Identitate culturală şi teritorială

Capitolul 2

REGIONALISMUL CULTURAL
Factor de influenţă asupra comportamentului electoral

2.1 Identitate culturală şi teritorială în Transilvania

Considerăm necesară precizarea terminologiei utilizate în studiul de faţă în

ceea ce priveşte nominalizarea actorilor de pe scena politică şi culturală a
Transilvaniei. Deşi am luat spre analiză numai etnia şi confesiunea, ca factori
determinanţi ai comportamentului electoral individual sau colectiv, există şi alte
elemente care pot conduce la identificarea cultural-teritorială şi politică a
grupurilor umane. Unele ştiinţe de specialitate atribuie termenului de minoritate
naţională mai multe valenţe, pe lângă apartenenţa grupului de indivizi la o anumită
naţiune, în funcţie de originea lor rasială, lingvistică şi religioasă, se are în vedere
şi particularităţile comportamentale ale acestora. Termenului de minoritate
naţională îi sunt asociaţi şi cei de naţionalitate, comunitate sau grup etnic care, de
cele mai multe ori, dar nu întotdeauna, coincid.
În sens larg, o minoritate reprezintă “un grup de oameni rezidenţi într-o
ţară, dar diferiţi de majoritatea locuitorilor prin rasă, religie, limbă, obiceiuri
sociale şi simpatii naţionale”. Această definiţie coincide în cea mai mare parte cu
cea a grupului etnic, “termen care se referă la diviziunea verticală a societăţii, unde
un grup ce face parte dintr-o populaţie mai mare se caracterizează printr-o cultură
distinctă. Membrii unui asemenea grup sunt conştienţi de originea lor comună,
reală sau imaginară şi sunt separaţi de ceilalţi prin rasă, religie şi origine naţională”
(Goodall, 1987). De asemenea, termenul de naţionalitate poate fi sinonim cu cel de
minoritate atunci când este vorba de “o comunitate etnică omogenă, vieţuind în
cadrul statului dominat de o naţiune de altă coloratură etnică. Este mai mică
numericeşte şi are un statut social-politic recunoscut în stat, legal sau de facto,
precum şi o conştiinţă a identităţii sale” (Mureşan,1992). Noţiunea de sub-grup
etnic, folosită de noi, are în vedere comunitatea de indivizi ce se deosebesc de
grupul etnic principal numai prin anumite aspecte, fondul cultural dominant fiind
asemănător (de exemplu, aromânii) şi diferă de termenul de subetnicitate, folosit în
sociologie (Cobianu-Băcanu, 1997).
Importantă în geografia politică, şi mai ales în studiul de faţă, este definiţia
comportamentală, ce are în vedere felul în care un grup de oameni se comportă în
relaţie cu un alt grup, distincţia în acest caz sesizându-se numai prin interacţiunea
dintre acestea. Astfel, pentru noi este mai important felul în care secuii sau saşii se
comportă în relaţie cu maghiarii, şi respectiv germanii, şi mai puţin deosebirile
dintre aceştia. În acest sens, conceptul de minoritate are mai degrabă conotaţii
calitative decât cantitative, neconstituind numai o categorie statistică, ci un grup de
oameni ce se simt frustraţi de drepturi de “majoritatea” aflată în poziţii dominante
sau avantajoase (Bădescu & Abraham, 1994).

11
Regionalismul cultural

O formă mai evoluată a comunităţii sau grupului etnic este reprezentată de

naţiune, care este constituită dintr-un grup de oameni ce au conştiinţă naţională
proprie, sunt legaţi unii de alţii prin limbă, religie, valori şi aspiraţii comune şi se
simt ataşaţi de un teritoriu specific. Naţiunea este “o comunitate comportamentală”
ce îmbină identitatea culturală cu cerinţele politice (Smith, 1993) şi care se
caracterizează printr-o solidaritate reciprocă foarte puternică, astfel încât loialitatea
faţă de grup este mai mare decât loialităţile particulare (Mureşan, 1996). Formarea
naţiunilor implică atât o intensificare a comunicării şi afectivităţii în cadrul
grupului etnic, cât şi o expansiune a regiunii în care aceste comunicări au loc
(Muir, 1981). Procesul de formare are loc odată cu adoptarea unei limbi sau dialect
comun şi cu acceptarea unor anumite obiceiuri sociale sau tradiţii. La început,
etnicitatea se concentrează în jurul unui singur simbol central, ca de exemplu limba
sau teritoriul, după care se adaugă mai multe elemente, pentru o mai mare coeziune
internă (Brass, 1991). Conştientizarea apartenenţei la o anumită naţiune constituie
un proces ce poate dura câteva sute de ani şi se construieşte pe acest tip de
simbolism, folosind evenimente, personalităţi, locuri de importanţă istorică, toate
formând iconografia naţională, ce este transmisă de la generaţie la generaţie, prin
folclor sau educaţie, stimulând patriotismul şi mândria naţională (Mellor, 1989).
Toţi aceşti termeni au ca element comun distincţia culturală (limba, religia,
tradiţiile) a unui grup de oameni faţă de ceilalţi, fiecare naţiune, naţionalitate,
minoritate sau grup etnic bazându-se pe o combinaţie unică de valori. În analiza
noastră vom face distincţie între aceşti termeni având în vedere atât aspectele
cantitative, cât şi cele calitative. Diferenţa dintre minoritate şi grup etnic o vom
face din punct de vedere cantitativ, în sensul că o minoritate este reprezentată de un
grup cultural distinct în cadrul unei majorităţi, în timp ce grupul etnic, de orice
aspect cultural, dar diferit de restul populaţiei, poate fi minoritar sau majoritar în
cadrul unui stat. Deosebirile dintre aceşti termeni şi cel de naţiune au în vedere
aspectele calitative, în special cele politice, datorită faptului că azi, în marea lor
majoritate, naţiunile contemporane sunt organizate în state independente separate,
excepţie făcând laponii, kurzii, palestinienii etc., care încă nu au reuşit să devină
naţiuni politice recunoscute.
Atunci când un grup etnic sau o minoritate, ataşată unui teritoriu specific,
reuşeşte să nu mai fie dominată din punct de vedere politic şi să-şi controleze
arealul de habitat, ea poate deveni sub-naţiune, când grupul etnic respectiv este
organizat într-o regiune sau provincie autonomă în cadrul unui stat, naţiune
componentă în cadrul unui stat bi- sau multi-naţional şi naţiune politică, în cadrul
statelor naţionale, atât unitare cât şi federale. Deci, naţiunea este o comunitate
etnică politizată, cu drepturi colective recunoscute într-un sistem politic (Brass,
1991). Distincţia dintre minoritate sau naţionalitate şi naţiune a apărut în perioada
modernă, odată cu formarea statelor naţionale începând cu secolul XVIII, formarea
naţiunii precedând, bineînţeles, formarea minorităţilor.
În cazul Transilvaniei, până în secolul XIV, dimensiunea etnică era dată de
statutul social în diviziunea verticală a societăţii, nobilimea fiind considerată o
identitate separată. Această situaţie va persista însă şi mai târziu, fiind consfinţită

12
 Identitate culturală şi teritorială

după 1437, prin dobândirea statutului de naţiuni privilegiate a nobililor maghiari, a

secuilor şi saşilor în “uniunea frăţească” şi mai apoi, în “unio trium nationum”.
Grupul etnic român, ca de altfel şi pătura inferioară a societăţii maghiare şi săseşti,
a fost exclus din sistemul politic feudal al Transilvaniei. Astfel, maghiarii, saşii şi
secuii constituiau naţiuni componente ale Transilvaniei multinaţionale, în timp ce
românii aveau un statut de minoritate, în condiţiile unei majorităţi demografice.
Această situaţie a persistat până în 1860, când a luat sfârşit perioada neo-
absolutistă habsburgică, ulterioară revoluţiei de la 1848. Prin diploma liberală din
luna octombrie a acelui an, românii au fost recunoscuţi ca naţiune componentă în
cadrul noii Transilvanii autonome, dobândind pentru prima dată dreptul de
reprezentare în Dietă. Cu toate acestea, maghiarii constituiau aşa zisa “minoritate
dominantă”, adică un grup etnic minoritar din punct de vedere demografic, dar
dominant în ceea ce priveşte rolul conducător în entitatea politică respectivă (Muir
& Paddison, 1981).
În ceea ce priveşte Transilvania modernă şi grupurile etnice analizate, cele
mai importante elemente ale etnicităţii sunt limba, religia, teritoriul “naţional”,
modul de viaţă specific şi diversele asocieri dintre acestea.

Tabelul 1. Importanţa elementelor etnicităţii în definirea identităţilor culturale în

Transilvania
Etnie Limba Religia Cultura Ancestria Tradiţiile Modul de viaţă Teritoriul
Români + + + + 0 0 +
Maghiari + 0 + + 0 0 +
Germani + + + 0 0 0 +
Ţigani + 0 0 + + - 0
Evrei 0 + 0 + + 0 0

+ important factor de unificare 0 factor nesemnificativ - important factor de divizare

2.1.1 Limba română, creştinismul oriental şi centralitatea Transilvaniei în

spaţiul românesc

Limba română de origine latină şi insularitatea acesteia în Estul Europei,

creştinismul oriental, descendenţa daco-romană şi teritoriul “strămoşesc” axat pe
Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, constituie principalele elemente de identificare
naţională şi teritorială a românilor. Acestea au condus la consolidarea identităţii de
grup, la unitatea acestora în faţa ameninţărilor externe şi la un comportament
specific începând cu secolul XVIII, odată cu conştientizarea ideii naţionale.
Spaţiul carpato-danubian şi mai puţin pontic, constituie un element
esenţial al iconografiei naţionale româneşti în Transilvania, identitatea geografică
tradiţională la românii transilvăneni fiind legată de spaţiul înalt, în special de
“ţările” situate atât în zona montană, cât şi în cea colinară (Popa, 2000), regiuni
preponderent rurale (Cocean, 1997). Diversitatea culturală în cadrul acestui spaţiu
13
Regionalismul cultural

