Arambescu Dana-Gabriela

Testament
-tema și viziunea despre lume-
Modernismul este un curent literar, inițiat în literatura română de Eugen
Lovinescu,a cărui doctrină pornește de la ideea că există “un spirit al
veacului”, care impune o dezvoltare simultană a civilizațiilor,pledând pentru
un proces de sincrobnizare a literaturii române cu literatura europeană,
cunoscut și ca principiul sincronismului. Specific modernismului este
puternicul subiectivism, iar viziunea asupra lumii are drept reper un univers
esențial modern cu simboluri cultural-filosofice și științifice. Apar influențe
expresioniste, iar emoția este intelectualizată.
Printre autorii moderniști se numără și Tudor Arghezi.
Tudor Arghezi este un vârf al modernismului interbelic, prin
temperamentul artistic de substanță, prin forța de expresie și estetica
inovatoare, opera lui constituind nu numai o revoluției literară formală, ci o
izbitoare luptă a eului cu lumea, o pendulare “între păcat și înălțare,între
materie și spirit”(P. Constantinescu). Tudor Arghezi este întemeietorul
“esteticii urâtului” în literatura română, după modelul lui Charles
Baudelaire, din literatura franceză.
Câteva poezii programatice argheziene sunt: “Portret”, “Rugă de seară”,
“Flori de mucigai”, “Poetica”, “Testament”.
Poezia “Testament” de Tudor Arghezi este situată în fruntea volumului
de debut “Cuvinte potrivite” publicat în anul 1927. Ea reflectă lirismul
subiectiv și constituie cea mai cunoscută și elocventă artă poetică din lirica
românească.
Imaginarul poetic arghezian se fundamentează pe trăirile eului liric și
conturează imaginea amplă a actului creației, prezentat ca o întoarcere a
sinelui către origini, în vederea propriei definiri. Realitatea imediată este
astfel transigurată și purificată prin intermediul artei, manifestată într-un stil
specific arghezian.
Procedeele moderniste prin care se remarcă arta poetică sunt:
exprimarea creației dintre creator și univers,ambiguitatea limbajului
realizată, în primul rând, prin frecvența metaforică, adâncirea lirismului în
subiectiv, sincronizarea cu modele din literatura universală, exploatarea
esteticii moderne a urâtului: “Din bhube,mucegaiuri și noroi”, limbajul
inedit obținut prin utilizarea cuvintelor provenite din registre stilistice
diferite.
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug,
creație lăsată ca moștenire unui fiu spiritual.
Titlul este o metaforă; în sens denotativ cuvîntul face referire la un acxt
Arambescu Dana-Gabriela

juridic unilateral prin care o persoană ăși exprimă dorințele ce urmează a-i fi
îndeplinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu încredințarea bunurilor
materiale. Conotativ însă, testamentul arghezian consemnază lăsarea averii
spirituale, a creației: “Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un
nume adunat pe-o carte”.
Din punct de vedere compozițional, poezia este structurată în cinci
unități strofice inegale, care se axează pe metafora-simbol “carte”, aceasta
reprezentând motivul cultural al textului, recunoscutn în diferite variante
echivalente semantic, în cadrul discursului liric, pot fi identificate patru
secvențe poetice.
Lirismul subiectiv se manifestă prin formulamonologului adresat,
evidențiindu-se mai multe ipostaze ale eului liric.
Prima secvenșă poetică oferă o definiție lirică a poeziei, eul orientând
adresarea directă către un fiu imaginar, denumire genetică pentru cititor,
căruia îi lasă drept moștenire averea sa spirituală, incipitul enunșă o formulă
specific testamentuară, prin care însă se exclude orice altă moștenire în afară
de “carte”,metafora-simbol reprezentând bunul cel mai de preț, anume
creația.
Acesta cumulează experiența generațiilor anterioare, a strămoșilor cu
un destin zbuciumat, izvorât metaforic din “seara răzvrătită” și susșinută
artistic de enumerația “prin râpi și gropi adânci”, umanitatea este văzută în
plină ascensiune, ca o scară, ale cărei trepte sunt urcate doar prin sacrificiu și
trudă: “suite de bătrânii mei pe brânci”. Creația, parte integrantă a vieții, este
rodul imaginației unui deschizător de drumuri a cărui evoluție este susținută
de înaintași și care se dovedește a fi un mentor pentru urmași. Ea reprezintă
o “treaptă” indispensabilă pe drumul anevoios al cunoașterii.
Cea de-a doua strofă se axează pe metafora “hrisov”, un arhaism care,
în sens propriu, desemnează un act domnesc al Evului Mediu, atestând celui
care îl poseda anumite drepturi de proprietate sau titluri nobiliare, conotativ,
termenul trimite la “creație”, care se constituie ca o carte sfântă “de căpătâi”,
ca și Biblia.
A doua secvență poetică definește rolul artistului accentuând importanța
muncii sale. Însuși poetul recunoaște că e singurul din neamul său știutor de
carte, iar ipostaza sa lirică ,elaborează o paralelă între munca brută a
străbunilor și truda intelectuală, ambele fiind reprezentate obiectual: “sapa”
devine “condei”, iar “brazda” “călimară”. La fel cum înaintașii se apleacă
asupra gliei, artistul trudește pentru a supune forța cuvântului, iar
capodopera sa se naște din lrelucrarea unui limbaj rudimentar, de o uimitoare
sinceritate, folosit de tăranul român, surprins în cele mai obișnuite ipostaze
“Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite”.
Arambescu Dana-Gabriela

