Sunteți pe pagina 1din 9

UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” CONSTANȚA

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT


SPECIALIZAREA, EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT ȘCOLAR

ANTROPOLOGIE MOTRICĂ

REFERAT
TIPURILE CONSTITUȚIONALE ÎN VIZIUNEA ANTROPOLOGICĂ
MOTRICĂ-SPORTIVĂ

STUDENT MASTERAT,ANUL II, SEM. II,


GRECEANU ANAMARIA

COORDONATOR,
DR. COJOCARU M.
Tipurile constituționale în viziunea antropologică motrică-sportivă

Din punct de vedere sportiv, tipul antropologic optim are 3 secțiuni importante:
somatofiziologic, motric și psihic. Este însă o delimitarearbitrară, deoarece organismul este un
tot unitar; tipologia constituțională, deși ne ajută la o mai bună cunoaștere acestuia , prezintă
limite foarte mari, iar interpretarea datelor trebuie efectuatăîn mod strict individualizat.
1. Tipul somatofiziologic – este definit de totalitatea parametrilor morfologici și funcționali care
intră în constituția organismului uman. Dintre aceștia ne vom referi doar la parametrii principali,
cu importanță pentru activitatea sportivă.
a. Parametrii morfologici sunt reprezentați de:înălțimea corpului,anvergura dimensională a
diferitor segmente corporală, proporția și forma lor,greutatea,compoziția chimică tisulară – din
care ne interesează masa corporală activă, masa musculară, cantitatea de apă liberă și
intracelulară, structura histologică a fibrei viscerale, elemente care definesc tipul constituțional
somatic și care pot fi evidențiate pe larg în cadrul metodologiei antropologice.
b. Parametrii fiziologici vizează nivelul funcțional al diferitelor structuri evaluate prin parametrii
morfologici.
Pentru activitatea sportivă și mai ales pentru selecția și dirijarea antrenamentului sportiv,
cei mai impotanți sunt:
*aparatul osteoarticular și muscular
*forța musculară
*mobilitatea articulară
*tonusul muscular
*organele de simț
*acuitatea vizuală
* simțul cromatic
*câmpul vizual
*simțul kinestezic
*simțul echilibrului
*sistemul nervos central
*tipul de sistem nervos
*emisfera dominantă
*excitabilitatea
*reactivitatea (viteza de execuție, viteza de repetiție)
*coordonarea neuromotorie
*timpul de latență (funcționalitatea sinapselor)
*sistemul endocrin
*determinarea – hormonului de creștere, a hormonilor tiroidieni, corelați cu metabolismul bazal,
reflexul achilean, raportul creatină-creatinină cu ser, hormonii cortico- și medulo- suprarenalieni,
hormonii androgeni (testosteronul) și hormonii estrogeni (estriolul, estradiolul, progesteronul)
* aparatul respirator
* mobilitatea toracică
* frecvența respiratorie
* capacitatea vitală
* aparatul cardiovascular
* frecvența cardiacă
* tensiunea arterială
* debitul cardiac
* parametrii metabolici
* capacitatea aerobă
* capacitatea anaerobă
Atât parametrii morfologici cât și cei fiziologici recunosc un grad mare de condiționare
genetică, de aceea, la stabilirea lor se impune și determinarea nivelului de condiționare genetică.

2. Tipul motric – este în strânsă legătură cu nivelul calităților motrice. Calitățile motrice sunt
caracteristicile care definesc mișcarea. Ele exprimă în esență posibilitățile și subsstratul efectuării
actului motric. Calitățile motricee sunt viteza, rezistența, forța și îndemânarea. În cele ce
urmează le vom caracteriza prin câteva aspecte cu impotanță pentru antropologia motrică,
respectiv pentru selecție și antrenament.
A. Viteza – este capacitatea de a executa rapid mișcarea în condițiile date. Sub raport funcțional
este condiționată, în principal de două componente fundamentale: activitatea sistemului nervos
(scoarțaa cerebrală) și metabolismul de la nivelul mușchiului care asigură energia necesară
contracțiilor musculare în condișii de anaerobioză. De aceea subliniem faptul că viteza este una
din calitățile biomotrice cu cel mai înalt nivel de determinare genetică. Ea poate avea mai multe
forme de manifestare: viteza de reacție, de execuție, de repetiție și de deplasare.
*viteza de reacție – este timpul de realizare a unor procese fiziologice și biochimice , care se
produc în urma acțiunii unui excitant și care conduc la o reacție simplă. Fazele acestor procese
sunt:
- durata recepționării stimulului (3-5 sec.) este timpul de depolarizare a membranei receptorului
căruia i se adresează stimulul și transformarea lui în influx nervos.
- transmiterea aferentă spre sistemul nervos central (5-10 ms, la impulsuri vizuale, acustice,
olfactive și 20-25 ms, la cele proprioceptive)
- timpul central de analiză, sinteză și elaborarea comenzii (70-80 ms). Acest timp se poate
îmbunătății în urma antrenamentului, dar depinde și de determinarea genetică a sistemului
nervos.
- transmitereaa aferentă de la cortex la periferie (8-10 ms)
- timpul efectelor (25-30 ms) este de la depolizarea plăcii motorii până la contracția fibrelor
musculare. El este mai lung, cu cât actul motric este mai complex.
* viteza de execuție – este timpul pentru eefectuarea unor acte motrice mai complexe sau cu un
grad sporit de dificultate
* viteza de repetiție – este dată de frecvența maximă posibilă a mișcărilor repetate în mod
voluntar , având importanță deosebită în mișcările ciclice simple sau complexe.
* viteza de deplasare – este o formă complexă de manifestare a vitezei, ea exprimă timpul de
efectuare a unor acte motrice integrale, precum alergare, inot și cuprinde și celelalte forme de
viteză.

