1.

Criterii de încadrare taxonomică a virusurilor

Încadrarea taxonomică ţine seama de:

1. caracterele virionului: dimensiuni, formă, prezenţa învelişului, structură şi simetrie;
2. caracterele genomului: tipul de acid nucleic, virusuri ADN (dezoxiribovirusuri) sau virusuri ARN
(ribovirusuri).
3. modalităţile de replicare: strategia de replicare, caracterele transcrierii, translaţiei, locul de asamblare,
locul de maturare etc;
4. caracterele proteinelor virale: numărul proteinelor, secvenţe de aminoacizi, funcţiile lor: transcriptaze,
reverstranscriptaze, hemaglutinine, neuraminidaze, factori de fuziune etc;
5. comportamentul faţă de agenţi fizici şi chimici: stabilitatea la pH, temperatură, Mg++, Mn++, solvenţi,
detergenţi, radiaţii etc.
6. caractere biologice: relaţii serologice; spectrul gazdelor naturale şi experimentale: bacterii, plante, animale,
vertebrate, nevertebrate etc; transmitere prin vectori (arbovirusuri);
7. patogenitate: receptori celulari - tropism tisular: virusuri neurotrope (v. rabic, v. encefalitice),
dermatotrope (poxvirusuri), limfotrope (HTLV I, HTLV II);
8. distribuţie geografică: encefalitele de taiga, febra hemoragică boliviana, encefalitele West Nille etc.
Încadrarea în sistemul taxonomic are o serie de niveluri reprezentate de: ordin, familie, subfamilie, gen,
specie.
Ordinul reuneşte familii de virusuri ce posedă caractere ce le diferenţiază de alte familii, având sufixul -
VIRALES, de exemplu, ordinul Mononegavirales, aşa cum s-a arătat mai sus.
Familia întruneşte caractere comune (morfologie distinctă a virionului, organizare genomică specifică) ce nu
se întâlnesc la alte grupări de virusuri, reliefând diferenţiere filogenetică, şi este desemnată cu sufixul -
VIRIDAE.
Genul este un grup de specii care posedă în comun caracterele familiei, dar au şi particularităţi proprii ce le
diferenţiază de alte grupuri aparţinând aceleiaşi familii. Primesc sufixul -VIRUS, de exemplu, genul
Morbillivirus.
Specia poate fi definită ca grupuri de tulpini virale ce se deosebesc prin prezenţa unor gene care codifică
aceste diferenţe. Se exprimă fără sufix, specificaţiei de virus adăugându-i-se numele întreg. De exemplu:
virus gripal, virus Ebola.

2. Genomul viral – structură, funcţii

Structura genomului viral se caracterizează şi prin heterogenitate, atât la virusurile ADN, cât şi la cele ARN,
astfel:
Virusurile ADN pot prezenta următoarele structuri:
• monocatenare liniare (m.c.) (parvovirusuri);
• monocatenare circulare (m.c.) (Fag X174);
• dublu catenare liniare, cu secvenţe terminale repetitive (adenovirusuri, v. herpetice);
• dublu catenare (d.c), cu extremităţi închise covalent (v. vaccinia);
• dublu catenare, circulare, închise necovalent, cu extremităţi monocatenare d.c.-m.c. (hepadnavirusuri);
• dublu catenare, circulare, închise covalent şi suprarăsucite (SV 40, v. polyoma).
Virusurile ARN sunt, de asemenea, diverse ca structură. Genomul poate fi:
• monocatenar (m.c.) liniar (picoronavirusuri, v. hepatitei A);
• monocatenar (m.c.) diploid, în care două molecule ARN identice sunt legate necovalent (retrovirusuri).
• monocatenar (m.c.) divizat, format din 8 molecule liniare inegale de ARN (orthomyxovirusuri);
• monocatenar (m.c.) cu două segmente, unul mare şi altul mic (arenavirusuri);
• monocatenar (m.c.) cu 3 structuri circulare (bunyavirusuri);
• dublu catenar (d.c.) cu 10 sau 12 segmente separate (reovirusuri).
Funcţiile genomului viral:
• Genomul conţine întreaga informaţie genetică virală.
• Infectivitatea virală este atributul acidului nucleic intact conţinut în virion.
Atât ADN, cât şi ARN viral sunt capabili de autoreplicare în absenţa celorlalţi constituienţi virali.

3. Hemaglutininele virale – descriere, funcţii

Hemaglutininele sunt prezente la majoritatea virusurilor învelite (orthomyxo-virusuri, paramyxovirusuri,

togavirusuri, rhabdovirusuri, coronavirusuri, flavivirusuri, bunyavirusuri etc). Cele mai bine studiate sunt
hemaglutininele virusurilor gripale. Acestea sunt glicoproteine integrale de membrană, trimeri rezultaţi din
unirea prin legături disulfidice a trei monomeri. Fiecare monomer se poate scinda prin clivaj proteolitic în
două lanţuri polipeptidice glicozitate, HA1 şi HA2. Morfologic, prin examinarea la microscopul electronic,
hemaglutininele au aspect de bastonaşe implantate în învelişul viral cu extremitate liberă, globulară, cu rol de
situs pentru ataşare la receptorul celular.
Funcţiile hemaglutininelor:
• sunt responsabile de hemaglutinarea hematiilor şi de hemadsorbţie;
• iniţiază ciclul infectant viral, consecutiv ataşării la receptorii celulari;
• induc răspuns imun.

