1.

Obiectul și definiția criminalisticii

Definiție – Criminalistica este știința care elaborează și folosește mijloacele și
metodele tehnico-științifice, precum și procedeele tactice destinate descoperirii, fixării,
ridicării, examinării și interpretării probelor judiciare, efectuării expertizelor și constatărilor
tehnico-științifice, în scopul prevenirii și descoperirii infracțiunilor și a altor încălcări ale
legii, identificării făptuitorilor și administrării probelor necesare aflării adevărului în procesul
judiciar.

Obiect – Ca știință de sine stătătoare, criminalistica are un obiect propriu de studiu și

un domeniu de cercetare bine delimitat, folosind în acest sens mijloace specifice. Ea își
creează mijloace tehnice, metodice și procedee proprii de lucru pe baza celor mai noi cuceriri
ale științei. De asemenea, ea adaptează, dezvoltă și perfecționează date științifice din diverse
domenii (chimie, fizică, matematică, biologie, antropologie, medicină etc.).

Criminalistica include în obiectul său tehnica, tactica și metodica:

a) Tehnica criminalistică – cuprinde totalitatea mijloacelor tehnice, a metodelor

științifice necesare descoperirii, fixării, ridicării, examinării și interpretării
urmelor, precum și a altor mijloace materiale de probă, pentru efectuarea
expertizelor și constatărilor tehnico-științifice. Din tehnica criminalistică fac parte:
fotografia judiciară, traseologia judiciară, balistica judiciară, grafoscopia,
dactiloscopia, portretul robot și determinarea comportamentului simulat.

b) Tactica criminalistică – reprezintă un sistem de reguli și procedee științifice prin

care se asigură efectuarea planificată, operativă și oportună a activităților de
urmărire penală. Ea se referă la cercetarea la fața locului și reconstituire,
planificarea și desfășurarea unor activități de urmărire penală cum sunt: ascultarea
inculpatului și a martorului, confruntarea, prezentarea pentru recunoaștere,
percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri etc. Astfel, totalitatea mijloacelor și
procedeelor ce constituie tactica criminalistică se fundamentează pe dispozițiile
Noului Cod de Procedură Penală cu privire la mijloacele de probă și la diferitele
activități de cercetare penală.

c) Metodica criminalistică – se ocupă de particularitățile cercetării diferitelor genuri

de infracțiuni, ținându-se seama de regulile generale ale tehnicii și tacticii
criminalistice. Este un domeniu distinct al criminalisticii, având în vedere că
metodele și mijloacele tehnice se aplică în cercetarea unor infracțiuni cu
particularitățile lor, determinate atât de natura faptei, cât și de condițiile concrete în
care au fost săvârșite, în scopul clarificării problemelor esențiale privitoare la
conținutul infracțiunii, participanți, împrejurările în care a fost săvârșită fapta,
pentru aflarea adevărului în cadrul procesului penal. Metodica criminalistică poate
face propuneri de perfecționare a legislației în anumite domenii de activitate care
să vizeze asigurarea unor asemenea reglementări juridice de natură să prevină
apariția de împrejurări favorabile pentru comiterea de infracțiuni.

1
 2. Fazele identificării criminalistice
Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la particular. Trăsăturile
caracteristice ale obiectelor sau ființelor sunt selectate prin determinarea genului, speciei,
grupei, subgrupei, tipului, modelului etc. până se ajunge la individualizare, scopul final al
oricăror cercetări criminalistice. Corespunzător acestor treceri gradate, procesul de
identificare parcurge 2 mari etape:

a) Determinarea apartenenței generice – reprezintă prima etapă a identificării

criminalistice. În scopul unui rezultat pozitiv, adică atunci când se constată că
obiectele comparate prezintă aceleași caracteristici generale, se continuă
examinarea până la determinarea identității. În vederea determinării
apartenenței generice, se va avea în vedere apartenența obiectului la un anume
gen, precum și de apartenența mai multor obiecte la același gen. În primul caz,
expertul trebuie să nominalizeze genul (eventual cu modificările sale). În al
doilea caz, expertul poate să nu precizeze genul, constatând doar că obiectele
sunt de același fel. Când se dispune de urmă, genul se stabilește după
reflectarea structurii exterioare a suprafeței de contact imprimată. Concluzia de
apartenență generică este formulată de expert fie prin compararea urmei cu
unul sau mai multe obiecte suspecte, fie prin aprecieri bazate pe experiența sa
și pe colecțiile de referință. Pentru mașini și mecanisme se folosesc noțiunile
de sistem și model, la arme proprietățile instrinseci (construcție, calibru, mod
de încărcare, percuție etc.) deosebesc un anumit sistem de armă de alte sisteme.

b) Identificarea individuală – etapa finală a criminalisticii o constituie

identificarea exemplarului concret (original) al obiectului sau ființei căutate. În
ciuda obiecțiilor ce s-ar putea aduce, această etapă se poate numi identificare
individuală. Ea se întemeiază pe complexul tuturor caracteristicilor care, luate
separat pot fi întâlnite și la alte obiecte. A individualiza un obiect concret (cel
care a produs urmele incriminate) înseamnă a găsi, a determina caracteristicile
proprii prin care el diferă de toate celelalte obiecte asemănătoare, caracteristici
privite ca o totalitate identificatoare. Necesitatea individualizării prealabile a
urmelor și obiectelor este impusă de necesitatea obținerii datelor, informațiilor
ce urmează a fi comparate realizându-se în acest fel sarcina cercetării de
identificare, adică trecerea de la grupe mai largi de obiecte la grupe tot mai
restrânse până la descoperirea obiectului creator.

3. Metodologia identificării criminalistice

Pentru identificarea criminalistică a unui obiect, fenomen ori persoană care se află în
legătură directă, cauzală, cu un fapt juridic, metoda specifică și de bază este examinarea
comparativă a tuturor elementelor caracteristice generale și particulare, exterioare sau
interioare (de conținut), descoperite cu ocazia cercetării locului faptei, cu orice alte elemente
care aparțin obiectelor ori persoanelor care motivează cercetarea criminalistică.

2
 Examinarea comparativă se face aplicându-se analiza și sinteza, două faze
indispensabile metodologiei de identificare criminalistică.

a) prin analiză – este determinat grupul de suspecți sau mai exact, această fază
conduce la descoperirea detaliilor, atât a obiectului – mijloc (cel presupus a fi lăsat
urma cercetată), cât și a obiectului – scop (cel pe care a fost descoperită urma
cercetată).

b) prin sinteză – este aprofundată examinarea comparativă a caracteristicilor

asemănătoare stabilind astfel trăsăturile comune, prin care obiectele cercetate
(urmele) se clasifică, în scopul descoperirii concordanțelor dintre trăsăturile
reflectate în urmă și cele reflectate în modelele de comparație, nefiind neglijate
neconcordanțele dintre ele, ajungându-se astfel la obiectul căutat sau la excluderea
celor care conțineau doar elemente asemănătoare.

De ex: printr-o examinare comparativă (sau analitică) asupra urmei de palmă

descoperită cu ocazia cercetării locului faptei, sunt identificate detaliile care selectate
evidențiază desenul palmar. Folosind sinteza, expertul criminalist reține trăsăturile ce
caracterizează tipul căuia îi aparține urma respectivă și o clasifică. De aici și până la
descoperirea autorului nemairămânând decât un pas. Deci, în faza de sinteză sunt
explicate concordanțele sau neconcordanțele stabilite în prima fază.

4. Metode și mijloace tehnice folosite în criminalistică

Metodele folosite de către organele de urmărire penală, instanța de judecată și experti, pentru aflarea
și stabilirea adevărului în cercetarea fapelor care fac obiectul acestui tip de cercetare sunt:

A. Metoda de examinare microscopică

Pentru examinarea urmelor și mai ales a microurmelor ridicate de la fața locului este necesar să se
apeleze la instrumente optice sau electronice de mărit:

- lupă;

- microscop;

- microscop comaparator (pt examinarea urmelor instrumentelor de spargere, a tuburilor și gloanțelor).

Datorită unui sistem de prisme, în ocular apar simultan detaliile obiectelor în litigiu și ale celui model
de comparație, putând fi stabilită continuitatea urmelor striații);

- stereo-microscop (pt examinarea instrumentelor de spargere, a documentelor suspecte de fals, a

urmelor biologice, etc.)

- microscop electronic (pentru aprofundarea unor detalii ce nu pot fi puse în evidență cu ajutorul
microscopului optic).

3
B. Metoda analiză spectrală

Metoda este utilizată în laboratoarele criminalistice pentru a determina calitativ și cantitativ

elementele ce intră în compoziția unei urme. Metoda are la bază raportul dintre materie și radiație astfel
caracrteristicile obiectului analizat rezultă din lungimea de undă a radiației și a dispunerii liniilor spectrale.
Analiza spectrală se caracterizează prin precizie, pentru realizarea ei nefiind necesar cantități mari de
substanță, este rapidă și se poate aplica în multe domenii. Cele mai recente posibilități de analiză spectrală
sunt:

- spectroscopia în raze X;

- microanaliza cu undă de electroni;

- microanaliza spectrală cu excitație laser (la analiza urmelor de metal).

C. Metode cromotografice

Cromografia permite separarea în părți componente ale unor amestecuri complexe de subsanțe
chimice, făcând posibilă identificarea lor. Datorită analizelor de mare sensibilitate, metoda este folosită în
investigațiile biocriminalistice ale produselor alimentare, toxicelor sau stupefiantelor, etc. Cele mai folosite
metode cromotografice sunt:

- cromotografia în strat subțire-constă în separarea amestecului pe o placă de sticlă, acoperită cu un

strat subțire de absorbant, care absoarbe componenții probei;

- gazcromotografia-presupune transformarea componenților unei probe în gaze sau vapori,

identificarea componenților se face la ieșirea din coloană, rezultatul apărând sub forma unei
cromotograme.

D. Alte metode fizico-chimice de examinare:

- analiza prin luminiscență-prin excitarea unui corp cu o radiație elctromagnetică vizibilă/invizibilă, pt

examinarea documentelor falsificate, a urmelor biologice și afactorilor secundari ai împușcăturii;

- analiza prin activare-prin iradierea substanțelor cu neutroni;

- electroforeza-cu ajutorul electrolizei;

- metoda feromagnetică-pt refacerea inscrpțiilor ștanțate în metal înlăturate prin răzuire

Metodele fizico-chimice nu sunt puse în practică de către criminaliștii cu pregătire juridică, ci de

către specialiști în domeniile fizicii, chimiei sau biologiei.

Mijloacele tehnice folosite de către organele de urmărire penală, și experti, pentru aflarea și
stabilirea adevărului în cercetarea fapelor care fac obiectul acestui tip de cercetare sunt:

- mijloace folosite în cercetarea la fața locului ( locul faptei cuprinde nu numai locul propriu-zis
al comiterii, ci și sectoarele apropiate ori alte locuri în care a fost pregătită comiterea faptei);

- mijloace folosite în examinările criminalistice de laborator.

4
 TRUSE CRIMINALISTICE:

a) trusele universale- conțin instrumente diversificate pentru exercitarea principalelor

operațiuni tehnico-criminalistice. Fiecare instrument poate fi utilizat de regulă pentru
efectuarea mai multor activități , instrumentarul trusei universale se grupează astfel:

- instrumentar pentru căutarea, descoperirea, relevarea și transferarea urmelor

papilare, compus din sursă de lumină portabilă, lampă cu radiații U.V., pensulă cu păr
de veveriță, etc.;

- instrumente pentru executarea mulajului- cancioc, șpaclu și lingură pentru pregătirea

amestecului, pensulă cu păr de porc pentru curățarea mulajului, etc.;

- instrumentar pentru marcarea locului cercetat și executarea unor măsurători;

- instrumentar pentru amprentarea persoanelor – placă și rulou de amprentare, tuș

tipografic, tușieră chimică și hârtie specială pentru amprentarea chimică;

- instrumentator pentru întocmirea schițelor-hârtie milimetrică, echer, compas, hârtie

de calc, busolă, etc.

b) truse criminalistice cu destinații speciale-conțin instrumentar mai redus. Din această

categorie fac parte:

- trusa foto-aparta fotografiat, obiectiv zumm, teleobiective, parasolar, exponometru,

filme de diferite sensibilități;

- trusa cu substanțe chimice pentru marcare-substanțe de marcare, nitrat de argint,

ninhidrina în soluție de alcool sau acetonă, creioane fluroscente;

- trusa pentru examinarea cadavrelor neidentificate-substanțe pentru tolerarea

cadavrelor și retușarea fizionomiei lor și identificare, trusa va cuprinde și instrumentar
pentru amprentarea cadavrului;

- trusa cu reactivi pentru testarea stupefiantelor-6 seturi de tuburi cu reactivi și un set

de pungi din polietilenă pentru recoltare. Ractivii permit identificarea opiaceelor,
anfetaminelor, hașișului, precum și marihuana, cocaină și L.S.D.;

- detectoarele-radiozimetrele care detectează materiale radioactive, urme ce conțin

radiații U.V. și infraroșii. Detectorul de cadavre al cărui mecanism de funcțioanre are
la bază reacția ce se formează înre gazul emanat de corpul aflat în putrefacție și un
reactiv special impregnat intr-o hârtie specială care se colorează în momentul
contactului cu emanația. Detectoarele de metal.

