Sunteți pe pagina 1din 5

FITOPATOLOGIE

CURS 8

Boli produse de ciuperci la plante (fitomicoze).


Ciupercile microscopice dar și cele macroscopice produc boli la plante.
Numărul de micoze este foarte mare și afectează toate culturile agricole. Astfel,
conform unor statistici din 100000 de ciuperci, 8000 sunt capabile să producă boli
la plante. În țara noastră, numărul total de ciuperci parazite și saprofite
identificate (1985 – 1986, Vera Bontea) este de 8727 specii. Ciupercile fac parte
dintr-un regn separat. Ciupercile fitopatogene acționează puternic asupra plantei
la nivel biochimic și fiziologic, dar și anatomo-morfologic.
Simptomele apar pe diferite organe ale plantelor atacate și sunt foarte
variate. Unul dintre simptome este nanismul, sau piticirea. Plantele atacate rămân
mai mici decât cele sănătoase. Astfel de simptome sunt produse Tilletia
controversa, sau Plasmopara helianti. Mărirea dimensiunilor plantelor este mai
rară, întâlnită la plantele de orez atacate de Gibberella fujikuroi. Este ciuperca
care produce giberelina, un hormon care stimulează creșterea. Schimbarea
poziției normale a plantei se observă în cazul unor patogeni, Cystopus porulaceae,
al cărei atac determină planta să devină erectă (Portulaca oleracea). Creșterea
excesivă a țesuturilor atacate ca urmare a unor diviziuni anormale este
hiperplazia. Rezultatul este producerea de gale pe diferite organe, pe rădăcinile
verzei atacate de Plasmodiophora sp., sau pe frunzele de piersic atacate de
Taphrina deformans. Modificări ale organelor florale ale plantelor atacate se
produc. Deformări ale paniculelor și știuleților sub acțiunea ciupercii
Sphacelotheca reiliana, patogenă pe porumb. Se pot distruge spicele de orz,
atacate de Ustilago nuda, se pot înlocui boabele de secară cu scleroți ciupercii
Claviceps purpurea (cornul secarei). Distrugerea florilor viței de vie ca urmare a
atacului de Botryotinia fuckeliana. Distrugerea florilor de prun și vișin atacate de
Monilinia laxa. Se pot produce putregaiuri prin distrugerea diferitelor organe ale
plantelor atacate sub influența enzimelor secretate de ciuperci (putregaiul alb
produs de Sclerotinia sclerotiorum, putregaiul cenușiu produs de Botrytis
cinerea). Căderea cerealelor, un simptom indus de atacul de Pseudocercosporella
herpotrichoides, dar și alți patogeni cu dezvoltare la baza multor plante de cultură
din Fam. Poaceae. Putregaiul rădăcinilor dar și al altor organe subterane,
determinat de specii precum Fusarium sp. dar și Armillaria sp.. Ofilirea plantelor
este un simptom care apare ca o consecință a atacului unor patogeni ce
dereglează puternic regimul de apă. Cele mai cunoscute sunt Fusarium
oxysporum f. sp. lycopersici, care produce fuzarioza, Verticillium dahliae, care
produce ofilirea bumbacului, a tomatelor și a altor solanacee. Pătările frunzelor
sunt simptome răspândite. Necrozele apar frecvent pe ramuri, pe fructe. Sunt
cunoscute și sub denumirea de arsuri. Un alt simptom este ciuruirea frunzelor,
care apare după ce petele de pe frunze se usucă și cad, fenomen întâlnit frecvent
la piersic, cais, prun. Căderea frunzelor, mugurilor, florilor și fructelor se produce
ca urmare a atacului altor ciuperci.
Diagnoza.
Bolile plantelor produse de ciuperci se caracterizează prin câteva tipuri
principale de simptome ce permit identificarea lor. Confirmarea bolii însă se face
după un examen de laborator al patogenului. Problematica determinării exacte a
unei boli la plante este similară cu problematica determinării colilor omului și
animalelor. Dacă patogenul este constatat pe planta bolnavă, asociat cu
simptome specifice putem stabili boala și cauzele utilizând determinatoare de
micologie consacrate. Dacă patogenul ce produce boala nu poate fi găsit în aceste