4. Influenţa radiaţiilor asupra virusurilor

Efectul radiaţiilor este condiţionat de tipul de radiaţie (neionizantă sau ionizantă), cantitatea de energie
radiantă şi de coeficientul de absorbţie de către ţinta iradiată.
Radiaţiile ionizante au capacitatea de a „ioniza” materia inertă sau substratele biologice, prin emisia de
energie, producând desprinderea electronilor de pe orbitele exterioare atomilor expuşi iradierii. Spre
deosebire de aceasta, radiaţiile neionizante nu desprind electronii din atomi, ci îi destabilizează.
a) Radiaţii neionizante:
Radiaţia luminoasă, cu o lungime de undă situată între 400 şi 759 (spectrul vizibil) cuprinde şi radiaţiile UV
şi radiaţiile infraroşii. Influenţează viabilitatea virală, supravieţuirea şi răspândirea unor virusuri.
Radiaţiile ultraviolete (UV) au acţiune înalt virulicidă. Având lungimi de undă de 260 nm, acţionează la
nivelul bazelor acizilor nucleici, formând dimeri şi legături anormale la nivelul timinei, ceea ce produce
rigidizarea moleculei şi împiedică replicarea normală. Radiaţiile UV au fost utilizate pentru inactivarea
virusurilor în scopuri de laborator sau pentru pre-pararea unor vaccinuri experimentale.
Ultravioletele sunt recomandate ca agent virulicid numai pentru decontaminarea suprafeţelor sau sterilizarea
aerului.
b) Radiaţii ionizante
Radiaţiile X, gamma (electromagnetice) şi radiaţiile corpusculare α şi β acţionează inactivând virusurile. în
funcţie de tipul de virus şi de doza administrată, efectul fiind diferit. Anularea infecţiozităţii nu este însoţită
întotdeauna de pierderea antigenităţii sau a unor proprietăţi biologice după tratare cu radiaţii.

5. Etapele replicării virusurilor – Asamblarea şi eliberarea virionilor

Sinteza proteinelor induse de ADN şi ARN-virusuri are loc în citoplasmă la nivelul polisomilor instructaţi de
ARNm viral. Asamblarea nucleocapsidelor variază ca sediu.
La fagii T-par maturarea constă în condensarea moleculelor ADN în capside realizând capete de fag; se
ataşează apoi cilindri axiali de obicei având ataşate plăci bazale şi urmat de montarea manşonului contractil
şi, la urmă, de ataşarea fibrelor cozii la plăci.
La sfârşit, o singură bacterie poate conţine câteva mii de virioni maturi ocupând aproape întreaga celulă.
• Virusurile învelite
Învelişurile virale sunt derivate din membranele celulei gazdă şi aplicate nucleocapsidelor în momentul când
virusul părăseşte nucleul sau suprafaţa celulei, fenomen numit „înmugurire”
Neuraminidaza poate juca rol în eliberarea virionilor din membrana celulară. Producţia şi eliberarea de virioni
prin înmugurire poate continua timp relativ îndelungat, uneori stabilindu-se infecţii persistente cu transfecţia
celulelor-fiică, descendenţii gazdei infectate continuând sinteza şi eliberarea de virioni.
• Virusurile neînvelite
În contrast cu virusurile învelite sunt eliberate de obicei exploziv prin liza celulei gazdă. Fagii T-par îşi
deschid drumul prin muramidază care lizează peretele bacterian.
Poliovirusul este eliberat brusc printr-un proces asemănător de liză celulară. În acest proces joacă un rol
important şi enzimele lizozomale gazdă eliberate în citoplasmă prin dezintegrare structurală.

6. Genomul viral – caracterizare generală, funcţii

Genomul viral este constituit din acidul nucleic viral şi poate fi ADN, în cazul dezoxiribovirusurilor, sau
ARN, la ribovirusuri, neavând niciodată ambii acizi nucleici. Majoritatea virusurilor animale conţin genom
de tip ARN.
Din punct de vedere al mărimii acidului nucleic, a secvenţelor de baze şi astructurii aces
tuia, virusurile sunt extrem de diverse.
Mărimea genomului viral se apreciază în funcţie de:
• unitatea de masă moleculară: DALTON (unitate de măsură egală cu 10000 pe scara greutăţilor atomice);
• numărul de nucleotide sau perechi de nucleotide conţinute în structurile mono-catenare, respectiv
bicatenare: KILOBAZA (unitate egală cu 1000 de nucleotide – structuri monocatenare – “kb” sau perechi de
nucleotide – structuri bicatenare – “kbp”).
Funcţiile genomului viral:
• Genomul conţine întreaga informaţie genetică virală.
• Infectivitatea virală este atributul acidului nucleic intact conţinut în virion.
Atât ADN, cât şi ARN viral sunt capabili de autoreplicare în absenţa celorlalţi constituienţi virali. Excepţie
face ARN-ul viral, izolat, monocatenar de sens negativ, al virusurilor cu genom divizat.

