Împărţirea cărţii Isaia

Cartea profetică a lui Isaia se împarte în două mari părţi:

- prima parte (cap. 1 – 35) cuprinde cuvântări adresate contemporanilor
- partea a II-a (cap. 40 – 65) tratează despre mântuirea drepţilor.
Între aceste două părţi este intercalată o secţiune istorică din timpul regelui
Iezechia (cap. 36 - 39).
Capitolele 36 şi 37 formează încheierea primei părţi a cărţii profetice, iar
capitolele 38 şi 39 pot fi considerate ca o intruducere în partea a II-a a cărţii.
Tema generală a cărţii şi scopul ei sunt cuprinse în cuvintele: ,,Sionul se va
răscumpăra prin judecată şi cei întorşi ai lui prin dreptate” (Isaia 1, 27).
Încercăm o schematizare a ideilor cărţii:
Partea I cuprinde profeţii şi cuvântări rostite în diferite timpuri şi la diferite
prilejuri.
Primele 6 capitole constituie intorducerea generală şi prezintă ideea
fundamentală a primei părţi. Această idee se centrează pe mustrări, ameninţări şi
promisiunea unui viitor mai bun.
Cap. 6 cuprinde viziunea inaugurală, care, ca timp este prima viziune şi care dă
cărţii un caracter deosebit.
Se pot identifica apoi trei cicluri de cuvântări: cap. 7 – 12; cap. 13 – 27; cap. 28
– 35.
Primul şi ultimul ciclu sunt combinate cu evenimente istorice.
Aici, în aceste cicluri de cuvântări, se prezice prăbuşirea lui Israel, a Siriei şi
Asiriei, se vesteşte naşterea din Fecioară a lui Emanuel (Isaia 7, 14). Sunt reliefate
apoi perspective legate de Mesia şi de împărăţia mesianică.
Domnul păcii se va naşte în condiţii modeste, dar va fi plin de duhul lui
Dumnezeu (Isaia 11, 1-3). El va domni cu pace şi dreptate (Isaia 11, 3-9).
Tot în această primă parte se cuprind zece profeţii împotriva diferitelor popoare
şi regate. Este anunţată pedeapsa Ierusalimului şi a Tirului.
Cap. 24-27 au un cuprins eshatologic şi apocaliptic. Se prezintă judecata
universală, instaurarea împărăţiei mesianice şi cântarea celor aleşi. De asemenea,
profetul se mai pronunţă şi împotriva alianţelor cu străinii. Regatul de Nord este
ameninţat cu ruina.
Partea a II-a cuprinde în general profeţii de mângâiere şi îndemnuri profetice.
Peste tot se vorbeşte despre lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu, despre
pedeapsa păcatului, despre Mesia şi împărăţia mesianică.
În cap. 40-48, profetul vorbeşte despre deşertăciunea idolilor, despre eliberarea
din captivitatea babiloniană şi din robia păcatului. Regele Cirus este numit alesul
lui Dumezeu (Isaia 45, 1)
 Profetul anunţă eliberarea lui Israel, convertirea popoarelor, căderea
Babilonului şi a idolilor lui.
Cap. 49-57 vorbesc despre despre Robul Domului, „Ebed-Iahve”, şi despre
viitorul fericit al lui Israel. Tot aici se prezintă chipul lui Mesia în suferinţă şi opera
Sa mântuitoare. El ia asupra Sa păcatul poporului. Se anunţă apoi slava noului
Ierusalim.
Ultimele capitole vorbesc despre înfăptuirea împărăţiei mesianice, despre
convertirea popoarelor şi despre adorarea lui Dumnezeu în Ierusalim.
În special, toate aceste cuvântări din partea a doua descriu suferinţa şi slava lui
Mesia sub denumirea de „Ebed – Iahve”.
Există patru locuri în care se vorbeşte în mod special despre Robul sau Sluga
Domnului în forma unor poezii: Isaia 42, 1-7; Isaia 49, 4-9; Isaia 50, 4-9; Isaia 52,
12 - 53, 12).
Robul lui Dumezeu este identic cu Mesia. Au fost încercări de identificare a
Robului Domnului cu poporul lui Israel sau cu diferite popoare istorice.
Exegeza iudaică a părăsit sensul mesianic al locurilor citate abia în Evul Mediu,
şi aceasta din cauza controverselor cu creştinii.
Noul Testament identifică în mod explicit pe Ebed-Iahve cu Mesia. Mântuitorul
însuşi aplică principalele trăsături ale lui Ebed-Iahve la persoana Sa proprie.
De pildă, Isaia (40, 3-4) este citat la Luca (3, 4-6), dar şi la Matei (3, 3). Apoi,
Isaia (50, 6) este citat la Matei (26, 67).
Înfăţişat cu trăsăturile unui rob, Mesia nu este pus în legătură cu originea Lui
davidică. Vorbind despre suferinţele lui Mesia, profetul a considerat că nu este
necesar să insiste asupra originii lui Mesia.
Ideea aceasta a lui Mesia care suferă vine din revelaţia împărtăşită profetului.
Nicăieri în documentele extra biblice nu găsim această idee cum o prezintă Isaia în
cartea sa.

Scopul cărţii

Deşi cartea cuprinde un întreg şir de ameninţări, totuşi scopul ei este consolator,
fapt pentru care şi profetul se numeşte profetul îndurării divine.