determinatoare, se recurge la parcurgerea unor etape, Postulatele lui Koch:
patogenul trebuie constatat cu simptomele specifice pe toate plantele bolnave,
patogenul trebuie izolat și crescut în cultură pură pe un mediu nutritiv (paraziții
neobligați) sau pe o plantă gazdă sensibilă (paraziții obligați), iar apariția și
simptomele bolii trebuie notate, patogenul purificat și cultivat pe mediul de
cultură se reinoculează pe plante sănătoase ale aceleiași specii sau varietăți care
trebuie să producă aceleași simptome, patogenul trebuie reizolat iarăși în cultură
pură și caracteristicile sale trebuie să fie identice cu cele din al doilea postulat.
Pentru bolile cu durată lungă de evoluție, cu perioade de incubație lungă,
cu forme de toxine în stadii timpurii, pentru creșterea exactă, au fost elaborate
metode perfecționate de diagnoză, baza pe metoda ELISA, PCR, analiza
izoenzimelor. Ciupercile fitopatogene pot fi caracterizate și prin identificarea
secvențelor de ADN, pe polimorfism dar și pe genetica tradițională și destul de
recent (1995) au introduse metode noi prin care se identificau produșii
metabolismului secundar al ciupercii pentru patogenitate și activitate enzimatică.
Relația ciuperci-plante.
Ciupercile fitopatogene se dezvoltă mai rar la suprafața organelor
parazitate. Cel mai adesea însă, ele pătrund în țesuturile plantei pe diferite căi,
unde se dezvoltă intercelular, sau intracelular cu aparatul lor vegetativ, pe care
ulterior apar corpurile sporifere ce se situează la suprafața organelor. Prezența în
țesuturi a patogenilor induce schimbări în primul rând de ordin biochimic și
fiziologic care se traduce, se exteriorizează la nivel morfo-anatomic. Aceste
schimbări apar datorită acțiunii enzimelor patogenilor, a toxinelor secretate de
aceștia ca și sub influența combinată a acestora.
Structura celulei, a miceliului și a corpurilor sporifere.
Ciupercile fitopatogene au un aparat vegetativ caracteristic cu grupa
taxonomică la care aparțin. Ciupercile inferioare, Cls. Chytridiomycetes, Fam.
Olpidiaceae, au corpul format dintr-o masă de protoplasmă și un nucleu fără
membrană, care nu are o formă precisă. Alte ciuperci, Fam. Plasmodiophoraceae,
au un aparat vegetativ denumit plasmodiu format dintr-o masă citoplasmatică
variabilă cu un număr mare de nuclei. Ciupercile inferioare din Cls. Oomycetes și
Ascomycetes, au un alt tip de aparat vegetativ, dermatoplastul, format din
membrană, citoplasmă și nucleu, care se înmulțesc prin înmugurire. Un alt tip de
aparat vegetativ, este sifonoplastul, alc[tuit din filamente simple, sau ramificate,
care au membrană, citoplasmă și mulți nuclei dispersați în lungul filamentelor. Alt
tip de aparat vegetativ, cel mai răspândit, este talul filamentos, format din
filamente septate cu pereți transversali alcătuite din numeroase celule. Legăturile
dintre celule se fac prin punți citoplasmatice. Totalitatea filamentelor alcătuiesc
miceliul, filamentele sunt hifele. Pot ajunge de la câțiva microni la câțiva metri, iar
creșterea se face prin vârf. Talul filamentos este caracteristic ciupercilor din Cls.
Ascomycetes, Bazidiomycetes (Uredinales și Ustilaginales). Talul masiv este
alcătuit din filamente întrețesute ce alcătuiesc plectenchimuri (ciuperci
superioare, macromicete, Ascomycetes și Bazidiomycetes). Aceste tipuri de
ciuperci care prezintă carpofori au trei tipuri de plectenchimuri: formative, de
protecție și mecanice. Cele formative au rol asemănător cu meristemele
plantelor, deci asigură creșterea talului, cele de protecție au rol asemănător cu cel
al epidermei, au un rol în apărare, iar cele mecanice au rol de susținere și au
celule cu pereții mai îngroșați, întâlnite în carpofori. Se mai întâlnesc
plectenchimuri conducătoare dar și de rezervă.
Organe de rezistență și de transmitere.