LABORATOARELE CRIMINALISTICE:

- laboratorul de balistică judiciară-aici are o importanță deosebită microscopul comparator care

permite examinarea simultană a unui obiect (glonț, tub de cartuș, sârmă cu urme de tăiere, etc.) și a

5
 modelelor de comparație primite spre examinare, pentru a stabilii dacă între urmele specifice (striații)
există sau nu continuitate liniară;

- laboratorul de efctuare a portretului robot-aici se găsesc calculatoare, imprimante, videoprintere și

aparate poligraf. Deasemenea aparatură necesară pentru stabilirea și compararea amprentei genetice.

POLIGRAFUL – tehnica poligraf este o metodă științifică de investigare a infracțiunii, se utilizează

în paralel cu metodele clasice de investigație, iar concluziile ei sunt coroborate cu celelalte mijloace de probă
existente în dosar. O astfel de examinare duce la obținerea unor date care permit:

- excluderea suspecților care nu sunt implicați în cauzele cercetate;

- identificarea autorilor de infracțiuni;

- verificarea veridității declarațiilor;

- stabilirea sincerității apărărilor formulate etc.

Tehnica poligraf se bazează pe detectarea modificărilor psiho-fiziologice ce apar în organismul

uman ca urmare a răspunsurilor sincere sau nesincere pe care subiectul le formulează la întrebările din test.
Testele sunt compuse dintr-o serie de întrebări care sunt de 3 categorii: relevante, neutre și de control. Aceste
întrebări trebuie să fie scurte, clare, intr-un limbaj accesibil și să permită răspunsuri numai prin DA sau NU.
Rezultatele examinării se materializează intr-un raport de constatare tehnico-științifică, în care se pot formula
concluzii certe (pozitive sau negative), probabile sau de imposibilitate a pronunțării atunci când traseele
biogramelor sunt viciate de cauze necunoscute și independente de voința subiectului examinat.

În timpul examinării și la întocmirea raportului se va acorda atenție factorilor frenatori, aceștia pot
influența negativ detecția simulării și nu trebuie confundați cu încercările de inducere în eroare a
poiligrafului, acești factori putând să apară și la persoane sincere, factorii frenatorii sunt:

- nervozitate excesivă sau emotivitate, determinate de frica de a nu fi bănui;

- stări fiziologice proaste, boli cardio-vasculare, dereglări respiratorii;

- insensibilitate emotivă care face ca reacțiile la întrebări cu conținut afectogen să fie mai mică decât la
persoanele cu stare emoțională obișnuită.

Amintim și alte mijloace tehnice folosite de către organele de urmărire penală, și experti, pentru aflarea și
stabilirea adevărului în cercetările specifice:

- portretul robot;

- portretul robot-computerizat.

5. MĂSURĂTORI FOTOGRAFICE
Măsurătorile fotografice se realizează la fața locului si au rolul de a stabilii dimensiunile și distanțele
dintre diferitele obiecte aflate la locul infracțiunii, pe fotografii realizate cu această ocazie. Măsurătorile
fotografice se realizează prin următoarele metode:

6
 - măsuratoarea cu ajutorul riglei gradate (fotografia bidimensională sau la scară)- lângă
una din laturile obiectului fotografiat se așează o riglă gradată, astefl să fie paralelă cu
aceasta și în același plan cu suprafața măsurată ( dacă se măsoară o urmă de adâncime,
rigla va fi adusă la nivelul urmei prin presare ori săparea unui șănțuleț lângă urmă).

- măsurătoare fotografică cu ajutorul benzii gradate-pentru determinare distanței dintre

obiecte atunci când sunt dispuse în profunzime sau can sunt urme mari (urme de frână ale
cauciucurilor). Banda care se află în trusă este de culoare alb-negru, lungă de 10 m, lată
de 10 cm, se întinde paralel cu axa obiectivului aparatitului foto cu un capăt plasat exact
sub acesta;

- fotogrammetria-se arealizaează cu ajutorul unui parat foto cu două obiective, cele de tip
wild. Sunt realizate două fotografii ale aceluiași plan, deplasân daparatul pe șina de glisare
6,2 cm. Acest tip de fotografie oferă posibilități de reconstituire și măsurarea
asuprafețelor, a formei și poziției obiectelor principale.

Fotografia judiciară se împarte în două categorii:

-fotografia judiciară operativă-se realizează pe teren cu prilejul diverselor activități de urmărire penală. În
această categorie intră fotografiile analizate pe scurt în cele ce urmează, începând cu fotografia de
orientare și terminând cu fotografia de reconstituire. Subiectele 6-12;

-fotografia judiciară de examinare (de laborator)-se efectuează în laborator, pentru examinarea urmelor și
a altor mijloace materiale de probă ridicate de la fața locului. Apare în subiectul 14 în care intră mai multe
categorii de fotografii judiciare de examinare.

6. FOTOGRAFIA DE ORIENTARE
SCOP-fixarea locului infracțiunii în raport cu elementele înconjurătoare ale terenului, asfel încât
privind imaginea să se poată determina exact locul în care s-a comis infracțiunea, demonstrând că acolo este
și locul în care s-a executat cercetarea faptei și nu altul.

O bună fotografie de orientare trebuie să cuprindă și o parte din drumul cuprins de infractor. În
funcție de locul faptei și configuarția terenului, fotografia de orientare se poate realiza prin fotografie unitară,
pe direcții încrucișate sau prin procedeul panoramic.

7. FOTOGRAFIA DE ILUSTRARE
Se execută pentru a vedea caracteristicile obiectului examinat. Se efectuează înaintea oricărei
examinări de laborator pentru a garanta fixarea imaginii inițiale a obiectului. Se aplică în varianta de
fotografie de reproducere a înscrisurilor, executându-se folosind o masă specială pe care sunt montate surse
de iluminare laterale și uniforme. Aparatele folosite sunt obișnuite dar cu posibilități de introducere a unor
inele intermediare pentru înlesnirea fotografierii de la mică distanță. Se prind în dispozitivul fixat al mesei
într-o poziție plan-paralelă cu obiectul de fotografiat, lângă care se așează o riglă gradată pentru ca fotografia
de ilustrare să coreleze cu o măsurătoare fotografică ori cu fotografia la scară. Un alt obiectiv al fotografiei
de ilustrare îl reprezintă fixarea obiectelor purtătoare de urme, ilustrarea părților unui întreg supus examinării
pentru a demonstra dacă ele sunt originale, au suferit modificări sau au făcut corp comun.

7
 8. FOTOGRAFIA SCHIȚĂ
SCOP - prezentarea în imagini a locului faptei în întregul său, izolat de mediul înconjurător, pentru
redarea poziției, formei și mărimii, în care se află obiectele principale, corpurile delicte și urmele
descoperite.

Obiectele, urmele, de la locul faptei vor fi marcate cu tăblițe numerotate din trusa criminalistică.
Pentru a obține o imagine complectă este necesar să se realizeze mai multe fotografii schiță din unghiuri
diferite. În cazul infrcațiunilor ontra vieții sau a accidentelor mortale, una dintre fotografiile schiță va
reprezenta separat numai cadavrul, redând fidel poziția acestuia.

9. FOTOGRAFIA DETALIILOR
SCOP - redarea urmelor, a unor caracteristici ale obiectelor principale, inscripții, etc., fiind foarte
importantă deoarce în anumite situații obiectele/urmele nu pot fi ridicate de la fața locului și există
posibilitatea dispariției caracteristicilor ce le poartă.

Se execută în faza dinamică a cercetării, la locul faptei și se fotografiază fiecare obiect ce poate
constituii o probă materială și se vor ilustra modificările aduse obiectului cu ocazia comiterii infracțiunii.
Fotografia de detaliu se realizează întotdeauna la scară mai mare decât celelalte fotografii executate la fața
locului.

10. FOTOGRAFIA SEMNALMENTELOR

SCOP - fixarea trăsăturilor exterioare a persoanelor și a cadavrelor cu identitate necunoscută, în
vederea identificării. De asemenea se utilizează pentru realizarea unor fotografii de urmărire cu scopul de a
surprinde numai acele activități cu caracter infracțional și se execută numai în condițiile prevăzute de lege.

11. FOTOGRAFIA DE PERCHEZIȚIE

SCOP - trebuie să redea fidel locul în care au fost găsite obiectele căutate, și eventualele amenajări
facute pentru ascunderea lor.

Fotografiile efectuate cu ocazia percheziției au rol probator și în condițiile prevăzute de lege pot fi
utile chiar și la aplicarea sechestrului, de aceea obiectele trebuie să fie bine individualizate, spre neînlocuire.
Fotografia se execută „pas cu pas” urmând cursul percheziției, iar planșa fotografică ce se realizează trebuie
să fie în concordanță cu procesul-verbal de sechestru.

12. FOTOGRAFIA DE RECONSTITUIRE

SCOP - are rolul de a ilustra posibilitatea comiterii unor fapte penale concrete.

În cadrul reconstituirii se va insita asupra aspectelor care nu au fost lămurite cu ocazia cercetărilor,
planșele fotografice trebuie să redea fidel momentele importante din desfășurarea reconstituirii, surprinzând
exact momentul în care autorul infracțiunii patrunde printr-un loc îngust, escaladează un zid, transportă un
obiect greu, etc.

8
 În aceeași notă reamintim:

- fotografii pentru prezentarea în vederea recunoașterii, se formează un grup alcătuit din 6-7
persoane în care este introdus și presupusul autor, grupul se fotografiază, apoi victima sau martorul
sunt aduși în încăpere pentru a privii cu atenție grupul și să indice persoana care a comis infracțiunea.
Acest moment va fi deasemenea fotografiat astfel încât să fie surprins momentul în care victima sau
martorul este cu mâna pe numărul persoanei din grup pe care o identifică.

13. FOTOGRAFIA JUDICIARĂ DE ORIENTARE

SCOP-fixarea locului infracțiunii în raport cu elementele înconjurătoare ale terenului, asfel încât privind
imaginea să se poată determina exact locul în care s-a comis infracțiunea, demonstrând că acolo este și locul
în care s-a executat cercetarea faptei și nu altul.

În imaginile realizate nu este necesar să se observe toate elementele existente în câmpul infracțional, ele au
doar menirea de a delimita locul, de al fixa în raport cu alte repere și detalii din teren.

O bună fotografie de orientare trebuie să cuprindă și o parte din drumul cuprins de infractor, aspect ce
dă posibilitatea stabilirii elementelor care au favorizat sau înlesnit comiterea infracțiunii. Când fotografia de
orientare se execută pe câmp deschis sau șosele, ea trebuie să cuprindă repere fixe, cu ajutorul cărora să se
poată identifica mai ușor locul ce prezintă interes: copacii izolați, pietre de hotar, poduri, borne kilometrice
etc., iar atunci când fapta s-a comis într-o clădire, trebuie fixate obligatoriu căile de acces către imobil,
intrările și ieșirile. În funcție de locul faptei și configuarția terenului, fotografia de orientare se poate realiza
prin fotografie unitară, pe direcții încrucișate sau prin procedeul panoramic.

14. FOTOGRAFIA JUDICIARĂ DE EXAMINARE

OBIECT-examinarea în laborator a urmelor și a altor mijloace materiale de probă ridicate de la fața
locului.

Fotografia judiciară de examinare reprezintă o modalitate de constatare și demonstrare a concluziilor

formulate de specialiștii criminaliști și poate fi realizată în radiații vizibile și radiații invizibile:

A) FOTOGRAFIA JUDICIARĂ DE EXAMINARE ÎN RADIAȚII VIZIBILE, aceasta cunoaște 4 tipuri

de fotografiere:

1) fotografia de ilustrare-pentru a vedea caracteristicile obiectului

examinat. Se efectuează înaintea oricărei examinări de laborator
pentru a garanta fixarea imaginii inițiale a obiectului. Ex.-în
varianta de fotografie de reproducere a înscrisurilor, etc.;

2) fotografia de comparație-pentru a fixa rezultatele obținute în

timpul examinărilor prin folosirea procedeelor:

- confruntarea imaginii-două sau mai multe fotografii executate

de același autor, în aceleași condiții. Ex.-se compară fotografia
suspectului cu cea din fișa de antecedente penale;

9
 - stabilirea continuității liniare-se urmărește daca trăsăturile
celor două obiecte prezintă sau nu continuitate pe traseu. Ex. -în
balistica judiciară la examinarea urmelor create de țeava armei
pe glonț;

- compararea prin suprapunere - aplicarea unei imaginii a

obiectului peste cea cu care se compară, imagini executate în
aceleași condiții și aceiași scară. Ex. -expertizarea bancnotelor,
ștampilelor, fals în înscrisuri, etc.;

3) fotografia de lumină dirijată-pentru a pune în evidență

microurmele ce se formează de către relieful de pe suprafața
obiectelor. Pentru a pune în evidență urmele, obiectul se va ilumina
din lateral cu o singură sursă de lumină. Ex.-examinarea
documetelor ce prezintă radieri, a striațiilor de pe cartușe, etc.