7. Factorii de fuziune – descriere, funcţii

Factorii de fuziune sunt glicoproteine situate în învelişul viral, sub formă de precursori inactivi F0. Sub
acţiunea proteazelor celulei gazdă, F0 inactivi se scindează în componentele F1 şi F2. Aceste componente
devin active, ca urmare a clivajului proteolitic ce determină modificări conformaţionale şi apariţia unui nou
N-terminal la F1 cu hidrofobicitate crescută.
Factorii de fuziune sunt prezenţi ca structuri specializate la paramyxo-virusuri, putând fi localizaţi şi pe alte
structuri ale învelişului viral ce au funcţii diferite.
Rolul factoriilor de fuziune constă în faptul că favorizează penetrarea virusului, prin fuziunea învelişului cu
membrana celulară, produc fuziunea membranelor celulare, produc hemoliza şi intervin în difuziunea
infecţiei.

8. Agenţii chimici virulicizi

• Agenţi oxidanţi inactivează virusurile la concentraţii de minimum 1%, datorită oxidărilor ce au loc în
proteinele virale.
• Peroxidul de hidrogen (H2O2) sau apa oxigenată inactivează virusurile în con-centraţii de 3-6%. Se
foloseşte ca agent dezinfectant. Prezenţa materiei organice îi diminuează activitatea.
• Ozonul (O2) este extrem de eficient pentru dezinfecţia apei, dar puţin utilizat în practică, din cauza
costurilor ridicate.
• Permanganatul de K (soluţie 1%) este virulicid pentru majoritatea virusurilor.
• Aldehidele – Formaldehida (formolul) în soluţie apoasă 1-8% distruge virusurile reacţionând cu grupările
amino ale acizilor nucleici şi proteinelor. Este larg folosită ca agent decontaminant şi sub formă de aerosoli
pentru sterilizarea aerului.
• Halogenii şi compuşii halogenaţi. Clorul - datorită acţiunii virulicide intense asupra enterovirusurilor, se
foloseşte pentru tratarea apei potabile în concentraţie de 15 ppm. Hipocloritul de calciu şi hipocloritul de
sodiu au activitate virulicidă, datorită clorului pe care îl degajă.
• Fenolii – fenolul (acidul fenic) 1-5% sau derivaţii acestuia, lizolul 5% şi crezolul 6% – denaturează
proteinele virale, capsomerele şi peplomerele virusurilor învelite.
• Solvenţii organici ai lipidelor. Eterul şi cloroformul inactivează virusurile învelite, prin solubilizarea
componentelor lipidice ale structurilor virale exterioare. Virusurile fără înveliş, enterovirusurile,
adenovirusurile nu sunt inactivate de solvenţi organici.
• Detergenţi sintetici – dezoxicolatul de Na şi dodecilsulfatul de Na – alterează infecţiozitatea virusurilor
învelite, myxovirusuri şi arbovirusuri, dar nu a celor fără înveliş ca enterovirusurile. Tween 80 – cu aceeaşi
acţiune – inactivează particula virală, dar separă HA din învelişul viral.
• Alcoolii. Etanolul, în concentraţie de 75%, este eficace atât pentru inactivarea virusurilor învelite, cât şi a
celor neînvelite, dar prezenţa materiei organice precipitabile, evaporarea rapidă îi restrânge utilizarea ca
agent virulicid. Metanolul (alcoolul metilic) nu este folosit în mod curent.

9. Capsida virală - caracterizare generală. Enumeraţi tipurile de simetrie întâlnite la capsidele virale

Capsida reprezintă complexul de structuri proteice care îmbracă acidul nucleic viral, având arhitectură şi
compoziţie specifice fiecărui tip viral. Unităţile morfologice ale capsidei vizualizate la microscopul
electronic se numesc capsomere. Capsomerele sunt constituite din subunităţi chimice, fie un singur tip de
proteină (monomere), fie un grup de proteine (oligomere). Capsomerele sunt situate ordonat, organizate în
jurul axelor de simetrie, proprii arhitecturii capsidale. Protomerele sunt acele structuri rezultate din
asamblarea unor proteine diferite biochimic, dar care alcătuiesc împreună o unitate morfofuncţională.
Arhitectura capsidală poate îmbrăca următoarele tipuri de simetrie:
• cubică-icosaedrică;
• helicoidală;
• binară, helicoidal-icosaedrică.

10. Etapele replicării virusurilor – Replicarea virusurilor cu genom ADN

Sunt virusuri mai omogene în ceea ce priveşte mecanismele de multiplicare deoarece au genom ADN dublu
spiral şi replică, transcriu şi ansamblează în nucleul celulei.
-Transcripţia (sinteza de ARNm) în celule infectate litic şi în celule transformate:
Transcripţia de ARNm specific viral are loc în nucleu pe matriţa ADN dublu spiral prin mecanisme identice
transcripţiei de ARNm celular, printr o enzimă (ARN polimeraza ADN dependentă) similară ARN
polimerazei II celulare.
Proteinele precoce sintetizate sunt enzime virale implicate în sinteza pe matriţă de ADN parental, prin
replicare semiconservativă, a spirei de ADN intermediar (“forma replicativă”) şi servesc pentru
confecţionarea de molecule ADN progen (prin ADN polimerază ADN dependentă) similare modelului
parental.
Moleculele ADN progen servesc pentru confecţionarea de nou ARNm pentru proteine structurale (proteine
tardive), şi ca genom ADN din care se asamblează virionii descendenţi.
-Translaţia (sinteza de polipeptide) în celule infectate litic şi celule transformate:
Proteinele codificate de virus sunt polimerazele virale, substanţe regulatoare a sintezelor gazdă sau virale,
proteine şi enzime structurale în virioni, enzime şi proteine implicate în eliberarea virionilor maturi.
În infecţia litică, genomul viral odată eliberat din capsidă este transcris în nucleul gazdei şi transcriptele
(molecule ARNm) sunt transportate în citoplasmă unde funcţionează ca matriţe pentru sinteza de polipeptide
În cursul infecţiei se induc antigene noi şi enzime celulare implicate în sinteza de ADN.
După replicarea ADN, virionii progeni sunt asamblaţi în nucleu, din genoamele virale nou sintetizate şi
polipeptidele structurale sintetizate în citoplasmă şi trecute apoi în nucleu.
 11. Capside cu simetrie cubică – icosaedrică

Examinate la microscopul electronic, particulele virale apar ca formaţiuni sferice sau cu contur hexagonal.
Analiza prin difracţie cu raze X arată că la numeroase virusuri capsomerele sunt organizate în jurul unor axe
perpendiculare caracteristice simetriei cubice, fiind un icosaedru.
Icosaedrul este un poliedru cu 20 de feţe triunghiulare echilaterale, 30 de muchii şi 12 vârfuri (vertexuri),
orientate după axe de simetrie rotaţională de tip 2/3/5.
Fiecare vertex reuneşte 5 feţe-penton, constituite din 5 subunităţi proteice (pentameri), pe muchiile şi feţele
icosaedrului situându-se hexonii, formaţi din 6 subunităţi proteice (hexameri). Pentonii sunt întotdeauna în
număr de 12, dar numărul hexonilor este variabil.
Exemple de virusuri cu simetrie icosaedrică pot fi:
• virusuri ADN: parvovirusurile (32 de capsomere), herpesvirusurile (162 de capsomere), adenovirusurile
(252 de capsomere);
• virusuri ARN: picornavirusuri, calicivirusuri (32 de capsomere). Reovirusurile prezintă particularitatea de a
avea capsidă dublă de tip icosaedric.
Trebuie specificat faptul că elementul de bază al capsidelor icosaedrice este simetria de tip icosaedric
(prezenţa axelor rotaţionale 2/3/5), forma fiind însă diferită la virusuri diferite.

12. Proteina M – descriere, rol

*Proteina matrix (proteina M) este prezentă practic la toate virusurile învelite, cu excepţia bunyavirusurilor.
Aceasta este situată pe faţa internă a învelişului viral, căptuşind dublul strat lipidic; la microscopul electronic
se observă ca un strat electrodens situat între învelişul viral şi nucleocapsidă (v. gripal, v. Sendai).
În stare purificată, are proprietatea de a se autoasambla în straturi duble paracristaline, care se organizează în
lame şi tuburi, vizibile la microscopul electronic pe faţa internă a membranei citoplasmatice a celulelor
infectate.
Proteina M apare în celulele infectate sub două forme, M1 şi M2, forma M1 fiind fosforilată
(paramyxovirusuri).
*Proteina M menţine integritatea învelişului viral. De asemenea are rol major în asamblare-înmugurire,
fenomen studiat cu precădere la orthomyxovirusuri şi paramyxovirusuri. Se leagă de glicoproteinele virale
inserate în membrana celulară şi de nucleocapside, fiind situs de recunoaştere pentru nucleocapsidele care se
aliniază sub membrana celulară, în locul unde sunt cantonate structurile ce vor fi încorporate în învelişul
viral; are rol în transferul ionic, fiind implicată în transportul ionilor de H. Absenţa sau sinteza defectuoasă a
proteinei M se corelează cu incapacitatea de a produce virus infectant.

13. Viroizii – descriere, funcţii

Viroizi sunt agenţi infecţioşi responsabili de boli ai unor plante superioare, cultivate la scară mare (boala
tuberculilor fuziformi ai cartofului, boli ale citricelor, nanismul si marmorarea crizantemelor etc). Infecţia
plantelor este de tip persistent, cu perturbări ale sintezelor proteice şi dereglări în sinteza hormonilor de
creştere.
Originea viroizilor nu este clarificată existând numeroase speculaţii teoretice conform cărora aceştia au
evoluat din introni (gene care nu se exprimă fenotipic) excizaţi în cursul mecanismelor de circularizare ale
ARNm, circularizarea fiind făcută de o ligază preexistentă în plantă; sunt rezultaţi din virusoizi, structuri
ARN circulare, asociate cu virusuri ale plantelor ce au rol de helper; provin din gene devenite libere, ce s-au
dezvoltat independent.
Examinaţi la microscopul electronic, viroizii apar ca formaţiuni liniare sau ca bastonaşe uşor curbate, cu o
lungime sub 50 nm şi diametrul de 2,5 nm. Viroizii sunt molecule unice de acid nucleic, constând din ARN
monocatenar închis, covalent, circular.

Viroizii nu au capsidă, care să protejeze ARN-ul în cursul transmiterii de la o celulă la alta.

Principalele caracteristici ale viroizilor sunt:
• funcţionarea ARN-ului şi ca enzimă (ribozima) implicată în secţionarea monocatenelor ARN nou-
sintetizate în unităţi monomerice, care apoi vor fi circularizate;
• absenţa aparentă a sintezelor, ARN-ul viroizilor neavând capacităţi codificante;
• replicarea, deşi dependentă de enzimele celulei gazdă, are loc în absenţa vreunui virus helper, deosebindu-
se astfel de virusurile defective.

14. Interrelaţii virus-celulă. Infecţia persistentă şi infecţia integrată

-Infecţia persistentă (endosimbiotică, necitocidă, cronică-ciclică) corespunde unui nivel diferit de

homeostazie manifestat prin aceea că celula infectată supravieţuieşte timp îndelungat producând, în mod
continuu sau intermitent virus complet, virioni maturi (infecţie productivă: genom viral exprimat integral)
sau numai unele componente virale, capside, acid nucleic (infecţie abortivă: genom viral parţial exprimat).
Celulele persistent infectate se pot transforma, în primul rând şi cel puţin, prin apariţia de polipeptide virale
exprimate pe membrană şi devin astfel „ţinte” pentru procesele imunitare şi neimunitare ale gazdei.
Decelarea infecţiei persistente devine posibilă folosind tehnici speciale ca de exemplu cultivare prelungită in
vitro a fragmente de organ, ca atare sau sub formă de cultură primară de celule, eventual şi prin cocultivarea
sau fuzionarea lor cu celule permisive.
-Infecţia integrată, neproductivă, latentă:
Altă formă de infecţie virală endosimbiotică este aceea în care atât virusuri ADN cât şi ARN sunt transcrise
în copii ADN, provirus care poate coexista timp foarte îndelungat cu genomul funcţional al gazdei, fără o
expresie decelabilă a genelor virale (genom viral represat).
Spre deosebire de infecţie, termen rezervat transmisiei orizontale, din afară, a virusului încapsidat, infectant,
transfecţia înseamnă transmiterea la o celulă nouă a formei intermediare replicative de acizi nucleici virali
sau de provirus (ADN). Provirusul şi eventual forme replicative pot fi transmise vertical, prin genom gazdă
pentru provirus sau ca episomi pentru forme intermediare replicative, la descendenţii celulei latent infectată.

15. Etapele replicării virusurilor – Adsorbţia

Adsorbţia. Coliziunea întâmplătoare între virioni şi celulă, care depinde de concentraţiile relative ale
virusurilor şi celulelor, este urmată de adsorbtia virusului pe suprafaţa celulei. Compoziţia ionică a mediului
şi în primul rând concentraţia de cationi influenţează adsorbţia. Ataşarea virusului depinde de interacţiunea
grupărilor sterice complementare prezente pe cele două suprafeţe. Prezenţa pe membrana gazdă a sediilor
receptor specifice pentru virus este o primă condiţie. Pentru ataşare, unele virusuri necesită prezenţa de
cofactori.
De exemplu, fagul T4 necesită prezenţa a 6 molecule de triptofan pentru fiecare virion înainte ca fibrele cozii
să se destindă şi să se fixeze pe receptorii specifici de pe peretele E. coli.
Adsorbţia, şi prin aceasta infecţia celulei susceptibile, poate fi împiedicată de anticorpul specific faţă de
structura de suprafaţă prin care se realizează ataşarea (de exemplu, anticorpul faţă de fibra cozii fagului T4,
fibra pentonei adenovirusului, hemaglutinina myxovirusului etc).

16. Capside cu simetrie binară

Reprezentanţii tipici sunt bacteriofagii, capul fagului având simetrie icosaedrică, iar coada simetrie
helicoidală.
Structura fagilor cu cap şi coadă
Aceşti fagi prezintă o simetrie binală: capul fagului este de simetrie cubică iar coada de simetrie helicală.
Fagul T2. Capul fagului este o prismă hexagonală bipiramidală în interiorul căruia se găseşte o moleculă
bicatenară de ADN, Aciditatea ADN este neutralizată de proteinele interne (proteine bazice), precum şi de
oligoproteine bazice şi poliamine (putrescina, spermidina). Partea periferică a capului este o capsidă, un
înveliş proteic gros de 6 nm care este alcătuit din aprox. 1000 molecule proteice, proteinele din cap
reprezentând aproximativ 80% din cantitatea totală de proteine din fag.
Coada fagului este în întregime de natură proteică, reprezentând aprox. 20% din cantitatea de proteină din
fag, aceste fiind diferite faţă de cele care intră în compoziţia capului fagului.
• cilindru axial este un cilindru gol, legat de baza capului;
• teaca cozii este un cilindru proteic situat în jurul cilindrului axial. Teaca cozii este alcătuită din 144
subunităţi (molecule proteice) grupate, în mod regulat în 24 tururi de spiră.
• gulerul este un disc subţire, hexagonal, situat între baza capului şi partea superioară a tecii; prin centrul
gulerului trece cilindrul axial care nu se fixează puternic de guler;
• placa bazală este, ca şi gulerul, un disc subţire, hexagonal situat la capătul distal al tecii. Placa are un
orificiu central prin care trece cilindrul axial care se fixează puternic de placă. În procesul de infecţie, placa
bază se desprinde de coadă şi în această stare ia formă de stea cu 6 ramuri. În placă se găseşte o enzimă litică
cu acţiune asupra peretelui celular bacterian.
Fagii T4 şi T6 se aseamănă cu fagul T2, dar ADN lor are o lungime şi greutate moleculară mai mică. Prezintă
un ADN liniar şi are capetele cu segvenţe redundantede baze azotate, conţin ATP şi ATP-ază şi coada lor
este contractilă.
Ceilalţi fagi T se caracterizează printr-un ADN şi mai scurt şi coadă necontractilă (nu conţin ATP şi ATP-
ază).

17. Neuramidazele virale – descriere, funcţii

Neuraminidazele sunt glicoproteine ancorate în dublul strat lipidic, tetrameri rezultaţi din unirea a patru
lanţuri disulfidice. Extremitatea distală globulară este sediul activităţii enzimatice. Acestea sunt detectate la
orthomyxovirusuri şi paramyxo-virusuri. Neuraminidazele au rol în scindarea acidului sialic din
glicoproteinele suprafeţei celulare, ceea ce facilitează intrarea virusului în celulă şi eliberarea lui din celulă.
Factorii de fuziune sunt glicoproteine situate în învelişul viral, sub formă de precursori inactivi F0. Sub
acţiunea proteazelor celulei gazdă, F0 inactivi se scindează în componentele F1 şi F2. Aceste componente
devin active, ca urmare a clivajului proteolitic ce determină modificări conformaţionale şi apariţia unui nou
N-terminal la F1 cu hidrofobicitate crescută.
Factorii de fuziune sunt prezenţi ca structuri specializate la paramyxo-virusuri, putând fi localizaţi şi pe alte
structuri ale învelişului viral ce au funcţii diferite.
Orthomyxo-virusurile exprimă împreună activităţile hemaglutinazice şi de fuziune, funcţiile neuraminidazice
fiind separate.

18. Învelişul viral – funcţii

O serie de virusuri ADN sau ARN prezintă un înveliş extern (peplos) care îmbracă nucleocapsida.
Învelişul viral se formează o dată cu eliberarea virusului din celula infectată, ca rezultat al înmuguririi
acestuia din membranele celulei gazdă, de exemplu membrana plasmatică (orthomyxovirusuri,
paramyxovirusuri, filovirusuri, retrovirusuri etc.) sau membrana nucleară (herpesvirusuri).
Principalele funcţiile ale învelişului viral sunt:
• are rol protector al nucleocapsidei virale, tratamentul cu solvenţi lipidici (eter, cloroform etc.) conduce la
dezintegrarea învelişului şi la inactivarea particulei virale;
• are rol de ataşare la receptorii celulari şi de iniţiere a ciclului infectant; în cazul v. gripal, hemaglutininele se
leagă de receptorul conţinând acid sialic, iar neuraminidaza scindează receptorii liberi, pentru a preveni
infectarea succesivă a celulei gazdă;
• participă în procesul de asamblare a virionului, prin prezenţa proteinei M;
• este suportul unor activităţi specific virale: hemaglutinare, hemadsorbţie, fuziunea membranelor celulare şi
hemoliza.
 19. Interrelaţii virus-celulă. Ciclul litic

