Sunteți pe pagina 1din 5

SUBSTANŢELOR ORGANICE

Sistemele biologice vii realizează un permanent schimb de


materie şi energie: materie necesară sintezelor de noi molecule,
menţinerea unei concentraţii optime între diferitele componente, iar
energia necesară asamblării moleculelor completează activitatea
biologică pe baza schimbului informaţional ce coordonează toate
aceste procese. Materialul necesar este obţinut din mediu, iar energia
este rezultatul a trei procese fiziologice majore; fotosinteză,
fermentaţie şi respiraţie celulară. Fiecare dintre aceste procese prezintă
un tip propriu de metabolism energetic
Interacţiunile metabolice la nivelul celulei vegetale Producerea de
energie în plante se realizează prin biodegradarea substanţelor de
rezervă constituite în principal din glucide, precum şi lipide şi protide.
Compuşii intermediari ai procesului respirator sunt utilizaţi în scopul
biosintezei unor substanţe organice implicate în procese de creştere
celulară.
Fotosinteza utilizează energia radiantă solară pentru sinteza
compuşilor organici. Fermentaţia eliberează energia înmagazinată în
compuşii organici şi este în mod particular importantă pentru
anaerobionte şi pentru celulele la care aportul de oxigen a fost stopat.
Respiraţia celulară implică prezenţa oxigenului cu eliberarea unei
importante cantităţi de energie. Acestea sunt procesele fiziologice ce
conferă energia necesară mecanismelor vieţii.

Respiraţia este procesul fiziologic caracteristic vieţii prin care


substanţele organice sunt degradate pe cale enzimatică cu eliberarea de
energie. Este un proces fiziologic esenţial, datorită capacităţii de a
furniza energia necesară sintezelor endotermice de proteine, lipide şi
alte biomolecule structurale, la absorbţia activă a apei şi ionilor
minerali şi la circulaţia sevei brute şi elaborate prin corpul plantelor.
Energia mai este utilizată în procesele de creştere, mişcare, dezvoltare,
excitabilitate, sensibiliate, etc. Respiraţia este opusă ca sens
fotosintezei, ea făcând parte din latura catabolică a metabolismului, în
timp fotosinteza aparţine anabolismului.
În timpul zilei, organele verzi ale plantelor realizează
respiraţia concomitent cu fotosinteza. Organele lipsite de pigmenţi
asimilatori, deşi nu sunt capabile de fotosinteză respiră prin utilizarea
substratului respirator transportat de la organele asimilatoare prin seva
elaborată.
Cea mai mare parte din energia chimică eliberată se
concentrează în legături macroergice de tipul ATP, ca energie chimică
fiziologic utilizabilă. O cantitate relativ redusă de energie eliberată
este utilizată pentru menţinerea structurilor protoplasmatice –
respiraţie de întreţinere, la celulele în creştere o cantitate importantă de
energie este folosită în procesele de sinteză a compuşilor organici de
structură – respiraţie de creştere -, iar o altă parte din energia rezultată
este energie mecanică, electrică sau calorică. Prin urmare nu toată
cantitatea de energie chimică eliberată este utilizată în procesele
metabolice.
În ansamblu, energia asigură desfăşurarea tuturor proceselor
fiziologice active, caracteristice metabolismului, deci
vieţii organismului vegetal.
Respiraţia aerobă este caracteristică aerobiontelor, respectiv
celulelor plantelor superioare, talofitelor, algelor, ciupercilor, etc.
Condiţiile de anaerobioză, biodegradarea substratului respirator este
incompletă, ducând la formarea de compuşi intermediari (alcooli, ac.
organici), care mai conţin cantităţi importante de energie.
Respiraţia aerobă utilizează pentru degradarea substanţelor
organice oxigenul din atmosferă sau apă. În acest caz, oxidarea
substratului respirator este completă, eliberând întreaga cantitate de
energie înmagazinată de acesta, finalizându-se prin formarea
dioxidului de carbon şi a apei, produşi lipsiţi de energie, conform
reacţiei;

Substratul respirator la plante poate fi reprezentat de glucide,


acizi organici, lipide, proteine, etc.
Esenţa fiziologică a respiraţiei celulare constă în eliberarea de
energie şi nu în schimbul gazos. Energia produsă este utilizată apoi în
asigurarea desfăşurării proceselor vitale menţionate deja. Energia este
eliberată treptat, de-a lungul unui şir de reacţii catalizate de sisteme
enzimatice specifice, iar cantitativ ea depinde de natura substratului.
Înmagazinarea energiei produse, se realizează pentru scurt timp, în
grupări macroergice de tip ATP (adenozintrifosfat).
Toate celulele vii deţin numeroase molecule ATP. Există de
asemenea o multitudine de sisteme enzimatice ce sunt capabile să
catalizeze eliberarea energiei din ATP şi transformarea acestuia în
ADP (adenozindifosfat) şi un ion fosfat anorganic (Pi). Această
degradare este o reacţie exergonică, în care se eliberează aproximativ
10 kcal. de energie liberă la fiecare moleculă de ATP. ADP ce deţine o
cantitate de energie mult mai mică decât ATP – ul se poate combina
cu un ion fosfat pentru a crea o nouă moleculă de ATP, cu condiţia să
existe suficientă energie provenită din reacţiile exergonice celulare (
Hinkle şi McCarty, 1978).
Cea mai importantă sursă de energie exergonică este
reprezentată de reacţiile caracteristice respiraţiei celulare, în care
energia provenită din moleculele organice este transformată şi stocată
prin ATP. Într-o celulă vegetală activă se sintetizează câteva milioane
de molecule de ATP pe secundă ce au rolul de a conduce complexul
mecanism biochimic aflat în derulare (fig. 8.2.).

