1.7.

Biotopul - mediul abiotic al vieţuitoarelor

Toate organismele îşi duc existenţa într-un mediu concret, care are o anumită
structură spaţială fizică şi chimică şi poartă numele de biotop. Biotopul este locul ocupat de o
biocenoză, cuprinzând mediul abiotic (solul, apa, aerul, factorii climatici, etc.) şi toate
elementele necesare apariţiei şi dezvoltării organismelor.
Mediul reprezintă totalitatea factorilor fizici, chimici, meteorologici dintr-un loc dat,
cu care un organism vine în contact. El poate fi abiotic, dacă ne referim la factorii lipsiţi de
viaţă şi biotic, acesta fiind reprezentat de vieţuitoare şi produsele eliminate din procesele lor
metabolice.
Factorii de mediu se mai numesc şi factori ecologici şi pot fi grupaţi după rolul şi
acţiunea lor asupra biocenozelor în următoarele categorii:
- factori ecologici direcţi denumiţi şi factori de existenţă şi care includ: lumina,
căldura, apa, aerul, soluţiile nutritive, hrana, fiind absolut necesari pentru dezvoltarea
organismelor;
- factori ecologici indirecţi, numiţi şi factori entropiei, care acţionează indirect
asupra biocenozei, influenţând factorii de existenţă: relieful, rocile, poziţia geografică, care la
rândul lor afectează distribuţia luminii, căldurii, umezelii, hranei;
Factorii ecologici direcţi, fiind absolut necesari biocenozelor, nu se substituie unii
altora. De exemplu, insuficienţa căldurii nu poate fi compensată decât cu adaos de căldură,
insuficienţa apei nu poate fi înlocuită de nutriţie şi aeraţie superioară.
Factori ecologici indirecţi se pot substitui unii pe alţii în limite destul de largi. Din
diverse combinaţii de relief, sol, umiditate, poate rezulta acelaşi efect ecologic. Astfel, o
fitocenoză de molid se poate dezvolta pe diferite tipuri de sol situate însă în condiţii de relief
care asigură combinaţia potrivită de lumină, căldură, hrană şi apă. Fitocenozele de stepă se pot
dezvolta şi în zona forestieră cu climă mai umedă şi mai rcce, dar situate pe pantele sudice ale
reliefului, neprielnice ca expoziţie pentru pădure dar bune pentru vegetaţie ierboasă.
Factorii ecologici influenţează asupra vegetaţiei şi faunei ca un tot, prin rezultanta
complexului lor şi nu ca sumă de elemente izolate. De aceea împărţirea factorilor ecologici în
direcţi şi indirecţi este în mare măsură convenţională. Din punct ie vedere metodologic, pentru
sistematizarea studiilor de ecologie, aceşti factori se ratează separat, subliniindu-se de fiecare
dată relaţiile lor de interdependenţă.
Mediul abiotic sau biotopul cuprinde patru categorii principale de factori: geografici,
mecanici, fizici, chimici. Esenţa şi originea acestor factori precum şi acţiunea lor asupra
organismelor, vor fi prezentate în subcapitolele ce urmează.

1.7.1. Factorii geografici

Factorii geografici includ acele trăsături ale biotopului care poziţionează şi

delimitează în spaţiu un teritoriu sau un volum de apă, conferindu-i prin aceasta anumite
trăsături particulare. Principalii factori geografici sunt: poziţia pe glob, altitudinea, expoziţia
geografică şi morfologia biotopilor.

1.7.1.1. Poziţia geografică pe glob

Poziţia geografică se exprimă prin două coordonate principale: latitudinea şi

longitudinea.
Latitudinea determină schimbarea succesivă a biocenozelor de la ecuator la cei doi
poli, ca rezultat al influenţării factorilor climatici. Se ştie că la fiecare grad de latitudine de la
ecuator către poli temperatura scade în medie cu 1-1,5°C. Efectul principal al acestui gradient
termic se exprimă într-o zonare latitudinală caracteristică a vegetaţiei. Astfel, de la ecuator
spre poli există următoarea zonare a vegetaţiei:
- zona pădurilor ecuatoriale veşnic umede;
- zona pădurilor subtropicale;
- zona savanelor;
- zona pădurilor de foioase;
- zona pădurilor de conifere;
- zona tundrei;
- zona deşertului rece(zonele polare lipsite de vegetaţie).
În jurul celor două tropice, ca urmare a circulaţiei specifice a atmosferei, apar două
brâuri de zone uscate (pustiuri), prezente în toate continentele.
Longitudinea imprimă schimbări în structura biocenozelor, determinate în primul rând
de poziţia şi distanţa la care se găseşte regiunea respectivă faţă de ocean, în raport cu
umiditatea aerului, cantitatea de precipitaţii şi variaţiile termice cauzate de această poziţie. În
Europa, de exemplu, regiunile vestice beneficiază de un climat oceanic, umed, cele centrale
de un climat continental moderat, iar cele estice, de un climat continental excesiv.

