Sunteți pe pagina 1din 6

Un articol de: 

Diac. conf. dr. Alexandru Mihăilă - 13 Feb, 2010

Experienţa duhovnicească a postului ne descoperă temeiurile biblice ale apropierii omului


de Dumnezeu. Postind, ne facem părtaşi experienţei drepţilor şi marilor profeţi din Vechiul
Testament, urmând pe Hristos Însuşi, dar şi pe marii Sfinţi Părinţi ai Bisericii, învăţătorii
noştri. Înţelegem astfel că postirea are un sens adânc, cuprinzând nu doar înfrânarea
trupului, ci, înainte de toate, o lucrare a sufletului căutător de Dumnezeu, sub umbrirea
harului Său. Înstrăinându-ne de dragostea Tatălui, suspinăm apoi, iar lacrimile aduc
mângâiere şi mângâierea naşte nădejde. Acesta este drumul de la cădere prin pocăinţă
spre înviere.

Începem o perioadă de 40 de zile de post, pregătitoare pentru Săptămâna Mare, care


culminează cu Învierea Mântuitorului sau Sfintele Paşti. Poate că unora li se pare un timp prea
îndelungat sau postul prea aspru (cunoaştem zicala: „lungă cât o zi de post“). Totuşi, postul de
40 de zile nu constituie o invenţie ecleziastică având ca scop mortificarea credinciosului, ci se
înscrie într-o venerabilă tradiţie biblică.
Postind, omul se întoarce la starea paradisiacă
Mai întâi, postul nu trebuie văzut ca o regulă impusă, o constrângere şi contorsionare a firii
umane. Nici măcar ca un program de slăbit, de detoxifiere a organismului. Sfântul Vasile spune
că postul „are aceeaşi vechime ca şi omenirea“, pentru că omul a fost creat dintru început spre
postire. Dumnezeu i-a făcut pe oameni vegetarieni, spunându-le: „Iată, vă dau toată iarba ce
face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi
hrana voastră“ (Facerea 1, 29). De altfel, şi animalele au fost create să se hrănească cu
vegetale, ceea ce arată că postul nu se îndreaptă împotriva naturii, ci este în concordanţă cu ea.
Practic, postind, omul se întoarce la starea paradisiacă, atunci când nu trebuia să verse sânge
pentru a se hrăni, ci se bucura de roadele dăruite de pământ. Consumul de carne a fost permis
de Dumnezeu prin iconomie abia după Potop, după ce omenirea cunoscuse „vârste“ de
pervertire şi fărădelegea se înmulţise (Facerea 6, 5). Abia atunci, după pătrunderea uciderii, a
poligamiei, după scurtarea vieţii şi după ce omul s-a dovedit a fi „numai trup“ (Facerea 6, 3),
Dumnezeu pune în animale frica faţă de om.
Astfel, postul biblic înseamnă recuperarea raiului pierdut, chiar şi eshatologic. Pe muntele lui
Dumnezeu, în împărăţia mesianică, Dumnezeu vesteşte redobândirea păcii dintre animale şi
oameni. În proorocia lui Isaia, la capitolul al XI-lea, este descrisă tocmai convieţuirea lupului şi a
mielului, a leopardului şi a căprioarei, a viţelului şi a puiului de leu, supravegheaţi de un copil;
atunci, leul îşi va redobândi firea paradisiacă, scăpând de transformarea sa într-un animal de
pradă: „Leul, ca şi boul, va mânca paie“ (11, 7).
În perioada biblică vechi-testamentară, postul se ţine ca o ajunare totală până seara pe parcursul
unei singure zile (Judecători 20, 26; II Regi 1, 12) sau repetat în mai multe (de exemplu şapte
zile, I Regi 31, 13; I Paralipomena 10, 12). Este o modalitatea diferită oarecum de postul modern,
în care se păstrează acelaşi orar al meselor, doar că nu se mănâncă „de dulce“. Doar la
mănăstiri, vechea tradiţie a postului, ajunarea până seara, mai este păstrată.
