Sunteți pe pagina 1din 3

1.

Specificul folosirii cuvântului în limba română


Cuvântul “mântuire” are sensul de salvare, scăpare, izbăvire. La
vorbitorii de limbă română acest cuvânt este folosit cel mai des cu
sensul de izbăvire de la pedeapsa iadului şi moartea veşnică. În
limba rusă se foloseşte un singur cuvânt “spasenie” în toate
situaţiile.

2. În limba ebraică
Vechiul Testament a fost scris iniţial în limba ebraică şi cuvântul
tradus în română “mântuire” este ebraicul “YESHUAH” care
înseamnă salvare, eliberare, propăşire, prosperitate sau biruinţă.
Acesta a fost şi un nume propriu dat oamenilor în Vechiul
Testament şi acesta este numele “Isus” în limba ebraică. Aşa Îl
numeau şi îl numesc până în ziua de azi pe Isus cei din poporul
Lui, adică evreii.

3. În limba greacă
Noul Testament a fost scris în dialectul Koine al limbii greceşti.
Astfel, cuvântul tradus cu “mântuire” în limba română, este
grecescul SOTERIA care înseamnă salvare, eliberare, păstrare,
siguranţă.

4. Contextul defineşte sensul


Ca şi oricare altul, cuvântul “mântuire” îşi ia are sensul din
contextul în care este folosit. Astfel, Pavel se referă la eliberarea
din închisoare când spune următoarele:

Căci ştiu că lucrul acesta se va întoarce spre mântuirea mea prin


rugăciunile voastre şi prin ajutorul Duhului lui Isus Hristos.
(Filipeni 1:19)
Înainte ca să ajungă la această frază, Apostolul spune că unii…

…vestesc pe Hristos nu cu gând curat, ci ca să mai adauge un


necaz la lanţurile mele. (Filipeni 1:17)
Apoi spune că indiferent de motivaţia acelor oameni, el se bucură
că Isus Hristos este propovăduit şi că lucrul acesta se va întoarce
spre mântuirea lui, adică spre salvarea sau eliberarea lui din
lanţuri, lucru care îl confirmă peste câteva versete scriind:

Şi sunt încredinţat şi ştiu că voi rămâne şi voi trăi cu voi toţi,


pentru înaintarea şi bucuria credinţei voastre; pentru ca,
prin întoarcerea mea la voi, să aveţi în mine o mare pricină de
laudă în Isus Hristos. (Filipeni 1:25-26)
5. Cel mai des folosit sens al cuvântului “mântuire”
Totuşi, cel mai des în Sfintele Scripturi cuvântul “mântuire” este
folosit în sensul izbăvirii de la pierzarea veşnică şi primirea darului
vieţii veşnice. Cred că cea mai bună definiţie a cuvântului
“mântuire” o găsim în versetul de aur al Bibliei şi cel care îl
urmează:

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul


Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa
veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să
judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. (Ioan 3:16-17)
Potrivit cu acest text mântuirea:

 este manifestarea supremă a dragostei lui Dumnezeu


 a fost posibilă doar prin moartea lui Isus Hristos – singurul Fiu
al lui Dumnezeu
 este dată doar prin credinţă în Isus Hristos
 este dată oricui crede în Isus Hristos
 este izbăvire de la pierzarea veşnică
 este izbăvire de la judecata lui Dumnezeu
 este darul vieţii veşnice
6. Faptele sunt dovada credinţei mântuitoare
Nu, nu învaţă nicăieri Biblia că mântuirea poate fi dobândită prin
fapte. Presupun că v-aţi gândit la Epistola lui Iacov când aţi spus
că în unele pasaje biblice “se face aluzie la faptul că mântuirea se
capătă prin fapte şi poate fi pierdută”. Nicidecum. Mântuirea poate
fi primită doar prin credinţă în Isus Hristos şi se manifestă într-o
viaţi schimbată a unui om nou care face fapte vrednice de credinţa
pe care o mărturiseşte, aşa cum scrie la Iacov:

Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are
fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască? Dacă un frate
sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, şi unul dintre
voi le zice: „Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!”, fără să
le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi? Tot aşa
şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi. Dar va zice
cineva: „Tu ai credinţa, şi eu am faptele. Arată-mi credinţa ta fără
fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.” Tu crezi că
Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară!
Vrei, dar, să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este
zadarnică? Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit
prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că
credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a
ajuns desăvârşită. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice:
„Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire”; şi
el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu.” Vedeţi, dar, că omul este
socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă. (Iacov
2:14-24)
Potrivit acestor versete:

 credinţa care nu se manifestă în fapte nu este suficientă pentru


mântuirea cuiva
 credinţa fără fapte este moartă în ea însăşi
 faptele sunt o manifestare şi un indicator al credinţei
 dracii cred în Dumnezeu dar această credinţă nu-i mântuieşte,
ci invers, îi face să se înfioare
 credinţa fără fapte este zadarnică
 fapta lui Avraam, când a adus pe Isaac ca jertfă pe altar a fost o
manifestare a credinţei lui desăvârşite prin care a fost socotit
neprihănit şi deci, mântuit
Dumnezeu să ne dea credinţă vie şi desăvârşită în Domnul Isus
Hristos ca să fim socotiţi neprihăniţi şi să ne mântuim sufletele.