este cel mult reprezentată de tradiţii sau graiuri locale şi nu de dialecte ale limbii
române, sau de autoidentificări regionale (cea mai dezvoltată conştiinţă regională
apare, probabil, la maramureşeni). Diferenţele de limbă şi religie, de obiceiuri şi
tradiţii, între un ardelean şi un muntean, sunt cel puţin la fel de nesemnificative ca
între un secui şi un maghiar, sau între un sas şi un german. Diferenţa există în
mentalitate sau ideologie, aşa cum există în cadrul majorităţii naţiunilor politice de
pe glob, şi care se exprimă în mod evident în comportamentul electoral. Aceste
mentalităţi diferite au fost dobândite ca urmare a contactelor reale ce au avut loc
de-a lungul timpului între culturi diferite în vestul, sudul sau estul ţării. Dar
interacţiunea între culturile existente şi dezvoltate în Transilvania nu a condus la
apariţia unui grup de indivizi care să reclame o identitate proprie, diferită de cea a
grupurilor etnice cunoscute. Acest proces a avut loc în Yugoslavia, Marea Britanie
sau Uniunea Sovietică, unde un număr apreciabil de indivizi s-au declarat
yugoslavi, britanici sau sovietici. În Basarabia, lunga perioadă de dominare
rusească şi sovietică a condus la incumbarea unor elemente de ordin ideologic în
mentalitatea românilor de peste Prut, determinând autoidentificări de tipul etniei şi
limbii “moldoveneşti”. În Transilvania însă, nu a existat niciodată un grup de
oameni care să se autodefinească ca ardeleleni, deosebiţi de români, de maghiari
sau de germani, chiar dacă unele teorii sau fapte susţin acest lucru. În schimb, cea
mai mare parte a literaturii româneşti a accentuat dominarea şi influenţa romană de
175 de ani în Transilvania, dar a subestimat cea maghiară sau habsburgică timp de
o mie de ani.
Schimbările frecvente de suveranitate nu au schimbat însă nici mediul
demografic, în ceea ce priveşte coloratura etnică a majorităţii, nici statutul politic al
provinciei, ce s-a situat până la sfârşitul secolului XIX la periferia sistemului
politic monarhic central-european, sub forma voievodatului sau principatului.
Popularea şi umanizarea Transilvaniei a constituit un subiect permanent de
dispută între cercetătorii unguri şi români, iar simbolistica atribuită acestora s-a
imprimat şi în mentalitatea colectivă a celor două grupuri etnice. Oricare ar fi fost
evoluţia umanizării acestui teritoriu, influenţele civilizaţiei occidentale şi catolice
s-au impus definitiv în peisajul demografic şi cultural al Transilvaniei, nu numai
prin intermediul saxonilor şi maghiarilor, ci şi prin intermediul elitelor religioase
româneşti. În condiţiile privilegiilor acordate de curtea de la Viena, aceştia au
acceptat unirea cu Biserica Romei pentru a păstra şi promova identitatea lor
naţională. Această “convertire” religioasă nu a condus nicidecum la apariţia unor
noi identităţi naţional-etnice (aşa cum în Yugoslavia, adoptarea catolicismului şi a
alfabetului latin i-a separat pe slavii meridionali, în croaţi şi sârbi), clerul ortodox şi
greco-catolic unindu-şi eforturile în secolul XVIII pentru a dezvolta şi conştientiza
identitatea etnică românească în rândul ţărănimii oprimate de aristocraţia maghiară
sau românească maghiarizată. În anumite momente, au existat chiar proiecte de
unificare confesională pentru a promova o identitate naţional-confesională sporită
la românii ardeleni, în cadrul unei biserici naţionale, ce urma să nu fie catolică sau
ortodoxă ci una românească (Mitu, 1997). Preoţii greco-catolici au contribuit
decisiv la dezvoltarea conştiinţei naţionale, prin publicarea la Blaj, în secolul

14
 Identitate culturală şi teritorială

XVIII, a primelor cărţi în limba română, prin accentuarea originii latine a limbii
române şi prin adoptarea alfabetului latin ce a înlocuit vechile scrieri chirilice.
Rolul Şcolii Ardelene şi al episcopului Inochentie Micu-Klein este bine cunoscut
(Gyémánt, 1994), revendicările naţionale şi sociale fiind concretizate în memoriul
său din 1743 şi ulterior, în Supplex Libellus din 1791. Astfel, conştiinţa naţională
românească s-a bazat pe dublul simbol al etniei şi religiei (Brass, 1991).
Religia specifică românilor din toate provinciile a fost şi este cea ortodoxă,
fără a se cunoaşte o dată exactă a creştinării acestora, fapt care ne determină să
susţinem punctul de vedere al istoriografiei noastre conform căruia românii s-au
născut creştini. Organizarea ortodocşilor în Transilvania a fost mult întârziată de
ofensiva catolicismului în regiune şi a stat tot timpul sub amprenta guvernării
habsburgice sau maghiare, în primele etape ale organizării sale. În comparaţie cu
Moldova sau Ţara Românească, unde încă din secolul XIV au luat fiinţă mitropolii
ortodoxe confirmate de Patriarhia de la Constantinopol, în Transilvania au
funcţionat numai centre episcopale la Dăbâca, Vad, Feleacu, Geoagiu sau Alba
Iulia. Constituirea Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului a avut loc numai în 1579,
într-o perioadă de ofensivă a calvinismului dar şi a contrareformei, însă a fost
desfiinţată în 1701 de
autorităţile de la Viena.
Reactivată şaizeci de ani mai
târziu, în 1761, dar numai la
rangul de episcopie, sub
autoritatea prelaţilor sârbi,
aflaţi la conducerea
mitropoliei de la Karlovitz. De
abia în 1810, Biserica
Ortodoxă Română a avut la
conducere episcop de etnie
română (Vasile Moga,
Fig. 1. Organizarea Bisericii Ortodoxe, în anul 1920 hirotonisit episcop la Turda),
iar în 1864 s-a reînfiinţat
mitropolia ortodoxă din Transilvania, cu sediul la Sibiu, primul mitropolit al
acesteia fiind Andrei Şaguna. Legăturile ortodocşilor din Transilvania cu cei din
celelalte provincii româneşti au fost neîntrerupte în toată această perioadă,
intervenţiile domnilor români şi hirotonisirea preoţilor ardeleni la sud şi est de
Carpaţi dovedind această stare de fapt. Arhiepiscopia Sibiului cuprindea 950 de
biserici şi 311 de filii, organizate în protopopiate (62 la nivelul Transilvaniei şi
celorlalte ţinuturi româneşti din Ungaria), ca nivel intermediar şi în dieceze, una
până la unirea din 1918 (Sibiu) şi două după unire: Sibiu şi Cluj. Numărul
credincioşilor în dieceza Sibiu era net superior celei din Cluj, care la vremea
respectivă era dominată de adepţii religiei greco-catolice.
În prezent, ca parte a Patriarhiei Române, creştinii ortodocşi transilvăneni
aparţin mitropoliilor Transilvaniei şi Banatului. Teritoriul regiunii analizate este
divizat din punct de vedere administrativ bisericesc în şase eparhii (Episcopia

15
Regionalismul cultural

Covasnei şi Harghitei a fost fondată în 1996), corespunzătoare celor două

mitropolii. Eparhiile sunt împărţite în protopopiate, care sunt formate dintr-un
anumit număr de parohii şi filii. Mitropolia Ardealului cuprinde eparhiile: Arhiepiscopia
Sibiului, cu reşedinţa în municipiul Sibiu, pentru judeţele Braşov şi Sibiu,
cuprinzând un număr aproximativ de 456 de parohii corespunzătoare celor 8
protopopiate: Braşov, Sibiu, Mediaş, Sălişte, Avrig, Agnita, Rupea, Făgăraş;
Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, cu reşedinţa la Cluj-Napoca,
cuprinde 450 de parohii
din Cluj şi Bistriţa-
Năsăud, organizate în 7
protopopiate (plus unul în
curs de înfiinţare, la
Beclean) cu centrele: Cluj,
Dej, Gherla, Turda,
Huedin, Bistriţa şi
Năsăud; Episcopia Alba
Iulia, cu reşedinţa la Alba
Iulia cuprinde 574 de
parohii şi 68 de filii din
Fig. 2. Organizarea Bisericii Ortodoxe, în anul 1997 judeţele Alba şi Mureş.
Datorită numărului mare
de parohii şi de credincioşi din această episcopie (având la bază şi mulţimea
aşezărilor rurale mici), aceasta cuprinde cele mai multe protopopiate din regiune, în
număr de zece, centrele acestora fiind la Alba Iulia, Aiud, Câmpeni, Blaj, Sebeş,
Târgu Mureş, Reghin, Luduş, Târnăveni, Sighişoara; Episcopia Oradiei, cu
reşedinţa în municipiul Oradea, cuprinde în Transilvania studiată, partea de est a
Sălajului, parohiile de aici având ca centre protopopiale Jiboul şi Zalăul; Episcopia
Covasnei şi Harghitei, cu reşedinţa la Miercurea Ciuc, înfiinţată recent, ca urmare a
solicitărilor credincioşilor din aceste două judeţe, supravieţuirea ortodoxiei aici
fiind destul de dificilă. A doua mitropolie, a cărei jurisdicţie acoperă o parte a
teritoriului transilvan, este cea a Banatului, judeţul Hunedoara aparţinând
Episcopiei Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului.
Cea de a doua religie a românilor din Transilvania, până în 1948, a fost
greco-catolicismul, religie adoptată începând cu sfârşitul secolului XVII, odată cu
trecerea principatului sub stăpânirea habsburgilor catolici. În acea perioadă
catolicismul era relativ slab reprezentat în rândul populaţiei transilvane, în raport
cu celelalte religii ale populaţiei neromâneşti (luteranismul, calvinismul şi
unitarianismul), motiv pentru care s-a încercat schimbarea raportului de forţe în
favoarea acestei confesiuni, fie prin recâştigarea poziţiilor economice, fie prin
sporirea numărului adepţilor acesteia. Această sporire se putea face însă, numai
prin atragerea populaţiei româneşti de religie ortodoxă, care prin unirea cu Biserica
Romei ar fi adus majoritatea religioasă în Transilvania, dar şi ruperea legăturilor,
într-o oarecare măsură, cu românii din celelalte ţări româneşti. Atragerea românilor
ortodocşi s-a realizat prin cele două diplome leopoldine din 1698 şi 1701, legi care

