„Plumb”

de George Bacovia
– Eseu despre particularitățile literare –

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca o reacție
împotriva romantismului, promovând o lirică a sensibilității pure, a stărilor vagi, nedefinite, exprimate pe calea
sugestiei și a simbolurilor.
George Bacovia este creatorul unei atmosfere lirice originale, cu influență asupra întregii evoluții a
limbajului poetic. Acesta produce în literatura română o necesară schimbare a poeziei de început de secol XX, o
ruptură față de schema romantică anterioară. Astfel, marchează etapa simbolismului autentic românesc și
anticipează modernismul prin starea de neliniște continuă din opera sa.
Poezia emblematică a universului liric bacovian este cea care deschide și dă titlul volumului de debut,
“Plumb”, publicat în 1916. Începând cu această creație, poetul conferă esteticii simboliste românești
profunzimea de substantă, de viziune și de expresie.

1. Încadrare într-un curent literar

Textul poetic se înscrie în curentul simbolism prin folosirea simbolurilor, a sugestiei, a sinesteziei și a
corespondenței, tehnica repetițiilor, cromatica specifică și dramatismul trăirilor eului liric, precum și teme
specifice (solitudinea, moartea, limitarea).
Poezia exprimă viziunea lui Bacovia despre condiția insului solitar, fiind centrată pe ideea izolării ființei
umane în fața lumii, pe care o percepe ca fiind ostilă, meschină, incapabilă să-i înțeleagă adevărata valoare și
artă și are ca temă atitudinea poetului față de această societate burgheză artificială, dar și față de propria
afectivitate.
Corespondența între planul interior și planul exterior, între materie, sugerată de termenul “plumb”, și
spirit redă caracterul simbolist al operei. Tot de factură simbolistă sunt și motivele lirice cu valoare de simbol din
câmpul semantic al morții: “sicrie”, “cimitir”, “cavou”, “plumb”.
Poezia este o elegie, deoarece exprimă sentimentul de tristețe și spaima de moarte, sub forma
monologului liric al unui eu “fantomatic”.

2. Tema și viziunea despre lume

Tema poeziei este constituită de condiția poetului izolat într-o societate lipsită de aspirații, marcată de
singurătate. Textul descrie imposibilitatea eului liric de a evada dintr-un univers lipsit de emoție, imaginat ca un
imens cimitir, și de orice formă de comunicare. Viziunea despre lume este sumbră, nemetafizică, fără speranță,
în care eul liric, aflat în ipostaza însinguratului, își asumă cu luciditate tragismul.

3. Semnificația titlului
Prin repetare, cuvântul-titlu devine motivul central al textului, repetat de șase ori în poezie. În sens
denotativ, termenul “plumb” face referire la un metal greu de culoare cenușie. Conotativ, termenul sugerează
complexitatea sufletească a eului liric simbolist, iluzia salvării și deznădejdea, apăsarea, angoasa, sufocarea,
cenușiul vieții, monotonia.

4. Lirismul

Lirismul este subiectiv, redat la nivelul expresiei, prin mărci lexico-gramaticale specifice: verbe la
persoana I, singular („stam”, „am început”) și adjective pronominale posesive la persoana I („meu”).
 5. Compoziție

Cele două catrene ale poeziei pot fi structurate pe două planuri: exterior (macrocosmic) și interior
(microcosmic). Principiul pe care este construit poezia este cel al simetriei. Se remarcă repetarea cuvântului-
simbol “plumb” de șase ori, în poziții simetrice, devenind laitmotiv din cauza sugestiei morții: lumea exterioară
și lumea interioară sunt supuse mineralizării sub efectul metalului toxic. Simbolul se asociază cu diferite senzații
tactile (răceală, greutate, duritate), cromatice (gri) și auditive, sugerând căderea grea.

6. Comentarea secvențelor poetice

În prima strofă a poeziei, eul liric apare în ipostaza însinguratului într-o lume pustie și moartă, reliefată
de secvența “stam singur”. Este descrisă lumea exterioară prin termenii “sicriu”, “cavou”, “flori”, “coroane”,
cuvinte din câmpul lexical al morții. Acest cadru este dominat de împietrire, idee sugerată de epitetele “flori de
plumb”, “coroane de plumb”, accentuând o existență mohorâtă, monotonă. Eul poetic se retrage în spațiul închis
al cavoului, metaforă pentru corpul care îi ține prizonier spiritul. Lumea exterioară devine o reflectare a stării de
spirit, astfel răceala interioară este asociată cu senzația de frig. Imaginea vizuală dominantă este aceea sugerată
de termenul “plumb”, a cenușiului apăsător. Verbul la timpul imperfect “scârțâiau” conturează o imagine
auditivă a fricii și exprimă continuitatea acestor stări ale eului liric.

A doua secvență poetică definește realitatea interioară și pune în lumină un motiv recurent al liricii
bacoviene: căderea. Se prezintă universul interior al însinguratului reprezentat de moartea sentimentului de
iubire, redată cu ajutorul metaforei: “dormea întors amorul meu”. Adverbul “întors” constituie principalul
mister al poeziei, întrucât acesta simbolizează un prim semn al despărțirii, al înstrăinării. Prin intermediul
primelor două versuri, ființa poetică se îndepărtează de sine, privindu-și sentimentele din ipostaza unui spectator,
iar încercările sale eșuate de a se salva provoacă stări demoralizatoare: “și-am început să-l strig”. Senzația de
singurătate devine copleșitoare, astfel încât ființa îşi exprimă disperarea prin strigăt, motiv expresionist ce poate
fi interpretat în acest context ca gest de revoltă a eului liric în faţa unei realităţi dezolante. Solitudinea eului liric
este redată de repetarea sintagmei “stam singur”, care alături de elementele naturii prezente în text, vântul și
frigul, sugerează senzația de profundă singurătate. Orice speranță a salvării de sine este spulberată de metafora
ultimului vers: “și-i atârnau aripele de plumb”. În sens general, aripile reprezintă un simbol al libertății, însă, în
poezia bacoviană, au o direcție descendentă, idee susținută de verbul la imperfect “atârnau” și de epitetul
metaforic “de plumb”, cu scopul de a sublinia noțiunea de degradare interioară.

7. Elemente de prozodie

La nivel fonetic, muzicalitatea versurilor este redată de ritmul iambic, de rima îmbrățișată și de
sonoritatea cuvintelor la care se apelează. Repetarea cuvântului “plumb” evidențiază închiderea și apăsarea
spațiului exterior, facând trimitere la starea permanentă de angoasă a ființei poetice.

8. Concluzie

În concluzie, poezia “Plumb” de George Bacovia se înscrie în lirica simbolistă prin atmosfera
deprimantă, folosirea motivelor specific, a verbelor cu sonoritate stridentă, repetiţia obsedantă a cuvântului
cheie, valorificarea cromaticii monotone și a forței de sugestie. Opera bacoviană introduce în lirica românească
sentimentul tragic al spaimei, al însingurării. Ineditul trăirii și intensitatea stării de singurătate îi conferă
substanța filosofică existențialistă și o tonalitate tragică, ca o formă de a striga în neantul necruțător.