1.7.1.2. Altitudinea

Altitudinea este un factor la fel de important şi cu efecte similare asupra ecologiei

vieţuitoarelor ca şi latitudinea. Acţiunea ei se manifestă, în primul rând, prin variaţiile termice
altitudinale: la fiecare 100 de m înălţime faţă de nivelul mării, temperatura scade cu 1°C.
Efectul este asemănător celui descris la influenţa latitudinii şi se traduce printr-o etaj are a
vegetaţiei care reproduce în linii mari, zonele latitudinale de vegetaţie, (fig. 1.5).
Astfel, pe versantul sudic al munţilor Himalaia, pornind de pe valea fluviului Gange,
găsim următoarele etaje de vegetaţie: păduri ecuatoriale, păduri subtropicale, păduri de
foioase şi amestec cu conifere, pajişti alpine şi subalpine, zona îngheţului veşnic.
Scăderea temperaturii odată cu creşterea altitudinii se datorează creşterii pierderilor de
căldură prin iradiere, ca rezultat a reducerii grosimii stratului atmosferic. Temperaturile
coborâte din zonele montane determină prelungirea iernii în zonele temperate si revenirea
acesteia mai repede toamna, reducând astfel perioada de vegetaţie.

Fig. 1.5. Zonalitatea bioclimatica a globului (după Coteţ, 1971).

 Reducerea stratului atmosferic în altitudine şi eliberarea acestuia de praf şi vapori de
apă, creşte intensitatea luminii solare directe, în special a radiaţiilor albastre, violete şi
ultraviolete. Ultimele, mai ales, exercită o influenţă inhibitoare asupra creşterii taliei plantelor.

1.7.1.3. Expoziţia geografică

Versanţii pot avea o expoziţie sudica, nordică, estică, vestică sau intermediară.
Expoziţia versanţilor poate determina unele schimbări în dezvoltarea biocenozelor
vegetale. Astfel, în zonele de deal, se observă că pe pantele cu expoziţie sudică se instalează
gorunul, iar pe cele nordice fagul. Pe pantele sudice găsim, în general, vegetaţie cu elemente
termofile iar pe cele nordice vegetaţie cu elemente mezofile (fig.1.6.).
Expoziţia geografică influenţează asupra fitocenozelor direct, prin modificarea
factorilor climatici (temperatura, umiditatea şi lumina). Pe versanţii sudici însoriţi încălzirea
solului este mai mare decât pe un teren orizontal, evaporaţia este mai puternică şi
amplitudinile de temperatură mai mici, iar umezeala aerului mai ridicată.
În regiunea muntoasă, la altitudini mari, unde căldura devine un factor limitativ, pe
versanţii însoriţi se realizează condiţii mai bune de vegetaţie decât pe cei umbriţi. De
exemplu, în Carpaţii Meridionali, limita principalelor zece specii lemnoase de pe versanţii cu
expunere sudică este mai ridicată decât pe cele cu expunere nordică cu circa 50 metri.

Fig. 1.6. Profilul unui şir ecologic de specii în pădurea Schitu - Greci
(după Marcu,1965)

În prezenţa expunerii est - vest, versanţii vestici sunt mai bine încălziţi faţă de cei
estici. Explicaţia constă în faptul că pe versanţii estici o mare parte din căldura solară se
consumă dimineaţa pentru evaporarea picăturilor de rouă şi pentru încălzirea solului răcit în
timpul nopţii.
Expoziţia geografică contează şi în raport cu direcţia vânturilor dominante. Versanţii
expuşi acestor vânturi, mai ales cei împăduriţi, pot suferi degradări importante în structura
fitocenozelor arboricole în cazul intensificării vânturilor, prin fenomenul de doborâre a
speciilor lemnoase. Efectele doborâturilor de pădure se extind asupra întregii biocenoze şi
chiar asupra unor factori abiotici legaţi de structura ţi compoziţia chimică a solului, dinamica
umidităţii atmosferice şi stratelor freatice, microclimatele ecosistemului.

1.7.1.4. Morfologia biotopilor

Forma reliefului, pentru ecosistemele terestre şi a bazinului acvatic, pentru cele

acvatice, joacă un rol însemnat în structura şi dinamica biocenozelor.
Ecosistemele terestre cu relief accidentat, propriu zonelor montane, au câteva
caracteristici: pantele sunt mai mari, văile mai înguste, iar diferenţa de nivel de la un punct la
altul poate fi semnificativă. Aceste trăsături au o influenţă remarcabilă asupra vegetaţiei. Şi în
zonele de podiş sau câmpie, fragmentate de văi, vegetaţia este condiţionată de forma
reliefului. Astfel, în zona de stepă, pe cumpenele de apă se dezvoltă o vegetaţie stepică
specifică acestei zone, iar în văi putem întâlni păduri.
Diferenţierea biocenozelor în funcţie de forma reliefului este consecinţa modificărilor
cauzate de condiţiile microclimatice, exprimate prin regimul de temperatură, umiditate, etc.
între zonele de culme sau podiş şi văile care le traversează se produc adesea inversiuni
termice repetate sau de lungă durată. În zonele mai înalte aerul circulă liber şi schimbările
termice de la zi la noapte sunt mai moderate. În văi, în schimb ziua aerul se încălzeşte mai
pronunţat, ca efect al climatului adăpostit, dar noaptea şi mai ales spre dimineaţă, aerul rece
de pe culme se scurge în zonele joase, astfel că aici se înregistrează şi temperatura minimă. În
România, de exemplu, temperaturile minime absolute se înregistrează în zonele depresionare
intracarpatice şi nu pe culmile montane cele mai înalte.
Un rol însemnat îl are relieful asupra evapotranspiraţiei şi umezelii solului. Formele
pozitive de relief sunt expuse unei evaporaţii mai intense, datorită circulaţiei mai active a
aerului, zonele depresionare sau joase conservă adesea mai multă umezeală.
Ecosistemele acvatice sunt de asemeni, profund influenţate de forma acvatoriului în
care acestea s-au format. Pentru exemplificare vom compara un lac de acumulare (Izvorul
Muntelui - Bicaz) şi o lagună litorală îndulcită cu apă din Dunăre (Lacul Razim) (tabelul 1.1
şi fig. 1.7).

Tabelul 1.1.
Date limnologice comparative ale lacurilor
Izvorul Muntelui-Bicaz şi Razelm

Lacul Izvorul
Indicatori Laguna Razelm
Muntelui
Suprafaţa, (km2) 31 394
Volumul (miliarde m3) 1,2 0,6
Adâncimea maximă (m) 90 3
Adâncimea medie(m) 38 1,5
Producătorii primari Fitoplanctonul Macrofite emerse
Macrofite submerse
Fitoplancton
Bentosul Specii puţine si Bogat (200kg/ha) şi
biomasă redusă diversificat
 Fig. 1.7. Morfologia unor bazine acvatice:
lacul de acumulare Izvorul Muntelui şi laguna marină Razelm

Lacul Izvorul Muntelui format prin bararea râului Bistriţa în zona montană, are un
raport suprafaţă-volum de 25. Lacul Razim este mult mai întins, iar raportul suprafaţă-volum
este de 656, datorită adâncimii medii reduse (1,5 metri). Diferenţele morfologice ale celor
două bazine acvatice influenţează profund biocenozele şi producţia biologică.
Astfel, în lacul Izvorul Muntelui lipsesc aproape total macrofitele acvatice, producţia
primară fiind realizată de populaţiile algale. Bentosul este redus cantitativ şi reprezentat prin
puţine specii fiind lipsit de importanţă ca obiect trofic pentru ihtiofaună. În lacul Razim
producţia primară este asigurată atât de fitoplancton cât şi de macrofitele acvatice emerse şi
submerse. Bentosul este bogat şi diversificat, putând hrăni numeroase specii de peşti
bentofagi.