16
 Identitate culturală şi teritorială

promiteau celor care ar fi ales catolicismul, privilegii asemănătoare cu ale preoţilor

catolici, iar credincioşii urmau să scape de iobăgie şi de numeroasele impozite
către stat sau moşieri. Oferta deosebit de atrăgătoare pentru românii, care aveau o
poziţie dezavantajată în societate, a determinat unirea cu biserica apuseană a unei
pături largi de populaţie, în special din partea nordică a ţinutului. Concesiunile
făcute de cei care au îmbrăţişat noua credinţă au fost, într-un fel, nesemnificative,
ei acceptând primatul papal, împărtăşirea cu pâine nedospită, principiul filioque şi
existenţa purgatoriului, dar ritul bizantin, cu tot ceea ce presupune acesta, a fost
menţinut.
Cu toate că declaraţia de unire cu Biserica Romei a fost exprimată încă din
1698, recunoaşterea unei episcopii a Bisericii Române Unite a avut loc numai la
1721, prin bula papală ce consfinţea fondarea Episcopiei de Alba-Iulia – Făgăraş.
La 1737 scaunul episcopal se
mută de la Făgăraş la Blaj,
acest oraş devenind un
puternic centru cultural şi
religios românesc. Începând
cu 1853, Blajul devine sediul
Mitropoliei Greco-catolice, în
acelaşi an luând fiinţă şi
episcopia de Gherla-Cluj. În
perioada interbelică ambele
biserici au fost declarate
“biserici naţionale”, acestea
Fig. 3. Organizarea Bisericii Române Unite, după 1989 conlucrând şi contribuind
decisiv la înfăptuirea Marii
Uniri. În 1948 Biserica Greco-Catolică a fost desfiinţată de puterea comunistă,
întregul patrimoniu fiind transferat Bisericii Ortodoxe. Continuându-şi activitatea
în clandestinitate, Biserica Română Unită cu Roma a fost reabilitată în 31
Decembrie 1989, dar retrocedarea bunurilor acestora a constituit un proces delicat,
nesoluţionat până în ziua de astăzi. În prezent, Mitropolia Română Unită cu Roma
are în Transilvania dieceze aparţinătoare a trei eparhii: Arhidieceza de Alba Iulia şi
Făgăraş, cu sediul la Blaj, având sub jurisdicţie judeţele, sau o parte din judeţele
Alba, Mureş, Cluj, Bistriţa-Năsăud, Covasna, Harghita, Braşov şi Sibiu, şi este
compusă din 23 de dieceze: Aiud, Alba Iulia, Arieş, Blaj, Braşov, Târnăveni,
Dumbrăveni, Gheorgheni, Iernut, Luduş, Mediaş, Ocna Mureşului, Odorhei, Râciu,
Reghin, Sebeş, Sibiu, Sărmaşu, Târgu Mureş, Teaca, Turda, Tichindeal, Făgăraş;
Episcopia Cluj-Gherla, cu sediul la Cluj-Napoca, cu jurisdicţie asupra judeţelor
Cluj, Bistriţa-Năsăud, Sălaj şi Alba, compusă din 19 protopopiate: Beclean,
Bistriţa, Buciumi, Budac, Câmpia, Cluj, Cluj-Mănăştur, Dej, Gârbou, Gherla,
Huedin, Iara, Ileanda, Lăpuş, Munţii Apuseni, Reteag, Rodnei, Someş, Surduc şi
Episcopia Lugoj, cu sediul la Lugoj, de care aparţine judeţul Hunedoara (alături de
Timiş, Caraş-Severin şi Arad) şi în care se găsesc 5 protopopiate: Haţeg,
Hunedoara, Lupeni, Orăştie şi Sarmizegetusa.

17
Regionalismul cultural

Deşi teorii precum cea a vidului demografic, creat după retragerea

aureliană, sau cea a migraţiilor masive de la est şi sud de Carpaţi în timpul
opresiunilor otomane sau fanariote, susţin caracterul alohton al populaţiei
româneşti în Transilvania, este inutil a se argumenta ştiinţific veridicitatea acestora
în condiţiile în care toate recensămintele efectuate în provincie au demonstrat
dominanţa elementului românesc, chiar în perioadele în care nici nu exista o
naţiune politică românească, cu drepturi recunoscute într-un sistem politic
organizat.
În ciuda acestor teorii, românii sau strămoşii acestora au format
întotdeauna majoritatea populaţiei. Nu excludem imigraţia de la est şi sud de
Carpaţi aşa cum nici nu minimalizăm procesul invers, de emigrare a populaţiei din
Ardeal în Moldova, Muntenia, Oltenia sau Dobrogea (Georgescu, 1929) şi
fondarea de aşezări în aceste provincii. Aşezările dublete de o parte şi de alta a
Carpaţilor, dovedite nu numai prin toponimele de “pământeni” şi “ungureni”, sunt
o certitudine (Conea, 1934, 1939), între acestea având loc atât negoţ, cât şi schimb
de populaţii. Şi în zilele noastre se păstrează astfel de toponime, în Oltenia
submontană şi subcarpatică, în Moldova sau Bucovina (Meteş, 1971). De
asemenea, posesiunile domnitorilor munteni sau moldoveni în Transilvania
(Edroiu, 1994) au facilitat astfel de procese în interiorul regiunii şi în afara acesteia
(între Maramureş şi Moldova, Haţeg şi Oltenia, între posesiunile lui Mircea din
Amlaş şi Făgăraş şi Muntenia, între cele ale lui Ştefan şi Rareş de pe Someş şi
Târnave şi Moldova etc.).
Nu putem admite strămutarea întregului sistem politico-demografic în
afara lanţului carpatic, după retragerea romană, şi remigrarea ulterioară a
“păstorilor” români în zona înaltă a Transilvaniei. Penetrarea goţilor, hunilor,
gepizilor, avarilor, bulgarilor sau maghiarilor au putut cauza dezintegrarea unui
sistem politico-teritorial premedieval sau medieval, dar nu au putut elimina un
sistem demografic, chiar dacă nu era destul de închegat din punct de vedere
cultural şi politic. Tocmai lipsa de organizare teritorială a facilitat penetrarea altor
popoare în regiune şi dominarea politică ulterioară a acestora. Populaţia
românească (sau protoromânească) a ocupat întregul spaţiu transilvan, dar lipsa
elitelor nobiliare sau asimilarea ulterioară a feudalilor români (cazul junilor,
cnezilor sau voievozilor din familiile Voicu de Hunedoara, Dragoş, Mailat, Cândea
etc.) de către clasa dominantă maghiară (Fischer-Galaţi şi colab., 1998) a condus la
o dezvoltare efemeră a statelor feudale de ordin secundar. Dacă la sud şi est de
Carpaţi ameninţările turcilor şi tătarilor au determinat unificarea acestor formaţiuni
politico-teritoriale în principatele Moldovei şi Ţării Româneşti, acelaşi proces nu a
avut loc şi în Transilvania, Banat sau Crişana, unde voievodatele lui Gelu, Glad sau
Menumorut au fost cucerite de regii unguri. Teza pătrunderii păstorilor români în
secolele XIII–XIV sau XVII-XVIII (Illyes, 1982, de Czege, 1982) ni se pare
neverosimilă în condiţiile în care, în aceeaşi perioadă, avea loc unificarea şi
consolidarea politico-teritorială a principatelor române. Ce rol au avut astfel secuii
şi saşii, dacă nu să apere regatul împotriva incursiunilor şi infiltrărilor de populaţii
prin pasurile şi trecătorile montane. Nu găsim nici o motivaţie politică sau

18
 Identitate culturală şi teritorială

economică care să fi determinat o migraţie masivă a românilor peste munţi şi

întemeierea de aşezări, pe cele trei laturi ale Transilvaniei, în regiunile înalte. Dacă
acest proces ar fi avut loc, de ce nu s-a ocupat şi latura orientală, acolo unde secuii
au întemeiat aşezările de colonişti. Mai mult, există izvoare care demonstrează
existenţa aşezărilor înainte de venirea secuilor (Opreanu, 1928), care nu puteau fi
diferite de cele din spaţiul depresionar şi colinar adiacent.
Dacă comunicarea între grupuri constituie un element esenţial în formarea
şi dezvoltarea unei naţiuni, atunci aceasta a avut loc şi între românii de dincolo şi
de dincoace de Carpaţi, rolul de barieră topografică al acestora fiind anihilat de
mulţimea pasurilor şi trecătorilor. Acelaşi proces a avut loc bineînţeles şi în cadrul
formării naţiunii maghiare, comunicarea între ungurii transilvăneni şi cei din
heartland-ul panonic având loc cu deosebită intensitate prin culoarul Mureşului,
defileul Crişului Repede sau Valea Someşului.
Conform argumentaţiei de mai sus, originea latină a limbii române, religia
greco-catolică sau ortodoxă, cultura unică în toate provinciile istorice româneşti,
spaţiul carpato-danubiano-pontic (cu heartland-ul în spaţiul depresionar şi montan
al Transilvaniei), unitatea în faţa expansionismului de la vest, est şi sud şi
competiţia dintre elitele religioase şi aristocraţia cuceritoare, au constituit
principalele componente ale iconografiei naţionale utilizate ale mişcării naţionaliste
româneşti.
În recensămintele efectuate în perioada analizată, românii au fost
înregistraţi ca grup etnic distinct, de către autorităţile austriece şi româneşti şi după
limba maternă, de către autorităţile maghiare. Înregistrarea sub-grupurilor etnice
s-a realizat numai la recensământul din 1992, dar numărul macedo-românilor şi cel
al aromânilor în Transilvania este nesemnificativ (49 şi respectiv 50 de persoane).
Interesele naţiunii române în timpul autorităţii maghiare au fost
reprezentate de două partide, Partidul Naţional Român din Transilvania (ca urmare
a fuziunii Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria cu Partidul
Naţional al Românilor din Transilvania) şi de Partidul Social-Democrat al
Românilor din Ardeal şi Banat. În perioada de după unirea de la 1918, specific
ardelenilor a fost Partidul Naţional-Ţărănesc, dar şi alte formaţiuni politice cu
acoperire naţională. În perioada 1990-2000, gruparea reprezentativă a românilor
din Transilvania a fost Partidul Unităţii Naţionale Române, unul dintre puţinele
partide regionale din România. Sub-grupurile etnice nu au activat cu partide proprii
în toată perioada analizată, aromânii şi macedoromânii fiind printre puţinele
comunităţi fără formaţiuni politice corespondente.