B. Forța – reprezintă proprietatea aparatului locomotor ca prin deplasarea segmentelor sale în


urma contracției musculare, declanșate ca urmare a activității sistemului nervos, să învingă
diferite rezistențe externe sau chiar greutatea și inerția unor părți ale organismului. Forța poate fi
sub diferite aspecte: forța generală, explozivă (detenta), dinamică, statică, în regim de rezistență
sau în regim de viteză. Două segmente principale ale organismului asigură forța, la care se
adaugă activitatea celorlalte aparate și sisteme
– sistemul nervos, care acționează prin două mecanisme principale ce vizează punerea în acțiune
a unui număr cât mai mare de unități motorii și asamblarea unitară unităților active. Este știut
faptul că în repaus 2-5% din unități sunt în contracție; în eforturi minime 10-30%, iar în eforturi
intense 40-60%. În activitatea de performanță 70-75% din unitățile motorii sunt în contracție.
Acționarea unui număr cât mai mare de unități motorii depinde de capacitatea scoarței
cerebrale( a zonei piramidale ) de a trimite impulsuri nervoase cât mai multe și mai precise,
odată cu creșterea excitabilității acestei zone, care să determine depolarizarea unităților motorii.
Stau la bază pentru această situație, atât antrenamentul cât și determinarea geenetică. În
realizarea acestor mecanisme nervoase care condiționează forța, se implică și formațiunea
reticulară a trunchiului cerebral și neuronii Renshaw din măduva spinării ce intervin în
mecanismele de feed-back (reaferentație cibernetică motorie). De aceea, încărcăturile medii și
mici au valoare biologică mică, cele submaximale determină 15-25 impulsuri / sec., iar
încărcăturile maximale au o valoare biologică mare determinând efectiv creșterea forței.
– sistemul muscular – condiționează și el creșterea forței. Forța unui mușchi este direct
proporțională cu secțiunea lui fiziologică. Deci sporirea secțiunii fiziologice (hipertrofia
musculară)este una din căile principale ale creșterii forței. Se știe că în mușchi, după excitație
urmează o fază de inhibiție în care au loc procese de refacere, care prin anabolism, ridică nivelul
funcțional anterior excitației, realizând așa-numita supracompensație. De aceea, principiul
creșterii gradate a efortului este esențial. Sunt importante astfel, metodele de realizare a
hipertrofiei musculare și implicit ale creșterii forței musculare prin care se folosesc contracțiile
izometrice și izotonice.
C. Rezistența – reprezintă calitatea organismului de a efectua o anumită activitate motrică,
psihică, intelectuală, la un anumit nivel de intensitate, o perioadă de timp cât mai lungă, fără
scăderea eficienței, fără apariția oboselii sau în condițiile de oboseală compensată, pe care o
poate depăși. Rezistența poate fi de mai multe feluri: rezistența generală motrică, rezistența
locală motrică, rezistența intelectuală, rezistența senzorială, rezistența vegetativă, rezistența
aerobă, rezistența anaerobă. Dar activitatea nu este în totalitate motrică, sau intelectuală, ci doar
preponderentă, iar angrenarea organismului, în ansamblul său, este o realitate pentru orice formă
de activitate.
În activitatea de educație fizică și sport predomină rezistența motrică generală, manifestată
în condiții de aerobiroză. La începutul efortului, energia este furnizată pe cale anaerobă (1-2
min), apoi mixt, aerob-anaerob (2-5 min), pentru ca apoi, peste 6 minute să fie aproape în
totalitate provenită din procese aerobe. Deci, în condiții de rezistență, factorul hotărâtor al
performanței va fi consumul maxim de oxigen (VO2) și capacitatea aerobă.
VO2 ce se exprimă fie prin litri/ minut. Fie în kgcorp (ml/kg/min.) – putere maximă aerobă
este determinat, la rândul lui, de 2 factori:
a. Factori anatomofuncționali – ce privesc în special aparatul cardiorespirator, care asigură
aportul de O2. Aceștia sunt:
- volumul pulmonar și suprafața alveolocapilară, date de măsurătorile antropologice ale cutiei
toracice (diametre și perimetre în inspirație și expirație), dar și măsurarea capacității pulmonare
vital, totale și reziduale
- volumul cardiac, de la 700-750 ml la adult, ajunge la 1300-1400 ml. La sportivi.
- debitul cardiac
-volumul sanguin total
b. factori biochimici care privesc în special transformările metabolice cu eliberare de energie din
sistemul muscular.
- capacitatea fibrelor musculare de a utiliza o cantitate mai mare de O2 și de a furniza energia
necesară efectuării lucrului mecanic pe calea proceselor aerobe de fosforilare oxidativă. Această
capacitate o au mai ales fibrele roșii, cu un conținut sporit de mioglobină și de mitocondrii mari
cu capacitate oxidativă mare. Cantitatea acestor fibre este genetic determinată și de aceea, în
selecție și dirijarea viitorului sportiv spre anume ramuri de sport corespunzătoare calităților lui
motrice este importantă. Deoarece determinarea VO2 nu este posibilă totdeauna în mod curent,