4) fotografia separatoare de culori-pentru diferențierea urmelor

infracțiunii sau ale unor texte, care datorită unei asemănări
puternice, nu se disting cu ochiul liber de culoarea obiectului
purtător. Se execută cu ajutorul unor filtre separatoare de culori. Ex.
–petele de sânge de pe hainele unui criminal pe care acesta a
incercat să le înlăture prin spălare.

B) FOTOGRAFIA JUDICIARĂ DE EXAMINARE ÎN RADIAȚII INVIZIBILE, aceasta cunoaște 3

tipuri de fotografie:

1) fotografia de examinare în radiații ultraviolete-prin fluroscență sau fosforescență pentru a

pune în evidență falsificarea documentelor prin spălare, corodare, radiere, la fotografierea
urmelor papilare relevate cu pudre fluroscente, dar și pentru fixarea unor marcări chimice
(probarea infracțiunilor de luare de mită);

2) fotografia de examinare în radiații Infraroșii-pentru fotografiere în întuneric, în condiții de

fum, praf sau ceață, pentru a delimita doi coloranți de aceiași culoare. Ex.- citirea textelor
acoperite, punerea în evidență a factorilor secundari ai împușcării;

3) fotografia de examinare în radiații roentgen, gamma, beta și neutronice-pentru a reda

structura internă a unui obiect supus litigiului. Ex.- examinarea în interior a corpului uman,
interiorul obiectelor cum ar fi gențile, interiorul armelor, a lacătelor, etc.

15. Noțiunea și trăsăturile urmelor în criminalistică

Majoritatea infracțiunilor presupun prezența autorului la locul comiterii faptei și
săvârșirea de către acesta în total sau în parte a unor acțiuni ce produc modificări în ambianța
existentă. Aceste modificări sunt cunoscute sub denumirea generică de “urme”.

Din punct de vedere criminalistic, urma reprezintă orice modificare materială produsă
ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta și elementele

10
componente ale mediului unde își desfășoară activitatea infracțională, modificări care,
examinate individual sau în totalitate, pot conduce la stabilirea faptei, identificarea
făptuitorului și lămurirea cauzei.

Astfel, constituie urme tot ce a rămas material, vizibil sau invizibil, la locul infracțiunii
de la persoana făptuitorului, de la îmbrăcămintea sau încălțarea lui, de la vehicule, arme,
instrumente sau materiale pe care le-a întrebuințat, obiectele abandonate sau pierdute de
infractor la locul faptei, schimbările de poziție ale unor obiecte existente la locul săvârșirii
infracțiunii.

Trăsăturile urmelor – din punct de vedere criminalistic, urmele prezintă următoarele

trăsături:

a) apar obligatoriu în procesul comiterii faptei penale;

b) sunt rezultatul interacțiunii dintre factorii ce se manifestă pe parcursul comiterii

faptei;

c) în timp, urmele suferă o serie de modificări care pot conduce la diminuarea valorii
lor în procesul de identificare.

Din practica criminalistică a rezultat că urmele pot fi clasificate după următoarele

criterii:

1. după factorul creator (urme ale omului, ale animalelor, ale vegetalelor, ale
obiectelor sau urme create de fenomene);

2. în funcție de factorul primitor (urme primite de om, de animale, de vegetale, de

obiecte);

3. în funcție de esența lor (urme forme, urme materie și urme poziționale);

4. după mărime (macrourmele și microurmele).

16. Cărarea de urme

Urmele de picioare sunt acele modificări aduse componentelor locului unde s-a
săvârșit fapta, ca rezultat al contactului picioarelor desculțe cu acestea în timpul comiterii
infracțiunii. Ca factor creator de urme (urme plantare), talpa piciorului prezintă interes din
punct de vedere al formei, dimensiunii și funcției sale locomotorii. Suprafața plantară are
următoarele regiuni:

a) Regiunea metatarsofalangiană – cuprinsă între vârful degetelor și o linie imaginară,

perpendiculară pe axa longitudinală a plantei (tălpii), care trece prin articulația situată între
falanga a doua a degetului mare și metatars.

b) Regiunea metatarsiană – cuprinsă între regiunea metatarsofalangiană și o linie

imaginară perpendiculară pe axa longitudinală a plantei, care trece prin articulația tarsului cu
metatarsul.

11
 c) Regiunea tarsiană – corespunde osului tarsului fiind cuprinsă între regiunea
metatarsiană și călcâi, respectiv de-a lungul cavității (scobiturii) talpei piciorului.

d) Regiunea călcâiului – este partea posterioară a talpei corespunzătoare osului

calcaneu.

Urmele de picioare se pot forma atât în timpul staționării, cât și în mișcare, sub
acțiunea greutății corpului uman. Pentru descoperirea lor trebuie cercetate cu atenție solul,
dușumeaua, parchetul, linoleumul, mozaicul, suprafețele vopsite etc. Relevarea și fixarea lor
se face în funcție de esența lor – dacă sunt de suprafață, de adâncime, de stratificare sau
destratificare, prin aceleași procedee folosite la urmele papilare. După descoperirea urmelor
de picioare, acestea se vor măsura (lungime, lățime, unghiul format dintre linia dusă prin baza
degetului mare și tangenta la linia exterioară a degetelor). Atunci când sunt descoperite mai
multe urme succesive, ele constituie o cărare de urme.

17. Elemente cunoscute de știința criminalisticii pentru a fi avute în vedere

la studiul cărării de urme
La studiul cărării de urme trebuie avute în vedere următoarele caracteristici:

a) linia direcției de mișcare – formată din axa longitudinală ce trece printre urmele
lăsate de piciorul stâng și cel drept, reprezentând direcția de deplasare a persoanei;

b) linia mersului – este formată din linia frântă ce unește aceleași puncte ale urmelor
consecutive lăsate atât de piciorul stâng, cât și de piciorul drept;

c) lungimea pasului – este distanța dintre două urme consecutive lăsate de același
picior;

d) lățimea pasului – este distanța formată dintre urmele unui pas măsurată pe o linie
perpendiculară pe tangentele la conturul interior al călcâielor, paralele cu linia
direcției de mișcare;

e) unghiul de mers – format între axa longitudinală a talpei piciorului și linia direcției
de mișcare. Poate fi pozitiv, negativ sau nul.

La o urmă plantară izolată este foarte importantă regiunea metatarsofalangiană, care

este imprimată cel mai frecvent și conține un desen papilar variat, ce poate conduce la
identificarea dactiloscopică a unei persoane. În această regiune se pot distinge forme diferite
ale crestelor papilare, cum ar fi: lanțuri simple, lanțuri duble, spirale, arcuri sau delte.
Desenele papilare ale degetelor piciorului au o foarte mare varietate și pot prezenta toate
formele existente pe falangete, conducând la identificarea persoanei care le-a creat.

18. Elemente de coincidență de urme papilare

Urmele papilare sunt foarte importante deoarece se întâlnesc frecvent la fața locului și
oferă elemente de comparație solide precum identificarea făptuitorului. Prin contactul dintre
mână și unele suprafețe se crează urme ale crestelor papilare, datorită depunerii de substanță

12
de pe degete sau palmă pe obiecte, prin detașarea de substanță de pe suprafața obiectului ori
prin mularea crestelor papilare în materiale cu o anumită plasticitate. Având în vedere modul
de formare, urmele papilare pot fi deci, urme de stratificare, de destratificare sau de
adâncime. Urmele digitale se caută cu multă atenție, fiind necesară o precauție deosebită
pentru a nu lăsa propriile urme și a nu șterge accidental pe cele ale făptuitorului.

Din momentul începerii cercetării la fața locului trebuie stabilit drumul parcurs de
infractor (iter criminis), locul de acces, activitățile desfășurate, obiectele mutate din poziția
inițială și locul de părăsire a câmpului infracțiunii, căutând apoi urme numai în locurile de
interes criminalistic.

Dacă o ușă este spartă, urmele trebuie căutate pe broască, pe mânere, în imediata
apropiere a acestora. La spargerea ferestrei se caută cioburile de geam, care uneori sunt
ascunse de făptuitor. Chiar în cazul în care infractorul “lucrează” cu mănuși, se pot descoperi
urme digitale (în timpul mutării unor obiecte grele mănușile se pot rupe sau pot fi scoase de
autor când manipulează obiecte foarte mici). De asemenea, pe interiorul mănușilor
chirurgicale abandonate la locul faptei, se găsesc urme digitale care pot fi bine exploatate în
cadrul comparațiilor dactiloscopice.

19. Tipologia reliefului palmar

Regiunea palmară cuprinde 3 zone: zona digito-palmară – dispusă imediat sub baza
degetelor (mai exact între șanțul flexoral al falangei indexului (degetul arătător) și șanțul
transversal al palmei), zona tenară – care cuprinde porțiunea de palmă cu mușchi flexori și
abductori ai policelui (degetul mare), zona hipotenară cu mușchi flexori ai degetelor inelar și
auricular.

Degetele de la mână au trei falange care se numesc falangetă, falangină și falangă.

Dintre desenele papilare pe care le prezintă un deget, cele ale falangetei au forme foarte
variate, distingându-se 3 sisteme de creste papilare: arcuri puternic boltite la vârful și
marginea degetului (se găsesc în regiunea marginală a desenului papilar), arcuri slab boltite la
baza desenului lângă șanțul de flexiune (regiunea bazală) și lanțuri, cercuri ori spirale în
regiunea centrală considerate nucleul desenului papilar (se găsesc în regiunea centrală a
desenului papilar).

La confluența dintre cele 3 regiuni (marginală, bazală și centrală) se formează o

figură triunghiulară, asemănătoare, care poată denumirea de deltă (prin asemănarea
triunghiului format cu litera grecească delta. În raport de aspectul triunghiului formal în
punctul de contact al celor 3 regiuni, deltele pot fi negre (asemănătoare literei y, cu brațele
variabile ca lungime) sau albe, care pot fi la rândul lor închise sau deschise total sau parțial.
În funcție de forma generală a crestelor din regiunea centrală, dar și de numărul
deltelor, desenele papilare se împart în 5 tipuri fundamentale:

a) tipul arc (adeltic) – este puțin răspândit și are o formă simplă. Crestele pornesc de
la o margine a falangetei spre cealaltă, curbându-se mai accentuat în zona centrală. O varietate
a acestui tip este arcul pin, situație în care o creastă situată mai spre centrul dactilogramei

13
(urmei lăsate de deget), după un anumit drum, capătă o traiectorie verticală, iar crestele
vecine ocolesc această creastă sau se sprijină pe ea.

b) tipul laț (monodeltic) – este cel mai răspândit (peste 50%) și se caracterizează prin
aceea că una sau mai multe creste din regiunea centrală pornesc dintr-o margine a desenului
papilar, se îndreaptă ascendent către partea opusă fără să o atingă, se înconvoaie formând o
buclă (laț) și se întoarce la marginea de unde a plecat. La tipul laț, se disting foarte ușor cele 3
regiuni specifice desenului papilar. În punctul în care se întâlnesc acestea se formează delta,
plasată în partea opusă a deschizăturii lațului. Când delta se află în partea stângă a desenului,
dactilograma este numită sinistrodeltică, iar când este plasată în dreapta se numește
dextrodeltică. Aceste două situații constituie subtipurile amprentelor digitale monodeltice.

c) tipul cerc (bideltic) – este format din creste papilare care urmează circular curbura
falangetei și prin unirea cu punctul de plecare, dau naștere la două unghiuri situate în
extremitățile opuse. Dactilogramele de tip cerc au bine delimitate cele 3 regiuni – centrală,
marginală și bazală – care formează 2 delte. Forma nucleului este variată, întâlnindu-se
cercuri concentrice, spirale, lațuri spiralate, ovale, desene în formă de rachetă și lațuri spirale
gemene.

d) tipul polideltic – cuprinde dactilogramele digitale care au o formă mai rar întâlnită
și este constituit din combinarea unuia sau a două desene de tipul laț cu unul de tip cerc sau
prin combinarea a două desene de tip cerc, în urma căreia rezultă întotdeauna un desen papilar
cu mai mult de două delte (trideltic sau quatrodeltic).

e) tipul amorf – cuprinde dactilogramele digitale care au crestele nesistematizate pe

regiuni, iar topografia lor este neregulată.