2.1.2 Apartenenţa la naţiunea şi cultura maghiară, creştinismul occidental şi

individualitatea Ardealului

Grupului etnic maghiar îi sunt caracteristice limba distinctă în tot peisajul

lingvistic european, cultura şi sentimentul apartenenţei la naţiunea maghiară.
Limba maghiară, printre puţinele limbi ne-indo-europene, face parte din familia de
limbi uralice, ramura fino-ugrică, grupul ugric. Grupul de limbi ugrice s-a despărţit

19
Regionalismul cultural

de cel finic aproximativ între 2500-3000 î.Ch., iar subramura de vest a acestuia,
cuprinzând numai limba maghiară, a penetrat în Europa spre sfârşitul secolului IX
(Sala, 1981). Răspândirea acesteia în bazinul carpato-panonic este legată de
expansiunea teritorială a statului maghiar în această regiune. Cea mai importantă
grupare a vorbitorilor acestei limbi, în afara graniţelor Ungariei, este localizată în
Transilvania istorică. Ipostaza de naţiune privilegiată, pe care a avut-o de-a lungul
istoriei în această regiune, a contribuit şi la dezvoltarea unei culturi remarcabile şi
care, alături de cea germană, s-a impus definitiv în peisajul transilvan.
Un element esenţial al iconografiei maghiare îl constituie sentimentul
apartenenţei la cultura şi religia occidentală, începând cu adoptarea catolicismului
la începutul mileniului doi, sub Ştefan cel Sfânt. Religia, ca şi în cazul românilor,
nu a constituit un factor de divizare în cadrul naţiunii maghiare, poate cel mult o
diferenţiere comportamentală minoră. Apartenenţa la religia catolică a avut un rol
însemnat în formarea naţiunii maghiare, dar aceasta a suferit modificări datorită
Reformei care a avut loc şi în Transilvania, la fel ca în nordul şi vestul
continentului. Mişcarea reformată, din prima jumătate a secolului XVI, a avut cei
mai mulţi adepţi în rândul populaţiei maghiare şi săseşti din Transilvania,
determinând apariţia reformaţilor calvinişti, luterani şi unitarieni, ca religii recepte
a naţiunilor politice ardelene, în urma proclamării libertăţii religioase de către Dieta
de la Turda din 1543. Pătrunderea religiei reformate a fost facilitată de posibilitatea
predicării evangheliei în limba maternă, precum şi de propaganda făcută de
principii Ardealului, astfel că Biserica Reformată (Calvină) a fost recunoscută
oficial în 1564 de Ioan Sigismund. Cel de-al treilea cult specific populaţiei
maghiare, unitarianismul, a fost întemeiat la mijlocul secolului XVI, de către David
Francisc, şi recunoscut oficial în 1568, ca religie a cărei teză fundamentală este
credinţa într-un Dumnezeu unic şi indivizibil, dogma Sfintei Treimi fiind respinsă.
Pe lângă cele trei religii, maghiarii au îmbrăţişat, într-un număr mai redus,
evanghelismul sinodo-presbiterial şi o serie de religii neoprotestante, în special
baptismul şi adventismul. Biserica Catolică şi cea Reformată au atras populaţia de
origine maghiară în proporţii aproape egale, dar distribuţia lor teritorială este cât se
poate de distinctă. Romano-catolicismul, în perioada analizată, este religia păstrată
de populaţia maghiară din partea estică a Transilvaniei, cu deosebire în arealele
depresionare intramontane (Ciuc, Giurgeu şi partea nord-estică a Braşovului), sau
în zonele adiacente versanţilor vestici ai munţilor Harghita. Această distribuţie
teritorială se datorează rezistenţei opuse de localnicii acestor regiuni în faţa
reformei, precum şi existenţei unui puternic centru spiritual catolic la Şumuleni
lângă Miercurea Ciuc. Calvinismul constituie religia adoptată de restul populaţiei
maghiare din Transilvania, cu frecvenţe maxime pe axa SE-NV, adică în judeţele
Covasna, Mureş, Cluj. Unitarianismul este concentrat în comunităţi teritoriale
relativ izolate din depresiunile Turda-Arieş, Odorhei şi Baraolt. Religia şi biserica
au constituit pentru maghiari în perioada comunistă un element de rezistenţă şi de
păstrare a identităţii naţionale şi care, din fericire, nu au fost suprimate de puterea
totalitară, aşa cum s-a întâmplat în cazul Bisericii Române Unite cu Roma.

20
 Identitate culturală şi teritorială

Organizarea acestora în districte bisericeşti este mai puţin importantă,

deoarece cele trei religii maghiare au o influenţă mai redusă asupra
comportamentului electoral actual, în comparaţie cu influenţa pe care o exercită
partidul lor etnic. Eventual s-ar putea surprinde influenţa pe care episcopii
reformaţi o au asupra credincioşilor în comparaţie cu cei catolici, cunoscându-se
implicarea mai accentuată în politică a calviniştilor sau unitarienilor. Arhiepiscopia
Romano-Catolică de Alba Iulia, înfiinţată în secolul XI, înglobează toate judeţele
din Transilvania istorică organizate în 15 decanate (Alba Iulia, Hunedoara, Sibiu-
Făgăraş, Dumbrăveni, Braşov, Târgu Secuiesc, Cluj, Bistriţa, Turda, Târnava,
Târgu Mureş, Ciuc Inferior, Ciuc Superior, Gheorgheni şi Odorhei, toate acestea
cuprinzând 277 de parohii şi 133 de filii). Eparhia Reformată din Ardeal, cu sediul
la Cluj-Napoca, concentrează de asemenea toate judeţele din regiunea analizată,
fiind împărţită în 16 protopopiate: Aiud, Braşov, Călata, Cluj-Exterior, Cluj, Dej,
Gurghiu (Reghin), Mureş, Mureş-Câmpie, Odorheiul Secuiesc, Sfântu Gheorghe,
Târnăveni, Târgu Secuiesc, Turda şi Baraolt, toate adunând 469 de parohii şi 133
de filii, iar Episcopia de pe lângă Piatra Craiului, cu sediul la Oradea, are în
regiunea studiată un protopopiat la Zalău, de care aparţin parohiile de la est de
Meseş. Episcopia Unitariană, cuprinde 123 de parohii organizate în 5 protopopiate:
Cluj-Turda, Mureş-Târnava, Cristuru Secuiesc, Sfântu Gheorghe şi Odorheiul
Secuiesc.
Secuii, cu toate încercările partizane de identificare diferenţiată a acestora,
fac parte din naţiunea maghiară. În afara unor tradiţii sau obiceiuri specifice acestei
populaţii, ce a avut multă vreme rolul de apărare a principatului, precum şi o
oarecare diferenţiere comportamentală, secuii conştientizează aceleaşi elemente ale
etnicităţii ca şi întreaga naţiune maghiară, din România sau din lume. Din punct de
vedere confesional, frecvenţa religiei catolice în rândul secuilor este mult mai
ridicată în comparaţie cu întregul grup etnic maghiar, iar limba acestora nu se
diferenţiază decât cel mult la nivelul unui dialect minor datorită prezenţei unor
forme arhaice caracteristice graiurilor marginale (Sala, 1981). Originea lor este
nelămurită în totalitate, prezenţa lor în Transilvania este relatată de Simon de Keza
ca fiind anterioară ungurilor. Unele studii îi consideră urmaşi ai hunilor
(Draghicesco, 1997) sau huno-avarilor (Pop, I.A., 1994), iar altele chiar mai
apropiaţi de români decât de unguri din punct de vedere antropologic (Stanca,
1992). Descendenţi ai hunilor, maghiarilor, gepizilor sau cumanilor, aceştia au
luptat alături de unguri în cucerirea teritoriilor din centrul Europei, calitatea lor de
războinici fiind răsplătită ulterior de regii Ungariei prin acordarea libertăţii de
organizare a acestora în curbura Carpaţilor.
Teritoriul are o semnificaţie deosebită pentru majoritatea maghiarilor şi
secuilor, arealul locuit de aceştia în Transilvania fiind considerat parte a Ungariei
Mari ce s-a extins în tot bazinul carpatic şi al Dunării mijlocii. De aici şi
sentimentele de continuă frustrare a întregii naţiuni maghiare, după dezintegrarea
teritorială ce a urmat primului război mondial, stări de spirit care afectează şi astăzi
comportamentul politic şi electoral al acestora. Deşi pretins de istoricii maghiari ca
fiind mult mai extins şi fără discontinuităţi, teritoriul “etnic” al maghiarilor şi

21
Regionalismul cultural

secuilor, deosebit de important în conştiinţa colectivă a acestora, se extinde în cea

mai mare parte peste arealul corespunzător fostelor judeţe Trei Scaune, Odorhei,
Ciuc şi jumătatea estică a Mureşului, adică ceea ce poartă numele de Székelyföld.
Această concentrare masivă, şi aproape exclusiv maghiară, se datorează statutului
politico-teritorial al acestei regiuni mărginite la est de Carpaţii Orientali, de
autonomie, începând cu secolul XIII şi până în 1876, când a avut loc organizarea
teritorială a Ungariei după încorporarea Transilvaniei. Zona cuprinde cele şapte
scaune (szék) secuieşti, constituite ca unităţi teritorial-administrative în secolele
XIV-XV: Mureş, Ciuc, Caşin, Odorhei, Sfântu Gheorghe (Sepsi), Târgu Secuiesc
(Kézdi) şi Orbai, ultimele trei formând judeţul Trei Scaune, în estul provinciei, şi
scaunul Arieşului, aparte de acestea, cu centrul la Unirea, fondat de Ştefan al V-lea,
cu secui din nordul Covasnei. Aceste entităţi teritoriale au dobândit un nou statut
de “autonomie”, pentru o scurtă perioadă de timp, sub forma Regiunii Autonome
Maghiare, între 1952 şi 1960 şi Mureş-Autonomă Maghiară, până la reorganizarea
din 1968. Pe lângă acest areal compact din punct de vedere etno-cultural, există o
serie de “enclave” etnice, de asemenea importante în conştiinţa etnică maghiară,
sub forma unor aşezări izolate sau grupate în bazinele hidrografice ale Crişului
Repede, Nadăşului, Someşului şi Arieşului, mai precis de-a lungul culoarelor de
pătrundere a acestora în Transilvania. Clujul (Kolozsvár), considerat capitala
culturală a maghiarilor din Transilvania şi Braşovul, unul dintre centrele urbane
tradiţionale pentru secui (Kocsis, 1998), deşi majoritatea o formau românii şi
germanii, constituie de asemenea areale cu importantă populaţie maghiară din afara
teritoriului specific al acesteia.
Ciangăii, reduşi ca număr în regiunea analizată, constituie un alt “subgrup”
etnic cu origine contestată, întâlniţi în regiunea Ghimeş şi Săcele, dar mai ales pe
Valea Siretului în Moldova, de religie catolică şi limbă cu elemente arhaice
ungureşti, româneşti şi cumane, apărută în Harghita secolului XVII (Merfea, 1995).
Consideraţi a fi urmaşii secuilor care au emigrat din Székelyföld, comportamentul
lor este mult mai greu de definit în condiţiile inexistenţei unei formaţiuni politice a
acestora.
În ceea ce priveşte recenzarea populaţiei de origine maghiară, autorităţile
austriece au înregistrat separat populaţia maghiară de cea secuiască, demonstrând şi
o foarte evidentă separare teritorială a acestora. Începând cu recensământul din
1880, oficialităţile maghiare şi cele române nu au făcut nici o diferenţiere între cele
două grupuri, până la ultimul recensământ, care a dezvăluit “dispariţia” aproape
totală a secuilor din Transilvania (448, în 1992). Conform materialului statistic de
care dispunem, ciangăii nu au fost înregistraţi până la recensământul din 1992.
Pe plan politic, comunitatea maghiară din Transilvania a fost reprezentată,
în perioada în care aceasta constituia naţiunea dominantă, de partidele mari care
activau în Ungaria, dar în special de Partidul Independenţei şi de Partidul Liberal.
Odată cu schimbarea statutului politic în 1919, după o perioadă de dispersare a
orientărilor politice ale maghiarilor, interesele lor de grup minoritar au fost
asigurate de Partidul Maghiar şi de Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari din
România (MADOSZ, transformată după cel de-al doilea război mondial în Uniunea

22
 Identitate culturală şi teritorială

Populară Maghiară). După căderea comunismului, Uniunea Democrată Maghiară

din România a devenit cea mai importantă formaţiune politică a grupului etnic
maghiar din toate regiunile româneşti. Activitatea politică exclusivă a secuilor a
fost minoră şi efemeră, acestea neavând un suport electoral viabil.