se asociază cu dozarea acidului lactic, un alt factor important și cu valoarea pulsului. Astfel, la
140-150 b/ min. se atinge 70-75% din consumul maxim de O2 și ne aflăm într-o zonă complet
aerobă, la 155-165 b/ min. ne aflăm la limita superioară a aerobiozei, când efortul începe să
devină un excitant funcțional pentru rezistență, iar între 165-175 b/min. ne aflăm în zona de
anduranță. Antrenamentul în această zonă se va desfășura până când pulsul va începe să scadă,
ceea ce va indica o adaptare mai bună la efort și posibilitatea de creștere a efortului.
D. Îndemânarea – este calitatea motrică a aparatului locomotor, exprimată prin precizia
mișcărilor, respectiv a contracțiilor musculare și adaptarea lor la condițiile impuse de cerințele
victoriei sportive. Se manifestă in prim plan la scrimă, box, lupte, etc. îndemânarea este
condiționtă major de activitatea corticală, respectiv de comanda primită de mușchi pe căile
motorii corticale și în măsură mai mică de musculatura însăși.
3. Tipul constituțional neuropsihic
Activitatea motrică stă sub controlul sistemului nervos central(activitatea nervoasă
superioară) al cărui coordonator suprem este scoarța cerebrală. De aceea, îndemânarea, ca și o
calitate psihoneuromotrica, dar și întreaga formare a deprinderilor motrice sunt major
condiționate de către morfofuncționalitatea encefalului. Rezultă de aici că, pentru sporturile la
care pe prim plan este îndemânarea sau alte deprinderi motrice deosebit de complexe, pragul
ridicat de funcționalitate corticală este esențial. Victoria sportivă nu este hotărâtă de aparatul
locomotor ci de intelect și, de aici, necesitatea unui nivel de inteligență cât mai ridicat.
Cortexul este rezultatul unui complex proces de dezvoltare , în care factorii genetici și de
mediu se îmbină foarte strâns. În explicația inegalității native dintre aptitudinile indivizilor
normali, ar putea fi vorba de gradul de ramificație a prelungirilor neuronale, al numărului de
contacte pe care ele le pot stabili cu alți neuroni. Se știe că celulele cerebrale (14-18 miliarde de
neuroni corticali) încep să se diferențieze la sfârșitul vieții fetale, fenomen ce continuă și în
cursul primilor ani după naștere. Ele cresc , se ramifică și intră în legăturăunele cu altele la
nivelul sinapselor, pentru a forma o rețea nervoasă de o complexitate deosebită. În cortexul uman
există un număr de 1014-1015 sinapse pe mm3, un neuron având 1000-10000 sinapse. Celulele
piramidale ale scoarței cerebrale de ex: emit spre interior un axon care pătrunde în substanța albă
și se mielinizează în ea mai târziu și spre suprafață dendrite. Acestea se ramifică din ce în ce mai
abundent și se acoperă cu un număr crescut de spini dendritici, lungi de 1-3 microni (câteva mii
pe neuron). La nivelul acestor spini dendritici, celulele piramidale se află în contact cu
terminațiile axonilor altor neuroni (fiecare celulă piramidală ar fi în conexiune cu câteva mii de
alți neuroni).
În privința determinării genetice a morfologiei și funcționalității creierului există multe
necunoscute , dar este certă existența unei eredități marcate la nivelul sistemului nervos central și
de aici necesitatea de a ține cont de această realitate în selecția sportivă și dirijarea
antrenamentului.
Esențiale pentru activitatea sportivă și profesională precum și pentru definirea tipului
neuropsihic sunt doi factori:
* inteligența – termenul este folosit tot mai mult pentru a desemna latura și valoarea gândirii.
Considerată aptitudine complexă mentală, inteligența este asimilatăcu eficiența operativă a
gândirii. Ca expresie globală a funcționalității nervoase, atât de importantă în sport și îndeosebi
în anumite ramuri sportive, se impune a se situa la un nivel cât mai înalt la sportivii de
performanță. Acest deziderat este condiționat de două elemente:
1. detrminarea coeficientului de inteligență la părinți, întrucât se poate face selecția pentru
activitatea sportivă, subiecți cu un nivel ridicat de inteligență, condiție esențială pentru anumite
ramuri sportive cum sunt jocurile, scrima, boxul, unde existența adversarului impune adaptarea
rapidă a mișcărilor la acțiunile acestuia.
2. mediul ambiant și mai ales cel social, cu influență foarte mare asupra genotipului intelectual,
poate duce la dezvoltarea inteleectului până la limita superioară de adaptabilitate genetică și de
aceea, este foarte important ca în cadrul pregătirii sportive , să se acorde importanță factorului
educațional sociocultural.
* îndemânarea – numită de unii cercetători și abilitate, calitate psihoneuromotrică, este în directă
relațiede proporționalitate cu inteligența generală. Și ea este condiționată de funcționalitatea
sistemului nervos. Socotită ca o rezultantă globală a activității acestuia, reprezintă capacitatea de
adaptare la diferite modificări survenite în mediul extern. Ppe lângă sistemul nervos,
