii de locuitori. Spitalul se extinde continuu (150 de paturi în
1953). În 1954, când se finalizează noul pavilion, se înfiinţează secţia de pediatrie, cu 35 de paturi.
În 1957-1958 se unifică şi dispensarul TBC cu spitalul, care ajunge astfel la 225 de paturi. La aplicarea
HCM 1365/1957, spitalul Drăgăşani era încadrat cu 171 salariaţi (24 de medici, 1 chimist şi 91 de cadre
medii, din care 7 felceri, 57 surori, 1 oficiant sanitar, 11 moaşe, 2 laboranţi, 1 tehnician dentar, 12 alţi
salariaţi. Pe lângă farmacia cu circuit închis, funcţionau în oraş alte 2 farmacii publice, o bucătărie de lapte
pe lângă circumscripţiile sanitare urbane şi un serviciu de salvare cu o autosanitară. Activitatea în spital:
6.425 internări, 91 de decese în spital, 304 coeficient de utilizare a paturilor, mortalitate infantilă - 76 la mie,
mortalitate generală - 49,450 la suta de mii, natalitate - 17,16 la mie. La secţia de boli interne, lucrau dr.
Mihai Ionescu, dr. Ion Stretcu, dr. Dumitru Rădulescu, dr. Iosif Franţ şi Gh. Roşescu. De la 15 octombrie
1962, a început să lucreze dr. Petre Miroiu. Începând cu anul 1963, dr. Dumitru Rădulescu trece la
Policlinică, ca medic primar până în 1968, când redevine şef de secţie. Din 1967, vine în secţie dr. Cecilia
Stanciu, iar între 1970-1972, a lucrat aici dr. Gh. Vasilescu. La secţia Chirurgie, au lucrat: dr. Valentin
Scripcă (se pensionează în 1970), dr. Ion Stoianovici (1952-1955), dr. Stelian Slăbescu (1955-1957), dr.
Emanoil Creţan, dr. Traian Mareş (1966-1967), dr. Ilie Pârşcoveanu şi dr. Adrian Poenaru. Secţia Obstetrică-
ginecologie: dr. Mihai Popescu - şef de secţie din 1952 şi medic primar din 1962; dr. Vasile Toncescu, dr.
Marin Cernăzianu-Preoteasa, dr. Gh. Gorzo (1962-1964), dr. VasileTănaşcu, dr. Ştefan Stanciu, dr. Eugen
Roman, dr. Constantin Iliescu şi dr. Ştefan Antonescu. Secţia pediatrie: dr. Victoria Ravariu (Bucoveanu) şi
dr. Maria Chisacov, dr. Maria Preoteasa, dr. Marin Hoară, dr. Angelica Diaconescu, dr. Gorel Ceauşu, dr.
Olga Constantinescu, dr. Liviu Todea, dr. Valerian Dinculescu, dr. Petre Adam. Secţia Contagioase: dr. Emil
Boerescu şi dr. Emilian Ionescu (din 1973).
În 1958-1960, spitalul - deservit de 198 de salariaţi - funcţiona cu 230 de paturi, în 1961-1963 cu 240,
în 1964-1068 cu 275 şi era deservit de 198 de salariaţi; în 1964, unitatea a fost dotată cu primul
electrocardiograf. În 1962, policlinica avea 15 cabinete. În 1967, numărul salariaţilor spitalului creşte la 275
(26 medici, 1 chimist, 67 - personal mediu sanitar, 77 - personal auxiliar, 51 - personal elementar, 51 -
personal administrativ şi muncitori.
Staţia de salvare, înfiinţată în 1965, îl are ca prim director pe dr. Petre Miroiu. Este dotată cu 11
autosanitare şi în 1967 a răspuns la 5.000 de chemări. În februarie 1968, staţia se transformă în Serviciul de
Salvare al Spitalului. În 1966, în policlinică vin dr. Traian Mareş (chirurg) şi dr. Constanţa Mareş
(ginecolog). Dr. Vasile Tănaşcu începe să lucreze la secţia Obstetrică-ginecologie, în locul său rămânând ca
chirurg, dr. Emanoil Creţan. În 1967, se finalizează policlinica cu trei nivele; la data intrării în folosinţă, ea
avea 2 cabinete de boli interne, 1 cabinet chirurgie, 1 cabinet pediatrie, 1 cabinet neurologie, 1 cabinet ORL,
1 cabinet radiologie, 1 cabinet stomatologie, dispensar TBC, 1 laborator de analize.
În 1968, spitalul avea 310 paturi, prin punerea în funcţiune a localului cu două nivele, al fostului sediu
raional al PCR. Maternitatea se mută în acest local şi se amenajează aici 120 de paturi. Secţia interne creşte
la 75 de paturi, pediatria - la 70 (5 pentru însoţitori) chirurgia - la 55 şi contagioasele - la 45.
În 1973, prin aplicarea Decretului 296, spitalul se reorganizează, adăugându-i-se secţia Măciuca, cu 35
de paturi de medicină generală. Prin construcţia şi darea în folosinţă a unei creşe cu 100 de paturi în 1973,
spitalul ajunge, în iulie acelaşi an, la 501 paturi. Cele 17 dispensare rurale rămân, ca şi în 1968, în subordinea
spitalului Drăgăşani. În 1974, la Liceul teoretic, se amenajează şi intră în funcţiune 1 cabinet stomatologic
(încadrat de dr. Pârvu Marin).
În policlinică, există 3 cabinete de boli interne (Tatiana Roman – medic şef al policlinicii - din anul
1973 şi dr. Paraschiva Indrieş), 1 cabinet de pediatrie (dr. Laurenţiu Holerga şi dr. Cristina Podgornei), 1
345
cabinet de radiologie (dr. Elena Savu), câte 1 cabinet de ginecologie, ORL, neurologie - fără medic, 1 cabinet
oftalmologie (dr. Nicolae Nicolae), 3 cabinete stomatologie cu câte 2 medici fiecare (medicii Cornel Tuţă,
Constantin Călin, Orest Mecicovschi, Radu Popescu, Ana Călinescu, Nicolae Mecicovschi, Grigore
Locusteanu, Cristina Nica), 1 cabinet psihiatrie (dr. Ion Stanca), aparat MRF, 1 laborator de analize medicale
centralizat (chimişti - Virginia Rădulescu, Smaranda Morariu, Rodica Dinculescu şi 8 cadre medii sanitare),
1 laborator de epidemiologie cu 4 asistenţi de igienă. La 1 iulie 1973 lucrau în spital (inclusiv la dispensarele
rurale, urbane şi policlinică) 62 de medici, din care 13 stomatologi şi 3 chimişti, 269 persoane cu studii medii
şi auxiliari (113 asistenţi, 99 surori, 30 de moaşe, 141 - alte funcţii auxiliare). Între 1969-1973, activitatea
spitalului a cunoscut o dezvoltare foarte mare, indicatorii specifici de sănătate ilustrând rezultate relevante:

Indicator 1969 1970 1971 1972 1973


Natalitatea 21,3 20,3 16,8 21,1 17,5
Mortalitatea generală 7,1 7,2 6,8 6,4 7,5
Mortalitatea infantilă ‰ 30,1 20,6 24,5 9,5 30,4
Avorturi ( la % de naşteri) 82,9 79,6 108 118 173
Spor natural al populaţiei 10,4 13,3 10 14,8 10
Utilizarea patului 292,3 309 320 299 288,6
Durata medie de spitalizare 9,8 10,2 10,4 9,5 9,6
Mortalitatea pe spital 0,92 0,71 0,50 0,41 0,44

În prezent, se află în derulare proiectul „Modernizarea infrastructurii fizice a serviciilor sociale în


municipiul Drăgăşani”. Proiectul este finanţat în cadrul Programului Operaţional Regional 2007-2013 şi
constă în amenajarea spaţiului necesar pentru funcţionarea unui Centru de zi destinat îngrijirii
vârstnicilor. „Se va mansarda clădirea în care funcţionează la ora actuală cantina de ajutor social (. . .)
centrul de zi va acorda servicii pentru 50 de vârstnici” (Master plan Drăgăşani, 2).

2. SITUAŢIA FARMACEUTICĂ
În Drăgăşani, prima farmacie a luat fiinţă în anul 1867. În acel an, la 3 ianuarie, farmacistul
Pantelimon Georgescu depunea actul de diplomă şi cerea primarului din Râmnic aprobare pentru a deschide
farmacie în târgul Drăgăşanilor, unde „încă nu este farmacie”. Cererea a fost trimisă primarului din
Drăgăşani, care a avizat-o favorabil (DJVAN, fondul PJV, dos. 99/1867, f. 4). Şi totuşi, nu lui i s-a aprobat
deschiderea farmaciei, ci lui Iulius Eitel (spiţer cu diplomă din Viena, eliberată în anul 1866), fiul
farmacistului Iosif Eitel, care, în 1843, era spiţer în Piteşti „de trei ani” (Angelescu, 1904, 125). În 1867,
Iulius era ajutor de farmacist la „Farmacia Salvator” din Râmnicu-Vâlcea, pe care tatăl său o cumpărase în
1855. Şase locuitori din acest oraş adevereau că Iulius Eitel, născut în anul 1844, este „din familie onorabilă
pământeană”. Între anii 1838-1840, exista un farmacist Friedrich Eitel, supus austriac, locuitor în Bucureşti
(Ibidem, 93-94, 100). Probabil că Iulius era nepotul acestuia şi Iosif Eitel dobândise cetăţenia română.
Înfiinţarea primei farmacii din Drăgăşani s-a făcut în temeiul Decretului domnesc nr. 859/27 mai 1867
şi a Ordinului Direcţiunii Sanitare nr. 1375 din acelaşi an. În urma acestui decret, Iulius Eitel a deschis în
Drăgăşani prima farmacie, pe care a intitulat-o „La Salvator”, nume sugestiv şi dătător de speranţe celor
suferinzi. Demn de menţionat este faptul că, la 8 noiembrie 1877, farmacistul Teofil Petri raporta conturile
cu medicamente oferite gratuit bolnavilor săraci din plasa Oltul. Banii se ridicau din casa comunală şi se
înaintau „d(omnu)lui farmacist din oraşul Drăgăşani”. Au primit medicamente gratuit, bolnavi din comunele
Creţeni, Şuşanii de Jos, Uşurei, Amărăşti, Izvoru, Prundeni şi Mădulari.
În anul financiar 1891-1892, bugetul spitalului din Drăgăşani avea prevăzute, la cheltuieli, sume
pentru „medicamente” şi „cumpărare de instrumente (Alessandrescu, 1893, 138). Reiese că bolnavii erau
trataţi medical şi acest fapt întăreşte utilitatea farmaciei.
Peste aproximativ 14 ani, Iulius Eitel, prin actul autentificat de Tribunalul Vâlcea, la nr. 85 din 1880,
vinde farmacia „La Salvator”, farmacistului Teofil Petri. În anul 1896, acesta decedase şi moştenitorii lui
arendează farmacia, farmacistului Belcot Albert, care o ţine în arendă până în anul 1911. Moştenitorii
farmacistului Teofil Petri, vând dreptul de farmacie, prin contract autentificat de tribunalul Ilfov, Secţia
Notariat, nr. 1895, la 21 februarie 1911, farmacistului Ion Balaşiu, care a fost recunoscut de Direcţia sanitară
ca diriginte şi proprietar al farmaciei, cu adresa nr. 28.113/29 mai 1913. În anul 1916, personalul farmaciei
346
„La Salvator” din Drăgăşani era compus din diriginte-proprietar – Balaşiu Ion, şi un elev farmacist –
Theodor Nanci. În octombrie al aceluiaşi an, cei doi au fost mobilizaţi şi trimişi în Moldova. După război, în
1919, Balaşiu îşi reia activitatea, dar după câteva luni, se îmbolnăveşte de tifos exantematic şi decedează.
Moştenitoare, rămâne Ema Balaşiu, soţia sa; aceasta arendează farmacia, lui Dumitru Neciu, care venise din
Macedonia în 1918. El avusese farmacie personală în Bitolia, unde a funcţionat şi ca profesor de chimie la
liceul românesc. Nanci Theodor, şi el macedonean, fusese elevul lui Neciu la acel liceu, înainte de 1913.
La 10 iulie 1921, Ema Balaşiu arendează din nou farmacia, lui Theodor Nanci. Sediul farmaciei era pe
actuala stradă Decebal, în fostele case ale lui Costică Popa. De aici, s-a mutat în casele lui Ilie Popescu,
vizavi de biserica „Adormirea” (pe actuala str. Gib Mihăescu). Casele fuseseră construite de negustorul
Ştefănescu Goţa. Avînd nefericirea să-i moară copiii, acesta a adus-o pe sora sa Maria Drăgoi din Ardeal,
împreună cu cei trei copii ai ei: Soriţa, Dobra şi Şerban. Soriţa s-a căsătorit cu Ilie Popescu. În 1926, lui Th.
Nanci i se aprobă cumpărarea farmaciei. În 1948, farmacia a fost naţionalizată, devenind „Farmacia nr. 21”.
Prin Legea sanitară din 1921, în Drăgăşani se înfiinţează a doua farmacie, care este concesionată
farmacistului Neciu Dumitru, recunoscut ca diriginte-proprietar al acesteia. Astfel, în 1919, D. Neciu avea
două farmacii. El a cumpărat teren de la negustorul Nae Petcu Ioan şi a construit clădirea în care se află acum
Farmacia nr. 20. La 22 iulie 1922, meşterul Eftimie Cornescu a instalat aici lumina electrică.
D. Neciu a condus ce de-a doua farmacie până în anul 1934, când a arendat-o farmacistului Gheorghe
Stoian (Gogu), care a gestionat-o până în anul 1941, când a obţinut o farmacie la Huşi. pe care a administrat-
o până în 1945. În acest timp, farmacia din Drăgăşani este condusă de soţia sa până în 1945. De la această
dată, au condus-o împreună, până la naţionalizare.
O a treia farmacie, înfiinţată la 1 octombrie 1945, avea local propriu şi era situată în curtea spitalului
(actuala Farmacie nr. 80). În anul următor, în Drăgăşani au mai fost concesionate drepturile de funcţionare
pentru încă patru farmacii, fără să se mai ţină cont de numărul locuitorilor:
1. Farmacia Natalia Mihăescu, mutată din comuna Lădeşti în fosta casă în stil bizantin, a lui
Amzulescu;
2. Farmacia Elena Bănescu, situată pe colţul de nord-est al intersecţiei străzii Gib. Mihăescu, cu str.
T. Vladimirescu;
3. Farmacia Mihăiţa Popescu, soţia lui Nestor Popescu - notar public în Drăgăşani. Era situată pe
actuala stradă Gib. Mihăescu, la vest de liceul cu ceas (Laura Simulescu);
4. Farmacia Ştefan Tatuşescu, situată pe str. Traian.
Cele şase farmacii au funcţionat până la 1 martie 1949, când au fost naţionalizate. După această dată,
au rămas funcţionale doar trei farmacii, cele mai vechi: 20, 21 şi 80. După 1989, numărul farmaciilor a
sporit, toate fiind particulare.

Reabilitare exterioară Dispensar


(După Master plan Drăgăşani, 2011, pag. 15)

347
348
Cap. VIII - VIAŢA RELIGIOASĂ
1. PAROHIILE ORTODOXE
După crearea Mitropoliei Olteniei, Râmnicului şi Severinului (1939), centrele parohiale au fost
reorganizate (1940-1941). În perioada menţionată, parohiile din teritoriul actual al municipiului Drăgăşani –
în număr de 3 – ţineau de centrul parohial Suteşti, care cuprindea parohiile de la Zlătărei, Momoteşti,
Drăgăşani, Adormirea Maicii Domnului, Suteşti, Călina, Voiceşti, Şerbăneşti, Morunglavu şi Ştefăneşti.
Organizarea parohiilor ortodoxe nu se suprapune perfect cu cea administrativă: astăzi, enoriaşii
municipiului ţin de nouă parohii, dintre care opt - în teritoriul administrativ al municipiului şi cea de a noua -
în teritoriul administrativ al comunei Prundeni, toate aparţinând de Protoieria Drăgăşani - pr. protopop, Iulian
Buşaga (www.arhiram.ro). Prezentăm în continuare, o sinteză a informaţiilor istorice de ordin general,
referitoare la cele 9 biserici parohiale menţionate.
● Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” - Drăgăşani, îi are ca preoţi pe Gheorghe
Curiman şi Alexandru Viorel Popescu. Prima biserică – Biserica Târgului – a fost construită de Dima
preotul, Stan vătaf şi alţii (1793-1798), zugrăvită în 1803 şi reparată în 1836. În anul 1870, turlele au fost
date jos şi biserica refăcută (Stoicescu, 1970, 286-287). În Primul Război Mondial, biserica a fost distrusă şi
în locul ei a fost construită o altă biserică („Catedrala”), între 1930-1936, după proiectul arhitectului Jean
Văleanu, diplomat din 1926 (Tabloul arhitecţilor, 1949); pictura datează din perioada 1946-1947, fiind
opera artistului plastic Iosif Keber din Târgu-Jiu. Conform altor surse, construcţia ar fi fost realizată după
planul întocmit de prof. arhitect Alfred Mihăescu din Bucureşti (Anuarul Mitropoliei, 1941, 683-684). În
1941, parohia Adormirea Maicii Domnului era alcătuită din o parte a oraşului Drăgăşani (cu 1300 familii,
4153 suflete), a satului Călina (cu 123 familii, 400 suflete) şi Bârsanu (123 familii, 400 suflete), în total -
1259 familii, cu 4913 suflete. Biserica parohială nu era încă terminată, urmând să mai fie executate pictura şi
mobilierul (enoriaşii contribuind în mare măsură la reparaţia bisericii vechi şi la construirea celei noi,
inclusiv prin muncă); nu exista casă parohială. In parohie, funcţionau biserica filială „Sf. Ilie” şi biserica
filială „Sf. Nicolae” Bereni, ultima – cu cimitir propriu. Biserica parohială şi filiala „Sf. Ilie” foloseau
cimitirul oraşului. În parohie, existau 5 cantine şcolare, pentru circa 200 de elevi (Ibidem).
● Biserica „Sf. Ilie” Drăgăşani. Preoţi – Enache Cerbu şi Gheorghe Murguleţ. A fost construită în
secolul al XVIII-lea, de către Datco Cojocarul, Barbu Dranoviceanu postelnic şi alţii; refăcută în 1834 de
breslaşii cojocari, a fost apoi reparată în anii 1901 şi 1941 (Stoicescu, ibidem). În 1941, aceasta era biserică
filială a parohiei „Adormirea” din Drăgăşani, fără cimitir (Anuarul Mitropoliei, ibidem). Lucrări recente: în
anul 2010, parohul bisericii a reuşit să reabiliteze complet exteriorul lăcaşului, cu ajutorul unor fonduri
provenite de la enoriaşi şi din fonduri personale, lucrarea costând în jurul a două sute de milioane lei vechi
(Master planul Drăgăşani, 33-34).
● Biserica „Sf. Gheorghe” – Izvoranu. Preoţi: Nicolae C. Olteanu şi Mihai Făurar. Biserica a fost
construită şi terminată recent, cu contribuţia financiară a deputatului Vasile Bleotu.
● Biserica „Adormirea Maicii Domnului” - Capu Dealului. Preot: Daniel Stoica. Construită în 1824
(data pisaniei: 24 iunie 1824), de către Giurea, căpitan de panduri; reparată între 1870-1880, 1953-1957 şi
1981-1983; păstrează pictura originară (Stoicescu, ibidem). In 1941, aceasta era biserică filială a parohiei
Momoteşti-Drăgăşani, fără pământ, cu cimitir lângă biserică (Anuarul Mitropoliei, 1941, 684-685). În
cimitir, se află o groapă comună, în care au fost înmormântaţi numeroşi martiri ai evenimentelor din
Drăgăşani, din 1821. Biserica, cunoscută sub numele de „Biserica cu Cal” (După Master planul Drăgăşani),
a fost construită între anii 1818-1821, cu o singură turlă, din lemn, învelită cu tablă. Atât turla, cât şi
acoperişul nu sunt cele originare, biserica suferind mai multe reparaţii. Până în 1898, biserica a fost acoperită
cu şiţă; după un an, aceasta a fost înlocuită cu tablă de cupru, care, în timpul legionarilor a fost luată
împreună cu clopotul, pentru a se completa biserica cea nouă, construită în oraş. Biserica a fost acoperită de
către un donator, în 1940, cu tablă neagră, negalvanizată, iar în anul 2006, în timpul preotului Stoica Daniel,
s-a înlocuit tabla veche cu alta nouă, galvanizată.
Între 1948-1949, biserica din Capu Dealului s-a unit cu biserica Gârdeşti, devenind filială. In 1949,
cele două biserici se unesc şi cu biserica din Momoteşti, situaţie care a durat doi ani. Intre 1950-2000,

349
bisericile Gârdeşti şi Capu Dealului au rămas unite într-o singură parohie. Din anul 2000, biserica din Capu
Dealului a devenit biserică parohială de sine stătătoare (Ibidem)
● Biserica „Sfânta Treime” - Momoteşti. Preoţi: Mădălin Buşagă şi Irinel Dovleac. Conform pisanei,
lăcaşul a fost construit între 1926-1928, prin contribuţia enoriaşilor, a Primăriei Drăgăşani şi a lui I. C.
Brătianu, pictor fiind I. Constantinescu; a fost reparată după cutremurele din 1940 şi 1977, iar între anii
2001-2007, i s-au făcut reparaţii capitale. În 1941, parohia Momoteşti făcea parte din Drăgăşani şi funcţiona
pentru trei mahalale: Momoteşti (299 familii, 1040 suflete), Gârdeşti (168 familii, 725 suflete) şi Capu
Dealului (201 familii şi 2620 de suflete).
Biserica parohială poseda 17,5 ha de pământ (de la 1864), dar nu avea casă parohială. În parohie,
existau 3 cimitire (la Momoteşti, Gârdeşti şi Capu Dealului). Pe lângă biserică, funcţiona o cantină şcolară
din 1929, pentru 30 de copii.
● Biserica „Sf. Nicolae” – Gârdeşti. Preot: drd. Laurenţu Rădoi. Construită de Chera Gârdescu la
1826 (conform pisaniei din 1835), probabil, pe locul unei biserici mai vechi (satul Gârdeşti fiind pomenit în
1548, iar biserica - în 1582); biserica a fost reparată la 1906 şi 1949 (Ibidem). In 1941, era filială a parohiei
Momoteşti - Drăgăşani, cu cimitir lângă biserică, cu 9 hectare pământ donaţie şi alte 20 ha în comuna
Dozeşti, pădure, tot terenul fiind donat de Vasile Chera Gârdescu; nu avea casă parohială.
● Biserica „Sf. Nicolae” – Zlătărei. Preoţi: Gheorghe şi Augustin Petcu. Biserică de lemn din 1822,
clădită din zid între 1902-1910 şi sfinţită în ziua de 10 octombrie 1910. Aşa cum rezultă din pisanie, a fost
construită de locuitorii satului Zlătărei, la îndemnul preoţilor Florea şi Ilie Popescu (pictura - executată de
Ilie Ionescu-Dozeşti şi de zugravii Pavel Grigorescu şi Victor Fulgescu; restaurată în 1977, de către pictorul
Dumitru Hampu, şi în 1995, de zugravul George Rogojinaru); clădirea a fost reparată în 1937, 1958, 1970-
1977, 1986 şi 1995.
În 1941, parohia Zlătărei - cu satele Zlătărei (306 familii, 1350 suflete) şi Dobruşa (166 familii, 765
suflete) - totaliza 472 famili şi 2215 suflete. Biserica parohială stăpânea 7 ha de pământ; nu avea casă
parohială; în parohie, existau 2 cimitire (Zlătărei şi Dobruşa) şi Căminul cultural „I.Gh. Duca”. Pe lângă
biserică, funcţiona o cantină şcolară din 1938, pentru 20 de copii (Ibidem)
În teritoriul fostei comune Zlătărei, în satul Dobruşa (astăzi, comuna Ştefăneşti), se găseşte schitul
Dobruşa cu hramul „Intrarea în biserică”, datând de la sfârşitul secolului al XV-lea sau începutul secolului al
XVI-lea, fost metoh al Episcopiei Râmnicului (Ibidem), apoi biserică de mir (după 1864) şi – aşa cum reiese
din pisania bisericii „Sf. Treime” din Momoteşti - schit de călugări (din 1934). Un metoh al Episcopiei a
existat şi la Drăgăşani. El se numea chiar „Mânăstirea Drăgăşanilor”, fiind amplasat pe locul unde se află
acum piaţa de alimente, şi a fost demolat în 1948. In anul 1793, episcopul Filaret construieşte aici un local
pentru şcoală; în 1821, metohul era o construcţie solidă, care avea un paraclis cu picturi interioare;
construcţiile au fost înconjurate cu şanţuri de apărare împotriva armatei otomane care ocupase oraşul, în
scopul reprimării revoluţiei (Master plan Drăgăşani, 34-35).
● Biserica „Sf. Gheorghe” – Colonie. Preot, Daniel Bârneaţă. Biserica a fost terminată în anul 2005,
cu sprijinul financiar al deputatului Vasile Bleotu, care a acceptat să fie pictat pe pereţii bisericii, în calitate
de ctitor.
● Biserica „Sf. Nicolae” – Bereni. Preot: Mihai Catrina. Biserica a fost construită din zid, în 1916, în
locul alteia mai vechi din lemn şi a fost reparată în 1939. În 1941, era filială a parohiei „Adormirea Maicii
Domnului”, din Drăgăşani, cu cimitir lângă biserică şi posedând 5 hectare de pământ (Stoicescu, ibidem).

2. ALTE CULTE
In afara lăcaşurilor de cult ortodoxe, în municipiul Drăgăşani mai există următoarele edificii ale altor
culte:
● Casa de Rugăciune Adventistă de Ziua a Şaptea Drăgăşani, din str. Şeteanu 18 (construită în
1935);
● Casa de rugăciune Baptistă, din str. T. Vldimirescu, nr. 433 construită în 1998;
● Biserica Penticostală „Emanuel” din str. Regele Carol I, nr 68 (autorizată să funcţioneze într-o
casă închiriată);
● Sala Regatului Martorilor lui Iehova, din str. Decebal.
Conform informaţiilor oferite de pr. Buşagă, ar mai exista o altă biserică „sio” (penticostală?) pe str.
Nicoliţă Sanda, în bl. H şi o alta - neoprotestantă, la Capu Dealului.

350
Din datele Recensământului din 2002, rezultă că cele două comunităţi – baptistă şi adventistă – aveau
câte 25 membri, iar comunitatea penticostală – 20 membri. Se prefigurează o creştere a numărului membrilor
acestor culte.

Catedrala municipală Drăgăşani cu hramul Cavoul fam. Ştefan Filipescu


„Adormirea Maicii Domnului” (fost deputat şi senator liberal de Vâlcea)

Capela din Cimitirul „Eternittea”, după reabilitare, şi o pictură din interior


(După Master plan Drăgăşani, 2011, pag. 23)

351
Biserica din Capul Dealului, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”

Biserica „Sf. Ilie”, reabilitată prin insistenţele Pr. Enache Cerbu


(După „ProExpres” Drăgăşani)

352
Cap. IX – SPORTUL
Din documentele de arhivă, atâtea câte s-au păstrat, din studierea lucrărilor cu profil sportiv, dar mai
ales din mărturiile contemporanilor - în special ale celor care au condus destinele sportului şi din cele ale
sportivilor înşişi - , rezultă că şi în acest domeniu, drăgăşănenii au obţinut rezultate de care pot să fie
mulţumiţi. Printre alte surse bibliografice, informaţii interesante despre activitatea sportivă din Drăgăşani, le-
am aflat din monumentala lucrare Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România, vol. I-IV
(Bucureşti, Ed. Aramis, 2002), coordonată de drăgăşăneanul Alexie Nicu.
Memoria documentelor a păstrat o informaţie potrivit căreia, în august 1922 exista la Drăgăşani
Societatea Sportivă „Oltul”: ca urmare a organizării şi desfăşurării unei serbări, aceasta consumase curent,
fiind debitată de primarul oraşului, cu suma de 80 lei (Şerban - coord., 2004, 182). În anul 1952, în
Drăgăşani s-a construit Baza Sportivă “Petrolul”, cu sediul în Calea Pandurilor nr. 21, constând dintr-un
teren de fotbal gazonat, tribună cu 2000 de locuri, teren de fotbal pentru antrenament, terenuri bitumate
(baschet – handbal), vestiare, saună, bazin de înot, grupuri sanitare şi centrală termică proprie (Judeţul
Vâlcea, 1980, 327).
Rugby. Urmând criteriul cronologic al expunerii datelor, începem analiza noastră cu acest sport,
întrucât aici, un drăgăşănean – Toma Moldoveanu a obţinut rezultate excepţionale în prima jumătate a
secolului al XX-lea: între anii 1930-1942, el a cucerit patru titluri de campion naţional. Din 1942, în paralel
cu activitatea competiţională, a fost şi antrenor. Selecţionat în echipa naţională, între anii 1935-1955, T. M. a
participat la 12 întâlniri internaţionale, fiind – cel mai adesea – căpitanul echipei de rugby a României. A fost
arbitru de categoria A şi arbitru internaţional la acest sport (v. fişa sa, la capitolul Personalităţi
drăgăşănene).
Fotbal. Primele încercări pentru formarea unei echipe de fotbal a oraşului, au apărut prin anii 1943-45,
când ia naştere A.S.D. (Asociaţia Sportivă Drăgăşani), cu tricouri de joc în culorile alb-negru, echipă care a
susţinut numeroase jocuri amicale cu formaţii similare din Râmnicu-Vâlcea, Piteşti, Slatina, Craiova şi alte
oraşe apropiate.După o perioadă de pionierat, se va ajunge la un fotbal organizat şi mai eficient (Morariu,
2011, 16). În mod organizat, fotbalul drăgăşănean datează de la începutul anilor ’50 (mai exact, 1952) ai
secolului trecut, de când s-a construit terenul de fotbal care făcea parte din Baza Sportivă „Petrolul” (Vâlcea
- Monografie, 1980, 327). La Campionatul Regional din 1955, când Dinamo Piteşti se situa pe primul loc şi
promova în Divizia C, din seria respectivă făcea parte şi „Progresul” Drăgăşani (ulterior, devenită „Unirea”
Drăgăşani), aflată atunci pe locul 10, din 14 echipe (http://www.sport365.ro/forum/fc-arges).
La Campionatul Regional din 1958-1959, fotbalul drăgăşănean a fost prezent cu două echipe „Unirea”
Drăgăşani – locul 6 (cu 25 p.) şi „Oltul” Drăgăşani – locul 11, cu 17 p. (Ibidem). La începutul anilor ’60,
profesorul Gh. Giuran a pus bazele unei noi echipe – „Tractorul”, în care a pregătit şi promovat o serie de
jucători tineri şi talentaţi. În aceste condiţii - de la participarea, ani de-a rândul, în campionatul regional,
echipa va aspira mai sus, spre Divizia C. Din păcate, în 1961, a pierdut meciul de baraj cu „Muscelul”
Câmpulung, pentru promovarea în C. În 1965, „Tractorul” va fuziona cu „Unirea”. Astfel împrospătată, noua
echipă, sub numele consacrat de „Unirea”, va termina pe locul I Campionatul regiunii Argeş din anul 1966,
promovând astfel în Divizia C şi împlinindu-şi un vechi vis (Barbu-Morariu, 2011, 16). În perioada care a
urmat, în afară de profesorul Giuran, de pregătirea tehnico-tactică a echipei, s-au mai ocupat antrenorul Vasi
Găbrie şi – în 1969-1970 – Mihai Nicolae, fosta extremă stângă de la „Dinamo” Bucureşti (Ibidem). Sub
numele de „Unirea” Drăgăşani, echipa apare menţionată în Anuarul fotbalului românesc, ed. 1971-1973
(Morariu, 2011, 16). Rezultatele obţinute în această perioadă, o îndreptăţeau la atenţia acordată de cronicarii
şi scriitorii sportivi. Astfel, activând în seria a VI-a, la finele ediţiei 1971-72, echipa ocupa un loc fruntaş în
clasament, iar în Cupa României, după ce învingea la Drăgăşani (16 iulie 1972), cu 2-0, pe U.T.A Arad, se
califica în optimile competiţiei, fiind însă eliminată (cu greu!) de Rapid-Bucureşti, echipă care, în final, va
câştiga şi trofeul cupei.
În toată această perioadă, în oraş activau şi alte echipe: „Voinţa” - echipa Cooperaţiei; „Dinamo” -
echipa militarilor din unitatea militară locală; „Tractorul” - echipa SMT Drăgăşani; „Cauciucul” - echipa
Fabricii de Talpă şi Încălţăminte din Cauciuc (FINCA) şi „Farul”, care mai apoi îşi va schimba numele în
„Autobuzul” (echipă care reprezenta Autobaza de Transport din localitate). De la toate aceste echipe, au fost
353
promovaţi numeroşi jucători în echipa de divizia „C” a oraşului, iar „Cauciucul” şi „Autobuzul” chiar au
câştigat de câteva ori campionatul judeţului Vâlcea şi au participat la baraje de promovare pentru o categorie
superioară (Morariu, 2011, 16).
Până în 1959, jocurile de fotbal se disputau pe vechiul şi unicul teren existent; în toamna acelui an, s-a
inaugurat noul teren - amplasat pe locul fostului târg săptămânal din oraş. În perioada 1979-80, a fost
construită tribuna de beton şi s-au modernizat vestiarele (lucru repetat şi în 1993). de către „Petrolul”, care a
renovat şi instalaţiile.
În perioada 1979-89, „Unirea” a funcţionat sub noua denumire de „Viitorul”-Drăgăşani, reuşind ca la
finalul ediţiei 1984, în calitate de componentă a diviziei „C”, să se claseze pe un loc bun. După 1989, s-a
revenit la tradiţionala denumire „Unirea”, dar, odată cu reorganizarea sistemului competiţional, echipa s-a
afundat în anonimatul campionatului judeţean, unde evoluează şi în prezent. În anul 1992, a luat fiinţă echipa
„Petrolul”, patronată de schela petrolieră, echipă care a reuşit ca în 1994 să promoveze în divizia „C”, dar
mai apoi va retrograda din cauza schimbărilor condiţiilor economice şi a privatizării societăţii petroliere
(Morariu, 2011, 16).
Cu denumirea schimbată în CSM Drăgăşani, fosta echipă „Unirea” (care, o vreme, a evoluat şi în
Divizia C, va retrograda din nou în Liga a IV-a, unde evoluează şi în prezent. Unii gazetari şi sportivi îi spun,
încă, „Unirea”, mai ales după ce, în anul 2006, un grup local de iubitori ai acestui sport – dr. Alin Pavelescu,
primarul de atunci – Gheorghe Iordache, Sandu Şocu (fost secretar general al AJF Vâlcea) – juristul
primăriei ş.a. – au luat iniţiativa înfiinţării Clubului Sportiv Municipal (CSM) „Unirea” Drăgăşani. Scopul
iniţiativei era generos: revenirea în Liga a III-a de fotbal. La data menţionată, în Drăgăşani se prefigurau
patru echipe de fotbal la nivelul seniorilor: „Petrolul II” Drăgăşani şi „Alma Lex Drăgăşani” – aflate în
Divizia D, nou înfiinţata „CSM Unirea” Drăgăşani şi „Triumf” Drăgăşani, pe care voiau s-o înfiinţeze tinerii
antrenori Narcis Enăchescu şi Octavian Mâţoc! (Mănoiu, 2006)
Dincolo de clasamente şi clasificări, echipa s-a străduit permanent să-şi recapete gloria de odinioară. În
acest scop, antrenorii Octavian Mâţoc şi Narcis Zărnescu, mai apoi Alin Dumitrescu, au investit multă
energie, străduindu-se permanent să întinerească echipa, cu elemente tinere proaspete şi să ocupe prima
poziţie din serie, pentru a intra în cursa pentru mult râvnita promovare în C. Remiza (1-1) obţinută recent, pe
teren propriu, în partida cu „Hidroelectrica” Râmnicu-Vâlcea, i-au micşorat şansele, faţă de rivala sa Posada
Perişani, de a fi jucat, în vara aceasta, un meci de baraj pentru promovare.
În anul 2009, la cea de-a doua ediţie a Campionatului Judeţean de Fotbal feminin, Drăgăşaniul a
prezentat şi o echipă de fotbal feminin, organizată de antrenorul Nicolae Bugheanu pe stadionul CSŞ din
Râmnicu-Vâlcea. În ziua de 5 ianuarie 2012, la Clubul „Signorina” din Drăgăşani, au fost înfiinţate două
echipe de fotbal de sală ale liceenilor din Drăgăşani: „Steaua” Drăgăşani – echipa liceenilor de la Colegiul
Naţional „Gib Mihăescu” – şi „Juventus” Drăgăşani – echipa de la Grupul Şcolar Agricol „Ion I. C.
Brătianu” (http://valentinandrei.ro/vlnews/?p=31). Iniţiativa şi susţinerea financiară s-au datorat lui
Valentin Adrian Iliescu – pe atunci ministru pentru relaţia cu Parlamentul, şi făceau parte dintr-un program
complex de susţinere şi educare a tinerilor prin sport. Fotbaliştii de la Colegiul Naţional „Gib Mihăescu” au
primit un rând de echipament complet, în culorile Stelei, roşu-albastru, iar a doua echipă - cea de la Grupul
Şcolar „Ion I. C. Brătianu” - a fost înzestrată cu echipament alb-negru, culorile Juventus-ului. Cele două
echipe au primit şi câte un site, pe care îşi vor putea posta fotografii de la antrenamente, jocuri şi alte
manifestări sportive.
Şcoli, cluburi şi secţii de sport. În 1967, în cadrul Liceului Teoretic Drăgăşani s-a înfiinţat prima
grupă de atletism, profesori antrenori fiind Gheorghe Nicolaescu şi Gheorghe Giuran. După doi ani (1969),
aici se vor pune bazele Şcolii Sportive de Elevi, ca o secţie afiliată a liceului, coordonatorul acesteia fiind
profesorul Gheorghe Nicolaescu. Elevii sportivi erau pregătiţi în următoarele ramuri: atletism, fotbal şi
handbal; antrenor la handbal băieţi, era Gheorghe Giuran, iar la handbal fete – Liviu Burcea. În anul 1974,
echipa de handbal băieţi a obţinut locul VI pe ţară în cadrul Campionatului Naţional de Juniori şi Şcolari,
când s-a aflat în serie cu echipele Steaua, Dinamo şi E2 Bucureşti; echipa de fete a obţinut şi ea rezultate
meritorii. Componenţii echipei de handbal băieţi, după ce au absolvit liceul, au fost transferaţi în masă la
echipa de seniori „Carpaţi Mârşa”, iar Ciobanu Marin a fost selecţionat în lotul naţional de tineret al
României.
În 1972, Sala de sport a Colegiului Naţional „Gib Mihăescu” din Drăgăşani, aflată în administrarea
liceului, conţinea podium pentru haltere, box şi culturism, terenuri de handbal, volei şi baschet – bitumate,
tribună cu 300 de locuri, vestiare cu duşuri, grupuri sanitare (Ibidem). În 1976, echipa de handbal băieţi a
fost pregătită de prof. Mircea Stănciulescu, iar cea de fete - de prof. Adrian Dumitrescu. La cel de-al doilea
354
turneu final din anul menţionat, echipa de băieţi a ocupat locul VIII pe ţară. Ambele echipe au evoluat în
Divizia Naţională a Juniorilor şi Şcolarilor, până în anul 1984, când Clubul Sportiv Şcolar Drăgăşani a fost
desfiinţat ca unitate independentă şi transformat în secţie, afiliată pe lângă Liceul Industrial Drăgăşani.
În anul 1978, s-a înfiinţat Clubul Sportiv Şcolar Drăgăşani, ca unitate independentă, directorul acestuia
fiind Gheorghe Giuran (între 1979-1984: Marian Bunea); secţiile sportive în care se făcea pregătirea
viitorilor sportivi, erau: atletismul, fotbalul, handbalul, halterele şi boxul. Pregătirea elevilor se făcea de către
următorii profesori: Marian Bunea şi Gheorghe Nicolaescu II – la atletism, Nicolae Gorgorin – la fotbal,
Mircea Stănciulescu – la handbal băieţi, Adrian Dumitrescu - la handbal fete, Mihai Oţoiu - la haltere şi
Marcel Vultur - la box.
Între 1969-1984, la Şcoala Sportivă şi la Clubul Sportiv, au mai predat profesorii: Al. Morariu (fotbal),
Gheorghe Nicolaescu (fotbal), Ion Stanciu (fotbal), Eleonora Bunea – atletism (1979-1991), Antonio-
Valentino Drăgan (atletism), Ion Budinoi (box), Ion Mihăescu (box), Liviu Burcea – handbal fete (1970-
1976), Adriana Truşcă (handbal fete), Ion Mehedinţu (handbal băieţi).
În anul 1984, Clubul Sportiv Şcolar s-a desfiinţat ca unitate independentă; în primul rând - Boxul şi
Halterele, acestea fiind considerate ca sporturi „needucative”, ceea ce a avut ca urmare neîndeplinirea
criteriului privind numărul de grupe. În acelaşi an – 1984, în cadrul Liceului Industrial Drăgăşani s-a înfiinţat
o secţie de profil afiliată, purtând acelaşi nume: Clubul Sportiv Şcolar. Ramurile sportive care se promovau
aici, erau atletismul şi fotbalul. În 1990, secţia de atletism a trecut la Şcoala Generală nr. 1 din Drăgăşani,
profesori fiind Eleonora Bunea şi Gheorghe Nicolaescu II (în 1991: Constantin Teofilescu, Minodora Ady
Teofilescu, Lidia Petcan, Luminiţa Orza şi Cristian Orza); în acelaşi an, secţia de Fotbal a CSŞ a dispărut şi
s-au înfiinţat clase speciale cu acest profil (Fotbal).
În 1997, a luat fiinţă Asociaţia Sportivă „Olimpia Drăgăşani”, transformată ulterior în Clubul Sportiv
„Olimpia Drăgăşani”, conform legislaţiei sportive în vigoare. Preşedintele asociaţiei, de la întemeiere şi până
în prezent, a fost R. Teleşpan, care a manifestat permanent, pe lângă un spirit de organizare corespunzător,
energie şi pasiune.
De-a lungul ultimelor decenii, o serie de sportivi din Drăgăşani şi-au înscris numele – cu litere de aur,
de argint sau de bronz – în istoria sportului românesc, obţinând numeroase premii de nivel naţional, la mai
multe sporturi, după cum urmează:
Atletism Pluteanu Ady Minodora, fostă componentă a lotului naţional de atletism; s-a pregătit şi a
concurat la mai multe probe: 100 m, 200 m şi ştafeta de 4x100 m. Printre performanţele obţinute: multiplă
campioană a României, vicecampioană balcanică şi locul V în Cupa Europei;
Ungureanu Mioara – fostă componentă a lotului de atletism al ţării; „specialistă” la 400 m garduri,
campioană a României la această probă; a obţinut medalii, şi la întreceri internaţionale;
Roşu Elena – fostă campioană a ţării, la 300 m garduri;
Petcan Lidia Florentina a fost medaliată naţional la 5 km marş şi la maraton. După terminarea
junioratului, a fost transferată la Clubul Sportiv „Universitatea Bacău”, unde a obţinut alte performanţe
remarcabile, printre care:
- Titlul de campioană naţională;
- câştigătoare a maratonului „Paris”;
- medaliată la maratonul Marachesh (Maroc);
- medaliată la maratonul Palma de Majorca;
- participantă la Universiada de la Foukouka (Japonia).
Boroi Viorel – fost medaliat naţional la 400 m garduri.
Preduţ Ştefania – medaliată naţional la 400 m plat.
Teofilescu Constantin – medaliat naţional la 800 m şi la 1500 m. După terminarea junioratului, a fost
transferat la CS Steaua din Bucureşti.
Papa Ilie a ocupat locul V la proba de 400 m plat. Printre distincţiile care i s-au acordat, a fost şi aceea
primită „Pentru eroism şi devotament atletic”.
Au mai fost medaliaţi naţional: Petcan Rodica – la marş, Cosac Valentin – la marş, Luţu Liliana – la
probe combinate, Bolocan Nicolae – cros şi Munteanu Simona – la 400 m garduri.
În anul 2008, la ştafeta de 4x2 tururi, categoria Juniori I, tinerii din Drăgăşani s-au clasat pe locul III.
La Campionatul Naţional în Aer Liber, au fost obţinute următoarele performanţe:
- Juniori III: Aura Vătafu s-a clasat pe locul III la 800 m;
- Juniori II: la ştafeta 4-3-2-1 (m) – locul III;
- Juniori I, ştafeta de 4x100 m – locul IV.
355
În 2009, la Campionatul Naţional de Sală – Juniori II, Aura Vătafu s-a clasat pe locul III la 800 m, iar
la ştafeta 4x2 tururi, a ocupat locul II. Aceeaşi talentată sportivă s-a clasat (la 800 m) pe locul III la
Campionatul Naţional Şcolar; un loc similar a obţinut la Campionatul Naţional de Cros, iar Daniel Fiţoiu s-a
clasat pe locul II.
Printre tehnicienii şi specialiştii aflaţi în slujba atletismului drăgăşănean, se cuvin menţionate numele
lui C-tin Teofilescu, antrenor al lotului naţional de atletism şi Cristian Orza – un alt antrenor al lotului
naţional de atletism.
Oina. Secţia a fost înfiinţată pe lângă Şcoala „Nicolae Bălcescu”. Sportivii de la această disciplină au
obţinut 7 titluri naţionale şcolare şi de juniori (Juniori II şi Juniori I), două locuri II şi două locuri III la
campionatele naţionale, precum şi un loc III la „Cupa Federaţiei”.
Condoiu Ionel – fost jucător de oină, a activat ca membru în Biroul Federal de Oină şi a fost arbitru cu
ecuson F.R.O. (Federaţia Română de Oină); în această calitate, a fost desemnat mai mulţi ani de-a rândul,
„Arbitrul Anului”.
Softball. Secţia a fost înfiinţată în anul 2003. Sportivii de la această secţie, pregătiţi de profesorii-
antrenori Bunea Eleonora şi Bunea Marian, au obţinut numeroase performanţe de nivel zonal, naţional şi
internaţional, dintre care le menţionăm pe următoarele: 16 titluri naţionale, 10 medalii (argint şi bronz) la
confruntări naţionale; Locul II la Campionatul European – B din Düsseldorf – Germania, din 2008, sportiva
Moraru Gabriela fiind desemnată „Sportiva nr. 1 a Europei” pe anul 2008; Locul I la Cupa Balcanică din
Serbia, Locul V la Campionatul European de la Moscova, Locul V la Campionatul European de la Viena etc.
39 de sportive de la această secţie, au fost selecţionate în loturile naţionale de profil.
O mare grijă a fost acordată pregătirii elevilor şi tinerilor. De altfel, cele mai multe secţii şi cluburi au
fost înfiinţate pe lângă şcolile şi liceele din oraş, ceea ce grăieşte de la sine despre „materia primă” asupra
căreia s-au exercitat pregătirea şi educaţia sportivă. Energia şi entuziasmul specifice adolescenţilor şi
tinerilor, s-au reflectat în rezultatele obţinute, mai ales în ultimii ani, la sporturile cărora li s-a acordat
importanţă prioritară prin înfiinţarea secţiilor menţionate la începutul acestui capitol.
Aşa cum rezultă dintr-un raport al preşedintelui Direcţiei de Sport a Judeţului Vâlcea pentru anul 2008,
Colegiul Naţional „Gib Mihăescu” din Drăgăşani a obţinut locul I la Campionatul Naţional de Softball
(Comănescu, 2008, nepag.). O contribuţie însemnată la dezvoltarea, sprijinirea şi promovarea acestui sport,
o au Alin Pavelescu - preşedintele Comisiei pentru Sport şi medic al Lotului Naţional de Softball, Eleonora
Bunea - formator naţional de oină şi antrenoare a lotului naţional de softball şi Marian Bunea - antrenor al
lotului naţional de softball.
Handbal. Şi la acest sport, drăgăşănenii au obţinut, de-a lungul anilor, rezultate notabile. Enumerăm,
în ordine cronologică, câteva dintre cele mai semnificative.
● 2002: - Locul I la handbal masculin, la manifestarea Cupa ADOLESCENTUL, desfăşurată la
Drăgăşani (antrenor – prof. Gheorghe Giuran);
- Locul I, tot la handbal masculin, la Festivalul Handbalului Juvenil, desfăşurat la Baia Mare (profesor:
Dumitru Predica);
- Locul I la Cupa „Rusidava”, desfăşurată la Drăgăşani, la handbal băieţi (profesor: Gheorghe
Giuran);
- Locul IV la Turneul Semifinal de la Călăraşi, handbal băieţi (prof. Gh. G.).
● 2003: - Locul I la Campionatul Judeţean de Handbal – junioare IV, desfăşurat la Râmnicu-Vâlcea
(prof. Gh. G.);
- Locul I la Cupa ADOLESCENTUL, handbal masculin (prof. Gh. G.);
- Locul II la faza naţională desfăşurată la Oneşti (handbal băieţi, prof.: Dumitru Predica).
● 2004: - Locul I la Campionatul Judeţean de Handbal – junioare IV, desfăşurat la Râmnicu-Vâlcea
(profesor: Gh. G.);
- Locul I (handbal băieţi) la Festivalul Handbalului Juvenil, desfăşurat la Baia Mare (prof. Dumitru
Predica).
● 2005: - Junioare III - Locul I la Turneul de sală organizat de Asociaţia Judeţeană de Handbal Olt
(prof. Gh. G.);
- Handbal băieţi: Locul II la finala pe ţară, desfăşurată la Suceava în cadru Olimpiadei Naţionale a
Sportului Şcolar (ONSŞ); profesori: Dumitru Predica şi Valerian Drăguşin.
● 2006: junioare III; - Locul II în cadrul Cupei Memorialul „Titi Cincă”, desfăşurat/ă la Râmnicu-
Vâlcea (profesor Gh. G.);
- Junioare III: Locul I la Cupa „Rusidava”, Drăgăşani (profesor: Valerian Drăguşin.
356
● 2008: - Locul I la Olimpiada Naţională a Sportului Şcolar (prof.: Dumitru Predica).
● 2009: Junioare III - Locul I la Festivalul Handbalului Juvenil, desfăşurat la Baia Mare (profesori
antrenori: Dumitru Predica şi Valentin Drăguşin).
● 2010: junioare III - Locul IV la Turneul Semifinal de la Iaşi (profesori: Dumitru Predica şi Valentin
Drăguşin.
Rezultatele bune obţinute de tinerele de la CS Olimpia şi Şcoala Generală „N. Bălcescu”, ambele din
Drăgăşani, au fost remarcate la nivel de judeţ, de către Adi Comănescu, fostul director al DJST Vâlcea
(DJST Vâlcea, Raport privind activitatea Direcţiei pentru Sport a Judeţului Vâlcea in anul 2008, dos. nr.
1/2008, nepag.)
Şah. Turneul şahist „Trofeul Vâlcea 2006” a reunit la start peste 80 de iubitori ai şahului de toate
vârstele şi din toate colţurile ţării. Printre cluburile vâlcene care şi-au trimis reprezentanţi la acest turneu, s-a
numărat şi „Albatros” Drăgăşani. Juniorii drăgăşăneni s-au prezentat destul de onorabil: Alexandra Floroiu şi
Andrei Nicolae au obţinut câte cinci puncte. Maestrul Ion Dragu de la clubul din Drăgăşani, a făcut parte
dintre arbitrii întrecerii (www.http:// sport_expres.ablog.ro/pagina/2/. 11.01.2007).
La ediţia din 2008 (26-30 decembrie), organizată de Direcţia Judeţeană de Sport Vâlcea şi Şah Club
Râmnicu-Vâlcea şi dotată cu „Trofeul Vâlcea 2008”, au participat şi reprezentanţi ai SC „Albatros
Drăgăşani”. La junioare, la fete, Maria Cristina Stanciu de la Clubul de Şah „Albatros” Drăgăşani s-a clasat
pe locul al II-lea („Viaţa Vâlcii”, 25 oct. 2009, ed. on line).
În afară de participările şahiştilor locali la întrecerile judeţene, zonale şi naţionale, se desfăşoară
periodic Cupa Municipiului Drăgăşani la şah (aflată la ed. a III-a), destinată copiilor până la 14 ani –
întrecere omologată de Federaţia Română de Şah.
În prezent, activitatea sportivă din Drăgăşani se desfăşoară în următoarele structuri organizatorice:
1. Clubul Sportiv Municipal „Rusidava” (posedă certificat de identitate sportivă);
2. Clubul Sportiv Şcolar „Colegiul Naţional GIB MIHĂESCU”, cu secţiile de Fotbal (profesori: Florin
Lupu, Narcis Enăchescu şi Octavian Mâţoc) şi Softball (profesori: Eleonora Bunea şi Marian Bunea);
3. Clubul Sportiv Şcolar - Şcoala cu Clasele I-VIII „Tudor Vladimirescu”, secţia Atletism (profesori:
Luminiţa Orza şi Cristian Orza).