20. Clasificarea urmelor de reproducere

Urmele formă (sau de reproducere) – reprezintă modificări ale corpurilor primitoare ca
rezultat al acțiunii factorilor creatori reproducând conformația exterioară a acestora. Ele pot fi
rezultatul apăsării, ruperii, tamponării, lovirii, frecării, stropirii, scurgerii etc. și se subdivid
în urme statice și urme dinamice:

a) Urmele statice – se formează atunci când cele două corpuri intră în contact prin
apăsare, lovire sau tamponare, fără ca suprafețele să alunece între ele;

b) Urmele dinamice – se formează în procesul de frecare a suprafeţelor corpului

creator de cel primitor.

În raport de modificările aduse corpului primitor, urmele formă se subdivid în:

a) Urme de adâncime – se formează prin modificarea în profunzime a suprafeţei

corpului primitor în zona de contact cu cel primitor, ca urmare a comprimării
primului;

b) Urmele de suprafaţă – apar ca rezultat al unor depuneri sau ridicări de substanţă de

pe corpul primitor, fără a-i modifica forma; primele se numesc urme de

14
 stratificare, iar secundele urme de destratificare. De ex: la escaladarea unei
ferestre, infractorul se sprijină pe pervazul plin cu praf, producând în acel loc o
urmă de destratificare prin detaşarea prafului, împingând apoi geamul ferestrei cu
mâna murdară, creează o urmă de stratificare, depunând particule de praf pe
suprafaţa acesteia.

21. Urmele de sânge

Prin urme de sânge se înţelege lichidul extravazat dintr-un sector al aparatului
caradiovasculal şi depus pe un anumit suport, în procesul săvârşirii unei infracţiuni, catastrofe
sau accidente. Crearea unei întreruperi a continuităţii peretelui vascular va avea drept
consecinţă părăsirea vasului sanguin de către o cantitate oarecare de sânge, care se poate
regăsi pe corpul persoanei ce sângerează, precum şi pe alte obiecte, corpuri sau locuri. La faţa
locului urmele de sânge se prezintă sub forma unor pete de culoare roşu închis la cele
proaspete şi maronie la cele mai vechi, care apar şi sub formă de crustă. Pentru ridicare, se
răzuiesc cu lama, briceagul sau se desprind cu ajutorul pensetei, prin solubilizare cu tampoane
de vată îmbibate în alcool, ori absorbite cu pipeta, seringa sau tubul capilar. Fiecare pată de
sânge se ambalează separat. Descoperirea unei urme de sânge prezintă interes prin aceea că,
în urma examenelor de laborator se pot stabili:

a) grupa sanguină, uneori subgrupa persoanei de la care provine şi este posibilă chiar
punerea în evidenţă a heptoglobinelor;

b) se pot obţine indicii referitoare la victimă şi făptuitor, agentul vulnerant, modul de

acţiune, regiunea anatomică ce a sângerat, organul sau ţesutul lezat etc.

Urmele de sânge la faţa locului se pot forma:

a) pe corpul şi îmbrăcămintea victimei şi agresorului, prin prelingere, stropire,

ţâşnire, contact direct, picurare;

b) pe obiectivele vulnerante şi pe cele aflate asupra sau în jurul persoanei care

sângerează;

c) pe drumul străbătut de persoana care sângerează;

d) în locul unde a fost descoperită victima.

La faţa locului, urmele de sânge pot fi descoperite de cele mai multe ori prin observare
directă, cu ochiul liber sau cu ajutorul unor surse de lumină vizibilă sau fluorescentă. De
asemenea, pentru descoperirea urmelor de sânge se folosesc lupe, microscoape de buzunar,
cât şi anumite soluţii de testare. Pe îmbrăcămintea victimei, făptuitorului ori suspectului,
urmele de sânge se caută de la o extremitate la cealaltă a corpului, pe straturi de obiecte, de la
suprafaţă către profunzime, nefiind omise cusăturile, manşetele şi căptuşelile.

În locul unde s-a săvârşit fapta şi în cel unde se găseşte victima, se acţionează în
funcţie de natura suportului şi de prezenţa unor obiecte asupra victimei sau în vecinătatea ei.
Se cercetează duşumelele, locurile de îmbinare a scândurilor şi regiunile cu cusături, rupturi,

15
sfâşieturi sau cele prezentând pierderi de substanţă la nivelul suportului pe care este dispus
corpul victimei etc. O atenţie deosebită se acordă căutării urmelor de sânge pe obiectele
utilizate la transportul sau ascunderea victimei, cum ar fi: mijloace de transport, valize, lăzi,
saci etc., unde s-au ascuns resturi din corpul secţionat, diferite materiale, inclusiv sforile sau
alte legături folosite la ambalare de către făptuitor. Fiecare pată de sânge se ambalează
separat.

22. Urmele olfactive

Mai sunt denumite şi urme de miros sau chinotehnice şi reprezintă mirosul individual,
specific, nu numai omului şi animalelor, ci şi obiectelor, substanţelor ori altor corpuri din
natură, constituind obiectul Odorologiei Judiciare. Formarea acestor urme este inevitabilă şi
prezintă o importanţă deosebită în cercetarea criminalistică pentru că păstrează însuşirile
individuale ale obiectului creator şi sunt create la locul faptei, adică al cercetării de către cei
în drept, sunt invizibile şi nu pot fi distruse de persoane interesate, având un specific
propriu fiecărei persoane, neputând fi confundat. Aceste urme se compun din:

a) mirosul individual sau specific – rezultă din procesele fiziologice ale organismului,
materializate în emanaţii volatile (transpiraţia, respiraţia), ori alte secreţii şi
excreţii organice (descuamările pielii), procese care depind de sănătatea persoanei,
igiena corporală, alimentaţia ori medicaţia acesteia.

b) mirosul profesional sau general – este influenţat de locul de muncă, condiţiile de

locuit, drumul pe care îl parcurge făptuitorul înainte de comiterea faptei,
materialele folosite pentru igienizarea corpului, tipul ţigărilor pe care le foloseşte.

c) mirosul suportului sau ocazional – rezultă din contacte întâmplătoare cu diverse

medii ori substanţe în care intră ori ia contact individul care face obiectul
cercetării. Este important de ştiut că toate acestea au la rândul lor mirosuri proprii
care, amestecate cu mirosul specific al aerului în care se desfăşoară activitatea
infracţională, produc un miros propriu pe care îl poate exploata la adevărata sa
valoare doar câinele de urmărire pentru descoperirea urmelor olfactive, care le
poate distinge unele de altele, deoarece prin organul său de simţ obţine informaţii
informe şi neconstante. Pentru aceasta însă, el trebuie să lucreze numai alături de
însoţitorul său de la început până la sfârşit, deoarece acesta ştie precis momentul
intrării câinelui în perimetrul unde s-a comis infracţiunea (faza statică a
cercetării), înainte ca alte persoane străine să pătrundă şi să influenţeze
“buchetul olfactiv”.

23. Urmele instrumentelor de spargere

În denumirea generică de „instrumente” sunt incluse toate uneltele, sculele, aparatele
și orice alte obiecte care se folosesc la săvârșirea unei infracțiuni. Din practică, rezultă că cel
mai des utilizate sunt următoarele instrumente: clești, ciocane, cuțite, topoare, șurubelnițe,
răngi, leviere, mașini de găurit, ștanțe, matrițe, iar mai recent copiatoare și imprimante.

16
 După procesul de formare, urmele instrumentelor pot fi statice și dinamice, urme de
suprafață și de adâncime, chiar și de stratficare în ultimele cazuri prezentate. Forma urmelor
create de instrumente depinde de felul instrumentului folosit, procedeul utilizat, natura
suportului asupra căruia s-a acționat sau a materialelor în care au fost ambalate.

După modul de acționare, urmele instrumentelor pot fi create prin lovire, apăsare,
tăiere, înțepare, frecare-alunecare ori prin detașarea unor fragmente din instrumente etc.
Cu un anumit instrument, corpul uman sau obiectul pot fi lovite, formându-se urme de
suprafață sau de adâncime (funcție de natura materialului primitor), care vor reda, mai
mult sau mai puțin fidel, aspectul materialului de construcție al instrumentului folosit ori a
unei părți din acesta.

Urmele mai frecvent întâlnite la fața locului sunt cele de apăsare, numite și de forțare,
care pot fi statice și de adâncime, reproducând profilul exterior al instrumentului folosit. Ca
urmare a forțării diverselor obstacole, instrumentele folosite pot lăsa urme de frecare –
alunecare, care au un caracter dinamic, fie de adâncime, fie de suprafață, de deformare sau de
distrugere parțială a materialului. În cazul unor asemenea urme nu se poate imprima forma
exterioară a instrumentului folosit, dar caracterul dinamic al urmei din care rezultă striațiile
constituie un element important în identificarea traseologică individuală. La descoperirea unor
astfel de urme se impune fixarea cât mai rapidă a aspectului lor, întrucât cu trecerea timpului
ele se pot deforma, astupa ori oxida.

Urmele formate prin frecare-alunecare sunt tipice în cazul forțării sistemelor de

închidere cu chei potrivite, șperacle sau pieptene metalic. Introducându-se în sistemul de
încuiere un astfel de instrument, prin rotire acesta acționează altfel decât ar acționa cheia
originală pe verturi sau pe celelalte mecanisme, formând urme specifice sub formă de striații.
Urmele formate prin tăiere se datorează acțiunii intrumentului tăietor – prin apăsare,
alunecare, frecare și despicare – asupra corpului uman sau a unui obiect. Prin tăiere, în urmă
se reproduce microrelieful exterior al tăișului și al părților laterale ale instrumentului folosit.
Calitatea acestor urme este condiționată de natura obiectului primitor. În timpul executării
operațiunilor de lovire, apăsare, alunecare, frecare, tăiere, înțepare etc., din instrumentele
folosite se pot desprinde fragmente de diferite forme și dimensiuni.

De la caz la caz, urmele instrumentelor se caută pe corpul victimei, pe mecanismele de

închidere, pe uși, ferestre, case de bani, dulapuri, sertare și pe alte obiecte. În timpul căutării
acestor urme nu se umblă cu mâna pe obiectele purtătoare, deoarece există pericolul
distrugerii particulelor mici de materie rămase pe ele sau a altor urme, ca de exemplu cele
papilare.

Pentru valorificarea urmelor, acestea trebuie examinate de specialiști, care pot

răspunde la următoarele întrebări: dacă obiectul prezentat poartă urme ale vreunui instrument,
ce fel de instrument a creat urmele, care este mecanismul de formare a urmei, care este
succesiunea de creare a urmelor, dacă urmele au fost create cu același instrument, dacă urmele
au fost create cu instrumentul corp-delict pus la dispoziție (ridicat de la fața locului sau de la
un suspect), dacă fragmentele descoperite la fața locului au făcut corp comun cu instrumentul
prezentat spre examinare și dacă instrumentul este fabricat în serie sau artizanal.

17
 În cazul furturilor din locuințe, birouri, cabinete și alte spații asigurate, atunci când nu
sunt descoperite urme de forțare la nivelul ușilor și ferestrelor, se creează suspiciunea că s-a
pătruns cu ajutorul cheilor potrivite. În aceste situații, încuietorile vor fi ridicate în vederea
examinării în laborator. Cel mai des întâlnite sunt încuietorile cu cilindru (tip yalle), datorită
gradului relativ ridicat de securitate, la unele tipuri existând peste 3000 modele de chei. Odată
cu butucul se ridică și cheile folosite în mod curent, fără ca vreuna dintre acestea să fie
introdusă în sistemul de asigurare. La încuietorile îngropate (cele plasate sub clanța ușii) se
marchează partea care a fost amplasată spre exterior și care a putut fi deschisă cu ajutorul
cheilor potrivite sau alte instrumente.

La examinarea urmelor instrument se folosesc aparate optice de mărit – lupă,

microscop, stereomicroscop, microscop comparator, dar și dispozitive specifice numai acestui
gen de examinări, cum ar fi profilograful, striagraful și trasograful (trasorul de striații).
Urmele produse de armele de foc fac și ele parte din categoria de urme ale instrumentelor.

24. Urmele de incendii

Incendiul – este un fenomen complex, fizico-chimic, prin care substanțele
combustibile ard în amestec cu oxigenul, emanând un fum în diverse culori, date de
substanțele care ard, umiditatea din aer și mediul ambiant. Are următorii factori
caracteristici: emisia de căldură, temperatura de aprindere, temperatura de ardere, viteza de
propagare a flăcării, emisiunea de lumină-flacără, emisiunea de gaze și fum și se produce:
provocat cu intenție, provocat accidental, din cauze naturale (trăznet, raze solare,
autoaprindere), din cauze tehnice (supraîncălzire, scântei, flăcări deschise, reacții chimice),
iar căutarea urmelor se face ținându-se cont: de obiectul incendiat, locul amplasării, cauzele
probabile ale declanșării.