Asociată postului este exprimarea durerii prin îmbrăcarea cu „sac“ (de fapt, o păturică din
material aspru, precum cel folosit la confecţionarea sacilor pentru grâne) şi prin presărarea de
praf sau cenuşă pe cap (Neemia 9, 1). Aceste gesturi sunt luate din ritualul înmormântării, fiind
asociate jelirii. De fapt, credinciosul se umileşte, îşi plânge păcatele înaintea lui Dumnezeu, ca şi
cum acestea i-au adus moarte. Isaia 58, textul cel mai important despre post din întreg Vechiul
Testament, prezintă postul ca smerire a omului înaintea lui Dumnezeu: „Este, oare, acesta un
post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să
se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?“ (v. 5).
Postul, primăvara cea duhovnicească a sufletelor
Atenţie, postul în sine nu este întristare, jelire, pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur îl numeşte de
altfel „primăvara cea duhovnicească a sufletelor“: „Plăcută este corăbierilor primăvara, plăcută şi
plugarilor! Dar nici corăbierilor, nici plugarilor nu le este atât de plăcută primăvara, cât de plăcut
le este celor care vor să filosofeze cu adevărat timpul postului“. În cartea profetului Zaharia,
postul apare, într-adevăr, asociat întristării, pentru de fapt era legat de comemorarea unor
evenimentele triste, de ex. distrugerea templului (cf. Zaharia 7, 5: „Aţi ţinut post şi v-aţi tânguit“),
dar în cele din urmă postul va dobândi starea lui profundă de bucurie duhovnicească: „Aşa zice
Domnul Savaot: Postul din luna a patra, a cincea, a şaptea şi a zecea vor fi pentru casa lui Iuda
spre veselie şi bucurie şi zile bune de sărbătoare!“ (Zaharia 8, 19).
În Isaia, capitolul al 58-lea se subliniază că postul real nu trebuie limitat la aceste gesturi de
jelire, ci se cuvine să aibă, în primul rând, o funcţie morală: „Nu ştiţi voi postul care Îmi place? -
zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi
sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel
gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi
tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu“
(58, 6-8).
Un post excepţional este cel al Esterei. Aflată într-o situaţie deosebit de dificilă, de viaţă şi de
moarte pentru întregul popor evreu, Estera nu a mâncat şi nu a băut trei zile (Estera 4, 16). Acest
tip de post extrem îl vom regăsi însă la Moise, cu adevărat „campionul“ ajunării totale. De fapt,
Moise devine un prototip, reluat de proorocul Ilie, dar mai ales de Mântuitorul: timp de 40 de zile
şi 40 de nopţi abţinere completă de la mâncare şi băutură.
Desigur că omeneşte acest post total atât de lung este imposibil. Trebuie să vedem care sunt
semnificaţiile lui duhovniceşti şi de ce tocmai el a devenit etalonul pregătirii pascale a
credinciosului ortodox, ca cele 40 de zile ale Postului Mare.
Moise, „campionul“ ajunării totale
Moise a postit pentru primirea Legii, când s-a urcat pe Muntele Sinai, ceea ce-l determină pe
Sfântul Vasile să observe că postul este mai vechi decât Legea. Pe de altă parte, postul de 40
de zile pregăteşte vederea lui Dumnezeu pe Munte şi legământul încheiat cu Israel. În
cartea Ieşirii 24, 18, se relatează: „Şi s-a suit Moise pe munte şi a intrat în mijlocul norului; şi a
stat Moise pe munte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi“. Încă nu se precizează nimic despre
ajunarea totală în răstimpul acesta, însă, foarte important, perioada este asociată întrării în
mijlocul norului. Pentru Sfântul Grigorie de Nyssa, suirea lui Moise pe munte echivalează cu
urcuşul duhovnicesc: „Muntele înălţat pieptiş şi greu de urcat este cunoaşterea lui Dumnezeu
(teologia)“.
Doar aşa, părăsind tabăra israeliţilor, simbol al patimilor, Moise poate tinde spre teologie, unde
se învredniceşte de paradoxul cunoaşterii lui Dumnezeu mai întâi în lumină, iar apoi în întuneric.
„Atunci Dumnezeu S-a arătat în lumină, acum în întuneric ş…ţ. Când deci Moise ajunge mai tare
în cunoaştere, mărturiseşte că vede pe Dumnezeu în întuneric, pentru că este propriu firii lui
Dumnezeu să fie mai presus de orice cunoaştere şi înţelegere“ (pp. 72, 74). În cele din urmă,
după contemplare paradoxală, Moise ajunge el însuşi izvor de lumină, pentru că faţa îi radia
strălucitoare lumina harului lui Dumnezeu (Ieşire 34, 29-35). Unindu-se cu lumina, Moise devine
el însuşi lumină.
