UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ

VETERINARĂ A BANATULUI TIMIŞOARA

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
CICLUL DE MASTER: UTILIZAREA DURABILĂ A TERENURILOR
AGRICOLE

Eroziunea Solului

Coordonator: Sef lucrari . Dr. Lato Karel Iaroslav

Întocmit:
Ing. Mihai George - Olariu
Anul I, Master

TIMIŞOARA
2021
Cuprins
Introducere
Capitolul. 1 Solul – generalităţi
1.1 Definiţia solului
1.2 Poluarea solului
1.3 Degradarea solului

Capitolul. 2 Degradarea prin eroziune

2.1.Clasificarea proceselor de eroziune
2.2. Eroziunea hidrică
2.3. Eroziunea eoliană
2.4. Cauzele eroziunii
2.5. Poziţie şi amploare
2.6. Legături cu alte procese de degradare a solului şi/sau probleme de
mediu
2.7. Importanţa combaterii eroziunii

2.8. Amenajări pentru combaterea eroziunii solului

Bibliografie
 Introducere

Una dintre cele mai importante componente ale biosferei este solul.
Solul este stratul afânat, moale şi friabil, care se găseşte la suprafaţa scoarţei
terestre, şi care împreună cu atmosfera constituie mediul de viaţă al plantelor.
Degradarea solului este procesul care determină distrugerea stratului fertil de
la suprafaţa şi imposibilitatea refacerii lui.
Acţiunea antropică asupra solului prin defrişare, aratul pajiştilor a avut drept
consecinţă apariţia „pământurilor rele” pe care nu se mai formează vegetaţia.
Solul este învelişul afânat de la suprafaţa uscatului, în care plantele îşi înfig
rădăcinile. El este un corp natural format în timp îndelungat în urma unor procese
pedogenetice şi are alcătuire complexă.
În ţara noastră protecţia mediului înconjurător constituie o problemă de interes
naţional în scopul păstrării echilibrului ecologic, menţinerii şi îmbunătăţirii calităţii
factorilor naturali, asigurării unor condiţii de viaţă şi de muncă tot mai bune
generaţiilor actuale şi viitoare. În afară de beneficiile unei vieţi într-o lume mai puţin
poluată şi mai echilibrată, nevoia unei dezvoltări raţionale, devine din ce în ce mai
acută, odată cu răspândirea globală a industrializării.
Solul reprezintă un adevărat laborator complex şi eficace de depoluare, neutralizare,
reciclare şi valorificare a reziduurilor.

Capitolul. 1 Solul – generalităţi

1.1. Definiţia solului

Solul este materialul fragil şi afânat, care acoperă într-un strat subţire toată
suprafaţa scoarţei terestre. Fără el, continentele ar fi lipsite de majoritatea faunei şi
florei.
Prin sol se înţelege corpul natural situat la suprafaţa scoarţei terestre,
formaţiunea naturală cea mai recentă de la partea superioară a litosferei, format sub
influenţa factorilor externi (litosferă, atmosferă, hidrosferă, biosferă) şi a timpului,
numiţi factori pedogenetici, având drept proprietate esenţială fertilitatea.
Solul este produsul transformării rocilor primare sub efectul conjugat al apei,
al aerului, al temperaturii acestora şi al vieţii vegetale şi animale, inclusiv umane.
Deci, solul este partea superioară a litosferei, transformată prin prezenţa şi acţiunea
conjugată a hidrosferei, atmosferei şi biosferei.
Încă de la apariţia sa, omul a utilizat solul în funcţie de necesităţile de moment ale
sale: suport în deplasare, adăposturi ocazionale sau permanente, material pentru
obiecte de ceramică, pictură, materiale de construcţie, agricultură, încălzire etc.
Solul, ca şi aerul şi apa, este un factor de mediu cu influenţă deosebită asupra
sănătăţii. De calitatea solului depinde formarea şi protecţia surselor de apă, atât a
celei de suprafaţă, cat mai ales a celei subterane.
Poluarea este deosebit de evidentă şi în cazul solului. Deşeurile de tot felul
care nu au fost evacuate în ape şi aer acoperă uscatul tocmai în locurile aglomerate
unde fiecare metru pătrat este intens şi multiplu solicitat, degradează terenurile
agricole tocmai acolo unde sunt mai fertile, urâţesc natura tocmai acolo unde este mai
căutată pentru frumuseţea ei. Încă o contradicţie a civilizaţiei: alături de capacitatea
de a crea un mediu de viaţă acceptabil, chiar şi în spaţiul cosmic, stă rezolvarea
precară a salubrităţii solului. Deşeurile solide constituie numai un aspect al
problemei, solul mai este supus acţiunilor poluărilor din aer şi apă.
Solul este locul de întâlnire al poluanţilor. Pulberile din aer şi gazele toxice
dizolvate de ploaie în atmosferă se întorc pe sol. Apele de infiltraţie impregnează
solul cu poluanţi antrenându-i spre adâncimi, iar râurile poluate infectează suprafeţele
inundate sau irigate. Aproape toate deşeurile solide sunt depozitate prin aglomerare
sau aruncate la întâmplare pe sol. Dacă nu ajung în ape, sunt depozitate pe anumite
terenuri, limitând poluarea la suprafeţe mai reduse, dar există şi pericolul infiltrării în
pânza freatică. Elementele poluante ale solului sunt grupate în 3 categorii:
elemente biologice, reprezentate de organisme (bacterii, viruşi, paraziţi), eliminate de
om şi de animale, fiind în cea mai mare parte patogene. Ele fac parte integrantă din
diferite reziduuri (menajere, animaliere, industriale);
elemente chimice, în cea mai mare parte de natură organică. Importanţa lor este
multiplă: servesc drept suport nutritiv pentru germeni, insecte şi rozătoare, suferă
procese de descompunere cu eliberare de gaze toxice şi pot fi antrenate în sursele de
apă, pe care le degradează;
elemente fizice care provoacă dezechilibrul compoziţiei solului: inundaţii, ploi acide,
defrişări masive.
În general, ploile antrenează în şuvoaie particulele pe care le desprind din
pământ, formează torente care „spală” straturile de humus şi cară cu ele în ape
fertilitatea solului; în urma lor, terenurile dezgolite se degradează, devin laterizate
(acoperite cu o crustă de oxizi de fier) sau podzolite (lipsite de humus), în ambele
cazuri fiind neproductive şi nefolositoare.
Apa din ploi acţionează distructiv în general datorită efectului de şiroire care
se manifestă îndeosebi la nivelul terenurilor accidentate. Fiecare cută simplă a
terenului poate în câţiva ani să devină o râpa a cărei adâncimi să atingă câţiva zeci de
metri şi către care converg apele colectate în cuprinsul unui bazin cu suprafaţa întinsă.
Se ajunge, astfel, nu numai la înlăturarea solului, ci şi la erodarea profundă a rocii-
mamă.
O cauză importantă a degradării solului o reprezintă irigaţiile, adică tocmai
acel mijloc tehnic chemat să asigure în cele mai multe cazuri recolte bogate,
înlăturând capriciile vremii. Făcute în mod neraţional, fără a ţine seama de condiţiile
pedoclimatice specifice, acestea provoacă însă salinizarea sau excesul de apă. Un
prim aspect al poluării solului îl constituie reziduurile solide industriale. Se apreciază
că circa jumătate din cantităţile de materii prime industriale, ajung sub formă de
reziduuri şi deşeuri; din acestea aproape o treime pot fi considerate ca nocive sau
toxice.
Un loc important printre poluanţii solului deţin diversele substanţe chimice
rezultate de la întreprinderile industriale şi pesticidele folosite în cantităţi excesive.
Aceste substanţe, de fapt adevărate otrăvuri, transportate de apele de ploaie, se
acumulează treptat în sol şi, pătrunzând în rădăcinile şi ţesuturile plantelor, ajung în
hrana omului.
1.2. Poluarea solului

Poluarea reprezintă o modificare a factorilor mediului biotic şi abiotic, sub

acţiunea poluanţilor, care reprezintă deşeuri ale activităţii umane.
Poluanţii sunt substanţe chimice (pesticide, ţiţei, gaze, metale grele etc),
factori fizici (zgomote, căldura, radiaţii ionizante etc) sau biologici (microorganisme
patogene).
 Poluarea s-a amplificat pe măsura creşterii numerice a omenirii, a creşterii
necesitaţilor umane şi a dezvoltării de noi tehnologii. Adeseori, între pătrunderea
poluanţilor în mediu si efectele lor este un decalaj în timp şi în spaţiu, decalaj ce se
datorează modului în care se desfăşoară procesele ecologice.
Efectele poluării solurilor:
Reduce fertilitatea solului;
Nedezvoltarea plantelor;
Scăderea cantitati de O2;
Eroziunea;
Moartea plantelor şi animalelor din sol.

1.3. Degradarea solului

Solul este acel strat al scoarţei pământului cu o structură afânată şi friabilă

asupra căruia acţionează şi-l transformă agenţii atmosferici, plantele, animalele şi
oamenii care-l folosesc.
Fertilitatea este cea mai importantă proprietate a solurilor necesară dezvoltării
vegetaţiei cu rol primordial în primenirea aerului (circuitul oxigenului şi carbonului în
natură).
Degradarea solului (Fig. 1) reprezintă reducerea sau pierderea productivităţii
biologice a terenului ca urmare a diferitelor procese, inclusiv a celor rezultate din
activităţile omului, şi includ, printre altele: eroziunea prin apă sau aer (vânt),
deteriorarea însuşirilor fizice, chimice sau biologice, pierderea vegetaţiei.
Terenul degradat terenul rezultat în urma acţiunii fenomenelor sau proceselor
de degradare. Degradarea poate avea cauze naturale, de exemplu: ravene (vale
strâmtă cu versanţi abrupţi, formată prin eroziune de şuvoaie), grohotişuri, surpări,
etc., sau cauze antropice, de exemplu : halde, taluzuri artificiale, terenuri decopertate

de stratul de sol.

Principalele procese ale degradării solului pe glob, care afectează în diferite

grade de intensitate mari suprafeţe, sunt:
eroziunea hidrică şi eoliană (care determină pierderea stratului fertil de sol de la
suprafaţă, deformarea terenului, colmatarea şi sedimentarea)
compactarea,
excesul de apă,
sărăcirea solului în materie organică şi elemente nutritive,
salinizarea,
acidifierea,
poluarea.

Capitolul. 2 Degradarea prin eroziune

Prin eroziune se înţelege procesul de distrugere şi deplasare a solului sau a

rocii de suprafaţă, datorită unor agenţi dinamici externi, dintre care cei mai activi sunt
apa şi vântul (Fig.2).

Fig. 2 - Eroziune a unei faleze maritime la Southerndown în sudul Tării Galilor,

Regatul Unit

Eroziunea ca formă de degradare a solului sau a rocilor, se datorează acţiunilor

ploilor, vântului şi omului care prin lucrările agricole (Fig. 3), a distrus textura
solului, l-a dezgolit în faţa radiaţilor solare şi l-a sărăcit de asociaţiile vegetale
naturale.
Fig. 3 - Eroziune într-o zonă cultivată cu grâu lângâ Universitatea Statului
Washington, SUA

Omul, printr-o folosire abuzivă a pământului, a dus la o micşorare a capacităţii

de reţinere a apei în sol. Aceasta se evaporă sau se scurge rapid la suprafaţă,
provocând dese inundaţii, deoarece lipseşte stratul cu vegetaţie arborescentă care să
„amortizeze” efectele precipitaţiilor puternice. Această eroziune se datorează poluării
cu pesticide şi îngrăşăminte chimice, ploilor acide, tăierilor masive de păduri,
lucrărilor necorespunzătoare ale solului, care în timp degradează textura acestuia.
Alunecările de teren sunt şi ele foarte devastatoare.
Eroziunea a afectat în ultimul secol pe întreg globul 20 mil km2 din terenurile
cultivate, adică 28% din suprafaţa lor. În ţara noastră suprafaţa supusă eroziunii este
de circa 7 milioane hectare, fiind afectată zona centrală a Transilvaniei, Podişul
Bârladului şi zona Subcarpaţilor de Curbură.
Se ştie că solul uscat, degradat şi lipsit de vegetaţie, formează norii de praf cu
acţiune devastatoare. Aşa s-a întâmplat în anul 1934 în statele americane – Kansas,
Texas şi Oklahoma, când solul a fost erodat pe o suprafaţă de 450.000 km2, până la o
adâncime de 25 cm, în unele locuri, constituind cea mai mare catastrofă, a cărei cauză
a fost acţiunea omului necontrolată.
Ca măsuri de evitare a eroziunii, omul a folosit încă din vechime, mai ales în
Asia, cultivarea în terase limitate de şanţuri care reţin apa; aratul în brazde, care
urmează curbele de nivel, acoperirea în permanenţă a solului cu un strat de resturi
vegetale sau de culturi care să restabilească echilibrul chimic în sol.

2.1.Clasificarea proceselor de eroziune

Clasificarea proceselor de eroziune depinde de criteriile de clasificare adoptate.

După perioada de timp când s-a produs eroziunea:
Eroziune geologică
este de foarte lungă durată;
a creat reţeaua hidrografică de azi prin eroziunea desfăşurată de cursurile nivofluviale
şi glaciofluviale asupra formelor de relief apărute în urma proceselor tectonice şi
orogenetice. În privinţa formării văilor de eroziune (majoritatea văilor actuale) există
două teorii fundamentale de formare:
teoria ciclului unic de formare ( Davis ) care admite un singur ciclu format din 5
stadii : stadiul copilăriei, adolescenţei, tinereţii, maturităţii şi bătrâneţii, şi
teoria ciclurilor multiple de formare, fiecare ciclu fiind alcătuit din 3 stadii: stadiul
eroziunii în adâncime, stadiul eroziunii laterale şi stadiul depunerilor.
a ajuns la un echilibru stabil în zilele noastre deci se poate considera o eroziune
normală.
Eroziune contemporană
intensitate mai mică dacă se desfăşoară în mod natural;
se desfăşoară peste formele create de eroziunea geologică veche în condiţiile
climatice actuale;
formează microrelieful actual;
este o eroziune normală dar influenţată de om devine o eroziune accelerată.
După intensitatea cu care se manifestă eroziunea:

Eroziune normală
Prin eroziune normală înţelegem eroziunea imperceptibilă produsă în condiţii
normale, neinfluenţate de acţiunea omului şi al cărui efect se face resimţit numai după
perioade foarte mari de timp.
Eroziunea normală poate fi înlocuită prin acţiunea naturală de regenerare a solului,
deci se poate considera ca un fenomen nevătămător.

Eroziune accelerată
Prin eroziunea accelerată se înţelege eroziunea a cărei intensitate este mai mare decât
capacitatea de regenerare naturală a solului.
Eroziunea accelerată (Fig. 4) determină degradarea solului şi îşi pierderea capacităţii
de producţie.
Fig. 4 – Exemple de degradare accelerată

c) După factorul natural care contribuie la producerea eroziunii:

Eroziunea produsă de apă
Eroziunea produsă de vânt
Eroziunea datorată variaţiilor de temperatură şi a gheţurilor

d) După formele urmărilor produse de eroziune:

Eroziunea în adâncime

Eroziunea de suprafaţă

Principalele forme ale eroziunii de suprafaţă sunt :

- Eroziunea primară (prin impact) – apare datorită
acţiunii dinamice a picăturilor de ploaie sau irigatiei
prin aspersiune.
- Eroziunea secundară (plană) – apare ca urmare a
unor scurgeri de apă ce se produc la suprafaţă
terenului sub acţiunea unor straturi de apă subţiri şi
continui.
- Eroziunea liniară – prin şiroire sau rigole – este
forma cea mai frecventă şi se manifesta prin
concentrarea apei de scurgere în microdepresiunile
naturale ale versantului într-o serie de rigole;
reprezintă graniţa dintre eroziunea de suprafaţă şi cea
de adâncime.
Eroziunea apare în orice zonă de coastă. Aceasta se
poate datora vântului (eroziune eoliană) sau apei
(eroziune hidrică). În cazul eroziunii hidrice solul
transportat de apă se va depune în zone mai joase sau
va ajunge odată cu râurile în mare. În circa 1 milion de ani s-au format munţi noi prin
înălţarea rocilor cu creşterea distanţei faţă de nivelul mării.

2.2. Eroziunea hidrică

Eroziunea hidrică (Fig. 5) depinde de mai mulţi factori şi anume de cantitatea de

precipitaţii, de vânt, de înălţime, de gradul de înclinare şi forma pantei, de vegetaţie şi
de gradul de acoperire. Cu cât precipitaţiile sunt mai intense şi gradul de acoperire cu
vegetaţie mai mic cu atât eroziunea este mai intensă. Picăturile de ploaie cad direct pe
sol ceea ce determină distrugerea structurii solului, iar capacitatea acestuia de a reţine
apa se reduce. Apa se va scurge pe suprafaţă şi va căra odată cu ea particulele de sol
care se vor acumula la baza pantei. Fenomene similare au loc şi când se topesc
zăpezile dacă apa rezultată nu poate fi preluată de subsolul îngheţat.