Pentru început, cercetarea impune căutarea și identificarea focarului incendiului, care

constituie urma principală cu caracter specific a acestor evenimente. Datele despre focar pot fi
furnizate de modul în care au evoluat flăcările degajate de incendiu, cunoscut fiind faptul că
focul se propagă de la locul de izbucnire spre materialele din juri, mai ales când sunt și factori
stimulatori. După studierea focarului, se caută toate celelalte urme rămase: la instalațiile de
încălzire, la suprafața molozului și resturilor carbonizate, la instalațiile electrice și tablourile
de siguranță, în locurile de depozitare a materialelor inflamabile, sub plafoanele prăbușite
datorită efectelor devastatoare ale incendiului.

Locul faptei oferă o multitudine de urme care pot furniza date despre declanșarea și
dezvoltarea incendiului, cum ar fi: focarul, epicentrul (urmele de deplasare din epicentru pot
oferi răspuns la întrebarea dacă este un incendiu declanșat cu indenție, din neglijență sau
cauze naturale), locul de scurtcircuitare și urmele de carburanți și lubrifianți etc.

Incendiul accidental – este provocat de mucuri de țigări, resturi de chibrituri aprinse

și aruncate neglijent în locuri cu substanțe inflamabile, sobe ori lămpi cu petrol manipulate
greșit, vapori ai substanțelor lubrifiante (benzine, neofaline) degajați cu ocazia spălării unor
textile fără a aerisi locul în cauză, rețele și instalații electrice suprasolicitate, scânteile
rezultate din lovirea a două corpuri dure etc., iar urmele create în asemenea situații constau în:

18
izolatori și dispozitive de fixare ale cablurilor la sursa de curent sparte ori carbonizate, piese
din metalul topit, iar pe corpul uman, apar arsuri la nivelul pielii de gravități diferite, la
nivelul membrelor prin depresiuni ce indică locul scurgerii curentului. Cadavrele carbonizate
sunt de regulă găsite la fața locului în poziție pugilistică.

Incendiul intenționat – este de fapt cel care face obiectul cercetării criminalistice la
fața locului, deoarece infractorii au o imaginație nelimitată trăind cu falsa idee și speranță că
nu vor fi descoperiți niciodată. Incendiile intenționate sunt:

a) cu aprindere imediată – nu permit infractorilor să-și creeze alibiuri și se întâlnesc

în locuri neumblate, fără pază, cu condiții de aprindere imediată care prin existența
lor pot crea bănuiala că s-au produs din neglijență ori prin autoaprindere.

b) cele cu întârziere – necesită timp și se împart în:

 incendii provocate cu ajutorul unor dispozitive speciale (contacte întârziate,

dispozitive formate din diferite amestecuri explozive, fitile, dispozitive de
cronometrare);

 incendii provocate artizanal de bec incandescent acoperit cu hârtie,

lumânare pusă să plutească pe o scândură într-un vas cu lichid inflamabil,
cărbuni incandescenți înveliți în cârpe).

Aceste incendii lasă urme asemănătoare celor rezultate din incendiile accidentale,
deoarece sunt produse de arderea unor substanțe în anumite condiții.

25. Metode de identificare a persoanelor după semnalmente exterioare

Pentru soluționarea cauzelor penale cu autori necunoscuți se apelează adesea la
identificarea infractorilor după semnalmentele exterioare, atât în cazurile când victimele unor
tâlhării, înșelăciuni ori violuri au memorat fizionomia atacatorilor, cât și în cazul comiterii
altor genuri de infracțiuni, când au fost văzuți de martori oculari (furturi, lovituri cauzatoare
de moarte etc.). Ca și metode avem următoarele:

a) Metoda portretului vorbit – are în vedere caracteristicile întregului corp,

accentul fiind pus pe particularitățile anatomice ale feței. Această metodă are la
bază descrierea făcută de persoana care a perceput caracteristicile somatice ale
individului căutat, fiind vizate pe de o parte formele statice, iar pe de altă parte,
formele dinamice și cele particulare. În categoria semnalmentelor statice
(anatomice), sunt incluse sexul și vârsta, care au un rol deosebit în recunoașterea
persoanelor, alături de caracteristicile anatomice propriu-zise, înălțime,
constituția corpului, forma liniilor de contur ale corpului și feței. La descrierea
acestor caracteristici se foloses următoarele catalogări și aprecieri:

 la vârstă – se iau în considerare următoarele etape fiziologice: copilărie

(până în 14 ani), tinerețe (14-30), maturitate (30-60), bătrânețe (peste 60).

19
  la înălțime – la bărbați avem foarte mic (sub 1.50), mic (între 1.51 și 1.60
m), mijlociu (1.61-1.70 m), înalt (1.71-1.85 m) și foarte înalt (peste 1.85).
În cazul persoanelor de sex feminin, aceste valori se vor considera cu 5
cm mai puțin.

 constituția corpului – atletici (dezvoltare musculară normală), robuști

(dezvoltare musculară pronunțată), grași (obezi sau cu tendințe de
obezitate), slabi.

 mărimea capului – poate fi mare, mic sau mijlociu (privit din profil poate
fi rotund, alungit, țuguiat și plat). La figura persoanei se descriu 3 zone
(zona frontală – cuprinsă între linia de inserție a părului și rădăcina
nasului, zona nazală – cuprinsă între rădăcina nasului și baza acestuia și
zona bucală – cuprinsă între baza nasului și vârful bărbiei. Părțile
constitutive ale feței umane sunt:

1. inserția părului – poate fi dreaptă, arcuită ori ascuțită, de culoare

alb, negru, roșu, castaniu, blond sau cărunt, poate fi gros,
subțire, mijlociu etc.

2. fruntea – după înălțime poate fi joasă, mijlocie ori înaltă, după

lățime poate fi îngustă, lată sau mijlocie, după profil poate fi
concavă, convexă, oblică, ondulată, dreaptă etc.

3. rădăcina nasului – coborât, orizontal și ridicat, mediu, mare sau

mic, lat, mijlociu sau îngust etc.

4. conturul nasului - poate fi actiliniu, concav (cârn), convex, frânt

și ondulat.

5. vârful nasului – poate fi bilobat ori cu gropiță.

6. șanțul naso-labial – mare, mic, mijlociu.

7. arcadele sprâncenelor – pot fi reunite, apropiate, depărtate,

oblice interior/exterior, arcuite, unghiulare și șerpuite etc.

8. buzele – mici, mijlocii sau mari, groase, subțiri sau mijlocii etc.

9. bărbia – proeminentă, verticală sau retrasă, lată, ascuțită sau

mijlocie etc.

b) Formele sau trăsăturile dinamico-funcționale – completează posibilitățile de

identificare și descriere ale individului, punând accent pe o serie de deprinderi
dobândite de acesta de-a lungul timpului și se referă la ținută, mers (greoi,
ezitant, sportiv, degajat, suplu, cu pași mici, săltăreț), mimică, privire, poziția
corpului și a capului, gestica, expresia feței (mobilă, fixă sau tristă), a ochilor
(mobilă, fixă sau tristă) sau a buzelor.

20
 c) Portretul robot – această metodă își găsește aplicare în mai multe domenii ale
activității de urmărire penală și criminalistică pentru: realizarea portretului vorbit
la fața locului, identificarea făptuitorilor prin descrierea semnalmentelor acestora
de către martorii oculari sau victime, urmărirea și identificarea infractorilor care
se sustrag urmăririi penale sau executării pedepsei și identificarea persoanelor și
a cadavrelor cu identitate necunoscută. Principalele mijloace tehnice utilizate la
identificarea infractorilor după semnalmente sunt următoarele:

 întocmirea schiței de portret – cel mai vechi mijloc utilizat la realizarea

portretului vorbit. Presupune apelarea la serviciile unui grafician sau o
persoană cu înclinații în domeniul artelor plastice (de aceea se și practică
destul de rar) și face identificarea destul de greoaie.

 fotorobotul – în cazul acestei metode descoperite în Franța la Lyon, sunt

folosite fragmente fotografice ale elementelor faciale, din care martorii sau
victimele le selecționează pe acelea care seamănă cu cel vizat, iar specialistul
le asamblează până când rezultă o imagine completă denumită portret foto-
compus sau fotorobot.

 identificarea pe bază de desen-compoziție – la crearea unui portret de acest

fel sunt folosite părțile componente ale figurii, desenate pe anumite suporturi
transparente (folii, benzi), montate în aparate anume construite.

 portretul robot – computerizat – se realizează pe calculator, iar principalul

avantaj al folosirii acestuia în identificarea după trăsăturile exterioare constă
nu numai în exploatarea eficientă a datelor furnizate de martori sau victime,
ci și în utilizarea altor date stocate în memorie, referitoare la infractori,
persoane dispărute etc. Odată cu posibilitatea folosirii calculatorului la
întocmirea portretului robot, toate celelalte mijloace au intrat practic în
istorie.

26. Metoda de identificare a cadavrelor necunoscute

Metodele criminalistice de identificare a persoanelor după semnalmentele exterioare
pot fi utile și în cazul identificării cadavrelor necunoscute, însă aplicabilitatea lor este limitată
de transformările firești prin care trece corpul uman ca urmare a anumitor fenomene
cadaverice ori acțiunii distructive a altor factori. Este știut faptul că, neputând identifica cine
este victima, organul de urmărire penală nu poate stabili cu certitudine mobilul omorului și
implicit identificarea autorului. Pe lângă metoda dactiloscopică, specialiștii criminaliști
folosesc în practic următoarele tehnici de identificare a cadavrelor:

a) metoda supraproiecției – constă în proiectarea sau suprapunerea imaginii craniului

cadavrului peste imaginea fotografică a persoanei dispărute, presupusă că a decedat.
Fotografia poate fi ridicată de la familia dispărutului sau de la serviciul de evidență a
populației. Pentru a efectua expertiza, craniul se va fotografia în aceeași poziție cu cea a

21
capului din fotografie apoi, cele două imagini negative sunt proiectate pe un ecran, în vederea
stabilirii coincidenței elementelor antropologice.

b) metoda reconstituirii fizionomiei după craniu – constă în reconstituirea plastică și

grafică a țesuturilor moi ale capului, pe baza unor parametrii de grosime stabiliți științific.
Reușita operațiunii, respectiv asemănarea cât mai relevantă dintre modelul obținut și persoana
decedată depinde de talentul specialistului de a alege expresia figurii, culoarea părului și a
ochilor etc. Aceasta se realizează în prezent cu ajutorul unor programe de calculator care
realizează operațiuni asemănătoare reconstituirii fizionomiei în plan virtual, putând de
asemenea produce trăsături sau întineriri artificiale ale imaginii subiectului.

c) metoda identificării după sistemul dentar – are la bază elementele de

individualizare pe care acesta le prezintă, adăugându-se lucrările stomatologice (extracții,
îmbinări de dinți prin pivoți etc.). Metoda devine deosebit de importantă și se aplică dând
rezultatele scontate în cazul catastrofelor aeriene, situații în care în majoritatea cazurilor
cadavrele sunt carbonizate și identificarea după fizionomie nu mai este posibilă.

d) metoda de identificare pe baza ADN – este posibilă, însă este foarte costisitoare și
se aplică numai în cazuri deosebite.

27. Descrierea armelor de foc și al muniției

Principalele elemente de construcție ale unei arme de foc sunt: țeava, mecanismul de
închidere și dare a focului, mecanismul de extragere a cartușului tras, sistemul de ochire și
patul sau crosa armei.

a) Țeava – servește pentru dirijarea glonțului, pentru a imprima acestuia o mișcare de

rotație în jurul axei sale, constituind în același timp camera în care are loc arderea încărcăturii
explozive. La țeava armei se disting următoarele elemente: camera cartușului (parte a
canalului țevii, netedă, fără ghinturi, are forma unui tub de cartuș și servește la introducerea
cartușului pe țeavă), conul de forțare (face legătura cu camera cartușului și este destinat a
asigura progresiv angajarea glonțului în partea cu ghinturi a țevii) și partea ghintuită (are
marginile teșite. Ghinturile canalului țevii au rolul de a da glonțului o mișcare de rotație, iar
ghintul este jgheabul în care se înfășoară canalul țevii în formă de spirală, orientat de la stânga
în sus spre dreapta. Diametrul țevii se numește calibru. La țevile ghintuite, calibrul este
reprezentat de distanța dintre două plinuri opuse, iar la țevile lise prin diametrul nominalizat
măsurat între pereții țevii. În cazul armelor automate care folosesc o parte din gazele
rezultate din arderea pulberii pentru rearmare și alimentare, în țeavă este practicat un orificiu
de trecere a gazelor.

b) Mecanismul de dare a focului – servește pentru eliberarea cocoșului de pe nuca de

armare sau de pe nuca autodeclanșatorului, lovirea percutorului, asigurarea executării focului
automat sau a focului lovitură cu lovitură, încetarea tragerii, preîntâmpinarea tragerii
accidentale, asigurarea armei. El poate lăsa urme deosebite pentru identificarea generală și
individuală a armei și este caracterizat prin: locul de amplasare, sistemul de construcție,

22
forma arcului declanșator, componentele transmisiei declanșării dintre trăgaci și percutor,
sistemul de montare și locașul percutorului, forma și dimensiunea percutorului.