2.1.3 Limba germană, luteranismul şi Pământul Crăiesc

Populaţia de origine germanică, reprezentată de saşii transilvăneni, a

constituit cel de-al treilea grup etnic important din regiune şi una din cele trei
naţiuni privilegiate (alături de nobilii maghiari şi de secui). Imigraţia acestora în
Transilvania a început în perioada consolidării feudalismului maghiar, din timpul
domniei lui Geza al II-lea şi a continuat până în primele decenii ale secolului XIX.
Proveniţi din Germania, Austria, Luxemburg şi Ţările de Jos, s-au aşezat în părţile
sudice şi nord-estice ale principatului, în apropierea pasurilor şi trecătorilor ce
făceau legătura, peste Carpaţi, cu Moldova şi Muntenia.
Majoritatea saşilor transilvăneni se identifică ca parte a marii naţiuni
germane, dar în mod particular cu cea a Germaniei propriu-zise, şi mai puţin cu cea
austriacă, luxemburgheză sau elveţiană. Prin izolarea teritorială a acestora faţă de
ţările germanofone, au cultivat un dialect propriu (mai apropiat de germana de sus
şi de luxemburgheză, emiţându-se chiar ipoteza originii luxemburgheze a saşilor),
dar nu şi o limbă scrisă, propagarea culturii având loc prin limba germană
standardizată.
Luteranismul, a doua religie protestantă din Transilvania, apărută ca
urmare a adoptării reformelor lui Martin Luther de către saşii din Transilvania, a
avut ca organizator pe Johannes Honterus (1498-1549). Religia a fost consolidată
prin fixarea “Confesiunii Augustane”, de către sinodul de la Mediaş în 1572, ca cel
mai important document doctrinar al luteranismului. Cei mai mulţi adepţi s-au
înregistrat în rândul braşovenilor şi sibienilor, ideile luterane fiind răspândite fie de
negustorii care făceau deplasări regulate în Germania, fie de studenţii care învăţau
la universităţile protestante germane. Din punct de vedere organizatoric, cultul
luteran este condus de biserica generală, biserica districtuală (protopopiatul-
kirchenbezirk, cu centre la Braşov, Sibiu, Mediaş, Sebeş şi Sighişoara) şi biserica
locală (parohia), 200 în prezent, toate acestea contribuind la dezvoltarea culturală a
saşilor din Transilvania.
Teritoriul specific saşilor a fost “Pământul Crăiesc” (Fundus Regius,
Königsboden), cu privilegii acordate de regii maghiari sau împăraţii austrieci până
la încorporarea în regatul maghiar. Acest pământ crăiesc cuprindea o suprafaţă de
aproximativ 30 000 de km2 în sudul şi centrul Transilvaniei, incluzând scaunele
Orăştie, Sebeş, Miercurea Sibiului, Nocrich, Şeica, Rupea, Sighişoara şi districtele
Braşovului şi Bistriţei, toate acestea formând Municipalitatea Săsească. Instituţia
superioară a tuturor aşezărilor săseşti (municipiul), pe lângă dimensiunea
teritorială, reprezenta şi interesele acestei naţiuni, atât în relaţie cu alte foruri
politice, cât şi în interiorul comunităţii, constituind instanţa judecătorească,
legislativă şi economică. Acest for superior se numea Universitatea Săsească

23
Regionalismul cultural

(Universitas Saxorum, Saschsische Nationsuniversität) şi reprezenta simbolul

autonomiei culturale şi politice ale comunităţii săseşti. Toate aceste aşezări săseşti
au fost reunite, la mijlocul secolului XIX, în Districtul Militar Sibiu, cuprinzând 11
circumscripţii cu prezenţă săsească, chiar dacă acestea nu erau limitrofe.
Populaţia de origine germanică din Transilvania a fost înregistrată
diferenţiat de către autorităţile austriece, în 1850 şi de către cele române, în 1992.
Având în vedere criteriile utilizate de maghiari pentru stabilirea apartenenţei etnice,
în recensămintele efectuate de aceştia nu se face distincţie între sub-grupurile
etnice (saşi, şvabi, germani).
Din punctul de vedere al activităţii politice, populaţia germană din
Transilvania a fost reprezentată de Partidul Popular Săsesc în timpul dualismului,
de Partidul German din România şi Partidul Poporului German, de extremă
dreapta, în perioada interbelică şi de Forumul Democrat al Germanilor din
România, după 1989.

2.1.4 Evreii şi religia mozaică

Deşi existenţa evreilor pe teritoriul ţării noastre este mult mai veche
(menţionaţi în cadrul legiunilor romane), prezenţa masivă a acestora pe teritoriul
Transilvaniei, în special în partea sa nordică, se datorează imigraţiei considerabile
din a doua jumătate a secolului XIX, din Rusia şi din Galiţia.
Evreii din Transilvania au ca element comun religia lor mozaică şi mai
puţin limba vorbită, aceştia adaptându-se mediului cultural dominant. De aici şi
“lipsa” evreilor din recensămintele efectuate de autorităţile maghiare, în care limba
maternă constituia elementul primordial în stabilirea identităţii de neam. În Europa,
sau în ţările de destinaţie a emigraţiei europene, principala limbă vorbită de evreii
este idiş, (situaţie caracteristică şi Transilvaniei, chiar dacă în Peninsula Balcanică
se vorbea şi iudeospaniola, în cadrul comunităţilor evreieşti expulzate de regii
Spaniei în secolul XV), din familia de limbi indo-europene, ramura germanică.
Fondată de un grup de evrei stabiliţi pe Rhinul Mijlociu în secolul XII-XIII (Sala,
1981), limba idiş are la bază limba germană, dar a fost puternic influenţată de
ebraică, ca limbă de cultură religioasă şi de învăţământ, şi de limbile slave cu care
vorbitorii acestei limbi au avut contact. Vorbitorii de idiş din Transilvania au fost
puţini la număr, aceştia îmbrăţişând cultura, limba şi modul de viaţă al acelor
naţiuni printre care au trăit (Lambert, 1995): mai întâi germana, apoi maghiara şi
mult mai puţin româna, folosită însă de evreii din celelalte provincii româneşti.
Limba ebraică modernă (ivrit) sporadic utilizată, a apărut la sfârşitul secolului XIX
(întemeietorul acesteia fiind Elizer Ben Yehuda), recunoscută ca limbă oficială în
Palestina numai în 1921 şi a devenit principala limbă a statului Israel în 1948.
Factorii cei mai importanţi ai etnicităţii acestora au constituit astfel, religia
monoteistă şi tradiţiile legate de acest cult, precum şi credinţa lor în unitatea şi
supravieţuirea poporului evreu (Hârlăoanu, 1992).
Nu se poate vorbi de o identitate teritorială a evreilor în Transilvania, deşi
răspândirea acestora avea loc în special în părţile nordice ale regiunii, în judeţele

24
 Identitate culturală şi teritorială

Sălaj, Bistriţa, Cluj şi Mureş, atât în mediul rural (Răstoliţa, Lunca Bradului,
Gălăuţas, Romuli etc.) cât mai ales în urban (în urma acordării dreptului de
rezidenţă), cele mai populate oraşe cu reprezentanţii acestei etnii fiind Cluj,
Huedin, Dej, Gherla, Reghin, Târgu Mureş, Beclean, Năsăud şi Bistriţa.
Activitatea confesională este condusă de Federaţia Comunităţii Evreieşti
din România care coordonează activitatea tuturor organizaţiilor autonome din ţara.
Pe plan politic, interesele acestei comunităţi au fost reprezentate de Partidul
Evreiesc, singură formaţiune evreiească eminamente politică, ce a activat în
Transilvania în perioada interbelică, şi Federaţia Comunităţilor Evreieşti, în
perioada postdecembristă. Asemănător limbii sau culturii evreilor, aceştia au
combinat interesele lor naţionale cu orientările politice ale majorităţii, o bună parte
a elitelor activând în cadrul partidelor ungureşti sau româneşti.

2.1.5 Ţiganii. Identitate multiplă şi mod de viaţă specific

Ţiganii se încadrează în regiune ca un grup etnic aparte, identificat prin

limbă şi în special modul specific de viaţă. La fel ca şi etnogeneza acestora, este
dificilă identificarea naţională a ţiganilor în condiţiile statutului lor de minoritate
non-teritorială (Achim, 1998) în toate ţările europene. Autoidentificarea ca “romi”,
de către unii dintre ei, sau “ţigani” de către alţii şi clasificarea lor mai mult pe
considerente sociale face şi mai dificilă stabilirea dimensiunii culturale a acestora.
În interiorul comunităţii există o mare diversitate de grupuri, definită în special prin
modul de viaţă şi prin specificul profesional al acestora.
Populaţia ţigănească din Transilvania, înregistrată sporadic şi subiectiv de
recensămintele efectuate în perioada analizată, la fel ca şi cea din restul României
sau Europei, a avut la bază nomazii de origine indiană (probabil din Sind şi
Punjab), sosiţi aici fie pe ruta orientală, odată cu invazia mongolilor sau tătarilor în
secolul XIII (teorie susţinută de Nicolae Iorga), fie pe cea balcanică, în secolul
XIV, după ce au stăruit un timp îndelungat în Imperiul Bizantin, acolo unde au
dobândit şi numele de “ţigani”. Imigraţia acestora a continuat până în secolul XIX,
în special din celelalte ţări româneşti, dar sedentarizarea acestora s-a încheiat
numai în anii şaptezeci şi optzeci ai secolului XX.
Limba ţiganilor, numită Romani sau Romanes, aparţine familiei de limbi
indo-europene, grupul neoindian, desprins probabil în secolul III din limbile
vorbite în partea central-nordică a Indiei. Aceasta a fost îmbogăţită ulterior cu
elemente ale limbilor vorbite în teritoriile prin care aceştia au trecut (Sala, 1981),
până la apariţia lor în ţările române în secolul XIV. Nu are o formă scrisă, astfel
încât cultura acestora a fost transmisă prin folclorul îmbogăţit cu elemente
importate. Nefiind standardizată, limba ţigănească nu este vorbită de întreaga lor
“comunitate“ şi cuprinde mai multe dialecte, în funcţie de contactele culturale
dominante şi de ponderea cuvintelor de origine română, maghiară sau turcă în
vocabularul acestora. Având în vedere faptul că limba ţiganilor este vorbită de mai
puţin de jumătate din numărul acestora, conform recensământului din 1992, şi că
mai bine de jumătate vorbesc româna, considerarea limbii ca element de

