Sunteți pe pagina 1din 200

1

Jacki Reeser

Doamna îşi întinde mrejele

Unu

Brian Culler dădu din cap. N-avea niciun chef sa participe la


mica întrunire din salonul de festivităţi al hotelului; ar fi vrut să fie în
camera lui, cu nasul în harta cea veche şi ponosită a Lacului Eufala, şi
să se concentreze asupra celei mai bune strategii pe care s-o
folosească pentru ca să-şi strângă în barcă o cantitate record de bibani
la concursul care începea a doua zi dimineaţă, devreme. După ce se
clasase al treilea în ultimele două turnee, avea nevoie de o victorie
aici, care să-l readucă în fruntea clasamentelor regionale. Şi nici
depunerea la bancă a cecului gras de treizeci de mii de dolari, cât era
premiul, nu i-ar fi picat tocmai rău.
Luând altă înghiţitură de Cola, Brian îşi mai purtă o dată privirea
peste sala puternic luminată. Nu dădu nicio atenţie standurilor înşirate
de-a lungul pereţilor. O căuta pe scriitoarea pe care urma s-o suporte

2
toată dimineaţa de mâine - Pat Langston.
Sigur că era vreo începătoare în relatarea de subiecte sportive,
pentru că n-auzise niciodată de ea, nu văzuse niciodată vreun articol,
sau măcar o coloană semnate de ea. Ca de obicei - norocul lui să
nimerească numai amatori.
Le recunoscuse pe cele mai multe dintre femeile prezente. Linele
erau soţii ale concurenţilor, altele angajate ale firmelor de instrumente
şi echipament de pescuit. Numai două nu-i erau cunoscute. Una, o
blondă micuţă şi dezgheţată care lucra la standul Top Twine, şi
cealaltă - o brunetă bine făcută, care stătea la braţul unuia dintre cei
mai mari adversari ai lui, Bo Simpson. La gândul acesta, Brian se
trezi zâmbind în sinea lui căci, cu înălţimea lui de 1,95 m. şi greutatea
de vreo 100 de kilograme, Simpson era, de fapt, cel mai mare
adversar al tuturor.
Femeia aceea atrăgătoare, de lângă Bo, părea să aibă o siluetă
plăcută, deşi era destul de greu să-ţi dai seama din cauza bluzei largi,
negre, purtate peste nişte pantaloni roz aprins. Brian zâmbi -
îmbrăcămintea ei îi amintea de una dintre momelile lui preferate, un
vierme cu coada de loc.
Un moment, simţi cum îl împunge invidia. Nu ura nicio şansă ca
Pat Langston să arate şi ea tot uşa ca fiinţa aceea atrăgătoare care se
cuibărise lângă Bo. Iar gândul la ghinionul lui îl făcu să se strâmbe şi
să-şi îndrepte atenţia către uşă, aşteptându-se din clipă în clipă să
zărească o femeie într-o salopetă ponosită, făcându-şi drum direct spre
el.

3
Râzând la gluma incredibil de proastă pe care Bo tocmai o
spusese, Pat Langston îl strânse şi mai tare cu braţul. Nu-şi văzuse
prietenul de două săptămâni şi o distra schimbul rapid de replici dintre
el şi amicii lui, deşi cele mai multe dintre glume se făceau pe
socoteala ei. Tachinările începuseră chiar de când Bo i-o prezentase
lui.
— Cred că ţi-a adus o centură de castitate din oţel, nu, Pat?
Tocmai o întrebase Lance, cu un zâmbet larg pe faţa bronzată, în timp
ce ochii lui, de culoarea chihlimbarului, o măsurau prieteneşte.
— N-o să aibă nevoie. Lui Brian Culler nu-i stă niciodată gândul
la femei când pescuieşte, replică Bo. Când e pe lac nu se gândeşte
decât la muncă. Are un avans de douăzeci şi cinci de kilograme, şi
asta vorbeşte de la sine, când condiţiile sunt aşa de grele cum au fost
azi. Râse, dând din cap, fără veselie. Câteodată, mai că-mi vine să
cred că omul ăsta e chiar un peşte.
Pat îl asculta neatentă, în timp ce-l studia pe omul despre care se
discuta. Brian Culler arăta parcă mai bătrân în realitate decât în
fotografiile care-l înfăţişau în presă. Pozele acelea alb-negru făcute
anul trecut, după ce câştigase Campionatul Naţional, arătau un bărbat
cu păr şi ochi negri şi maxilare pătrate, aparent lipsit de griji. Nu lăsau
însă să se vadă nici argintiul care-i înspica tâmplele şi nici intensitatea
care răzbătea din ochii aceia de abanos. Nu te lăsa să ghiceşti nimic
din felul în care blugii lui noi i se mulau pe coapse sau cum i se lipea
de umerii largi puloverul tricotat şi cu guler pe gât. E-adevărat, nicio
fotografie n-ar fi putut reda cu precizie tensiunea pe care o crea

4
ansamblul tuturor acestor trăsături pornite în urmărirea unei mize mari
în ceea ce mulţi considerau a fi cel mai nebunesc sport profesionist
dintre toate - pescuitul de bibani.
Pat decise în sinea ei că „arătos" nu era cel mai potrivit epitet
pentru Brian Culler. Prea multele ore petrecute în soare îi dăduseră
chipului acela tras un aer bătut de vreme, făcându-l, să arate mai mult
colţuros decât senzual. Dar se simţea atrasă.de ridurile adânci din
jurul gurii lui şi de linia îndrăzneaţă a bărbiei. Era un chip de om bun
- puternic şi fără ascunzişuri. Ar fi putut chiar fi periculos de
atrăgător, dacă n-ar fi fost mereu încruntat din pricina unei evidente
proaste dispoziţii.
Îl văzuse pe Brian cum se încruntase de câteva ori, în timp ce
cerceta sala cu priviri grăbite. Îl văzuse zâmbind doar o dată, şi asta
doar când un alt concurent îl salutase cu un ghiont amical. Cum f. o
îndepărtase celălalt, norii de furtună coborâră din nou pe chipul lui
Brian şi, chiar de la distanţa aceea, Pat simţea încordarea care emana
dinspre ol, aproape auzind cum freamătă aerul din jurul lui. Pat
recunoscu, cu un zâmbet, că putea să şi vadă cum ţâşnesc fulgere de-a
curmezişul celor patruzeci de metri care o despărţeau de el. Ştia că ea
era cea pe care o aştepta Brian - mai bine-zis o pândea.
N-o deranja să ştie că ea era cauza proastei lui dispoziţii. Bo încă
se mai străduia să îndulcească remarcile mai mult decât nefavorabile
pe care le făcuse Brian când aflase că ea va juca rolul de observator în
finala turneului. Sigur, campionul n-avea cum să ştie mai multe
despre pescuitul bibanilor decât ea, dar avea de gând să-l lase s-o

5
descopere singur. Principalul motiv pentru care evita, în general,
circuitele era legătura care exista între ea şi un vechi campion
naţional, P.J. McKinley - iar Pat se ferea cât se poate de mult să nu
cadă în umbra tatălui ei.
Brian nu era nici pe departe de anvergura lui P.J. După spusele
biografiei, campionul naţional actual se născuse la Chattanooga, statul
Tennessee, şi avea treizeci şi şapte de ani. După spusele lui Bo,. Omul
cu care urma să împartă o barcă mâine, era burlac convins şi un mare
cuceritor, atunci când şi-o punea în gând. Nu era prea sigură dacă
această ultimă informaţie nu izvorâse cumva din dorinţa lui Bo de a~i
împinge unul în braţele celuilalt, şi n-ar fi fost de mirare, căci Bo avea
chiar reputaţia de a mai fi jucat şi altă dată rolul lui Cupidon. Sau era
poate un simplu avertisment, ca să fie mereu în gardă faţă de atracţia
magnetică pe care o exercita adversarul lui. Sărmanul Bo! Habar n-
avea el câţi bărbaţi ca Brian Culler îi adusese ei în cale profesiunea de
scriitoare. Şi dacă se simţise vreodată atrasă de vreunul, sentimentul
acesta fusese de mult îngropat, odată cu o mare parte din orgoliile lor.
Bo nu ştia nici cât era ea de hotărâtă să evite cu orice chip să
ajungă acea jumătate mai puţin importantă dintr-o relaţie femeie
bărbat. Era de părere că-şi plătise tributul din acest punct de vedere.
Petrecuse douăzeci de ani din viaţă, ca „fetiţa lui P.J. McKinley", şi
zece ca „nevestica lui Michael Langston".
Tresărirea ei involuntară îl făcu pe Bo s-o privească atent, dar ea
ridică nepăsător din umeri la întrebarea nerostită, bucuroasă că el era
prea prins într-o poveste pescărească şi nu se mai concentra asupra ei.

6
Şi-n timp ce ei se ambala povestind, ea îşi permise un moment de
mândrie la gândul realizărilor ei din ultimii ani. Nu-i fusese uşor, dar
acum reuşise, în sfârşit, să fie Pat Langston pur şi simplu, propria ei
persoană cu propria ei identitate. Şi n-avea de gând să renunţe la acest
statut pentru nimic în lume - nu că i s-ar fi şi oferit ceva în momentul
acela, Avea atâtea lucruri de făcut, locuri de văzut, ţeluri de împlinit,
şi niciunul nu era compatibil cu o poveste serioasă de dragoste.
Iar Brian era probabil unul dintre oamenii aceia de treabă, care nu
i-ar accepta niciodată prezenţa în lumea dominată de bărbaţi din acest
sport, dar, cu toate acestea, va fi obligat s-o accepte în barca lui a
doua zi. Dincolo de asta, nici nu-i prea păsa de ce zicea sau făcea el,
sau
— De ce gândea despre ea. Ea venise la Eufala, statul Alabama,
doar ca să onoreze un contract
Cu o revistă, portretul unui pescar renumit.
Pescarul i-l furnizase vechiul ei prieten Jualal Braxton, dragul de
el. Era rândul ei acum să producă portretul.
„Am prins eu peşti mai mari ca dumneata, domnule Brian
Culler", îi promise ea în gând subiectului articolului ei. Chiar dacă
Brian avea prejudecăţi împotriva ei, articolul acela avea, cu siguranţă,
să-i crească valoarea în industria pescuitului. La gândul acesta, Pat nu
se putu abţine să nu zâmbească.
Brian îşi purta privirea peste femeia aceea brunetă şi tresări
surprins în momentul în care-şi dădu seama că ea îl privea cu un surâs
plin de curiozitate. Îi zâmbi la rândul lui şi-i făcu semn din cap,

7
mulţumindu-i pentru privirea apreciativă, iar ea îi răspunse
înclinându-se uşor. Era o mişcare abia simţită, de sus în jos, iar
surâsul stângaci rămase neschimbat. În privirea ei se ghicea o sugestie
de complicitate, ca şi cum ei doi ar fi fost părtaşi la vreun secret.
Simţind mişcare la intrare, Brian îşi desprinse privirea din ochii
ei, dar, când recunoscu fiecare chip din grupul care intra, nu fu deloc
sigur dacă ceea ce simţea era uşurare sau dezamăgire, căci nu era nici
urmă de Pat Langston printre ei. Poate că nici n-o să se mai arate.
În momentul următor o privi din nou pe bruneta de lângă
Simpson şi o văzu râzând spre bărbatul acela masiv cu care era. Părul
ei castaniu i se revărsa pe umeri, în valuri uşoare, reflectând lumina,
cu fiecare mişcare. Părea atât de moale şi... fragil.
Fragil? Brian îşi înăbuşi un geamăt. „Nu-i momentul acum să te
gândeşti la asemenea lucruri, băiete. Singura persoană de sex feminin
la care trebuie să te gândeşti acum e o bibăniţă uriaşă şi cu gura
mare!" Dar, orice i-ar fi şoptit mintea lui cea disciplinată, picioarele
neascultătoare tot se îndreptară spre micul grup al lui Simpson.
— Sal’tare, Bo! Spuse Brian cu glas tare. Nenorocit start ai mai
avut şi tu azi! Şi se strâmbă compătimitor, întinzându-i mâna. Îl
cunoştea pe Simpson de trei ani şi fuseseră adversari în tot felul de
turnee prin toată ţara. Prietenos şi afabil din fire* Bo era foarte
popular printre spectatori şi concurenţi. „Şi printre femei" - se gândi
Brian concesiv, uitându-se la femeia agăţată de braţul stâng al lui Bo.
Dădu neatent mâna cu el şi schimbă câteva comentarii anoste cu
Upton şi Carlisle, aşteptând să-i fie prezentat brunetei.

8
— Mda, explozia motorului, chiar că mi-a dat peste cap timpii,
recunoscu Bo. Mi-a luat trei ore să mă-ntorc la rampa de cântărire.
Flecuşteţele astea electrice nu-s făcute pentru viteză, Bubba!
Simpson ie spunea tuturor „Bubba", oricum, tuturor celor care-i
erau mai apropiaţi. Da tot te-ajung eu, mâine, aşa că fă bine şi
păzeşte-ţi spatele!
— Ţi-au făcut rost de barcă? Întrebă Brian.
— Mda, a-mprumutat Judd una de la un localnic, răspunse Bo,
coborându-şi capul şi încruntând din sprâncene, în timp ce arunca o
privire spre Pat.
Dându-şi seama de jocul lui, Pat îi întoarse un zâmbet strălucitor
care să-i ascundă emoţia acută pe care i-o trezea privirea insistentă,
cercetătoare a lui Brian. Chiar fără să-l privească, îi simţea privirea
întunecată mângâind-o cu o căldură care-i tulbura inexplicabil
simţurile. Nu reuşi decât cu mare efort să-şi impună să fie atentă la
comentariile nepăsătoare, pe care le făceau ceilalţi, referitoare la
îndemânarea pescărească a prietenului ei. Căci toţi cei prezenţi acolo,
ştiau prea bine că Simpson nu-l va mai putea depăşi pe Brian.
Bo îi uimise pe toţi astăzi, când prinsese cei doi peşti. A doua zi
urma să aibă un handicap clar, odată ce trebuia să pescuiască într-o
ambarcaţiune cu care nu era obişnuit şi care abia se târa, în timp ce
ceilalţi concurenţi vor cutreiera lacul în bărcile lor de o sută cincizeci
cai-putere. Iar Bo nu va putea face altceva decât să pescuiască
aproape de punctul de cântărire, pentru că barca lui n-avea decât
şaizeci de cai-putere.

9
— Hei, Bubba, spuse Bo, deodată, uitându-se la Brian. Dar nu te-
am felicitat pentru ziua de azi. Ne-ai dat un spectacol teribil, hm?
Dacă n-aş intra şi eu în joc mâine" mai c-aş zice că nu-ţi poate nimeni
sufla locul întâi.
Brian izbucni în râs, acceptându-i complimentul acela stângaci,
iar chicotitul înăbuşit al brunetei pluti deasupra lui ca soarele
dimineţii. Se abţinu s-o întrebe cum o cheamă, căci ar fi fost prea
direct şi poate că Bo s-ar fi simţit ofensat.
— Ascultaţi, aţi cunoscut-o vreodată pe Pat Langston asta? Aţi
văzut-o vreunul pe la turnee?
Lance îşi descoperi un interes subit pentru proprii pantofi, iar
Dan aruncă o privire, voit nepăsătoare, de jur împrejurul sălii.
Din adâncul pieptului, Bo simţi cum i se rostogoleşte un chicot,
dar părea că se gândeşte la întrebare.
— Da, cu ceva ani în urmă... parcă..., se strâmbă. Era aşa... ei, ştii
şi tu, ca de obicei.
Când îi simţi degetele înfigându-i-se în coaste, în semn de tăcere,
Pat îşi ascunse grimasa sub un surâs. Ştiind prea bine ce prejudecăţi
nedrepte avea Brian împotriva ei, avea de gând să-l lase pe Bo să-şi
facă numărul. Cu toate astea, tare ar fi vrut, ca privirile campionului
să se concentreze în altă parte. Inima îi bătea nebuneşte sub uitătura
lui prea evident apreciativă, căci simţi un impuls teribil de puternic să-
şi pipăie nasul, să vadă dacă nu cumva i se lungea, pe clipă ce trecea.
— Ce înseamnă pentru tine „ca de obicei"? Îl întrebă pe Bo, fără
să-şi ia ochii de la ea.

10
Nu era tocmai frumoasă, dar avea un aer anume, un fel de
luminiţă jucăuşă, o vioiciune care-l făcea să fie sigur că era de-a
dreptul tulburătoare. Verificându-i din nou buzele uşor ţuguiate,
hotărî că avea un aer amuzat, ca şi cum ar fi găsit că viaţa era un
nesecat izvor de veselie. Chiar şi acum, rezemată de Simpson, ochii ei
străluceau ca de-o glumă pe care-o cunoştea doar ea.
Avea ochii frumoşi, decise Brian. Verdele lor molcom îl invita să
înainteze în cercetarea maliţiozităţii din spatele lor. Observând
ridurile fine din jurul lor, Brian îi dădu în jur de treizeci şi cinci de
ani, de vârsta lui Bo probabiL N-avea ce face. Ce-i al lui i-al lui -
trebuia s-o recunoască; omul se pricepea să şi le aleagă.
Vocea lui Simpson îi atrase atenţia:
— Păi, hai să zicem că Pat Langston nu e femeia la care te-ai
aştepta, spuse Bo, zâmbindu-i celei de lângă el şi adresându-i-se:
— Tu o cunoşti, nu, dulceaţă?
Iar când ea încuviinţă, el surâse din nou:
— Ei, ce crezi tu despre ea?
— Mie-mi place, ciripi ea, ţuguindu-şi timid buzele, ca răspuns la
privirea visătoare a lui Bo. E aşa... foarte nostimă.
Brian îşi înăbuşi un geamăt. Da, de-asta avea el nevoie, era tot
ce-i lipsea - „foarte nostimă" şi să-i calce nervii în picioare, mâine.
Sigur, era peste tot nevoie de distracţie, dar nu la el în barcă!
— Dac-o vezi pe Pat Langston asta, dă-mi de ştire! Îl rugă el,
răsucindu-se şi îndepărtându-se de privirile lipicioase, pe care Bo i le
arunca brunetei. Dar după câteva secunde îl împunse din nou invidia,

11
auzindu-l pe Bo Simpson izbucnind în râs. În ciuda lăudăroşeniei sale,
uriaşul ştia cu precizie că mâine va încheia turneul pe la coada
clasamentului, aşa că-şi putea permite să se relaxeze şi să facă glume.
Îşi putea chiar îngădui să nu mai fie atent la peşte, ci la femei cu
picioare lungi şi ochi verzi nemaipomeniţi.
Mai nefericit ca oricând, Brian îşi blestemă iar soarta. „N-are de
gând madam Langston, asta, să vină odată?"
Era obosit şi simţea că zorile zilei următoare vor sosi prea curând.
Îşi reluă pânda, rezemându-se de peretele opus uşii.
— Au! Prefăcându-se că-l doare, Bo îşi masă locul unde-l
înghiontise Pat. Asta pentru ce mai fu, dulceaţă?
Cu o rapiditate pe care masivitatea lui nici nu te lăsa s-o
bănuieşti, Bo se feri într-o parte de lovitura care ar fi urmat.
— Ce-i prea mult, strică. Tonul ei era ameninţător, strecurat
printre dinţii încleştaţi, dar Pat nu-şi făcea nici cea mai mică iluzie că
l-ar putea păcăli pe omul pe care-l cunoştea din fragedă copilărie.
— Ţie ţi-o fi uşor să-l iei peste picior, dar eu o să stau cu el toată
ziua de mâine. Să plătesc eu pentru distracţia ta, nu?
— Ba... nu, o încuraja Bo, iar faţa lui de heruvim deveni brusc
serioasă. Brian e, de fapt, un tip de treabă, chiar nostim când îi trec
năbădăile.
Râzând, se feri de altă lovitură.
— Doar că e cam stresat în seara asta.
Şi privi către prietenii lui, solicitându-le din ochi să-i sprijine
afirmaţia. Aceştia încuviinţară amândoi, deşi nu părea niciunul prea

12
convins.
— Tu zici că Brian e stresat? Mda, ce uşor mai uită unii.
Adresase tavanului remarca, iar când îşi coborî din nou privirea spre
Bo, fu bucuroasă să constate că prietenul ei avusese măcar bunul-simţ
să arate spăşit.
— Te-am văzut eu pe tine, îşi înfipse ea un deget în pieptul lui
uriaş, doar cu câteva ore înainte de-a câştiga treizeci de mii de dolari.
Dacă mă gândesc cum arătai tu, Bo Simpson, atunci, păi Brian Culler
e aşa de destins, încât e practic, orizontal!
Pat nu-şi putea explica impulsul neaşteptat de a sări în apărarea
lui Brian, dar se simţi absurd de satisfăcută că-l pusese la punct pe
prietenul ei cel uriaş.
În timp ce Bo îi asigura pe prietenii lui că Pat habar n-avea ce
vorbeşte, ea îşi lăsa privirea să-i alunece din noi spre conducătorul
turneului. Deşi Brian nu pierdea din ochi intrarea, Pat avea
sentimentul foarte clar că, de fapt, nici n-o vedea, îşi masă ceafa.
— S-a prins, ascultă ce-ţi spun eu! Spuse Lance Upton,
împungând cu bărbia în direcţia lui Brian. Nu-I vezi cum se uită la
Pat, din două în două secunde?
Pat privi şi ea în sensul spre care se încruntase Lance, simţind
cum ostilitatea defensivei ei se topeşte ia vederea grimasei obosite a
campionului şi a gestului lui de a-şi masa ceafa. Arăta cu adevărat
epuizat. În timp ce Pat îl privea, Brian deveni conştient că începuse
din nou să se uite la ea. Strânse uşor din umeri, scuzându-se parcă,
apoi îşi vârî mâna în buzunar şi privi din nou în spre uşă.

13
Ea nu era de părere că el chiar „se prinsese". Dac-ar fi fost aşa,
atunci ar fi venit la ei până acum, şi poate chiar pe drept. Deşi
prejudecăţile lui Brian împotriva ei n-aveau niciun temei, îşi simţea
inima avântându-i-se spre el când îşi dădu seama în ce tensiune era el
în acel moment.
Treizeci de mii de dolari erau o grămadă de bani, mai mult decât
făcuse ea tot anul. Mai pe-nţelesul tuturor, Brian Culler mai avea doar
câteva mii de lansări şi putea duce acasă cât să hrănească toată
gospodăria şi încă timp îndelungat.
Privindu-l cum închide ochii şi-şi reazemă capul de perete, ea
hotărî că era momentul să-i dea drumul din cârlig.
— Cred c-a fost o seară minunată, spuse ea, surâzând către Bo.
Mâine trebuie să ne sculăm cu noaptea-n cap.
— Da, ai dreptate, fu el de acord, aruncând un ochi spre ceas.
Vrei să te prezint lui Brian şi să netezesc puţin lucrurile?
Dând din cap în semn de refuz, Pat îşi îngădui să-l prevină din
ochi nici măcar să nu-ncerce să-i poarte de grijă.
— Am crescut, nu? Şi se ridică pe vârful picioarelor, ca să-l
sărute pe obraz. Te iubesc, uriaşule.
Trecând cu vederea jena care se citea pe feţele prietenilor lui, Bo
îi prinse mâinile în labele lui mari şi îi zâmbi, aplecându-se.
— Şi eu, domniţă. Dacă te supără Brian mâine, cât de puţin, dă-
mi de ştire. Ştii, mai sunt încă în stare să le aranjez unora mutrele!
Pat fu de acord - n-avea niciun rost să se certe cu el. Bo fusese de
multe ori îngerul ei păzitor. Se alesese chiar cu un pumn în nas din

14
cauza ei, când era prin clasa a II-a.
— Noroc, mâine, tuturor! Le ură ea, dând din nou mâna cu Dan şi
Lance. Toţi trei râdeau când Pat se depărtă.
— Şi-acum. se gândi ea, să prindem ursul în bârlog.
Respirând adânc, ca să-şi facă puţin curaj, făcu un pas înainte,
apoi se opri. Încotro oare o pornise Brian?
Campionul se ducea drept spre standul Top Twine. Trebuia
neapărat să-l prindă pe Braxton, înainte ca directorul turneului să
dispară cu blonda în jurul căreia se-nvârtise mai toată seara. Dat fiind
că madam’ Langston asta tot nu apărea, Braxton trebuia să-i
repartizeze alt observator, un pasager obiectiv, care să se asigure că
regulamentul turneului era respectat cu sfinţenie.
Trecându-şi o mână prin păr în timp ce mergea, Brian zâmbi,
brusc, încântat şi cu inima uşoară. Poate că de data asta avea noroc şi i
se repartiza cineva care să aibă cât de cât cunoştinţe despre pescuit.
Cineva care să ştie să-şi ţină gura.
— Aha, uite-I şi pe eroul zilei, spuse Braxton, întinzându-i mâna.
O să fie foarte greu pentru oricine să-ţi sufle victoria de data asta.
— Stai, stai Judd, se împotrivi Brian, doar ştim amândoi că e gata
doar după ce şi ultimul peşte ajunge pe cântar. Chicotitul lui Judd îl
opri.
— Ei, şi-acum să-ţi spun de Pat Langston...
— Ştiam eu c-o să ajungi aici. Nu-i ce te aşteptai tu, nu?
Aruncând o privire tinerei de lângă Braxton, Brian îşi lăsă capul
pe un umăr, nedumerit:

15
— Poftim?
— Pat Langston. O să vă împăcaţi bine amândoi, nu?
Brian înălţă din sprâncene:
— Păi, n-am de unde să ştiu. Mai e vreun observator, dacă ea nu
se arată?
Braxton deschise gura, apoi o închise la ioc. Încruntă din
sprâncenele groase, în timp ce-l mai privi o secundă pe Brian.
— Păi, uite-o acolo, spuse el, în cele din urmă, pe un ton uimit,
iar privirea lui cenuşie alunecă spre bruneta lui Bo, care stătea acum
singură în partea cealaltă a sălii. Puteam să jur că stăteai de vorbă cu
ea mai înainte.
Brian se holbă la ea, simţind cum i se usucă sângele în obraji, la
gândul că-i păruse o clipă că ar fi interesat-o. Da, şi chiar o interesase:
o interesase să-şi bată joc de el.
Întrebându-se câţi mai ştiau că Pat Langston îl făcuse de râs, îşi
plimbă privirea prin sală, căutându-l pe Simpson, dar omul nu se
zărea pe nicăieri.
Uitându-se din nou la „dulceaţa", Brian se încruntă. O văzu
îndreptându-se spre el, cu zâmbetul acela micuţ şi stângaci din nou pe
buze.
Grimasa lui nu părea s-o incomodeze, iar ea înainta hotărâtă,
legănându-şi şoldurile, frumos arcuite, doar cu o idee prea aţâţător
decât ar fi fost necesar, după părerea lui.

Doi

16
— Brian Culler? Pat întinse mâna: eu sunt Pat Langston.
Folosise un ton şi un zâmbet cât se poate de profesionale,
aşteptându-i reacţia. Aproape că-i putea pipăi furia din ochii cu
scăpărări de cremene.
Şi cum el continua să tacă, Pat îl aştepta cu mâna întinsă, foarte
conştientă că Judd Braxton se uita la ei.
Ştia că Judd i l-ar fi prezentat, dacă i-ar fi lăsat timp, dar ea voise
să-şi afirme capacitatea de a sta pe propriile picioare, de la bun
început.
Braxton îşi puse o mână pe braţul celuilalt:
— Brian?
Brian clipi puternic, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis, îşi strânse
buzele până ce gura îi ramase o dungă subţire şi dădu din cap.
Observându-i mâna întinsă, salută din nou.
— Da. Eu sunt Brian Culler. Te-am aşteptat toată seara, dulceaţă.
Pat nu fusese prea sigură la ce să se aştepte
— O să încerce oare să-şi dovedească superioritatea de mascul,
cu o strângere zdravănă de mână sau o să dea din umeri, uitând cât de
decepţionat fusese? Îi simţea palma bătătorită, caldă şi fermă în mâna
ei, iar degetele lui le cuprinseră pe ale ei, făcând-o să se înfioare, dar
tonul acid cu care îi spusese, dulceaţă, îi dezvălui că el nii fusese
deloc amuzat de farsa jucată.
„Ai meritat-o, băiete", îl atacă Pat în sinea ei, spunându-şi că
senzaţia din capul pieptului era doar întărâtare. După câteva secunde,

17
când Braxton le murmură „La revedere", ea dădu un răspuns potrivit,
fără să-şi ia privirea mereu în defensivă de pe chipul lui Brian.
Expiră uşor, şi-şi reuşi să-şi compună alt zâmbet profesional pe
faţă:
— Ştiu că nu eşti de acord cu prezenţa mea
Aici. Dar te-asigur că n-o să mă amestec...
— Cred şi eu că nu - o întrerupse el, cu un ton coborât, care trăda
ceva din furia care-l răvăşea. Dar ştii, aşa, ca să fie clar, să ştii că nu
mă deranjează prezenţa ta aici. Mă deranjează prezenţa ta în barca
mea, mâine. N-am timp s-o fac pe guvernanta cu toţi neajutoraţii care
n-au nici cea mai mică idee despre ce-i în joc.
Cu mâinile în şolduri, şi cu capul dat pe spate, o privea cu
răceală.
Aroganţa acestei poziţii o enervă pe Pat, aproape la fel de mult,
ca şi ceea ce spusese.
— Sunt în joc treizeci de mii de dolari, şi locul tău în clasamentul
naţional, deşi cel pe care-l ocupi acum e foarte bun şi aşa.
În tonul ei se simţea un amestec de furie şi de venin ucigător, deşi
îi făcuse un compliment, de fapt.
— Şi ca să fie clar, am pescuit cu cei mai buni, domnule Culler,
şi spuse pe nerăsuflate trei dintre cele mai cunoscute nume din lumea
pescuitului, îşi trase apoi sufletul şi se repezi să continue:
— Am venit aici să fac un reportaj şi... - se opri ea pentru mai
mult efect, te rog să mă crezi că am de gând să-l obţin cu sau fără
cooperarea dumitale.