(Reproducere, inclusiv textul, din publicaţia „Actualitatea drăgăşăneană”)

357
Strandul din Drăgăşani, în urma reabilitării
(După Master plan Drăgăşani, 2011, pag. 11)

Sala de Sport din municipiu

358
Cap. X – TURISMUL
In comparaţie cu zona de nord a judeţului Vâlcea, care este deosebit de atractivă pentru frumuseţile
naturale, dar mai ales pentru monumentele religioase şi pentru multe alte obiective turistice, în sudul
judeţului, aparent, nu se găsesc puncte de atracţie turistică. Cu toate acestea, la Drăgăşani se poate vorbi de
trei variante de turism şi anume: viticol, cultural şi religios.
Dezvoltarea turismului viticol în zona Drăgăşani este de perspectivă, datorită fermelor particulare cu
acest profil, care s-au creat după 1989: Ferma Ştirbei (din Dealul Oltului), Ferma „Măr” a lui Mugur Isărescu
(din Dealul Oltului), Ferma „Iordache” (din Dealul Oltului) şi - Ferma „Valeriu Stoica” (din Dealul
Dobruşei). Toţi aceşti fermieri s-au asociat pentru a putea dezvolta culturile viticole, accesând fonduri
europene în valoare de 4 milioane euro şi investind 9 milioane euro pentru modernizare şi performanţe
calitative nemaiîntâlnite până acum în acest domeniu. S-au creat astfel premize pentru vizite de afaceri,
comercializarea produselor, simpozioane etc. Toate căile de acces spre aceste ferme, precum şi cărările
dintre parcelele de vii sunt asfaltate, iar sediile şi cramele sunt înzestrate cu cele mai moderne şi performante
utilaje şi instalaţii de preparare şi conservare a vinurilor.
În vederea dezvoltării turismului viticol, a fost alcătuit şi se află în derulare, un „Proiect de reabilitare
a Muzeului Viei şi Vinului, monument istoric în municipiul Drăgăşani”, proiect finanţat în cadrul
programului Operaţional Regional 2007-2013. Obiectivele specifice sunt următoarele:
- transformarea Muzeului Viei şi Vinului Drăgăşani, într-un motor pentru turism;
- creşterea contribuţiei la promovarea vinurilor de Drăgăşani ca brand de ţară;
- creşterea locurilor de muncă în municipiul Drăgăşani, în zonă şi regiune;
- angrenarea Muzeului în circuitul regional;
- transformarea turismului viticol la Drăgăşani, într-o componentă a dezvoltării regionale.
Un alt proiect lansat de edilii drăgăşăneni şi aflat în derulare, este „Promovarea potenţialului turistic al
Municipiului Drăgăşani, prin organizarea festivalului Anual al Vinului – FESTIVIN NOBILIAR”, proiect
alcătuit tot în cadrul Programului Operaţional Regional 2007-2013. Obiectivul principal al acestui proiect
constă în organizarea Festivalului Anual al Vinului la Drăgăşani - „Festivin Nobiliar Drăgăşani”, care
presupune promovarea produselor locale, prin activităţi specifice de marketing, rezultatul fiind o
valorificare optimă a produselor şi o imagine bine definită şi atractivă a municipiului Drăgăşani, ca o
zonă viticolă principală a României, avănd drept ţintă dezvoltarea şi consolidarea turismului intern.
(Master plan Drăgăşani, 3). Obiectivele specifice ale proiectului, sunt următoarele:
▪ Crearea premiselor la nivel local, pentru o promovare adecvată a specificului viticol al
municipiului Drăgăşani (prin asigurarea conlucrării tuturor factorilor locali, atât din spaţiul
public, cât şi din mediul de afaceri, producători locali etc.).
▪ Identificarea tuturor canalelor de promovare, în vederea asigurării derulării unor acţiuni
eficiente de promovare turistică a municipiului Drăgăşani.
▪ Identificarea unui târg relevant la nivel naţional, pentru a asigura reprezentativitatea
specificului viticol al Drăgăşaniului într-un astfel de eveniment.
▪ Planificarea, coordonarea şi derularea unui eveniment anual la nivelul municipiului Drăgăşani
dedicat promovării şi marketingului acestei zone, ca principal punct de referinţă viticol la
nivelul României (evenimentul Festivalul Anual al Vinului la Drăgăşani « Festivin Nobiliar –
Drăgăşani”) (Ibidem, 4).
A doua perspectivă de dezvoltare turistică, este cea culturală. În Drăgăşani, se află Casa Memorială a
scriitorului Gib. I. Mihăescu, precum şi un bust (inaugurat în primăvara anului 1997) al acestui mare prozator
de valoare naţională, drăgăşănean de origine. De asemenea, în Drăgăşani se află Muzeul Viei şi Vinului, în
care există şi o importantă colecţie etnografică cu specific local.
Parcul din mijlocul oraşului are şi o valoare sentimentală, din două motive: în el se află un arbore
plantat în anul 1918, odată cu actul Marii Uniri, iar momentul amenajării lui după primul război mondial, a
fost imortalizat de Gib. Mihăescu în nuvela Scuarul, care l-a entuziasmat – printre alţii – pe criticul
Perpessicius.

359
Clădiri şi edificii de patrimoniu, precum casa Petcu, localul parchetului, clădirea vechiului sediu al
Staţiunii de Cercetări Vini-viticole, localul Liceului agricol (inaugurarea căruia s-a făcut pe un teren donat
de familia Brătienilor, în 1926, eveniment consemnat de Gib. Mihăescu într-un articol păstrat în manuscris în
arhiva casei memoriale) – sunt tot atâtea motive de atracţie turistică.
Varianta turismului religios este asigurată de muzeul bisericii Sf. Ilie şi a schitului Dobruşa. De mare
interes este Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” – o construcţie monumentală care tronează în centrul
localităţii, constituind un motiv de mândrie pentru drăgăşăneni şi de admiraţie - pentru vizitatori.
În perspectiva de viitor (apropiat!), oraşul va beneficia de un edificiu modern, destinat activităţilor
culturale: palatul de cultură şi artă. Un punct de atracţie pentru turişti, îl constituie şi noul sediu al Primăriei,
inaugurat în 2001, în care se află şi Biblioteca Municipală Drăgăşani.
Actualii fermieri şi patroni au luat în calcul şi nevoia asigurării unor sejururi turistice, amenajând
hoteluri şi pensiuni moderne: Hotelul de trei stele MAX, din centrul oraşului, hotelul Sofianu, pe strada
Traian, hotelul Diaconescu, pe strada Carol - la km zero, hotelul Rusidava – toate acestea dispunând şi de
restaurante.