Originea cărţii, integritatea şi autenticitatea ei

Potrivit tradiţiei vechi iudaice şi creştine, cartea lui Isaia a fost compusă în
întregime de profetul care îi poartă numele.
Începând cu secolul al XVII-lea, unitatea literară nu mai este recunoscută de
toţi.
 În partea întâi a cărţii, raţionaliştii spun că foarte multe capitole nu aparţin deloc
lui Isaia: cap. 13; cap. 21; cap. 24 – 27; cap. 33 – 35.
Apoi, tot ei mai afirmă că unele pasaje ar fi luate din II Regi 18. Întreagă a doua
parte a cărţii lui Isaia este atribuită unui alt autor numit Deutero-Isaia care ar fi trăit
pe la sfărşitul exilului babilonic.
Părerea aceasta este acceptată de către toţi exegeţii care provin din şcoala
critică.
Cap. 56-66 sunt atribuite unui alt autor, numit de către aceşti raţionalişti Trito-
Isaia, care potrivit teologului german Duhm ar fi fost un elev al lui Deutero-Isaia.
În această privinţă nu există unanimitate între exegeţii critici radicali. Unii
dintre aceştia apără unitatea părţii a doua, alţii o atacă.
Potrivit părerii criticilor radicali s-ar putea atribui lui Isaia numai a şasea parte
din carte, adica vreo 11 capitole întregi ca şi unele fragmente din alte capitole.
Această afirmaţie se bazează pe două argumente principale:
1) Dogmatic
2) Filologic
În ce priveşte primul argument, criticii radicali neagă orice revelaţie
supranaturală, implicit inspiaţia divină. În felul acesta, spun criticii, profetul nu
poate să prezică mai multe decât orice bărbat înţelept care observă cu atenţie
realităţile timpului său. Astfel, Isaia nu poate să descrie exilul babilonic ca ceva
prezent cu mai bine de 100 de ani înainte şi nu poate descrie eliberarea poporului şi
prăbuşirea regatului babilonian cu aproape 200 de ani înainte.
Dacă luăm însă în considerare felul de a vorbi al profeţilor, ca unii care văd în
spirit ceea ce se va întâmpla în viitor, atunci înţelegem descrierea evenimentelor
viitoare ca şi cum ar fi prezente, trăite, astfel încât, prin felul profetic de a vorbi, s-
a putut face descrierea vie a exilului babilonic.
Este neîntemeiată apoi întrebarea: până unde poate merge inspiraţia şi dacă
poate fi inspirat şi numele sau numerele? De pildă, Isaia vorbeşte despre rolul lui
Cirus al perşilor în eliberarea din exilul babilonic. Dacă admitem atotştiinţa lui
Dumnezeu, trebuie să admitem şi posibilitatea revelaţiei şi implicit a inspiraţiei.
În al doilea rând, criticii văd o mare deosebire de limbă între cele două părţi ale
cărţii Isaia. Exprimarea părţii a doua ar fi mai uşoară şi mai elegantă.
Ştim că Isaia a activat aproape o jumătate de veac, perioadă în care profetul şi-
ar fi putut schimba stilul de scris sau exprimarea. Deosebirea aceasta lingvistică
poate fi apoi explicată şi prin deosebirea de cuprins a celor două părţi ale cărţii. În
partea întâi predomină ameninţările, iar în partea a doua predomină mângâierile.
Aşadar şi stilul trebuie să se adapteze cuprinsului cuvântărilor. Unele expresii,
imagini, comparaţii specifice lui Isaia le întâlnim în ambele părţi.
De pildă, expresia: „Sfântul lui Israel” (Kadoş Israel) se întâlneşte de 12 ori în
prima parte şi de 14 ori în partea a doua.
 Expresia: „Gura lui Dumezeu a vorbit” se află de 5 ori în prima parte şi de 2 ori
în partea a doua (Isaia 40, 5; Isaia 58, 14).
În partea a doua a cărţii este prezentată epoca de dinainte de exil (anteexilică).
Acest lucru se poate observa din unele acuzaţii care nu se potrivesc pentru
deportaţi (Isaia 56, 6; Isaia 57, 9).
Autorul aminteşte apoi despre peşteri (Isaia 64, 4), despre munţi (Isaia 57, 7),
despre feluriţi arbuşti şi arbori necunoscuţi babilonienilor, de pildă: cedrul (Isaia
44, 14). Folosirea unui astfel de vocabular nu se potriveşte unui scriitor care a trăit
şi a petrecut aproape toată viaţa în exil.
Originea şi autenticitatea cărţii este însă demonstrată de istorie. Din cele mai
vechi timpuri, profeţiile isaiene sunt atribuite constant lui Isaia, fiul lui Amoţ, care
a trăit în timpul lui Hischia.
Chiar în vremea Mântuitorului, profeţiile contestate de exegeţii radicali se aflau
şi în cartea lui Isaia. Aşa este cazul cap. 53, pe care îl citea famenul etiopian
(Faptele Apostolilor cap. 8).
În Biblia din Nazaret, din care a citit Mântuitorul, se afla profeţia din cap. 61.
Cea mai veche traducere a cunoscut cartea profetului Isaia în forma pe care o
avem noi astăzi.
Noul Testament citează texte ale cărţii, considerându-le cuvinte ale proorocului
Isaia.
În concluzie, putem spune că argumentele de ordin critic nu sunt suficiente
pentru a contesta la modul serios paternitatea isaianică a unor părţi din cartea
profetică.