18
Străpungându-l cu privirea, îşi spuse în mintea sa că n-avea rost
să ajungă la puşcărie, căci acolo ar fi sfârşit, dacă ar fi cedat
impulsurilor primare pe care le simţea faţă de el în acel moment. O
mâncau palmele să-i şteargă rânjetul lăţit pe faţă, dar, conştientă de
privirile celor câţiva oameni care mai rămăseseră în sală, se luptă să-şi
păstreze stăpânirea de sine.
Rumegând încă renghiul pe care i-l jucase Pat, Brian mai rămase
câteva secunde în aceeaşi poziţie, secunde care ei i se părură
interminabile. Şi mai mult decât atât, îşi lipi pe faţă şi cel mai bun
zâmbet al său din seria „Ei, dar calmează-te, dragă!" - avusese
întotdeauna eficienţă la femeile pe care le cunoscuse în rarele lui
momente de mondenitate.
Dar Pat nu se lăsă dusă de ocheada lui de cuceritor. Atunci,
poate-ar merge o abordare mai directă.
— N-am nimic împotriva dumitale personal, spuse el concesiv,
cu un ton sacadat, dar ar fi mai bine dacă am aranja un interviu după
terminarea concursului de mâine. N-am idee cât ştii dumneata despre
pescuitul profesionist, dar asta-i meseria mea şi nu pot s-o fac, dacă
cineva dă din gură toată ziua.
Când văzu cum i se îngustează pleoapele la auzul expresiei „dă
din gură", Brian îşi dădu seama că atinsese un punct sensibil, dar în
momentul acela nici că-i păsa. Trăia din asamblarea unor piese
imprevizibile: apa, vântul, vremea, conformaţia acvatică, adâncimea
şi obiceiurile de hrănire ale peştilor. Iar, să mai ia la bord şi-un
neştiutor - cineva care doreşte să afle motivul fiecărei acţiuni, în exact

19
acelaşi moment în care el chiar o făcea, nu era decât o necunoscută în
plus. Observatorii de turneu, experimentaţi, ştiau suficient despre
pescuit, ca să-şi ţină gura, să observe pur şi simplu, şi să nu pună
întrebări, până ce nu se linişteau lucrurile. Pe când duduia „Dulceaţă"
ar face probabil sugestii şi ar pune întrebări sau, poate, chiar şi mai
rău: s-ar apuca să scotocească prin trusa lui de pescuit, pe care-o ţinea
într-o ordine perfectă. Şi gemu doar la gândul că s-ar fi putut petrece
aşa ceva. „Distracţie, la naiba! S-o ai pe asta în barcă, e coşmarul
oricărui pescar".
— O să-ncerc să nu dau din gură, spuse cauza coşmarului lui, cu
buzele strânse. Vă rog doar să-mi spuneţi unde ne întâlnim mâine
dimineaţă şi la ce oră, îi ceru ea, săgetându-i din nou furia cu surâsul.
— Ţi-aş spune eu unde să...
— Atunci spune-mi-o şi pe-asta, îl întrerupse ea, tăind aerul cu
palma. Dar repede, ca să mă pot duce-n cameră. Mâine am o zi lungă.
— Păi, mai sunt câteva lucruri de stabilit. Cât timp eşti la mine-n
barcă...
— Nu cere pauze de masă, nu vorbi neîntrebată, nu clefăi gumă,
nu face baloane, nu legăna barca. Şi nu fluiera, nu îngâna, nu cânta.
Bun. Acum, unde şi când, domnule Culler?
El o privi cu gura căscată de uimire, incapabil să replice ceva. Îi
recitase toate regulile de bază şi chiar adăugase câteva care lui nu-i
trecuseră prin cap.
„Asta-nseamnă c-a mai făcut-o", îşi dădu el seama, simţind fără
să vrea o împunsătură de respect.

20
Şi cu sentimentul că ea i-ar fi luat pe nedrept lot vântul din pânze,
Brian căuta o cale să recupereze terenul pierdut, un mod de răzbunare.
Unde şi când? Îşi aduse aminte că, înainte ca oa şi prietenii ei să-
şi bată joc de el, avusese de gând să-i fixeze întâlnirea la cinci şi
jumătate a doua zi dimineaţă. Dar flăcările care ţâşneau din ochii
aceia verzi stârniră diavolul din el.
Zâmbetul „cuceritor" pe care-l afişa acum era unul dintre acelea
destinate special topirii Vrăjitoarei celei Rele de la Apus.
— Cheiul 36, la patru şi jumătate.
Văzând-o cum înalţă din sprâncene, îşi crescu voltajul din zâmbet
şi adăugă:
— Aşa-mi place mie, să fiu gata mai devreme.
— Cheiul 36 la patru şi jumătate, repetă ea. Ne-ntâlnim atunci.
Brian clipi, surprins de blândeţea răspunsului şi, rămânând
deodată în pană de cuvinte, încercă să surâdă din nou, sperând, din
cine ştie ce motiv nebunesc, să mai işte o scânteie.
Pat se îndepărtă, dar nu ajunse prea departe, când nişte degete
puternice şi calde o apucară pe neaşteptate de braţ. Se răsuci brusc, să-
i arunce în faţă furia care izbucnise din nou când îi văzu rânjetul ca de
lup lăţindu-i-se pe faţă.
— Ştii, n-ai fost chiar cu cei mai buni, zise el tărăgănat,
accentuând verbul pe care-l folosise şi ea în comentariul ei anterior.
N-ai fost cu mine, dulceaţă.
De data asta, zâmbetul îi era de-a dreptul devastator, iar degetele
lui o strânseră uşor, înainte de a-şi retrage mâna.

21
Tulburată profund de mângâierea lui blândă, Pat simţi cum furia i
se transformă în altceva, ceva cald şi învolburat în capul pieptului,
care se scurgea în genunchi, cu o viteză uluitoare. Uimită, îşi spuse că
trebuie să fie foarte atentă. Dacă Brian Culler se poartă drăguţ şi
prietenos, asta-nseamnă că urmărea probabil s-o supună şi unui test în
propriul pat, înainte să-şi petreacă toată ziua următoare cu ea în barcă.
Îşi lăsă privirea să alunece în jos, cu o expresie rece, în timp ce
studia insigna turneului de pe cureaua lui, abdomenul plat de sub
fermoar, blugii mulaţi pe coapse. Deşi se pricepea destul de bine să-şi
ascundă sentimentele, de data asta îi fu destul de greu să simuleze că
n-o interesează trupul lui atrăgător de masculin. Îl măsură din nou, de
jos în sus de data asta, până ce-i întâlni din nou privirea. Când
deschise gura să-l pună la punct, cu un comentariu ucigător, el o
întrerupse, spunând ceva ce-i confirmă bănuielile:
— Poate c-ar trebui să te conduc în camera dumitale.
Era o simplă afirmaţie, calmă, şi nu o pretenţie.
Simţindu-se pe teren cunoscut, Pat îşi umezi buzele,
îmblânzindu-şi expresia, înainte de a-i răspunde cu voce mieroasă:
— Mulţumesc, mă descurc şi singură.
Gustând momentul, continuă cu un glas foarte sugestiv:
— Şi chiar dacă, din cine ştie ce motive, m-aş hotărî să nu mă
descurc singură, nu mă îndoiesc o clipă că-mi pot găsi o companie
mai potrivită cu personalitatea mea măruntă, de novice feminin
neajutorat. Şi, zâmbind cu căldura unei cobre, îi întoarse spatele încet
şi cu calm.

22
Dar se trezi cu nasul într-un piept costeliv.
— Cutty! Îi scânci ea numele, dându-se cu un pas înapoi, să-l
privească pe bătrânul cărunt, cu ochi căprui, care-o ţinea de amândouă
braţele.
— Patsy Jane McKinley! Exclamă el, mijindu-şi ochii cu interes
şi măsurând-o din cap până-n picioare. Pe legea mea, ce bine arăţi! Nu
mi-a venit să cred când mi-a spus Judd c-o să fii şi tu aici. Am crezut
că, în calea ta spre glorie şi avere, ne părăsiseşi de mult, pe noi ăştia
bătrâni şi murdari.
Discursul se încheie cu o nouă îmbrăţişare ca de urs, înainte de a
o împinge din nou mai departe de el şi să arunce, în sfârşit, o privire
bărbatului din spatele ei.
Amuzamentul, pe care i-l trezise lui Brian reacţia timidă a lui Pat,
se topi într-o uimire derutată, în momentul în care îl recunoscu pe cel
care o salutase cu o asemenea căldură.
Fotografia lui Clive Cuthbertson apărea lunar pe prima pagină
din „Prăzile lui Cutty", secţiunea preferată a lui Brian din cea mai
mare revistă închinată activităţilor în aer liber.
Revenindu-şi, îi întinse mâna.
— Eu sunt Brian Culler, domnule. Şi vă admir de când mă ştiu.
Sunt tare bucuros că vă cunosc, în sfârşit, după ce v-am citit articolele
ani de-a rândul.
— Brian Culler, campionul naţional. Şi eşti primul şi azi, nu?
— Da.
Cuthbertson îşi desprinse mâna din strânsoarea lui Brian şi şi-o

23
mută pe umărul lui Pat, trăgându-l spre trupul lui scund şi vânjos, cu o
familiaritate care nu-i scăpă campionului.
— Fata asta e cu tine-n barcă mâine, nu?
Prudent de data aceasta, Brian încuviinţă din cap aruncându-i o
privire lui Pat. Acum ar fi meritat orice i-ar fi servit ea. „Ai împins,
lucrurile prea departe, băiete", se admonestă în sinea lui., Acum
măcar încaseaz-o bărbăteşte".
— Ştii, eu aş protesta dacă mi-ai fi adversar, spuse Cuthbertson,
chipul bătrân şi zbârcit luminându-se iar cu un zâmbet ca o
străfulgerare.
— Brian e, de fapt, cel care protestează acum, explică ea. Nu e de
acord cu prezenţa unei fiinţe neînsemnate, neajutorate, care să tot dea
din gură mâine în barcă.
— Neajutorată? Să dea din gură? Tu? Cuthbertson căscă gura,
exagerându-şi voit uimirea. Adică, el nu ştie?...
— Ei, ce mai face Edne, ce fac băieţii? Îl întrerupse Pat, lăsându-l
pe Brian să se întrebe cam care o fi fost lucrul acela, pe care nu-l ştia
şi pe care era sigur că ar fi trebuit să-l ştie.
Consternat, Cuthbertson îşi încreţi fruntea, apoi zâmbi din nou şi
spuse:
— Edne n-a divorţat încă de mine. Iar Frank şi Bob sunt bine
amândoi. Ştiai c-o să fiu bunic?
— Nu se poate! Vrei să spui că unul din ei s-a-nsurat,. În sfârşit?
Sau c-a fost vreunul de-acord să devină tată?
Brian asculta schimbul de replici cu interes crescând, prinzând

24
încă o dată spiriduşul mereu amuzat din ochii lui Pat, alias
„Dulceaţă", alias „Patsy Jane Langston". Îşi dădea seama cu tristeţe că
era puţin probabil ca el să poată fi vreodată motivul sclipirii din ochii
ei. El nu putea spera la mai mult de câteva scântei. Cu inima îndoită,
îşi spuse că, probabil, făcuse o gafă îngrozitoare, odată ce ea părea o
cunoştinţă atât de aproape a lui Clive Cuthbertson. Doar bătrânul era
de-a dreptul legendă vie.
— Ce cauţi aici, Cutty? Credeam că te-ai retras de pe scena
turneelor, spuse Pat, încolăcindu-şi braţul pe după al lui, în timp ce
vorbea.
— Lucrez la un proiect special pentru sponsorii turneului,
răspunse bătrânul. Când mi-a spus Judd c-o să vii şi tu, n-am rezistat
să nu profit de ocazie şi să mai stau cu tine un pic. Hai să te tratez cu
ceva şi să mai stăm de vorbă, să ajungem la zi cu evenimentele. Şi
ezită un moment, aruncând o privire întrebătoare către unicul lor
auditor: bineînţeles, doar dacă voi doi nu...
Nu, noi nu... îl asigură Pat. Eu tocmai mă duceam sus. Domnul
Culler şi cu mine ne-am spus cam tot ce-aveam să ne spunem, nu? Şi,
înainte să meargă mai departe, îi adresă lui Brian un zâmbet îndulcit;
şi, pe deasupra, campionul nostru mai trebuie să se scoale şi foarte
devreme, mâine dimineaţă. Sunt sigură că a trecut deja de mult ora lui
de culcare.
Iritat, Brian se gândi să se invite singur şi să rămână cu ei. Dar îşi
dădu seama că furia îi făcuse deja destule necazuri şi, în consecinţă,
hotărî să se retragă. Oricât i-ar fi plăcut să discute, sau, mai bine zis,

25
să-l asculte pe Clive Cuthbertton, avea sentimentul supărător că ar fi
fost mai înţelept să se ducă la culcare şi să n-o mai sâcâie pe doamna
Pat Langston.
— Da, mâine chiar trebuie să mă scol foarte devreme, încuviinţă
el.
— Noroc, mâine, îi ură Cuthbert. Şi să nu trişezi. Nu uita, micuţa
P.J. e doar observatorul, nu instructorul tău.
În primele secunde care urmară plecării celor doi, Brian rămase
mut de uimire, holbându-se după ei. „Micuţa P.J.?" „Patsy Jane
McKinley?" Până când informaţia pătrunse în fiecare colţ al minţii lui
zguduite, avu un insuportabil sentiment de sfâşiere, între o umilinţă
abjectă şi o furie devastatoare. „Ce lucru ciudat şi mândria asta “,
medita Brian mai târziu, în timp ce-o aştepta pe Patsy la uşa camerei
ei. Stătea acolo ghemuit de vreo jumătate de oră, rezemându-se cu
spatele de zid. Şi chiar aşa se şi simţea: că era pus la zid, în mai multe
sensuri. Şi totul din cauza mândriei lui prosteşti. Doar din cauza
orgoliului nu-i împărtăşise lui Judd Braxton motivele care-l
împinseseră să reacţioneze aşa brutal, când i-o repartizase pe Pat
Langston ca însoţitoare. Dar, pur şi simplu, nu putea recunoaşte faţă
de nimeni că-l mai dureau încă amintirile ultimului său interviu cu un
scriitor care nu ştia nimic despre pescuit.
Totul se petrecuse după câştigarea Campionatului Naţional - când
unul din ziarele din Chattanooga îl rugase să-l ajute să facă un
reportaj. Acceptase, în speranţa că ar putea face reclamă pescuitului
profesionist, ca sport, şi că asta i-ar putea da o şansă să-şi mai

26
popularizeze sponsorii.
În locul reporterului sportiv pe care-l aşteptase el, ziarul trimisese
o scriitoare de la rubrica "Moduri de viaţă", care aproape că-l
înnebunise cu întrebările ei idioate. Deşi reuşise să rămână politicos în
cea mai mare parte a întâlnirii, îi sărise capsa când îi ceruse să-şi dea
jos cămaşa, ca să pozeze pentru fotografia care i ii ma să-i însoţească
articolul.
În ciuda refuzului lui de a poza pe jumătate dezbrăcat, reportajul
ieşise, totuşi, ca o variantă a portretului al „Burlacul Lunii", un
personaj de pomină. Şi, ca să înrăutăţească lucrurile, fotografia mai
cuprinsese şi casa lui Brian, în fundal, uşor de identificat pentru
oricine cunoştea cât de cit lacul Chickamanga. Săptămâni întregi după
aceea o mulţime de femei se tot „rătăceau" pe. aleea care ducea spre
ea. Dacă ar fi avut sângele atât de înfierbântat, cum fusese zugrăvit, ar
fi avut atunci ocazii de aventuri cât să-i umple toată viaţa. Dar, aşa
cum stăteau lucrurile, Brian fusese atât de jenat de tonul articolului, că
nici măcar nu trimisese obişnuitele exemplare sponsorilor.
„Mda, îşi spuse el din nou, ciudat lucru şi mândria asta “.
Şi chiar că aşa şi era în cazul lui.
P.J. McKinley! Numele i se tot învârtea prin minte ca un refren
obsedant.
După ce reuşise să iasă cu greu din bârlogul de umilinţă pe care
şi-l săpase cu mâna lui, se învârtise prin cameră ca un leu în cuşcă,
timp de vreo zece minute, înainte de a se hotărî că trebuie să se scuze
chiar în seara asta. Dar când o sunase pe Patsy şi nu căpătase niciun

27
răspuns, ajunsese la concluzia că ar face mai bine dacă ar lăsa-o să-i
administreze personal o porţie serioasă de săpuneală.
N-ar fi putut, oricum, adormi până ce nu i-ar fi împărtăşit lui Pat
McKinley Langston că regretă sincer.
Cu ochii închişi, Brian încercă să se concentreze asupra strategiei
pe care ar fi trebuit s-o adopte a doua zi. Şi, tot stând aşa cu capul în
jos şi pierdut în vedeniile lui, populate numai cu bibani uriaşi, dibuiţi
prin ascunzişuri, aproape că nici nu observă sosirea lui Pat. Pur şi
simplu trecuse pe lângă el şi descuiase uşa, înainte ca el să fi realizat
ce se-ntâmplă.
Fără să stea pe gânduri, o apucă automat de gleznă şi, privind în
sus, nu fu deloc surprins că ea trânteşte uşa.
— Vai, domnule Culler, dar ce vă aduce aici la ora asta? Întrebă
ea, cu tonul acela nevinovat, de fetiţă, pe care-l mai folosise şi când îi
refuzase invitaţia de a o conduce în camera lui.
Brian ridică din umeri, dar nu-i dădu drumul la gleznă. Încerca
disperat să descopere un mod care să-i permită să se ridice, fără să-i
dea lui Pat posibilitatea să scape. După grosolănia cu care se purtase
mai înainte, era sigur că o să dispară în camera ei şi n-o să-i lase nici
cea mai mică şansă să se scuze.
— De ce nu mi-ai spus că eşti fiica lui P.J. McKinley? Întrebă el,
încă străduindu-se să găsească o cale, să se ridice în picioare cu
oarecare demnitate. Nu realizase, până în momentul acela, cât de tare
era cimentul de pe culoarul etajului a doilea: şezutul i se făcuse la fel
de rece şi plat ca şi betonul de dedesubt.

28
— Şi de ce ţi-aş fi spus?
— Uite-aşa! Şi-şi lăsă capul pe un umăr, incapabil să-i dea un
răspuns mai ca lumea.
— Uite-aşa cum, domnule Culler? Faptul că tatăl meu a fost un
mare pescar nu mă face pe mine o mare scriitoare, nu?
Obosită şi de el şi de orice joc, în care ar mai fi vuit s-o
antreneze, Pat clătină exasperată din cap.
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu vrei să te ridici odată?
Privirea lui, la început blândă şi nevinovată, deveni deodată
profund jenată.
— Dar nu cred că pot.
Cum adică, nu poţi?
Simţea cum i se scurge, picătură cu picătură, şi bruma de voinţă
şi răbdare care-i mai rămăsese, ca să facă efortul de a ignora căldura
ce răzbătea din strânsoarea degetelor de pe gleznă. Nu era o senzaţie
neplăcută, ci doar tulburătoare, şi sfida legile gravităţii, ducându-se în
sus, prin Stomac, spre plămâni, împiedicând-o să respire.
— Eu... începu Brian, încercând să zâmbească. Stau de mult şi te
aştept. Nu vrei să mă ajuţi să mă scol?
Pat se holbă la el. Dar cum el continua să se uite la ea cu ochi de
câine, supărarea i se topi cu totul. Se pregătise de o ceartă, îşi adunase
puterile pentru focurile altei hărţuieli şi acum sa trezea că habar n-are
cum să abordeze atitudinea lui atât de neajutorată.
— Dă-mi drumul şi-o să te ajut.
Părea un târg rezonabil.

29
— Şi n-ai să fugi înăuntru?
— Cum?
Tonul jignit arăta clar că nu se-ncrede o clipă în naivitatea
întrebării.
— Dacă-ţi dau drumul, te rog frumos să nu fugi până nu mă scol,
da?
— Brian! Termină imediat cu prostia asta! În momentul ăsta!
Ordonă ea cu tonul pe care-l folosea cu copiii când depăşeau limitele.
Cu un zâmbet ironic, Brian îşi desprinse degetele de pe glezna ei
şi-i întinse o mână.
Pat nu-şi permitea nici măcar să se gândească ia ce s-ar fi putut
întâmpla, dacă-l lua de mână. Păşi hotărâtă în faţa lui, îl apucă strâns
de degete şi trase. Dar fu prea târziu când realiză că el avea cu
adevărat nevoie de ajutor, ca să se ridice. La rândul lui, aşteptându-se
la un sprijin foarte ferm , Brian se avântă în sus, fără să-şi dea seama
că ea nu-l luase, de fapt, în serios, când o rugase să-l ajute. Se clătină
o clipă pe picioarele amorţite, luptându-se, fără prea mulţi sorţi de
izbândă, să-şi redobândească echilibrul.
Simţind că va cădea, îşi trase mâna din mâna lui Pat, sperând,
totuşi, că va putea rămâne în picioare. Dar capul i se izbi de perete, în
acelaşi moment în care atinse pardoseala rece şi tare. Nu bagă o clipă
în seamă durerea de la baza craniului, căci avea atenţia concentrată
asupra ei.
Lui Pat îi scăpă un ţipăt uşor, când se pomeni că se prăvăleşte
peste el, iar Brian făcu ochii mari, când îşi dădu seama cam unde o să

30
aterizeze ea. „Dă-te la o parte!" îi strigă instinctul de conservare, dar
era deja prea târziu.
Cât ai zice peşte, Pat îşi pierduse poziţia verticală şi se pomeni
întinsă între picioarele lui Brian, cu nasul proptit în pieptul lui şi cu
genunchii juliţi de impactul cu pardoseala tare. Cu răsuflarea tăiată şi
genunchii arzându-i de durere, ea nu avu cum să nu-i inspire mirosul
atât do pregnant bărbătesc, încât îi tulbură fiecare părticică din trup.
Tot zvârcolindu-se să se ridice, se opri brusc, când îl auzi că
geme de durere.
Prinsă între trupurile lor, palma ei dreaptă îl apăsa nemilos şi, în
încercarea ei disperată de a se ridica, se lăsase fără milă, complet
inconştient, pe porţiunea cea mai sensibilă a trupului lui. Şi, ca şi cum
atât n-ar fi fost suficient, degetele de la mâna stângă îi erau răsfirate
pe interiorul coapsei lui drepte, periculos de aproape de vintre.
— Dinadins ai făcut-o! Îl acuză Pat, ridicându-şi capul şi
privindu-l crunt. De necrezut, dar umflătura din palma ei dreaptă
căpăta, din ce în ce mai multă consistenţă, ca reacţie la fiecare mişcare
pe care o făcea.
— Altceva mai bun n-ai mai găsit!
Brian o privea derutat, cu o mutră comică, cu ochii aceia ca de
onix, măriţi parcă de pericolul iminent în care se aflau posibilii lui
descendenţi.
— N-a fost niciun truc, zău. Eram convins c-o să mă ajuţi. Doar
ţi-am spus că nu mă puteam scula singur.
— Văd că te descurci cu sculatul! Îl repezi ea, înroşindu-se

31
imediat ce-i scăpară cuvintele de pe buze. „Of, Doamne, cum fac eu
de mă bag în situaţii din astea"? În momentul acela, aproape că
înţelegea ce simte un peşte aruncat pe uscat.
Îşi simţea picioarele amorţite şi inutile, iar mâinile... nu, mai bine
nici să nu se gândească la mâini.
Rostogolindu-se pe stânga, îşi eliberă mâna dreaptă, dar Brian sta
lipit de ea.
— Dă-mi drumul, Brian Culler! Şuieră ea cu cel mai veninos ton
de care era în stare.
Strânsoarea puternică de pe coastele ei slăbi, dar Pat tot mai
simţea cum coapsele lui tremurau de încordare în timp ce o studia pe
sub genele lui dese. În momentul acela, se pomeni rugându-se ca
emoţia aceea, care mocnea în ochii lui, să nu fie decât furie. Nici nu
voia să-şi închipuie c-ar mai fi putut fi şi altceva care să-l facă să nu-i
dea drumul.
— Dar nu te ţin, insistă Brian, ridicându-se de sub ea ca un cal
nărăvaş, care dorea să scape de un călăreţ nepoftit.
— Asta nu m-ajută cu nimic. Obrajii ei ardeau din ce în ce mai
tare, pe măsură ce şi dorinţa lui creştea sub ea.
— Stai locului şi lasă-mă să-ţi dau pieptul la o parte.
Bombănind împotriva fluxului de sânge care-i pornise brusc spre
genunchi, îşi trecu mâinile peste coastele lui şi se împinse în sus ca şi
cum s-ar fi apărat de o plită încinsă.
În ciuda tulburării pe care i-o trezea, nu putu să nu zâmbească
cum se străduie să se ridice. Mai întâi, se aşeză încet pe genunchi,

32
oprindu-se câteva clipe ca să bombăne despre starea propriului şezut,
apoi se ridică în patru labe, tot încet.
Imediat ce-şi recăpătă poziţia verticală, începu să-şi maseze
spatele.
— Ştii, nu te-ai purtat de loc corect cu mine, murmură el.
— Eu nu m-am purtat corect? Tu m-ai tras.
— Voiam să spun că nu te-ai purtat corect când ne-am întâlnit.
Ar fi trebuit să-mi spui că eşti fiica lui P.J. McKinley.
Ea refuză să se lase învinovăţită.
— Nu mi-ai prea dat şanse să-ţi spun ceva, nu?
Brian dădu din umeri, nedumerit.
— Măcar Judd ar fi putut să mă pună în temă.
— Am luptat destul de mult ca să devin eu însămi, zise ea, cu un
glas conciliant. Vreau ca oamenii să mă respecte pentru talentul şi
calităţile mele, nu doar pentru că sunt fetiţa marelui P.J. McKinley.
„Sau soţioara lui Michael Langston", adăugă ea în gând.
— Păi, aşa şi e, spuse Brian, cu voce de copil impresionat. Mare,
preciză el, ca şi cum ea s-ar fi putut să nu-nţeleagă ce voise să spună.
Pat râse scurt.
— Da, ştiu. Este mare. O legendă. Părintele pescuitului modern.
Îl cunosc de aproape 34 de ani — nu-i nevoie să-mi spui tu cine e.
Dar se enervă din nou, când îi reveni în minte cât de lungă şi
aprigă fusese lupta ei de a-şi afirma identitatea.
— Dacă ţi-ai făcut cortul la uşa mea doar ca să mă hărţuieşti, pe
motiv că sunt fiica lui P.J. McKinley, consideră că ţi-ai atins scopul.

33
Şi-acuma, te rog să mă scuzi, am o întâlnire foarte devreme, mâine
dimineaţă, la cheiul 36. Noapte bună, domnule Culler.
— Nu de asta te-am aşteptat.
Pat întinsese deja mâna să deschidă uşa, când fu oprită de mâna
lui, aşezată deasupra. Atingerea lui neaşteptată, parcă îi curentă braţul
şi fiori de dorinţă îi alergară pe ceafă. Dar panica o cuprinse de-abia
când îi întâlni ochii întunecaţi şi citi în ei un sentiment care, cu
siguranţă, nu era furie.
— Te-am aşteptat, murmură el, ca să mă scuz. Am fost
nepoliticos şi-am sărit peste cal în seara asta. Te rog să mă ierţi.
— Asta-i o scuză pentru P.J. sau pentru Pat Langston?
— Cred că pentru amândouă.
Se uita la gura lui şi simţea cum un fior i se strecura uşurel pe şira
spinării, în jos. Îşi dorea teribil s-o privească în ochi şi Pat îşi dădu
seama că-i vine tare greu să-i vorbească. Dar, dacă n-o făcea, Brian ar
fi putut să-i acapareze gândurile toată noaptea.
— O.K. Scuzele sunt acceptate, spuse, întrebându-se în sinea ei
ce naiba se întâmplase cu coloana ei vertebrală de înţepenise aşa. În
momentul acela, se simţea de parcă n-ar fi avut oase, pur şi simplu,
incapabilă să se mişte.
De-abia apoi îşi aduse aminte că respectul şi admiraţia lui Brian
erau pentru tatăl ei, nu pentru ea.
— Mâine va fi o zi grea.
N-o miră că el nu pricepuse aluzia, îşi dăduse deja seama că
subtilităţile nu erau punctul lui forte. Şi, totuşi, când se aplecă un pic

34
şi-i inhală mirosul aspru de colonie şi minunatul său miros natural,
Pat realiză că e în pericol să-şi piardă distanţa pe care i-o impunea
meseria.
Ca prin vis, îşi aminti de covârşitoarea adoraţie pe care tatăl ei o
inspira pescarilor. Brian nu făcea decât să-şi transfere respectul de la
P.J. McKinley la „P.J. cea mică".! Se mai întâmplase şi-n alte dăţi.
— Noapte bună, Brian Culler, spuse din nou, cu genunchiul drept
într-o poziţie de apărare pe care-o învăţase de mică.
Privindu-i buzele frumos arcuite, cum îi pronunţă numele, Brian
trase concluzia, destul de vagă, că, la urma urmei, săpuneala nu
fusese. Chiar teribilă. S-ar fi putut să devină chiar plăcută, cu condiţia
ca Pat să-i vorbească.
Când urarea de „noapte bună “străpunse, în cele din urmă,
fascinaţia pe care o simţea pentru buzele ei şi-ajunse până la el, îi mai
aspiră o dată mireasma, gustând din plin uşoara ameţeală pe care i-o
provoca.
— Nu-i nevoie să fii la barcă, înainte de ora cinci şi jumătate.
Dezlipindu-şi cu greutate privirea de pe buzele ademenitoare,
Brian o fixă asupra ochilor ei mari.
— Am fost cam..., îngăimă el, uitându-se încă o dată la gura ei
tulburătoare.
— Cam copilăros?
— Da, chiar aşa, fu el de acord, dând aproape imperceptibil din
cap, cu ochii încă lipiţi de buzele ei. „Stăpâneşte-te, băiete! Ai un
turneu de câştigat." Forţându-se să se gândească la cei treizeci de mii

35
de dolari, Brian îşi îndreptă ţinuta şi încercă să-şi facă glasul cât mai
sever:
— Ştii, m-am mai gândit la o regulă.
Pat întrebă, uimită:
— Şi care-ar fi aia?
— Nu folosi parfumul ăsta mâine! Mă ameţeşte.
Hotărât să ignore focul pe care-l simţea în şale, îi mai flutură unul
din zâmbetele lui cuceritoare, înainte să se întoarcă şi s-o pornească
de-acolo, fluierând uşor.
Încremenită de ultima poruncă, aşa calmă cum sunase ea, Pat se
rezemă de tocul uşii, privindu-l cum se îndepărtează.
Niciodată nu mai întâlnise un bărbat care să semene, cât de cât,
cu imprevizibilul Brian Culler, cel cu ochii întunecaţi. Sigur, în
meseria ei întâlnea întotdeauna bărbaţi care veneau la ea doar pentru
că era femeie, iar ei credeau că e de datoria lor să-i ofere una sau două
nopţi de amor. Pe de altă parte, Brian o abordase într-un fel deosebit,
iar aura lui o învăluise dându-i o mulţime de senzaţii calde, plăcute.
Mai târziu, pe când stătea întinsă în pat, fără să poată adormi din
cauza gândurilor pe care i le stârnise Brian, Pat se întrebă dacă n-ar
trebui cumva să ceară să i se repartizeze altă barcă.
„Nu fi caraghioasă! Ţi-ai petrecut cea mai mare parte din viaţă
lângă bărbaţi şi în bărci" - îşi spuse ea cu glas tare, ca şi cum auzul
cuvintelor le-ar fi făcut mai convingătoare. „Brian Guller nu-i decât
alt reportaj, un alt pescar de senzaţie."
Dar chiar şi-acum, când era mai mult adormită decât trează, tot

36
îşi mai amintea cum îi veneau blugii, puterea care emana din umerii
lui, trăsăturile feţei. Tot mai simţea energia stăpânită care părea să
pună în mişcare până şi aerul din jurul lui.
Gemând, Pat dădu cu pumnul în pernă. Mâine urma, într-adevăr,
să fie o zi foarte lungă.

Trei

Simţindu-se ca un bulgăre într-un râu mocirlos, Brian se strecură


din camera lui în cenuşiul care anunţa zorile.
Pentru prima oară în toţi anii de când participa la turnee, i se
întâmplase să doarmă mai mult şi asta era numai din vina lui Pat
Langston, care, pur şi simplu, se încăpăţânase să-i ocupe toate
gândurile, chiar şi după ce-i poruncise să dispară. La naiba! Ce
căutase ea în visele lui, toată noaptea.
Pulsaţia surdă din vintre îi aduse aminte ce anume făcuse ea în
visele lui şi ce făcuse el. De fapt, ce făcuseră ei.
Porni spre cheiul 36, unde-l aşteptau doi oameni. Fără să se
oprească, păşi pe vas şi întinse automat o mână spre Pat.
— Salut, Bubba, tocmai voiam să trimitem cavaleria după tine.
Cum te simţi? Îl întrebă Bo.
— Bine. Mi-am... ăă... mi-am studiat harta şi nu mi-am dat seama
cât e ceasul.
Privind-o pe Pat de aproape, când îl apucă de mână, Brian simţi

37
cum inima i se izbeşte de coşul pieptului.
— Bună dimineaţa, reuşi el să spună, mulţumit de tonul înţepat,
care-i ascundea, cât de cât, slăbiciunea bruscă din glas.
S-ar fi putut ca Pat să nu mai fi folosit parfumul acela care-l
ameţea, dar arăta prea al naibii de bine, cu părul strâns sub şepcuţa de
baseball, ca o adolescentă pe stadionul oraşului, prea bine pentru ca el
să se simtă în largul lui, adică. Literele de pe şapca de culoare roz
strălucitor îi stârniră un zâmbet: scria Fishermom.
— Pot să-mi ţin geanta lângă mine? Îl întrebă Pat, sărind pe
platforma de lansare şi trăgându-şi mâna dintr-a lui, în momentul în
care trecu dincolo.
— Îmi ţin în ea aparatul şi toate celelalte scule.
— Sigur.
Brian nu-şi putu reţine o grimasă, la vederea genţii de. Un galben
strălucitor, dar tot reuşi un zâmbet, cam cu jumătate de gură. „Cel
puţin n-o s-o am tot timpul sub ochi, se gândi el."
— O să am grijă să nu te-ncurce, îl asigură ea, cu o expresie
foarte serioasă pe chipul învăluit în lumina de dinaintea zorilor.
Dându-şi deodată seama că mai avea doar zece minute, ca să
ducă la bun sfârşit ceea ce de obicei făcea în treizeci, Brian se apucă
de treabă, foarte recunoscător faţă de hotărârea lui Pat de a nu-i sta în
cale. Şi totuşi, în ciuda deciziei lui de a o ignora, era. Dureros de
conştient de felul cum i se mula pe corp costumul impermeabil,
maron închis, ceea ce îl făcuse aproape să fluiere admirativ când ea se
aşezase, la invitaţia lui. Tot ce fusese ascuns de hainele largi, pe care

38
le purtase cu o seară înainte, era acum frumos ambalat şi prezentat în
costumul acela mulat. „Niciun gând aiurea!" îşi reaminti el, sever.
Câteva momente mai târziu, barca fu împinsă afară din chei şi ei
se alăturară celorlalţi concurenţi aflaţi în faţa bazei nautice, uitându-se
la ceas. Terminaseră tot ce era de făcut şi-şi lăsaseră două minute de
rezervă înaintea startului.
Punându-şi ochelarii, privi spre Pat şi-o întrebă:
— Ai ochelari?
Pat tocmai desfăcea fermoarul genţii celei galbene şi-i răspunse
neatentă:
— N-am.
— La naiba! Mormăi el nemulţumit. Ştii doar că nu poţi traversa
lacul cu 120 km/h fără ochelari.
Bâjbâi cu undiţa în trusa de pescuit, în care ţinea echipamentul de
rezervă. In timp ce scotocea, îl zări pe Don Carlisle, la câteva bărci
distanţă, rânjind larg, amuzat şi extrem de enervant.
În momentul în care apucă perechea de ochelari de rezervă, îi
desfăcu şi îi întinse lui Pat, iar cu mâna cealaltă împinse regulatorul
înainte, la semnalul de pornire. Văzând că ea nu-i ia, Brian îi aruncă o
privire şi mai avu atâta timp cât să-i zărească zâmbetul involuntar,
înainte ca Pat să-şi coboare vizorul căştii de motociclist de culoare
roz-intens.
De mai multe ori, în primele momente ale concursului, Brian de-
abia se stăpâni să n-o întrebe pe fiica lui P.J. McKinley dacă era de
acord cu tehnica folosită de el. Era un impuls cu care se aşteptase el să

39
aibă de luptat toată ziua, dar, când prinse primul biban valabil, la
numai o jumătate de oră după plecare, se relaxă, în sfârşit, şi aproape
uită de prezenţa observatoarei lui.
De fiecare dată când îşi schimba poziţia pe lac, mai găsea timp şi
pentru vreun comentariu despre vreme, de genul celor pe care le fac
cunoscuţii pe stradă. De fiecare dată, Pat îi răspundea pe acelaşi ton şi
cu aceeaşi condescendenţă. N-avea ce face - trebuia să recunoască
- era cel mai tăcut observator pe care-l avusese vreodată la bord: nu
scotea un cuvânt în afara răspunsurilor la vreun comentariu direct.
În felul acesta, timp de aproape cinci ore, monotonia aruncării
momelii şi depănării rapide a firului, şi liniştea nu fură întrerupte
decât când îşi schimbau locul sau când mormăia el.
Când ajunse la cel de-al cincilea peşte din plasă, Pat simţi cum
sângele îi curge mai repede prin trup. Brian avea azi o zi
nemaipomenită şi-o să aibă şi ea un reportaj pe măsură. Încă un peşte
şi campionul putea să-nceapă sortatul prăzii.
În pescuitul profesionist, la mizele mari nu se arunca nimic din ce
avea dimensiunile regulamentare, până când pescarul îşi făcea limita
din plasă. Concurenţii aveau voie să prezinte la cântărire maximum 15
peşti vii, sănătoşi, şi erau penalizaţi pentru cei morţi.
Zâmbind în sinea ei, Pat îşi aminti unele dintre cele mai celebre
aforisme ale tatălui ei: „Există o deosebire foarte subtilă între bărbaţii
care pescuise şi pescari." Şi, cum se şi cuvenea, de altfel, pentru
campionul naţional, Brian era cu adevărat pescar. Profesionist, încă.
La următoarea lui aruncare, Pat îşi înălţă aparatul şi-l studie pe

40
bărbatul acela tulburător de fotogenic. Văzuse o mulţime de bărbaţi
prin obiectivul aparatului, dar nu-şi aducea aminte de niciunul care să
se fi apropiat cât de cât de Brian. Cine ştie dacă nu mergea cumva la
vreun curs de dezvoltare a virilităţii, vreun club exclusivist de
donjuani neînsuraţi, hotărî ea. Că doar nu putuse dobândi fizicul ăsta
făcând curăţenie, şi având grijă de copii.
Imaginea unui Brian, cu un copil în braţe şi un alt ţânc
încurcându-i-se printre picioare, o făcu să zâmbească. Dar aşa nu
reuşea deloc să se concentreze asupra imaginii. Şi dacă nu se.
Concentra la treaba pe care-o avea de făcut, nu putea să facă
fotografia de care avea nevoie pentru articol. Declanşă aparatul, în
momentul în care Brian făcu o mişcare scurtă şi lansă din nou.
Neatent la orice altceva, în afara senzaţiei pe care i-o dădea nada
prin apă, Brian o trase înapoi, înainte să verifice poziţia soarelui.
Imediat puse undiţa jos, porni motorul şi se întinse după celelalte
unelte. Era timpul să ajungă şi el acolo printre ei.
Se înfiora de nerăbdare, ca întotdeauna când ţinea undiţa ţeapăn
în mâini. Îi plăcea infinit mai mult lupta unu-la-unu cu un peşte mare,
decât să cutreiere apele adânci, dar era totodată conştient că avea
nevoie de amândouă aceste deprinderi, ca să câştige turneul.
Plimbându-şi privirea peste ţărmul golfului larg, pe care-l
cercetase pe jos cu două zile înainte, îşi îndreptă barca spre cel mai
des tufiş din cel mai întunecat petec de umbră.
Pe când barca aluneca tăcut peste ape, îi trecu prin faţa ochilor
netezimea bronzată a picioarelor lui Pat, pielea ei arsă de soare,

41
scoasă în evidenţă de pantalonii scurţi, albi pe care şi-i pusese. Nici
nu-şi dăduse seama până acum, când o privi, în sfârşit, după ce
prinsese ultimul peşte, că ea îşi dezbrăcase costumul impermeabil
undeva pe traseu. Din păcate, el fusese atent doar cum să se descurce
în apele acelea adânci, şi ar fi dat acum bucuros un peşte din coş
pentru ocazia de a o vedea cum iese din costumul acela strâmt.
— Stai în Lincolnton, Pat? Deşi răguşită după atâta tăcere, vocea
îi suna prea tare în liniştea zilei.
Surprinsă, Pat privi fix pata întunecată de sudoare de pe spatele
cămăşii lui, cu mâneci lungi. Iar când el repetă întrebarea, ea îşi drese
vocea şi răspunse precaută:
— Nu. Nu stau în Lincolnton. N-o mira că ştia unde se născuse,
doar era un admirator al lui P.J. McKinley.
— Şi-atunci, unde stai?
— Atlanta, şi fu pe punctul de a adăuga Georgia, când se opri, de
teamă să nu sune cumva nesuferit. Ar fi vrut să păstreze, pe cât
posibil, atmosfera de calm în care se scursese ziua.
— Stai cu ai tăi?
Împingându-şi cu o mână pălăria pe ceafă, Brian se răsuci s-o
privească.
— Tare mai eşti vorbăreaţă!
— Câteodată.
La auzul râsului lui aspru şi neaşteptat, care răsună peste lac, Pat
se retrase şi mai mult în ea însăşi. Înainte să descopere cine e, Brian
arătase clar că nu-i place nici ea, nici cariera ei. Trase cu ochiul la

42
umerii lui largi, când el se întoarse din nou cu spatele.
— Nu eşti măritată, bănuiesc.
— Şi de unde bănuieşti? Întrebă ea.
— N-ai verighetă.
Automat, Paf îşi ascunse mâna stângă la spate. Nu ştia de ce o
deranja că el observase lipsa verighetei, dar asta simţea.
După câteVa clipe, Brian oftă şi zise:
— Divorţată?
— Da.
— Ca toată lumea.
— Tu nu eşti.
Brian surprinse ceva în tonul ei care-i spunea că, după părerea ei,
statutul lui de celibatar îl făcea incapabil să discute problema
divorţului. Hotărând în sinea lui că Pat avea dreptate, sări la întrebarea
următoare, una pe care i-o sugerase îngrozitoarea ei pălărie roz:
— Ai şi copii, nu?
— Da.
Răsucindu-se s-o privească din nou, Brian întrebă:
— Cum să fac eu să te conving că sunt, cu adevărat, un om de
treabă, politicos, chiar fermecător, când tu îmi răspunzi de parcă ai fi
la interogatoriu?
— Şi nu sunt?
— Nu.
Învingându-şi pornirea de-a o strânge de gâtul acela drăguţ, îşi
înfundă mai bine şapca peste ochi.

43
— Şi-atunci, de ce-mi pui atâtea întrebări?
— Încerc şi eu să fiu prietenos, atâta.
Observându-i bărbia încăpăţânată, Pat dădu din cap şi spuse:
— Uite, aseară mi-ai dat foarte clar de înţeles că nu-ţi plac nici
persoana, nici profesia mea. Aşa că nu văd de ce te-ai preface acum că
eşti prietenos. Ziua de azi a fost, pur şi simplu, o chestie de afaceri.
Punct.
Întorcându-se din nou spre botul bărcii, Brian îşi dădu pălăria pe
ceafă şi-şi şterse fruntea.
— Doar mi-am cerut scuze pentru seara trecută.
— Da, dar numai pentru că sunt fiica lui P.J. McKinley.
Brian îi aruncă o privire peste umăr.
— Nu poţi fi sigură. N-ai dovezi. Poate că aveam de gând să mă
scuz înainte să aflu cine-i tatăl tău.
— Da. Cam tot aşa cum o să ajung eu afiş în Playboy.
— Nu cumva chestia aia de pe umerii tăi s-a făcut cam grea?
Fără să se lase intimidată de expresia lui prevestitoare de furtună,
Pat îi întoarse privirea, nevrând să recunoască acum că avea dreptate.
Da, era puţin cam prea sensibilă câteodată.
„Bine, bine", se sfădi ea cu propria conştiinţă. Fusese chiar atunci
foarte sensibilă. Asta i se trăgea din sentimentele ei ciudate faţă de
Brian Culler. Avea prea multă minte, să se lase atrasă de un bărbat,
care-şi petrecuse toată viaţa pe drumuri şi nu se ocupase de altceva
decât de sine.
— Bărbaţi ca tine mi-au pus-o acolo Brian. Regret că ţie nu-ţi

44
pasă de ea.
Îi fu recunoscătoare că se abţinuse să-i replice mai mult decât cu
un pufnit dezgustat şi-şi îndreptă privirea înainte, încetinind pe
măsură ce se apropiau de un copac pe jumătate scufundat. Părând din
nou că nu-i mai dă nicio atenţie, Brian respiră o dată adânc şi ridică
undiţa, legănând o clipă nada pe deasupra ramurilor încurcate, înainte
s-o coboare.
Deşi Pat fusese destul de indiferentă, când îi urmărise tactica de
pescuit, acum îi cerceta cu mare interes fiecare mişcare. Mulţumită
educaţiei ei practice, ştia că zilele astea, cu soare strălucitor obligau
peştele să se ascundă în desişuri ca acela pe care-l tatona Brian acum.
Odată culcuşit la adăpost, peştele rareori mai mişca, fie numai doar să
mănânce ceva care-i trecea chiar pe sub nas. Bibanul stătea liniştit în
locul pe care şi-l alesese, deschizând doar gura şi fluturându-şi
branhiile să sugă hrana, s-o „inhaleze", parcă era un proces care se
desfăşura cu iuţeala fulgerului şi oricine urmărise vreodată, timp mai
îndelungat, peştii aurii din acvariu, ştie cât de prompt puteau să scuipe
sau să „expire" ceva ce n-avea gustul ştiut sau nu-i lăsa senzaţia
obişnuită.
Aruncatul, sau arta de a plasa pe tăcute nada direct în faţa
peştelui, era soluţia pe care-o găsiseră pescarii pentru asemenea
cazuri. Şi, totuşi, foarte puţini oameni erau înzestraţi cu combinaţia
necesară de disciplină mentală, intuiţie neobişnuită şi permanentă
prezenţă de spirit, ca să exceleze. Pat ştia că, în ceea ce privea tehnica
aceasta, Brian Culler era cel mai bun dintre cei mai buni, după cum

45
dovedise, de altfel, prin câştigarea titlului naţional.
Privindu-i mişcările, se simţea prinsă de-a dreptul în desfăşurarea
unui film de Hitchcock. De fiecare dată când nada cu pene.se
scufunda în apă, se aştepta ca Brian să-i pună şi cârligul. Şi deşi părea
relaxat, ea ştia că se descurca în toate sistemele de pescuit şi se îndoia
dacă şi douăzeci de femei goale l-ar fi putut distrage în momentul
acela. Şi cu siguranţă că nici pe ea n-ar fi putut-o sustrage de la
urmărirea lui nici douăzeci de bărbaţi dezbrăcaţi - doar dacă vreunul
din ei n-ar fi fost Brian Culler însuşi. Ei poftim, de unde i s-a mai
năzărit şi asta?
Pat îşi făcu vânt cu mâna, spunându-şi că nu văzuse un bărbat gol
de mai bine de patru ani şi că n-avea niciun rost să se gândească la
vreunul tocmai acum, chiar dacă era aşa de bine clădit ca Brian.
Era timpul să se concentreze la îndemânarea lui Brian, să-i
memoreze fiecare mişcare, ca să-i poată descrie exact tactica pentru
cititorii ei.
Un sfert de oră mai târziu, atenţia îi fu răsplătită cu o tresărire
rapidă, care trecu ca un curent prin barcă, şi cu mormăitul înăbuşit pe
care îl făcea Brian, când punea cârligul. Ca orice profesionist, el îşi
punea toată arta în aranjarea cârligului. Având în vedere energia
intensă cu care se născuse Brian, Pat era gata să parieze că toate
acţiunile lui erau la fel.
Bineînţeles că lupta nu putea fi altfel decât scurtă. Peştele se afla
la o distanţă mai mică de trei metri de fir când Brian îl trase din desiş.
Ajungând la suprafaţa apei, Brian băgă plasa pe dedesubt şi-l ridică în

46
barcă dintr-o singură mişcare. Câteva clipe mai târziu, cu rapiditatea
pe care i-o dăduse practica îndelungată, scoase cârligul din gura
peştelui gras şi-i dădu drumul în coş.
— Arată destul de bine, spuse Pat leneş, într-o remarcă degajată,
care nu spunea totul. Părerea ei era că peştele avea mai mult de trei
kilograme şi jumătate, şi asta-l făcea pe Brian un candidat redutabil
pentru Premiul de 1000 de dolari pentru cel mai mare peşte.
— Da, acceptă Brian, întorcându-se ca ea să nu poată vedea cum
îi tremură degetele. Femeiuşcă asta drăguţă m-a făcut foarte fericit.
Deşi nu mai fumase de mai bine de cinci ani, Brian se trezi
dorind atât de mult o ţigară, că aproape că-i simţea gustul. Cu un efort
voit de a-şi înăbuşi pofta de nicotină, inspiră şi expiră adânc de câteva
ori.
Îndreptându-şi atenţia către desişul din faţa bărcii, îi scăpă un
chicotit uşor, când îşi aminti o conversaţie pe care o avusese cu un
concurent mai tânăr, Seth Henderson, care comparase pescuitul cu
amorul.
După puştiul ăsta, când era bine, era foarte, foarte bine, şi când
era rău, era încă foarte bine. Amintindu-şi fiorul de plăcere pe care-l
încercase când prinsese bibanul cel mare, Brian se gândi că puştiul s-
ar putea să aibă ceva dreptate.
O oră mai târziu, după ce pescuise prin fiecare colţ bun din golf şi
aruncă peştii mai mititei în coş, puse undiţa jos şi-şi lăsă capul de pe-
un umăr pe altul, de câteva ori. Încetinindu-şi mişcările, îşi oferi
plăcerea de-a privi picioarele frumoase ale lui Pat, zâmbindu-i când ea

47
îşi dădu pălăria pe ceafă şi-l privi în ochi. Nici nu clipi sub privirea
lui, care o aprecia foarte direct; îşi ţinea doar ochii pironiţi în ochii lui,
provocându-l. Îi fu foarte greu lui Brian să se abţină şi să nu-i
sugereze să facă dragoste chiar atunci şi acolo.
Lipită de privirea lui, care ardea mocnit, Pat realiză treptat că era
ceva diferit ia el în momentul acela. Deşi tot mai exista a anume
tensiune în aerul din jurul lui, aşa cum se profila el acum, fără pălărie,
era o siluetă neobişnuit de destinsă. Iar când arboră zâmbetul acela
sexy şi porni agale spre ea, lui Pat îi veni să creadă că aţipise şi visa.
Nu, se dumiri ea, bărbatul care se oprise în faţa ei nu era deloc
ceva imaginar. Trebuia să-şi dea capul pe spate ca să-i întâlnească
privirea întunecată, dar era preferabil decât să se concentreze asupra
vederii care-i stătea direct în faţă, o vedere care cuprindea şi catarama
de cositor de la centura lui.
Datorită poziţiei incomode şi datorită faptului că era destul de
nesigură asupra intenţiilor lui Brian, Pat se ridică repede.
Prea târziu îşi dădu seama cât de aproape stăteau. Când sânii îi
şterseră cămaşa, se dădu gâfâind înapoi, în momentul în care Brian şi-
o trase la piept. Deşi îl privea printre pleoapele îngustate, nu încercă
să se depărteze. Sfârcurile sânilor i se întăriră la contactul cu căldura
umedă de transpiraţie a pieptului lui, dar ea nu voia cu niciun preţ să-i
dea posibilitatea lui Brian, ca să-şi dea seama de dulcea stare de
ameţeală dintre coapse, pe care i-o stârnea.
— Ce-ai de gând mă rog? Reuşi să întrebe.
— Să te salvez. Îi simţea glasul ca o mângâiere delicată pe şira

48
spinării.
Forţându-se să-şi desprindă ochii dintr-ai lui, Pat cercetă
platforma ridicată, care era doar la câţiva centimetri de călcâiele ei.
Brian o salvase într-adevăr, să nu se împiedice. Temându-se să
nu-i întâlnească privirea din nou, se adresă bărbiei lui Brian:
— Poţi să-mi dai drumul. Sunt în siguranţă.
— Eu nu sunt sigur că sunt.
Afirmaţia aceasta calmă o făcu să-şi ţină respiraţia. Privirea i se
mută dinspre bărbie spre gură şi, în acel moment, Pat îşi dădu seama
că îşi dorea s-o sărute. Voia să afle dacă şi gura îi era la fel de vie ca
şi restul, dacă energia lui va trece şi în ea. Voia să ştie dacă buzele lui
ar descifra-o la fel de uşor, precum degetele lui descifrau adâncimile
pe care le explora pescuind. Dându-şi seama de pericolul care se
ascundea în propriile gânduri, Pat îi porunci raţiunii să-i vină în
ajutor, în bătălia asta care o răvăşea. Reuşi... şi-nsfârşit găsi puterea să
vorbească:
— Ba eşti. Dar cu cei treizeci de mii de dolari ai tăi, nu?
Îi tremurau genunchii şi nu-şi putu reţine un oftat de uşurare,
când capul lui nu mai coborî şi pe buzele lui energice, senzuale, apăru
un zâmbet îndrăzneţ.
— Ai dreptate, fu el de acord, dându-i drumul. Referitor la bani,
vreau să spun, adăugă el, păşind pe lângă ea, ca să se aşeze pe locul
pilotului.
Patru ore mai târziu, când dădu drumul bărcii ca el să se alinieze
cu ceilalţi concurenţi, care aşteptau la cântar, Brian se simţea foarte,

49
foarte bine.
— Cât ai acolo, Culler?
— Vreo zece kilograme, plus sau minus câteva grame şi toţi în
perfectă stare, îi răspunse omului din personalul turneului, care trăsese
lângă el. Era o întrebare standard, ca să crească tensiunea momentului
- câştigătorul era probabil ultimul care-şi aducea captura la cântar.
Doar dacă peştii lui începeau să dea semne că suferă din cauza
timpului prea îndelungat, pe care-l petrecuseră în coş, pescarul era
luat peste rând.
— Peşte mare?
— Cam trei kilograme şi jumătate, şi zâmbi când tânărul scoase
un fluierat de admiraţie. Ce zici?
— E bine, Culler, bine de tot. Doar Seth mai e de venit, dar era
cu mult în urma ta, ieri. Cei mai mulţi bombăne că nu le place
vremea.
Brian încuviinţă din cap. Pescuitul era mai uşor când. Cerul era
acoperit. Privea zâmbitor cum celălalt se îndrepta spre altă barcă, apoi
îi aruncă o privire lui Pat.
— Dă-i drumul! O îndemnă chicotind, când văzu că avea stiloul
pregătit în mână, gata să ia notiţe.
— Am deja cea mai mare parte din datele tale personale din
biografia cunoscută; doar dacă ai mai vrea tu să adaugi ceva.
— Nu. Aproape tot ce-i acolo e adevărat.
Pat îşi înălţă o sprinceană, dorindu-şi ca el să mai scadă
intensitatea zâmbetului cu o idee. Fulgerul acela orbitor de alb o făcea

50
să se simtă ca Purceluşul în faţa Lupului cel Rău.
— Ai început să te ocupi exclusiv de pescuit acum cinci ani, nu?
Iar când el încuviinţă, Pat merse mai departe:
— Ce te-a făcut să-ţi asumi riscul de a-ţi câştiga existenţa din
pescuitul sportiv?
Ştia că printre cititorii ei se aflau foarte mulţi pescari amatori care
visau să treacă la profesionism. Se dădeau în vânt după poveştile
despre succesul unor tipi care o făcuseră şi supravieţuiseră. Brian
făcuse mai mult decât să supravieţuiască, câştigase aproape două sute
de mii de dolari, doar anul trecut.
— Aproape zece ani am fost amator, ca toţi ceilalţi. Şi, pe urmă,
am avut o încercare reuşită, am izbutit să câştig câteva turnee şi mi-
am găsit un sponsor. Şi uite-mă acum, după cinci ani, tot mai reuşesc
câte ceva, din când în când.
După ce-i notă răspunsul, Pat îi puse următoarea întrebare.
— Mulţi dintre concurenţii de azi se plâng de cerul senin, dar ţie
se pare că-ţi place. De ce?
Ştia răspunsul, dar îl voia formulat cu cuvintele lui.
Pe măsură ce vorbea, Brian îi explică faptul că preferă zilele cu
cer senin, că petrecea ore întregi pescuind pe exact aceeaşi vreme.
Sigur că petrecea ceasuri pescuind pe toate felurile de vreme. Când nu
participa la turnee, atunci, pur şi simplu, pescuia.
— Te deranjează când oamenii nu iau sportul ăsta în serios?
Gândindu-se ce să-i răspundă, Brian se sculă încă o dată,
ducându-se să verifice cum le mai era peştilor din coş. Nu mai avea

51
răbdare să-şi ia banii şi să se relaxeze. Aruncă o privire spre barca lui
Seth Henderson şi-i trecu prin minte un gând plin de dispreţ referitor
la „noroc".
— Mda, mă deranjează câteodată, fu el de acord. Nu se miră
nimeni dacă un atlet profesionist, specializat în fotbal sau tenis, de
exemplu, îşi petrece majoritatea timpului practicându-şi sportul. Dar
pentru că eu exersez într-o barcă, pe lac, există oameni care cred că eu
nu muncesc.
— E greu când oamenii nu-ţi respectă meseria, aruncă Pat, în
tăcerea care urmă afirmaţiei lui.
Brian o fixă cu o privire blândă.
— Da. Ştii şi tu cum e, nu?
Pat încuviinţă:
— Da. Nu-i mult de când am avut şi eu probleme.
Brian făcu câţiva paşi înapoi spre ea.
— Te rog foarte mult să mă ierţi pentru aseară. Pur şi simplu, mi-
a luat-o gura aiurea.
Aşezându-se din nou pe scaun, îi surâse jenat.
— Aş vrea să te invit la masă diseară, ca să-mi răscumpăr
purtarea.
Ochii lui Pat se rotunjiră, neîncrezători.
— Dar nu eşti obligat, se împotrivi ea.
— Atunci, să spunem că, pur şi simplu, mi-ar face plăcere să iei
masa cu mine, punct.
— Mulţumesc, dar m-a invitat Bo deja.

52
Ezită puţin înainte să adauge, dintr-o suflare:
— Vino şi tu.
— Nu, mulţumesc. Trei înseamnă deja aglomeraţie.
Strâmbându-se, Brian îşi aminti că aproape o sărutase mai
devreme. „Ce naiba, doar n-ai să-i sufli prietena unui amic", se mustră
în sinea lui.
După aceea, se mulţumi să privească plecarea celorlalte bărci,
dar, în ciuda tăcerii, era dureros de conştient de prezenţa ei.
Îi simţea coapsa încinsă doar la câţiva centimetri de a iui, iar
mâna stângă n-o mai putea ţine pe volan. Până în momentul în care
cineva din personalul turneului îi făcu semn să tragă la rampa bărcilor,
muşchii săi tremurară de-atâta împotrivire. Câteva clipe mai târziu,
când o ajută pe Pat să coboare din barcă, avu un moment speranţa că
se va domoli tremurul uşor pe care-l simţea în degete.
Văzându-i, din nou costumul impermeabil, recunoscu în sinea lui
că ea îl surprinsese în multe privinţe: tăcerea îi fusese admirabilă toată
ziua — în cele zece ore, p& care le petrecuseră împreună pe lac, nu se
plânsese o dată măcar şi nu pusese întrebări stupide. Nici nu-l bătuse
la cap cu fotografiile, deşi de data asta s-ar fi putut să fie destul de
dispus să-şi dea cămaşa jos sau chiar mai mult, dacă i-ar fi cerut-o.
„Termină!" îşi porunci, ca să-şi potolească dorinţele prea stârnite,
şi-şi puse plasa cu peşte pe cântar. Concentrându-se să-şi şteargă
prezenţa ei din minte, îi fu pur şi simplu imposibil să priceapă
semnificaţia larmei din mulţime. Când îşi dădu seama că Judd
Braxton i se adresa, de-abia atunci se uită şi el ia tabela câştigătorilor.

53
Câştigase şi turneul şi premiul pentru cel mai mare peşte.
În timp ce Braxton făcea anunţul oficial, Brian îşi băgă capul
între umeri, sincer jenat. Nu-i plăcea partea asta din turnee. Ar fi
preferat să-şi cântărească simplu captura, să plece, iar cecul să-i vină
prin poştă.
— Câştigaseşi de la bun început, îi declară Braxton. Spune-le
oamenilor câteva cuvinte.
Deşi cuvântările astea îi displăceau profund, încercă să pară în
largul său când luă microfonul de la Braxton. Şi asta era o parte a
jocului, a spectacolului: să-i încânţi pe oameni cu pescuitul - doar asta
aducea sponsorii şi umplea buzunarele.
— Sunt foarte bucuros că am avut o vreme aşa frumoasă, începu
el, zâmbind când auzi cum bombănea mulţimea la unison. Şi, ca
întotdeauna, sunt recunoscător sponsorilor mei. Şi dădu numele celor
trei companii mai mari care-i plăteau taxele de participare ia turnee şi-
i furnizau echipament. Mă mai bucur şi că trăiesc în cea mai mare ţară
din lume, continuă el, ignorând strângerea de inimă la vederea lui Pat
Langston lângă Simpson. Doar în America poţi să-ţi urmăreşti visul
până la capăt. Ştia că sună fals, dar era adevărat şi nu pierdea
niciodată ocazia s-o spună.
— Şi-acum, o veste proastă, anunţă Braxton când Brian îi întinse
microfonul. Miss Eufala n-a mai putut veni, aşa că Brian va trebui să
primească trofeul de la mine. Dar va trebui să treacă peste sărutul
tradiţional.
Am eu o idee, răsună vocea adâncă a lui Bo Simpson. Să-l sărute

54
Pat! Alungând nepăsător cu un gest al mâinii, scâncetul de protest al
lui Pat, continuă: Hai, dulceaţă, mi-ai spus că ţi-a ieşit un reportaj a-
ntâia azi. Sunt convins că poţi să ne faci şi nouă acum serviciul ăsta
tradiţional.
Privindu-l pe Bo cu sprâncenele ridicate, Brian se întrebă dacă nu
era cumva nebun. Şi, observând obrajii roşii ai lui Pat, se hotărî să
oprească lucrurile înainte să le scape din mână.
— Mulţumesc pentru ofertă, strigă el, ca să acopere larma
mulţimii. Dar îmi iau eu revanşa data viitoare. La turneul viitor, o să
capăt două sărutări, Judd, ne-am înţeles?
După cum se şi aşteptase, aluzia lui la faptul că va câştiga şi
turneul care urma făcu mulţimea să vocifereze.
Braxton încuviinţă din cap, dar Bo se îndrepta deja spre treptele
platformei, trăgând-o pe Pat după el. Ea se uită în sus spre Brian, cu
un fel de resemnare pe chip, prinzându-i zâmbetul care-i cerea iertare
şi pe care nu şi-l putuse reţine la vederea împotrivirii ei.
Simţindu-se ca un miel dus la tăiere, Pat urcă treptele şi se
îndreptă spre campion.
— Hai să terminăm repede, bine? Îi şopti ea, iar Brian o întrebă
pe şoptite:
Şi cum Pat dădu din umeri, el îi luă şapca de pe cap, zâmbind
când îi văzu coada de păr, lungă şi deasă căzându-i pe spate.
Mulţimea întâmpină gestul cu uimire şi apoi se linişti.
— Cum vrei s-o fac?
Pat clipi:

55
— Poftim?
— Adică mă săruţi tu sau te sărut eu, sau ne-ntâlnim pe undeva
pe la mijloc?
Pat încercă să-şi amintească dacă mai discutase vreodată despre
un sărut, înainte de-al primi. Asta era ceva ce doar se făcea, nu se
discuta, nu? Îl privi pe Brian, neajutorată.
— Numărăm până la trei?
— Da, răspunse ea, agăţându-se de paiul pe care i-l întinsese
Brian. Fă ce faci de obicei, şi
— Pot să-ţi dau jos şapca?
Nimic mai mult.
Nu-i venea să creadă că era emoţionată, nu se întrebase ea, doar
acum câteva ore, cum ar fi dacă Brian Culler ar săruta-o?
— Gata?
Ea încuviinţă, apoi îşi dădu seama că el o aşteaptă să-nceapă
număratul:
— Unu, doi...
Atâta apucă să spună, înainte s-o sărute, îngropându-şi degetele
de la mâna dreaptă în părul ei de pe ceafă, ca s-o ţină pe loc. Nu era
nevoie, nu făcu nicio mişcare.
Voise să ştie cum ar fi, ei, acum ştia. Era poate cea mai plăcută
experienţă din viaţa ei.
În timp ce buzele ei răspundeau apăsării delicate, un foc dureros
şi plin de vigoare i se urca prin trup. Cât despre genunchi... nici nu
mai existau, căci părăsiseră câmpul de luptă. Gemând încetişor, ea se

56
sprijini pe pieptul lui Brian, lăsându-se în voia vârtejului fermecat
dinăuntrul ei.
— Judd! După câte se pare, Brian nu mai are nevoie de bani.
Vocea lui Seth Henderson străpunse ceaţa din mintea lui Brian,
obligându-l să rupă atingerea aceea vrăjită. Respirând superficial de
mai multe ori, o aşeză pe Pat înapoi pe picioarele ei, aşteptând să
deschidă ochii.
— Ştii, poate că, până la urmă, tot o să vin şi eu cu voi la masă,
diseară, spuse el când o văzu clipind, ameţită, spre el.

Patru

În aceeaşi seară, cu pumnii strânşi, Pat îi urmări cu privirea pe Bo


Simpson, care-o salută în trecere, din uşă, pe când ieşea din
restaurant.
— Îmi pare rău de barca lui Bo, remarcă Brian, dar cuvintele lui
de-abia-şi făcură loc prin ceaţa roşie care-o învăluise pe Pat; şi nici nu
trezi vreo aprobare. E greu să-ţi menţii motorul în bună stare, continuă
el, în mod evident încercând s-o încurajeze să. Vorbească.
Încă mai luptând cu propria ei furie, Pat luă meniul şi-i aruncă o
privire. Nici nu-i trecea prin minte să creadă că Bo avea întâlnire cu
mecanicul care urma să se ocupe de motorul bărcii lui. Doar niciun
mecanic nu lucra aşa de târziu, vineri seara.
— Pat?! Te simţi bine?
Simţea o preocupare sinceră în vocea lui Brian.

57
Clătină din cap, clipind, apoi încuviinţă, iritată de faptul că Bo
nesocotise regula pe care ea o socotea a fi cea dintâi pentru
supravieţuire: nu te pune niciodată într-o situaţie compromiţătoare,
încă de la prima conferinţă a reporterilor specializaţi în activităţile în
aer liber, la care participase ea, aflase cât de repede i se poate
întâmpla unei femei prietenoase şi deschise să se găsească în situaţia
de a respinge avansuri nedorite. Acceptase atunci să cineze cu un
scriitor ale cărui lucrări le admira demult. Pe atunci, îşi mai purta încă
verigheta şi fusese complet nepregătită pentru lupta de după, care
sfârşise jenant şi pentru unul şi pentru celălalt. Şi fusese de-a dreptul
uluită de convingerea scriitorului că ea îl dusese, pur şi simplu, cu
preşul.
De-atunci, se-nvăţase să abordeze orice ocazie cu o precauţie pe
care o credea pe atât de necesară, pe cât era de justificată.
— Linişteşte-te, Pat! O îndemnă Brian. Promit că n-o să-mi agăţ
şervetul la gât şi nici n-am să mănânc cu mâna. Şi-o să mă străduiesc
să nu-mi strâmb cravata.
— Nici n-ai, replică ea, aruncând o privire cârlionţilor cărunţi şi
deşi, care se zăreau printre nasturii descheiaţi ai cămăşii lui, cu
inevitabila etichetă a sponsorului deasupra buzunarului.
Dându-şi scaunul înapoi, Pat încercă să zâmbească.
— Iartă-mă Brian. Cred că am să mănânc în cameră.
— N-ai să mă ierţi niciodată pentru aseară, nu?
Teribil de uimită, Pat reuşi să spună, în cele din urmă:
— A trecut, şi cu asta, basta! Cred că-ţi pare sincer rău.

58
— Atunci, stai cu mine la masă. La urma urmei, tot trebuie să
mănânci, şi-ţi promit să mă port frumos. N-o să sar peste cal.
Înghiţind un nod, Pat îşi spuse că totul e-n ordine. Nu i se putea
întâmpla nimic doar dintr-atât, mai ales aici, în restaurantul ăsta plin
de lume. Dacă Brian i-ar da cel mai mic motiv de îngrijorare, putea
doar să ajungă la ea în cameră imediat. Şi singură, pe deasupra.
Îşi trase scaunul înapoi la masă.
— Îmi pare doar rău că Bo a recurs la stratagema asta.

Zâmbind cu gura până la urechi, ca un copil dus la Parcul Disney,


Brian se prefăcu şocat:
— Cum aşa? Vrei să spui că Bo a pus la cale toată chestia?
— Da, îl asigură ea, întinzându-se după paharul cu apă. El zice că
ar trebui să ies mai des în lume.
— Şi-ar trebui?
Surprinzând parcă o provocare în întrebarea lui, Pat sorbi trei
înghiţituri lungi, înainte de a-şi pune paharul pe masă.
— Nu.
— Aha!
Nu spuse mai mult, doar „aha!" Dar, în timp ce comandau cina,
iar Brian alegând vinul, Pat începuse să-şi pună întrebări despre acei
„aha". Era o afirmaţie? O întrebare? O judecată?
Negăsind niciun răspuns la întrebări, îşi făcu reproşuri tocmai
pentru că şi le puse. La urma urmei, ce importanţă avea pentru ea ce
gândea Brian Culler? Chiar în cazul, foarte puţin probabil, în care i s-

59
ar fi întâmplat să se mai ataşeze de cineva, cu siguranţă că n-o să fie
un pescar înfumurat, care n-a avut niciodată o legătură serioasă în
viaţa lui. Aşa că putea să-şi păstreze „aha-ul" aceia îngâmfat,
atotştiutor, şi să-l fluture pe sub nasul alteia. Pat Langston n-avea de
gând să muşte din momeală.
— Adică ce vrei să spui cu asta? Izbucni ea.
Aplecându-se în faţă, îşi sprijini bărbia în pumni şi-arboră iar
zâmbetul acela al Lupului Mare şi Rău.
Luată pe nepregătite de senzualitatea pură din privirea lui, Pat se
lăsă pe spătarul scaunului.
— Doar „aha"! Spuse el.
Când ea îşi îngustă ochii, expresia lui deveni serioasă:
— Cred că voiam să spun că tu ori suferi încă de pe urma
divorţului, ori ai hotărât că toţi bărbaţii sunt nişte lepădături.
— Deşi asta nu-i treaba ta, trebuie să-ţi spun că nu mai sufăr din
cauza divorţului. Patru ani mi-au fost suficienţi ca să mă adaptez la
traiul pe cont propriu, şi-mi place. Şi-apoi, adăugă ea, nu-s de părere
că toţi bărbaţii ar putea fi nişte lepădături; deşi se pare că eu dau de
regulă doar de cei mai puţin înzestraţi.
— Adică, domeniul tău de activitate ar avea ceva de-a face cu
genul de oameni pe care-i întâlneşti?
— Poate c-ar fi mai bine să nu discutăm despre „domeniul meu
de activitate".
Cu reflexele pescarului campion, Brian se întinse peste masă şi-o
luă de o mână.

60
— Poate că da, încuviinţă el, mângâindu-i mâna cu degetul mare.
— Ai promis c-o să fii cuminte, îi aminti ea, trăgându-şi mâna şi
punându-şi-o în poală, lângă cealaltă.
— Păi, aşa sunt.
— Dacă mă ţii de mână, înseamnă că nu eşti, Brian.
— Dar eu nu „te ţineam de mână". Pur şi simplu, îţi ofeream
puţină înţelegere. Dacă ştiam că eşti atât de sensibilă la amintirea
divorţului, n-aş fi scos un cuvânt.
— Dar nu m-a deranjat, protestă ea, înăbuşindu-şi râsul pe care i-
l stârneau cuvintele şi privirea lui. Şi nici nu mă doare divorţul.
Brian păru că-i rumegă spusele, dând din cap pe când o cerceta
pe sub gene.
— Deci, nu urăşti bărbaţii, dar nu ieşi mai des cu niciunul. De ce?
Întrebându-se de ce oare adânceşte subiectul, Pat îşi privi un
moment mâinile. Ar fi vrut să se simtă iritată, dar, pur şi simplu, nu se
putea preface. Şi oricât de tare nu i-ar fi convenit să recunoască, îi
plăcea şi atenţia lui exclusivă, nu aruncase o singură privire femeilor
din jur. Atâta timp cât el îşi păstra stăpânirea de sine, era convinsă că
e în siguranţă.
Dar asta nu conta, îşi aminti singură. După cum n-avea nicio
importanţă că se simţea atrasă de el sau că-i stârnea scântei pe
dinăuntru, atât fizic, cât şi mental. Nu căuta legături. Era suficient
Să-şi amintească de primii ei treizeci de ani de viaţă şi putea să-şi
ţină şi capul şi dorinţele în frâu. Şi n-avea decât să-i vorbească
deschis, că imediat dădea înapoi.

61
Îşi înălţă capul şi-i întâlni privirea întunecată, cu o expresie
sigură pe sine.
— Am treizeci şi patru de ani, Brian, şi sunt mândră de asta. Am
născut doi copii şi sunt mândră şi de asta. Nu sunt o fetiţă uşor de
impresionat. De fapt, sunt probabil una din cele mai puţin
impresionabile persoane pe care le-ai putea întâlni. Şi se opri,
aşteptându-i reacţia. Spun ce gândesc, nu fac fiţe, şi se spune că mă
descurc destul de bine singură. Dar, chiar dacă ar exista cineva pe care
să-l găsesc interesant, n-am timp de întâlniri. Mă descurc destul de
bine împărţindu-mă între familie şi profesie.
Spre surpriza ei, Brian n-o contrazise. Nici măcar nu clipi, ci doar
întrebă:
— Fostul tău soţ nu era de acord cu profesia ta?
— Michael a fost chiar profesia mea, răbufni ea, fără să se poată
stăpâni. Ştii, credeam că ne-am înţeles să nu discutăm asta.
Brian ridică din sprâncene, simţind cum curiozitatea îi măcina
răbdarea. „Altădată", îşi spuse, „în altă seară". Simţise o durere
nelămurită în glasul ei, iar Brian voia să menţină lucrurile în echilibru,
doar pe Pat s-o pună puţin pe gânduri.
Ar fi vrut ca şi ea să fie curioasă în legătură cu el şi, deoarece ea
nu întrebase nimic, se oferi singur:
— Nu discutăm despre meseria ta. Dar a mea mi-a făcut multe
necazuri cu familia.
— Atâtea femei şi timp prea puţin, nu?
Remarca îl făcu să râdă.

62
— Zi, mai curând, prea multe turnee şi timp prea puţin.
— Haide, Brian, ai uitat că şi tata a pescuit în turnee? Doar ştiu
ce se petrece!
— Ce se petrece?
Brian se lăsă pe spătarul scaunului şi-şi încrucişă braţele pe piept,
gustând vehemenţa bruscă a lui Pat.
— Păi să-ţi spun, dacă ţii neapărat. Doar ştiu şi eu despre fetele
de turnee — blonde, roşcate, brunete, înalte, scunde, slabe, grase,
orice şi tot ce ţi-ai putea dori.
Brian dădu să arate că fetele adevărate erau puţine şi apăreau rar,
dar, băgând de seamă hotărârea din expresia ei, se răzgândi. Privind
de jos în sus, se prefăcu că se gândeşte, înainte de-a întreba:
— Şi dacă nu-mi doresc?
Pufnitul ei neîncrezător atrase privirile celor câţiva oameni din
jur, dar ea nu păru să observe.
— Toţi bărbaţii doresc, Brian. Mai ales când e gratis, distractiv şi
convenabil.
Aplecându-se înainte, Brian îşi rezemă coatele de masa şi bărbia
în palmă şi de-abia se abţinu să nu chicotească, văzând-o cum se trage
automat înapoi.
— Nu-mi place să mă pui în categoria „toţi bărbaţii", şi cred că
nici tatălui tău nu i-ar plăcea. Doar tu mi-ai spus că participa la turnee.
Pat deschise gura să spună ceva, apoi o închise la loc,
concentrându-şi atenţia la chelneriţa care se apropia. În timp ce
femeia le punea în faţă antreurile, Brian deveni conştient că Pat îi

63
evită privirile.
Mai curios ca oricând, îşi mestecă primele bucăţele de friptură
privind-o cum îşi plimba furculiţa prin peştele din farfurie. Îi plăcea
atitudinea ei faţă de relaţiile întâmplătoare, dar tot nu se dumirise de
ce n-avea pe nimeni. Spusese că timpul era de vină, dar el ştia că asta-
i doar o scuză. Era şi normal să ştie, el însuşi folosise scuza asta în
ultimii doi ani. Adevărul era că, pur şi simplu, nu întâlnise pe nimeni
care să-l intereseze suficient ca să-l scoată din viaţa lui de burlac. Aşa
că le spunea tuturor că trebuie să se concentreze asupra profesiei, şi
participa la toate turneele la care se putea, stând departe de casă câte
cinci zile pe săptămână, timp de şase luni pe an. Când nu era sezon,
lucra de două ori pe săptămână, făcând publicitate sponsorilor lui.
Numai familia îl mai ţinea acasă, în weekend-urile acelea, când
clanul Culler avea aranjat ceva deosebit. Întâlnirile întâmplătoare erau
deci o prea mare bătaie de cap.
Uitându-se la Pat, se întrebă dacă şi ea simţea la fel. Acum, că se
gândea la asta, vedea că e chiar mai multă bătaie de cap pentru o
femeie, decât pentru un bărbat.
— Cum e peştele? Întrebă el, hotărât să fie cuminte toată seara.
— Merge. Strâmbându-se, adăugă:
— Adică e bun.
Brian clătină din cap, remarcând:
— Nu-i. Merge, doar. Nu-i rău pentru un peşte de restaurant, dar
nici nu se poate compara cu cel proaspăt.
— Nimic nu e mai bun ca peştele proaspăt, nu? Când îl prinzi şi-l

64
cureţi singur şi-l faci acolo, pe loc.
— Făceai asta cu... Renunţând la „fostul tău soţ", îl înlocui cu
„tatăl tău".
Când Pat se adânci în amintirile din copilărie, Brian o privi,
încălzindu-se şi el din vioiciunea ei. Mulţumindu-se s-o asculte, o lăsă
să spună vrute şi nevrute, fiind mai atent la gesturile şi expresiile ei,
decât la cuvinte.
Răspunzând interesului cu care o asculta, Brian, Pat se lansă în
repetarea momentelor mai importante din povestea „Crescând alături
de P.J.". N-ar fi recunoscut-o niciodată faţă de Brian, dar P.J. nu
crescuse, de fapt, niciodată.
Nici nu-şi dădu seama cum trecuse timpul, dar Brian îşi mânca
deja desertul când ea ajunsese la zi cu biografia lui P.J.
Ca întotdeauna, lăsase deoparte lucrurile neplăcute, momentele în
care tatăl ei nu fusese un sprijin tocmai exemplar pentru familie.
Mecanic auto de meserie, pasiunea lui pentru pescuit îl
împiedicase deseori să-şi ia salariul. Era adevărat, fusese un pionier în
lumea pescuitului modern, de miză mare, începând ca ghid, cu mult
înainte ca asta să fi devenit o profesie în sine — oricum, cu mult
înainte ca noua lui meserie să aducă bani.
Din punctul lui Pat de vedere, „pionier" însemna „sărac".
Chiar şi cu slujba mamei ei, într-o fabrică de confecţii, existaseră
perioade grele până ce-i apăruse cartea despre pescuitul profesionist,
pe care P.J. o scrisese împreună cu Clive Cuthbertson., Pat era deja în
ultimul an de liceu, când cartea îl catapultase pe tatăl ei spre o glorie

65
neaşteptată.
— Vai de mine, spuse ea, privindu-l pe Brian pe deasupra
paharului cu vin. Iartă-mă. M-am cam ambalat, nu?
— Mi-a făcut mare plăcere, insistă el. Ţi-ai ales meseria de
scriitoare, despre sporturile în aer liber, din cauza tatălui tău?
— Într-un fel, se fofilă Pat din nou, supunându-se reţinerii ei
obişnuite de-a vorbi despre ea înseşi.
Dar, pe urmă, se simţi ridicolă: probabil, urma să nu-i mai vadă
pe Brian Culler niciodată.
— Ca să fiu sinceră, aşa m-am trezit, într-un fel, scriitoare,
recunoscu ea. După primul meu an de colegiu, am ajuns să lucrez la
un săptămânal al cărui redactor-şef era fostul meu soţ. Voiam să-mi
iau diploma de ziarist, pe-atunci. Ei mi-a sugerat să scriu un articol, şi
singurul lucru despre care ştiam cele mai multe era pescuitul. După ce
m-am măritat cu Michael, în toamna aceea, am continuat să-mi scriu
rubrica.
Neputându-şi înăbuşi un oftat, Pat se lăsă pe spătarul scaunului.
— Voiam să am totul pe vremea aceea: şi soţ, şi familie, şi
carieră.
Faţa i se luminase de un zâmbet fugar.
— Ei, dar nici două din trei nu-i prea rău, nu?
— Bineînţeles.
— Sigur, un timp au fost celelalte două din trei, adică soţul şi
familia.
— Nu lucrai..., şi Brian îşi căută expresia de care avea nevoie,...

66
decât acasă?
— Da. Michael nu voia să „lucrez decât acasă". Şi, pe lângă asta,
mai trebuia să mai am grijă şi de gemeni, iar cu ei aveam destulă
treabă ca să mai am timp şi de altceva, crede-mă. Era câte ceva de
făcut în fiecare clipă.
— Îmi închipui, spuse el, înăbuşindu-şi impulsul de a-i vorbi de
propriii lui fraţi gemeni. Voia s-o încurajeze să vorbească.
— Deci, n-ai divorţat din cauza profesiei.
— Nu, sigur că nu. De fapt, aş putea spune chiar că divorţul mi-a
creat cariera. Aşa cum e ea.
— Pari să te descurci foarte bine. Mă mir că nu ne-am întâlnit
înainte.
— De regulă, nu abordez turneele.
— Şi de ce nu? E un loc minunat pentru un scriitor să-şi găsească
subiecte.
— Hm. De obicei, sunt prea ocupată şi nu-mi pot permite timpul
în plus pe care-l presupun turneele.
Brian o aşteptă să continue, dar ea îşi concentră atenţia asupra
şervetului pe care îl tot împăturea, neluând în. Seamă privirea lui
răbdătoare. După mai multe clipe de tăcere, dădu din umeri şi-i făcu
semn chelneriţei.
Din motive numai de ea ştiute, Pat Langston tocmai îi închisese
uşa în nas, cum se spune.
Dar Brian nu devenise campionul pescarilor, fără să acumuleze o
uriaşă rezervă de răbdare şi un anume apetit pentru orice provocare,

67
Încercând o senzaţie de uşurare că trecuse peste cină, fără vreun
motiv de nemulţumire, Pat îşi potrivi pasul după cel al lui Brian, când
o porniră spre camera ei. Tocmai povestea cu lux de amănunte despre
o gafă pe care o făcuse mai înainte, la un mare turneu, iar ea se lăsă
purtată înainte, râzând cu el şi uitându-şi grijile.
Încă mai discutau când se opriră la uşa ei.
— Mulţumesc, Brian, spuse. M-am simţit foarte bine.
— Şi eu.
Brian se legăna pe călcâie, cu degetele mari agăţate de buzunare.
— Eşti o companie foarte plăcută, Pat.
Simţindu-se ca o şcolăriţă la prima ei întâlnire,
Îşi lăsă capul în jos, privindu-şi sandalele. Şi, tot ca o şcolăriţă la
prima ei întâlnire, se întrebă dacă el avea de gând să încerce s-o
sărute. Vârî cheia în broască, destul de nesigură dacă ceea ce simţea
nu era cumva regret. Doar voia ca — Brian să fie cuminte, nu?
Apăsă pe clanţă, fără să-l privească.
— Noapte bună, Brian, şi mulţumesc încă o dată. Şi felicitări, din
nou.
— Stai, Pat.
Îi cuprinse mâinile într-ale lui. Când Pat se uită la el, inima i se
opri sub puterea privirii lui întunecate.
— Nu vreau să fac ceva nepotrivit, spuse el, dar să ştii că mi-a
plăcut într-adevăr cum m-ai felicitat prima dată.
Ea zâmbi, aruncându-i o privire piezişă şi ghiduşă, şi-i dădu
replica de început pe care i-o dăduse şi atunci:

68
— Cum vrei s-o facem?
Dar, după cum avea s-o afle după o clipă, Brian n-avea de gând
să urmeze acelaşi tipic.
— Uite-aşa, murmură el, alunecându-şi un braţ în jurul ei.
Surprinsă de tumultul de senzaţii pe care atingerea lui le isca în
ea, Pat vru să protesteze, dar, când gura iui o acoperi pe a ei, se trezi
prinsă într-o furtună de emoţii. Ea o vrusese, îi trecu vag prin minte,
când simţi că se topeşte într-o vrajă blândă, care parcă-i promitea să
împlinească visuri pe care nici măcar nu le visase încă.
Brian gustă din nou din dulceaţa pe care o încercase mai
devreme, jucându-se cu buzele minunat de tulburătoare ale lui Pat.
Repetându-şi mereu să fie atent să nu depăşească măsura, rezistă
tentaţiei când îi simţi buzele întredeschizându-i-se, preferind să-i lase
urme fierbinţi şi umede, sărutând-o pe gât în jos.
Dar când o luă înapoi în sus, geamătul ei uşor aprinse jarul din el,
şi-atunci îşi îngădui să se adâncească într-un sărut prelung.
Şi, tot atât de repede, ca prin farmec, îi dispăru, şi siguranţa că s-
ar putea controla: voia să ducă până la capăt unda aceea de
cotropitoare plăcere.
Străduindu-se să potolească diavolul de pasiune care cerea
satisfacţie, îşi trecu mâna uşor peste, pieptul ei, mângâind-o. Deşi
gura lui o simţi suspinând, totuşi Pat nu se retrase. Sfârcurile i se
întăriseră pe pieptul lui. Neputându-şi ascunde foamea de ea, Brian
adânci sărutul explorându-i toate secretele gurii, dulceaţa ei umedă.
Iar când încordarea din coapse ajunse de-a dreptul explozibilă, întinse

69
mâna prin spatele ei şi deschise uşa, îndemnând-o să intre.
Pat se desprinse de gura lui Brian şi făcu un pas înapoi, oprindu-l
când încercă s-o urmeze. Iar când se întinse din nou spre ea, Pat
clătină din cap, simţind cum pieptul lui se ridică şi coboară sub
degetele ei, respirând agitat, în ritm cu ea.
— Nu fac servicii de noapte, bolborosi ea, întrebându-se dacă
glasul o să reuşească să-i ascundă bătăile inimii şi să răzbată până la
el.
— Nici eu, spuse el cu glas înăbuşit şi sec. Dar...
— Dar nimic. Noapte bună, şi întinse o mână spre uşă.
— Stai.
O apucă de încheietură.
— Nu putem lăsa lucrurile aşa. Între noi există ceva bun şi
puternic şi nu pot crede că n-o simţi şi tu.
Clipind des, ca să-şi ascundă lacrimile de ruşine, Pat privi spre
tavan. În toţi anii cât fusese căsătorită cu Michael, nu simţise
niciodată dorinţa asta imperioasă. Şi, cu siguranţă că nu-l sărutase
niciodată cu aşa o dăruire. Da, dar Brian e expert, îşi aminti singură,
slavă Domnului, avusese o mulţime de ocazii.
— Nu ştiu ce simt, recunoscu ea, eliberându-se din strânsoarea
lui uşoară.
— N-o să pretind că n-aş vrea să fac dragoste cu tine chiar acum,
dar înţeleg dacă tu crezi că e prea devreme, răspunse el, rezonabil. Aş
vrea să ne mai întâlnim. O să vin la Atlanta şi-o să luăm masa
împreună.

70
Pat se crispă. Brian credea, probabil, că încă~ o masă luată
împreună ar fi un stimulent ca să-l primească în patul ei şi să
sfârşească ce începuse acum câteva clipe.
— Nu cred, Brian.
— Şi de ce nu? Ce s-a întâmplat acum e un semn destul de clar că
între noi există ceva deosebit. Suntem datori faţă de noi înşine să
descoperim ce e.
Refuzând să-l privească, Pat împinse puţin uşa.
— Ce s-a întâmplat acum e un semn destui de clar că am băut
prea mult.
Băuse doar o jumătate de pahar.
— Iartă-mă Brian, ţi-am explicat deja că evit combinaţiile.
— El îşi apăsă mâna pe uşă, cu destulă putere ca s-o împiedice s-
o închidă.
— Spuneai că eşti prea ocupată. Dar nimeni nu-i chiar atât de
ocupat.
— Ba eu, da, susţinu ea, căci, cu toate că se ruga din tot sufletul
să nu-l mai întâlnească niciodată, nu era totuşi nevoie să şi-l facă şi
duşman.
Dându-şi seama că vorbise cu tonul arţăgos al unui copil de cinci
ani, Pat adăugă cu glas îmblânzit:
— Eşti un om plăcut...
— Atunci, promite-mi că ai să iei masa cu mine sâmbăta viitoare.
Hai să ne cunoaştem mai bine.
— Nu mă interesează, zău. Iartă-mă, îi repetă ea.

71
Închizând uşa peste nedumerirea din ochii lui, Pat îşi înăbuşi un
suspin, copleşită de ruşine. De ce tocmai acum? Se întrebă cu furie
amară, luptându-se să-şi stăpânească lacrimile. De ce, după treizeci şi
patru de ani, trăiţi cu mintea întreagă, trebuia să treacă din senin
printr-o criză de furie hormonală. Şi de ce tocmai Brian Culler? Dacă
tot trebuia să i se aprindă călcâiele după cineva, de ce nu putea fi un
om cumsecade şi sigur? De ce să fie întoarsă pe dos de un pescar
profesionist, pentru Dumnezeu? Şi, pe deasupra, şi burlac înrăit. Şi,
apoi alt gând cutremurător îi trecu prin cap. Oare cât timp mai
rămăsese, până ce toată lumea pescuitului va afla cum se purtase ea în
braţele lui Brian?

Cinci

Deşi Pat era hotărâtă să nu bage în seamă trandafirii care-i


sosiseră acasă, în lunea care urmase întoarcerii ei de la Eufala, copiii
erau de altă părere. Când se duse în cele din urmă la culcare, în seara
aceea, bobocii roşii îşi revărsau splendoarea dintr-o vază de cristal de
pe toaletă. Mai aruncă o privire cărţii de vizită şi clătină din cap,
recitind mesajul: „Trandafirii sunt roşii şi miros mai plăcut decât
bibanii. Sper că l-ai iertat pe Campionul Naţional al Măgarilor. Brian
Culler".
Biletul al fi fost mult mai comic, dacă n-ar fi declanşat o avalanşă
de întrebări din partea copiilor.
Marţi, când văzu adresa expeditorului în cutia de scrisori, hotărî

72
să nici n-o deschidă, dar planul îi fu răsturnat încă o dată, când unul
din copii o surprinse furişându-se afară cu pachetul. Atunci îşi dădu
seama că, dacă l-ar arunca la gunoi, ar stârni şi mai multă curiozitate
decât dacă l-ar deschide.
Conţinea o sticlă de vin de import, cu următorul bilet: „Când vei
sorbi din acest vin, sper să-ţi aminteşti ce bine ne-am simţit la
Eufala".
De data aceasta, i-a fost greu să-şi explice zâmbetul.
Miercuri, la ora când sosea poşta, de obicei, întrebarea
entuziasmată a fiicei ei trecu prin cei trei pereţi care despărţeau biroul
lui Pat de uşa din faţă:
— Ce-ai mai primit de data asta?
Leslie sărea de pe-un picior pe celălalt, aşteptând-o pe Pat să
deschidă plicul. Înăuntru erau trei bilete pentru următorul concert al
Orchestrei simfonice din Atlanta. Uimită, Pat aproape că nici nu mai
auzi oftatul de dezamăgire al copiilor. Apoi îşi aminti că îi spusese lui
Brian că născuse doi copii.
Chicotind, le flutură biletele prin faţa ochilor.
Cine vrea să meargă?
Într-o clipă, copiii dispărură din birou.
Citind explicaţia care însoţea biletele, Pat se încruntă: „Am auzit
că muzica e ceva ce se ascultă, dar eu n-am nevoie de concerte, atâta
timp cât eşti lângă mine".
Ca orice pescar profesionist, pus faţă în faţă cu un biban
încăpăţânat, Brian Culler arunca toate momelile pe care le avea în

73
cutie.
Oftând, Pat mototoli biletul şi-l aruncă la coşul de gunoi. Spre
inima ei nu exista decât o singură cale, şi niciun burlac convins nu s-
ar aventura pe cărarea aceea străjuită de copii.
A doua zi dimineaţă, tocmai pe când schimba apa la trandafiri, o
sună Judd Braxton. De obicei, îi dădea de veste doar atunci când avea
ceva de făcut pentru ea. Nu făcea o excepţie nici de data asta. Dar Pat
aproape că scăpă receptorul din mână, când Judd îi pomeni de o sumă
substanţială.
— Poftim? Nu vrei să repeţi, Judd?
— Te-am întrebat dacă nu te interesează să câştigi repede cinci
mii de dolari?
— Sigur că da. Ce-am de făcut? Cu excepţia vânzării propriului
trup, Pat se credea gata de orice. Dar se-nşelă şi-avea s-o descopere
imediat.
— De fapt, e foarte simplu. Trebuie doar să petreci o săptămână
cu Brian Culler.
Îşi trase receptorul de la ureche, ca arsă, iar entuziasmul de ia
început fu înlocuit de o groază ciudată, când îşi aduse aminte de
senzaţia pe care i-o lăsase gura lui Brian.
— Trebuie să fac ce cu cine? Întrebă ea, apăsându-şi din nou
plasticul rece la ureche.
— Să petreci o săptămână cu Brian, repetă Braxton, chicotind,
înainte de a continua:
— Ei, nu chiar s-o petreci cu el — doar să-l observi. Şi, pe urmă,

74
trebuie să scrii vreo două mii de cuvinte despre el, pentru o carte cu
ultimii cinci campioni naţionali.
Tăcu o clipă lungă, apoi întrebă:
— Pat? Eşti pe fir?
— Hm. Mai spune-mi o dată câţi bani îmi dau.
— Cinci mii de dolari, plus cheltuielile. Urma s-o facă Stan
Lafton, dar el a semnat un contract pentru trei cărţi cu Woods Press.
Ne-a cam lăsat baltă şi mai sunt două luni până la termenul de
predare.
Judd făcu o pauză, dar, cum ea nu spuse nimic, vorbi din nou:
— Ideea de bază e „omul din spatele Omului".
De asta vreau să-ţi petreci puţin timp cu ei, în afara pescuitului;
înainte să meargă la turneu.
Pat ezită. Reportajul din turneu însemna două zile de antrenament
şi două de concurs, cu Brian în aceeaşi barcă, dar era sigură că asta n-
o să-i creeze nicio problemă; ce-o îngrijora erau zilele acelea, când nu
se pescuia.
In final, hotărâră banii în locul ei.
— Mi-ar plăcea, bineînţeles dacă e şi Brian de acord.
— Am vorbit deja cu el şi vrea să discute cu tine înainte de a
hotărî, spuse Judd. Poţi să iei masa cu el sâmbătă.
Simţindu-şi bătăile inimii mai să-i spargă pieptul, Pat îşi dădu
seama că Brian încerca să-şi facă drum în viaţa ei, cu delicateţea unui
brontozaur. Primul ei impuls fu deci să-l refuze, chiar dacă asta ar
costa-o cecul acela foarte gras. Dar, înainte să spună ceva, altă idee îi

75
lumină faţa.
— Sigur că da. Spune-i lui Brian pregătesc eu ceva pentru
sâmbătă seara. Sunt convinsă că o să aprecieze „o masă pregătită în
casă".
De la divorţ, cel puţin învăţase o lecţie. Importantă: dacă exista
într-adevăr un lucru pe lumea asta, care să poată răcori ardoarea unui
burlac fără griji, atunci nimic nu era mai bun decât o doză sănătoasă
de copii.
În ziua aceea, poştaşul îi aduse trei permise sezoniere ia parcul de
distracţii din Atlanta — „Şase steaguri deasupra Georgiei". Biletul
care le însoţea îi încălzi obrajii.
Ca un simplu gest de curtoazie, Pat răspunse decupând articolul
ei despre el, din ziarul zilei precedente, şi i-l trimise. Mai puse în plic
şi un bilet de mulţumire pentru cadourile lui, rugându-l totodată să se
lase păgubaş. Compunerea biletului i-a luat mai mult timp decât îi lua,
în mod normai, un articol întreg.
Înăbuşindu-şi teama, Brian bătu la uşa lui Pat, cu cinci minute
înainte de ora stabilită. Câteva momente mai târziu, când văzu cum îl
cercetează nişte ochi verzi, doar cu puţin mai jos decât ai lui, îşi luă
inima în dinţi. Şansele pe care le-ar avea cu Pat, în viitor, se aflau
probabil şi în mâinile fetiţei acesteia, cu faţă de spiriduş, şi ale fratelui
ei.
— E-ee, spuse fetiţa, înainte ca ei să poată hotărî cum e mai bine
să o salute. Exclamaţia fusese împărţită în două silabe.
— Bună, îndrăzni el, privind drept în ochii aceia strălucitori şi

76
inteligenţi. Sunt Brian Culler. O caut pe Pat Langston.
— E-ee, repetă fetiţa, privindu-l din cap până-n picioare. Brian ie
mulţumi în gând surorii şi nepoatei lui că-i aleseseră hainele. Cel
puţin un membru al familiei Langston părea impresionat de pantalonii
lui negri, jacheta de piele întoarsă şi cravata de mătase.
— Eu sunt Leslie, spuse fata, când termină să-l măsoare. Intraţi,
domnule Culler. A fost drăguţ din partea dumneavoastră, cu florile şi
toate celelalte.
Păşind în holul mic, Brian murmură:
— Mă bucur că măcar unora le-au plăcut.
— Şi mamei i-au plăcut.
— Zău? Întrebă el, amintindu-şi, biletul politicos, dar lipsit de
entuziasm pe care îl primise în dimineaţa aceea. Era singurul motiv
pentru care nu căra un buchet de trandafiri, cu cozi lungi.
— Da, domnule, dar să nu-i spuneţi că v-am spus. Vă rog
frumos!
— Sigur, încuviinţă el, şi-apoi adăugă: De ce nu-mi spui Brian?
— O s-o întreb pe mama.
Cu o naturaleţe care contrasta cu înălţimea ei, Leslie îl conduse
pe dalele holului de intrare şi printr-o uşă interioară.
— Ma-a-mă! Strigă ea spre altă uşă, cu o voce cântată, puternică,
sunând absurd în comparaţie cu înălţimea ei. A venit domnul Culler.
Apoi i se adresă, cu un zâmbet şovăielnic:
— Vine imediat. Vă rog să mă scuzaţi, eu trebuie să pun masa.
Brian privi în jur prin cameră, bucurându-se să vadă florile pe

77
care le trimisese, cu o zi înainte, împodobind o masă. Prudentă, Pat
îndepărtase biletul cu versurile iui cam prea personale, iar Brian fu
mândru când observă asta. Funcţionarul de la florărie, cu care
începuse să se împrietenească prin telefon, fusese de acord că era cel
mai bun rezultat al eforturilor lui de până atunci.
Când surprinse o mişcare la uşă, se întoarse, aşteptându-se s-o
vadă pe Pat. Dar se pomeni privind chipul puţin contrariat al unui
adolescent uscăţiv. Pe dedesubtul unui moţ de păr, închis la culoare, îl
cercetau nişte ochi cenuşii, iar tânărul se apropie cu mâna întinsă.
— Eu sunt Grady Langston. Dumneavoastră trebuie să fiţi Brian
Culler.
— Da, răspunse acesta.
Privind ochii care se găseau aproape la aceeaşi înălţime cu ai lui,
estimă ca Grady Langston are cincisprezece, poate şaisprezece ani.
„Vreun văr aflat în vizită?" se întrebă Brian.
— Bună, Brian. Sper că nu ţi-a fost prea greu să ne găseşti, îl
salvă Pat, dintr-o tăcere care devenise jenantă. Năvălise în cameră,
ştergându-se pe mâini cu un şervet de bucătărie.
Observându-i blugii decoloraţi şi tricoul ponosit, Brian renunţă şi
la ultima speranţă, care-i mai rămăsese, să ia o masă romantică în doi.
— Nicio problemă, o asigură el. Indicaţiile lui Bo au fost foarte
amănunţite: mi-a spus până şi de floarea de magnolie, pictată pe cutia
de scrisori.
Se întrebase cum se va purta ea, dacă se va simţi stângace, ţinând
cont de intensitatea ultimelor momente petrecute împreună. Părea

78
relaxată şi stăpână pe sine, ceea ce nu se prea putea spune despre el.
Mai puternică decât plăcerea de-a o vedea din nou, avea o senzaţie
neplăcută, lăsată de nişte ochi cenuşii care-l ardeau în ceafă.
Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Pat privi pe lângă el şi spuse:
— Cred c-ar trebui să aprinzi focul la grătar, băiete. E gata totul.
Când băiatul plecă din cameră, Pat se concentră din nou asupra
lui Brian şi spuse:
— Probabil te-ai săturat de friptură, aşa că ne-am hotărât să
facem pui la grătar. Grady face un sos special, care cred că o să-ţi
placă.
— N-am nimic împotrivă.
Brian se chinuia să priceapă cum se potriveau gemenii şi Grady,
în familia pe care i-o descrisese ea.
— Dacă vrei s-aştepţi aici, o să te chem când e gata.
Se opri în uşă.
— O s-o pun pe Leslie să-ţi aducă o bere. Bineînţeles, dacă nu
preferi nişte vin. Am unul de import.
Brian clătină din cap, în semn de negaţie.
— Berea e foarte bună. Păstrăm vinul pentru altă dată.
— Eşti destul de priceput la poezii, nu?
— Numai când sunt inspirat, spuse ei, refuzând să răspundă
ironiei blânde din tonul ei.
Pat se îndreptă spre bucătărie; înainte să izbucnească în râs.
Expresia de pe faţa lui Brian fusese de nepreţuit, merita fiecare
clipă de teamă pe care-o îndurase, punând la cale seara asta.

79
— Dacă nu te deranjează, o să stau aici.
Vocea lui îi tăie chefui de râs, făcând-o să se întoarcă spre el, iar
veselia îi pieri cu totul din cauza apropierii de el. La mai puţin de trei
metri depărtare, rezemat de uşa bucătăriei, cu braţele încrucişate pe
piept şi cu un picior îndoit peste celălalt. Undeva pe drum, îşi lăsase
haina aceea fantastică din piele şi-şi lărgise nodul de la cravată.
— Cu ce te pot ajuta?
Iritată să-l vadă simţindu-se atât de în largul lui, la ea acasă,
bâlbâi un refuz, în timp ce scotocea prin frigider. Oare ce căuta?
Bere. Da, bere. Înşfăcă o sticlă cu gâtul lung şi o scoase afară.
— N-am ştiut ce marcă să cumpăr. Sper că asta-i bună.
Îi puse sticla şi cana brumată în faţă. Brian se aşezase pe un
scaun, cu picioarele lui lungi întinse sub masa prea scundă de
bucătărie.
Înainte să se poată da ea la o parte, el îi luă degetele între ale lui
şi le strânse, blând ca o părere.
— Mulţumesc că m-ai invitat la tine acasă, spuse el cu un ton
care deborda de sinceritate.
Pat se duse ia chiuvetă şi îşi dădu cu apă rece pe mâini, gândurile
împrăştiindu-se în mai multe direcţii deodată. Lucrurile nu mergeau
chiar cum plănuise ea. N-ar fi trebuit ca Brian să-i poată încălzi
sângele, cu o singură atingere, şi nici să stea în bucătăria ei, ca şi cum
ar fi fost acolo de când lumea. Sigur, îşi reaminti, tot mai avea ea o
carte sau două în mânecă.
Ca la un semnal, vocea fiului ei cel mai mare răsună din

80
sufragerie:
— Ma-a-măă!
Ştergându-se pe mâini, ea dădu din cap spre Brian când Dusty,
care era cu 90 de secunde mai mare decât Grady, se opri în pragul uşii
de ia bucătărie.
— Aşa. Vreau să ţi-l prezint pe domnul Brian Culler, băiete.
Brian, acesta este fiul meu, Dusty.
Clătinându-se pe picioare, Brian se uită la acelaşi copil pe care-l
cunoscuse mai devreme. Oare Pat voia cu tot dinadinsul să-l convingă
că era nebună?
Luând în palma lui degetele subţiri care i se întinseseră, îl privi
mai îndeaproape. Celălalt băiat, Grady, fusese îmbrăcat cu nişte
pantaloni, îngrijit călcaţi, şi cu o cămaşă cu nasturi până jos, pe când
copilul ăsta avea nişte blugi zdrenţuiţi şi un tricou mânjit cu vaselină.
— Brian Culler, se prezentă el, zâmbind, pe când dădea mâna cu
cel de-al doilea geamăn al lui Pat.
Băiatul îl măsură, cercetându-l la fel de atent ca tatăl unei
adolescente când întâlneşte un eventual pretendent. Părea că ar fi vrut
să spună ceva, dar nu se putea decide cum.
Brian ştia exact ce simte puştiul.
Întorcându-şi privirea spre Pat, Dusty spuse:
— Cred că ştiu ce are, dar nu pot s-o fac. Se pare că va trebui să
dăm telefon la garaj.
— Maşina nu vrea să pornească, îi explică ea lui Brian, înainte de
a-i răspunde fiului ei:

81
— Hai să dăm telefon la garaj luni, bine? Zilele astea n-avem de
mers nicăieri.
— Zău, mamă, gemu băiatul, voiam să mă duc la complexul
comercial, mâine.
— Da, mama, voiam să mergem la complex mâine.
Răsucindu-se spre uşă, Brian se holbă la nou venitul cu voce
subţire, un băiat mai mic, de vreo doisprezece ani. Privind chipul
băiatului, pe când ochii albaştri se pironiseră asupra lui, îşi stăpâni un
chicotit şi-i întinse mâna.
— Brian Culler.
— Scott Langston, domnule, spuse el, nefăcând niciun 6fort să-şi
ascundă sentimentul neprietenos din priviri.
— Dacă vreţi să mergeţi la complex, va trebui să vă găsiţi pe
cineva să Vă ducă, interveni Pat. E prea multă tensiune în cameră, se
gândi ea. Deşi intenţionase să-l şocheze pe Brian cu familia ei, îi
prevenise pe copii să fie atenţi cum se poartă.
— Cât mai e până la masă? Întrebă Brian.
— Vreo jumătate de oră.
— Atunci, hai să ne uităm la maşină, băieţi.
Păşind spre bufet, puse cana jos şi flutură un zâmbet spre Pat.
— Dacă nu ne întoarcem înainte să termini puiul, vino după noi.
— Dar nu se poate, protestă e, a cu jumătate de gură, către uşa pe
unde plecaseră.
— Chiar că e drăguţ, mamă. Sper să te întâlneşti mar des cu el,
mamă.

82
Cuvintele lui Leslie o făcură să bombăne de ciudă.
Pat îşi înăbuşi alt oftat, când se duse să ie spună „băieţilor" că
masa e gata. Brian era aplecat deasupra motorului maşinii, cu bustul
gol, transpirat şi mânjit de unsoare. Şi bărbat cu totul, observă ea,
când el se îndreptă şi se întoarse spre ea.
— Chiar ai reuşit să ajungi cu rabla asta la Eufala? Întrebă el.
Desprinzându-şi privirea de pe cârlionţii de pe pieptul lui, Pat
aruncă o privire spre capota ridicată a maşinii.
— Da. Şi din întâmplare, îmi şi place rabla asta, Brian.
Mulţumită că îl făcuse să se strâmbe jenat, ea îl întrebă pe Dusty:
— Ai găsit ce era?
— Da, mamă, era starterul stricat, spuse ei, ştergându-şi mâinile
cu o cârpă murdară. Brian spune că o să mă ajute să-l repar, dacă
găsim piese în seara asta.
— Mai vorbim despre asta la masă, bine?
Pat nu putu descifra privirea pe care o schimbară fiul ei cu
musafirul, dar ar fi putut jura că Brian îi promisese acestuia că o să
descurce tot ce-ar fi avut ea de obiectat ca el să repare maşina.
— Condu-l pe domnul Culler la baie, te rog, îi spuse ea.
Pe când se spăla pe mâini, Brian îşi zâmbi în oglindă. Dacă Pat
încercase să-l sperie, făcându-l de râs în faţa familiei ei, eşuase
lamentabil. Recunoştea că experienţa lui cu bebeluşii şi scutecele era
nulă, dar dacă venea vorba de adolescenţi şi maşini, atunci era expert.
Când trecuse la profesionism, îşi închipuise c-o să se aşeze destul
de repede şi-o să-şi întemeieze o familie. Şi-şi închipuise greşit, după

83
cum avea să afle. Se părea că mai toate femeile de vârsta lui şi care i-
ar fi plăcut, erau mai interesate de propriile cariere, decât să-şi facă o
familie.
Dar cu Pat era altceva, familia ei era, în mod evident, de cea mai
mare importanţă pentru ea.
Daca între ei, urma să se nască ceva serios, probabil că ea va
întâmpina cu bucurie ocazia de a fi mamă, cu normă întreagă. După ce
va deveni cel dintâi triplu campion naţional în domeniu, se va retrage
şi vor trăi cu toţii până la adânci bătrâneţi.
Cu tabloul acesta îmbietor în minte, Brian fluiera uşor,
îndreptându-se spre sufragerie.
Pat nu spuse prea multe în timpul mesei, dar, datorită copiilor,
Brian află multe despre familia Langston, începând chiar cu povestea
gemenilor. Mama lor murise când aveau zece luni, iar Pat se
căsătorise cu tatăl lor cam cu un an mai târziu. Pat îi adoptase şi
tocmai împliniseră şaisprezece ani. Cei doi copii născuţi de Pat erau
Scott, de treisprezece ani, şi Leslie, de nouă ani.
Din aluzii subtile, dar care nu lăsau loc la îndoieli, Brian mai află
că Pat credea că viaţa ei era împlinită, aşa cum se găsea. Şi era clar
din comportamentul lui, că ursuzul Grady se considera bărbatul casei.
De-abia după ce terminară masa şi-l ajută pe Dusty să înlocuiască
starterul la maşina cea veche a lui Pat, se ivi ocazia să poată sta singur
cu femeia care-i bântuise visele toată săptămână. Ce trecuse.
Se auzea o melodie plutind, de undeva de la etaj, pe când el stătea
din nou în bucătărie, sorbind alene dintr-un pahar cu ceai cu gheaţă.

84
Pat era aşezată la masă în faţa lui, iar el ştia că nu se simţea în
largul ei, lipsită de pavăza copiilor. Mai ştia şi că ea s-ar putea simţi şi
mai prost, dacă el i-ar spune care era motivul adevărat, pentru care nu
reuşise să se califice în turneul pe care de-abia îl terminase.
La masă, le spusese copiilor că depăşise timpul, iar Fortuna îi
zâmbise altui concurent. Adevărul era, totuşi, că Brian Culler fusese,
pur şi simplu, distras de amintirea unei femei calde şi catifelate, care i
se topise în braţe. În loc să vadă cu ochii minţii zona în care pescuia,
nu vedea altceva decât ochii aceia verzi şi ghiduşi şi pistruii ei
adorabili, şi astfel scăpase peşti pe care i-ar fi putut prinde şi-un copil
de doi ani.
— Îţi mulţumesc pentru seara asta plăcută, spuse el, în nevoia să
spună ceva. De mult timp, nu m-am mai simţit atât de bine.
— N-a ieşit chiar cum am plănuit, mărturisi Pat, gândindu-se la
cele două ore pe care el le petrecuse reparându-i maşina.
— Cred şi eu.
Prinzând din zbor provocarea din glasul lui, Pat îşi înălţă capul:
— Adică?
— Adică, tu ai crezut că seara asta o să mă sperie, sugeră el în
treacăt, dar cu ochii pironiţi într-ai ei, cu o intensitate provocatoare.
Pat înghiţi un nod. Ce să facă, să-i spună că are dreptate? Sau să-i
spună că a trebuit să rescrie de vreo cinci ori articolul despre el,
pentru că folosea mereu cuvinte ca „excitat" şi „sexy"? Să-i spună că
fusese eroul mai multor vise erotice? Vise în care nu numai c-o
dezbrăca, dar îi şi topea personalitatea în propria vitalitate, aşa încât

85
nu-şi mai putea da seama unde se termina el şi unde începea ea.
— Păi, să ştii că n-ai reuşit, spuse el, fără să-şi dea seama de
lupta din sufletul ei. Îmi plac ai tăi. Şi-mi placi şi tu, foarte mult. Aşa
că, încotro ne-ndreptăm de-aici încolo?
Ei, aici era mai sigură de ea.
— Eşti un om drăguţ, Brian, dar nu ne-ndreptăm nicăieri. Nu-i
vorba de tine, izbucni, când el ridică din sprâncene. Pur şi simplu, nu
vreau să mă încurc cu nimeni. Nu acum.
Plecându-şi capul într-o parte, Brian păru că se gândeşte o clipă
la cuvintele ei.
— Şi dacă nu acum, atunci când?
Pat îi cercetă chipul, însă nu fu în stare să citească în expresia lui
decât dorinţă sinceră. Dar când se aplecă înainte şi-şi puse o mână
peste a lui, simţi cum bucătăria se micşorează în jurul lor, lăsându-le
foarte puţin aer.
„M-a prins", îi fulgeră prin minte, incapabilă să-şi reţină o
mişcare de panică, aproape incapabilă să ia o gură de aer. „O să mă
sufoc cu omul ăsta, n-o să pot respira fără să-l inhalez şi pe el".
— E-n ordine, Pat.
Chicotitul lui adânc îi deschise o portiţă de scăpare din faţa fricii
care-i chircea stomacul.
— Promit că n-o să forţez lucrurile. Cu toate astea, aş vrea să te
mar văd şi să petrecem un timp împreună.
Firea ei practică se afirmă imediat:
— Dacă accept contractul cu cartea, o să fim împreună aproape

86
toată ziua, zi de zi, o săptămână întreagă.
— Vrei s-o faci?
— Bineînţeles că vreau contractul, dar...
— Dar nu vrei să-ţi petreci o săptămână cu mine, sfârşi el fraza în
locul ei. Să ştii că nu sunt un maniac sexual, Pat. N-o să mă aştept la
nimic de la tine ce n-ai să vrei într-adevăr să faci.
Eliberându-şi mâna, Pat se ridică şi se retrase spre chiuvetă
întorcându-i spatele.
— Da, asta e într-adevăr ceea ce mă sperie, recunoscu ea.
Trecu mult timp până ce Brian să-i răspundă.
— Şi de ce te temi? De mine?
— Nu, la naiba!
La invectiva asta, Brian făcu un salt spre ea. Avusese toată ziua
dorinţa dureroasă de-a o atinge şi acum era un moment la fel de bun
ca oricare altul. Dar când ea se răsuci să-l privească în faţă, el ezită.
— De ce ţi-e atât de teamă de mine? Şopti el, privind-o cum se
căzneşte să găsească un răspuns.
— Nu mă tem de tine, spuse ea, în cele din urmă. Mă tem de ceea
ce mă faci tu să simt.
Oftând din adâncul sufletului, uşurat, Brian îşi petrecu braţele în
jurul ei, învăluind-o, odihnindu-şi bărbia în părul ei. Ce anume te fac
eu să simţi şi e atât de îngrozitor?
— Tot felul de lucruri, murmură ea înăbuşit, în gulerul lui.
— Şi nu-s lucruri bune, Pat?
— Nu ştiu dacă-s bune. Sau rele. Ştiu doar că n-am timp de ele.

87
Nu e loc în viaţa mea pentru... lucruri din astea, Brian. Sunt o mulţime
de femei care abia aşteaptă ocazia să...
— Dar eu n-am nevoie de o mulţime de femei, murmură el,
ridicând bărbia. Eu am nevoie de tine.
Însă, când buzele lui le chemară pe ale ei, raţiunea ei dispăru într-
un nor cald şi umed de plăcere. Şi când o trase cu putere, lipind-o de
el, ca să-i poată simţi intensitatea de dincolo de cuvintele spuse, ea se
agăţă de el ca înecatul de colacul de salvare.
După trecerea câtorva clipe înceţoşate, când ţârâitul telefonului
pătrunse până la ea, se desprinse de gura lui, nu prea sigură care din ei
respira mai greu. Când se uită la aparatul din perete, alunecă din
braţele iui, bucuroasă că el nu ştia că, într-o casă plină cu adolescenţi,
adulţii n-aveau niciodată nevoie să răspundă la telefon.
Profitând de ocazie, se grăbi să iasă din bucătărie, îndreptându-şi
bluza şi punându-şi părul în ordine, lucru anevoios, căci, în
înflăcărarea ultimelor momente, degetele răsfirate ale iui Brian îi
desfăcuseră agrafele.
Când Pat păşi în sufragerie, oglinda de deasupra servantei îi
înfăţişă imaginea unei femei îmbujorate, zburlite, strălucitoare, pe
care de-abia o recunoscu. O parte din ea ar fi chicotit ca o adolescentă
şi alta ar fi vrut să fugă.
— N-ai să poţi fugi mereu de mine.
Glasul lui Brian o făcu să se răsucească spre el.
— Dar pot măcar să-ncerc.
— Şi-o vrei cu adevărat?

88
Iar când ea nu-i răspunse, Brian continuă;
— Chiar vrei să nu iei în seamă ce simţi când te ating? Nu vrei să
fii niciodată ţinută în braţe, şi sărutată, şi...
— Sst! Copiii! Şi privi în tavan, cu obrajii în flăcări, când îşi
simţi trupul reacţionând ia cuvintele lui.
Rapid şi vinovat, aruncă şi el o privire în sus, şoptind.
— Iartă-mă, am uitat.
— Ăsta-i un lux pe care eu nu mi-l pot permite, îi aduse Pat
aminte, căutând să se stăpânească. Hai să ne întoarcem la treabă, te
rog.
— Plăcerea e de partea mea, spuse el, deschizând braţele când
păşi spre ea, cu un zâmbet pofticios pe faţă.
— Nu, zăpăcitule, nu la asta. La muncă. La cartea noastră.
— Cu spatele la zid, Pat întinse amândouă mâinile ca să-l
oprească pe Brian, care înainta mereu.
Şi de-abia după ce el izbucni în râs, îşi dădu ea seama că Brian o
luase peste picior, şi, apoi fu atât de uşurată, încât îi căzu în braţe
chicotind.
— Ei, e bine şi-aşa, spuse el, oftând şi legănând-o. Cu tine fac
treabă oricând.
Strângând-o în braţe, trase adânc aer în piept, într-o aspiraţie pe
care Pat o simţi până-n vârful degetelor.
— E aşa de bine cu tine în braţe, Patsy Jane McKinley Langston.
O să-mi placă să muncesc cu tine.
— Crezi că am de gând să te las în fiecare seară de câte ori vom

89
fi împreună?
— Sper că da. Şi-o sărută uşor pe frunte. O, Doamne, sper din
suflet că da.
— S-ar putea să fii dezamăgit. Eu...
Restul cuvintelor se pierdură în sărutul lui. Ceea ce era bine, căci
îmbrăţişarea strânsă nu-i mai dădea voie nici să respire. Şi când Brian
se eliberă ca să ia aer, Pat îl împinse deoparte, îmblânzindu-şi gestul
cu un zâmbet nesigur.
— E târziu, Brian, şi mai am un articol de scris în seara asta.
Aplecându-se spre ea, îi mai mângâie o dată gura cu buzele.
— Da, şi eu mai am de făcut un drum de trei ore şi jumătate.
Încercând o împunsătură de regret, Pat îl urmă în living-room şi-l
privi cum îşi ia jacheta de pe spătarul canapelei şi şi-o aruncă pe
umeri, cu degetele înfipte în guler.
— Mulţumesc că mi-ai reparat maşina, spuse ea, căutând un teren
mai sigur. Sunt convinsă că ne-ai economisit o mulţime de bani.
Culler clătină din cap, abţinându-se să-i mai sugereze că avea
nevoie de o maşină nouă.
În timp ce se chinuia să-i repare rabla, aflase de la Dusty că toată
casa aceea imensă, cu două etaje şi patru dormitoare, aparţinea, de
fapt, gemenilor. Fusese cumpărată din banii pe asigurarea mamei lor,
iar testamentul stipula să fie păstrată pentru ei, până la majorat.
Atunci puteau s-o vândă dacă voiau, iar banii le aparţineau. De-abia
după ce aflase aceasta, Brian înţelesese şi mai bine de ce Pat simţea
atât de aprig nevoia să fie independentă.

90
— Dusty găsise deja buba, doar că nu ştia cum s-o repare, spuse
el, când simţi că Pat aştepta un comentariu de la el. Ai făcut treabă
bună cu copiii. Toţi sunt foarte drăguţi.
— Chiar şi Grady?
Brian ezită, simţind îngrijorarea care se ascundea în spatele
întrebării ei, apoi zise:
— Are inima la locul ei. Îşi face griji, din cauza ta şi-aş zice că
asta e o calitate deosebită.
— Fusese el serios dintotdeauna, dar, de când a plecat taică-său, a
devenit şi mai şi, spuse ea, zâmbind cu părere de rău.
— Încuviinţând din cap, Brian se întinse s-o prindă de o mână,
dar ea se îndrepta spre uşă şi inima i se opri o clipă când degetele ei le
prinseră pe ale lui.
— Anii adolescenţei sunt dificili, iar gemenii au câteodată de
luptat mai mult decât ceilalţi copii.
— Ai vorbit ca un adevărat tată de familie.
Brian se opri în aşteptare, până se întoarse ea să-l privească şi de-
abia apoi răspunse:
— Contrar convingerii tale, nu mi-am trăit viaţa într-un vid, doar
cu grija faţă de mine. Fraţii mei mai mici sunt gemeni. Şi, deşi nu m-
ai întrebat, mai am şi două surori, amândouă mai în vârstă ca mine.
Am chiar mamă şi tată, o bunică, nişte mătuşi, unchi, nepoate şi veri,
care înseamnă foarte mult pentru mine.
Pat îşi plecă fruntea şi şopti:
— Iartă-mă, te-am jignit.

91
— Nu-i nimic, o asigură el, prinzându-i bărbia îi. Palmă şi
zâmbindu-i când îşi înălţă privirea. Asta face parte şi ea din dorinţa
noastră de a ne cunoaşte unul pe celălalt, să aflăm toate lucrurile astea
frumoase. Şi eu vreau, într-adevăr, să ajung să te cunosc, doamnă
Langston.
— Nu te saturi de pedepse, nu? Îl zeflemisi Pat, încă ruşinată de
remarca ei nechibzuită.
— Să zicem că-mi place să răspund la provocări.
După asta, nu mai spuse niciunul nimic, iar ea se trezi
întrebându-se dacă el o va săruta. Pentru nimic în lume, n-ar fi putut
spune dacă spera s-o facă sau se ruga să n-o facă. Înainte ca hormonii
să pună stăpânire pe situaţie, Pat deschise uşa şi când Brian păşi peste
prag, ea îi urmă pe verandă.
— Îţi mulţumesc din nou pentru seara asta minunată, spuse el.
Te-aş ruga să iei masa cu mine la sfârşitul săptămânii viitoare, dar
plec la pescuit în Texas. Iar după turneul ăsta, mă duc direct la cel din
Missouri.
Amintindu-şi motivul pentru care se afla el acolo, Pat îşi puse
mâna pe braţul lui ca să-l facă să nu plece.
— Când vrei să ne-ntâlnim pentru carte?
Brian se gândi un moment, după care spuse:
— Hai să ne pregătim pentru turneul de pe Lacul Chickamanga,
peste două săptămâni. N-ai prea mult de călătorit şi aşa o să poţi
vedea şi unde stau, când nu sunt pe drumuri. Bineînţeles, pentru
fundalul cărţii, adăugă el grăbit. Ai timp suficient să-ţi îndeplineşti şi

92
angajamentele faţă de copii..
Pat încuviinţă din cap.
— Dacă n-o să poată sta cu tatăl lor, în săptămâna aceea, rezolv
eu ceva cu ai mei.
Când Brian se dădu înapoi un pas, ea îl urmă, ' simţindu-se de
parcă un câmp magnetic ar fi atras-o spre el. Ceva nu era în ordine,
realiză ea. Lipsea ceva.
. — Ai uitat ceva, Brian.
— Da, aprobă el, aplecându-se ca să-şi vâre mâna pe după uşă.
Mulţumesc că mi-ai amintit.
Lumina se stinse o clipă, înainte ca gura lui s-o găsească pe-a ei,
dar Pat ar fi putut jura că a explodat o stea, atât îi fu reacţia de rapidă
şi înfocată. Şi, deşi sărutul nu dură mai mult de câteva secunde, trezi
în ea o foame imediată şi imperioasă.
„Nu-i nimic altceva decât atracţia fizică", îşi spuse în sinea ei,
când Brian sări în maşină, lăsând să plutească în urma lui fluieratul
acela ritmat. „Nu eşti obligată să-ţi schimbi viaţa pentru el, iar el sigur
n-are să şi-o schimbe pe-a lui pentru tine."
Oftând, răspunse semnului pe care i-l făcuse Brian, îndepărtându-
se la volanul maşinii.
Şi-apoi îşi aminti ce lipsea.
— Ţi-ai uitat cravata, şopti ea, privind spre maşina care se
micşora în depărtare.

Şase

93
Luptând din greu să-şi stăpânească furia, Pat se uită la telefon,
închipuindu-şi din nou zâmbetul dispreţuitor pe care era convinsă că
fostul ei soţ îl arborase acum o oră.
O sunase să-i spună că nu putea lua copiii la el, pentru că tocmai
se ivise ocazia să plece într-o săptămână de afaceri. „Nu-i aşa că poţi
să-ţi amâni mica ta excursie?" o întrebase el. La urma urmelor, nu
spusese ea, întotdeauna, că flexibilitatea e un atu în meseria ei?
Lui Michael nu-i păsa nici cât negru sub unghie că o lăsase baltă,
în ajunul zilei când trebuia să plece spre Lacul Chickamanga. Pentru
asta, Pat l-ar fi strâns de gât, îi încet şi cu mare plăcere. Ar fi putut să
se prefacă măcar că-i pare rău.
Ca urmare a telefonului, dat de Michael, stătuse cu urechea lipită
de receptor mai bine de o oră, încercând, fără succes, să găsească pe
cineva care să stea cu copiii. Părinţii îi erau în vizită la nişte rude din
Ohio, iar surorile ei nu puteau fi disponibile, din motive foarte
întemeiate, încercase chiar şi la Bo, dar acesta îşi plătise deja taxa de
două mii de dolari pentru participarea la turneu! De la Chickamanga.
Blestemând cu voce scăzută, ridică din nOu receptorul, ştiind că
va fi aproape imposibil să replanifice timpul pentru scrierea cărţii.
Următoarele două turnee ale lui Brian erau aproape la celălalt capăt al
ţării, iar ea, efectiv, nu mai avea timp, până la termenul de predare.
— Brian?
Nu se aşteptase ca el să răspundă la primul apel, iar auzul
glasului lui o făcu să simtă o împunsătură de regret. Sub pretextul că

94
perfectează planurile, Brian o sunase de mai multe ori, în ultimele
două săptămâni, şi, în conversaţiile lor, reuşiseră cumva să treacă ia
lucruri personale, preferinţe şi antipatii. Având în vedere modurile lor
diferite de viaţă, Pat fusese surprinsă să afle că amândurora le
plăceau, printre altele, şi muzica country, literatura de aventuri şi
prăjitura cu brânză. Fusese mirată şi de obiceiul lui Brian de a
schimba câteva vorbe cu oricare dintre copiii care se-ntâmpla să
răspundă la telefon.
Ceea ce urmă, după ce-i explică situaţia în care se afla, nu fu
decât o tăcere care dură mai multe clipe. Când îi răspunse, în sfârşit,
propunerea lui o făcu să izbucnească în râs.
— Glumeşti.
Râse din nou, ca să accentueze nebunia propunerii lui.
— Nu, nu glumesc. Adu-i cu tine. E loc destul, iar nepoata mea
poate sta cu ei, cât timp suntem noi plecaţi. Carrie e o tânără de
optsprezece ani, cu un foarte dezvoltat simţ al datoriei, zise el. Apoi
adăugă: Copiilor o să le placă locurile. Gândeşte-te că pentru ei ar fi
un fel de vacanţă.
— Brian, dar e vorba de patru copii!
Chicotitul lui îi trimise în ureche valuri de
Plăcere.
— N-am uitat.
Rezemându-şi receptorul de umăr, Pat îşi încrucişă braţele şi se
lovi peste picior.
— Brian. Gluma s-a terminat!

95
— Dar nu-i glumă. Tu vrei contractul, iar eu vreau ca tu să scrii
reportajul. N-are cine să stea cu copiii, te-ajut eu. De ce nu-i întrebi pe
ei dacă ar dori să vină?
Dar Pat avea prea multă minte ca să se apuce să le ceară părerea
copiilor. Ar fi fost gata să se pregătească şi să se urce în maşină în
cinci minute, poate chiar mai puţin.
— Îţi mai dau o şansă, Brian, îl preveni ea, când nu putu
descoperi niciun motiv serios ca să-l refuze: ai zece secunde ca să te
răzgândeşti.
Au fost cele mai lungi zece secunde din viaţa ei, şi cele mai
tăcute. Şi când se încheiară, Pat îi mai dădu cinci ca să se gândească
bine, înainte ca ea să spună ceva. Şi când vorbi, cuvintele i se
rostogoliră într-un oftat imens:
— Bine. Spune-mi cum ajung şi pregăteşte-te de invazie!
Aşa ajunsese ea să stea acum, după patru ore, în faţa casei lui
Brian, cu ochii mari de uimire.
Aleea, cu două şiruri de chiparoşi, completa minunat decorul
împădurit din jurul clădirii aceleia, în formă de U. Brian îi descrisese
casa, spunându-i că cele două aripi se curbau uşor spre înăuntru, dar
uitase să-i spună că partea centrală era făcută aproape numai din
sticlă, în care se oglindea acum o panoramă uluitoare, colorată în
verde-albăstrui.
De la imaginea maiestuoasă pe care-o oferea primul etaj, Pat îşi
mută privirea spre cel de-al doilea, unde două perechi de uşi înalte,
din sticlă, se deschideau spre un balcon îngust. Reuşi să zâmbească.

96
— Trupă, hai să luăm cetatea!
Ar fi vrut să fie la fel de încrezătoare, cum îi sunase şi glasul.
Când se deschise uşa principală, se pomeni în faţa unei tinere
brunete, care nu prea părea să fi împlinit optsprezece ani.
— Bună. Eu sunt Carry, spuse minunea cu chip proaspăt.
Dumneavoastră trebuie să fiţi doamna Langston. Intraţi! Unchiul
Brian s-a dus la hangarul pentru bărci, dar o să... A, uite-l că vine.
Urmărindu-i privirea, Pat observă pentru prima dată, hangarul,
dar nu clădirea aceea, cu două etaje îi reţinuse atenţia, ci bărbatul care
venea spre ei cu paşi mari. Îi vedea umerii largi şi şoldurile înguste,
pe care le sublinia strălucirea soarelui care scăpăra pe lacul din spatele
lui. În momentul acela, realiză ce trebuie să fi simţit Cenuşăreasa,
când l-a văzut pe Prinţ traversând sala de bal şi îndreptându-se spre
ea.
Urcând scările în fugă, Brian se adresă, întâi lui Leslie, apoi dădu
mâna cu Scott, înainte de a-i saluta pe gemeni, spunându-le pe nume,
fără să-i încurce.
— Vă mulţumim că ne-aţi invitat, domnule Culler, spuse Dusty,
întinzându-i mâna, cu o fracţiune de secundă înaintea lui Grady.
— Eu vă mulţumesc că aţi venit. Mama şi cu mine trebuia
neapărat să ne-ntâlnim săptămână asta. Sper că n-o să vă plictisiţi prea
tare cât timp suntem noi ocupaţi.
Brian observă entuziasmul cu care Dusty îi strânsese mâna şi
reţinerea lui Grady.
— Şi pentru că tot o să fim mult timp împreună, ce-ar fi să-mi

97
spuneţi Brian?
Zâmbi, ştiind prea bine că erau amândoi surprinşi că le reţinuse
exact numele. Dar fusese uşor să-şi dea seama că Grady era cel
îmbrăcat cu o cămaşă de bumbac, îngrijită, cu blugi scorţoşi şi o
jachetă neagră, curată, iar Dusty, cel care purta un tricou ponosit,
blugi pătaţi de unsoare şi tenişi murdari.
Întorcându-se spre mama lor, Brian simţi cum i se strânge inima.
— Bună, Pat, spuse el pe un ton familiar, deşi nu se simţea nici
pe departe în largul lui.
Pat purta un tricou albastru, vârât în pantalonii scurţi, iar Brian nu
se putu opri să nu privească în jos, de-a lungul conturului prelung al
picioarelor ei, spre sandale.
— Văd că rabla s-a descurcat, adăugă el.
Cu mâinile vârâte în buzunare, Pat încuviinţă, făcând semn din
cap spre casă.
— E minunată, Brian, de-a dreptul minunată. Ca şi nepoata ta.
— Da, chiar aşa, murmură Dusty, cu obrajii în flăcări, când
ceilalţi se uitară toţi la el. Trecând de pe un picior pe altul, privi în jos
spre chei, apoi îşi înălţă capul cu un zâmbet jenat pe faţă.
— Eu... hm..., eu sunt Dusty, îngăimă el, întinzându-i mâna lui
Carrie.
Clipa următoare înregistră un fel de Turn Babei, copiii alergând
spre maşină să-şi aducă bagajele. Înainte să intre în casă, Brian făcu
un semn din cap spre o ambarcaţiune ce se apropia.
— Uite-l pe Travis, fratele lui Carrie, adăugă el. Vreţi să mergeţi

98
înăuntru sau coborâţi să faceţi cunoştinţă?
— Are barca lui? Întrebă Scott, aruncând priviri invidioase spre
ambarcaţiunea de culoare albastră cu alb.
— Foloseşte una de-a mea, îi explică Brian. Lăsaţi-vă lucrurile
aici şi coborâţi. Vă aşteaptă, aşa că n-aveţi decât să vă prezentaţi
singuri.
Văzând-o pe Leslie că rămâne pe loc, se aplecă spre ea şi-i spuse:
— Ce-ar fi să te duci cu Carrie să-ţi arate camera? O să dormi cu
ea în odaie, dacă nu te deranjează.
— A, ce bine. Ar fi drăguţ de tot, domnule Culler.
Fetiţa zâmbea cu gura până la urechi şi se luă, fericită, după
Carrie.
— Şi-a dorit întotdeauna o soră, spuse Pat, ca să rupă tăcerea ce
se lăsase, dintr-odată, după plecarea fetelor. Sigur n-o să se supere
Carrie? Leslie e mult mai mică.
Brian îi răspunse:
— Există un motiv foarte serios pentru care Carrie e dădaca
numărul unu în familie: iubeşte copiii mai mici.
Făcând un semn spre lac, continuă:
— L-am invitat pe Travis să vină ca să ne ajute să-i distreze pe
băieţi. Are paisprezece ani şi...
Brian ridică o mână să întâmpine protestul lui Pat.
— O să-i facă bine, Pat. Încă se mai străduie să-şi revină după
moartea lui taică-său.
Privind grupul băieţilor înghesuiţi în jurul bărcii trase acum pe

99
uscat, Pat simţi cum i se înmoaie inima pentru nepotul lui Brian.
— Tatăl lui era...
— Cumnatul meu, o informă Brian. A murit într-un accident de
maşină acum vreun an. Carrie şi-a revenit, dar Travis mai are încă de
luptat. Am fost întotdeauna apropiaţi unul de celălalt şi cred că asta i-
a fost de mare ajutor, dar nimeni nu-i poate lua locul tatălui lui.
Totul fusese spus foarte simplu, dar Pat simţi cât de profund îl
preocupă, dincolo de tonul degajat.
— O să le spun şi copiilor. Şi-o să încercăm să nu vă deranjăm
prea tare...
— Nu le spune copiilor, bine? O întrerupse ei. Travis trebuie să
înveţe să se descurce singur.
Fixând-o cu o privire severă, continuă:
— Şi, hai să ne-nţelegem chiar acum asupra unui lucru. Am
construit casa asta pentru lume multă, aşa că sunt încântat că toată
trupa Langston e aici. Dacă spui sau faci ceva care să-i facă să se
simtă prost, n-o să te iert niciodată. Ai înţeles?
Pat încuviinţă din cap.
— Am înţeles.
Deşi îşi dădea seama că n-ar fi trebuit, Brian îi prinse bărbia între
degete şi-o făcu să ridice capul, simţind cum îl cuprinde un val de
afecţiune, când îi văzu lacrimile din ochi.
— N-am vrut să te fac să plângi.
Pat îşi şterse lacrimile.
— Te rog eu, nu te purta aşa de frumos cu mine, Brian. Pur şi

100
simplu, acum nu suport.
Strângând uşor pumnii, coborî mâna pe lângă trup; în loc s-o ia în
braţe cum îl îndemna toată fiinţa. Nu era surprins să afle că Pat
Langston nu era nici pe departe atât de dură, pe cât încerca să-i facă
pe toţi să creadă. Şi-şi puse în gând să afle, într-o zi, de ce o femeie,
care se ţine tare în orice bătălie, plângea când te purtai frumos cu ea.
Dar în momentul acela nu dorea decât s-o vadă din nou în formă, să-i
vadă ochii scăpărând din nou şi nu plini de lacrimi.
— Vreau mai mult de-atât, şopti el, ridicând iar mâna spre bărbia
ei. Vreau să fac dragoste cu tine. Curând.
Ochii ei se lărgiră şocaţi şi ea se smulse din mâna lui, dându-se
un pas înapoi. Ca să camufleze căldura pe care cuvintele lui i-o
picurau în trup, reacţionă la simpla lui afirmaţie cu o izbucnire de
furie şi indignare:
— Uite ce e, Brian. Îmi doresc foarte tare contractul pentru carte,
dar mai trebuie să fiu şi mamă în weekend-ul acesta. Dacă nu te poţi
obişnui cu ideea, te rog să mi-o spui de pe-acum.
Aruncând o privire spre maşină, Pat se întrebă cât îi va lua s-o
încarce la loc şi s-o pornească înapoi acasă, cu toată trupa.
Brian chicoti:
— Hei, dar n-am făcut altceva decât să afirm un simplu fapt. Mă
faci să m-aprind, Pat, şi n-am încercat niciodată să ţi-o ascund.
Printre pleoapele îngustate, ea prinse sclipirea de amuzament din
ochii lui, realizând cu uşurare că el o ironiza cu bună ştiinţă, ca s-o
aducă la normal.

101
— Uite, spuse ea cu arţag, prinzându-se în joc, sper că eşti cel
puţin suficient de matur ca să-ţi stăpâneşti instinctele mai puţin
evoluate, măcar cât sunt copiii aici.
Brian înălţă braţele, mimând solemnitatea.
— N-am să spun sau să fac nimic jenant în faţa copiilor.
Acestea odată spuse, o invită înăuntru.
Păşind pe lângă el, Pat alungă imaginea păianjenului, care invită
musca în salon, şi se concentră asupra propriei respiraţii.
Curând îşi dădu seama că, pe lângă că fusese construită pentru a
adăposti o mulţime de oameni, casa lui Brian era gândită şi pentru a
putea fi * uşor locuită, în ciuda suprafeţelor mari, strălucitor de curate.
Porţiunea centrală era o cameră uriaşă, care combina o zonă pentru
odihnă şi relaxare cu una pentru gătit şi servit masa. Aripa dreaptă a
casei cuprindea două dormitoare, unite printr-o baie, şi le găsiră pe
Carrie şi Leslie în una din ele, stând de vorbă ca şi cum s-ar fi
cunoscut de când lumea. Camera cealaltă urma să fie a lui Travis şi
Scott, îi explică Brian, pe când o conducea spre cealaltă aripă.
Oprindu-se în pragul singurei uşi din partea aceea a casei, îi făcu
semn să treacă pe lângă el.
— Aici o să dormi tu, iar eu...
— Dar ăsta-i dormitorul tău! Nu pot sta aici!
Vârându-şi degetele în buzunare, Brian se rezemă de tocul uşii.
— Te rog să nu te cerţi cu mine pentru asta, Pat. N-am decât
intenţii bune, dar eu sunt „matur", cum spui tu. Şi ce simt eu, când eşti
prin apropiere, e o chestie foarte matură.

102
— Te rog să nu mai vorbeşti despre asta!
— Bine. Deci, ne-am înţeles. Leslie doarme cu Carrie, iar Scott
cu Travis. Gemenii merg în camerele de ia etaj, iar tu stai aici.
Dându-şi capul pe spate, o privi pe sub gene, zâmbetul de pe faţa
lui bronzată părând doar o tăietură albă şi senzuală.
— Eu o să dorm în hangar.
Pat deschise gura să protesteze faţă de tot ce spusese ei, apoi o
închise, dând timp ultimei lui afirmaţii să străpungă ceaţa din mintea
ei.
— Nu se poate să dormi acolo. Gemenii stau în aceeaşi cameră şi
acasă, aşa că pot împărţi odaia şi aici. În felul ăsta, rămâne o cameră
la etaj pentru mine.
— Camerele acelea au paturi pentru o singură persoană, iar
hangarul e puţin mai mult decât atât. E un apartament, chiar destul de
frumos. Am dus nişte lucruri acolo după ce mi-ai...
— Unchiule Brian, putem să facem...
Desprinzându-şi ochii de privirea provocatoare
A lui Brian, Pat se uită la băiatul care stătea în uşă. „Brian
adolescent", îi trecu prin minte, zâmbind la vederea bărbiei pătrate,
care părea nelalocul ei pe un chip aşa de tânăr.
Băiatul era de înălţimea ei şi nu era nici pe departe aşa de bine
făcut ca unchiul Iui, dar, într-o zi, urma cu siguranţă să fie. Cândva,
când se va fi maturizat şi va fi dobândit niscaiva trăsături de caracter
pe faţa aceea atât de netedă acum. Când îi vor fi apărut fire albe pe la
tâmple şi pe piept.

103
Vocea lui Brian îi întrerupse gândurile din rătăcirea lor.
— Acesta e nepotul meu, Travis. Salut-o pe doamna Langston,
Trav.
— Bună ziua, doamnă Langston, spuse băiatul, îndreptând spre
ea un zâmbet larg, înainte de a se întoarce spre unchiul lui, ca să
adauge: o să fim atenţi.
— Lasă-i pe băieţi să-şi ducă lucrurile în cameră, mai întâi.
— Asta şi fac. Le-am spus să-şi pună costumele de baie. Ne dai
voie, unchiule Bri?
— Depinde de doamna Langston, spuse Brian, dând din cap în
direcţia ei.
Atrasă de expresia „unchiule Bri", încuviinţă tăcută plănui,
zâmbind când Travis chiui de bucurie, înainte de-a o porni tropăind
spre scări.
— Te simţi mai bine? Şopti Brian, chemându-i privirile. Cu toţi
copiii ăştia în jur, suntem mai în siguranţă decât nişte bebeluşi la un
congres ai bunicilor.
— În siguranţă? Şuieră Pat după câteva ore. Dacă tu crezi că asta
e siguranţă, atunci n-aş vrea să trăiesc periculos.
El se scuză, dând din umeri şi spunând;
— N-am crezut c-o să fie atât de greu.
Privind în jos spre fermoar, adăugă:
— N-am mai avut asemenea probleme de când eram adolescent.
Fixându-i creştetul capului, Pat îşi înăbuşi pornirea de a-i spune
că ea n-avusese niciodată asemenea probleme.

104
Ei, nici tu nu m-ai ajutat, te-ai plimbat toată | ziua aproape gol,
sublinie ea.
Ridicându-şi privirea, Brian îşi înălţă braţele într-un gest plin de
ciudă.
— Şi ce-ai fi vrut să fac? Să port costum, şi cravată la scăldat? Şi
pe deasupra, nici costumul tău nu se putea lăuda că ascunde prea
multe.
— Pentru cultura ta generală, află, Brian Culler, că acel costum
este un foarte modest model, format dintr-o singură piesă. Nu expune
nimic.
Brian mormăi şi se aşeză în scaunul pilotului.
— Priveliştea goliciunii nu-i singurul lucru care poate excita. Se
mai poate şi văzând o pereche de gloanţe mici şi umede îndreptate
spre tine, argumentă Brian, privindu-i intenţionat sânii.
— De ce crezi că eu am mai rămas în apă şi după ce ieşiseră
ceilalţi.
Simţind cum se apropia periculos de adevăr, Pat îşi încrucişă
braţele peste sânii care o trădau şi se întoarse cu spatele.
— Ei, tot ai fi putut pune ceva pe tine, când am jucat volei. Eu
mi-am pus.
— Ştiam că o să transpir tot, şi se opri un moment, când Pat
gemu şi se lăsă pe platforma de lansare care se ridica în faţa bărcii, şi
că o să sfârşim toţi aruncându-ne înapoi în apă, ca să ne răcorim. Şi,
ca să ştii cum stau lucrurile, nu mi-a fost deloc uşor să-ţi văd tricoul,
ridicându-se de fiecare dată când te duceai după minge, şi să mă tot

105
amăgesc că doar-doar o să ţi se desfacă şortul.
— Dar şortul meu nu-i chiar atât de strimt.
Mormăind din nou, Brian acceleră motorul.
— Dacă nu vrei să afli cât e de strimt, fă bine şi vino aici. Şi
adăugă: Că dacă nu vii mai aproape, ţi-l dau jos cu piele cu tot.
Pat îşi porunci să se concentreze asupra contractului pe care-l
avea pentru carte. Începând de a doua zi, Brian nu mai avea acces la
lac până la prima zi de antrenament a turneului. Amintindu-şi căldura
pe care o simţise aproape toată după-amiaza, nici nu vru să se
gândească la următoarele două zile, când va fi obligat să se ţină
departe de apă.
Zece minute mai târziu, după ce se legănase dintr-o parte în alta
pe fundul bărcii, într-o cursă lină, de-a curmezişul lacului, Pat se
aşeză din nou pe platforma de lansare. Interzicându-şi categoric să fie
distrasă de părul lui răvăşit de vânt, spuse:
— Bine, domnule campion naţional, hai să ne apucăm de treabă.
Când ai început să pescuieşti?
Fără să-şi ia ochii de pe sonarul aflat pe consola, el răspunse:
— Când am început să respir.
Pat aşteptă ca el să continue, dar Brian nu mai spuse nimic pe
lângă răspunsul acela criptic. Privindu-I, realiză că el era prins cu
adevărat de ceea ce făcea, dedicându-se total sarcinii de a localiza
peştele de care avea nevoie ca să câştige turneul care urma. Ar fi.
Putut să vadă ce vedea şi ei, să urmărească şi ea clipirile de pe ecranul
sonarului şi hieroglifele pe care le trăgea pe hârtia lui, dar hotărî să

106
stea deoparte. Şortul ei nu era ' atât de strâmt, dar ameninţarea lui
Brian fusese atât de minunat de convingătoare...
Deşi el se ferea să vorbească despre sine, ea reconstituia singură
povestea vieţii lui, bucăţică cu bucăţică, insistând cu întrebările în
timp ce ei manevra pe deasupra stâncilor scufundate.
Admiraţia ei pentru Brian spori, când află că luptase zece ani
încheiaţi ca să nu mai depindă de slujba lui, ca montor la o uzină
metalurgică. I se întâmplase deseori să lucreze şi câte şaizeci de ore
pe săptămână, spusese el, cu o naturaleţe care ascundea greutăţile pe
care le înfruntase, până să se afirme. Seara şi la sfârşit de săptămână
se ducea la pescuit şi studia teorie sau îşi repara echipamentul.
Spre surpriza ei, Brian îi mărturisi şi faptul că, timp de doi ani, nu
se calificase la niciun turneu.
După cum ştia şi Pat foarte bine, în faţa unor asemenea sacrificii
financiare şi de ordin intim, cei mai mulţi s-ar fi descurajat şi ar fi
renunţat, şi nici Brian nu negă că de multe ori fusese descurajat, când
i se întâmplase să-l lase echipamentul sau să nu se califice la vreun
turneu.. Şi recunoscu, de asemenea, că nu ştia ce anume îl sprijinise
şi-l minase atât de tare.
— Cred că tot ce voiam eu era să fiu cel, mai bun într-un
domeniu, oricare ar fi fost acela, iar pescuitul de bibani era lucrul la
care mă pricepeam cel mai bine, spuse el, scuturându-se de laudele ei
cu o strângere din umeri.
— Mă descurcam la reparatul maşinilor, meseria mea de pe-
atunci, dar eu voiam să fiu într-adevăr maestru într-un domeniu. Nu

107
fusesem bun ia sport în şcoală, eram prea timid şi stângaci.
Când Pat ridică din sprâncene, Brian o asigură că ăsta era purul
adevăr.
— Cele mai vechi amintiri ale mele sunt despre cum mergeam eu
la pescuit cu bunicul, la pârâul din capătul străzii. Într-un fel, am
descoperit pescuitul de bibani împreună, şi el a fost cel care mi-a
arătat cartea lui P.J. McKinley despre pescuitul după configuraţia
apelor. Cartea aceea mi-a schimbat viaţa. Şi o privi cu atâta
sinceritate, că lui Pat îi pieri râsul de pe buze, soarele stătea să apună,
când Brian întoarse, în sfârşit, barca spre casă. Plină de recunoştinţă
că ziua aproape trecuse, Pat rămase în faţă, încrezătoare în capacitatea
lor de a-şi controla atracţia reciprocă, atât timp cât aveau grijă să nu se
atingă.
A doua zi dimineaţă, Pat sări din somn, cuprinsă de spaimă, cu
inima bătându-i şi mai tare când îşi dădu seama că era în patul lui
Brian, tocmai cum visase peste noapte.
Întinzând o mână, respiră uşurată. Brian, cel plin de viaţă, care
demonstrase o vioiciune uimitoare în visul ei, nu era acolo. Şi nici nu
fusese, îi amintiră hormonii cu împunsături bine plasate.
Dând cearceaful deoparte, îşi jură ca toată ziua să poarte cele mai
largi haine pe care le avea şi să-şi pună un tricou peste costumul de
baie, dacă s-ar fi dus să înoate. Şi să menţină o distanţă respectabilă
între ea şi Brian.
„Şi nu te uita la ei"! Îşi porunci, scotocind printre lucruri.
Dar, după cum avea să descopere mai târziu, asta era mai uşor de

108
spus, decât de făcut, iar menţinerea distanţei nu-i fu de niciun ajutor
ca să fie mai puţin conştientă de prezenţa lui.
Spre sfârşitul zilei, avea nervii întinşi la limită, din cauza
hotărârii ei încăpăţânate de a-şi ascunde reacţia hormonală pe care i-o
provoca Brian Culler. Totuşi, una peste alta, era mândră de tăria ei în
faţa conflictului pe care-l trăia. Dacă mai reuşea să supravieţuiască şi
picnicului pe care-i plănuiseră copiii, atunci nu-i mai rămânea decât o
singură zi, până la începerea turneului. Iar atunci, cu siguranţă că
Brian nu s-ar lăsa distras de nimic în lume de la câştigarea premiului
cel mare. Pat îşi închipuia că el o va uita cu totul de cum va pune
piciorul în barcă, în prima zi de antrenament.
„36 de ore" — murmură ea în surdină, într-unul din rarele ei
momente de singurătate, pe când scotea condimentele din frigider.
„Ce-a fost mai greu a trecut"
Dar când se alătură grupuşorului care se adunase deja în jurul
focului, îşi dădu seama că-i va fi mai greu decât crezuse. Intenţionat
sau nu, singurul loc disponibil era cel de lângă Brian. Ceilalţi buşteni
pe care-i aranjaseră copiii în jurul focului erau toţi ocupaţi.
Plimbându-şi privirea peste chipurile tinereşti, Pat se întrebă dacă
nu cumva o poruncă maternă n-ar fi creat probleme şi mai mari, decât
dacă şi-ar fi acceptat, pur şi simplu, soarta. Să stai lângă Brian, să
priveşti flăcările ameţitoare şi să asculţi undele înfometate ale iacului
care muşcau din ţărm, astea toate nu făceau desigur, altceva, decât să
atragă necazurile.
— Hai, mamă, o îndemnă Scott. Brian ţi-a pus deja un cârnăcior

109
în ţepuşă.
Oftând, Pat înaintă silnic şi se aşeză pe locul liber. Poziţia pe care
şi-o alesese la început, care lăsa doar ceva mai mult de câţiva
centimetri între ea şi bărbatul care-i aprindea sângele fără foc, se
dovedi că-i provoca o amorţeală dureroasă în membre. Alunecând pe
dreapta, se ciocni de Brian şi aproape căzu de pe butuc, în graba ei de
a se da deoparte.
Chicotind uşurel, Brian o înconjură cu un braţ.
— Ai de gând să te foieşti toată seara, măi femeie, sau îţi prăjeşti
şi tu un cârnăcior? O întrebă el, prefăcându-se exasperat.
Pat ştia că se preface, deoarece Brian o mângâia pe braţ, în timp
ce vorbea, şi fiecare atingere o făcea să simtă cum i se scurge lavă
prin piele.
Aplecându-se în faţă, se întinse după una din ţepuşele pe care
Brian le făcuse, îndreptând nişte umeraşe din metal, şi pe care le ţinea
acum în mâna liberă.
— O să-mi prăjesc juma’ de duzină de cârnăciori şi-o să-i
mănânc pe toţi, plus o pungă întreagă de jeleuri.
— Ba o să-mi prăjeşti tu mie şoldul, dacă nu te potoleşti să te tot
freci de el, murmură Brian înăbuşit. Apoi zâmbind, se adresă
grupului, în general: Ştie vreunui vreo poveste bună cu stafii?
Trăgându-şi violent piciorul de lângă al lui, Pat se concentră
asupra cârnăciorului. După ce-l puse în frigare, se îndepărtă de Brian,
pregătindu-şi chifla şi umplându-şi o farfurie cu fasole şi cartofi
prăjiţi.

110
Inspirând mirosul pătrunzător al fumului de lemn arzând, Pat se
aşeză în linişte, făcându-şi un plan de acţiune pentru a doua zi, în timp
ce ceilalţi pălăvrăgeau. Nu ştia cum s-o fi simţind Brian, dar ea nu
mai putea îndura încă o zi de „distracţie în familie". Mâine n-o să se
mai ducă la pescuit şi o să găsească un motiv plauzibil, ca să nu joace
volei sau să nu se angajeze în orice alte activităţi potenţial
periculoase. Poate că s-ar putea preface ca suferă de vreo boală
oarecare şi să stea în pat, patul lui Brian! Şi să citească toată ziua.
Felicitându-se pentru planul ei înţelept, se urni de pe butuc,
înainte de a se fi fript cârnăciorul aşa cum îi plăcea ei. Trebuia s-o ia
înaintea lui Brian, ca măcar restul serii să poată sta separat.
După ce se ajunse, împleticindu-se, ia masa improvizată, care
fusese încărcată cu condimente, îşi îngrămădi iar fasole şi cartofi
prăjiţi pe farfurie, Copiii erau toţi împreună, ocupaţi să-şi ungă
chiflele cu muştar şi bătându-se pe cartofi. Pat făcu, apoi, câţiva paşi
spre un butuc din partea cealaltă a focului, iar când se aşeză, Brian se
ridică în picioare, aprobând din cap iniţiativa ei.
După vreo cinci minute, Pat fu nevoită să-şi înăbuşe un alt
geamăt; când, în sfârşit, copiii fură din nou aşezaţi, lui Brian îi mai
rămăsese un singur locşor să stea jos - lângă ea.
Ea nici nu-l mai privi când porni într-acolo.
Dar, în loc să se aşeze pe butucul rămas liber lângă ea, Brian
coborî pe iarbă şi se rezemă de el, cu picioarele întinse spre foc. N-
avea de gând să se supună iarăşi torturii de a sta aproape de ea. li
spusese că erau în siguranţă, dar asta fusese înainte de a-şi fi petrecut

111
o jumătate de noapte pe treptele hangarului, uitându-se fix la
ferestrele propriului dormitor. Şi, înainte de a-şi fi petrecut o zi
întreagă cu ea, ascultându-i râsul, privindu-i tricoul umed, lipit de
corp, de fiecare dată când ieşea din apă. Şi, chiar înainte de a fi fost
forţat să stea lipit de ea şi să-i aspire parfumul acela teribil de
amăgitor. Căldura pe care-o simţise în unele momente, de când sosise
la picnic, nu putea fi în niciun chip pusă pe seama flăcărilor care
dansau un pic mai încolo.
Clătinând din cap, nemulţumit, Brian se admonestă singur că se
purtase că un adolescent capricios. Anul trecut, se întâlnise cu o fostă
Miss Tennessee, dar nici pe departe nu stârnise în el o asemenea
dorinţă ca Pat.
E ridicol, eşti doar om în toată firea, se certă în sinea lui. Şi Pat e
o femeie în toată firea, o femeie cu copii. Voi doi trebuie să puneţi
punct.
Dar pentru nimic în lume nu vedea cum să-şi facă trupul să nu se
încălzească în preajma ei.
Muşcând din cârnăcior, Brian hotărî că ar fi cel mai bine dacă ar
evita să mai facă baie sau să joace volei a doua zi. Da, şi să respire,
adăugă el, când piciorul lui Pat trecu pe lângă umărul lui.
— Iartă-mă, murmură ea. Încercam să mă aşez mai bine.
— N-are nimic, spuse el, închipuindu-şi-o aşezată sub el,
dezbrăcată şi zvâcnind şi... Cred că am să-mi mai iau un cârnăcior,
adăugă ei, repede, şi sări în picioare. Era foarte bucuros că Pat nu-i
atrăsese atenţia să-l termine întâi pe cei pe care-l avea în mână.

112
Scoţându-şi alt cârnăcior crud din mormanul de pe masă, Brian
îşi şterse fruntea de sudoare.
Dacă lucrurile mergeau tot aşa, atunci o să aibă nevoie de un duş
rece înainte de culcare.
„Pe dracu, duş rece! Mai bine te-ai scufunda în cuburi de
gheaţă!" bombăni în sinea lui, înfigând cârnăciorul în ţepuşă.
„Ce-ar fi să te prefaci bolnav mâine şi să stai în casă toată ziua.
Dacă n-o vezi, n-o doreşti. Cuminte, băiete, cuminte!" mormăi el spre
umflătura dureroasă de sub fermoarul blugilor. „Promit c-o să fie
bine".
— Poftim?
Coborându-şi farfuria la o înălţime strategică, Brian se întoarse
spre Carrie, simţind cum i se aprind obrajii când îşi dădu seama că
fata auzise tot.
— Da, dragă!
— Ne dai voie să ne ducem la o pizza şi un film, mâine seară?
— Ei, dar asta-i o idee grozavă. Ei doi urmau, deci, să fie în
siguranţă, într-un restaurant zgomotos, aglomerat, şi-ar.fi avut ei grijă
să ţină mai mulţi copii între ei în timpul spectacolului. Hai să aranjăm
cu Pat.
— Bine, dar noi voiam să mergem singuri, numai noi copiii,
continuă Carrie. Ne-am simţi mai bine.
Brian mai cunoscuse clipe de panică în viaţa lui, dar acum era
pentru prima dată când simţea că se duce cu capul înainte. Să rămână
singur acasă cu Pat, ca şi cum ai pune lupul paznic la stână.

113
Înghiţind cu noduri, se forţă să vorbească natural şi nepăsător:
— Asta nu ştiu, dragă. Ştii, sunteţi destul de mulţi.
— N-ai încredere în mine, unchiule Bri?
Brian se gândi un moment, apoi, când găsi soluţia, simţi cum i se
risipeşte toată îngrijorarea.
— Sigur că am încredere în tine, dragă, dar Pat are ultimul
cuvânt.
Iar Pat cu siguranţă că o să se împotrivească.

Şapte

Dacă se putea muri de nerăbdare pe lumea asta, atunci Pat era de


părere că ar fi fost prima pe listă, atât de greu îi fu să aştepte, până ce
văzu maşina neagră a lui Brian, pornită de pe alee, în seara următoare.
În loc să se simtă vinovată, era ca şi cum, pentru prima dată în
viaţa ei, se întâlnea cu un băiat şi ştia că o să fie sărutată, cu tot
sufletul fremătând, dar de-abia aşteptând.
Ştia că-l şocase pe Brian cu decizia ei de a-i lăsa pe copii să plece
neînsoţiţi, dar el nu crease nicio ocazie ca să poată discuta.
Dimpotrivă, păruse chiar că-şi dăduse o deosebită osteneală s-o evite
toată ziua, mulţumindu-se să-i arunce câte o privire curioasă. Deşi
murea să afle ce s-o fi petrecând în spatele ochilor aceia întunecaţi,
Pat menţinu totuşi distanţa. N-avea nevoie să flirteze şi să se-nvârtă în
jurul lui Brian, ca să se convingă că dorea să facă dragoste cu el: era
absolut suficient să se uite la el, iar hormonii ei făceau singuri restul.

114
Nu voia să-şi îngăduie să folosească expresia „a face dragoste",
în cazul acesta. Brian Culler era un om drăguţ, care-i plăcea, dar pe
care nu-l iubea, iubirea era ceva prea dureros, prea sufocant. Era
sigură că starea eiţ era mult mai bine descrisă de expresia „în călduri".
Când îşi mută privirea dinspre capătul aleii goale spre bărbatul
care-o adusese la această răscruce din viaţa ei, îşi atrase atenţia în
sinea ei că, tot ceea ce simţea pârjolindu-i inima, nu era decât simplă
dorinţă. Fu surprinsă de nervozitatea evidentă a lui Brian, dar nu era
chip să nege evidenta stângăcie din atitudinea lui, sau incertitudinea
din zâmbetul lui, când, în sfârşit, o privi.
Cred că mai bine mă duc să-mi studiez hărţile, spuse el, vârându-
şi degetele în buzunarele de la spate. O să mănânc la mine.
— Pot să vin şi eu?
Brian stătu încremenit un timp atât de îndelungat, încât Pat se
întrebă dacă nu cumva vorbele ei îl ţintuiseră pe loc.
— Eşti sigură că asta vrei? Întrebă el, iar vocea lui aspră avu un
efect dintre cele mai ciudate asupra şirei spinării, pielii şi nervilor ei.
Pat încuviinţă:
— Sunt sigură.
Brian oftă o dată adânc şi n-o mai privi câteva clipe. Expirând, se
uită din nou la ea.
— Am nişte biscuiţi şi brânză şi o sticlă cu vin bun; cum ţi se
pare pentru cină?
— Minunat.
El se dădu un pas înapoi, fără să-şi ia ochii de ia ea, şi, un

115
moment, dorinţa pe care o citi în privirea lui o sperie. Totuşi reuşi să
zâmbească.
— Lasă-mi douăzeci de minute, să-mi fac un duş.
Vocea lui era răguşită şi trebui să-şi dreagă glasul înainte de a
spune:
— Vino când eşti gata.
Strâmbându-se, îşi dădu ochii peste cap.
— Adică...
Îşi lăsă capul în jos şi-şi studie tenişii.
Nu era nimic conştient în chicotitul lui Pat, pur şi simplu o distra
jena lui.
— Cred că ştiu ce vrei să spui, Brian. Ne vedem imediat.
Ştia că îndrăzneala ei îl surprinde, dar când se hotăra să facă un
lucru, apoi îl făcea. Datorită intensităţii atracţiei fizice dintre ei, tot
aveau să ajungă la asta, mai curând sau mai târziu. Propunerea lui
Carrie nu făcuse decât să grăbească lucrurile, ceea ce ei îi convenea.
Era gata să pună punct, să termine odată cu acest nebunesc vârtej
hormonal şi să-şi pună viaţa în ordine, din nou.
După zece minute, care-i păruseră de-a dreptul interminabile, Pat
se strecură pe uşa apartamentului. Se afla acum într-o încăpere
mobilată cu o canapea, un balansoar şi o masă.
În partea cealaltă a apartamentului, se găsea un pat dubiu, flancat
de o toaletă şi de o uşă care ducea, probabil, în baie. Cele două zone
erau despărţite de o bucătărie minusculă, printr-un dulăpior pe care se
putea lua şi masa.

116
Aţintindu-şi privirea pe fereastra de deasupra patului, Pat rămase
în aşteptare. După o clipă doar, uşa se deschise şi Brian apăru în
cadru! Ei, complet îmbrăcat, frecându-şi capul cu un prosop.
Se opri în loc, când dădu cu ochii de ea:
— Scuză-mă.
Şi dispăru din nou. Când reapăru, câteva secunde mai târziu, avea
părul pieptănat, iar Pat îşi dădu seama că nu era chiar complet
îmbrăcat. Era în picioarele goale şi cămaşa îi atârna, descheiată,
expunându-i mijlocul pieptului iui frumos şi cârlionţii cărunţi, care
coborau până la pantaloni.
— Mă duc după vin.
Şi Brian păşi spre ea, moşmondindu-se să se încheie la ultimul
nasture al cămăşii, în timp ce se mişca.
— Brian?
Iar când el se opri la chemarea ei, Pat îi inhală mireasma caldă de
săpun. Tânjind să-şi îngroape faţa în cârlionţii aceia moi de pe pieptul
lui, şopti:
— Nu vreau vin.
Mâinile lui Brian încremeniseră pe cămaşă, iar el o fixă cu
privirea un moment lung, cu ochii fumegând de dorinţă. Apoi, ca şi
cum s-ar fi temut ca ea să nu dispară, dacă se mişca prea repede, îşi
înălţă mâna dreaptă şi o coborî spre faţa ei, cu o încetineală teribilă,
trecându-şi, abia. ca o atingere, un deget peste buzele ei.
— Buzele tale mă fac să-mi pierd minţile, murmură, iar tonul
aspru al vocii lui aţâţă dorinţa ei sălbatică şi atingerea îi aprinse

117
sângele. Cu privirea mereu aţintită pe buzele ei, Brian îşi înclină
capul.
— Cred că ar trebui să te previn: în ultimele patruzeci şi opt de
ore nu mi-am dorit decât asta, aşa că aş vrea s-o iau încet, să ţină o
veşnicie, dar nu cred c-am să pot. Te vreau prea mult.
— Nu mai mult ca mine, şopti Pat, simţind o undă rapidă de
plăcere când Brian o trase spre el, cu un geamăt. Nu mai întâlnise
niciodată acest gen de putere, de foame neabătută. Niciodată până
acum nu mai simţise un bărbat tremurând, de-a dreptul tremurând, din
cauza efortului pe care-l făcea să-şi reţină dorinţa. Şi niciodată nu mai
cunoscuse o asemenea tandreţe, ca aceea a lui Brian când o depărtă de
el, să-i cerceteze chipul, cu respiraţia tăiată.
— Nepreţuită doamnă, te rog să mă opreşti acum, dacă ai cumva
de gând să nu mergi mai departe.
— Nu vreau să opresc pe niciunul dintre noi.
Auzi cum i se opreşte respiraţia, îl văzu acceptând convingerea
din vorbele ei, închizând şi deschizând ochii.
Şi fu zdrobită de îmbrăţişarea lui, strângându-l ca şi cum ar fi
dorit să se topească în el. Nu mai existau cuvinte, ci doar gemete
uşoare, amestecate, când şi când, cu suspine înăbuşite, care marcau
trepte mai adânci de explorare. Pe măsură ce această nevoie
imperioasă se cerea tot mai sălbatic satisfăcută, se îndreptară
amândoi, simultan, spre pat şi, undeva în calea lor, luminile se
stinseră, iar hainele fură abandonate.
Iar când Brian alunecă în ea, Pat îl întâmpină cu un strigăt, în

118
sfârşit eliberată de nerăbdarea grozavă care-o ţinuse prizonieră
săptămâni de-a rândul.
Pe la patru şi jumătate dimineaţa, pe când Pat era la a doua ceaşcă
de cafea, Brian pătrunse în casă. Aceasta era ziua după care tânjise ea
atâta, prima zi de antrenament din turneu, dar se trezi dorind să-i fi
rămas mai mult timp decât cele şase ore, ca să-şi recapete echilibrul.
Nesigură asupra comportamentului potrivit pentru dimineaţa de după,
se uita concentrată în fundul ceştii.
— Bună dimineaţa, şopti Brian, îndreptându-se spre filtrul de
cafea.
— Bună dimineaţa, răspunse Pat, cu o voce doar un pic mai
puternică decât zgomotul făcut de curgerea lichidului în ceaşca lui.
Deşi Pat ştia că e privită, refuză să-i întâlnească ochii. Îi era teamă de
ce-ar fi putut vedea în ei, acum, după ce fuseseră cât se poate de
intimi. Şi se mai temea şi de ce ar fi putut el citi în ochii ei, noua
afecţiune pe care-o simţea pentru el, mândria absurdă pe care n-o mai
simţise niciodată.
După ce dorinţa dintâi fusese potolită în câteva clipe explozive,
Brian nu se mai grăbi, dezmierdând-o prin locuri despre care nici nu-
şi închipuise că pot fi atât de aţâţătoare, copleşind-o cu mângâieri
blânde şi apoi potolindu-i foamea devoratoare. Când, în sfârşit, se
târâse afară din patul lui, se simţea împlinită, atât fizic, cât şi
emoţional.
Amintindu-şi dorinţa ei de a termina odată cu asta, îşi îngădui un
acces înăbuşit de dezgust, crezuse cu adevărat că, dacă făcea dragoste

119
cu el, atracţia pentru Brian s-ar fi micşorat, că, dacă i-ar fi împărţit
patul, conştiinţa acută a prezenţei lui s-ar fi diminuat, conştientă de
fiorii prea bine cunoscuţi pe care-i simţea între coapse, îşi dădea
seama acum că tot ceea ce crezuse ea era complet fals.
— Am auzit maşina venind cam pe la miezul nopţii, încercă
Brian să rupă tăcerea, întorcându-se ca să se sprijine de dulăpior.
— Hm, murmură ea. Copiii s-au distrat foarte bine.
— Mă bucur. Şi eu, la fel.
Privind-o pe Pat pe deasupra marginii ceştii, Brian luă o gură
mare de cafea. Doamne, voia s-o sărute! Pur şi simplu, să se ducă spre
ea, s-o tragă din scaunul acela şi s-o lipească de el. Trupul lui încă mai
tremura de amintirea atingerii ei, şi încă tânjea după mai mult.
S-o „conducă acasă", noaptea trecută, s-o sărute, să-i ureze
noapte bună şi s-o lase pe pragul propriei lui case au fost poate cele
mai grele lucruri pe care ie făcuse vreodată, dar a fost suficient de
precaut să nu intre cu ea în casă. Ar fi sfârşit-o în patul lui, cel din
dormitorul lui, din casa cea mare, şi copiii i-ar fi putut găsi împreună.
Se desprinse de bufet putând şi-şi târşi picioarele spre masă.
Avea de muncit azi, nu putea sta aici cu ochii mereu ţintă la Pat.
Când ajunse lângă ea, îşi puse ceaşca pe masă, se lăsă lângă
scaunul ei şi-i puse mâna pe coapsă, cu o apăsare uşoară.
— Te simţi bine? Vreau să spun, referitor la noi doi?
Preocuparea din glasul lui mângâia inima lui Pat, iar ea încuviinţă
fără cuvinte.
— Ei, bine că măcar unul din noi e mulţumit. Arcuindu-şi

120
sprâncenele, Pat îndrăzni abia
Atunci să se uite la el.
— Tu nu eşti?
Pe faţa lui apăru din nou zâmbetul acela larg, care îi făcea
întotdeauna inima să treacă în tabăra adversă.
— Sunt mai mult decât mulţumit. De fapt, există un singur lucru
care m-ar putea face şi mai mulţumit, să te duc din nou în pat şi să te
iubesc încă o jumătate de zi.
Se opri, apoi se corectă:
— Nu, mai bine încă o jumătate de lună. Ne simţim bine
împreună, Pat, foarte bine, în caz că tu n-ai observat.
— Sunt sigură că te-ai sătura de mine în mai puţin de
douăsprezece zile. Şi sunt sigură că eu m-aş sătura de tine în timpul
ăsta, adăugă în sinea ei, neluând în seamă dorinţa ce-o sfâşia.
.

— Dac-ai să vrei să-ţi pui banii pe gură, după Naţionale, sunt


numai al tău, răspunse Brian, trecându-şi buzele peste ale ei, pe când
se ridica. Ei, şi-ntre timp, ce-ai zice să mă vezi cum prind vreo câţiva
bibani graşi?
Pat râse, în ciuda ei înseşi, bucuroasă că el avusese destule
asemenea experienţe ca să ştie exact ce să spună, pentru a o face să se
simtă în largul ei.
Măcar atât era datoare să recunoască: erau şi unele avantaje, dacă
iubitul tău avea experienţă.

121
Drumul până la baza nautică se desfăşură într-o tăcere
prietenoasă. Pat ştia că Brian era cu gândurile deja pe lac, iar trupul îi
era la bordul bărcii care-i urma credincioasă pe şoseaua întunecată.
Gândindu-se la toţi kilometrii pe care-i parcursese în urmărirea visului
lui, ea îşi dădu seama că kilometrajul lui înregistra mult mai repede ca
al ei. Puţini oameni se puteau lăuda cu această calitate ciudată.
— Uite-l pe Bo! Nu-şi putu ea reţine încântarea din glas, la
vederea siluetei uriaşe a prietenului ei, apărând din umbră, în timp ce
Brian se ocupa de barcă.
— Da, după cât se vede. Tonul iritat al lui Brian o surprinse, dar,
înainte să-l poată întreba, el vorbi din nou: Poţi să-mi parchezi asta?
Ea îl privi, mută de mirare.
— Dacă vrei...
— Bine. Eu dau jos barca de pe remorcă. Găseşte şi tu un loc
undeva.
Cu o mişcare rapidă, îi prinse faţa în palmă şi-o sărută uşor pe
buze, înainte să sară din maşină, lăsând-o într-o tăcere uimită.
Scuturând din cap ca să-şi limpezească gândurile, ea se strecură
pe locul şoferului, aşteptă semnalul lui Brian, apoi dădu drumul la
frâna de mână şi scoase maşina de pe rampa bărcilor. Îi făcu un semn
lui Bo când trase lângă el. Uriaşul nu aşteptă altă invitaţie.
— Ei, nu! Trebuie că lui Brian chiar îi place de tine, începu el,
trântindu-se în scaunul de lângă şofer. Te lasă chiar să-i conduci
afurisita asta de maşină. Sper că-ţi dai seama că asta e echivalent cu o
cerere în căsătorie.

122
— „Echivalent", Bo?
Plecându-şi capul jenat, el o privi, incapabil să-şi ascundă
zâmbetul nevinovat. Pat era una dintre foarte puţinele persoane care
ştia că el îşi dăduse doctoratul în filosofie.
— Da, echivalent, înseamnă...
— Ştiu ce-nseamnă, dar să-i parchezi unui bărbat maşina, nu
înseamnă neapărat „dragoste şi căsătorie", spuse ea, scandând
ultimele trei cuvinte. Numai un tip ignorant şi înzestrat doar cu
muşchi ar putea crede aşa ceva.
Strâmbându-se pe când trăgea maşina între alte două vehicule,
mimând spaima, Bo aşteptă până ce ea opri motorul, ca s-o
contrazică:
— A, aici ai greşit-o. Numai un tip ignorant şi înzestrat doar cu
muşchi, care-l cunoaşte pe Brian Culler aşa bine ca mine, ar putea
crede aşa ceva. Da ce-i cu tine, prietenă dragă? Pari... nu ştiu cum...
aşa... fericită! Strângerea din umeri cu care rostise cuvântul „fericită"
arăta clar că-l căutase şi-l alesese cu grijă.
— Aşa sunt eu întotdeauna, Bo, ştii doar.
— Adică, aşa te comporţi tu întotdeauna, ceea ce e altceva.
Ea îşi trase capul între umeri şi începu să scoată lucrurile din
maşină, dar el o apucă de braţ şi o opri.
— Te rog să te uiţi la mine, Patsy Jane.
Şi ea se uită, fulgerând de mânie la folosirea numelui din
copilărie. Dar, când se uită din nou în ochii aceia albaştri şi atât de
cunoscuţi, nu-şi putu reţine un zâmbet. N-avea cum să ascundă nimic

123
de omul de la care luase pojar şi varicelă când erau copii.
Studiindu-i expresia, Bo dădu din cap, înţelegător.
— S-ar zice că s-au întâmplat multe. Foarte bine pentru tine.
Tăcu o clipă, apoi adăugă:
— Şi, şi mai bine pentru Brian. Dacă te face cumva să suferi, dă-
mi de ştire. Tot căutam eu un motiv să-i aranjez mutra.
— N-o să mă facă să sufăr. Nu e genul ăsta de... Se opri,
implorându-l cu privirea înainte de-a continua: Te rog, Bo, te rog, nu-i
spune nimic. Şi nici nu vorbi în prezenţa lui. Te rog, bine?
Bo înălţă braţele în semn că se predă.
— Ştii doar că bătrânul Bo e discreţia întruchipată.
Pat îl privi ironic şi spuse:
— Dacă-mi aduc eu bine aminte, domnul Discreţie întruchipată a
fost cel care i-a spus lui Jimmy Bradham că mi s-au aprins călcâiele
după el.
Îmbufnându-se, Bo încerca să pară ofensat de părerea ei.
— Ei, păi puştiul nu se prindea de fel. Şi-apoi, asta a fost în clasa
a VII-a, se lamentă el.
În momentul următor însă, îi zâmbi cu bucurie sinceră.
— Sunt într-adevăr fericit pentru tine, Pat. Brian e un tip de
treabă.
Înainte să-i poată spune că face din ţânţar armăsar, Bo şi ieşise
din maşină şi se îndrepta cu paşi mari spre docuri. Îl ajunse din urmă
şi merse alături de el, răspunzându-i la întrebările despre copii, poate
cu prea mult entuziasm, spunându-i cât de bine se distrau.