Muzeul Viei şi Vinului Drăgăşani,


aflat în reabilitare. Obiectivele specifice
ale iniţiativei, sunt transformarea
muzeului într-un adevărat motor pentru
turism, precum şi creşterea contribuţiei
acestuia la promovarea vinurilor de
Drăgăşani, ca brand de ţară (După
Master plan Drăgăşani, 2011, pag. 2)

Aspect din Parcul Central


al oraşului, în urma reabilitării
acestuia (După Master plan
Drăgăşani, 2011, pag. 19)

360
Cap. XI - PERSONALITĂŢI DRĂGĂŞĂNENE
Baractaru, Mihai V. (n. la 18 apr. 1915 în com. Oşeşti, jud. Vaslui) – inginer agronom; inovator, cercetător,
publicist. A efectuat vizite de documentare în URSS şi Ungaria, pentru schimburi de experienţă. A lucrat ca şef al
Secţiei Agricole din raionul Oceakov - Transnistria (1943-1944), şef al Centrului Viticol Drăgăşani (1945-1947), şef al
Ocolului Viticol Drăgăşani (1948-1949), inginer agronom la Staţiunea Viticolă Experimentală Drăgăşani şi totodată –
şeful Secţiei Agricole şi vicepreşedinte al Sfatului Popular al raionului Drăgăşani (1958-1961) şi cercetător ştiinţific
principal la staţiunea viticolă menţionată (1961-1982). Ca veteran din cel de-Al Doilea Război Mondial (a luptat până la
căderea Odessei), a fost decorat cu medalia „Bărbăţie şi Credinţă”, iar pentru meritele sale, a primit diferite alte medalii
şi ordine, în număr de nouă. În perioada 1962-1965, a fost propus deputat în Marea Adunare Naţională şi i s-a acordat
titlul de „Erou al Muncii Socialiste”. Contribuţii însemnate la refacerea vechilor plantaţii de pomi şi la armonizarea
speciilor, producerea materialului săditor în pepinierele proprii, extinderea suprafeţelor cu legume şi zarzavaturi,
microraionarea viticulturii în Podgoria Drăgăşani, producerea viţelor altoite etc. A participat la pregătirea şi
perfecţionarea specialiştilor, la centrele republicane de la Crevedia, Ploieşti-Stoineşti, Craiova, Galaţi etc. A publicat 12
broşuri de îndrumare şi promovare (Producerea viţelor altoite în Regiunea Argeş - 1963, Viţa de vie de pe lângă casă –
1968 ş.a.), 24 de de studii în „Anale” şi în volume colective, 5 pliante şi planşe etc. Brevet de inovaţie pentru
„Adaptarea grajdurilor şi magaziilor la altoitul şi forţatul viţelor altoite” (1964).
Barbu, Teodor (n. 14 oct. 1938, com. Voiceşti, jud. Vâlcea) – tehnician constructor; poet, publicist, animator
cultural. Tehnician constructor la Institutul Proiect Bucureşti (1956-1957) şi la Institutul de Proiectare Proiect din Piteşti
(1957-1958); şef atelier Proiectări la FINCA (Fabrica de Încălţăminte) Drăgăşani (1968-1989). Între 1970-1980, a lucrat
ca profesor (cu o jumătate de normă) la Şcoala Generală „1 Mai” din Drăgăşani. Începând cu anul 1984, până în 1995,
s-a ocupat (împreună cu Aurelian Drăguşin) de elaborarea şi editarea revistei „Convorbiri drăgăşănene”, ale cărei prime
numere au apărut prin heliografiere sau xeroxare. Redactor-şef la „Rusidava culturală” (2003-2004), redactor la
„Actualitatea drăgăşăneană” (1992-1997). Între 1994-2004, a fost preşedintele Cenaclului „Gib Mihăescu” din
Drăgăşani. Membru fondator (din 1990) al Fundaţiei „Gib Mihăescu” - Drăgăşani. Redactor şi colaborator la
Monografia municipiului Drăgăşani (2004) şi la Monografia Şcolii „Tudor Vladimirescu” din Drăgăşani (2008).
În anul 2011, a publicat volumul de versuri Balansoarul cu vise, bine primit de confraţii drăgăşăneni.
Bălaşa, Dumitru M. (n. la 1 aug. 1911 în cătunul Dealu-Mare din com. Guşoieni, jud. Vâlcea – m. 22 decembrie
2002, Drăgăşani) – teolog (absolvent Magna cum laude al Facultăţii de Teologie din Bucureşti); istoric, slavist, scriitor,
publicist, tracolog. În timpul studiilor de seminarist, a înfiinţat publicaţia „Foaia literară”. În 1939, s-a mutat la Craiova,
ca preot la parohia „Sf. Nicolae” - Ungureni. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost pe front, îndeplinind
cu har şi curaj misiunea de preot militar. După război, a fost urmărit de fosta Securitate şi condamnat la 5 ani de temniţă
grea, pentru „uneltire împotriva statului”. Secretar de redacţie la fosta revistă de istorie „Oltenia” (înfiinţată de el
împreună cu mentorul său – N. Plopşor), secretar al Institutului de Istorie Naţională – filiala Oltenia, secretar de redacţie
la publicaţia Monografia judeţului Dolj (13 volume), redactor (1967-1974) la revista „Mitropolia Olteniei” (fiind invitat
special de Firmilian – mitropolitul de atunci al Olteniei, ca să revigoreze revista); a răspuns, de asemenea, de
„Mitropolia Olteniei”. În 1983, i-a fost confiscată biblioteca personală şi o serie de manuscrise. Membru al Asociaţiei
Slaviştilor din RSR, al Societăţii de Studii Istorice din România, al Societăţii de Ştiinţe Filologice etc. Cercetător şi
creator polivalent şi prolific, cu lucrări de referinţă sau de notorietate în domeniul istoriei bisericeşti, în cel al istoriei
laice, al literaturii, al slavisticii (a descoperit şi publicat, primul, Cronica murală de la Bucovăţ în limba slavă), al
tracologiei etc. În anul 1997 a întemeiat la Suteşti, împreună cu pr. Ion Marinescu, Fundaţia Culturală „Dokiana”, în
cadrul căreia au editat revista cu acelaşi nume. Principal promotor al traco-dacismului, pe linia lui N. Densusianu şi
Napoleon Săvescu, domeniu în care şi-a făcut numeroşi discipoli (şi imitatori), în special dintre vâlceni. Preşedinte de
onoare al Academiei Dacoromâne.
Lucrări publicate: Regina nopţii – piesă de teatru (1930), Despre familia lui Alexandru al II-lea Voievod ...
(1944), Schitul Iezerul (1948) ; Mânăstirea Tismana, vatră străbună (1983), De la Zalmoxis la Iisus Hristos (1993, ed.
a II-a - 2005), Codicele de la Suteşti (1999), Dacii de-a lungul mileniilor (2000), Roma Veche. Cronică ortodoxă daco-
română (1999), Ţara Soarelui sau Istoria Dacoromâniei (2001; ed. a II-a, 2003, cu titlu inversat: Istoria Dacoromâniei
sau Ţara Soarelui), Marele atentat al Apusului papal împotriva independenţei daco-românilor (2007);, Suteşti – Repere
istorice (1995; ed. a II-a, 2001). În colaborare (împreună cu N. Stoicescu): Dionisie Eclesiarhul. Hronograf (1764-
1815) (1987) (EIR, pag. 48; OSCA/1, pag. 43-45; ME I, pag. 15-16, Preotul Bălaşa – „Patriarhul de Drăgăşani” la 90
de ani, 2001; Părintele Dumitru Bălaşa – O viaţă în slujba crucii şi a neamului DacoRomân, 2009).
Bălăşoiu, Gheorghe (n. 1887, în Gârdeşti – Drăgăşani). Cântăreţ bisericesc, funcţionând succesiv la bisericile
din Călina, Capul Dealului şi apoi la Mânăstirea Dobruşa, de unde se va pensiona. În 1913 şi 1925, i-au apărut la
Tipografia Curechianu din Drăgăşani, două plachete de versuri în stil popular: Războiul balcanic în versuri şi Războiul
european compus în poezii, cuprinzând ipostaze din campaniile petrecute de el în Primul Război Mondial şi alcătuite,
361
după mărturisirile sale, „stând cu pieptul pe fundul tranşeelor, pe front unde am luat parte, citindu-le la camarazii mei
când aveam timp disponibil şi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a scăpat şi am câştigat ceea ce doream”.
Bogardo (Bogordo), Alfredo (n. la 5 oct. 1908 în Drăgăşani, pe aceeaşi stradă, fostă Martiri, unde s-a născut
Gib; m. decembrie 1969, Milano). Printre altele, a studiat la şcoala Confesională a Bărăţiei (catolice) din Râmnic.
Părinţii săi erau italieni, originari din Loco Rotondo – ţinutul Bari din sudul Italiei. Tatăl său – Giuseppe Iosif, cunoscut
ca antreprenor de construcţii, meşter, „zidar”, „tâmplar”, „sculptor”, a deschis primul depozit de cherestea din
Drăgăşani - spun actele oficiale ce se păstrează din acea vreme - şi de la el ne-au rămas construcţii care au dăinuit în
timp. În 1920, Alfredo şi fratele său Armando vor fi duşi de tatăl lor în Italia, pentru a-şi continua studiile. Aici, îşi
termină cu strălucire studiile liceale. În 1928, ocupă un post de corector la Milano, unde va rămâne definitiv. În anul
1931, a publicat primul său roman sportiv Dalila inamorata, urmat de Sportul în anul 2000 şi S-a furat echipa naţională
(1932), Clasificarea fatală (1935) - apărută în mai multe ediţii, ultima în 1937 - şi Mingea fermecată în 1935. Romanul
Clasificarea fatală a apărut şi în româneşte, în foileton, în ziarul „Universul sport”, începând cu nr. 164/30 august 1938,
în traducerea lui Toma Alexandrescu, care îi face şi o prezentare interesantă romancierului „născut pe plaiurile noastre”,
luat ca model de scriitor dedicat integral literaturii sportive. În anul 1938, scriitorul a venit la Drăgăşani să-şi revadă
prietenii din copilărie şi să-şi perfecteze contractul pentru traducerea romanului. În cele câteva zile cât a stat aici, a
colindat oraşul şi împrejurimile, căutându-şi prietenii de altădată. Purta cu sine o carte - Passagi rumeni a lui
G. Gerenzani (tipărită la Torino în 1931), care prezenta pitorescul ţării noastre şi un volum Candidat fără noroc, al lui
D. D. Pătrăşcanu, prima sa lectură literară românească, după cum mărturisea atunci. Ţinea şi un jurnal, cu unele
însemnări în româneşte. „E atâta linişte şi senin aici la Drăgăşani; nu se uită atâtea lucruri minunate ... Am să revin,
poate, cândva, deşi nori grei se abat desupra Europei, se întrevăd ameninţători, din ce în ce mai mult...” spunea el într-
o scrisoare, după întoarcerea în Italia. Din păcate, n-avea să mai revină; fiind mobilizat, războiul i-a retezat această
posibilitate. A avut şansa să supravieţuiască regimului Mussolini. După război, a fost redactor la ziarul „Avanti” al
Partidului Socialist Italian al lui Pietro Neni. Cu romanele Questa maladete guerra şi Ancora due ore d’Italia, a abordat
un gen nou, în care s-a dovedit a fi un „maestro”, ultimul fiind premiat la un concurs al romanului modern italian. A
murit în decembrie 1969, departe de ai lui, păstrând la căpătâi fotografia casei cu plopi din Drăgăşaniul natal. Dintre
urmaşii familiei Bogardo, ne mândrim astăzi cu compozitorul Florin Bogardo, fiul lui Orenze (decedat în 2010) – unul
dintre copiii lui Giuseppe.
Brânaru, Marin (n. 15 martie 1929, satul Mazili - com. Suteşti, jud. Vâlcea) – teolog şi muzicolog (cu dublă
licenţă); folclorist, animator cultural, diplomat în arte. Specializări postuniversitare (1955, 1967, 1969) la Bucureşti.
Diacon onorific la Catedrala mitropolitană „Sf. Dumitru” din Craiova. Carieră didactică în învăţământul preuniversitar,
ca profesor de muzică. Membru în Consiliul de conducere al Societăţii Profesorilor de Muzică din România (din 1972);
membru al Asociaţiei Folcloriştilor Vâlceni; dirijor al Corului Casei de Cultură din Drăgăşani (1956-1991) etc.
Cărţi publicate (selectiv): Frumos curgi, Argeş, la vale, culegere de cântece populare din Oltenia şi Muntenia,
însoţite şi de partiturile muzicale (1968), Oltean mândru şi voinic, cântece populare (1969), Sunt vâlceancă de pe Olt -
cântece interpretate de Maria Ciobanu (1972), De mic mi-a plăcut să cânt - cântece interpretate de I. Dolănescu (1974),
Cântece de pe Olt (vol. I – 1974, vol. II – 1979), Balade populare româneşti (1984) etc. A îngrijit mai multe culegeri de
folclor. Premii şi distincţii obţinute: Premiul I pe ţară şi Premiul special al Ministerului Învăţământului şi Educaţiei, la
Concursul artistic al formaţiilor corale şcolare (1971); Premiul I şi Trofeul „Ion Vidu” - la Concursul formaţiilor corale
(Lugoj, 1972); Medalia de aur şi titlul de Laureat al Concursului coral interjudeţean „Patrium Carmen”, organizat de
TVR pe durata a 4 ani (1971-1974) etc. (DF II, pag. 58-59; OSCA I, pag. 58-60).
Bucă, Marin (n. 22 iulie 1933, Drăgăşani - Vâlcea) – lingvist, cercetător, publicist. Doctor în filologie al
Universităţii din Bucureşti, cu teza Probleme actuale ale sinonimiei lexicale (1969). Profesor la Facultatea de Vest din
Timişoara, specialist în lexicologie şi semantică. A împletit permanent activitatea didactică, cu cea de cercetare
Cărţi publicate: Dicţionar şcolar de neologisme (2003), Dicţionar de antonime (2005; ed. a II-a, 2008),
Enciclopedia gândirii aforistice româneşti (2006), Dicţionar explicativ şcolar (2006), Dicţionar de arhaisme şi
regionalisme (2007), Dicţionar de metafore (2007), Dicţionar de epitete (2007), Dicţionar de expresii româneşti
(2007), Dicţionar de cuvinte compuse (2008), Dicţionar de paronime (2009), Dicţionar de antonime (2009) etc. În
colaborare: Gramatica practică a limbii ruse (1980), Dicţionar de sinonime rus-român, Antonimele limbii ruse
Probleme de semasiologie etc. (DLFR, pag. 79; OSCA I, pag. 64-65).
Buterez, Marin Ştefan (n. 21 febr. 1906 în Călăraşi - m. febr. 1999, înmormântat la Drăgăşani) – general (r),
jurist. A intrat în jandarmerie la 1 apr. 1930, după ce o vreme (1929-1930) activase ca sublocotenent în Regimentul 10
Vânători Tighina Funcţii de conducere şi activitate didactică în domeniu. Între 1 sept. – 20 dec. 1939, a funcţionat ca
profesor şi comandant la Şcoala de Subofiţeri Jandarmi Drăgăşani, perioadă în care a fost detaşat de trei ori la
Bucureşti, participând la luptele împotriva legionarilor; împreună cu toată Şcoala de Subofiţeri din Drăgăşani, detaşată
la Bucureşti în ziua de 22 ian. 1941, unde, „în calitate de comandant al Companiei a 3-a Elevi, a contribuit la lichidarea
rebeliunii legionare” (Gorjan-Suciu, 2009, 159). În 1944, a fost comandantul unui detaşament compus din companiile
1 şi 5 elevi din Şcoala de Subofiţeri de Jandarmi de la Drăgăşani şi a dus greul luptelor din zilele de 26, 27 şi 28 august,
contra trupelor hitleriste comandate de gen. Gerstenberg, care voiau să ocupe Bucureştiul şi să aresteze guvernul
Sănătescu pentru a instala un altul, prohitlerist. După război, în 1947, noul sistem politic l-a împins la marginea
societăţii, la fel cum a procedat cu mulţi alţii: arestat – fără mandat – în 5 mai 1947, apoi eliberat, a fost disponibilizat,

362
urmărit, interogat. Şi-a căutat slujbă, dar la început i-a fost refuzată, de teama urmărilor. Profesor suplinitor la Prundeni
şi Zlătărei (1948-1952). Între 1953 şi 1966, a lucrat ca muncitor necalificat la Staţiunea de Cercetări Viticole din
Drăgăşani. Omul cu formaţie intelectuală complexă, n-a putut rămâne neutru la problemele domeniului în care lucra de
circumstanţă şi a aprofundat cunoştinţe mai vechi privind fiziologia viţei de vie. Deşi nespecialist, a reuşit să descopere
o varietate de viţă hermafrodită din soiul „Crâmpoşie”, descoperire excepţională, care a permis realizarea de plantaţii
monosoi. Recunoaşterea meritelor şi onorurile i-au venit târziu, după 1972. După evenimentele din decembrie 1989, a
fost avansat locotenent-colonel, iar în 1995 – general de brigadă (Gorjan-Suciu, Contribuţii, pag. 158-161).
Ceauşu, Constantin (n. la 1 febr. 1950 în com. Prundeni, jud. Vâlcea) – prof. de muzică; dirijor, compozitor,
publicist. Carieră didactică: după ce, în 1973, a lucrat puţin timp la Liceul din Măciuca, va preda la Liceul Agricol şi la
Şcoala Generală nr. 5 din Drăgăşani (1974-1979), apoi la Şcoala „1 Mai”, denumită ulterior – „Tudor Vladimirescu”
(din 1979; din 2009, director adjunct). Între 1995-2008, a fost şi director la Casa de Cultură din Drăgăşani. În calitate de
membru al unor jurii, de dirijor şi de solist instrumentist (fluier, ocarină, caval, cimpoi, nai), a participat la o serie de
festivaluri de muzică naţionale şi internaţionale. Între 1972-2004: dirijor al Ansamblului „Strugurelul” din Drăgăşani.
Membru al CREDIDAM şi colaborator al Uniunii Compozitorilor din România. Sprijinitor şi promotor al tinerilor.
Înregistrări de CD-uri, la studiouri de renume: „Electrecord”, „Radio România”, „Ionescu”. A publicat: Sus pe
deal, la Drăgăşani (1993) – prelucrări folclorice pentru grupuri vocale; Cântec din inima mea – creaţii proprii (2005),
Jos, pe Valea Oltului – prelucrări vocale (2008) ş.a.. Ca dirijor şi interpret, a obţinut numeroase premii (de regulă, I).
Cerăceanu, Constantin (n. la 29 oct. 1940 în or. Drăgăşani din jud. Vâlcea – m. 2000) – artist plastic. A lucrat o
vreme ca vopsitor la Cooperativa „Sârguinţa” şi apoi la Combinatul pentru Industrializarea Lemnului Râmnicu-Vâlcea.
În perioada 1960-1966, a urmat cursurile Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti – secţia
Pictură. Din 1966, a lucrat ca profesor de desen la şcoala Generală nr. 4 din Râmnicu-Vâlcea, definitivându-se aici în
învăţământ (1969). În ianuarie 1992, s-a pensionat din motive de sănătate, cu pierderea capacităţii de muncă, gr. II.
În anul 1996, pictorul Gheorghe Dican şi alţi prieteni i-au organizat o expoziţie la Râmnicu-Vâlcea, prima şi
ultima ieşire în public a artistului în timpul vieţii sale; cu ocazia acesteia, Muzeul de Artă „Casa Simian” din Râmnicu-
Vâlcea i-a achiziţionat 4 tablouri. În anul 2003, Galeria 12 i-a organizat o importantă expoziţie. (Constantin Cerăceanu
1940-2006, album; f. a, loc, ed. şi an).
Ciucă, Ion M. (n. 9 febr. 1950, com. Drăgoeşti – jud. Vâlcea) – istoric, cercetător, publicist; doctor în istorie
(Magna cum laude) al Universităţii din Craiova, cu teza Viaţa politică din judeţul Vâlcea în perioada interbelică
(2007). Carieră didactică în învăţământul preuniversitar. Realizări (descoperiri) în domeniul arheologiei zonei
Drăgăşani.
Premii şi distincţii obţinute: Premiul de excelenţă pentru volumul Priorităţi istorice vâlcene (2006), Diploma şi
medalia „Mihai Viteazul”, acordată de Societatea de Ştiinţe Istorice din România, pentru contribuţii la studierea vieţii şi
epocii lui Mihai Viteazul; gradaţia de merit pentru activitatea didactică depusă (din 2000) etc. Lucrări publicate, în
colaborare (selectiv): Luceafăr printre luceferi: Mihai Viteazul (2001), Drăgăşani – mormântul regimului fanariot
(2001), Sate şi documente din zona Câmpu-Mare (2003), Priorităţi istorice vâlcene (2002), Un Athos românesc pe
Valea Oltului (2003), Un mare ctitor ortodox, prinţ al limbii române – Matei Basarab (2004), Priorităţi istorice oltene
şi romănăţene (2006), Flăcări pe Olt – 1907 (2007), Personalităţi drăgăşănene; preotul-profesor Gheorghe Sachelarie
(2009) etc.
Condei, Gheorghe (n. 20 oct. 1933, Drăgăşani - Vâlcea) – inginer horticultor; cercetător, publicist. Specializări
la Montpellier, Colmar, Bordeaux şi Angers; doctor în agronomie, cu teza Cercetări privind nutriţia minerală cu azot a
viţei de vie şi fertilizarea raţională cu acest element. A lucrat în calitate de cercetător (unde a urcat toate gradele acestui
domeniu) la Staţiunea Viticolă din Drăgăşani. Împreună cu ing. dr. Victoria Lepădatu, a brevetat – obţinând omologarea
lor – soiurile vinifere de struguri „Victoria” (1978, 1987) şi „Azur” (1984, 1987) şi două secvenţe tehnologice: Sisteme
integrate de întreţinere a solului şi combaterea buruienilor din vii (1991); Organizarea agrochimică a relaţiei sol-viţă
de vie, prin elaborarea tabelelor şi nomogramelor agrochimice (1992). Membru al mai multor organisme profesionale:
ASAS, SRH, ISTRO etc. Decorat cu ordine ale Consiliului de Stat - „Meritul Ştiinţific” şi „Meritul Agricol” - şi
premiat cu numeroase diplome de onoare şi de excelenţă.
Cărţi publicate: Cultura plantelor (agricultură) (1967); în colaborare: Tabele şi nomograme agrochimice (1982)
ş. a. (Monografia Drăgăşani, pag. 396).
Corbul, Vintilă (numele întreg: Popescu, Vintilă-Corbu Economu) (n. 26 mai 1916, Bucureşti – m. 30 ian.
2008, Paris) – jurist, istoric, romancier, publicist, scenarist, traducător. Copilăria şi tinereţea i-au fost legate de
Drăgăşani (unde părinţii şi moşii săi au avut proprietăţi), vacanţele petrecându-le la conacul familiei din satul Corbi-
Suteşti şi în oraşul Drăgăşani - la Bibi Dumitriu şi Mira Dinovici, verii lui primari. Tatăl său, Constantin Popescu-
Corbul, general de artilerie, fost viceguvernator al Transnistriei, a murit în închisoarea de la Văcăreşti în anul 1967. A
început să scrie încă din adolescenţă: Babel Palace este scris la 16 ani, iar Sclavii pământului - al doilea roman, la
numai 18 ani, ... şi ultima carte publicată înainte de a fi trecut de către comunişti pe lista scriitorilor interzişi. A părăsit
România în 1979, stabilindu-se la Paris. La 12 martie 2004, a fost decorat de preşedintele României, Ion Iliescu, cu
Ordinul „Meritul Cultural” în grad de ofiţer.
Romane publicate (selectiv): Cenuşă şi orhidee la New York, cu Eugen Burada (1969); Cavalcadă în iad, - 2 vol.
(1982), Căderea Constantinopolului - 2 vol. (1976-1977, creaţia cu cel mai mare succes, a lui Vintilă Corbul şi,