Prin urmare, ATP poate fi considerat curentul circulant al


schimbului energetic celular, în timp ce amidonul sau lipidele sunt
biomolecule de depozitare a sursei energetice potenţiale pe timp mai
îndelungat.

Glucidele reprezintă substratul respirator pentru majoritatea


speciilor de plante, deci ele au rol hotărâtor în energeza celulară.
Respiraţia este un proces complex ce cuprinde; biodegradarea
enzimatică a poliglucidelor, lipidelor şi proteinelor la compuşi mai
simpli, proces ce nu duce la eliberarea de energie.
Degradarea glucozei decurge în două etape, fiecare cu fazele
caracteristice;

etapa anaerobă – glicoliza – reprezintă un ansamblu de reacţii


desfăşurate fără participarea oxigenului molecular şi în care o
moleculă de glucoză este graduat transformată în două molecule de
acid piruvic.
Acest lanţ de reacţii este însoţit de formarea a două molecule
de ATP şi reducerea a două molecule de NAD (nicotinamid adenin
dinucleotid) la două molecule de NADH + H +. Cu alte cuvinte, energia
disponibilă este localizată în ATP, iar patru atomi de hidrogen sunt
transferaţi unui agent
Etapa aerobă a respiraţiei reprezintă partea finală a procesului
de biodegradare a substanţelor de rezervă, care are loc în mitocondrii
şi din care rezultă energie, dioxid de carbon şi apă. Reacţiile
biochimice care au loc în etapa aerobă sunt cunoscute sub denumirea
de ciclul Krebs, ciclul acizilor tricarboxilici sau ciclul acidului citric.

etapa aerobă are loc în mitocondrii, unde se găsesc enzime


respiratorii specifice. Substratul respirator reprezentat de acidul
piruvic este degradat până la dioxid de carbon şi apă, eliberând astfel
întreaga energie din molecula de glucoză. În condiţii aerobe acidul
piruvic poate suferi o decarboxilare şi cu participarea coenzimei A
formează acetil coenzima A, care face legătura între glicoliză şi ciclul
Krebs (fig. 8.4.)

Degradarea oxidativă complexă a unei molecule de acid


piruvic este cuplată cu formarea a 15 molecule de ATP, în care se
înglobează energia rezultată din respiraţie. Ca urmare a faptului că
dintr-o moleculă de hexoză rezultă două molecule de acid piruvic, prin
metabolizarea acestuia se formează şase molecule de CO 2 şi rezultă
şase molecule de H2O.
Importanţa ciclului Krebs nu constă numai în eliberarea de
energie necesară metabolismului, ci şi în apariţia în diferite etape ale
ciclului a unor căi metabolice secundare ce determină sinteza altor
constituenţi celulari importanţi.
Etapa aerobă a respiraţiei reprezintă procesul final al
biodegradării enzimatice a glucidelor.
Lipidele de rezervă, depozitate în sferozomi reprezintă
substratul respirator de bază în cursul germinării seminţelor
oleaginoase şi sunt degradate hidrolitic în glicerol şi acizi graşi sub
acţiunea enzimelor specifice (lipaze). Glicerolul activat trece în
triozofosfat, care în glicoliza anaerobă este oxidat la acid piruvic.
Acizii graşi sunt supuşi unor reacţii de beta – oxidare până la
acetil coenzima A şi se transformă în final în acid piruvic şi citric.
Aceste reacţii de transformare au loc cu precădere în glioxizomi şi
numai într-o mică măsură în peroxizomi şi mitocondrii. Oxidarea
completă are loc în continuare prin ciclul Krebs, fapt ce arată că atât
sinteza cât şi degradarea lipidelor sunt procese strâns legate de
metabolismul glucidic (Milică şi colab. 1982).
Proteinele de rezervă, depozitate în veziculele proteice sunt
degradate hidrolitic în aminoacizii componenţi sub acţiunea
proteazelor. Aceştia, prin dezaminare formează acizii cetoglutaric şi
oxalilacetic, care la rândul lor pot fi metabolizaţi în ciclul Krebs,
participând la biosinteza aminoacizilor, a lipidelor, la formarea ac.
aminolevulinic precursor al clorofilei şi citocromilor,etc (Stryer,
1981). Proteazele sunt sintetizate la nivelul reticolului endoplasmatic
rugos şi sunt transportate de veziculele generate de către acesta prin
pinocitoză.
Degradarea enzimatică a proteinelor din granulele de aleuronă
la cariopsele cerealelor se realizează prin acţiunea proteazelor
existente în lizozomi (Salisbury şi Ross, 1991). Aminoacizii rezultaţi
din degradarea proteinelor penetrează membrana veziculei şi ajung în
hialoplasmă unde sunt dezaminaţi. În urma dezaminării se obţine
amoniac şi cetoacizi ce pot fi utilizaţi în sinteza de noi aminoacizi sau
pot pătrunde în mitocondrii unde sunt biodegradaţi prin ciclul Krebs
(Burzo şi colab., 1999)
În general, aminoacizii rezultaţi din degradarea proteinelor
sunt utilizaţi în resinteza unor proteine structurale sau funcţionale
necesare plantei în etapa respectivă.
În cazul celulelor vegetale utilizarea proteinelor ca substrat
energetic este de o importanţă redusă.

S-ar putea să vă placă și