Observăm că perioada de 40 de zile şi 40 de nopţi se leagă de cele trei trepte ale desăvârşirii:
asceza (eliberarea de patimi), iluminarea (vederea în lumină) şi unirea cu Dumnezeu (intrarea în
întunericul apofatic şi împărtăşirea de lumină). Sfântul Grigorie îşi subintitulează opera dedicată
vieţii lui Moise Despre desăvârşirea cea întru virtute, arătând că experienţa lui Moise din cele 40
de zile poate deveni un model al desăvârşirii creştine.
În cartea Ieşirii capitolul 34 abia, deci după consumarea episodului cu viţelul de aur, atunci când
Moise este obligat să repete procesul şederii timp de 40 de zile şi 40 de nopţi pe munte, întâlnim
detaliile clare referitoare la ajunare. „Moise a stat acolo, la Domnul, patruzeci de zile şi patruzeci
de nopţi; şi nici pâine n-a mâncat, nici apă n-a băut. Şi a scris Moise pe table cuvintele
legământului: cele zece porunci“ (Ieşire 34, 28). Dacă ne gândim că nimic în Scriptură nu este
întâmplător, putem spune că în prima fază, în Ieşire 24, şederea respectivă nu este asociată
ajunării, pentru că nici nu este asociată întristării. Ideea generală a capitolului constă în bucuria
împreună-petrecerii, Moise, Aaron şi bătrânii urcându-se pe munte, bând, mâncând şi veselindu-
se înaintea lui Iahve (v. 9-11). E o şedere a bucuriei, a comuniunii cu Dumnezeu. Abia
în Ieşire 34, în a doua fază, Moise „posteşte“ cu întristare. E aceeaşi experienţă, de data aceasta
însă cu accent ascetic, pentru că Moise ispăşeşte înaintea lui Dumnezeu păcatul idolatriei
poporului.
Acest aspect se observă mai bine în Deuteronom, unde se recapitulează istorisirea, dar se
adaugă o informaţie suplimentară. Şederea de 40 de zile, descrisă în amândouă fazele ca fiind o
ajunare, fără mâncare şi fără băutură, este asociată şi cu „rugăciunea pentru păcate“: „Când m-
am suit eu pe munte, ca să primesc lespezile de piatră, tablele legământului, pe care l-a încheiat
Domnul cu voi, am stat în munte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, şi nici pâine n-am
mâncat, nici apă n-am băut. Atunci mi-a dat Domnul două table de piatră, scrise cu degetul lui
Dumnezeu“ (Deuteronom 9, 9-10). Apoi, după păcatul cu viţelul de aur şi spargerea primelor
table, „am îngenunchiat a doua oară înaintea Domnului, ca şi întâia oară, patruzeci de zile şi
patruzeci de nopţi, fără să mănânc pâine şi fără să beau apă; m-am rugat pentru păcatele
voastre cu care aţi greşit voi, făcând rău înaintea ochilor Domnului Dumnezeului vostru şi
mâniindu-L“ (9, 18).
Idolatria poporului evreu, urmare a nepostirii
Sfântul Vasile scrie, referitor la această istorisire: „Ştim că Moise, prin post, s-a urcat în munte.
Că n-ar fi îndrăznit să se apropie de vârful muntelui care fumega, nici n-ar fi cutezat să intre în
nor dacă n-ar fi fost înarmat cu postul. Prin post a primit poruncile scrise pe plăci de degetul lui
Dumnezeu. Sus, pe munte, postul a prilejuit darea legii; iar jos, la poalele lui, lăcomia la mâncare
a înnebunit pe oameni să se închine idolilor“. Idolatria, păcatul cel mai grav îndreptat împotriva
lui Dumnezeu, este, deci, văzută ca o urmare a nepostirii. De altfel, pe scara păcatelor capitale,
lăcomia pântecelui este considerată ca punct de plecare pentru toate celelalte.
