ESEU DESPRE PROFESIA DIDACTICĂ

„Profesorul cu adevărat înțelept nu te invită să intri în casa înțelepciunii sale ci, mai curând,
te călăuzește către pragul minții tale”. Kahlil Gibran

În meseria sa profesorul trebuie să dezvolte atât viziunea sa despre viață, cât și pe cea a
elevilor spre a ajunge la treptele evoluției din ce in ce mai înalte fiind asemeni unui ghid care te
călăuzește spre cunoaștere și adevăr. Descoperirea adevărului se face etapizat prin evidențierea
frumosului și aducerea ideilor pozitive în mințile tinerilor care sunt dornici de a asculta, asta
înseamnă de a avea zilnic posibilitatea de a schimba puțin câte puțin totul înspre mai bine în jurul
nostru. Este o responsabilitate mare, dar totodată o bucurie dată de frumusețea de a preda și de a
oferi noi moduri spre a dezvolta creierul uman și de a lumina minți. Astfel un bun profesor are
pasiune pentru domeniul de predat și totodată face lucruri simple din lucruri complicate având
marea responsabilitate de a forma elevii și de a fi răspunzător de evoluția lor spre cunoaștere.
Când ne gândim la un profesor bun, mai ales la cuvântul bun care ne duce cu gândul la
blândețe, înțelegere, compasiune, etc., dar oare în carierea pedagogică ar trebui să acționăm pe
seama sentimentelor sau să lăsăm să primeze rațiunea? Astfel ca să elucidăm acest mister
amintim de afirmația lui Marin Preda „Dacă dragoste nu e, nimic nu e” încât dragostea este o
particică a ființei umane care ne face să fim mai speciali, unici și mai creativi încât să ajungem să
declanșăm o stare de emoție pozitivă în relația profesor-elev.
Profilul unui profesor se construiește pe baza relației profesor-elev care trebuie să
îmbrățișeze alura unei iubiri necondiționate așa cum un părinte își iubește copilul așa și
profesorul ar trebui să-și exprime interesul și afectivitatea față de fiecare elev. Un exemplu
apotetic al atașamentului față de elevi îl demonstrează profesorul Ion Creangă din filmul „Un
bulgăre de humă” când sărută fruntea unui elev asemeni unui părinte. Relația profesor-elev este o
relație interpersonală pe fondul căreia se realizează o modelare a comportamentului elevului și se
bazează pe stimă și respect reciproc creionând în timp imaginea unei bogate experiențe pozitive.
Această experiență pozitivă depinde de atitudinea profesorului față de elevi, de modul cum se
adresează elevilor și de limbajul folosit care va tinde să fie unul familiar dezvoltând un climat
favorabil studiului și a cunoașterii.
 Relația profesor-elev trebuie cultivată printr-o atitudine pozitivă și deschisă a profesorului la
nevoile și preocupările elevilor fiind atent nu numai la livrarea informațiilor, ci și la modul de
reacție și de răspuns a elevilor, la comportamentul acestora. Astfel vorbim despre o relație de
comun acord bazată pe comunicare și încredere reciprocă când profesorul are sentimentul că este
auzit și înțeles de elev, iar elevul are sentimentul că toate informațiile primite de la profesor sunt
accesibile încât lecția poate fi învățată din clasă.
Un profesor bun trebuie să se remarce prin talent, tact și măiestrie pedagogică pentru a trezi
curiozitatea și interesul elevilor.
Un profesor bun când intră în clasă trebuie să declanșeze o stare de bună dispoziție încât
elevul să fie entuziasmat de a începe ora, să cultive o stare de bine, de afecțiune stârnind
zâmbetul elevilor prin vorbă, gest sau faptă. Încât zâmbetul nevinovat al unui elev valorează o
infinitate de vorbe și demonstrează faptul că profesorul este un bun psiholog și comunicator care
prin originalitate și creativitate găsește moduri atractive de a transmite informația captivând
atenția elevilor prin interacțiune cu aceștia. Elevii devin captivați de tactica limbajului prezentă
la profesor și capacitatea deosebită a acestuia de a transforma fiecare lecție într-o experiență de
cunoaștere și învățare din clasă.
În societatea actuală statutul și rolul profesorului este exclusiv de deținător și transmițător de
informații care are o atitudine conservatoare față de elevi. Această atitudine generează o zonă de
interferență și incertitudine în relația profesor-elev încât clasa nu există pentru profesor și nici
profesorul pentru clasă. Astfel avem o școală pentru școală în loc să construim din școală un
atelier al cunoașterii și al sufletului. Profesorul deține cheile cunoașterii și le transmite elevilor
într-un mod ostil, arbitrar fără să implice și să genereze o gândire critică la elevi. Astfel
preocuparea permanentă a profesorului pentru descoperirea geniului creator al fiecăruia elev
trebuie să caracterizeze motivația sa pentru carierea pedagogică. Motivația în carierea
pedagogică ar trebuie să fie ghidată nu de cuantumul de cunoștințe și informații pe care le deține
un profesor, ci de dragostea pentru copiii care are un rol important în dezvoltarea unui viitor
pedagog. Un profesor este motivat atunci când vede că elevul este interesat de oră, când își
exprimă dragostea și aprecierea față de el. Profesorul trebuie să aibă darul să dăruiască nu numai
informații, cunoștințe, ci și afectivitate, iar elevul după ce a primit darul să se simtă complet, plin
de iubire și recunoștință. În acest caz acest schimb de cunoștințe, sentimente devine un dar fără
sfârșit care revine la profesor de multe ori sub diverse forme și pune bazele unui atașament
statornic. Profesorul devine asemeni unui cultivator care sădește un pom și așteaptă să fie un
pom roditor după ce îi oferă apă, lumină, căldură, răbdare și dragoste, încât putem afirma faptul
că orice este posibil când există dragoste și pasiune.

Bibliografie:
1. https://booknation.ro/citate-despre-profesori/ (accesat 10.05.2021)
2. https://www.academia.edu/44579492/Arta_de_a_fi_profesor (accesat 10.05.2021)
3. Cristea, S., (1996). Pedagogie generală. Managementul educaţiei. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti: