Sunteți pe pagina 1din 2

Ion Barbu, Riga Crypto şi lapona Enigel

Tema și viziunea despre lume / Modernismul unui text liric barbian

Riga Crypto şi lapona Enigel se încadrează în a doua perioadă a creaţiei lui Ion Barbu, numită de Tudor
Vianu etapa baladesc-orientală. Această operă este emblematică pentru modernismul barbian, precum și pentru
viziunea despre lume a poetului, dezvăluind apetența pentru cunoaștere și dorința de inițiere în alcătuirea
universului și a ființei grație artei, integrând referințe culturale ale căror sensuri sunt redate printr-o
alegorie.
Pluralitatea sensurilor susține ambiguitatea voită, specifică modernismului. Deși, la prima lectură, opera
pare să ilustreze o legendă despre apariția ciupercilor otrăvitoare, printr-o analiză atentă, ea relevă un nivel superior
de profunzime, ca alegorie a ființei. Ion Barbu propune o altă variantă de lectură a unei situaţii consacrate în poezia
romantică: incompatibilitatea a două fiinţe animate de scopuri individuale, un „Luceafăr întors”. Totodată,
viziunea modernă este susținută și de încălcarea convențiilor constitutive ale genurilor și speciilor
consacrate anterior, deoarece poemul barbian, subintitulat baladă, adoptă o formulă narativă - povestirea
în ramă - generatoare de noi sensuri, cele două părți fiind dezvoltate pe motivul nunții dilematice: una împlinită,
devenită cadrul relatării celeilalte, inițiatice și neîmplinite.
La nivel tematic, se remarcă interferența mai multor aspecte, Riga Crypto şi lapona Enigel fiind un poem
pe tema iubirii imposibile și a cunoașterii, balada propunând o alegorie modernă despre condiţia limitată şi
limitativă a omului, un act artistic superior, ce inițiază în sfera cunoașterii.
Metafora „cântec larg” prezentă în prolog sugerează plurivocitatea actului artistic inițiatic. Se conturează
totodată atmosfera ritualică necesară reiterării de către menestrel a unui „cântec larg” - povestea lui Enigel şi a lui
Crypto. Alăturarea numelor celor două personaje lirice indică deja tema iubirii tragice, asociată dorinței de
cunoaștere, de inițiere prin cântec. Spre deosebire de un moment anterior – „Cu foc l-ai zis acum o vară” –
„spunerea” actuală este însoţită de o altă stare de spirit: „Azi zi-mi-l stins, încetinel, / La spartul nunţii, în cămară”.
Invocația este repetată de trei ori, ceea ce determină ruperea menestrelului de lumea cotidiană și pătrunderea în
starea de grație necesară actului inițiator.
Incipitul „poveștii” are, prin formula introductivă și verbul arhaic „împărățea”, rezonanță de basm și
plasează povestea într-un timp nedeterminat, conferindu-i caracter exemplar. Portretele celor doi, realizate prin
descriere, accentuează nepotrivirea: dorința lui Crypto de a se sustrage dominaţiei efemerului, aspirând spre
realizarea în altă condiţie, iar năzuința lui Enigel de a merge către soare se înscrie într-un proces de căutare
perpetuă, de împlinire a spiritului reprezentat de motivul soarelui, recurent în lirica barbiană. Se conturează
astfel opoziția aproape romantică dintre dionisiacul simbolizat de Crypto și apolinicul spre care aspiră ființa
umană.
Întâlnirea celor doi se produce în visul laponei, care se îndreaptă spre sud, într-o mişcare ritualică, amintind
transhumanţa. Această secvență este relevantă pentru tema baladei și viziunea originală a poetului modern,
ideile poetice dezvăluind tragismul neobișnuitei povești. Ajunsă în poiana în care domnește Crypto, Enigel cade
într-o stare onirică determinată de efluviile hipnotice ale ”mușchiului crud”. Rugămintea adresată acesteia de
”mirele poienii” urmăreşte oprirea ei în spaţiul umbrei. Ritualic, sunt adresate trei invocaţii şi se oferă trei
simboluri ale lumii vegetale: „dulceaţă”, „fragi”, „somn fraged şi răcoare”, conferind simetrie discursului. Toate
ofertele sunt refuzate, întrucât şi Enigel urmăreşte desăvârşirea în alt plan, superior, atrasă irepresibil de soare:
„Mă-nchin la soarele-nţelept, / Că sufletu-i fântână-n piept, / Şi roata albă mi-e stăpână / Ce zace-n sufletul-
fântână” ce simbolizează atingerea unui nivel spiritual superior, evoluţia. Despărţirea lor se realizează în
împrejurări dramatice: riga Crypto, surprins de soare, se metamorfozează în ciupercă otrăvitoare. Opoziția dintre
metaforele „sufletul-fântână” și „Pahar e gândul, cu otravă” potențează antagonismul celor două personaje lirice,
prefigurându-se destinul tragic al făpturii inferioare generat de cutezanța de a încerca să-și depășească limitele.
Semnificativ pentru problematica modernistă a operei este și finalul. Enigel este ”preacuminte”, iar plânsul ei
sugerează ideea că, deși Crypto suportă metamorfoza malignă, sub imperiul soarelui care maculează lumea lui,
lumea instinctelor, a trăirii prin simțuri, drama este a laponei care înțelege complexitatea și limitele condiției pe
care o reprezintă, ființa umană pendulând permanent între real și ideal, între relativ și absolut, între tentație și
aspirație, între dionisiac și apolinic. Ea își recunoaște tentația rămânerii „în somn fraged și răcoare”, dar si-o
reprimă întrucât, ființă superioară, înzestrată cu rațiune, are dorința de a-și atinge aspirația sub semnul soarelui. Se
dezvăluie astfel pluralitatea sensurilor ce sunt încifrate în forma alegorică a poveştii de iubire eşuate dintre cei doi,
care este o meditaţie profundă asupra destinului uman şi a complexităţii acestuia.
Titlul susţine tema textului şi face trimitere la marile povești de dragoste din literatura universală (Romeo și
Julieta, Tristan și Isolda), însă protagoniștii operei barbiene sunt antagonici, făcând parte din regnuri diferite și
având aspirații distincte, aspecte ce determină incompatibilitatea lor. Cele două sintagme nominale ilustrează
personaje romantice situate în opoziție, subliniindu-le caracteristicile: Crypto este „regele – ciupearcă”, făptură
inferioară, trăind în planul vegetativ, numele său putând fi asociat cu adjectivul criptic sau cu substantivul
criptogamă (ciupercă). Acesta tinde la ceva mai presus de limitele sale și va fi pedepsit, dionisiacul întorcându-se
malign asupra propriei făpturi. Lapona Enigel este făptura umană ce întruchipează principiul feminin, venind din
țara ghețurilor veșnice, din spațiul boreal și aspirând la cunoașterea absolută sub semnul soarelui, Enigel având o
rezonanță exotică și trimițând către latinescul angelus, întărind astfel ideea diferențeleor ireconciliabile, prin
sugestia apolinicului.
Viziunea originală a poetului se remarcă și la nivelul limbajului poetic, a cărui expresivitate neobișnuită
rezultă atât din ornamentația stilistică, dar și din valorificarea registrului lexical arhaic voit, ale cărui sonorități
trimit către basm, către sfera atemporalului: „menestrel”, „beteli”, „funtă”, „ospăț”, „rigă”, „crai”. Barbu
exploatează forța de sugestie a epitetelor și a metaforelor populare: „preacuminte Enigel”, „mult îndărătnic
menestrel”, „pat de râu și humă unsă”, „crai Crypto, inimă ascunsă”, „sufletul fântână”, aceste elemente lexicale
și stilistice țesând o atmosferă incantatorie și prinzând în magia sa pe receptor.
Așadar, balada depășește astfel nivelul prim, al iubirii tragice dintre reprezentanții a două lumi
incompatibile, devenind „un cântec larg” ce inițiază în sfera cunoașterii profunde, impunând o viziune poetică
modernă, redând o lume de esențe contemplată prin spirit.

S-ar putea să vă placă și