Experienţa lui Moise pe munte a însemnat vederea lui Dumnezeu, darea Legii (Cuvântul lui
Dumnezeu) şi încheierea Legământului. Toate acestea sunt interpretate creştin ca referindu-se
la Hristos. Teofania vechi-testamentară se referă de fapt la vederea lui Hristos, Dumnezeu
Întrupat, pentru că Tatăl rămâne incognoscibil („Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul
cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut“ - Ioan 1, 18). De
asemenea, Hristos este adevărata Lege, El fiind cu adevărat Cuvântul, Logosul dumnezeiesc. În
fine, Hristos încheie Noul Legământ, scris nu pe table de piatră, ce se pot sparge, ci pe tablele
inimii, un legământ interiorizat.
Toate aceste elemente ne arată că postul de 40 de zile însoţeşte, unit cu rugăciunea, urcuşul
duhovnicesc care are la capăt comuniunea cu Hristos. Lectura creştină a Vechiului Testament ni-
l prezintă pe Moise ca pe un bărbat desăvârşit, care a cunoscut taina lui Hristos înainte de
Întrupare. Nu ar fi singurul, pentru că Noul Testament îi ştie pe sfinţii Legii Vechi ca
împărtăşindu-se de cunoaşterea lui Hristos încă din vremea lor: Avraam (Ioan 8, 56), David
(Fapte 2, 29-31) sau Isaia (Ioan 12, 41).
Postul de 40 de zile şi 40 de nopţi al lui Moise este repetat de Sfântul Ilie, pentru că dacă Moise
reprezintă Legea, Ilie reprezintă profetismul. Ilie ajunge pe acelaşi munte ca şi Moise (numit
Sinai sau Horeb), dar nu pentru a primi o altă lege, ci pentru a se împărtăşi de teofanie într-un
mod similar, şi totuşi specific. Şi el „a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, până la Horeb,
muntele lui Dumnezeu“ (III Regi 19, 8), dar aici ar trebui să fim atenţi iarăşi la detalii. Dacă Moise
„stă“ 40 de zile, Ilie „merge“ 40 de zile, înscriind Teofania de data aceasta într-o dinamică a
contemplării. Şi aici putem deduce că este vorba de un post de 40 de zile, pentru că Ilie este
întărit special de un înger înainte de călătoria sa iniţiatică. Departe, în pustiu, sub un ienupăr, Ilie
se va culca, dar va fi trezit de două ori de un înger, care îi aduce pâine şi apă. Abia după ce
prinde putere de la această mâncare îngerească, porneşte în lunga călătorie: „«Scoală de
mănâncă şi bea, că lungă-ţi este calea!» Şi s-a sculat Ilie şi a mâncat şi a bătut şi întărindu-se cu
acea mâncare, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi“ (19, 7-8).
Dacă Moise vede spatele lui Dumnezeu, fiind ascuns în „scobitura stâncii“ (Ieşire 33, 22), şi Ilie
intră într-o peşteră pregătindu-se de Teofanie (III Regi 19, 9). Dar dacă în momentul „trecerii“ lui
Dumnezeu, adică al manifestării slavei Lui negrăite, Moise este îndemnat să intre în cavitate, Ilie
este chemat afară din peşteră: „Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului“ (<="" i="">19, 11).
Ilie stă înaintea feţei, Moise vede doar spatele. Apoi, Moise se întâlneşte pe Sinai cu Dumnezeu,
Care i Se arată în foc şi cutremur: „Iar Muntele Sinai fumega tot, că Se pogorâse Dumnezeu pe
el în foc; şi se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic“
(Ieşire 19, 18), pe când, în cazul lui Ilie, tocmai vijelia, cutremurul şi focul sunt descrise ca unele
în care Dumnezeu nu este (III Regi 19, 11-12). Dumnezeu i Se arată într-un vânt lin (v. 12), iar
Ilie, copleşit de taina minunată, îşi acoperă el singur faţa cu mantaua şi stă la gura peşterii (v.
13). De fapt, în cazul Sf. Ilie, ca prooroc, se pune accentul pe Duh (în ebraică ruach înseamnă şi
„vânt“, dar şi „duh“), pentru că proorocii grăiesc interpretarea Legii purtaţi fiind de Duhul lui
Dumnezeu.
Postul l-a făcut pe Ilie să vadă privelişte de taină
„Postul îi naşte pe profeţi“, concluzionează Sfântul Vasile. „Postul l-a făcut pe Ilie să vadă
privelişte de taină. După ce timp de 40 de zile şi-a curăţit sufletul prin post, a fost învrednicit să
vadă pe Domnul în peştera din Muntele Horeb, atât cât e cu putinţă unui om să-L vadă“.