Practic dintre elementele componente ale mecanismului de dare a focului, compus în

principal din trăgaci, sistem de pârghii și cocoș cu arc percutor, numai acesta din urmă lasă
urme pe capsa de inițiere a tubului cartușului, dar acestea sunt deosebit de importante ca
formă și plasament, iar apoi prin microrelieful loviturii. Prin comparație, aceste elemente pot
conduce cu certitudine la identificarea generală și apoi individuală a unei arme folosite la
comiterea unei infracțiuni.

c) Închizătorul – se compune din corp, percutor (are vârf și scobitură pentru ax),
extractor cu arc și cu ax (servește pentru extragerea tubului din camera cartușului și pentru
menținerea lui până în momentul întâlnirii cu aruncătorul cutiei închizătorului) și axul
percutorului (servește pentru fixarea percutorului și axul extractorului). Rolul închizătorului
este de a împinge cartușul în camera cartușului, de închidere a canalului țevii, de percutare a
capsei și de extragere a tubului din camera cartușului după efectuarea tragerii. În cazul
pistoalelor, mecanismul se numește manșon cu închizător, pe el fiind montate și piesele
folosite pentru luarea liniei de ochire, compuse din țel și cătare.

d) Sistemul de ochire – servește pentru executarea ochirii pe timpul tragerii asupra

obiectivelor aflate la diferite distanțe. El se compune din înălțător și cătare.

e) Patul – servește la mânuirea mai ușoară a armei (pistolul mitralieră). Patul are un
inel pentru curea, un locaș pentru accesorii și o talpă de metal prevăzută cu un capac deasupra
locașului.

28. Urmele lăsate de armă pe cartuș și glonț

Proiectilele, tubulire și capsele rezultate ca urmare a tragerii constituie urme ca atare și
sunt și obiecte purtătoare ale urmelor create pe ele de diferite mecanisme și piese ale armei de
foc cu care s-a tras.

Pe glonț se imprimă urmele plinurilor și ghinturilor din interiorul țevii, prin

mecanismul descris anterior, datorită faptului că glonțul are inițial diametrul mai mare decât
cel al țevii.

Pe tubul cartușului se imprimă urmele diferitelor piese ale armei astfel:

a) urmele percutorului – în momentul declanșării focului, percutorul lovește capsa

tubului, imprimându-i o urmă de adâncime mai mult sau mai puțin pronunțată și caracteristică
din vedere al profunzimii, formei și plasamentului (în funcție de forma percutorului, urmele
pot fi rotunde, ovale, pătrate, romboidale, plate, ascuțite, trapezoidale, bombate etc.).

b) urmele peretelui frontal al închizătorului – peretele frontal al închizătorului, care

în mod normal poartă urme de freză și unele urme produse de uzură, apasă cu forță tubul, iar
cu ocazia reculului ce se produce în momentul exploziei încărcăturii, aceste neregularități se
imprimă pe capsă și pe fundul tubului.

23
 c) urmele camerei de explozie – camera de explozie, în cele mai multe cazuri prezintă
pe pereți neregularități sau proeminențe care se imprimă longitudinal pe latura tubului
cartușului la introducerea acestuia, ca urmare a dilatării lui în momentul exploziei și la
extragerea tubului.

d) urmele ghearei extractoare – gheara extractoare produce o serie de striații pe

gulerul tubului, care sunt unice în felul lor și redau conturul muchiei ghearei.

e) urmele pragului aruncător (dintele opritor) – la extragerea tubului tras (după

plecarea glonțului), baza acestuia se lovește de pragul aruncător care îl aruncă în afară.
Datorită acestei lovituri, pe gulerul tubului se creează urma pragului, care apare pe partea
opusă striațiilor produse de gheara extractoare.

29. Urmele lăsate de glonț pe corpul uman

Aspectul leziunilor produse prin actiunea armelor de foc depinde de modul de actiune
al proiectilului, conditionat de forta vie si unghiul sub care actioneaza. Leziunile difera în
functie de tipul proiectilului: gloante sau alice.
Glontul poate avea asupra organismului urmatoarele actiuni:
b. Actiunea de zdrobire sau rupere. Apare când forta vie a glontelui este foarte
mare (trageri de aproape) sau în caz de fragmentare a proiectilului. Prin
aceasta actiune se produce un orificiu de intrare cu aspect neregulat, cu
pierderi mari de substanta.
c. Actiunea de perforare. Apare când forta vie a glontelui este mare
producând un orificiu de intrare cu pierdere de substanta. Pierderea de
substanta se face mai ales pe seama epidermului, zona desprinsa fiind
antrenata în canal.
d. Actiunea de înfundare. Se produce când forta vie a glontelui este mica. În
aceasta situatie glontele apasa asupra pielii si tesuturilor subjacente pe care
le întinde, apoi le desface, formând un orificiu de intrare atipic în forma de
fanta, fara lipsa de substanta.
e. Actiunea contuziva. Apare când forta vie a glontelui este foarte mica sau
când unghiul de actiune este mai mic de 150. În aceste conditii actiunea
glontelui este asemanatoare cu cea a unui corp contondent.
Leziunile produse prin arme de foc se clasifica în:
 leziuni primare, determinate de proiectil (factorul primar al
împuscarii);
 modificari secundare determinate de factorii secundari sau
suplimentari ai împuscarii.
Leziunea produsa de proiectil poarta denumirea generica de plaga împuscata. Exista
mai multe tipuri de plaga împuscata:

 transfixiantă, când proiectilul strabate corpul sau un segment anatomic, formându-se

un orificiu de intrare, un canal si un orificiu de iesire;
 oarbă, când proiectilul patrunde în corp si dupa un traiect variabil se opreste, existând
orificiul de intrare si canalul;
 contuză, când proiectilul nu patrunde în corp.

24
 Plaga împuscata transfixianta prezinta 3 elemente morfologice:
- un orificiu de intrare;
- un canal;
- un orificiu de iesire.

a. Orificiul de intrare
Se formeaza prin actiunea de rupere, perforare sau înfundare a proiectilului. Aspectul
si dimensiunile depind de mecanismul de producere, felul armei, munitie si conditiile de
tragere.
Prin actiunea de rupere se produce un orificiu mai mare decât diametrul proiectilului,
rotund, ovalar, sau neregulat, cu lipsa mare de substanta, cu margini neregulate; deseori de pe
margini pornesc fisuri radiale.
Prin actiunea de înfundare rezulta un orificiu atipic, în forma de fanta, fara lipsa de
substanta.
Prin actiunea de perforare se formeaza un orificiu caracterizat prin lipsa de substanta,
de forma rotunda (în loviri perpendiculare) sau ovalara (în loviri oblice), cu margini netede
(când proiectilul este ascutit) sau dintate (când proiectilul este bont). Diametrul este în general
ceva mai mic decât diametrul glontelui (datorita refractiei tisulare). În zonele în care pielea
este situata direct pe un plan osos (cutia craniana) diametrul este egal cu cel al glontelui. La
nivelul orificiului de intrare apar relativ constant o serie de modificari sub forma unor inele
concentrice produse prin actiunea proiectilului si a gurii tevii.
Inelul de contuzie sau eroziune este o zona dezepitelizata, în jurul orificiului de intrare,
cu o latime de 1-3 mm. Înitial are culoare rosie vie apoi se acopera cu o crusta maronie (în caz
de supravietuire). La cadavru se pergamenteaza. Are forma de inel complet în loviri
perpendiculare, sau de semiluna în caz de loviri oblice.
Inelul de stergere este situat în interiorul inelului de contuzie, pe marginile orificiului.
Are culoare negricioasa si se produce prin stergerea suprafetei proiectilului de pielea
perforata, cu depunere de substante straine (vaselina, funingine). Tot în aceasta zona, în caz
de proiectile de plumb fara camasa de otel, poate apare un inel de metalizare, constituit din
depunerea particulelor metalice. Unii autori folosesc o denumire combinata – inel de stergere
si metalizare.
Când tragerea se face cu teava lipita de tegument apare inelul de imprimare. Acesta se
produce prin imprimarea gurii tevii datorita reculului. Este reprezentat de o zona brun-
violacee în jurul orificiului si înafara inelului de contuzie cu o latime de 2-5 mm, cu forma
circulara (când teava este complet lipita), sau semilunara (când teava este lipita incomplet).

b. Canalul
Reprezinta drumul parcurs de proiectil prin corp de la orificiul de intrare pâna la cel de
iesire (în cazul plagilor transfixiante) sau de la orificiul de intrare pâna unde s-a oprit
proiectilul (în cazul plagilor oarbe). Poate fi real (cu lumen), când glontele traverseaza un
organ parenchimatos, sau virtual când proiectilul strabate organe cavitare si tubulo-cavitare.
Directia în majoritatea cazurilor este rectilinie si indica directia de tragere. Mai rar pot
aparea canale frânte în caz de ricosare a proiectilului în interiorul corpului sau de schimbare a
raportului anatomic dintre organe.
Dimensiunile depind de calibrul armei, forta vie a glontelui si de tesutul care este
strabatut. Diametrul unui canal format de acelasi glonte poate fi diferit pe diferite zone,
neputând oferi date exacte referitoare la calibrul armei. Exceptie face situatia când în canal
este strabatut un os lat (craniu, omoplat, stern, bazin).

25
 În aceste conditii apare o fractura orificiala, al carui diametru este egal cu cel al
proiectilului. Pe sectiune fractura orificiala are forma de trunchi de con cu baza mica spre
directia din care vine glontul.
În interiorul canalului se gaseste sânge lichid sau coagulat si fragmente din organele
care au fost strabatute. Uneori pot aparea eschile osoase si corpi straini proveniti din
îmbracaminte (fibre textile, fragmente de nasturi).
Canalul poate fi unic sau multiplu. Canalele multiple apar în caz de fragmentare a
proiectilului sau prin detasarea si antrenarea de eschile osoase.

c. Orificiul de iesire
Se deosebeste de orificiul de intrare prin faptul ca nu prezinta lipsa de substanta. Are
forma variata (fanta, cruce, stelata, neregulata) si marginile neregulate, rasfrânte înafara.
Datorita faptului ca nu exista lipsa de substanta, marginile se pot apropia usor.

Modificarile produse de factorii secundari ai împuscarii – factorii secundari sau

suplimentari ai împuscarii sunt reprezentati de flacara, gaze, fum si pulberea nearsa sau partial
arsa.

a. Flacara constituie reziduul incandescent al pulberii. Distanta de actiune a flacarii este de

20-50 cm, iar dupa unii autori distanta este egala cu lungimea tevii. Prin actiunea flacarii se
produc arsuri ale îmbracamintii, firelor de par si epidermului.

b. Actiunea gazelor apare în trageri de foarte aproape (pâna la cca 10 cm). Gazele sunt
produse de explozia pulberii si contin o cantitate mare de CO (40-50%). Gazele au actiune
mecanica, chimica si termica.
Prin actiunea mecanica se produc rupturi radiale ce pleaca de pe marginile orificiului
de intrare.
Actiunea chimica consta în formarea de carboxihemoglobina (HbCO) prin combinarea
CO cu Hb la nivelul orificiului de intrare si chiar în canal, conferind inelului de contuzie si
sângelui din prima portiune a canalului o culoare rosie vie.
Actiunea termica determina arsuri.

c. Prin actiunea fumului se produce mansonul de fum.

d. Actiunea pulberii determina zona de tatuaj. Aceasta se produce prin patrunderea

granulelor de pulbere nearsa sau arzând în piele sau îmbracaminte.
Zona de tatuaj este formata din mici puncte de culoare neagra, dispuse în jurul
orificiului de intrare. Distanta de actiune a pulberii este de circa 40-50 cm la armele cu teava
scurta si de 1-1,5 m la armele cu teava lunga. Tatuajul nu apare în tragerile cu teava lipita. În
aceasta situatie pulberea se gaseste în canal.

30. REGULI CE SE IMPUN A FI RESPECTATE LA RIDICAREA ACTELOR

SCRISE
Ridicarea actelor scrise se face conform procedurii, pe baza unui proces-verbal. În situația în care
starea înscrisului găsit la locul faptei este alta decât cea obișnuită, se procedează astfel:

a) când echipa operativă ajunge la fața locului și înscrisul încă mai arde, se iau măsuri urgente pentru
stingere dar nu cu apă. Se suspendă sursa de alimentare cu combustibil și oxigen prin acoperirea înscrisului

26
cu un vas sau cu un obiect mai mare care să nu îl atingă, dar nu cu obiecte ușor inflamabile, apoi se ridică
folosind o pensetă mai lată sau un obiect ce poate fi introdus sub înscrisul respectiv. Dacă înscrisul este intr-o
stare de degradare mai amplă datorită focului, acesta nu se va ridica imediat după stigerea focului, ci numai
după o întărire cu o soluție de șerlac. Actele complect carbonizate se pun între două plăci de sticlă și se duc
în laborator unde se ard prin calcinare până la cenușă, obținându-se un contrast între fond și grafică;

b) dacă înscrisurile sunt în stare de descompunere ca urmare a acțiunii apei sau umezelii, se fixează
printr-o fotografie de contrast sau separatoare de culori iar pentru scris se folosesc reactivi chimici care
acționează asupra coloranților din cerneală. Se ridică foarte atent și apoi se transportă la laborator unde vor fi
fotografiate și examinate în radiații infraroșii sau u.v..