25
Regionalismul cultural

identificare etnică este relativă. Religia este de asemenea diferită în rândul

ţiganilor, majoritatea dintre aceştia fiind ortodocşi, urmaţi de cei romano-catolici,
reformaţi, neoprotestanţi şi musulmani.
Componenta socială şi comportamentală a fost poate cea mai importantă
identificare a acestora, mai degrabă decât cea etnică. Conştiinţa de grup este mult
mai puternică decât conştiinţa etnică, deşi o bună parte dintre ţigani nu mai pot
indica neamul din care fac parte (Achim, 1998). Astfel, există romi fierari,
căldărari, aurari, cărămidari, ursari, lăutari, gabori etc., fiecare cu obiceiuri şi mod
de viaţă specific. Dintre aceştia, cel mai puternic impact social l-au avut romii
nomazi, a căror mod de viaţă a persistat până la sfârşitul anilor ’70 şi începutul
anilor ’80, când s-a încheiat, în cea mai mare parte, procesul lor de sedentarizare.
Aceştia au determinat, în cea mai mare măsură, identificarea ţiganilor ca o
categorie socială şi nu etnică, legile “rasiste”, “româniste” sau “antiminoritare” din
timpul dictaturii antonesciene, având în vedere numai ţiganii nomazi şi pe cei cu
antecedente penale, şi nu întreaga etnie ca în cazul evreilor.
Asemănător evreilor, ţiganii nu dispun de un teritoriu specific, nici în
România, nici în Transilvania. Cu toate acestea, se remarcă o concentrare a
acestora în judeţele Sibiu, Braşov şi Mureş şi în marile oraşe, situaţie determinată
probabil de privilegiile acordate de regii unguri ţiganilor din regiunea Sibiului,
aceştia aflându-se sub directa lor suveranitate. Tot în această regiune, în urma
emigrării masive a populaţiei săseşti, locul acestora a fost luat de romii din regiune
şi nu numai, aşezarea lor la periferia satelor şi oraşelor rămânând un fenomen al
trecutului. De asemenea, segregaţia etno-socială din oraşele româneşti a dispărut
odată cu procesul de urbanizare forţată de la sfârşitul perioadei comuniste, întregi
cartiere ţigăneşti fiind distruse şi odată cu acestea, identitatea lor de grup.
Înregistrarea ţiganilor ca grup etnic distinct şi unitar s-a efectuat în toate
recensămintele analizate, cu excepţia celor efectuate în perioada dualismului de
către autorităţile de la Budapesta.
Până în 1989, ţiganii nu au activat pe tărâm politic. Primele formaţiuni sau
organizaţii ţigăneşti au apărut în anii ’30, Asociaţia Generală a Ţiganilor din
România şi Uniunea Generală a Romilor din România, care au militat pentru
emanciparea şi redeşteptarea naţională a romilor, dar care au activat şi pe tărâm
politic. Participarea efectivă în alegeri şi viaţa parlamentară a fost însă posibilă
numai după 1989, când s-au înfiinţat o serie de partide regionale ţigăneşti, multe
dintre acestea având neamul ca bază de organizare. Formaţiunile politice ţigăneşti,
cu acţiune naţională, sunt Uniunea Generală a Romilor şi Partida Romilor, nici una
dintre acestea neavând o organizare coerentă care să le asigure reprezentarea
parlamentară conform pragului electoral.

26
 Constituirea modelului etno-lingvistic şi religios

2.2 Constituirea modelului etno-lingvistic şi confesional

Modelul etno-confesional al Transilvaniei contemporane se datorează unor

ample procese demografice şi unor decizii politice, luate de-a lungul vremii de
diferitele autorităţi care au determinat soarta acestei provincii. Cucerirea de către
regii maghiari şi colonizările ulterioare au constituit principalii factori politico-
istorici care au condus la individualizarea modelului cultural transilvan.
Asemănător popoarelor romanice occidentale, formarea poporului român a
constituit un proces rezultat din existenţa şi interacţiunea a trei categorii etnice:
elementul preroman sau autohton (dacii), elementul roman şi cel postroman,
reprezentat prin diferitele popoare asiatice şi nord-europene (goţii în sec. IV, hunii
în sec. V, gepizii, avarii şi slavii în sec. VI) şi care au avut un rol secundar în
procesul de etnogeneză. Existenţa acestor elemente, cât şi temporalitatea
desfăşurării proceselor, denotă un paralelism şi o similitudine remarcabilă a
formării popoarelor neolatine, atât în cazul romanităţii occidentale cât şi în cazul
celei orientale (Pop, I.A., 1997).
Din punct de vedere teritorial, nucleul etnogenezei românilor este aproape
unanim acceptat ca fiind Transilvania intracarpatică şi spaţiul carpato-dunărean.
Astfel de similitudini au existat şi în spaţiile adiacente, în Panonia şi Moesia
Inferioară, însă deosebite de cele ale romanităţii în ceea ce priveşte cea de-a treia
etapă a etnogenezei. Ca şi în cazul popoarelor neolatine, romanizarea elementelor
autohtone a fost aproape totală, însă pătrunderea ulterioară a popoarelor migratoare
nu a avut un rol secundar ca şi în cazul francezilor, spaniolilor, portughezilor sau
românilor, ci a constituit factorul esenţial în etnogeneza maghiarilor sau bulgarilor,
dubla asimilare nemaiavând aici loc.
Etnogeneza poporului român, încheiată în secolul VIII, a impus un fond
etnic românesc în regiune şi care, deşi ulterior a fost alterat, nu şi-a pierdut
niciodată din dominanţă. Tezele migraţioniste şi ale vidului demografic post-roman
nu au reuşit să convingă comunitatea ştiinţifică despre caracterul alohton al
populaţiei româneşti. Tocmai existenţa unor dialecte ale limbii române la sud de
Dunăre, şi nu a unei alte limbi romanice individualizate în sud-estul sau estul
Europei, contravine afirmaţiilor legate de caracterul nomad al românilor şi
stabilirea acestora în spaţiul carpato-danubian. Nici ipoteza privind imigraţia
păstorilor români peste elementul maghiarizat din Transilvania nu poate fi
acceptată, în condiţiile în care toate cronicile latine din Ungaria începutului de
mileniu amintesc existenţa românilor la venirea ungurilor în Panonia şi nu
consemnează nimic despre o imigraţie masivă a acestora în secolele XIII-XIV
(Pop, I.A., 1997). Nu ne arogăm competenţa desluşirii unor modele istorice de
populare, dar nici nu putem accepta teorii speculative, insuficient documentate
ştiinţific şi cu o mare doză de etnocentrism.
Caracterul etnic al provinciei, existent la sfârşitul primului mileniu, a fost
modificat începând cu expansiunea maghiarilor în centrul şi estul Europei, pe
fondul fragilităţii sistemului politico-teritorial din Transilvania. Procesele care au
contribuit la modificarea structurii etnice, rasiale şi religioase au fost: imigraţiile,
27
Regionalismul cultural

emigraţiile, colonizările, deportările şi expulzările, asimilarea etnică, convertirea

religioasă şi reformele în cadrul diferitelor biserici, precum şi modificările de
graniţe, politicile etnice şi atitudinea guvernelor faţă de biserică, evoluţiile
demografice diferenţiate, evenimente politico-demografice excepţionale etc.

2.2.1 Colonizările cu secui şi germanici

Cucerirea Transilvaniei de către regii unguri a avut loc în mai multe etape,
procesul desfăşurându-se până în secolul XIII. Cu toate acestea, forma de
organizare a rămas cea de voievodat, ce s-a menţinut şi după transformarea
Ungariei, în 1541, în posesiune otomană. Extinderea regatului înspre Carpaţii
Orientali şi Meridionali a atras după sine necesitatea implantării de populaţii care
să apere trecătorile de peste munţi împotriva invaziilor cumane. Acestea trebuiau să
fie de origine maghiară sau germană, dacă nu, condiţia era să fie catolici (Hodor,
1996).
Astfel, secuii au fost colonizaţi progresiv, pe măsura stăpânirii
voievodatului, implantările având loc în depresiunile intracarpatice şi intracolinare
din estul Transilvaniei unde, ca urmare a privilegiilor acordate, s-a întemeiat o
entitate politico-teritorială relativ autonomă, reprezentată prin cele şapte scaune
secuieşti, axate pe depresiunile Giurgeu, Ciuc, Odorhei şi Târgu Secuiesc, iar
ulterior, pe Arieş.
Cu acelaşi scop de apărare, au fost colonizate în partea sudică şi nord-
estică a regatului şi grupurile germanice, care prin contopirea lor ulterioară se vor
individualiza ca saşi transilvăneni (Haegen, 1991). Acest proces a avut loc în mai
multe etape pe parcursul secolelor XII şi XIII. Primii colonişti au fost aduşi de
regele Geza (Geis) al II-lea, în zona Sibiului, pe aşa-zisul fundus regius, adică
pământul regesc (crăiesc) ce va sta multă vreme la baza autonomiei acestora. Ei
proveneau din “Holandi’a şi Flandri’a”, fiind primele populaţii germanice venite în
Transilvania, între anii 1141 şi 1143 (Rusu, 1865). Popularea acestui teritoriu a
avut ca efect imediat, întemeierea cetăţilor Mediaşului în 1146, Sebeşului în 1150,
Sibiului în 1160, Orăştiei, Miercurii Sibiului şi Sighişoarei în 1200 şi Braşovului în
1203. În a doua etapă (1211), în timpul lui Endre (Andrei) al II-lea, au fost aduşi în
Ţara Bârsei teutonii pentru a stopa incursiunile cumanilor prin culoarul Bran-
Rucăr. Aceştia au fost alungaţi însă, de acelaşi rege, datorită planurilor de fondare a
unui stat papal ce urma să se extindă şi în Moldova şi Ţara Românească. Teutonii
au construit cinci cetăţi, centrul de comandă al acestora fiind probabil la Feldioara.
Începutul secolului XIII a marcat şi colonizarea saşilor din regiunea Bistriţei şi
Rodnei, pentru apărarea axelor de comunicaţie cu Moldova (Cândea & Zamfir,
1998). În a treia etapă, la sfârşitul secolului XIII, a sosit cel mai numeros grup de
populaţii germanice, majoritatea fiind saxoni (termen uzat în toate documentele
oficiale începând cu 1206) din dreapta Rhinului. Alături de germani şi olandezi, au
mai fost colonizaţi luxemburghezi şi flamanzi şi care ulterior au fost asimilaţi de
grupul dominant al saşilor. Aşezările întemeiate de saşi în apropierea pasurilor şi
trecătorilor carpatice (Tihuţa, Deda-Topliţa, Predeal, Bran, Turnu Roşu) au fost

