Inspirându-se din descrierea newtoniană a universului ca fiind un imens ceas construit și pus în mișcare

de către Creator, deiștii au promovat ideea conform căreia totul – mișcarea fizică, fiziologia ființei
umane, politica, societatea, economia – își are propriul set de principii raționale stabilite de Dumnezeu,
care ar putea fi înțelese de către ființele umane exclusiv prin intermediul rațiunii. Acest lucru însemna că
lucrurile din lumea umană și din lumea fizică pot fi înțelese fără a aduce religia, misticismul sau
divinitatea în ecuație. Deiștii nu erau atei; pur și simplu, afirmau că tot ceea ce se referea la universul
fizic și la cel uman poate fi înțeles independent de aspectele sau explicațiile de ordin religios. Pentru un
cadru istoric corect al secolului al XVIII-lea în Europa, cu privire la relația dintre autoritatea politică și
religioasă și clasa superioară, trebuie să menționăm că, în Franța, Voltaire și aliații săi s-au străduit să
impună valorile libertății și toleranței într-o cultură în care fortărețele gemene ale monarhiei și Bisericii
constituiau opusul a tot ceea ce reprezentau aceste valori. Voltaire și-a dedicat o mare parte din timp
atacului împotriva elementelor fundamentale ale religiei creștine: inspirația din Biblie, încarnarea lui
Dumnezeu în Iisus Hristos, damnarea necredincioșilor. Kant a situat punctul forte al Iluminismului în
principal în chestiunile ce țin de religie, întrucât conducătorii săi, așa cum a spus, "nu au nici un interes
să joace rolul gardianului cu privire la arte și științe și, întrucât incompetența de ordin religios nu este
numai cea mai dăunătoare, ci și cea mai degradantă din toate".

"Enciclopedia" lui Denis Diderot reprezintă chintesența spiritului Iluminismului, sau al Epocii Rațiunii,
după cum i s-a mai spus. Având centrul la Paris, mișcarea a dobândit un caracter internațional prin faptul
că s-a răspândit în saloane cosmopolite. Cei mai reprezentativi promotori ai Iluminismului s-au aflat în
Franța: baronul de Montesquieu, Voltaire și contele de Buffon, baronul Turgot și alți fiziocrați, Jean-
Jacques Rousseau, care a avut o influență foarte mare asupra romantismului.

În Anglia, cafenelele și presa în curs de înflorire au stimulat critica politică și socială, precum comentariile
urbane ale lui Joseph Addison și Sir Richard Steele. Jonathan Swift și Alexander Pope au fost satiriști
conservatori cu o mare influență. Teoriile lansate de Locke cu privire la învățarea prin percepția
senzorială au fost dezvoltate în continuare de către David Hume.