363
totodată, cea mai vândută carte din beletristica românească, numai la primul tiraj având vânzări de 192.000 de
exemplare. Editată în franceză, greacă, arabă, iar în Franţa a fost difuzată şi sub formă de teatru radiofonic); Dinastia
Sunderland - Beauclair - Idolii de aur - 3 volume (1967-1979); Uragan asupra Europei, cu Eugen Burada (1979);
Babel Palace (1942); Oameni în Rolls-Royce, cu Eugen Burada (1993); Iubirile imposibile ale lui Petronius (1993);
Groaza vine de pretutindeni, cu Eugen Burada (1993) etc. Scenarii de film: Nea Mărin miliardar - 1979 (în colaborare
cu Eugen Burada şi Amza Pellea), Revanşa, Un comisar acuză, Duelul, Miliarde şi picioare lungi - ultimul scenariu,
după cartea sa omonimă, încă neecranizat. Traduceri (unele împreună cu Ioana Corbul) din Dreiser, Sillitoe, Norman
Mailer, Bromfield ş. a. (DGLR, pag. 379-380).
Diaconu, Dumitru (n. 25 sept. 1955, în com. Amărăşti, jud. Vâlcea) – jurist, cercetător. Doctor în drept public
internaţional, al Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, cu teza: Drept internaţional penal (1997). Învăţător la
Amărăşti (1975-1980); avocet în Baroul Petroşani (1984-1985), procuror şi apoi judecător la Drăgăşani (1985-1995);
judecător la Tribunalul Argeş (1995-1998); vicepreşedinte la Curtea de Apel Piteşti (din 1998). În paralel, activitate
universitară la Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti - Facultatea de Drept, filiala Râmnicu-Vâlcea şi la
Universitatea din Piteşti. Lucrări publicate: Drept internaţional public, vol. I şi II (2005), Problematica palestiniană
până la fondarea statului Israel (1998) Drept internaţional penal (1998), Curtea penală internaţională. Istorie şi
realitate (1999). (OSCA II, pag. 113).
Dinovici, Dumitru (n. la 16 iunie 1878 în com. Giurgiţa din jud. Dolj – m. la 21 febr. 1931, Drăgăşani?) – medic
veterinar. A fost trimis de Statul Român să studieze, ca bursier, la şcoala Superioară de Medicină Veterinară din Torino
– Italia, pe care o absolvă la 15 iulie 1903, cu diplomă de licenţă – Dottore in zooiatria, di lauri (Doctor în medicina
veterinară, cu lauri), echivalată, în ţară, în acelaşi an; se specializase îndeosebi în domeniul bolilor contagioase la
animale. Între 1903-1913, a lucrat la Serviciul de Control al Laptelui, din Bucureşti. În 1913, la cererea sa, a fost
transferat ca medic veterinar, la Circumscripţia a II-a Veterinară din Drăgăşani – jud. Vâlcea, unde şi-a exercitat în mod
exemplar profesia. Aici, a divorţat de prima soţie, căsătorindu-se cu văduva Elena Voiculescu (fostă Popescu), cu care a
avut o fiică - Paulina (viitoarea soţie a generalului Buterez). În acelaşi an, a fost mobilizat şi a participat la toate
campanile grele din acel an şi apoi din 1916-1918. Condiţiile grele din campaniile de pe front, au dus la îmbolnăvirea
sa, prin contactarea unui emfizem pulmonar care i-a zdruncinat sănătatea, boala urmărindu-l toată viaţa. O adeverinţă
eliberată şi semnată de medicul primar Constantin Basarabescu - veterinaral oraşului Râmnicu-Vâlcea, atestă, prntre
altele, că în anul 1930, dr. Dumitru Dinovici era medic primar la Circumscripţia a II-a Veterinară Drăgăşani.
Drăghici, Ionuţ-Cosmin (n. la 19 febr. 1990 în Drăgăşani, jud. Vâlcea) – student la Universitatea din
Craiova, Facultatea de Teologie Ortodoxă; cercetător, publicist. Membru fondator al Cenaclului Ştiinţific “Rusidava”
din cadrul CN „Gib Mihăescu” Drăgăşani şi redactor la revista de cultură „Dokiana”. Pentru scurt timp, a îndeplinit
funcţia de preşedinte al subfilialei Drăgăşani a Asociaţiei “Cultul Eroilor” – Filiala Vâlcea (2009). I-au fost acordate
Diploma de excelenţă din partea CN “Gib Mihăescu” – Drăgăşani şi Diploma de merit din partea Institutului de
Investigare a Crimelor Comunismului. Este autorul monografiei Personalitatea lui Ştefan D. Filipescu - Drăgăşani
(2009).
Drăguşin, Aurelian (n. la 16 mai 1955 în Craiova - m. 8 sept. 1992; copilăria şi şcoala generală, în com.
Mădulari-Beica, jud. Vâlcea) – sociolog; poet, epigramist, publicist, animator cultural. Ca licean la Liceul Teoretic din
Drăgăşani, între 1970-1974, publică versuri în revista şcolii, la care susţine rubrica „Poşta redacţiei”. În 1974, a fost
laureat pe ţară la concursul literar „Tinere condeie”. După absolvirea facultăţii, a lucrat la Şcoala nr. 2 din Drăgăşani
(actuala „Tudor Vladimirescu”) şi la Liceul Industrial din Drăgăşani. Colaborează la revista „Convorbiri drăgăşănene”,
încă de la apariţia acesteia (1982), al cărei director a fost de la început, semnând editorialele. În 1986, s-a transferat la
Liceul Industrial (în prezent, Colegiul Naţional „Gib Mihăescu”) din oraşul vinului. În 1980, a preluat (de la Emil
Istocescu, numit director al liceului menţionat) conducerea Cenaclului literar „Gib Mihăescu” de pe lângă Casa de
Cultură din Drăgăşani – instituţie la care se dovedeşte un fervent animator cultural. Din 1991, a făcut parte din
colectivul Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei, care elabora programa de învăţământ şi manualele pentru licee, la
obiectul sociologie, ale acelei perioade. A scris scenarii pe texte proprii şi a realizat regia multor spectacole literar-
artistice: Masa tăcerii, Coloana infinită, Războiul Independenţei etc. „Şi-a consumat existenţa arzând cu toată fiinţa şi
puterea de muncă, precum o torţă” (Em. Istocescu). În 1989, a fost ales lider al Sindicatului din Învăţământ şi
vicepreşedinte al celui similar de la judeţ. Îşi doarme somnul de veci în cimitirul din comuna natală – Mădulari.
(Marin Bulugea, Aurelian Drăguşin. Documentar, Râmnicu-Vâlcea, 1992, în colecţia „Antologia artei vâlcene”
(1). În afară de documentarul propriu-zis, în paginile 7-12 sunt publicate Zece inedite – Poezii de Aurelian Drăguşin;
Marin Bulugea, In memoriam Aurelian Drăguşin (1966-1992), în „Actualitatea drăgăşăneană”/ 27 sept. 3 oct.
2011, pag. 12).
Dumitrescu, Dumitru (Tică) (n. 6 oct. 1921, în oraşul Drăgăşani, Vâlcea - m. în mai 2002, Râmnicu-Vâlcea,
unde s-a stabilit cu familia în 1929) – actor. A studiat arta teatrală la Şcoala Populară de Artă din Râmnicu-Vâlcea (anul
absolvirii: 1970) şi Institutul de Actorie din Piteşti (1975). Între 1945-1968, deţine diferite funcţii, printre care pe aceea
de şef de cabinet la Prefectura Vâlcea (1946-1948). În anul 1945, pe când era responsabil cultural al Sindicatului
Funcţionarilor Publici, a luat legătura cu animatorul teatrului din Râmnicu-Vâlcea, dr. Constantin Georgescu, care
închegase o formaţie de teatru. În urma unor verificări interpretative, a fost admis şi a devenit component al formaţiei de
teatru din reşedinţa judeţului, calitate în care va da viaţă, cu mult talent, unei serii întregi de personaje, printre care:

364
Georges Duduleanu din piesa Gaiţele de Alexandru Kiriţescu, Moş Toma din Vlaicu şi feciorii lui de Lucia Demetrius,
Iorgu Langada din ...Escu de Tudor Muşatescu, Dick Scott din Dincolo de zare de Eugene O’ Neill, Jupân Dumitrache
din O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, şeful de gară din Steaua fără nume de Mihai Sebastian, inspectorul de
siguranţă din Înainte de revărsatul zorilor de Doru Moţoc ş. a. A fost prezent în spectacolele Ansamblului de Estradă:
Critică la microfon; Cu estrada pe teren; Cântaţi cu noi; Estrada în carnaval; Miniaturi pe portativ. Începând cu anul
1968, în regia lui Dodo Ionescu de la Teatrul de Operă din Bucureşti, au fost puse în scenă: opereta Mam’zelle
Nitouche, de Florimond Hervé, interpretând rolul directorului teatrului; opereta Vânzătorul de păsări, de Karl Zeller,
(baronul Weps); comedia muzicală Cele două orfeline, de H. Mălineanu (rolul lui Madame Frochard, în travesti) ş.a.
Laureat al numeroase premii şi medalii în cadrul diferitelor festivaluri şi concursuri naţionale ale formaţiilor artistice de
amatori, Are meritul deosebit de a se fi numărat printre acele nume de neuitat din epoca teatrului vâlcean (ME II, pag.
61-62; OSCA II, pag. 135-136).
Filipescu, Ştefan S. (n. 1856, la Drăgăşani – 1921) – om politic, fruntaş al partidului liberal din judeţ; deputat şi
senator, mare moşier; a influenţat viaţa politică locală până în anul 1920. De la el, a rămas o arhivă relativ bogată,
cuprinzând documente dintre anii 1886-1949. În preajma morţii sale, a lăsat prin testament municipalităţii Drăgăşani,
două clădiri în oraş şi o moşie în Livezile. (VDE/2, pag. 128; www.dragasani-vl.ro/).
Fira, Gheorghe (n. 12 martie 1886 în com. Zlătărei din jud. Vâlcea – m. nob. 1936, Fălticeni) – muzicolog,
folclorist, cercetător, publicist. A funcţionat ca învăţător în comuna Ştefăneşti (jud. Vâlcea) timp de 9 ani (1907-1916),
perioadă în care şi-a început activitatea de folclorist, favorizată şi de relativ frecventa schimbare a locurilor de muncă
prin diferite localităţi din ţară (Iaşi, Suceava, Fălticeni etc.); participant la Primul Război Mondial, fiind rănit; internat
într-un spital de campanie, s-a îndrăgostit de sora care îl îngrijea, aceasta devenindu-i soţie şi determinându-l să se
stabilească în Fălticeni, unde va lucra ca profesor de muzică şi ca inspector şcolar, activând şi la Societatea „N. Gane”
din localitate.
Volume publicate, în colecţia „Din viaţa poporului român”: Cântece şi hore (vol. XXXI – 1916), Nunta în
judeţul Vâlcea, cu o prefaţă de C. Brăiloiu (1928); în colaborare (cu G. Ciauşanu şi C. N. Popescu): Culegere de folclor
din judeţul Vâlcea şi împrejurimi (1928). (DF, pag. 193-194; DM, pag. 80; MA, pag. 201; OSCA/1, pag. 151;
Monografia Drăgăşani, pag. 399).
Gazan („Cazan”), Tache. În 1947, la naţionalizare, atelierul din Drăgăşani al Tipografiei Curechianu a fost
lichidat, iar utilajele transferate la Râmnicu-Vâlcea. Cel care-şi va tipări aici majoritatea cărţilor, a fost Tache Gazan
(numit de compatrioţi Cazan, deoarece Gazan avea rezonanţe străine) - moşier de peste Olt, din comuna Verguleasa,
care într-un soi de dialog cu sine însuşi, a publicat foarte mult pentru vremea aceea. În depozitele Bibliotecii Academiei
Române, s-au păstrat de la el 17 cărţi (au mai fost şi altele, pierdute), din care, la Drăgăşani, au apărut cinci titluri: Una
alta - o broşură de 29 de pagini, din ciclul „În ore de nelucru şi urât: una-alta” (1909); Linguşitorii (1910); În ore de
nelucru, în ore de urât; Prăpădul lumii prin strigoi (1911); Ultima pagină din viaţa unui om (1911); În ore de nelucru,
în ore de urât şi La ce bun, oare? (1912). Prin anecdotica şi eroii săi, scrierile lui, nu lipsite de accente polemice şi
sociale, au fost destul de gustate în epocă. Reuşind să-şi ascundă trecutul şi obârşia, el a fost considerat balcanic (grec
sau albanez). A fost mai întâi arendaş pe moşia Ciuleilor; s-a căsătorit cu Zoe, văduva lui Iancu Urianu şi a devenit
moşier, trăind 90 de ani. Nu se ştie ce studii avea, însă a fost un autodidact de marcă, descurcându-se foarte bine în
problemele juridice. Prozatorul Gib. Mihăescu îl va transpune ca personaj literar sub numele de Tache Asan, în nuvela
„Noaptea focurilor”, referitoare la răscoala din 1907 (Monografia Drăgăşani, pag. 160).
Gican, Gheorghe (n. la 29 ian. 1938, în localitatea Leleasca, jud. Olt; stabilit în Râmnicu-Vâlcea în 1961,
imediat după terminarea Facultăţii de Teologie din Bucureşti) – teolog, publicist. A lucrat ca metodist la Casa de
Cultură Drăgăşani, apoi ca impresar - organizator de spectacole. A emigrat în Austria şi, după mai mulţi ani de căutări şi
experienţe, a revenit la Râmnicu-Vâlcea (1990); bogata sa experienţă de viaţă, l-a împins către scris.
Cărţi publicate: Mutre de doi bani (1993), Cazuri şi necazuri în dragoste (1994), Ipostazele Sfintei Scripturi
(1995), Faţetele preşedintelui ales sau măgarul lui „Buriolan”, oscilând între sfinţenie şi ciolanul prezidenţial (1996),
Un strop de viaţă liberă sub soare (1997), Traiectoria păturii politice (1999), D-ale râsu – plânsului (2001). (OSCA II,
pag. 163.
Grevuţu, Vasile (n. la 1 sept. 1933, Constanţa; stabilit în jud. Vâlcea, la 15 martie 1961) – medic veterinar;
cercetător, publicist. Cursuri de specializare în domeniul creşterii şi exploatării vacilor de lapte în sistem intensiv (IAS
„Mihai Viteazul” - Turda, 1971); medic primar veterinar, din 1982. A lucrat ca medic veterinar la Circa Sanitară
Veterinară Olanu din jud. Vâlcea (15 martie 1961 – 1 aug. 1961), Circa Sanitară Veterinară Orleşti – jud. Vâlcea (1 aug.
1961 – apr. 1962), vicepreşedinte al Consiliului Agricol Raional Drăgăşani (apr. 1962 – aug. 1968), medic veterinar de
circumscripţie la Dispensarul Veterinar din Drăgăşani (1968-1971), director la Asociaţia Economică Intercooperatistă
de Creştere şi Exploatare a Vacilor de Lapte, a Judeţului Vâlcea (iul. – oct. 1971), director general adjunct la Direcţia
Generală pentru Industrie şi Agricultură Vâlcea – DGAIA (oct. 1971 – mart. 1981), director la Întreprinderea de
Industrializare a Laptelui Vâlcea (1981-1985), şef la Complexul Agroindustrial – Unitatea Agricolă Vâlcea (1985),
după care a revenit la DGAIA, pe acelaşi post de mai înainte (1985-1995); inspector zonal la Centrul Naţional de
Reproducţie, Selecţie şi Ameliorare a Animalelor Bucureşti-Corbeanca (1995-1996), medic veterinar epizootolog la
IAS Vâlcea (1996-1999), dealer autorizat la SC „ROMVAC” Voluntari – Ilfov, Depozitul de Medicamente de Uz
Veterinar Râmnicu-Vâlcea (2000-2009). Preşedinte al Asociaţiei Crescătorilor de Albine (1972-1980), preşedinte al

365
Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari din România – Filiala Vâlcea (1971-1981) etc. A publicat în colaborare:
Recomandări de zooigienă pentru creşterea animalelor din fermele şi brigăzile zootehnice ale CAP-urilor din judeţul
Vâlcea (f. an). Pentru calitatea activităţii sale profesionale, a primit mai multe distincţii, printre care: Medalia Muncii
(1965), Ordinul Muncii, Clasa a III-a (1971), Medalia „Meritul Agricol” (1974) etc.
Isărescu, Constantin (n. 9 iunie 1913, com Şirineasa, jud. Vâlcea – m. 2006, Drăgăşani) – învăţător (absolvent
al Şcolii Normale din Râmnicu-Vâlcea) şi economist; memorialist. Printre altele, a lucrat ca învăţător în com. Valera -
jud. Cernăuţi şi Creţeni – jud. Vâlcea, din 1937 până în 1940, când este chemat sub arme. După război, va funcţiona ca
învăţător în Şirineasa şi se va înscrie la Academia de Înalte Studii Comerciale, pe care o va absolvi în 1947, după care
va lucra ca profesor şi inspector şcolar al raionului Drăgăşani; inspector coordonator al Băncii Naţionale – filiala
Drăgăşani (1951-1957), inspector coordonator al Uniunii Cooperativelor din raionul Drăgăşani (1958-1961), profesor
de contabilitate la Liceul Agricol din Drăgăşani (1961-1975). Distins cu ordinele „Coroana României” şi „Steaua
României”. Este autor al volumului de memorii 518 zile şi nopţi în linia întâi. Jurnal de front (ed. I – 1999, ed. a II-a –
2003). (Monografia Drăgăşani, pag. 400).
Isărescu, Constantin-Mugur (n. 1 aug. 1949, Drăgăşani, jud. Vâlcea) – economist; diplomat, cercetător (cu
parcurgerea tuturor etapelor acestui gen de activitate); doctor în economie, cu teza Tendinţe în politica guvernamentală
a cursurilor de schimb pe plan internaţional şi incidenţa lor asupra relaţiilor economice externe ale României (1989);
membru titular al Academiei Române şi preşedinte al Secţiei de Economie, Sociologie şi Ştiinţe Juridice a acestei
instituţii. Specialist de înaltă competenţă în cel puţin două domenii de bază ale economiei: finanţe şi comerţ exterior. A
îndeplinit funcţii de răspundere la nivel naţional, imediat după absolvirea cursurilor superioare, la Institutul de
Economie Mondială – INSCIN (1973-1990), secretar I cu probleme economice şi monetare, al Ambasadei Române din
Washington; expert financiar al părţii române la întâlnirile periodice ale ţărilor care au construit autostrada
transeuropeană Nord-Sud (TEM) ş.a. Guvernator al Băncii Naţionale a României (din 4 septembrie 1990 şi în
continuare), îndeplinind în paralel şi alte funcţii: guvernator pentru România în Consiliul Guvernatorilor al Fondului
Monetar Internaţional, vice-guvernator pentru România în Consiliul Guvernatorilor Băncii Mondiale şi Băncii Europene
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare etc.; prim ministru al României în perioada 22 dec. 1999-28 dec. 2000; membru
fondator al SOREC şi al Fundaţiei “Un viitor pentru România”. Între 1994-1998: preşedinte al FR de Şah, iar din 2001 -
preşedinte de onoare al FR de Atletism. Membru al Clubului de la Roma (din 1993) şi apoi preşedinte al Asociaţiei
Române a Clubului de la Roma. După 1990, funcţionează şi ca profesor şi şef de catedră la cursul “Monedă şi credit”
din cadrul ASE Bucureşti. Este autorul unui plan economic liberal care a condus la redresarea României printr-o
politică monetară inteligentă; printre alte iniţiative şi măsuri, în anul 2005 a introdus leul românesc cel nou (RON),
după liberalizarea contului de capital. A susţinut ideea înfiinţării unei universităţi de stat la Râmnicu-Vâlcea. A primit
Ordinul „Serviciul credincios” în grad de mare ofiţer (2000), Ordinul „Meritul Industrial şi Comercial” (2007), Steaua
României în grad de colan (2010), Doctor Honoris Causa al universităţilor din Craiova, Piteşti, Bacău, Cluj, şi alte
numeroase premii şi distincţii. Cetăţean de Onoare al Judeţului Vâlcea (din 2006) şi al municipiului Sibiu (2007).
Alături de Mihai Tănăsescu, este membru al cunoscutei Comisii Trilaterale.
Lucrări publicate (selectiv): Datoria externă (1977), Afaceri şi căderi financiare în lumea capitalului (1979),
Metodologia prognozării cursurilor de schimb (1980); în colaborare: Datoria externă a ţărilor în curs de dezvoltare
(1977), Afaceri şi căderi financiare în lumea capitalului (1979), Dicţionar diplomatic (1979), Aurul, mit şi realitate
(1981), Relaţii monetare internaţionale (1989), Dezvoltarea recentă în România (1990), Reforma sistemului financiar
în România şi integrarea europeană (1996), Banca şi bancherul (1999) ş.a. (OSCA I, pag. 194-197; Monografia
Drăgăşani, pag. 401-402; Wikipedia).
Istocescu, Emil (n. 22 apr. 1933, com Costeşti, jud. Vâlcea) – filolog, critic şi istoric literar, publicist. Carieră
didactică în învăţământul preuniversitar: după o perioadă de 4 ani, când a activat ca inspector şcolar la Secţia de
Învăţământ a Raionului Drăgăşani (1955-1959), a funcţionat - timp de 36 de ani - ca profesor de limba şi literatura
română (şi director între 1980-1982), la Liceul Teoretic din Drăgăşani (devenit ulterior liceu industrial şi, în zilele
noastre, Colegiul Naţional “Gib Mihăescu”). În 1970 a obţinut gradul didactic I, cu o teză despre Viaţa şi opera lui Gib.
Mihăescu - prima lucrare alcătuită după război, despre acest mare scriitor de origine vâlceană. În plan cultural, a
participat la cenaclul literar de pe lângă Casa de Cultură, de la înfiinţare (1960) - ca membru, apoi ca responsabil (între
1970-1980). Bogată publicistică literară şi social-culturală. Între 2000-2008, a fost ales membru în Consiliul Local,
participând la activitatea Comisiei pentru Stiinţă, Învăţământ şi Cultură. În această calitate, şi-a adus o contribuţie
importantă la finalizarea şi publicarea monografiei Drăgăşanilor, alcătuită, într-o primă fază, de pr. Dumitru Bălaşa.
Cărţi publicate: Folcloristul Gh. N. Dumitrescu în relaţie cu Vâlcea (2009), Gib. I. Mihăescu. Viaţa şi opera
(2010), Publicistică literară şi social-culturală (2011); coredactor la Monografia municipiului Drăgăşani (2004); în
colaborare: Marin Sorescu, „La Lilieci” (2006), Marin Sorescu – scrisori şi documente inedite, vol. I (2009), vol. III
(2011).
Marinescu, Nicolae (n. 19 nob. 1910 în com. Mihăeşti din jud. Vâlcea – m. 2002) – învăţător şi apoi profesor de
matematică; folclorist, animator cultural de excepţie. A participat la cel de-Al Doilea Război Mondial, căzând prizonier
în 1942, la Cotul Donului, şi îndurând 4 ani de calvar în Siberia; după revenirea în ţară, a primit decoraţia Coroana
României, cu spade în grad de Cavaler, cu panglică de Virtute Militară (1945, prin Înalt Decret). Profesor la şcoli din
Mihăeşti, Momoteşti şi Zlătărei (aici, şi director), iniţiator (şi apoi director) al construirii Căminului cultural din

366
Zlătărei, unde a desfăşurat o activitate entuziastă şi eficientă de animator cultural (ca folclorist, textier, regizor,
scenarist, dirijor şi prezentator). A contribuit substanţial la amenajarea Muzeului Vinului şi Viei din Drăgăşani,
procurând obiecte şi documente adecvate (din domeniul viticulturii) (Monografia Drăgăşani, pag. 413-417).
Mielcioiu, Ion (n. 21 sept. 1934 în com. Zlătărei, jud. Vâlcea) – istoric; diplomat. Începând din 1958, a fost
angajat în Ministerul Afacerilor Externe, unde a obţinut toate gradele diplomatice: ataşat, secretar III şi secretar II la
Ambasada din Sofia (1959-1965); consilier, prim colaborator la Ambasada din Varşovia (1969-1974); ministru-
consilier, prim ambasador la Ambasada din Moscova (1977-1986); ambasador în Republica Arabă Siriană (1990-1994),
ambasador în Republica Irak (iulie 1996 - sept. 1997). Între 1967-1996, a îndeplinit anumite funcţii (director adjunct
sau director) şi în Centrala MAE. În afara sarcinilor „de serviciu” obişnuite, a fost coautor la elaborarea noului
Regulament de organizare şi funcţionare a Centralei MAE şi a misiunilor diplomatice şi consulare ale României (1995-
1996) şi a făcut parte din grupul de control şi îndrumare a activităţii misiunilor diplomatice ale ţării noastre din Cuba,
Columbia, Ecuador, Mexic, SUA, Venezuela, Australia, China, RPD Coreeană, Indonezia, India şi Japonia. Este
membru fondator al Asociaţiei Ambasadorilor şi Diplomaţilor de Carieră; membru al Fundaţiei Europene „Titulescu” şi
al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale.
Volume în colaborare: Diplomaţia română în slujba independenţei (1977), Independenţă, nealiniere, pace
(1989). (Diplomaţi ai României, pag. 221-224).
Mihăescu, Gib., I. (n. 23 apr. 1894, or. Drăgăşani, jud. Vâlcea - m. 19 oct. 1935, înmormântat la Drăgăşani) –
scriitor (prozator, dramaturg). În 1914, fără prea mare tragere de inimă, întrucât se simţea atras către literatură, dar în
urma insistenţelor tatălui său, s-a înscris la Facultatea de Drept din Bucureşti, pe care a terminat-o abia după nouă ani,
datorită – în principal – izbucnirii războiului; în timpul studiilor, a frecventat şi unele cursuri la Facultatea de Litere. În
1919, este chemat de Al. Busuioceanu la redacţia revistei „Luceafărul” (seria a II-a, sub redacţia lui O. C. Tăslăoanu).
Aici îi va cunoaşte pe scriitorii Tudor Vianu, Vasile Voiculescu, Arthur Enăşescu, Lucian Blaga ş. a., care îl vor
încuraja într-ale scrisului, şi tot aici va citi prima versiune a nuvelei Vedenia.
Bogată activitate redacţională şi publicistică în reviste ale epocii din diverse zone ale ţării. După 1924, scrie o
bună parte dintre marile nuvele ale sale (La „Grandiflora”, Vedenia – refăcută şi publicată în „Gândirea” etc.) şi
termină piesa de teatru Pavilionul cu umbre; începe romanul Braţul Andromedei, scrie comedia Confraţii, drama
Sfârşitul (ambele fiind respinse de Teatrul Naţional din Bucureşti) etc. În această perioadă au loc faimoasele sale
cercetări astronomice, prin luneta procurată, din turnul pe care şi-l construise special pe acoperişul casei; poartă o
corespondenţă asiduă cu scriitorul Cezar Petrescu. Între 1926 – 1927, a fost profesor şi avocat al „comunei” Drăgăşani,
cu rugămintea, din partea primăriei, „de a apăra interesele acesteia în orice proces”. La 3 martie 1928, la Teatrul
Naţional din Bucureşti, i se pune în scenă, cu mare succes, piesa Pavilionul cu umbre, regizată fiind de vestitul regizor
Soare Z. Soare, printre interpreţi numărându-se Marioara Ventura, George Calboreanu şi Al. Pop Marţian. Începând cu
1929, pendulează – cu sufletul şi cu prezenţa – între locul natal şi marile oraşe ale ţării. În 1934, Societatea Scriitorilor
Români îi acordă un premiu de 25.000 lei pentru Rusoaica, roman care va cunoaşte patru ediţii. La 19 oct. 1935, se
stinge din viaţă în plină ascensiune creatoare, la o zi după sfârşitul lui C. Nottara. A fost înmormântat la Drăgăşani (22
oct.), fiind condus pe ultimul drum de Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Al. Philippide, Cella Delavrancea, Dragoş
Vrânceanu, N. Crevedia, Petru Comarnescu ş. a. Cărţi publicate antum: La „Grandiflora”- nuvele (1928), Vedenia -
nuvele (1929), Braţul Andromedei – roman (1930), Rusoaica – roman (1933), Femeia de ciocolată (1933), Zilele şi
nopţile unui student întârziat (1934), Donna Alba (1935). (Mihail Diaconescu, Gib I. Mihăescu, Bucureşti, 1973; Petre
Petria, Gib. I. Mihăescu. Biobibliografie selectivă, Râmnicu-Vâlcea, 1985; Emil Istocescu, Gib I. Mihăescu, Râmnicu-
Vâlcea, Ed. Silvana, 2010 etc.).
Moldoveanu, Toma (n. 1916, Drăgăşani, jud. Vâlcea) – inginer; sportiv de performanţă (rugbist). A început să
joace fotbal de la vârsta de 10 ani (la „Tenis Club Român” – TCR) şi rugby, tot la TCR, de la 14 ani; la acest al doilea
sport, între 1930-1942, va cuceri 4 titluri de campion naţional. Din 1942, în paralel cu statutul de jucător, a fost şi
antrenor. Selecţionat în echipa naţională (1935), a susţinut cu aceasta, până în 1955, 12 întâlniri internaţionale, fiind, nu
o dată, căpitanul echipei. Timp de 25 de ani, a fost arbitru de categoria A (şi primul arbitru român care a arbitrat în
străinătate). Membru al Comitetului Federal al Federaţiei Române de Rugby şi preşedintele Colegiului Central de
Antrenori şi de Arbitri. A primit Premiul de Stat, Ordinul Muncii cl. I şi Diploma de onoare, pentru merite deosebite în
educaţie fizică şi sport (Enciclopedia sportului, I, pag. 972-973).
Nanu, Sava Ion (n. 13 apr. 1915, Drăgăşani) – istoric şi teoretician al artei, jurist (dublă specializare); cercetător.
Membru al Academiei Române, membru corespondent al Academiei din Roma, membru al Academiei Pontzen
(Academia Internaţională) din Napoli şi al altor instituţii asemănătoare din ţară şi străinătate. A profesat la Facultatea de
Arhitectură, Institutul de Construcţii, Academia de Studii Economice şi Academia Militară – toate din Bucureşti. A
făcut cercetări asidue în mai multe ţări europene şi asiatice (1938, 1961, 1969-1973), în domeniul istoriei artei şi al
civilizaţiei universale, precum şi în istoria relaţiilor culturale dintre România şi alte ţări. Pentru monografia dedicată lui
Benjamin Franklin, a primit elogii şi distincţii internaţionale.
Volume publicate (selectiv): Un monument istoric de artă – Mânăstirea Antim (1961), Relaţii în arhitectura
româno-georgiană în epoca feudală (1961, 1963; în lb. georgiană), Relaţii în arhitectura româno-armeană în epoca
feudală (1964, în limbile rusă şi armeană), Stemele Georgiei şi Ţării Româneşti în epoca feudală (1966), Benjamin
Franklin (1967), Arta românească în secolul al XIX-lea (1971), Dimitrie Cantemir - desenator, istoric de artă şi

367
arhitect (1974), Bibliografie româno-americană. Statele Unite ale Americii în limba română (1975), Arhitectura
Bucureştiului etc. (Monografia Drăgăşani, pag. 417-419).
Neagoe, Florea (n. la 24 oct. 1947 în Drăgăşani, jud. Vâlcea) – filolog; cercetător, poet, eseist, publicist.
Activitate: director-coordonator la Şcoala Generală Ştefăneşti, judeţul Vâlcea (1980-1987); actualmente, profesor la
Colegiul Naţional "Gib Mihăescu" din municipiul Drăgăşani; consultant ştiinţific la stabilirea programei activităţilor
educative în învăţământul preuniversitar. A debutat radiofonic, la postul naţional „România – Cultural” Bucureşti
(1994). Debutul editorial s-a produs în 1996, cu volumul de poezii Sosirea în Poesis. În 1995, împreună cu Dumitru
Chiriţoiu, a înfiinţat publicaţia săptămânală „Informaţia Drăgăşanilor”, devenită succesiv „La Grandiflora” şi
„Grandiflora”.
Alte volume publicate: Şarpele în mito-folclor – eseu (2001), Flacăra unui zeu – poezii (2001), Cronicile lui
Mihai Viteazul. Anul revoluţionar 1821 în literatură – eseu (2001), Nestemate folclorice (2005); în colaborare:
Săptămâna în mito-folclor (2005), Colegiul Naţional « Gib Mihăescu » Drăgăşani. Studiu monografic (2007) etc.
(OSCA II, pag. 257).
Negreanu, Ion M. (n. 8 ian. 1907 în Drăgăşani, jud. Vâlcea – m. 4 ian. 1998, Craiova) – filolog; critic şi istoric
literar, publicist. După terminarea facultăţii, a mai urmat Şcoala de Ofiţeri de Rezervă la Cetatea Albă (1932) şi cursuri
la seminarul Pedagogic din Bucureşti (1932. Participant la războiul din Răsărit. A lucrat la Gimnaziul „Brătianu” şi la
Liceul Teoretic din Drăgăşani (1934-1950), apoi la Institutul Agronomic din Craiova (lector, 1949-1951) şi la Liceul
„Fraţii Buzeşti” de aici (1951-1972). A colaborat la „Rampa” (1929-1933), “Epoca” (1932-1935), apoi la publicaţiile
craiovene „Înainte” şi “Ramuri”. Tot în Craiova, a desfăşurat o activitate intensă în cadrul Societăţii de Ştiinţe
Filologice şi al Universităţii Populare, unde a condus cursul “Arta scriitorilor români”. A fost membru al Asociaţiei
Publiciştilor Români din Bucureşti.
Cărţi publicate: Cronici literare (1938), Constantin Lecca – tipograf şi profesor (în “Rezonanţe cultural oltene”,
I, Craiova, 1971; Vocaţia şi elogiu catedrei în 1882. Centenar – 1982. Liceul de Matematică-fizică „Fraţii Buzeşti”
(1884). În colaborare: Însemnări din trecutul unei tipografii şi cultura olteană (1969). (OSCA II, pag. 268; Monografia
Drăgăşani, pag. 419-420; Personalităţi doljene, pag. 1, după var. on line: www.aman.ro/files/digitale/personalitati).
Nicu, Alexie T.,(n. 1927, în cartierul Bârsanu din Drăgăşani, jud. Vâlcea) - profesor de EFS şi jurist (licenţiat în
ambele domenii); cercetător şi publicist, manager sportiv. Doctor în pedagogie, al Institutului de Cultură Fizică şi Sport
din Leningrad (1955). A contribuit la înfiinţarea primului centru de cercetări în domeniul educaţiei fizice şi sportului
(ian. 1957- ian. 1959) şi a pus bazele CCPS (1967), pe care l-a condus până în 1982. În activitatea de cercetare, a ajuns
până la treapta de „cercetător ştiinţific gr. I ”, în urma studiilor pe care le-a efectuat, împreună cu colaboratorii, în
domeniul potenţialului biomotor al populaţiei şcolare. A realizat Sistemul Unitar de Verificare şi Apreciere (SUVA) şi a
elaborat Sistemul Naţional de Selectare şi Pregătire a Copiilor. A acordat asistenţă de specialitate loturilor olimpice care
s-au pregătit pentru JO dintre anii 1972-1988. A efectuat cercetări şi a emis teorii originale în domeniul antrenamentului
sportiv modern. Carieră universitară la IEFS Bucureşti, Institutul Pedagogic şi la alte facultăţi cu profil sportiv din
Bucureşti. Între 1983-1990, a condus Centrul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice din Sistemul Sportiv Naţional şi
cursul de „Educaţie fizică şi Sport” (înfiinţat de el) al Universităţii Cultural Ştiinţifice din Bucureşti; preşedinte al FRH
(1972-1992) şi al Comisiei de Terminologie a Asociaţiei Internaţionale de Informaţie Sportivă etc. A scris scenariile
pentru 11 filme didactice şi de promovare a educaţiei fizice şi sportului. Distins cu Medalia „Serviciul credincios”, cl. a
III-a (2000).
A redactat şi coordonat lucrări fundamentale pentru sportul românesc şi mondial: Antrenamentul sportiv modern
(1993), Terminologia educaţiei fizice şi sportului (dicţionar poliglot); Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului, coord. –
Alexe Nicu, vol. I-IV, Bucureşti, Ed. Aramis, 2002; Am râs mult şi am plâns puţin. Memoriile unui oltean.
(Enciclopedia sportului, pag. 108-109).
Oprea, Paraschiv (Bebe) (n. la 27 nob. 1937 În Drăgăşani m. 21 martie 2004) – dirijor, compozitor şi interpret
de muzică populară şi uşoară. Acordeonist, pianist, muzică de café-concert, de estradă şi romanţe. A debutat ca
instrumentist (acordeon), la vârsta de 16 ani, la orchestra „Rapsodia Română”, pe care – mai târziu – o va conduce. L-a
urmat, la pupitrul Orchestrei de muzică populară a Radioteleviziunii Române - Bucureşti, pe maestrul Ionel Budişteanu.
A colaborat cu alte orchestre şi ansambluri folclorice, în înregistrări şi spectacole radio şi TV. În memoria sa, la
Drăgăşani, a luat fiinţă Festivalul „Lăutarul”, a cărui primă ediţie s-a desfăşurat la sfârşitul lunii iunie 2006. (DE V,
pag. 78).
Orza, Olimpiu (n. la 14 febr. 1944, în oraşul Turda, jud. Cluj) - artist plastic (pictor şi grafician). Absolvent al
Institutului de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din Bucureşti - Facultatea de Muzeologie (1982). Din anul 1965 -
profesor de desen la Drăgăşani, jud. Vâlcea. Membru al Cenaclului U.A.P. din Râmnicu-Vâlcea. Începând cu anul
1966, a participat la expoziţiile colective judeţene din cadrul saloanelor de artă din Râmnicu-Vâlcea, la expoziţiile
omagiale sau tematice „Zilele culturii drăgăşenene" şi „Artele Râmnicului". Expoziţii personale: Drăgăşani - pictură
(1966, 1977, 1982), pictură şi grafică (1984), grafică (1984); Govora - pictură (1968); Râmnicu-Vâlcea - grafică (1974,
1985) şi pictură (1984, 1988); Craiova - grafică (1984, 1985, 1986); Sebeş-Alba – grafică (1985); Cluj-Napoca –
grafică (1986); Bucureşti - grafică (1986); Franţa - grafică (1990); Călimăneşti - pictură (1997). Expoziţii de grup la
toate saloanele judeţene de artă plastică: Sibiu; Franţa; Japonia. Excursii documentare: 1969 - Ungaria, Austria,
Germania, Franţa; 1974 - Bulgaria; 1975 – fosta Iugoslavie; 1990 - Ungaria, fosta Iugoslavie, Italia, Franţa; 1993 -

368
Ungaria, Austria, Germania, Franţa; 1995 - Franţa. Lucrări în colecţii particulare şi de stat, din ţară şi din străinătate.
(OSCA II, pag. 277-278).
Pavelescu, Alin (n. la 20 aug. 1951) – medic ORL; cercetător, publicist, fotbalist, manager sportiv. Începând cu
anul 1984, a lucrat ca medic specialist şi apoi medic primar la Spitalul Municipal din Drăgăşani. A jucat fotbal la
„Tractorul” Bălceşti (campionatul regional). Din 2008, este şef al Comisiei de Sport şi Cultură din cadrul Consiliului
Municipal Drăgăşani, iar din 1990 – preşedinte al Clubului Sportiv Municipal (CSM) Drăgăşani, care face parte din
Liga a IV-a (Campionatul judeţean). Animator şi promotor de bază al sportului drăgăşănean.
Pîrnuţă, Ioana (n. 29 sept. 1951 în satul Mogoşeşti din com. Stoeneşti, jud. Vâlcea) – jurist, biblioteconomist,
psihopedagog, cu specializări în fiecare din cele trei domenii; cercetător, bibliograf, publicist. Cursuri de specializare în
Franţa, ca bibliotecar (1991). A lucrat ca educatoare la Grădiniţa de Copii Drăgăşani (1975-1980), bibliotecară la
Biblioteca Orăşenească din aceeaşi localitate (1981-1982), iar din 1983 desfăşoară activitate de bibliotecar la Biblioteca
Judeţeană Vâlcea « Antim Ivireanul ». Este preşedinte al Asociaţiei Naţionale a Bibliotecarilor din Bibliotecile Publice
din România (ANBPR) – Filiala Vâlcea. Coautoare la antologia de versuri Iisus - 2000 (2000) şi la Catalogul cărţii
editate în Vâlcea în perioada 1990-2000 (2001). A realizat, sub formă de fişe, bibliografia judeţului Vâlcea, din care a
publicat un fragment elaborat: Din bibliografia istorică a localităţilor judeţului Vâlcea (în « Studii vâlcene », serie
nouă, nr. IV (XI), 2008, pag. 659-685).
Popescu, Alexandru (n. 22 aug. 1921 la Drăgăşani, jud. Vâlcea) – militar de carieră; dramaturg. Ofiţer la Sibiu,
Sfântu-Gheorghe şi Braşov (1942-1952); între 1952-1965, a lucrat ca maistru la Întreprinderea de Construcţii şi
Montaje din Bucureşti. Ca dramaturg, a debutat cu piesa de păpuşi Jucăriile Mihaelei (1962). Alte piese de teatru:
Prietenii Mihaelei, O rază de soare, Ariciul albastru, Iarmarocul piticului Clip, Strop de rouă brotăcelul, Omuleţul de
puf, Semnul magic şi piticul Nas-potrivit. A mai scris, cu succes crescut, Croitorii cei mari din Valahia (1968) şi
Noaptea nechemată (1971). (DLR, pag. 442).
Raiciu, Dumitru (n. la 12 iunie 1944, la Drăgăşani, jud. Vâlcea) – ing. horticultor; eseist, poet, autor de repor-
taje. Volume publicate: Metamorfoze posibile (1984), De rerum – versuri, Treziţi-vă seara - eseuri; Petarde - reportaje
(OSCA II, pag. 337-338).
Şerban, Constantin I. (n. la 24 ian. 1948 în fosta com. Zlătărei, azi – cartier al oraşului Drăgăşani) – absolvent
al Facultăţii de Ştiinţele naturale. După terminarea studiilor, s-a angajat la Delfinariul din Constanţa, apoi ca ofiţer în
Marina Comercială Română şi salariat la Terminalul Agigea-Sud. În anul 2010 s-a îmbolnăvit grav şi a fost pensionat.
Fost participant activ, cu creaţii lirice şi epice notabile, la Cenaclul literar al Casei de Cultură din Drăgăşani.
Cărţi publicate: Fals tratat de botanică (Pseudo-phiton) (1999), Al doilea Eden – nuvele (2004). Redactor
principal („Coordonator ediţie”) al lucrării Monografia municipiului Drăgăşani (2004), pentru care a realizat şi
tehnoredactarea, prefaţa şi bibliografia. Este şi autorul unor lucrări rămase în manuscris (Poezii, Tichete de existenţă –
cugetări etc.).
Tănăsoiu, Cristina (n. la 25 decembrie 1960 în or. Drăgăşani, jud.Vâlcea) – ing. industrie uşoară; cercetător,
publicist. Inginer la Întreprinderea de Tricotaje şi Perdele Roşiorii de Vede (1984), inginer la Întreprinderea de Textile
Neţesute Râmnicu-Vâlcea (1985-1998), bibliotecar la Biblioteca Judeţeană “Antim Ivireanul” a Jud. Vâlcea (din 1999).
Membră a Asociaţiei Naţionale a Bibliotecarilor din România – filiala Vâlcea.
Lucrări publicate (în colaborare): Vâlcea – oameni de ştiinţă, cultură şi artă. Dicţionar (vol. II, 2004).
Tulugea, Claudiu (n. 15 nob. 1973, Drăgăşani) – istoric-arheolog; cercetător, publicist. Între 1999 şi 2006, a
lucrat la Şcoala Generală nr. 8 şi la Liceul Pedagogic din Râmnicu-Vâlcea. Din 2006, director al Muzeului de Istorie
„Aurelian Sacerdoţeanu” din Râmnicu-Vâlcea. Masterat în istorie al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu (1999-2001)
şi doctor în arheologie al aceleiaşi universităţi, cu teza Preistoria Nordului Olteniei (2007-2010). A reeditat şi
coordonat seria nouă a revistei „Buridava” (nr. 5/2008, 6/2009, 7/2009, 8/2010, 9/2011), reuşind şi înscrierea acesteia
la CNCSIS. În timpul manageriatului său la muzeu, au fost făcute mai multe descoperiri arheologice în judeţul Vâlcea,
unele - de importanţă naţională. Premii obţinute, din partea Fundaţiei Culturale „Vâlcea 1”: Managerul anului (2007),
Premiul special pentru manageriat (febr. 2011, pentru anul 2010); Premiul special acordat de fundaţia menţionată în
anul 2008, pentru reeditarea, după 25 de ani, a publicaţiei „Buridava”. A mai primit Premiul de excelenţă pentru
proiectele europene câştigate şi implementate la Muzeul Satului Vâlcean – Bujoreni (Ministerul Culturii, 2009) ş.a.
Ţene, Florin Al. (n. la 13 iun. 1942 în Drăgăşani, jud. Vâlcea) – poet, prozator, critic literar, eseist, ziarist. Studii
la Institutul Pedagogic din Baia Mare; absolvent al Şcolii Tehnice de Poligrafie din Bucureşti; studii tehnice de
contabilitate (1980). Ca licean, a contribuit, sub conducerea profesorului Florin Mihăilescu, la înfiinţarea Cenaclului
Literar „Gib Mihăescu”, pe lângă Casa de Cultură din Drăgăşani, iar ca student la Baia Mare, a întemeiat Cenaclul
„Nord ”; mai târziu, a înfiinţat Cenaclul literar „Vasile Sav” din Cluj – toate trei fiind active şi astăzi. Ziarist (reporter)
pe şantierul de pe Lotru-Voineasa (la foaia volantă „Lumina de pe Lotru”), la „Cetatea culturală” - Curierul primăriei
Cluj etc.; redactor la revista „Flagrant” din Bucureşti, pentru zona Cluj, ca merceolog etc. Din 1993, membru al
Societăţii Academice Regale din Belgia, a scriitorilor de limbă franceză. În anul 2008, a înfiinţat „Liga Scriitorilor
Români”, al cărei preşedinte este, şi a iniţiat revista Ligii, „Agora”, din al cărui Consiliu director face parte. Premii şi
distincţii obţinute: Diploma de jurnalist european, oferită de Comisia Europeană (1996), Marele Premiu de Poezie
(Uzdin - Serbia, 2000), Premiul pentru Poezie, al revistei „Poesis”, la Festivalul „Lucian Blaga” (Sebeş, 2000) ş.a.

369
Cărţi de versuri publicate: Ochi deschis (1974), Fuga statuilor (1979), Nucul dintre două veacuri (1993),
Vitraliile mării (1997), Să ne unim mâinile, prieteni! (1997, bilingv), Confesiunile unui navigator de uscat (1998),
Cerul meu de hârtie (2001, bilingv), Sonată pentru creşterea ierbii – Poeme (2010); romane: Chipul din oglindă
(1997), Insula viscolului (2000), Orbul din Muzeul Satului (2002); teatru: Vă somez, Domnule Doctor! (2003), Un
teatru cât o inimă – cronici de teatru (2008). Alte vol. : Cu inima în palmă – interviuri acordate (2010), Cărticica de dat
în leagăn gândul – povestiri (2010), Ochiul magic al metaforei (2010) etc. (Monografia Drăgăşani, pag. 421-422).
Ţene, Ionuţ (n. 23 febr. 1972, Drăgăşani – jud. Vâlcea; fiul lui Al. Fl. Ţene şi al Titinei-Nica Ţene) – istoric;
cercetător, poet, publicist. Curs de administraţie locală (Odense - Danemarca, 2001); master (1996) în Istoria
Contemporană şi Relaţii Internaţionale, cu lucrarea Clujul Universitar. 1944 – 1948 şi doctor în istorie al Universităţii
„Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (2008), cu teza omonimă. Din 1997, lucrează ca inspector de specialitate în cadrul
Serviciului Învăţământ, Cultură şi Culte, al Primăriei municipiului Cluj-Napoca. Este vicepreşedinte al Societăţii
Culturale „Zalmoxis” (1991-1996) şi preşedinte al Fundaţiei Culturale „Sarmizegetusa” (din 1997). Membru fondator al
Ligii Scriitorilor din România şi director editor al publicaţiei on line „NapocaNews” – proprietate a Asociaţiei
Oamenilor de Afaceri CLUB NAPOCA, Ionuţ Ţene fiind unul dintre cei trei membri fondatori ai asociaţiei.
Cărţi publicate: Bal ca-n iad - versuri (1993), Roşi de lună - versuri (1997), De izvoare - versuri (1999),
Manifestaţii studenţeşti anticomuniste la Cluj în 1946 - studiu istoric (1999), Suflet dac - versuri (2001), Reflecţii critice
despre o teologie a istoriei (2001), Elegie omului simplu - versuri (2002), Capitala în Ardeal (2002); Cronici de istorie
românească - studiu istoric (2003), Poezia noastră cea de toate zilele, critică literară (2004); Viaţa mea - versuri (2007),
Clujul universitar în memoria colectivă (1944-1948) (2010); în colaborare cu George Băra: Pe româneşte – editoriale şi
analize esenţiale NapocaNews (2009). (http://www.ionuttene.ro).
Ţene, Titina-Nica (n. la 10 iulie 1944 în satul Uşurei din com. Şuşani, jud. Vâlcea) – poetă şi prozatoare.
Învăţătoare la Tarna – jud. Maramureş (1964-1965), împiegat de mişcare la Drăgăşani (1966-1977) şi apoi la ITA Cluj
(1978-1983), secretară dactilografă la revista « Tribuna » din Cluj. Membră fondatoare a Ligii Scriitorilor Români.
Premii şi distincţii obţinute: Premiul ziarului „Ecoul” la Festivalul de poezie „George Coşbuc” – Bistriţa (1984),
Premiul I la Festivalul de poezie „Liviu Rebreanu”, Târgu-Mureş (1985), Premiul secţiunii de poezie a concursului
„Vara visurilor mele”, organizat de revista „Amurg sentimental” (Bucureşti, 2002) etc.
Volume publicate: Bucuria lucrurilor simple - poezii pentru copii (1989), Recreaţia grădinii - poezii (1997),
Amurg de întoarcere - versuri (2002), Pietre de aducere aminte – povestiri (2004), Povestiri pentru copii (2011),
Scaunul harului – poezii (2011), Anotimpul jocului – poezii (2011). (OSCA I, pag. 401; Prezenţe feminine, 118-119).
Vieru, Gheorghe (n. la 23 sept. 1951, în satul Poganu din com. Verguleasa, jud. Olt) – matematician, cercetător,
publicist. A activat ca profesor de matematică; director la Şcoala „Tudor Vladimirescu” din Drăgăşani (1990-2001);
inspector şcolar general al judeţului Vâlcea (2001-2004). Membru al Societăţii de Ştiinţe Matematice (din 1976);
consilier judeţean în mai multe legislaturi. Distins cu premiul I la sesiunea de comunicări ştiinţifice studenţeşti (1973);
diplomă pentru merite deosebite, cu prilejul aniversării a 275 de ani de învăţământ vâlcean în limba română (1994);
diplomă jubiliară cu prilejul împlinirii a 100 de ani de apariţie neîntreruptă a revistei „Gazeta matematică” (1995);
diplomă de onoare pentru merite deosebite obţinute cu elevii la faza naţională a Olimpiadei şcolare (2001). Director al
publicaţiei şcolare „Trepte” – „Revistă de opinii cultural-ştiinţifice şi didactice”.
Cărţi publicate: Arc peste timp. Monografie. De la Şcoala Primară de Fete, la Şcoala „Tudor Vladimirescu”
Drăgăşani (1997), Algebra în gimnaziu şi liceu (2000), Aritmetica în clasele I-IV (2001), Olimpiadele de matematică
1990-1998 (1999), Concursul interjudeţean de matematică „Pitagora" (2001); în colaborare: Ghid de pregătire la
matematică, vol. I (2003). (ME III, pag. 149).
Vulpe, Ilie (n. 29 nob. 1942, Drăgăşani - jud. Vâlcea) – istoric, arhivist; cercetător, publicist, sculptor amator.
Doctor în istorie al Universităţii din Craiova, cu teza Divanul Craiovei (2001). În perioada sept. 1987 – ian. 1990, a fost
obligat să lucreze la Transporturile Locale (I. J. T. L), fiind acuzat de politică duşmănoasă la adresa regimului de atunci;
activitate universitară, în paralel cu funcţia de director adjunct al DJVAN Dolj. Iniţiator şi redactor (din 1997) al revistei
Oltenia. Studii. Culegeri. Documente - serie nouă. A obţinut mai multe premii şi distincţii, printre care Ordinul
„Bărbăţie şi Credinţă” în grad de ofiţer, acordat de preşedinţia României.
Cărţi publicate: Divanul Craiovei, teza de doctorat (2002), Mentalităţi în Oltenia perioadei regulamentare.
Documente judecătoreşti (2005); în colaborare: Îndrumător în Arhivele Statului, judeţul Dolj (1976), Arhivele Statului
din Craiova. 50 de ani de existenţă (1931 - 1918) (1981), Istoria ilustrată a Craiovei (1996), Craiova - pagini de istorie
şi civilizaţie: 150 de ani de la Revoluţia română din 1848 (1998), Corespondenţa inedită a familiei Argetoianu (2006),
Un craiovean pe meridianele globului. Impresii de călătorie la cumpăna de veacuri XIX-XX (2007), Războiul pentru
cucerirea independenţei de stat a României (1877-1878). Documente privind contribuţia judeţului Dolj (2008) etc.
Zinca, Nicolae (n. 20 ian. 1932 la Drăgăşani, jud. Vâlcea) – inginer horticultor; cercetător, inventator, publicist.
Doctor în ştiinţe agricole. A lucrat la Staţiunea de Cercetare şi Producţie Viti-vinicolă din Drăgăşani (director al acesteia
între 1981-1990). S-a remarcat în cercetări de entomologie, fitopatologie, testări pesticide etc. Membru al Oficiului
Naţional al Viei şi Vinului, al Societăţii Române de Protecţie a Plantelor şi al Societăţii Române a Horticultorilor. A
publicat peste 100 de lucrări ştiinţifice şi este autorul invenţiei numite Biozin (brevetată în 1971) – produs biologic
utilizat pentru tratarea cancerului la viţa de vie. (Monografia Drăgăşani, pag. 427-429).

370
Nanu, Sava Ion Oprea, Paraschiv (Bebe) Negreanu, Ion M

Aurelian DRĂGUŞIN Al. Florin ŢENE Gheorghe CONDEI

Ilie VULPE Alexie NICU Marin BRÎNARU


371
„Arborele” cenacliştilor drăgăşăneni de la 1980

372
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1876, Indicele Comunelor pe periodul de cinci ani, 1876-1881, art. 4 şi 5 din Legea comunală, promulgată în
luna martie 1874, Bucureşti, Tipografia Statului, pag. 156-162.
1877, Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale (abr. DJVAN), fond Prefectura judeţului Vâlcea (abr.
PJV), dos. 58/1877, 121/1877, 122/1877.
1898. Siuaţiunea Judeţului Vâlcea, espusă Consiliului General cu ocaziunea deschiderii sesiunei
ordinare din anul 1898, R.[âmnicu]-Vâlcea, „Tipografia Modernă” G. SFETEA & Comp. 421.
1900, Espunerea situaţiunei judeţului Vâlcea presentată Consiliului general la deschiderea sesiunei ordinare
din anul 1900, Râmnicu-Vâlcea, Imprimeria judeţului şi a comunei Râmnicu-Vâlcea, Tipografia O. DEMETRESCU.
1908, Expunerea situaţiunei Judeţului Vâlcea, expusă consiliului judeţean în sesiunea de la 15 octombrie 1908,
Râmnicu-Vâlcea, Imprimeria Judeţului şi a Comunei Râmnicu-Vâlcea.
1941, Viaţa bisericească în Oltenia. Anuarul Mitropoliei Olteniei, Craiova. Tipografia Sf. Mitropolii a Olteniei,
Râmnicului şi Severinului.
1949, Tabloul arhitecţilor, membri ai Colegiului Arhitecţilor din RPR, înscrişi în Colegiu până la 19 febr. 1949,
Bucureşti.
1951, DIR, B, XVI/II, Bucureşti; 1953, DIR, B, XVI/VI, Bucureşti; 1951, DIR, B, XVII/1, Bucureşti.
1955-2000, Colecţia de Buletine meteorologice lunare, Staţia meteorologică Drăgăşani.
1958, Anuarul meteorologic al României, 1961-1975, I.M.H., Bucureşti.
1959-1962, Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, vol. V, Bucureşti.
1960, Monografia geografică a RPR, vol. I, Bucureşti, Ed. Academiei RPR.
1960, Monografia geografică a R. S. România, I; Geografia fizică, Bucureşti, Ed. Academiei.
1964, Istoria României, vol. IV, Bucureşti, Editura Academiei RPR.
1968, Clima R.S. România, vol. I-II, Bucureşti.
1969, Judeţele României Socialiste, Bucureşti, Ed. Politică.
1972-1979, Atlasul R.S. România 1972-1979, sect. IV - Clima, pl. 1-6, fasc. II 1, II 7, II 13, II 62-64, IV 25, IV
38, V 26, VI 13-14, Bucureşti, Ed. Academiei.
2001, Preotul Bălaşa - „Patriarhul de Drăgăşani” la 90 de ani, ediţie îngrijită de Ioan St. Lazăr şi Dumitru
Misăilescu-Panu, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Bunavestire.
2004, Monografia municipiului Drăgăşani, Constanţa, Ed. Ex Ponto.
2009, Părintele Dumitru Bălaşa. O viaţă în slujba crucii şi a neamului DacoRomân, Râmnicu-Vâlcea,
Editura Petrescu.
2010, Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. I, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Fortuna.
Alessandrescu, C., 1893, Dicţionar geografic al judeţului Vâlcea, Bucureşti.
Alexe, Nicu (coord.), 2002, Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România, vol. I-IV (Bucureşti, Ed.
Aramis.
Angelescu, N. I., 1904, Acte şi documente din trecutul farmaciei în Ţările Româneşti, Bucureşti.
Anuarul României pentru comerţ, industrie, meserii şi agricultură (abr. Anuarul României), 1925, Bucureşti.
Arhiva Primăriei Municipiului Drăgăşani, Master plan Drăgăşani, 2011 (neinv.).
Arhiv. Statului, Buc., Fondul arhivistic Mânăstirea Horezu, pach. LX.
Arhiva Episcopia Râmnicului, pachet LXVII, doc. 10.
Arhivele Statului, Bucureşti, fond Ministerul de Interne, dos. 503/1851.
Aricescu, C. D., 1873, Istoria Revoluţiei Române din 1821, Bucureşti.
Atlasul climatic al R.S. România, I 1, I 2, II 1, II 8, II 13.
Badea, L. 1955, Contribuţii la studiul Piemontului Getic. Câteva observaţii geomorfologice în regiunile Olăneşti
– Cheia, în „Probleme de geografie”, II/ 1955.
Badea, L., Rusenescu, C., 1970, Judeţul Vâlcea, Bucureşti, Ed. Academiei RSR.
Teodor Barbu, Sandu Morariu, Remember fotbalistic (II).Echipa „Unirea” Drăgăşani – 1966 – prima dată în
Divizia C, în „Actualitatea drăgăşăneană”/ 11-17 octombrie 2011, pag. 16.
Ioan C. Băcilă, 1924, Oltenia sub austriaci, 1718 – 1739, Un document cartografic, în „Arhivele Olteniei”, nr.
12, (1924), pag. 111 – 118.
Bălaşa, D., f. an, Drăgăşanii în ultima decadă a secolului al XVI-lea. Mihai Viteazul, <Drăgăşani> (ms.).
Bălăşel, Teodor, 1967, Cântece populare olteneşti, ed. îngrijită de Gheorghe Alexe şi Vasile D. Nicolescu,
Bucureşti, Ediţia pentru Literatură, 1967 („Folclor din Oltenia şi Muntenia”, II).
Berciu, D., 1966, Zările istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti, Ed. Stiinţifică.