28
 Constituirea modelului etno-lingvistic şi religios

urmate şi de cele din zona de exploatare a sării (Ocna Sibiului, Turda, Dej, Cojocna
etc.), a aurului (Baia de Arieş, Băiţa, Zlatna, Abrud, Baia de Criş, Rodna), a
fierului (Rimetea), în acest sens fiind colonizaţi şi austriecii din Ybbs, Erlauf şi
Styria. Majoritatea acestor aşezări au fost ulterior maghiarizate, începând cu
secolul XV: Rimetea, Abrud, Zlatna, Baia de Arieş, Vinţu, Aiud, Turda, Cluj, Dej,
Baia Mare, Baia Sprie, Cavnic etc. (Kocsis, 1998). Colonizările au continuat şi
după includerea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic, dar de data aceasta a existat
şi o cauză religioasă, în sensul intoleranţei manifestate faţă de protestanţi din
zonele în cauză. Astfel, între anii 1734-1776, în timpul lui Carol al VI-lea, au fost
aşezaţi circa 4000 de protestanţi din Styria, Carinthia, Salzkammergut şi Ems, în
Cristian şi Turnişor, iar în timpul Mariei Tereza, în Apoldu de Jos. Aceştia au fost
urmaţi, în jurul anului 1770, de protestanţii (aproximativ 300 de familii) din Hanau,
Elveţia, Alsacia, Lehr şi Marlberg, care s-au aşezat în zona Sebeşului, Apoldului şi
Sibiului, iar ceva mai târziu, în 1845, de aproximativ 1600 de şvabi din Suabia.

2.2.2 Imigraţia maghiarilor, românilor, ţiganilor, armenilor şi evreilor

Imigrările în diferitele perioade în Transilvania au fost determinate de

frecventele schimbări de suveranitate ce au survenit de-a lungul timpului, precum
şi de condiţiile sociale din ţările de origine ale acestora. Acest proces demografic a
afectat atât populaţia maghiară, cât şi cea românească, la care s-au adăugat grupuri
masive de evrei, ţigani, armeni etc.
Maghiarii au continuat să pătrundă în voievodat în toată perioada din
timpul şi de după cucerirea acestuia, de-a lungul principalelor culoare de penetrare,
pe Valea Someşului, unde vechiul limes dacicus era ruinat, pe Crişul Repede şi mai
puţin pe Mureş. La începutul secolului XI, cucerirea maghiară sub Ştefan cel Sfânt
ajunge la Poarta Someşului, sub Ladislau pe Mureş şi Târnava Mică, sub Geza, în
secolul XII, pe Târnava Mare şi Olt, iar sub Endre al II-lea, la începutul secolului
XIII, în Ţara Bârsei şi Trei-Scaune (Mehedinţi, 1929). Aşezarea lor a avut loc atât
în mediul rural, în satele de pe văile principale şi mai puţin în regiunile izolate faţă
de principalele căi de comunicaţie, cât mai ales în oraşe, caracterul maghiar al
societăţii urbane fiind întărit de afluxurile ulterioare de unguri care au fugit de
turcii din zonele de câmpie panonice (Kocsis, 1998). Oraşele de destinaţie au fost
cele cu dominaţie maghiară, iar începând cu secolul XV, şi aşezările urbane sau
târgurile dominate şi locuite de saşi. Alte etape importante de imigrare a
maghiarilor în Transilvania au avut loc în perioada dualismului, când principatul a
fost încorporat în statul ungar, precum şi în scurta perioadă de ocupare din timpul
celui de-al doilea război mondial, în regiunea atribuită prin Dictatul de la Viena,
imigrările având loc atât din Ungaria, cât şi din zonele rămase României. Astfel, un
număr de 190 132 maghiari s-au deplasat din sudul în nordul Ardealului, iar
aproximativ 142 000 de unguri din Ungaria propriu-zisă au fost relocaţi în
teritoriile limitrofe, prin retrasarea graniţelor în Europa Centrală. Repatrierea
maghiarilor refugiaţi în ultimii ani ai perioadei comuniste a cunoscut un volum

29
Regionalismul cultural

nesemnificativ, maghiarii ardeleni preferând cetăţenia ungară sau a altor state

occidentale.
Populaţia românească a fost şi ea antrenată în astfel de procese
migraţionale, încă din perioada Evului Mediu, zonele de destinaţie fiind cele situate
în afara controlului maghiar, cu precădere în mediul rural. Nedispunând de date
statistice relevante, nu putem aprecia volumul acestor mişcări de populaţie. Cele
mai importante cauze ale imigraţiei româneşti în Transilvania au fost invaziile
repetate ale turcilor şi tătarilor, precum şi regimul feudal de exploatare. Nu credem
însă că intensitatea acestor fenomene ar fi alterat caracterul etnic maghiar al
Transilvaniei, aşa cum susţine istoriografia maghiară. Potrivit acesteia, epidemiile
şi exploatarea feudală şi turcească a determinat influxul de populaţie româneacă
din mediul rural în oraşe, din regiunile montane în zonele colinare şi din Moldova
şi Valahia în toată Transilvania, începând cu sfârşitul secolului XV şi până la
mijlocul secolului următor (Kocsis, 1998). Menţionând aceleaşi surse, potrivit unor
estimări privind colectarea de taxe în 1495, 55% din populaţia Transilvaniei ar fi
avut origine etnică maghiară, în timp ce ponderea românilor şi saşilor era de numai
22% fiecare (aproximativ 100 000 de persoane). Estimarea este absolut arbitrară şi
subiectivă, iar cartografierea acesteia pe măsură. De asemenea, războaiele din
1599-1711 ar fi condus la procese ireversibile ce au modificat caracterul etnic al
provinciei în favoarea românilor, care “au fost permanent aprovizionaţi de peste
Carpaţi” (Kocsis, 1998, p.107). Acelaşi autor susţine chiar teza potrivit căreia,
părţile cele mai afectate de războaie, epidemii, invazii etc., au fost cele maghiare.
Conform acestei teorii, românii sau regiunile locuite de ei ar fi fost ocolite de astfel
de evenimente, aceştia aşteptând momentul propice înlocuirii maghiarilor şi saşilor
decimaţi, toate acestea având loc în condiţiile în care nobilimea şi autorităţile
aparţineau acestor etnii. Influxul de populaţie românească a fost într-adevăr evident
în perioada interbelică şi mai ales după 1945, dar nu decisiv în modificarea balanţei
etnice. Conform studiilor lui Kocsis (1989), în perioada 1918-1925, aproximativ o
jumătate de milion de români au emigrat din vechiul regat în Transilvania şi
aproximativ 300 000 în intervalul 1944-1948, majoritatea acestora fiind translocaţi
din Basarabia ocupată de forţele sovietice. De asemenea, Dictatul de la Viena a
afectat circa 219 000 de români, care s-au refugiat din partea nordică în cea sudică
a regiunii analizate. Industrializarea postbelică a oraşelor a determinat şi
românizarea acestora prin aportul de forţă de muncă reclamat de noile unităţi de
producţie implantate în diferite etape, însă la nivelul întregii regiuni, imigraţia
extracarpatică din perioada comunistă a prezentat valori modeste (Maier & Rotar,
1996), singurele judeţe cu aport semnificativ de populaţie alohtonă fiind
Hunedoara şi Braşov.
Din punct de vedere temporal, următorul grup etnic semnificativ ce a
pătruns în Transilvania a fost cel al ţiganilor, începând cu ultimele decenii ale
secolului XIV. Imigraţia a avut loc în mai multe valuri şi a continuat până în
secolul XX, având în vedere caracterul nomad al acestei populaţii. Apariţia lor în
Europa Centrală, şi implicit în România, se datorează avansării turcilor în
Peninsula Balcanică, astfel că “alimentarea” cu ţigani a Transilvaniei s-a realizat

30
 Constituirea modelului etno-lingvistic şi religios

din Ţara Românească şi Moldova. Aici aveau un statut mult mai favorabil, datorită
privilegiilor acordate de regii unguri ţiganilor din zona Sibiului, fapt ce explică
probabil frecvenţa ridicată a acestora în sudul Transilvaniei, unde au fost şi
menţionaţi prima dată documentar: 1475-1500 în Sibiu şi Braşov şi 1564 în Ţara
Secuilor, ca robi. De altfel, se presupune chiar existenţa unui voievodat al ţiganilor
în secolul XVI (Achim, 1999).
Deşi mai puţin semnificativ din punct de vedere al volumului imigraţiei, un
alt grup etnic care a contribuit la mozaicarea culturală a Transilvaniei a fost cel al
armenilor. Ei au pătruns în regiune începând cu anul 1672, venind din Moldova,
de unde au fost alungaţi de boieri ca urmare a participării la răscoalele îndreptate
împotriva acestora. Dacă numărul lor nu a fost la fel de mare cu cel al grupurilor
anterioare, concentrarea teritorială a fost evidentă, ei primind permisiunea de a se
aşeza, în timpul principelui Apafi (1661-1690), în regiunea oraşelor Gherla
(Armenopolis), Dumbrăveni (Elisabetopolis) şi Gheorgheni, în prima situaţie
înregistrându-se chiar o majoritate relativă armenească la recensământul din 1850.
Un grup foarte important de emigranţi a fost constituit din evreii ce au
venit din Galiţia, la sfârşitul secolului XIX şi care s-au aşezat în nordul
Transilvaniei, Moldovei şi Bucovinei, atât în mediul urban cât şi în mediul rural.
Volumul acestora a fost destul de însemnat, nu numai în regiunea analizată, ci mai
ales în regatul României, existând chiar un plan al francmasoneriei şi
internaţionalei evreieşti, din a doua jumătate a secolului XIX, de a fonda un stat
iudaic pe teritoriul României (Stanciu, 1998) şi care ar fi inclus nordul Basarabiei
şi Moldovei, Bucovina şi Galiţia. Acest fapt a determinat menţinerea articolului 7
din Constituţia românească din 1866 (“numai străinii de rituri creştine pot dobândi
împămăntenirea”), care interzicea încetăţenirea în masă a evreilor (după 1879,
statul român a acordat cetăţenia evreilor în mod individual), în urma cererilor
repetate ale acestora.