Atunci când hrana este din abundență ciupercile îți dezvoltă aparatul
vegetativ și se înmulțesc mai ales asexuat. Dacă condițiile devin nefavorabile, se
reduc sursele de hrană, ciupercile intră în stadiu de repaus vegetativ și se
formează niște organe caracteristice, specifice, numite organe de rezistență.
Aceste organe de rezistență conțin filamente deshidratate, cu o citoplasmă
bogată în substanțe de rezervă precum lipidele, glicogenul, proteine.
Gemele apar pe filamente septate sau neseptate care capătă un aspect
perlat. Rizomorfele sunt cordoane de filamente împletite mai puțin strâns pe care
le găsim pe rădăcini și în sol (Armillaria mellea). Stromele rezultă din împletirea
densă a hifelor, au aspect cărbunos, apar la suprafața organelor bolnave și
precedă apariția unor organe de înmulțire (peritecii, loculi cu asce și ascospori,
pcnidii cu picnospori). Scleroții sunt organe de rezistență alcătuite din hife foarte
des împletite de culoae brun-neagră, cu o consistență dură, de diferite mărimi
(microscleroți, Macrophomia sp., macroscleroți, Sclerotinia sclerotiorum).
Scleroții prezintă la suprafață un strat mai dens de celule moarte numit
paraplectenchim. Prin germinare scleroții formează structuri de înmulțire sau
micelii vegetative.
Înmulțirea ciupercilor.
Înmulțirea vegetativă.
La unele ciuperci, fragmente de miceliu, sau porțiuni mai mari de tal pot
reproduce o nouă ciupercă. Uneori pe talul filamentos se pot diferenția celule
deosebite de miceliu care poartă denumirea de artrospori/aleuspori (Oidium sp.).
Drojdiile se înmulțesc vegetativ prin înmugurire, iar formațiunile la care dau
naștere se numesc blastospori.
Înmulțirea asexuată.
Este foarte răspândită și se produce cu ajutorul sporilor. Sporii sunt celule
sau grupe de celule capabile în condiții favorabile să reproducă aparatul vegetativ
al ciupercii. Au rol important în răspândirea ciupercilor dar și rol de rezistență și
de sexualitate. Ei pot fi mobili, cu unul, doi flageli și se numesc zoospori, dar pot fi
și imobili și se numesc aplanospori. Sporii se mai pot clasifica și după locul unde se
formează. Dacă apar pe suporturi speciale la exterior, ei sunt exospori, dar dacă
apar în organe specializate în interior se numesc endospori. Dintre exospori
menționăm conidiile (ascomicete) și bazidiosporii, iar din categoria sporilor
endogeni, destul de variați, sporangioforii, zoospori și ascosporii. Pentru
identificarea ciupercilor sunt organele în care se formează sporii. La Cls.
Chitridiomycetes, zoospori apar în zoosporangi. Acești zoosporangi se formează
din întreg aparatul vegetativ. La Cls. Oomycetes, Ascomycetes și parțial
Basidiomycetes, numai o parte din aparatul vegetativ devine organ sporifer și în
acest caz este eucarpic. Sporangioforii sunt filamente, suporturi pe care se
formează sporangii, sferici, piriformi, cu conținut protoplasmatic care se
transformă în spori endogeni (Cls. Zigomycetes). Ciupercile mai evoluate (Cls.
Oomycetes) formează zoosporangi caduci, care dau naștere zoosporilor prin
germinare sau la filamentelor de infecție (Fam. Peronosporaceae). Conidioforii
sunt ramificații ale unor hife, mai mult sau mai puțin diferențiate de restul
miceliului, simple sau ramificate, cu sau fără fialide, care produc conidiile.
Conidiile sunt spori care rezultă pe cale asexuată, sunt haploide și le întâlnim la
fungi imperfecți și la basidiomicete. Conidiile sunt de tip hifal, care se formează pe
conidioforii izolați sau în grupuri, caz în care se numesc coremii, de tip
melanconial, se formează pe conidiofori scurți a. î. sporii apar ca o masă pe
suprafața organului parazitat și de tip sferopsidal, care apar în picnidii. Conidiile
nu rezistă peste iarnă sau la intemperii. Sunt haploide.

S-ar putea să vă placă și