31. CARACTERISTICI GENERALE ALE SCRISULUI DE MÂNĂ

DEFINIȚIE: Prin caracteristici generale se înțeleg acele caltăți care luate separat, pot fi întâlnite
la mai multe persoane.

Stabilirea corectă a cracteristicilor generale este foarte importantă în vederea selectării scrisurilor
model de comparație atunci când sunt bănuite de comiterea unei infracțiuni mai multe persoane.

CARACTERISTICILE GENERALE ale scrisului au următoarea tipologie:

a. caracteristici ale limbajului, prin care se stabilesc gradul de cultură, cunoștințele intr-o anumită
specialitate, vocabularul folosit, cunoașterea regulilor de ortografie;

b. caracteristici ale configurației, se referă la ansamblarea textului, existența sau lipsa unor margini și
alineate, marimea intervalelor dintre rânduri, spațiul dintre cuvinte, orientarea rândurilor;

c. caracteristici ale formei, care arată gradul de automatizare a mișcării, arcuirea, simplitatea,
acuratețea, claritatea și forma ductelor;

d. caracteristici ale mișcării, care se referă la dimensiunea, presiunea, direcția, viteza și continuitatea
scrisului.

În cele mai multe cazuri scrisul în litigiu este redus cantitativ și executat pe formulare, de
aceea sunt analizate de obicei următoarele caracteristici generale cu o aplicare practică mai
importantă:

A) EVOLUȚIA SCRISULUI-reprezintă nivelul de însușire a tehnicii scrisului, cracterizată prin capacitatea

de ascrie în ritm rapid, prin mișcări coordonate și stabile, putând fi coroborate și cu gradul de cultură,
vocabular și ortografie.

După evoluție scrisul se împarte în:

- scrisuri evoluate-ritm rapid, stilizarea sau redarea originală a unor litere și legarea arcadată a
acestora;

- scrisuri cu evoluție medie-au caracteristici situate între cele ale scrisurilor evoluate și cele slab
evoluate;

27
 - scrisuri slab evoluate-coordonarea mișcării este necorespunzătoare, viteza de scriere mică, literele
sunt redate după modelul caligrafic iar textele greu lizibile;

- scrisuri rudimentare-mișcările nesigure, trasee tremurate, lipsesc litere din cuvinte.

B) ASPECTUL GENERAL-în cadrul căruia se analizează tipul literelor, după aspectul general avem:

- scrisul caligrafic-compus din litere executate după modelul caligrafic;

- scrisurile tipografice-compuse din litere ce au la bază modelul tipografic.

C) FORMA SCRISULUI-după formă scrisurile sunt:

- scrisuri rotunde;

- scrisuri unghiulare;

- scrisuri comprimate pe orizontală sau verticală.

D) DIMENSIUNEA SCRISULUI-se apreciează înălțimea minusculelor, astfel pot fi:

- mici-sub 2 mm;

- medii-între 2 și 4 mm;

- mari-peste 4 mm.

E) ÎNCLINAȚIA SCRISULUI- există 4 categorii:

- scrisuri înclinate spre dreapta;

- scrisuri înclinate spre stânga;

- scrisuri verticale;

- cu înclinație variabilă.

F) CONTINUITATEA SCRISULUI-după gradul de legare al literelor:

- scrisuri legate- de continuitate mare;

- scrisuri tocate-de continuitate mică;

- scrisuri fragmentate-de continuitate medie.

32. CARACTERISTICILE INDIVIDUALE ALE SCRISULUI DE MÂNĂ

DEFINIȚIE: Cracteristicile individuale sunt particularități condiționate de deprinderile
grafotehnice ale unei persoane, care se manifestă în mod pregnant și constant în construcția semnelor
grafice. Manifestarea caracteristicilor individuale este constantă la detaliile literelor și legăturilor dintre ele,
modificarea intenționată fiind dificilă. Este mai ușor să se modifice un element general, ca de pildă înclinația,
decât unul individual.

28
Pentru a efectua un examen comparativ între un scris în litigiu și unul model de comparație în privința
caracteristicilor individuale, trebuie studiată fiecare literă și construcția ei, dar și varietatea semnelor grafice
în raport cu plasamentul în cuvânt – aceeași literă poate avea construcție relativ diferită în raport cu
grafismul precedent, dacă este plasată la începutul sau sfârșitul cuvântului.

Literele sunt semne grafice în aflabetul unei limbi, corespunzând în general fiecare unui sunet, prezentând
construcții diferite, cu trăsături ce se deosebesc prin formă și plasament. Trăsăturile unei litere pot fi
compuse din: grame (părți componente de sine stătătoare ale unei litere, ce se execută dintr-o singură
trăsătură, ducte (trasee grafice care unesc două litere), trasee (anexe de completare a unei litere – barări, linii
de atac, semne diacritice, sedile).

Particularitățile scrisului unei persoane se pot aprecia după:

a) linia de atac - poate fi apreciată după formă, dimensiune, plasament și punctul de

legare de prima gramă (parte componentă a unei litere ce se execută dintr-o singură
trăsătură). Linia de atac poate fi: mică, normală sau mare, dreaptă, concavă sau
covexă;

b) deghizarea - este o schimbare deliberată a scrisului, o îndepărtare voită de la

scrisul obișnuit, cu scopul de a ascunde identitatea celui care scrie. Principalele
modalități de deghizare a scrisului sunt: denaturarea caracteristicilor grafice,
scrierea cu litere de tipar și scrierea cu mâna stângă. Modificarea înclinării
scrisului este cea mai frecventă metodă de deghizare (când deghizarea constă în
schimbarea înclinării de la dreapta spre stânga, modificările constau în amplasarea
atacului și finalului (sunt poziționate diferit), modul de legare al literelor
(înlocuirea buclelor printr-un arc), amplasarea punctelor de intersecție (se
modifică, în sensul îndepărtării unele de altele) și linia de baza a scrisului care are
aspect în scară (fiecare cuvând având linie ascendentă);

c) scrierea cu mâna stângă - este mai rar întâlnită datorită dificultății cu care se
cofruntă cel care scrie, axa literelor este răsturnată iar înclinarea nu este constantă.
În scrisurile cu mâna stângă se întâlnesc dese întreruperi și reluări. În analiza
caracteristicilor individuale vor fi reținute abaterile de la modelul caligrafic care se
întâlnesc în scrisul în litigiu și cel de comparație.

33. ELEMENTE DE PROTECȚIE A DOCUMENTELOR SCRISE

Atunci când emite documente oficiale fiecare Stat, prin instituțiile specializate, ia măsuri ca acestea
să fie cât mai greu de falsificat și contrafăcut, prin includerea unor elemente de protecție specifice.
Principalele elemente sunt:

a) HÂRTIA pe care este tipărit documentul. Aceasta are o compoziție cu un conținut mare de
fibre textile, fabricarea ei este controlată, tipul de hârtie nefiind de găsit pe piața liberă. O
protecție activă și pasivă poate fi asigurată prin încorporarea de „save guard”, adică
adăugarea în pasta de hârtie a unor fibre tratate cu substanțe fluroscente care pot fi din
celofibră, mătase sau iută și se observă cu ochiul liber în lumină naturală. De asemenea se pot
introduce substanțe chimice incolore, dar care în prezența clorului se colorează;

29
 b) FILIGRANUL. Este un desen în hârtie vizibil la examinarea în transparență. Marea
majoritate a documentelor sunt prevăzute cu filigran, de obicei combinat – luminos și
întunecat, care este apropae imposibil de contrafăcut, falsificatorii putând să imite numai
filigranul întunecat;

c) DESENE DE PROTECȚIE. Realizate cu cerneluri de culoare deschisă, combinate în așa fel

încât să facă aproape imposibilă separarea lor în vederea contrafacerii prin tipărire și folosirea
prealabilă a fotografiei separatoare de culori. Combinațiile fregvente sunt bleu-roz, gri-bej,
vernil-gri și vernil-bleu;

d) TEXTE DESENE ȘI FIBRE FLUROSCENTE. Aplicate în zone cunoscute numai de

persoane avizate, vizibile în radiații ultra violete. Textele și desenele sunt realizate cu
cerneluri fluroscente;

e) SERIA DOCUMENTULUI. Trebuie să aibă compoziția stabilită de organul emitent (de

obicei una sau două litere și 5-10 cifre). Cea tipărită se caracterizează prin contururi ferme ale
cifrelor și literelor, iar cele perforate au marginile orificiilor rotunde și regulate. În caz contrar
se crează suspiciunea că seria a fost aplicată fraudulos;

f) HOLOGRAMA. Are un aspect lucios, metalizat, iar desenele imprimate își schimbă culoarea
în raport cu unghiul în care sunt privite. Unele holograme redau alternativ desene sau texte
diferite;

g) FOTOGRAFIA TITULARULUI realizată direct pe formular. Astfel nu se mai poate

folosii cel mai fregvent procedeu de falsificare, constând în înlocuirea fotografiei aplicate.

34. PLANIFICAREA URMĂRIRII PENALE. PRINCIPII

Principiile planificarii cercetarii penale sunt urmatoarele:

· PRINCIPIUL LEGALITĂȚII, acesta presupune ca nici o activitate din cele prevazute a fi întreprinse în
cauza sa nu contravina prevederilor legale;

· PRINCIPIUL INDIVIDUALITĂȚII, acest principiu presupune ca în planificarea cercetarii penale

trebuie sa se tina cont de specificul fiecarei cauze. Particularitatile oricarei cauze aflate în lucru sunt
determinate de diversi factori, cum ar fi: natura faptei, locul si timpul comiterii, metodele si mijloacele
folosite pentru realizarea rezolutiei infractionale, mobilul si scopul infractiunii, împrejurarile savârsirii
infractiunii. Atât practica judiciara, cât si literatura de specialitate evidentiaza faptul ca nu exista doua cauze
identice si prin urmare nu poate fi conceputa o planificare cu valabilitate generala pentru toate infractiunile
de acelasi gen. Altfel spus, pentru fiecare cauza trebuie sa se întocmeasca plan de cercetare penala.

· PRINCIPIUL DINAMISMULUI, potrivit caruia planul trebuie sa fie suplu, adaptabil la diversele
împrejurari schimbatoare ale cauzei. Cu alte cuvinte, întocmirea planului de cercetare penala trebuie sa
constituie doar un act de început al investigarii criminalistice. Principiul dinamismului impune necesitatea
includerii in plan a unor activitati care la inceput nu au fost prevazute iar altele, dovedite inutile, sa fie
eliminate. Planul poate suferi schimbari formulandu-se versiuni noi.

30
 Principiile planificării urmăririi penale (explicate mai pe larg)
a. legalitatea, este un principiu general care stă la baza oricărei activităţi de urmărire
penală, deci trebuie să existe şi la baza planificării urmăririi penale.
b. principiul individualităţii;
Acest principiu derivă din faptul că fiecare caz în parte care este instrumentat de
organul de urmărire penală are particularităţile sale, din caracterul individual al fiecărei
infracţiuni. De aici decurge necesitatea parcurgerii de către anchetator a unui drum concret de
cercetare, ţinându-se seama de natura faptei, de împrejurările în care a fost comisă, de
persoana făptuitorilor, precum şi de alte elemente particulare fiecărei infracţiuni în parte .
c. principiul dinamismului;
Acest principiu se reflectă în două direcţii principale :
- efectuarea dinamică, promptă, a cercetărilor criminalistice, ceea ce contribuie la
creşterea eficienţei urmăririi penale, a operativităţii cu care se impune a fi stabilite şi
soluţionate încălcările legii;
- maleabilitatea planificării, adaptarea permanentă a planului de urmărire penală la
situaţiile, la datele noi apărute în timpul anchetei.
Planificarea urmăririi penale nu trebuie interpretată sub forma unei scheme rigide din limitele
căreia să nu se poată ieşi ci ca o modalitate de organizare şi adaptare elastică a activităţilor la
fiecare nouă situaţie, astfel încât faptele să fie stabilite la timp şi în mod complet.