2.2.3 Emigraţia românească, maghiară, evreiască şi germană

Un alt proces care a influenţat coloratura modelului cultural transilvan a

fost cel al emigraţiei unor segmente de populaţie din regiune. Direcţiile principale
de deplasare ale transilvănenilor au fost Principatele Române, Ungaria, Germania,
Israel şi Lumea Nouă.
Situaţia socio-economică, dar şi politică şi naţională, a determinat
emigrarea unor largi pături de populaţie românească din Transilvania înspre
celelalte principate româneşti din vecinătate, precum şi înspre Polonia, Moravia,
Silezia, Rusia, Serbia sau Bulgaria (Meteş, 1971). Societatea transilvană a cunoscut
acest proces emigraţional încă din perioada evului mediu, însă dimensiunea
demografică a acestuia a fost estimativă până la sfârşitul secolului XIX, chiar dacă,
spre exemplu, numai în 1783 aproximativ 11 000 de familii româneşti au trecut
Carpaţii şi s-au aşezat în Ţara Românească (Lupaş, 1944). Perioada de sfârşit de
secol XIX a fost caracterizată de decalajul demografic dintre partea orientală şi cea
occidentală a continentului, la care, în cazul Transilvaniei, s-a adăugat şi politica

31
Regionalismul cultural

naţională promovată de guvernul de la Budapesta şi care în final a condus la

mişcări grupate de populaţii. Astfel, în perioada 1881-1891, din opt comitate
transilvane au emigrat un număr de 60 513 persoane în România. Perioada imediat
următoare a fost marcată de cele mai ample procese emigraţionale şi care a afectat
cele mai importante grupuri etnice din Transilvania. Numai în 15 ani (1899-1914),
numărul emigranţilor a fost de 382 045 de persoane din toate provinciile de la vest
de Carpaţi, din care aproape 150 000 în perioada 1904-1907, destinaţia primordială
a acestora fiind Statele Unite ale Americii şi ulterior, Canada, Argentina etc.
Jumătate din emigranţi au fost români, iar cealaltă jumătate a aparţinut germanilor
(22,8%) şi ungurilor (22,7%), majoritatea acestora aparţinând comitatelor Târnava
Mare, Târnava Mică, Alba, Făgăraş şi Sibiu (Bolovan, 1994).
Schimbările survenite la sfârşitul primului război mondial, prin instaurarea
autorităţii româneşti în Transilvania, a determinat emigrarea în Ungaria a
aproximativ 197 000 de maghiari din toate teritoriile care le-au aparţinut. Această
situaţie s-a consemnat şi în timpul celui de-al doilea război mondial, prin migraţia
intraregională a românilor, maghiarilor şi evreilor între sudul şi nordul provinciei
divizate prin Dictatul de la Viena. De asemenea, un număr însemnat de germani au
emigrat în toată perioada interbelică înspre ţările germanofone.
Perioada comunistă a fost marcată de asemenea, de emigraţii însemnate,
cele mai organizate fiind cele ale germanilor şi evreilor. Chiar la sfârşitul celei
de-a doua conflagraţii mondiale, aproximativ 205 000 de saşi şi de şvabi au plecat
din România spre Germania, de cele mai multe ori însoţind armata lor în retragere
şi 125 000 de unguri spre Ungaria. Ulterior, prin acordul neoficial între Ceauşescu
şi Helmuth Schmidt, între 8 şi 14 mii de etnici germani au fost repatriaţi în
Republica Federală Germania, contra unor sume cuprinse între 4 şi 10 mii de mărci
germane (Deletant şi colab., 1998). Astfel, în perioada 1975-1992, din totalul de
503 533 de persoane care au emigrat din România, 235 744 au fost de origine
etnică germană, 171 770 română, 64 887 maghiară şi 21 006 evreiască. Conform
altor surse (Gallagher & Tucker, 2000), numai în anii ’80 au plecat 151 161 de
germani din România în Germania Occidentală. Deşi începută chiar înainte de
primul război mondial (Park, 1994), emigraţia masivă a evreilor s-a înregistrat
după 1948, guvernele României fiind flexibile în acordarea dreptului de emigrare
în noul stat Israel. După 1980, rata emigraţiei evreieşti a fost relativ constantă, în
cuantumul a aproximativ 1500 de persoane pe an.
Emigrările au fost de asemenea însemnate şi după schimbarea regimului
politic în 1989, reunificarea familiei şi căutarea unui standard de viaţă mai ridicat
au constituit principalele cauze ale exodului de populaţie din România şi în
principal din Transilvania (76% din total în 1992). Numai în 1990, 60 072 de
germani, 11 040 de maghiari şi 23 889 de români au părăsit ţara, destinaţia
principală fiind Germania, Ungaria şi Statele Unite (Anuarul Statistic al României,
1993).

32
 Constituirea modelului etno-lingvistic şi religios

2.2.4 Deportarea şi expulzarea evreilor, ţiganilor, germanilor, românilor şi

maghiarilor

O formă extremă de modificare a compoziţiei etnice s-a înregistrat în

Transilvania, prin strămutarea forţată a unor grupuri de populaţii, pe criteriile
etnice şi rasiale, în timpul celui de-al doilea război mondial şi în perioada imediat
următoare, ca urmare a unor decizii politico-militare. Coalizarea minorităţii
germane din România cu forţele de orientare naţionalist-socialistă în timpul
războiului, a fost urmată de repercusiuni asupra acestora. Numai în 1945,
aproximativ 75 000 de germani au fost deportaţi în lagărele de muncă din Uniunea
Sovietică sau din Bărăgan, fiind deposedaţi de pământul, casele şi averea lor.
Deportarea în lagărele de muncă forţată, introdusă în Codul Muncii din 30 Mai
1950, nu a afectat numai populaţia germană ci şi pe cea românească şi maghiară,
ce intra în rândul “forţelor nedemocratice”, oponente noului regim instaurat după
1948 şi colectivizării forţate a agriculturii.
Un alt proces care a contribuit la simplificarea modelului etnic a fost cel al
deportărilor evreilor şi ţiganilor în lagărele naziste. Majoritatea celor 151 000 de
evrei vorbitori de limbă maghiară din nordul Transilvaniei au fost deportaţi în
1944, în timp ce, în partea sudică a provinciei, aceste mişcări au fost lipsite de
amploare (Kocsis, 1998), chiar dacă regimul antonescian a fost favorabil acestor
acţiuni până în 1943, aproximativ 100 000 de evrei şi ţigani nomazi şi recidivişti
din România fiind deportaţi în Transnistria. Aceste decizii au fost completate în
timpul statului naţional legionar de ample acţiuni de românizare a economiei
româneşti, în special prin exproprierea proprietăţilor evreieşti (Decretele-Lege nr.
3347 şi 3361 din 1940 şi nr. 842 din 1941).

2.2.5 Reforma, contrareforma şi convertirile religioase

Pe lângă procesele prezentate mai sus, care au implicat mobilitatea

teritorială a unor grupuri de indivizi cu credinţe diferite, au mai avut loc şi o serie
de acţiuni de convertire voluntară sau forţată la alte religii, sau abandonarea
acestora din motive ideologice.
Ca urmare a Marii Schisme din 1054, populaţia românească a rămas în
sfera de influenţă a creştinătăţii orientale până în zilele de astăzi. Până la venirea
ungurilor şi celelalte grupuri etnice existente în Transilvania au îmbrăţişat cultura
creştină orientală. Creştinarea regatului maghiar în cadrul bisericii occidentale şi
expansiunea acestuia înspre est a determinat apariţia şi adoptarea catolicismului în
Transilvania de către unguri, secui, saşi, teutoni sau ioaniţi, precum şi de către
populaţia română şi slavă maghiarizată.
Reformele din interiorul bisericii catolice au ajuns să fie destul de repede
aplicate şi în Transilvania, provincie ce avea legături puternice cu Europa
Occidentală. Primii care au trecut în rândurile bisericilor reformate au fost saşii,
datorită legăturilor comerciale cu Germania şi relaţiilor tensionate dintre aceştia şi
ierarhia catolică din regatul maghiar. Foştii studenţi ai universităţilor germane au

33
Regionalismul cultural

promovat ideile lui Luther pentru prima dată în marile centre urbane (Sibiu,
Braşov, Bistriţa) şi ulterior în rândul tuturor saşilor din regiune, luteranismul
devenind prima religie receptă legiferată de Dieta de la Turda în 1548. Ideile
reformei au pătruns şi în rândurile populaţiei maghiare, calvinismul fiind
recunoscut în 1564, iar unitarianismul în 1568, cu precădere în regiunea Cluj-
Turda. Singurele regiuni în care reforma a fost mai puţin adoptată, au fost
depresiunile Giurgeu, Ciuc, Odorhei şi Târgu Secuiesc, populaţia secuiască
rămânând aici fidelă bisericii catolice. Acţiunile de contrareformă promovate de
principii din familia Báthory după 1571, precum şi cele de atragere a elitelor
româneşti în rândurile catolicilor, începând cu 1699, au condus la diversificarea
ulterioară a modelului confesional transilvan. Începând cu sfârşitul secolului XIX
şi începutul secolului XX, confesiunile neoprotestante au atras o serie de
credincioşi, din rândul mai multor categorii etnice, în câteva areale specifice.
Toate aceste acţiuni au condus la individualizarea a cinci religii importante
în Transilvania, bine reprezentate şi concentrate din punct de vedere teritorial:
ortodoxismul şi luteranismul în părţile sudice ale provinciei, calvinismul şi
romano-catolicismul în părţile estice şi central-estice şi greco-catolicismul în
părţile nordice, fiecare dintre acestea corespunzând cu zonele de locuire a etniilor
specifice fiecărei confesiuni. Această situaţie a persistat în toată perioada secolelor
XVIII, XIX şi prima jumătate a secolului XX, singura modificare notabilă, în acest
interval, fiind penetraţia religiei mozaice odată cu imigraţia evreilor din Galiţia.
Situaţia s-a schimbat în mod hotărâtor după cel de-al doilea război mondial, când
Biserica Unită cu Roma, văzută de noua putere comunistă ca o instituţie mai greu
de controlat, datorită legăturilor sale cu Occidentul, a fost desfiinţată, iar
patrimoniul acesteia a fost trecut în administraţia Bisericii Ortodoxe, instituţie
favorizată încă din perioada interbelică.

34