Informaţia genetică eliberată din virion în celulă este completă şi este transcrisă şi translată integral, proces
care se soldează în final cu moartea celulei şi eliberare de virioni, completstructuraţi, încapsidaţi, maturi,
infectanţi. Tulpinile de virus care sunt la originea ciclului productiv citocid sunt etichetate drept tulpini
virulente („standard” sau „sălbatice”) şi se caracterizează prin capacitatea de transmisie orizontală (infecţia
începe prin ataşarea virionului la membrana celulei intacte.
Modelul de studiu al aspectelor cantitative ale ciclului de replicare citocid realizat pentru sistemul fag-
bacterie a fost ulterior extins şi la alte sisteme virus-gazdă.
Se defineşte „curba multiplicării sincronizate” (”one-step growth curve”) ca măsurarea numărului de virioni
realizat fazic într-un singur ciclu de infecţie. Pentru a se obţine această curbă, toate celulele trebuie să fie
infectate simultan cu virus, cu un număr echilibrat de unităţi infectante per celulă, iar cultura să fie testată
repetat pentru conţinutul în virus matur.
Durata ciclului litic variază de la 30 minute pentru bacteriofag până la 5-20 ore pentru virusuri animale.
Există 2 forme de curbe pentru un acelaşi sistem virus-gazdă, după cum proba supusă testării este sau nu
lizată artificial.

20. Etapele replicării virusurilor – Pătrunderea şi dezvelirea

Pătrunderea şi dezvelirea. În sistemul fag-bacterie, datorită rezistenţei peretelui celular, s-a dezvoltat un
mecanism special de străpungere şi introducere a acidului nucleic: după ataşare la perete prin fibrele cozii,
manşonul se contractă apropiind capul fagului de placa bazală; cilindrul axial rigid străpunge întâi placa apoi
peretele deja slăbit prin acţiunea muramidazei fagice prezentă în placa bazală. Tubul cozii se apropie de
membrana protoplastului şi acidul nucleic viral trece în citoplasmă. Capsida fagică rămâne la exteriorul
celulei şi doar o cantitate mică de proteină pătrunde în celulă în asociaţie cu acidul nucleic. Fagii filamentoşi
care se ataşează de pili trimit acidul nucleic în celulă prin canalul central al fimbriei.
Pătrunderea şi dezvelirea virusului vaccinia (poxvirus) (fig. 1.25) este un proces complex: după încorporarea
prin fagozom, într-un prim stadiu sunt îndepărtate învelişurile şi corpii laterali (prin hidrolaze) eliberând
nucleoproteina în citoplasmă; în stadiul următor are loc degradarea nucleoproteinei prin intervenţia ARN
polimerazei-ADN dependentă prezentă în virion şi care induce apariţia unei enzime virale noi, decapsidaza,
graţie căreia este eliberat acidul nucleic viral.

21. Capside cu simetrie helicoidală

Aspectul exterior al acestor capside este de structuri tubulare, flexibile sau rigide, de lungimi şi diametre
variabile, în funcţie de virus.
Din punct de vedere chimic, subunităţile componente sunt identice, interrelaţiile lor fiind echivalente.
Capsomerele învelesc acidul nucleic, alcătuind formaţiuni discoidale ce se aranjează printr-o mişcare de
rotaţie şi translaţie împrejurul axului central al helixului, ca în jurul unui şurub.
Ansamblul capsidal va avea aspectul unui cilindru cu structură helicoidală, mărimea lui fiind dependentă de
numărul capsomerelor. Legăturile necovalente dintre capsomerele adiacente conferă stabilitate structurilor.
Desfăşurate pe plan orizontal, se poate observa organizarea capsomerelor în reţea.
La capsidele de simetrie helicoidală (în speţă, ARN de sens negativ), proteinele componente alcătuiesc –
împreună cu genomul viral – complexe structurale strânse, nucleocapsida sau ribonucleoproteina. Disocierea
lor determină pierderea infectivităţii virale (orthomyxovirusuri, paramyxovirusuri). La aceste virusuri,
sintezele in vitro de virus infectant (pornind de la ADNc) nu au loc decât în condiţiile prezenţei complexelor
ribonucleoproteice.
 22. Principalele tipuri de enzime virale

Principalele tipuri de enzime virale pot fi grupate în:

• transcriptaze virale (replicaze): ARN-polimeraze ARN-dependente, componente ale virionului prezente la
virusurile ARN m.c. de sens negativ (paramyxo-virusuri, rhabdovirusuri, orthomyxovirusuri), dar şi la
virusuri cu ARN de sens pozitiv şi negativ (arenavirusuri) sau ARN d.c. (reovirusuri);
• ARN-polimerazele virale ADN-dependente participă la transcrierea ADN în ARNm (poxvirusuri);
• ADN-polimeraze virale ADN-dependente (herpesvirusuri);
• revestranscriptazele (retrovirusuri şi hepadnavirusuri) au rol multi-funcţional:
a) ADN-polimerază ARN-dependentă, ce transcrie genomul ARN în ADN;
b) ADN-polimerază ADN-dependentă;
c) integrază, ce integrează ADN proviral în ADN celular (funcţie prezentă numai la retrovirusuri).
• endonucleazele au rol de clivare a catenelor acizilor nucleici (având roluri diferite, în funcţie de virus).
Acestea sunt prezente la virusuri ARN (v. gripale) sau ADN (poxvirusuri). În cazul virusurilor cu potenţial
oncogen, sunt implicate în integrarea genomului viral în ADN-ul celular (SV40, adenovirusuri);
• poliadenilat-polimerazele, metiltransferazele, guanililtransferazele (poxvirusuri, reovirusuri) sunt enzime
necesare transcrierii şi modificărilor ARNm;
• proteinkinazele, timidinkinazele, dezoxicitindezaminazele (herpesvirusuri) accelerează transcrierea şi
replicarea genomului viral;

23. Particulele virale defective – descriere, funcţii

Virusuri defective sunt particulele virale cu genom incomplet („defective”), capabile de replicare numai prin
coinfecţie cu alt virus, care îi suplineşte funcţiile absente.
Virusurile defective pot lua naştere prin mecanisme intrinseci (dependente de virion) – se observă în general
la virusurile ARN cu variabilitate înaltă având drept cauză defectele de transcriere a genomului de către
transcriptaza virală, care conduc la mutaţii (deleţii, inserţii, mutaţii punctiforme) şi prin mecanisme extrinseci
(dependente de celula gazdă) - multiplicarea în celule nepermisive determină apariţia unor structuri virale
incomplete, nereplicative, ciclul infecţios fiind de tip abortiv. Pentru realizarea ciclului de multiplicare,
virusurile defective necesită prezenţa altor virusuri coinfectante, ajutătoare (helper), cu genom intact care,
prin sintezele ce le promovează, să le completeze setul produselor deficitare. Mecanismele moleculare,
intergenomice, care conduc la suplinirea funcţiilor lipsă sunt de complementaritate.

24. Morfologia virusurilor

Examinate la microscopul electronic, virusurile prezintă o diversitate de forme (fig. 1.9):

• sferică (v. gripale, v. paragripale, v. herpetice etc);
• cilindrică, bastonaş rigid sau flexibil (v. mozaicului tutunului, fagi);
• paralelipipedică (v. variolic, v. vaccinia);
• formă de cartuş (v. rabic);
• filamentoasă (v. Ebola);
• sferică, având prelungiri în formă de coadă (bacteriofagi).
Structura fină a morfologiei virale s-a studiat la microscopul electronic:
• pe secţiuni ultrafine de celule şi ţesuturi, infectate;
• în preparate virale purificate, după coloraţie negativă cu acetat de uranil, fosfotungstat de potasiu sau
îngheţare cu azot lichid;
• în preparate virale purificate, cristalizate, prin difracţie cu raze X, fiind examinate la nivel de rezoluţie
atomică.
 25. Etapele replicării virusurilor – Replicarea virusurilor cu genom ARN

Sunt 3 categorii care se diferenţiază total prin mecanismul de transfer al informaţiei de la genom la
polipeptide:
- genomul viral este mesager (funcţionează ca ARNm) şi este translat direct în polipeptide (de exemplu,
picornavirus şi togavirus, fagi ARN).
ARN-ul din genomul picornavirus are aceeaşi polaritate cu ARNm de aceea este adecvat translaţiei directe şi
ca urmare se realizează un polipeptid gigant care este apoi clivat de enzime proteolitice în cele 4 polipeptide
structurale capsidale. Totodată este sintetizată ARN-polimeraza virală care confecţionează matriţe ARN
complementare genomului şi care vor servi pentru sinteza de molecule ARN progen.
- ARNm este transcris direct de pe genom de către o transcriptază (ARN polimerază - ARN dependentă)
asociată virionului deoarece în citoplasma celulei nu există mecanisme de prelucrare de molecule mari de
ARNm. ARNm este complementar genomului în ceea ce priveşte secvenţa bazelor şi urmează a fi translat în
polipeptide (de exemplu, orthomyxovirus, para-myxovirus, reovirus, togavirus).
- ARN-ul virusurilor din familia Retroviridae (oncornavirus şi lentivirus) transcrie în final un ARNm omolog
genomului viral ca secvenţă însă printr-un intermediar ADN.
Genomul oncornavirus este format din 4 segmente ARN monospiral asociat cu o enzimă virală specifică,
revers-transcriptaza (ADN polimeraza-ARN dependentă) care realizează pe matriţa ARN virală o spiră ADN
complementară, alcătuind un hibrid ARN/ADN tranzitor; ulterior, pe spira ADN se sintetizează o a doua
spiră ADN complementară. Acest ADN dublu spiral migrează în nucleu pentru a fi integrat prin intervenţia
ADN-ligazei şi de unde, ulterior, se comportă ca un ADN nuclear inducând fie ciclul litic productiv, fie ciclul
neproductiv transformant.