îndemânarea mai este determinată și de sistemul endocrin și sistemul muscular.
Sistemul nervos acționează prin anumite segmente, în principal:
1. scoarța cerebrală care acționează prin mai multe zone:
- aria prefrontală, de unde pleacă fasciculul piramidal, care conduce motilitatea voluntară
conștientă.
- ariile extrapiramidale corticale cu formațiuni de comandă ce se găsesc pe toată întinderea
nevraxului, în etajele subcorticale. Acești centri funcționează sub influența scoarței, iar la rândul
lor, prin circuite complicate, influențează activitatea corticală, sistemul extrapiramidal fiind un
servomecanism care reglează influxul motor la nivelul căii finale comune. În acest complex
participă și substanța reticulată, care prezintă de la talamus fibre ce urcă până la nivelul scoarței,
în timp ce altele coboară în trunchiul cerebral și măduvă.
- arii inhibitoriicare pot inhiba funcționarea ariei motorii principale.
- arii de integrare ale circuitelor neocerebeloase cu rol motor.
La nivelul neocortexului s-au descoperit o serie de arii de importanță deosebită pentru realizarea
preciziei, fineței și adaptării maxime a actului motric și condițiile de mediu.
2. sistemul extrapiramidal alcătuit din totalitatea formațiunilor nervoase care, în ultimă instanță,
prin căi descendente, își trimit impulsurile la nivelul unității motorii , asigurând reglarea
mișcărilor fine și a tonusului muscular.
3. substanța reticulată – multitudine de neuroni aflați, în special, în trunchiul cerebral și care prin
sistemul activator ascendent menține tonusul cortical, incluziv al zonelor motorii venite de la
nivelele superioare adaptându-le cerințelor mediului extern.
4. cerebelul care se implică în mod deosebit pe circuitele motorii reglează finețea și precizia
(prin neocortex), tonusul muscular(prin paleocerebel) și echilibrul (prin arhicerebel).
5. analizatorul vestibular este implicat în realizarea îndemânării , deoarece prin segmentele sale
de recepție, conducere și proiecție corticală asigură menținerea echilibrului corpului.
În realizarea îndemânării un rol important îl are echilibrul dintre procesele corticalede
excitație și inhibiție, concentrare și iradiere. Inhibiția de diferențiere este unul din mecanismele
de bază din sistemul nervos care condiționează îndemânarea , în care contracția selectivă a unor
grupe musculare , comandate cortical, este esențială. Formarea stereotipurilor dinamice, care
exprimă de fapt inteligența motrică, este esențială pentru imprimarea deprinderilor motrice.
Totodata procesul gândirii și cel al raționamentului , sunt esențiale pentru formarea priceperilor
motrice care necesită raționamente și răspunsuri motrice rapide la acțiunea adversarului.
Cunoașterea tipului de sistem nervos este esențială pentru a avea informații asupra potențialului
de îndemânare al unui sportiv. Se știe ca tipul echilibrat mobil este optim în scrimă, box, jocuri
sportive etc., în care îndemănarea este pe primul plan. Totodată, rezisteența la oboseală a celulei
nervoase este esențială pentru îndemânare , odată cu capacitatea sa de refacere rapidă. Numai în
condiții de prospețimee a celulei nervoase îndemănarea este maximă.
La formarea deprinderilor motrice concură următoarele componente ale sistemului nervos
central: componenta afeereentă, componenta centrală corticală șo componenta efectoare. La
acestea se adaugă componenta vegetativă care exprimă întreaga funcționalitate a celorlalte
sisteme și aparate ce asigurănivelele metabolice (anabolice și catabolice) necesare funcționalității
neuromusculare, sub raportul organismului uman, privit unitar ca un sistem biomecanic complex.
Personalitatea
Abordând problematica tipului psihic este necesar să ne referim și la personalitate, care are
rol hotărâtor asupra performanței sportive. Personalitatea este, în esență, o sinteeză a asamblului
trăsăturilor biopsihosociale care caracterizează un individ uman și poate fi exprimată ca
organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea
și comportamentul său caracteristic. Componentele structurale ale personalittății sunt considerate
a fi temperamentul, aptitudinile , atitudinile și caracterul. Temperamentul este latura
personalității care exprimă energia și dinamica, fiind caracterizat de impresionabilitate, indicele
impulsivității, ritmul trăirilor interioare, tempoul moddificărilor și expresivitatea psihică, toate
acestea având un mare grad de determinare ereditară, fiind de o mare stabilitate.
BIBLIOGRAFIE

1. GHEORGHE IOANA, TEORIA ACTIVITĂȚILOR MOTRICE, EDIT. FUNDAȚIA


ROMÂNIA DE MÂINE, 2008
2. IFRIM MIRCEA, ANTROPOLOGIE MOTRICĂ, EDIT. ȘTIINȚIFICĂ ȘI
ENCICLOPEDICĂ, 1986
3. NENCIU GEORGETA, BIOMECANICĂ ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT, EDIT.
FUNDAȚIA EDITURA DE MÂINE, 2008
4. SABĂU ELENA, JOCURILE DE MIȘCARE – FUNDAAMENTE TEORETICE ȘI
METODICE, EDIT. ARUIN PRESS, 2003

S-ar putea să vă placă și