Sintagma “cuvinte potrivite”, care oferă de altfel și titlul volumui de

debut, subliniază truda creatorului de a alege și de a pune alături exprimări
din registre stilistice diferite, aparent imposibil de asociat. Ambele tipuri de
muncă asiduă sunt exprimate artistic prin sintagme bazate pe paralelism
sintactic “Sudoarea muncii sutelor de ani” și “frământate mii de săptămâni”,
sensurile lor converg către acelați scop nobil.
Arta are un rol estetic, pentru că transfigurează “urâtul” din realitate,
transformă “zdrențele”, obiecte neflolositoare, în “muguri” și “coroane”,
metafore simbolo pentru nu7cleul vieții, respectiv pentru perfecțiune. Verbul
“a ivi” denotă spontaneitatea 8ideii artistice inspirată de viața înaintașilor.
Cea de-a treia secvență poetică exprimă revolta unui reprezentant de
seamă al neamului său, cu care eul liric se identifică. Împotriva nedreptății și
atitudinii opresive a societății contra individului. Acesta se declară părtaș la
suferința neamului său, dându-i glas prin intermediul artei, sugerată
metaforic prin “vioară”: “Durerea noastră surdă și amară/ O grămădii pe-o
singură vioară”.
Stăpânul asupritor apare în postura de “țap înjunghiat”, aluzie la
simbolul tragediei, într-o viziune grotească și se arată fascinat de cântec,
trăind experiența artistică în mod inconșteient, nebănuind că aceasta este o
formă de protest chiar împotiva lui.
Creatorul, cu iscusință, preschimbă formele de manifestare a urâtului
“bube, mucegaiuri, noroi”, roade monstruase, în valori estetice perene, în
“frumuseți și prețuri noi”, capabile să impresioneze chiar și pe asupritor.
Întemeietor al esteticii urțtului în literatura română, Arghezi creează
arta menită să vindece organismul bolnav al societății bazate pe ierarhia rob-
stăpân. Căci durerea și revolta au atins deja apogeul “dând în vârf ca un
ciorchin de negi”.
Ulrima secvență lirică alătură prezenței stăpânului alte doua ipostaze
ale asupririi “domnița” și “domnul”, care trăiesc în huzur și sunt incapabili
de a percepe suferințele robilor, reprezentanți ai claselor sociale
dezavantajate. Purtătorul de cuvânt al acestora din urmă, creatorul, are
menirea de a lumina spiritele printr-o carte a revoltei împotriva nedreptății
de orice fel.
Finalul poeziei exprimă o manieră de a crea specific argheziană, care
cunoaște două coordonate, exprimate metaforic “Slova de foc”, inspirația
spontană de factură divina, și “slova făurită”, cuvintele meșteșugite cu
“precizie farmaceutică” se unesc în mod indestructibil, “ca fierul cald
îmbrățișat în clește”, relevând un univers artistic unitar și aparte.
La nivelul limbajului, poezia își evidențiază caracterul modernist, în
special prin utilizarea cuvintelor considerate nepoetice, cum ar fi “bube”,
Arambescu Dana-Gabriela

“mucegaiuri”, “noroi”, “negi”, cu valoare estetică, inaugurând, în literatură

romană “estetica urâtului”. De fapt, însuși autorul afirmă, după apariția
volumului său de debut, prefigurând noutatea totală a urmatorului: “Am
căutat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie: le-am excitat
aroma, le-am avivat rănile cu sticlă pisată și le-am infectat pe unele
complect”.
Se remarcă, de asemenea, âmbinarea dintre arhaisme și neologisme
(“hrisov”, “odraslă”), utilizarea cuvintelor de factură populară (“brânci”,
“râpi”, “plăvani”), expresivitatea obținută prin recurență metaforei, adusă
frecvent la rang de simbol, îmbinată cu epitet, comparație și oximoron.
Prozodia poate fi plasată între tradiție și modernitate. Poezia este
alcătuită din strofe inegale care se remarcă printr-o tonalitate inedită,
conferită de variațiile ritmului, versurile sunt lungi, de 9-11 silabe, iar rima
este împerecheată.
Consider că opera lui Tudor Arghezi este un punct de referință în
literatura română, deoarece poetul a încercat să acopere întreaga arie
tematică, uneori existentă doar fragmentuar în creația altor poeți. Poezia
filosifica, poezia religioasă, poezia destinată copiilor și estetica urâtului sunt
doar cateva dintre creașilile sale, prin care se încearcă să se acopere toate
domeniile existenței. Deși păstrează unelee elemente clasice sau romantice,
creația lui Tudor Arghezi este modernă prin înnoirea metaforei și folosirea ei
în mod suprinzător. M-a impresionat în primul rând ideea că un creator nu se
bazează doar pe talent, ci și pe munca asupra cuvântului, astfel încât să apară
“Cuvinte potrivite”. Ca și Eminescu, Tudor Arghezi folosește cuvinte simple,
pe înțelesul tuturor, pentru că el se adresează celor mulți cu care nu a rupt
niciodată legătura. Arghezi este un creator de viață adevărată, un creator care
are curajuș să disece actul creației, asemuind poetul cu creatorul divin.
În concluzie, opera literară “Testament”, de Tudor Arghezi este o artă
poetică modernă pentru că poetul devine, în concepția lui Arghezi, un
născocitor, iar poezia presupune meșteșugul, truda creatorului. Pe de altă
parte, creația artistică este atât produsul inspirației divine, cțt și al tehnicii
poetice. Un alt argument în favoarea modernității poezieieste faptulcă
Arghezi introduce în literatura română estetica urâtului, arta devenind un
mijloc de reflectare a complexității aspectelor existente.
“Poezia e însăși viața, e umbra și limina care catifelează natura și dă
omului senzația că trăiește cu planeta lui în cer. Pretutundeni în toate este
poezie, ca și cum omul și-ar purta capul cuprins într-o aureolă de icoană”.