373
Berciu, D., 1974, Din istoria străveche a judeţului Vâlcea în lumina cercetărilor locale din ultima vreme, în
„Studii vâlcene”, nr. 3/1974, Râmnicu-Vâlcea, pag. 11-18.
Berindei, Dan; Mutaşcu, Traian, 1962, Aspecte militare ale răscoalei populare din 1821, Bucureşti, Ed. Militară.
Biblioteca Academiei Române (BAR), Ms. 3879, Bucureşti.
Bordei , Ion, N., 1980, Influenţa Curburii Carpaţilor asupra circulaţiei atmosferice, Bucureşti, Institutul de
Geografie (teză de doctorat).
Candea P., 1964, Din istoricul emancipării oraşelor şi târgurilor, 1848-1868, în „Revista arhivelor”, VII/ 1964,
Bucureşti.
Cârstea Gheorghe, Constantinescu Dorel (coordonatori), 1980, Vâlcea. Monografie, Bucureşti, Ed. Sport-
Turism.
Comănescu, Adrian, Raport privind activitatea Direcţiei pentru Sport a Judeţului Vâlcea în anul 2008,
dos. nr. 1/2008.
Comisia Naţională pentru Statistică, 1994, Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 7 ianuarie 1992,
Bucureşti.
Coteţ, P., 1955, Piemonturile de acumulare şi importanţa studiului lor, în „Probleme de geografie”, II/1955.
Coteţ, P., 1957, Câmpia Olteniei, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică.
Daicoviciu, H., 1979, Istoria românilor. Compendiu, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică.
Diaconescu Mihail, Gib I. Mihăescu, Bucureşti, 1973.
Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale (abr. DJDAN), fond Magheru, pach. XIV bis; fondul Prefectura
Judeţului Dolj (abr. PJD), dos. nr. 82/1848 - p. I şi 19/1852, Craiova..
Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale (abr. DJVAN), colecţia Documente Istorice, pach. LXVII, doc.
105, 139, 140; idem, fondul Prefectura Judeţului Vâlcea, dos. 3758/1831, dos. 19/1852, 15/1862, 67/1862, 83/1862.
Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale (abr. DJVAN), fondul Prefectura Judeţului Vâlcea (abr. PJV),
dos. 99/1867, dos. 11/1916, 21/1916, 42/1916, 14/1917, 121/1917, 9/1918 şi 39/1919.
Enciclopedia istoriografiei româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978
F. an, Master plan municipiul Drăgăşan, Drăgăşani.
Frunzescu, Dimitrie, 1872, Dicţionar topografic şi statistic, Bucureşti, Tipografia Statului – Hotelul Şerban
Vodă.
Georgescu, Titu, 1967, Răscoala în judeţul Vâlcea, în vol. Marea răscoală a ţăranilor din 1907, Bucureşti, Ed.
Academiei RSR.
General maior (r) conf. univ. dr. Ilie Gorjan, general de brigadă (r) prof. Ioan P. Suciu, 2009, Contribuţii la
istoria Jandarmeriei Române. 65 de ani de la eroicele lupte ale jandarmilor în „Bătălia Bucureştilor” din august –
septembrie 1944, Râmnicu-Vâlcea, Editura Petrescu.
Ionaşcu, I., 1934, Biserici, chipuri şi documente din Oltenia, Craiova.
Iorga, N., 1905, Sate şi mânăstiri din România, Bucureşti.
Istocescu, Emil, 2010, Gib I. Mihăescu, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Silvana.
Istocescu, Emil, 2010, Gib I. Mihăescu: ”Oraşul Drăgăşani” (Conferinţă publică ţinută în cadrul „Ligii
Culturale” din Drăgăşani, în „Studii vâlcene”, Serie nouă, nr. VI (XIII)/2010, pag. 592-598.
Legea nr. 2 din 16 febr. 1968, în „Buletinul Oficial” al M.A.N. nr. 17 / 17 febr. 1968..
Măldărescu Ion, Frâncu Emilian, 2002, Râmnicu-Vâlcea. Mică enciclopedie. Vol. I - Oameni cunoscuţi ai
Râmnicului contemporan. Râmnicu-Vâlcea, Ed. „Anton Pann”.
Florin Mănoiu, CSM Unirea Drăgăşani va revoluţiona fotbalul în sudul judeţului, în „Arena vâlceană” din 1
august 2006
Mihăilescu, V., 1946, Piemontul Getic, în „Revista geografică”, ICGP, an II, Bucureşti.
Mihăilescu, V., 1957, Piemonturile, comunicare Academia RSR.
Mirescu, I. şi colab., 2008, Municipiul Drăgăşani - Monografie geografică, Verguleasa, Ed. Kitcom.
Mironescu, Atanasie, 1906, Istoricul Episcopiei Râmnicului, Bucureşti.
Morariu, Alex, 2011, File de istorie sportivă. Remember fotbalistic drăgăşănean, în „Actualitatea
drăgăşăneană”/ 20-26 sept. 2011, pag. 16.
Oncescu, N., 1969, Văile transversale din România, Bucureşti, Ed. Academiei.
Osiac, Vladimir, 1974, Mărturii documentare oltene despre Tudor Vladimirescu, în „Historica”, vol. III/1974,
Bucureşti, Ed. Academiei Române.
Paraschiv, D., 1955, Piemontul Cândeşti, studiu geomorfologic, studiu tehnic şi economic. Comitetul geologic,
seria H, nr. 2/1955.
Pascu, Şt. şi colab., 1966, Istoria României, sec. X-XII, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică.
Pârnuţă, Gh., f. an, Din istoria culturii şi şcolii din judeţul Vâlcea (sec. XVI-XIX), în „Buridava”, nr. 3, f. a, pag.
133-276.
Petrescu, Ileana, 1969, Documente privind revoluţia de la 1848 în Oltenia, Craiova.
Petria, Petre, 1985, Gib. I. Mihăescu. Biobibliografie selectivă, Râmnicu-Vâlcea.

374
Petria, Petre, Vâlcea, 1997, Oameni de ştiinţă, cultură şi artă. Dicţionar, <vol. I>, Râmnicu-Vâlcea, Ed.
Conphys.
Petria, Petre, Tănăsoiu Cristina, 2004, Vâlcea. Oameni de ştiinţă, cultură şi artă. Dicţionar, vol. II, Râmnicu-
Vâlcea, Ed. Conphys.
Pomelnicul satului Drăgăşani din judeţul Vâlcea.
Popescu, Ad., Contribuţii la cunoaşterea climatului din podgoria Drăgăşani.
Popescu-Cilieni, Ion, 1941, Biserici, târguri şi sate din judeţul Vâlcea, Craiova.
Posea, Gr., 1973, Piemonturile din România. Geneza şi evoluţia lor, în „Realizări în geografia României”,
Bucureşti, Ed. Ştiinţifică.
Posea, Gr. şi colab., 1974, Relieful României, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică.
Rădulescu, N., Al.; Velcea, V., Popescu, N., 1968, Geografia agriculturii României, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
Rogobete, Alina, 2010, Gib Mihăescu. Remember, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Offsetcolor.
Roşu, A., 1973, Geografia fizică a României, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică.
Simion, Eugen (coord.), 2004, Dicţionarul general al literaturii române, A-B, C-D, Bucureşti, Ed. Univers
Enciclopedic.
Solomon, Ion, 1933, Amintiri, Craiova, Ed. „CS Nicolaescu-Plopşor”.
Stahl, H., H., 1959, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti,vol. II, Bucureşti.
Stoica Elena, 2009, Lăutarii – un patrimoniu spiritual românesc, în vol. „Sinteze. 1994-2008”, editat de Centrul
Naţional pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, Bucureşti, 2009, pag. 792-794.
Stoicescu, Nicolae, 1970, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România. I. Ţara Românească,
vol. I, Craiova; editată de Mitropolia Olteniei.
Şerban, Constantin (coord.), 2004, Monografia municipiului Drăgăşani, Constanţa, Ed. „Ex Ponto”.
Tamaş, Corneliu, 1971, Anul 1848 în judeţul Vâlcea - Catalog de documente, în „Studia et acta musei Nicolae
Bălcescu”, 1970/1971.
Tamaş Corneliu, Bardaşu Petre, Purece Sergiu, 1977, Prefectura judeţului Vâlcea. Inventar arhivistic, vol. I,
Bucureşti.
Tamaş Corneliu, Bardaşu Petre, Purece Sergiu, Nestorescu-Bălceşti Horia, 1977, Contribuţia judeţului Vâlcea la
susţinerea Războiului de Independenţă (1877-1878). Studii şi documente, Bălceşti pe Topolog, Societatea „Prietenii
Muzeului Bălcescu”.
Tamaş Corneliu, Bardaşu Petre, Purece Sergiu, Nestorescu-Bălceşti Horia, 1974, Răscoala ţărănească din 1907
în judeţul Vâlcea. Studii şi documente (abr. 1907 în Vâlcea), Bălceşti pe Topolog, Societatea „Prietenii Muzeului
Bălcescu”.
Tamaş Corneliu, Bardaşu Petre, Purece Sergiu, Nestorescu-Bălceşti Horia, 1979, Judeţul Vâlcea în anii Primului
Război Mondial (abr. 1916-1918 în Vâlcea), Bălceşti pe Topolog, Societatea „Prietenii Muzeului Bălcescu”.
Tamaş, Corneliu; Bardaşu, Petre; Purece, Sergiu; Nestorescu-Bălceşti, Horia, 1978, Revoluţia de la 1848 în
judeţul Vâlcea (abr. 1848 în Vâlcea), Bălceşti pe Topolog, Societatea „Prietenii Muzeului Bălceşti”.
Teodorescu, C., I., 1933, Clima României privită din punct de vedere al agriculturii, Bucureşti.
Teodorescu, C. I., 1943, Podgoria Drăgăşani, lucrare tipărită cu prilejul inaugurării staţiunii experimentale de
viticultură şi oenologie din Drăgăşani (14 sept. 1943).
Teodorescu, C. I. şi colab., 1966, Viţa de vie şi vinul de-a lungul veacurilor, Bucureşti, Ed. Agro-Silvică.
Toartă, M., 1979, Sucidava-Sarmisegetusa, drum continuu, drum de milenii, în „Studii vâlcene”, nr. 3/1974,
Râmnicu-Vâlcea, pag. 19-34.
Tudor, D., 1968, Oltenia romană, ed. a III-a, Bucureşti.
Tudor, D., 1975, Pe drumul roman de la Piatra-Olt la Râureni, cu popas la Rusidava, în Rusidava-Drăgăşani
205-1975, retrospectivă şi realitate.
Urechia, V. A, 1901, Istoria Românilor, XIII, Bucureşti.
„Viaţa Vâlcii”, 25 oct. 2009, ed. on line.
Vulpe, Radu, 1970, Dacia Romană şi Sciţia Minor, în vol. Istoria poporului român (sub red. acad. Andrei
Oţetea), Bucureşti, Ed. Ştiinţifică.
Wikipedia
www.arhiram.ro
www.http:// sport_expres.ablog.ro/pagina/2/. 11.01.2007.
http://www.sport365.ro/forum/fc-arges
http://valentinandrei.ro/vlnews/?p=31

375
376
SUMMARY

The present monography presents a shortened variant of the one printed a few years ago (The
Monography of Drăgăşani, Constanţa. Ed. “Ex Ponto”, 2004) by a publishers’ team made of Emil
Istocescu, Teodor Barbu and Constantin Şerban(the edition coordinator), on the basis of a
documentation formrd by Prof. Dumitru Bălaşa and Constantin Vasile. With the new edition, Alin
Pavelescu and Ion Soare - co-author and coordinator- were added to the project. Because of the more
limited space, the former text was written without a series of details, document reproductions and a
good deal of illustrations which overloaded the initial work.
When possible, in several sequences, the information was updated and some missing details were
completed, like sport, tourism etc. Also, the monography was seriously restructed in order to suit the
general structure of the volume. At the same time, a proper attention was paid to the preliminary texts
and to the printing style with the view of giving it a more rigurous scientific aspect.
Consequently, it contains, like the other monographical “chapters” from the volume, thorough
analysis of all the domains of the economical and social life from old times to the present day: natural
framework, history (with all its periods and attesting data of the component villages), the
demographical evolution and administrative divisions, the development of economy and society,
education and culture, medical and sanitary care, people’s religious life, sport and tourism,
mentioning each time, if the case, the achievements obtained by the town’s inhabitants.
The authors highlighted decisive historical moments and aspects from the past of the place: the
continuous growing of vineyards and the development of viticulture, the importance of the place in the
development of the Revolution from 1821, its liberation -at the half of the 19th century, probably in
1861 - from under the guardship of the Vălcea Diocese (which, in a way, stopped its development)
Further to this point, we find out that in a document from 1729, the former village with this
name was called ”Drăgăşanii Diocese”; its transformation, from a fief of the above mentioned
institution, into a free place, had fast complex economical and edilitary effects: in 1872, the place was
already an ‘urban commune’(Frunzescu, 1872, 173), with all the resulting consequences. Some other
significant information and data refer to the contribution of the people from Drăgăşani to the suport
and development of the Revolution from 1848, and then, to The War of Independence from 1877-1878;
its inhabitants also actively participated to the fights from The First World War,when 248 of them
sacrificed their lives on the war battlefields.
As expected, a special attention was given to the creators of the material and spiritual goods
from Drăgăşani area, as several nationally famous personalities(some of them European) emerged
from here. They contributed to the spiritual emancipation of the place and –implicitely-of the county
in various domains: Prof. Dumitru Bălaşa-in the field of theology, slavistics and history; Alfred
Bogardo-novelist and publisher of Italian origins, Marin Brânaru-musicologist and folklorist,
Constantin Cerăceanu-plastic artist(painter), Vintilă Corbul-writer, Dumitru Tică Dumitrescu-actor,
Gheorghe Fira-musicologist, Constantin Mugur Isărescu-economist and diplomat, Gib Mihăescu-
writer, Paraschiv Oprea-conductor, composer and soloist (vocal and instrumental), Olimpiu Orza-
plastic artist, Al.Florin Ţene-writer, Ilie Vulpe-historian researcher and many others.

(Translated into English by Radu ALEXANDRESCU)

377
RÉSUMÉ

Cette monographie représente une forme abrégée de celle rédigée il y a quelques années (La
Monographie de Drăgăşani, Constanţa, Ex Ponto, 2004), par un collectif formé d’Emil Istocescu,
Teodor Barbu et Constantin Şerban (celui qui a dirigé l’édition), s’appuyant sur une documentation
effectuée par le prêtre Dumitru Bălaşa et Ion Constantin Vasile. À cette nouvelle version se sont
ajoutés Alin Pavelescu et Ion Soare, coauteur et coordonnateur. À cause de l’espace restreint, par
rapport au texte antérieur, on a renoncé à un bon nombre de détails, de reproductions de documents,
ainsi qu’à une part d’illustrations qui pesaient sur l’ouvrage initial.
L’information a été réactualisée pour la plupart des séquences, dans la mesure du possible et
certains aspects qui manquaient tels que: le Sport, le Tourisme etc. ont été complétés. De même, la
monographie a été restructurée pour la plupart en vue de s’encadrer dans la structure du tome. En
même temps, on a prêté l’attention aux textes préliminaires et au style de rédaction pour assurer la
dimension académique plus rigoureuse de l’ouvrage. Par conséquent, l’ouvrage comprend des analyses
consistantes sur tous les domaines de la vie économique et sociale dès les anciens temps jusqu’à nos
jours: l’environnement, l’histoire (avec toutes ses périodes et ses dates d’attestation des villages),
l’évolution démographique et les divisions administratives, le développement de l’économie et de la
société, l’enseignement et la culture, l’assistance médicale et sanitaire, la vie religieuse des habitants, le
sport et le tourisme, en mentionnant chaque fois où c’était le cas les accomplissements des habitants de
la ville.
Les auteurs ont mis en évidence les aspects et les moments historiques décisifs du passé de la
localité : la cultivation sans cesse de la vigne et le développement de la viticulture, le rôle de l’endroit
dans le déroulement et la fin de la Révolution de 1821, la libération du bourg – la fin du XIXe siècle,
probablement en 1861 – de la tutelle de l’Évêché de Râmnic (qui lui a ralenti l’essor). Quant à cet
aspect, on apprend que dans un document de 1729, l’ancien village portant ce nom s’appelait
Drăgăşanii Episcupii ; sa transformation d’un fief de l’institution ci-dessus mentionnée dans une
localité libre a eu des effets économiques et édilitaires rapides et complexes : en 1872, la localité était
déjà nommée commune urbaine (Frunzescu, 1872, 173), avec toutes les conséquences qui en résultaient.
D’autres informations et données significatives se rapportent à la contribution des habitants de
Drăgăşani au soutient et au déroulement de la Révolution de 1848 et puis de la Guerre de
l’Independence (1877-1878); ce sont aussi les habitants de Drăgăşani qui ont participé activement aux
luttes durant la Première Guerre Mondiale, 248 d’entre eux sacrifiant leur vie sur les champs de
bataille de la conflagration.
Comme il sied, on a accordé une attention particulière aux créateurs de la région de Drăgăşani,
des personnalités qui se sont remarqués sur le plan national (et voire européen!), contribuant à
l’affirmation spirituelle de la ville : le prêtre Dumitru Bălaşa – dans le domaine de la théologie, de la
slavistique et de l’histoire ;Alfredo Bogardo – romancier et publiciste d’origine italienne; Marin
Brânaru – musicologue et folkloriste; Constantin Cerăceanu – plasticien (peintre); Vintilă Corbul –
écrivain; Dumitru (Tică) Dumitrescu – acteur; Gheorghe Fira – musicologue et folkloriste; Constantin
Mugur Isărescu – économiste et diplomate; Gib Mihăescu – écrivain; Paraschiv Oprea – chef
d’orchestre, compositeur et soliste (vocal et instrumental); Olimpiu Orza – plasticien; Al-Florin Ţene –
écrivain; Ilie Vulpe – chercheur en histoire et alii.

(Traduction en français par Constantin MIHAI)

378