Considerată drept o metodă tactică fundamentală în descoperirea şi cercetarea

infracţiunilor, organizarea anchetei penale serveşte realizării scopului procesului penal:
constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice
persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, prin determinarea direcţiilor şi întinderii
cercetărilor necesare elucidării, sub toate aspectele, a faptelor incriminate de lege .
Planificarea reprezintă elementul de legătură dintre scopul şi sarcinile urmăririi penale,
pe de o parte, şi modul lor de realizare prin acţiuni concrete, pe de altă parte. Acest element se
materializează în obiectivele anchetei, versiunile şi problemele de clarificat, metodele şi
mijloacele disponibile .
În noţiunea de planificare a urmăririi penale se includ analiza şi aprecierea datelor
existente referitor la infracţiune, elaborarea versiunilor şi ordonarea activităţilor ce trebuie
întreprinse în procesul de administrare a probelor şi termenele de îndeplinire.
Astfel, prevăzând în cuprinsul său în special activităţi tactice, mijloace tehnice şi
condiţii de loc şi de timp în care se vor aplica, planificarea urmăririi penale asigură într-un
mod organizat orientarea tacticii pentru îndeplinirea sarcinilor cercetării criminalistice .
Planificarea apare ca o veritabilă activitate creativă de organizare, sistematizare şi
verificare în practică a datelor şi faptelor existente într-o anumită cauză penală, activităţi care
se bazează pe valorificarea experienţei pozitive a anchetatorului şi pe folosirea cunoştinţelor
sale de drept penal, drept procesual-penal, criminalistică, psihologie judiciară, medicină
legală, s.a.m.d. .
Importanţa planificării activităţii de urmărire penală rezidă în faptul că aceasta asigură:
- respectarea dispoziţiilor legale
- respectarea drepturilor părţilor şi a celorlalte persoane participante în procesul penal
- orientarea corectă a cercetărilor
- înalta calitate a actelor de urmărire penală
- lămurirea cauzei sub toate aspectele inclusiv prin extinderea cercetărilor pentru alte
fapte sau făptuitori
- iniţiativa organului de urmărire penală în administrarea probelor

31
 - folosirea mijloacelor şi metodelor tehnico-ştiinţifice şi tactice corespunzătoare de
cercetare
- celeritatea urmăririi, economisirea de timp şi forţe
- recuperarea prejudiciilor
- prevenirea săvârşirii de infracţiuni
- mijlocul de autocontrol al anchetatorului.

35. ELABORAREA ȘI IDENTIFICAREA VERSIUNILOR

DEFINIȚIE: Versiunea reprezintă o variantă sub care poate fi înfăţişat un fapt, reprezintă o
presupunere, o explicaţie plauzibilă, posibilă, provizorie, dată diverselor împrejurări legate de cauza
care se instrumentează.

PENTRU ELABORAREA unor versiuni apte să servească aflării adevărului într-o cauză penală sunt
necesare cel puţin următoarele CONDIȚII:

a. Deţinerea unor date sau informaţii despre fapta cercetată. Aceste date trebuie să fie concrete şi cât mai
precise. Simplele supoziţii sau presupunerile bazate pe experienţă, lipsite de un suport real, nu sunt
suficiente. De regulă, sursa datelor este de natură procesuală (cercetarea la faţa locului, declaraţii de martori,
înscrisuri ridicate, constatări tehnico-ştiinţifice). Dar pot exista şi surse extraprocesuale: investigaţiile,
sesizările anonime, articole de presă, etc.;

b. Profesionalismul organului de urmărire penală (pregătire profesională şi în domeniul în care s-a comis
fapta, experienţă, intuiţie);

c. Folosirea unor forme logice de raţionament (deductiv, inductiv şi prin analogie).

IDENTIFICAREA VERSIUNILOR. Regula: toate versiunile se verifica  paralel, deoarece prin trecerea

timpului s-ar pierde din continutul faptelor, s-ar distruge unele probe, etc.

Exceptie: versiunile se pot verifica in ordinea evenimentelor ori sa inceapa cu versiunea considerata
principala.

Rezultatul verificarii versiunilor confirma de regula una dintre ele. Pot fi confirmate mai multe . Ex.: furt – 2
versiuni privind autorii, ambele adevarate.

Versiunile verificate si confirmate devin situatii reale iar cele infirmate devin simple presupuneri
inlaturate.

Mai pe larg:
Variantele posibile, sub care infracţiunile şi împrejurările acestora pot fi înfăţişate în
baza datelor deţinute la o anumită etapă de cercetare şi care urmează a fi verificate, poartă
denumirea de versiuni criminalistice.
Cu alte cuvinte, versiunea constituie o explicaţie probabilă (ipoteză) a faptei sau a
împrejurărilor acesteia, elaborată în urma unui proces de analiză logică a datelor de care
dispune anchetatorul la o anumită etapă de cercetare şi prin a cărei verificare se urmăreşte
determinarea adevărului.

32
 Elaborarea şi verificarea versiunilor este o metodă de lucru inerentă activităţii de
urmărire penală. Aplicarea ei în cunoştinţă de cauză asigură verificarea tuturor variantelor
posibile legate de fapta avută în cercetare şi, în consecinţă, clarificarea acesteia în mod
obiectiv şi sub toate aspectele.
Pentru elaborarea unor versiuni care să sevească pe deplin aflării adevărului, este
necesar să fie întrunite mai multe condiții:
a)    deținerea unor date sau informații despre fapta cercetată, corespunzătoare sun raport
calitativ și cantitativ, pe baza cărora să fie elaborate versiunile;

b)    conceperea unei versiuni apropiate de realitate solicită și folosirea unor forme logice de
raționament, etc.

În elaborarea versiunilor se impune respectarea următoarelor reguli tactice:

a)    versiunile de urmărire penală să fie elaborate numai pentru faptele sau împrejurările ce
pot avea mai multe explicații;

b)    elaborarea versiunilor trebuie să se facă, în principiu, pe baza datelor de natură

procesuală;

c)    temeiul versiunilor să îl constituie numai datele concrete;

d)    versiunile să fie elaborate în legătură cu toate explicațiile posibile care pot fi date în
cauza cercetată;

e)    versiunile trebuie să fie bine construite din punct de vedere logic, iar problemele fiecăruia
dintre ele, clar și precis formulate.

Un prim şi principal criteriu de clasificare a versiunilor de urmărire penală constituie

conţinutul acestora, „obiectul şi întinderea” lor. Conform acestui criteriu, versiunile se împart
în generale, principale şi secundare.

a)    Versiunile generale se referă la fapta în cercetare luată în ansamblu. Fiind elaborate la
etapa iniţială de cercetare, ele stabilesc dacă s-a comis o faptă penală ori este vorba de un alt
eveniment. Exemplificativă este situaţia descoperirii unui cadavru, când se înaintează
următoarele versiuni generale posibile: omor, sinucidere, accident sau moarte naturală.

b)    Versiunile principale cuprind elementele constitutive ale infracţiunii – obiectul, latura
obiectivă, subiectul, latura subiectivă.

c)    Versiunile secundare reprezintă presupuneri cu privire la unele împrejurări şi fapte

subordonate elementelor esenţiale ale cauzei, cum ar fi: posibilitatea de a împuşca din armă cu
cartuşe fabricate manual sau industrial, dar destinate pentru o armă de alt model, posibilitatea
de a parcurge o anumită distanţă într-o unitate de timp, dacă în cadrul întocmirii documentului

33
 s-a procedat la deghizarea scrisului ş.a. Rezultatele obţinute prin verificarea lor deseori
servesc drept bază pentru elaborarea altor categorii de versiuni.
Un alt criteriu de clasificare a versiunilor de urmărire penală constituie temeiul
acestora. Potrivit datelor pe care se fundamentează, versiunile se divizează în particulare şi
tipice.

a)    Categoria versiunilor particulare cuprinde toate versiunile bazate pe date reale obţinute pe
cale procesuală sau rezultate din alte activităţi realizate cu prilejul cercetării faptei în cauză
(revizie, expertiză, acţiuni operative).

b)    Versiunile tipice se elaborează la etapa incipientă de cercetare, atunci, când în situaţia
unui deficit acut de informaţie sunt imposibile versiunile particulare.
Importanţa versiunilor constă în atribuirea procesului de cercetare penală unui caracter
obiectiv şi multilateral. Atât timp cât fapta rămâne nedescoperită, iar făptuitorul neidentificat,
organul de urmărire penală va elabora versiunile posibile ca să le supună ulterior unei
verificări minuţioase şi, pe această cale, să determine care din ele corespunde realităţii.
Versiunea care se confirmă prin probe este adevărată, altele decad, ca neavând nimic
comun cu realitatea
36. REGULILE EFECTUĂRII CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI
Ca reguli generale trebuie respectate următoarele:

a) Nelimitarea în timp a duratei cercetării la fața locului. O limitare anticipată a duratei de

cercetare este de natură să diminueze calitatea, ducând la tratarea superficială a unor stări de fapt
cu valoare probatorie de netăgăduit;

b) Efectuarea organizată a cercetării la fața locului. Pentru a se asigura o funcționalitate cât mai
eficentă a fiecărui participant. Fiecare participant trebuie să știe exact ce are de făcut și să ducă la
îndeplinirea sarcinii primite;

c) Efectuarea complectă a cercetării la fața locului. Uneori se consideră ca fiind suficiente urmele
descoperite la început, dar este total greșită aprecierea că cercetarea poate fi oprită, fără a
investiga întreg câmpul infracțiunii;

d) Consemnarea tuturor constatărilor făcute. Participanții trebui să-și noteze constatările făcute,
detalii despre urme, locul și poziția în care au fost descoperite, și alte date care au importanță
pentru caz;

e) Intrarea echipei de cercetare în locul săvârșirii infracțiunii (câmpul infracțional) se face în așa
fel încât să nu se distrugă sau să se deterioreze urmele.

37. GENURILE DE EXPERTIZE CRIMINALISTICE

GENURILE EXPERTIZEI CRIMINALISTICE SUNT:

a) expertiza grafică;

b) expertiza dactiloscopică;

34
 c) expertiza de portret;

d) expertiza traseologică;

e) expertiza vocii și a vorbirii.

1. EXPERIZA GRAFICĂ sau GRAFOSCOPICĂ

OBIECT – Examinarea scrisului de mână și a semnăturilor, care permit identificarea scriptorului prin
compararea lor cu probele care aparțin în mod cert persoanei/persoanelor bănuite.

Este folosită cu fregvență mare deoarece înscrisurile constituie mijloace de probă în justiție.
Problemele pe care trebuie să le rezolve expertiza grafică sunt:

 identificarea autorului unui scris sau a unei semnături;

 identificarea persoanei care a falsificat o semnătură prin imitație;

 identificarea unei persoane care a folosit un scris deghizat;

 stabilirea dacă înscrisul de pe un document a fost executat de una sau mai multe persoane.

Pot face obiectul expertizei grafice: înscrisuri private, scrisori, testamente, chitanțe, facturi, contracte,
etc.. Materialele de comparație sunt scripte executate anterior dispunerii expertizei și scripte scrise la cererea
și în fața instanței.

În cadrul acestei expertize intră și expertiza tehnică a documentelor care are ca scop stabilirea condițiilor
în care a fost întocmit înscrisul, modificările de conținut, etc.. Astfel se poate afla dacă înscrisul este autentic
sau contrafăcut, dacă are modificări, radieri, adăugiri, dacă semnătura este dată în alb sau falsificată, etc.

2. EXPERTIZA DACTILOSCOPICĂ

OBIECT. Determinarea provenienței urmelor digitale, palmare și plantare (ale tălpii piciorului), ridicate de
la fața locului comiterii unei infracțiuni.

Identificarea persoanelor după urmele lăsate de măini are ca fundament științific proprietățile
desenelor papilare: individualitatea, stabilitatea, inalterabilitatea, longevitatea.

Problemele pe care trebuie să le rezolve expertiza grafică sunt:

 relevarea urmelor papilare latente de pe diferite obiecte;

 identificarea persoanei care a lăsat urmele papilare la fața locului;

 identificarea persoanelor și cadavrelor cu identitate necunoscută;

 identificarea persoanelor cu identitate falsă.

În această categorie de expertize intră și expertiza balistică ce are ca scop identificarea armei de foc
după urmele create pe tub și glonț precum și clarificarea împrejurărilor săvârșirii infracțiunilor comise cu
armele de foc. Expertiza balistică poate rezolva următoarele probleme: stabilirea tipului și modelului armei

35
folosite, starea de funcționare a armei de foc, stabilirea distanței de la care s-a tras, direcția de tragere, poziția
victimei și a trăgătorului dar și cea mai importantă- stabilirea armei cu care s-a tras - prin examinarea
comparativă a urmelor create pe tubul sau glonțul aflat în litigiu cu cele rezultate în urma tragerilor
experimentale efectuate cu arma în cauză, folosindu-se pentru compararea urmelor microscopul comparator.

3. EXPERTIZA TRASEOLOGICĂ

OBIECT. Identificarea obiectelor care au creat urmele descoperite la fața locului (urme de dinți, urmele
nodurilor și legăturilor, urme lăsate de instrumente și mijloace de transport, urmele lăsate de organele feței
umane).

36