Fig. 5 – Fenomene de eroziune a solului în zona Pisanets

Vegetaţia este unul din cei mai importanţi factori care influenţează eroziunea. Un sol
neacoperit de vegetaţie este mult mai puternic erodat decât cel acoperit cu vegetaţie
de mici dimensiuni. Cele mai multe culturi pot contribui la eroziune datorită faptului
că pentru perioade mari de timp solurile sunt neacoperite de vegetaţie (mai ales în
cazul porumbului sau sfeclei de zahăr).
Nu toate solurile sunt erodate la fel. Rezistenţa solului la eroziune creşte cu cât
coeziunea dintre particule este mai mare, cu mărimea particulelor de sol şi cu
creşterea permeabilităţii pentru apă. Particulele de dimensiuni mici pot fi mai uşor
preluate de apă sau vânt decât cele de dimensiuni mari. În acest sens, solurile cu
conţinut ridicat de pulberi sunt mai uşor erodate decât cele nisipoase.
Prin eroziune baza de dezvoltare pentru plante, animale şi oameni dispare. Protecţia
solului de eroziunea datorată apei se poate realiza prin adaosul de substanţe organice
(humus) şi/sau calcar care stabilizează solul. Solurile de pe zonele aflate în pantă
trebuie cultivate corect prin amenajarea de terase şi evitarea compactării solului.
Solurile compactate se erodează mai rapid decât cele necompactate. În Germania se
găsesc multe terase amenajate pentru culturi speciale ca de exemplu pentru culturi de
viţă-de-vie. Pentru reducerea eroziunii solul acesta trebuie să fie acoperit de vegetaţie
în toate anotimpurile (cu păşuni), să se cultive plante intercalat sau să se introducă
material organic suplimentar în sol.
Eroziunea hidrică este prezentă pe 6,3 milioane ha, din care 2,3 milioane amenajate
cu lucrări antierozionale, în prezent degradate puternic în cea mai mare parte; aceasta
împreună cu alunecările de teren (circa 0,7 milioane ha) provoacă pierderi de sol de
pană la 41,5 t/ha/an.
Eroziunea prin apă este, pe departe, cea mai importantă formă a degradării terenului,
afectând 1094 milioane hectare, regăsindu-se în toate continentele, fiind ceva mai
intensă în climatele umede. Dintre diferitele forme de manifestare a eroziunii cea mai
raspândită este scurgerea de suprafaţă, afectând la nivel mondial 920 milioane
hectare, din care 220 milioane hectare sunt atât de grav degradate, încât nu mai pot fi
redate agriculturii, astfel că trebuie scoase din circuitul agricol.
În Europa, în zonele vulnerabile, intensificarea eroziunii a fost determinată de
practicarea agriculturii convenţionale, afectând aproape toate ţările într-o masură mai
mare sau mai mică.
Astfel, aproximativ 115 milioane de hectare (12 % din totalul teritoriului, adică de
aproape de două ori suprafaţa Franţei) sunt afectate de eroziune hidrică si 42 de
milioane hectare (4 % din teritoriul Europei) sunt afectate de eroziune eoliană.
În tara noastră, eroziunea prin apă afectează aproape 50 % din terenurile agricole şi
arabile, anual pierzându-se prin eroziune aproximativ 126 milioane de tone sol fertil.

2.3. Eroziunea eoliană

Eroziunea datorată vântului are loc în zonele cu puternici curenţi. Pentru reducerea
eroziunii vântului se pot lua aceleaşi măsuri ca şi pentru eroziunea datorată apei (cu
excepţia amenajării de terase). O măsură importantă care reducere eroziunea eoliană
este plantarea de perdele de vegetaţie protectoare.
Eroziunea eoliană se manifestă pe aproape 0,4 milioane ha, cu pericol de extindere,
cunoscând că, în ultimii ani, s-au defrişat unele păduri şi perdele de protecţie din zone
susceptibile acestui proces de degradare.
Intensificarea proceselor erozionale determină:
reducerea adâncimii de înrădăcinare a plantelor;
scăderea continuţului de apă accesibilă şi de nutrienţi.
Pierderea progresivă a stratului superficial de sol reduce sever fertilitatea si
productivitatea solului.
În ţara noastră, procesul de eroziune eoliană a solului este mai raspândit în zonele
unde predomină solurile nisipoase din zona de sud a Olteniei, partea de est a Câmpiei
Române şi nord-vest a Câmpiei Vestice.