Cele două experienţe de post de 40 de zile sunt complementare. Amândoi, şi Moise şi Ilie, se
pregătesc prin postul de 40 de zile pentru Teofanie, amândoi Îl văd şi se împărtăşesc de Hristos.
Repetând modelul lui Moise, Sfântul Ilie ne arată că postul de 40 de zile devine un etalon al
înălţării duhovniceşti. Nimeni nu se poate ridica spre Dumnezeu, fără împroprierea acestui
exerciţiu ascetic, dar şi contemplativ. Postul este deopotrivă şi literă, Lege, adică regulă a
vieţuirii şi a fugii de patimi, dar şi duh, vânt lin, bucurie spirituală. Este rugăciune pentru păcate,
care aduce strălucirea feţei, dar şi mers în pustie, pentru pregătirea misiunii profetice. Postul
este şedere, dar şi umblare; întristare, dar şi bucurie.
Tocmai această experienţă este repetată şi de Mântuitorul Hristos la începutul activităţii publice.
În Evanghelia după Marcu, cea mai veche, experienţa este redactată pe scurt: „Şi îndată Duhul
L-a mânat în pustie. Şi a fost în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de satana“ (1, 12-13), dar în
Evangheliile după Matei şi Luca accentul cade tocmai pe petrecerea în post: „a postit patruzeci
de zile şi patruzeci de nopţi“ (Matei 4, 2); „în aceste zile nu a mâncat nimic“ (Luca 4, 2).
Flămânzind la sfârşit, Mântuitorul este ispitit de satana să transforme miraculos pietrele în pâini.
Răspunzându-i diavolului prin citatul din Deuteronom 8, 3: „Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci
omul trăieşte şi cu tot Cuvântul ce iese din gura Domnului“, Hristos Se prezintă pe Sine ca
adevărata Pâine, Cuvântul (Logosul) născut din Dumnezeu-Tatăl. Practic, ne arată că experienţa
postului de 40 de zile trimite special la Împărtăşirea de Hristos, Pâinea cea adevărată. Moise
fusese hrănit cu mană împreună cu poporul, Ilie cu pâinea şi apa aduse de înger, dar aceste
minuni nu sunt decât tipuri ale înfricoşătoarei Taine a Împărtăşirii de Pâinea vieţii, Hristos, spre
care postul de 40 de zile ne pregăteşte.
Sfântul Nil Ascetul comentează: „Toate acestea, desigur, sunt întâmplări minunate, dar au şi o
raţiune. Căci e cu putinţă ca cineva să trăiască şi fără să mănânce, atunci când vrea Dumnezeu.
Doar cum a isprăvit Ilie calea de 40 de zile, în puterea unei singure mâncări? Şi cum a petrecut
Moise 80 de zile pe munte, vorbind cu Dumnezeu, fără să guste mâncare omenească
(numărând împreună cele două experienţe de post - n.n.)? ş…ţ Ce raţionament omenesc ar
putea explica mulţumitor această minune? Cum a putut natura trupului să se cheltuiască atâta
vreme, fără să se întregească ceea ce se împrăştia din puterea lui în fiecare zi? Această
nedumerire o dezleagă cuvântul lui Dumnezeu, care zice: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu
tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“.
De altfel, aşa cum a arătat părintele Alexander Schmemann, slujba Paştilor este, eminamente, o
liturghie baptismală, pentru că în Biserica primară catehumenii erau botezaţi şi împărtăşiţi cu
Sfânta Euharistie pentru prima dată. Pentru ei, postul de 40 de zile devenea pregătirea întâlnirii
cu Hristos în Botez, Mirungere şi Euharistie, pregătire care însemna şi imitarea postului
Mântuitorului din pustie. Dar cum acest post nu este pe măsura omului obişnuit - după
ieromonahul Makarios Simonopetritul „obiectul regulilor postului şi al typikon-ului este acela de a
permite credincioşilor să participe la «postul lui Hristos» adaptându-l prin «iconomie» la
slăbiciunea lor“. Aşadar, intrând în acest post, urmăm o îndelungată tradiţie ascetică, de
exerciţiu duhovnicesc, pentru a ne reactualiza Botezul, dar şi pentru a ne uni tainic, teofanic, cu
Hristos în noaptea de Paşti