2.4. Cauzele eroziunii

Eroziunea hidrică este un proces natural, principalii factori sunt ploile intense,
topografia, conţinutul redus de materii organice din sol, procentul şi tipul de acoperire
cu vegetaţie. Totuşi, acest proces este intensificat şi accelerat prin activităţile umane,
cum ar fi tehnicile de lucrare a solului şi practicile de recoltare necorespunzătoare,
modificarea condiţiilor hidrologice, defrişarea şi marginalizarea sau abandonarea
terenurilor.
Pagube produse de eroziunea hidrică:
Pierderea materiei organice
Degradarea structurii solului
Compactarea suprafeţei solului
Infiltrarea redusă a apei
Alimentarea redusă cu apă a pânzei freatice
Pierderea de sol la suprafaţă
Îndepărtarea substanţelor nutritive
Creşterea procentului de materiale grosiere din soluri
Şiroire şi formare de rigole (Fig.6)
Dezrădăcinarea plantelor
Scăderea productivităţii solului
Fig. 6 – Exemplu de eroziune în rigole

2.5. Poziţie şi amploare

Fig. 7 – Hartă care prezintă riscul eroziunii hidrice

O suprafaţă estimată de 115 milioane de hectare – o optime din suprafaţa totală de
teren a Europei – este supusă eroziunii hidrice, iar 42 de milioane de hectare sunt
afectate de eroziunea eoliană. Zona mediteraneeană este în mod deosebit predispusă la
eroziune atunci când cad ploi intense după perioade lungi de secetă.

2.6. Legături cu alte procese de degradare a solului şi/sau probleme de mediu

Capacitatea solului de a rezista la condiţii meteorologice corozive (de exemplu, vânt,

ploaie, ape curgătoare) depinde, în principal, de textura solului şi de conţinutul de
materii organice, care influenţează capacitatea solului de a reţine apa, precum şi
capacitatea acestuia de a produce agregate sau cruste. Atunci când are loc eroziunea,
pierderea stratului de suprafaţă provoacă reducerea fertilităţii solului şi contaminează
ecosistemul acvatic. Pierderea fertilităţii solului şi descompunerea structurii duc, în
final, la deşertificare.

2.7. Importanţa combaterii eroziunii

Solul este îndepărtat prin eroziune mult mai rapid decât poate fi înlocuit prin
procesul de formare a solurilor.
Pierderea stratului de suprafaţă are drept rezultat o fertilitate redusă, determinând
productivitatea mai scăzută.
Solul transportat contribuie, de asemenea, la contaminarea şi la colmatarea căilor
navigabile.

2.8. Amenajări pentru combaterea eroziunii solului

Suprafaţă amenajată cu lucrări pentru combaterea eroziunii solului 2.224.469 ha

Fig. 8 - Copac rădăcini ancorare şi de prevenire a eroziunii solului în
junglă rants

Construcţii principale în amenajarile de combaterea eroziunii solului:

 
- canale de evacuare de coastă, marginale şi de conducere     
- drumuri antierozionale     
- amenajări văi şi ravene       
- baraje şi praguri     
- căderi
- podeţe     
- ziduri de sprijin şi consolidări de mal
- plantaţii silvice antierozionale

    
    

Fig. 8 - Drenuri colectoare şi absorbante

 Bibliografie

1. Florea N., Degradarea, protecţia şi ameliorarea solurilor şi a terenurilor,

Editura Universitară, Bucureşti 2003.

2. Gâldean N., Stancu G., Ecologia şi protecţia mediului – Manual pentru

clasa a XI-a, Filiera tehnologică, Profil: Resurse naturale şi protecţia
mediului, Editura Economică Preuniversitară.

3. Moţoc, M. şi colab. (1975), Eroziunea solului şi metodele de combatere,

Editura Ceres, Bucureşti.

4. Vişan S., Creţu S., Alpopi C., Mediul înconjurător. Poluare şi protecţie,
Editura Economică, Bucureşti, 1998.

***ro.wikipedia.org/wiki/Eroziunea_solului

***world.mongabay.com/.../travel/files/p8296p.html

***www.anif.ro/patrimoniu/amenajari-ces.htm

***http://www.panoramio.com/photo/10569214

***www.panoramio.com/photo/3587878