124
Brian auzi râsui lui Pat exact la timp ca să-şi ridice ochii şi s-o
vadă cum îl strânge pe uriaş de umeri.
— Toate gata? Întrebă ea, puţin cam precipitat, după părerea lui
Brian.
Fără s-o privească, Brian scoase un mormăit afirmativ,
prefăcându-se prea ocupat cu verificarea bărcii. Dar când Pat păşi în
barcă, se duse s-o ajute, sprijinind-o cu o strângere uşoară de braţ.
Greşeală! Mişcarea îl făcuse să-i atingă sânii, declanşându-i o
durere ascuţită în şale.
— Fii atent! Îl admonestă ea. Glonţişorul ar putea fi pe ţeavă.
Trăgându-şi mâna înapoi ca ars, se duse spre locul pilotului.
— Nu ne jucăm azi, Pat. Am treabă de făcut.
— Am treabă de făcut, îl îngână ea, mai mult amuzată, decât
jignită, de remarca lui lipsită de menajamente.
Aşa că se întorceau de unde plecaseră. Foarte bine. Ei îi convenea
- cunoştea toate regulile jocurilor de acest gen.
Hotărâtă să nu bage în seamă proasta dispoziţie a lui Brian, îşi
concentră atenţia asupra bogăţiei de nuanţe de portocaliu din văzduh,
urmărind cum se rostogoleau culorile peste undele mărunte de pe
suprafaţa apei. „O să fie o zi limpede precum cristalul, o zi Brian
Culler.
Când amfitrionul ei îşi puse ochelarii, Pat îşi trase casca, încă
zâmbind cu o senzaţie necunoscută de bucurie şi încântare.
Se aşteptase ca Brian să n-o bage în seamă, aşa că fu foarte
mirată când el i se adresă imediat după oprirea motorului, la primul

125
loc de pescuit pe care şi-l alesese dinainte:
— Ce-i între tine şi Bo?
Pat îşi vârî întâi casca în geantă şi-abia apoi îi privi.
— E un vechi prieten.
— Ce fel de „vechi prieten"?
Apucând-o de bărbie, o forţă să nu-şi desprindă privirea din ochii
lui.
Pat simţi cum i se aprinde revolta în piept şi lăsă să-i scape o
parte din flăcări în privire.
— Asta nu e treaba ta, Brian.
— Ba, de noaptea trecută, el tonul blând îi făcu vorbele să sune
mai puţin aspru, dar tot o mai deranjau.
— Noaptea trecută n-a schimbat nimic între noi.
— Pe dracu’, n-a schimbat, spuse el, cuprinzându-i gura într-a lui
când ea se pregătea să răspundă.
După ce-şi înălţă capul, câteva clipe mai târziu, Brian bolborosi
înăbuşit o ocară şi-i dădu drumul. Cu buzele strâns lipite, Pat rămase
ţeapănă, iar ochii îi scăpărau ca nişte smaralde.
Ocărând din nou, se ridică şi o privi de la înălţimea lui, pe când
căuta o cale să-i străpungă furia încăpăţânată.
— Bine. Ai câştigat, spuse el, în final, cu voce coborâtă şi
mohorâtă, îndreptându-se în faţă, ca să-nceapă să pescuiască. Nu voia
să explodeze acum suferinţa pe care i-o provocase gândul că Pat îi
dăruise numai trupul, nu şi încrederea ei.
Ea îl privi supărată, pentru felul în care îi pusese întrebările, şi pe

126
ea însăşi, pentru că făcuse un caz din asta.
— Ne cunoaştem de pe când de-abia ne ţineam pe picioare, spuse
ea înăbuşit. Tatăl lui a murit la câteva luni după ce se mutaseră lângă
noi, iar tata l-a adoptat, într-un fel. Mi-e ca un frate mai mare, chiar
dacă suntem de aceeaşi vârstă, şi-am fost întotdeauna alături când am
trecut prin crizele copilăriei şi ale adolescenţei. Iar faptul că ne-am
consolat unul pe celălalt, când am divorţat, ne-a apropiat şi mai mult.
Văzându-i umerii încovoindu-se, Pat aşteptă până se întoarse spre
ea şi-apoi continuă:
— Am făcut dragoste cu doi bărbaţi, în toată viaţa mea,
incluzându-te şi pe tine, Brian.
Folosise intenţionat termeni brutali, lipsiţi de romantism.
— Asta voiai să ştii?
— Iartă-mă. N-aveam niciun drept să...
— În zilele astea, bântuite de SIDA, oricine are dreptul...
— Termină, Pat. Nu bagateliza ce-i între noi.
Ea se uită la lac, simţind cum o înţeapă lacrimile, pe când privea
fără să vadă întinderea gri-albăstrie.
— Vezi-ţi de pescuit, Brian.
— Nu, lua-m-ar naiba!
Fusese un refuz foarte calm.
Punând undiţa jos, Brian se îndreptă spre ea, îngenunchind ca să
ajungă la nivelul ei.
— Eşti mai importantă pentru mine decât orice peştişor
nenorocit.

127
Pe faţă i se citea şocul, aşa că Pat nu scoase un cuvânt, ca să-i dea
timp să-şi corecteze afirmaţia.
— Iartă-mă, spuse el, apucându-i faţa cu palmele, într-o strângere
uşoară ca un fulg. N-am niciun drept să fiu gelos, dar noaptea trecută
a însemnat ceva cu totul deosebit pentru mine. Tu eşti foarte
deosebită. Te rog, spune-mi că mă crezi.
Umilinţa din glasul lui o lăsă fără grai. Nu putea decât să
murmure că a înţeles. Brian, gelos? Pe ea? Ideea asta nici nu merita
luată în seamă.
— L-auzi cum te cheamă un biban din cei mari, şopti ea,
forţându-se să zâmbească printre lacrimile care-i sclipeau în ochi.
Cu un zâmbet sfios, Brian o sărută uşor:
— M-ai iertat?
— N-am de ce.
Strângând-o mai tare, o binecuvântă cu unul din zâmbetele lui de
cuceritor.
— Dacă nu mă ierţi, sar în apă şi înot în cercuri până mă înec.
— Bine, te iert, căzu ea de acord, ieşind din strângerea lui şi
zâmbindu-i sincer, recunoscătoare, pentru retragerea lui plină de
umor.
— Ce mai faci, Brian? Îl întrebă Bo în după amiaza aceea, când
se întoarse la bază.
Tocmai îşi punea uneltele în portbagajul de pe maşină şi în
compartimentele uscate din barca lui, când intrară în parcare lângă el.
— Ei, m-am descurcat, şi accentuă cuvântul descurcat. Bo se uită

128
la Pat, cu o întrebare nerostită ce-i aprinsese luminiţe în ochi. Am
găsit vreo doi mai mititei, adăugă Brian, cu un gest de nepăsare. Dar
tu?
Bo clipi şi zise:
— Cred c-am găsit şi eu vreo câţiva, la fel.
— Bravo ţie!
Brian flutură cheile maşinii prin faţa lui Pat şi o întrebă:
— N-ai vrea să dai remorca înapoi? Cred că ducem barca acasă în
seara asta. Aş vrea s-o mai verific o dată.
Pat rămase cu gura căscată: adică Brian voia să-i scoată remorca?
Dându-şi seama că stă cu gura căscată, o închise repede şi luă
cheile, înăbuşindu-şi impulsul nebunesc de a-l ruga pe Bo s-o ajute.
Respiră o dată adânc, când se ridică în picioare, şi se îndreptă spre
barcă, mulţumindu-i lui Brian că o ajută să urce pe rampă.
Nu mai dăduse o remorcă înapoi cam demult, dar acum era
hotărâtă să o facă ireproşabil.
Deoarece majoritatea celorlalţi concurenţi îşi lăsau bărcile pe apă,
avea o vedere bună asupra rampei şi reuşi din prima încercare. Când
Brian sui barca pe remorcă şi-i făcu semn să înainteze, Pat fu atât de
mândră de ea, că-i venea să salte în sus de pe scaunul şoferului.
După ce trase de frâna de mână, se strecură pe locul de alături,
privindu-l pe Brian, prin geamul din spate, cum îşi leagă barca,
gândindu-se aiurea, ca şi cum ar fi putut-o face şi prin somn. Pat îşi
îngădui un chicotit înfundat şi-şi zise că, probabil, Brian era capabil s-
o facă chiar şi-n somn. Avea mişcări reflexe, născute din ani de

129
experienţă. Chiar şi privirea trecătoare, pe care o aruncă pneurilor
remorcii, îl trăda pe omul care-şi cunoştea echipamentul şi şi-l ţinea
într-o stare ireproşabilă.
— Mulţumesc, zise Brian când se strecură la volan.
Tot timpul cât se ocupase de barcă, îşi frământase mintea să
găsească un mod de a o felicita pe Pat pentru priceperea ei. Nici una
din femeile pe care le cunoscuse înainte nu ştia să dea înapoi o
remorcă. De aceea, se moşmondi mai mult decât era nevoie, luând, în
cele din urmă, hotărârea de a-i mulţumi, pur şi simplu, aşa cum ar fi
procedat cu oricine care i-ar fi făcut un serviciu. „Ai început să
înveţi", se felicită el în sinea lui.
— Cu plăcere, zâmbi Pat. Stai bine, da?
Era prima întrebare pe care i-o punea referitoare la şansele iui de
a câştiga turneul, iar el nu se putu abţine să nu zâmbească.
Dacă vremea se păstra, aşa, nici măcar nu se puteau apropia de el.
— Destul de bine, răspunse, dar încă n-am de gând să-ncep
număratul bobocilor sau al bibanilor. Concurenţa e dură pe lacul ăsta,
şi foarte mulţi dintre ceilalţi au găsit şi ei destul peşte, azi. Bo stă şi ei
bine, şi Seth tot aşa.
Râse când Pat înălţă din sprâncene.
— Păi da, Bo are aşa... un fel de surâs când îşi pune ceva în gând,
răspunse Brian la întrebarea din ochii ei. Iar Seth se-nchide în găoacea
lui. Singura împrejurare, când puştiul ăsta nu trăncăneşte, e atunci
când dă de peşte. Şi te doresc atât de mult, că mă dor dinţii.
Deşi le rostise pe un ton de simplă conversaţie, cuvintele lui o

130
pătrunseră atât de adânc, încât declanşară un fel de termostat.
— Nu cred că ai să mă laşi să trimit din nou copiii în oraş,
diseară.
— Întrebarea o făcu să râdă.
— Ar fi cam prea bătător la ochi, nu?
— Da, cred că da.
Brian se foi în scaun, aruncând o privire spre fermoarul blugilor.
— Apropo de „bătător la ochi “: cum reuşeşti chestia asta?
Pat se uită în direcţia privirii lui de-o clipă, apoi îşi întoarse
repede ochii spre geam.
— Ce să reuşesc?
— Să mă faci să te doresc, chiar fără să mă atingi. Ai idee ce greu
mi-a fost azi să te ignor? Şi de câte ori m-am gândit să facem dragoste
acolo, pe lac?
— Termină, Brian, îi porunci ea, dar era prea târziu. Începuse
deja să-şi închipuie cum ar fi fost, ei doi în barcă, goi şi cu soarele
revărsându-se peste ei. Şi apa legănându-i, în timp ce ei se explorau
unul pe celălalt, la fel ca noaptea trecută. Îi era atât de uşor să vadă cu
ochii minţii bustul musculos al lui Brian şi picioarele lui lungi şi
robuste. Şi dacă închidea ochii, îi vedea şi mâinile, frumoase şi
sensibile...
— Pat?
— Hm?
— Te-am întrebat dacă ai vreo idee!
Ah, da, avea ea destule. Dar nu ştia cum le-ar fi putut pune în

131
aplicare, dată fiind casa aceea plină de copii, care-i aşteptau.
Şi trebuia, cu orice chip, să nu se mai poarte ca o adolescentă
ameţită de amor.
Deschizând ochii, îşi drese glasul şi întrebă:
— Ce-ar fi să facem un duş rece?
Râsul lui plin o făcu să tresară din gândurile ei nebuloase.
— Spuneam că, luna viitoare, Carrie termină liceul şi-ar trebui
să-i cumpăr ceva deosebit. Şi te-am întrebat dacă ai vreo idee ce
cadou i-aş putea face.
Lui Pat îi fu greu să treacă la alt subiect.
— Adică, în plus faţă de plata taxelor?
Brian se uită la ea, cu o uimire nedisimulată. Apoi, concentrându-
se din nou asupra drumului, mormăi:
— Asta trebuia să fie un secret de familie. Aruncându-i o privire
iute şi severă, adăugă:
— Şi nici nu e pentru public.
Chicotind, Pat încuviinţă.
— Da, ştiu, „unchiule Bri". Mai ştiu şi că-i plăteşti lui Travis
aparatul dentar.
— La naiba! Bombăni el, fără să se mai uite la ea. Mi-e şi teamă
să te întreb ce mai ştii.
— Păi, ştiu că mama lor înseamnă foarte mult pentru tine.
— Ei, ăsta nu-i niciun. Secret, dar e o diferenţă foarte mică între
noi, în comparaţie cu cealaltă soră a mea. Marilyn e cu numai
unsprezece luni mai mare ca mine, aşa că am fost întotdeauna extrem

132
de apropiaţi. O duce foarte greu de când a murit Sammy, asigurarea
nu era cine ştie ce, dar ea se încăpăţânează şi nu ne lasă pe niciunul s-
o ajutăm.
Şi, aruncându-i o altă căutătură piezişă, adăugă:
— E foarte independentă. Ca şi alţii, de altfel.
Pat se făcu că nu înţelege aluzia.
— Carrie şi Travis stau mult cu tine, nu?
Brian încuviinţă din cap, apoi spuse:
— Când nu-s plecat., Anul ăsta, l-am luat pe Travis cu mine la
vreo două expoziţii de echipamente, când nu era sezon. Nu ştiu dacă
l-au ajutat, dar părea să se simtă bine.
Când Brian se adânci în tăcere, gândurile lui Pat zburară, în mod
firesc, de la cei doi copii fără tată, spre propriii ei copii. Ştia că erau
momente când aveau nevoie de acel fel de îndrumare, pe care nu o
poate da decât un tată, iar Michael era mai mult un camarad, decât un
model de bărbat, în adevăratul sens al cuvântului. Fără eforturi
deosebite, Brian era o figură părintească mult mai puternică. Îi trata
pe toţi cu un simţ foarte sigur ai disciplinei, contrabalansat de
blândeţe şi afecţiune.
Clătină din cap, gândindu-se cum o sprijinise pe Leslie, când
fetiţa învăţa să schieze, şi la eforturile deosebite, deşi stângace, pe
care le făcea cu Grady.
Brian îi surprinse gestul şi-i aruncă o privire.
— Ce-i?
— De cât somn ai nevoie la noapte?

133
— Somn? Întrebă Brian şi zâmbi fericit, când înţelese întrebarea.

Mai întâi, Pat aşteptă mult după apusul soarelui, până ce


întunericul se lăsă pe deplin, iar casa se linişti de tot, ca să se asigure
că toţi copiii dormeau, şi abia apoi se îndreptă spre apartamentul lui.
Când ajunse în dreptul patului, îşi dădu seama că Brian dormea.
Profitând de nemişcare, îngenunche şi-i cercetă faţa, memorându-
i fiecare trăsătură, de la părul răvăşit, care-i cădea pe frunte, până la
genele dese, care-i acopereau ochii negrii şi la bărbia pătrată, proaspăt
bărbierită. Mirosea a săpun şi-a încă ceva, ceva atât de inconfundabil
bărbătesc, c-o durea aproape când îl inspira.
Şi arăta la fel de plin de viaţă în somn, ca şi atunci când era treaz,
îşi spuse în sinea ei. Nici o urmă de lipsă de vlagă, ci doar virilitate,
pur şi simplu.
Stătea întins cu faţa în jos, cu torsul dezgolit şi cu un cearceaf
strâns peste şale, iar poziţia lui relaxată parcă o invita s-o privească în
voia inimii.
Deşi îi fremătau degetele să-i mângâie spatele viguros, îi admiră
călcâiul, dezvelit, îndreptat spre ea:
— Dacă visez, te rog să nu mă trezeşti, se auzi. Vocea lui,
îngreunată de somn, dar fu destul de rapid ca. Să-şi întindă braţele şi
s-o cuprindă.
În timp ce-i căuta gura, Pat se cuibări lângă el, ca şi cum şi-ar fi
găsit limanul pe care-i căutase toată viaţa.
După aproape o oră, dădu să iasă uşurel de sub piciorul lui vânjos

134
care-o ţintuia în loc, încercând să nu-l trezească pe campionul care
adormise din nou. Reuşi să ajungă la marginea patului, dar braţul lui
drept i se încolăci pe mijloc.
— Trebuie să plec, protestă ea încetişor.
— Nu, nu trebuie, se împotrivi el. Poţi să rămâi cu mine. Copiii
n-o să afle, pentru că noi o să fim plecaţi demult, când se scoală ei.
Îmi place să stai lângă mine.
Clipind, ca să-şi ascundă lacrimile, Pat îi respinse braţul. Dacă
reuşise, în cele din urmă, să se auto convingă să se culce cu Brian, nu
era tot atât de pregătită şi să doarmă cu el. Să dormi în braţele cuiva
era ceva prea intim, un lucru pe care foarte experimentatul Brian cu
siguranţă că nu l-ar înţelege.

Opt

Îngrijorat de surâsul zgârcit al lui Bo şi de tăcerea rău-


prevestitoare a lui Seth Henderson, Brian făcu o grimasă de dispreţ
spre peştii din coşul lui. Avansul cu care pornise în dimineaţa asta,
adunat cu peştele la care privea acum, urma să-i aducă premiul de o
mie cinci sute de dolari, pe care-l oferea turneul acesta local de
calificare. Dar el ştia prea bine că, în turneele de pescuit, victoriile nu
erau niciodată garantate.
Masându-şi ceafa ca să-şi mai uşureze tensiunea, îi aruncă o
privire înciudată lui Pat. Săptămâna care trecuse, atât de repede, îi
lăsase sentimente profunde pentru ea şi ai ei şi n-avea niciun chef să

135
se întoarcă la liniştea casei lui, în seara aceea. Carrie şi Travis
plecaseră deja acasă, iar Pat şi copiii urmau să plece imediat după
turneu.
Urmărind-o cum îşi vâră carneţelul în oribila ei geantă galbenă,
Brian îşi dădu seama că Pat reuşise să-l facă să-i dezvăluie viaţa lui,
pe când el încă nu ştia decât foarte puţin despre a ei.
Sigur, o văzuse mestecând în oalele din bucătăria lui, şi o simţise
explodând la o simplă atingere, dar voia s-o vadă şi bătând la maşină
şi dormind în braţele lui. Săptămână care trecuse i-o dezvăluise ca pe-
o mamă minunată, un camarad foarte plăcut şi o amantă provocatoare,
dar el voia să ştie mai mult. Voia să afle ce anume l-ar putea face pe
vreun bărbat să fugă de ea şi de copii şi motivul pentru care ea crezuse
că săptămâna petrecută împreună îi va distruge interesul pentru ea. De
fapt, nu se întâmplase aşa: se simţea mai atras de ea acum, ca oricând.
Mai avusese de a face şi cu alte femei în viaţa lui, dar niciuna nu-
i lăsase sentimentul că-i „aparţine", senzaţia că „se întoarce acasă", pe
care le lăsase Pat.
Se potriveau atât de bine, părând că doresc aceleaşi lucruri, în
acelaşi moment. Şi mai mult decât atât, îl stârnea într-o măsură
nemaiîntâlnită până atunci, într-un fel care-l completa şi-l făcea să
aibă o senzaţie de împlinire pe care n-o mai încercase niciodată. Dar,
de fiecare dată când încercase să spună ce simte, Pat schimbase
repede subiectul, punând între ei, de cele mai multe ori, istorisiri
despre copii.
„Bravo, băiete! Uită-te la tine, cum stai şi aştepţi să vezi dac-o să

136
câştigi său nu, pe lacul de baştină, şi tot ce te interesează pe tine acum
e Pat!"
Deschise iute capacul coşului încă o dată, încruntându-se când
auzi aclamaţiile mulţimii de pe platformă.
— Pare-se că Bo i-a impresionat de-a dreptul, îndrăzni Pat,
dureros de conştientă de grimasa lui Brian.
— Mda, ştiam eu c-o să se descurce. Aproape că mă întrecuse
ultima oară când am pescuit aici. Întorcându-se, Brian îi făcu un semn
din cap lui Henderson, care-şi îndrepta barca spre punctul de
aşteptare. Da, şi Seth e prea tăcut pentru gustul meu.
— O să fie bine. Ai avut o zi extraordinară.
Nu mai adăugă şi că arăta gata să pice din picioare de oboseală.
Vinovată, îşi aminti de dragostea lor explozivă de dinainte de răsăritul
soarelui. Dar în noaptea care venea, Brian o să poată dormi în voie.
— Nu-i nevoie să pleci azi, aţi putea sta şi weekend-ul ăsta.
Vorbele lui o făcură să-l privească şi să se încrunte. Până în
momentul acela, evitase să-i vorbească despre ce-ar fi putut sau n-ar fi
putut fi între ei, şi n-avea de gând s-o facă nici de-acum încolo.
— Nu mă duc acasă azi, răspunse ea, luându-şi inima în dinţi, ca
să poată ţine piept reacţiei la care se aştepta de la Brian când va auzi
ce avea să-i spună. Nu-şi împărtăşise planurile nici măcar copiilor, tot
sperând să întârzie momentul cât se poate de mult.
— Bo duce copiii la Atlanta, iar eu o să stau aici, la un motel.
Mâine mă duc cu Seth la pescuit, îi explică ea, când văzu că Brian
rămăsese cu gura căscată.

137
El se întoarse spre ea, fixând-o sever când o întrebă:
— Când naiba au mai apărut şi aranjamentele astea?
— Ieri.
Brian îşi vârî degetele în buzunarele de ia spate şi-şi îngustă
ochii.
— Credeam că... Se opri, uitându-se într-o parte, peste lac.
După vreo câteva clipe, încercă din nou:
— Credeam că între noi e ceva serios. Speram chiar c-ai putea...
şi strânse din umeri.
Lui Pat îi era greu să rămână liniştită pe scaun şi să-l vadă atât de
derutat, aşa că se porni să-i explice, turuind cu o voce care până şi ei îi
părea că sună a apărare:
— Brian, doar ştii că eu sunt, scriitor de puşcă şi undiţă, adică
scriu despre vânători şi pescari. Îţi place sau nu, Seth e totuşi un
subiect de articol.
— Credeam că eu sunt articolul tău.
Plecându-şi capul, ca să scape de focul din ochii lui, Pat
încuviinţă:
— Da, eşti o poveste, dar eu am o rubrică săptămânală care-mi
cere mereu noi articole. Unul din ziarele care mi-o publică apare în
nordul Alabamei, de unde e şi Seth. O să se vândă bine.
— Seth nu-i decât un măgar înfumurat, care mai are şi el baftă,
din când în când.
Făcându-se că nu bagă în seamă expresia ei şocată, Brian îl
înlătură dintr-un gest:

138
— Nici nu-mi vine să cred că ai de gând să scrii tocmai despre el.
Sunt doar atâţia alţi pescari buni, aici.
Pat îşi dădu scurt capul pe spate şi numără norii pufoşi de pe cer,
luptându-se să se stăpânească. Când îşi coborî din nou privirile asupra
lui Brian, pronunţă fiecare cuvânt cu deosebită grijă:
— Nu contează ce credem noi despre trăieşte din pescuit, a avut
un an destul de bun şi el e subiectul de care am nevoie.
Brusc, cearta lor fu întreruptă şi lăsară totul pe mai târziu, căci
cineva din personalul turneului, care era la rampa de încărcare, îl
strigă pe Brian. Păşind pe lângă Pat, Brian se scufundă în scaunul
pilotului.
— Şi de ce Ia motel? Şi de ce tocmai Bo? Doar puteţi sta la mine.
Şi-ai fi putut să-mi spui şi mie ce se-ntâmplă, ştii.
Asta suna a acuzaţie.
Trăgându-se brusc de lângă el, Pat strânse din pumni şi ridică
glasul, ca să acopere zgomotul motorului:
— Am venit la Chickamanga ca să strâng material pentru carte şi
obligaţiile mele se sfârşesc la anunţarea rezultatelor de azi. Nu m-aş
simţi bine dac-aş sta la tine şi-aş lucra cu altcineva.
— Asta sunt eu pentru tine? Un contract?
— Eu nu ţi-aş pretinde ţie să stai cu copiii când sunt la muncă,
replică Pat cu repeziciune.
Fierbând de mânie, Brian îşi muşcă buzele, ca să nu facă cine ştie
ce remarcă usturătoare, şi coborî barca pe remorcă. Din cauza
învălmăşelii gândurilor şi a focului din piept, aproape nici nu auzi

139
când Bo îi zise că a legat-o destul de bine.
— Mda, îşi spuse, după câteva clipe, pe când punea peştele pe
cântar, da, o legase bine. Numai că nu destul de strâns. Şi pare-se că
nici el nu se ţinea mai bine. Se simţea ca şi cum cineva ar fi tras de un
fir greşit şi totul se destrăma.
Imediat ce se oprise acul cântarului, Brian se dădu jos de pe
platformă şi-şi făcu loc prin mulţime, îndreptându-se spre maşină. Ştia
că toţi o să creadă că e furios că era abia al treilea, dar nu asta-l
mânase să se depărteze de vacarmul acela. Sigur că nu se bucura că
pierduse tocmai pe lacul lui, dar nu-l pizmuia pe Bo. Ce-l rodea cu
adevărat era faptul că locul al doilea îl ocupase Seth. Una era să ştie
că puştiul nu dorea nimic mai mult pe lume, decât să-i ia locul în
Campionatul Naţional, şi cu totul alta să-şi dea seama că voia să-l
înlocuiască şi-n patul lui Pat.
Urmărindu-l îndeaproape pe Brian, Pat îl aplaudă pe Bo pentru
succes:
— Felicitări, exclamă ea, când acesta o ridică şi-o înălţă spre el.
— Mulţumesc, dar ştiu că tu ţineai cu Brian.
Se încruntă când o lăsă jos şi-şi dădu seama de proasta dispoziţie
care se citea în gesturile adversarului lui:
— Nu-i prea place să piardă, hm?
— Nici ţie nu-ţi place, după câte-mi aduc eu aminte.
Nu voia să-l apere pe Brian, dar cuvintele îi scăpaseră, pur şi
simplu. Şi, de data asta, îi vine chiar foarte greu, ăsta-i locul lui. Şi
sunt şi altele.

140
— Mai sunteţi împreună?
— Bo! Pat îi trase un pumn, aruncându-i o privire îngrijorată
celuilalt, deşi era prea departe ca să tragă cu urechea. Nu suntem
împreună.
Se înroşi când îl auzi pe Bo chicotind:
— Văd c-ai uitat că te cunosc de când aveai doi ani şi-l ştiu şi pe
Brian destul de bine, de vreo trei ani de când mi-o tot ia înainte. Eşti
îndrăgostită de el, prieten drag. Şi el de tine.
Pat îşi puse mâinile în şolduri:
— Asta-i o tâmpenie. Brian nu e îndrăgostit de mine, şi-şi dădu
prea târziu seama că nu-şi negase propriile sentimente pentru Brian.
Bo strânse din umeri, în loc de răspuns, şi-o privi pieziş, cu
expresia aceea de „spune-i-o lui Mutu" pe chip. Şi-apoi, privind peste
umărul ei, ochii i se rotunjiră de uimire.
— Se pare că ai să rămâi aici, drăguţă.
Pat se răsuci spre maşina lui Brian, scăpând un suspin de
neîncredere, înainte s-o ia la goană în capătul celălalt al parcării, chiar
când maşina lui neagră şi atât de familiară trecea uşor înainte. Cu o
furie iscată de acea neîncredere, Pat smulse portiera, spulberându-l pe
Brian în momentul când el frână:
— Ce dracu’ faci?
— Mă duc acasă.
Pat clipi, nedumerită că se purta atât de calm.
— Aveai de gând să mă laşi aici?
Strângând din umeri, Brian privi prin parbriz.

141
— Păi, credeam că pleci cu Bo. Sau poate cu Seth, că el e
următorul tău angajament.
— Eşti gelos! Strigă ea. Fiindcă o să scriu despre Seth. Asta-i la
mijloc, nu?
Întorcându-se încet spre ea, Brian îi aruncă o privire scrutătoare,
iar tristeţea din ochii lui negri făcu să i se strângă inima.
— Nu, Pat, răspunse el cu glas scăzut şi obosit, nu-i asta la
mijloc.
— Atunci, care-i problema?
— Nici eu nu-s sigur, recunoscu el, iar tonul îi trăda suferinţa din
suflet.
După vreo oră, Pat îl privea cu sentimente foarte amestecate, din
maşina lui Bo care se depărta de casa de la ţărmul lacului.
De data asta lucrurile stăteau cu totul altfel, era o diferenţă care-i
rupea inima gândindu-se la data trecută, când aceeaşi maşină se
pregătea de plecare, ca să-o lase singură cu Brian.
Deşi părea că-şi revenise din supărare, el nu făcuse decât foarte
puţine comentarii, în timp ce-i ajuta pe copii să-şi încarce bagajele.
Ştiind cât era de potrivnic planului ei de a se duce la pescuit cu Seth,
nu-i trecea prin cap nicio idee despre ce i-ar fi putut spune ca să
micşoreze tensiunea dintre ei. Doar nu putea permite ca atitudinea
demodată a lui Brian s-o oprească să-şi facă meseria.
— N-am avut ocazia să-ţi spun, începu ea, dregându-şi glasul,
înainte de a continua. Îmi pare rău pentru turneul ăsta. Ştiu cât conta
pentru tine.

142
Brian se concentră asupra cercului pe care-l trasa cu piciorul.
— O să fie greu să mă menţin în frunte, până la naţionale.
Totalurile punctajelor care-ţi aduc calificarea în alte divizii nu merg şi
în cea din sud-est.
Cântărind încărcătura apreciabilă de îngrijorare din cuvintele iui,
aparent nepăsătoare, Pat îndrăzni:
— Şi dacă nu reuşeşti să ajungi ia naţionale?
— Inima ei se avântă spre el când văzu cum o umbră de panică îi
alterează trăsăturile puternic conturate.
— Ştii, întotdeauna mai rămâne o şansă pentru anul următor,
continuă ea.
Scuturând abătut din cap, Brian îi aruncă o privire albă, de
disperare.
— Când am trecut la profesionism, mi-am stabilit o ţintă. Aveam
de gând să câştig naţionala şi anul trecut, când am atins-o, mi-am
propus una nouă: să fiu primul campion naţional care să primească
titlul de trei ori consecutiv.
Întorcând capul spre lac, îşi trecu degetele prin păr, privind
neliniştit apa.
— Am treizeci şi şapte de ani, şi puştii vin din urma mea, ca
ogarii după iepure. Iar eu nu cunosc decât o singură cale pentru a
reuşi: să rămân mereu în frunte. Dacă-i las o singură dată să mă
depăşească, n-o să mă mai ridic niciodată din ţărână.
— Bine, atunci ai să rămâi în frunte, spuse ea, forţându-şi glasul
să sune cât se poate de convingător. Dacă e cineva pe lumea asta care-

143
o poate face, apoi numai tu eşti acela. N-ai ajuns campion naţional
pentru că ai avut noroc, ci pentru că eşti cu adevărat bun.
Brian păstră o tăcere îndelungată, înainte de a o privi din nou.
— Mulţumesc.
— Pentru ce?
Întinzându-se spre ea, o prinse blând de o mână..
— Că n-ai încercat să-mi risipeşti temerile, explicândumi-le, şi să
mă linişteşti.
— Temerile nu pot fi întotdeauna explicate.
Pat ştia bine lucrul ăsta. O încerca o teamă inexplicabilă,
iraţională, chiar în momentul acela, o furtună derutantă care pornea
din atingerea iui. Era aceeaşi veche lupta pe care-o dusese mereu, din
noaptea-n care se întâlniseră. La nivel primar, voia să-l ţină pe Brian
Culler şi să nu-i mai dea drumul niciodată. La nivel raţional, ar fi vrut
să stea cât se poate de departe de el.
— Hm... cred că sunt gata, se împiedică ea în propriile cuvinte.
Era plină de regret când îşi trase mâna dintr-a lui.
Chiar c-o să-i simtă lipsa, îşi dădu seama, şocată. Zilele ce urmau
îi păreau deodată pustii şi doar cu greu reuşi să-şi menţină tonul
firesc:
— Ai fost formidabil cu noi. Poate c-am să-mi iau şi eu revanşa
vreodată.
— Stai cu mine la noapte!
Rugămintea blândă din glasul lui îi tăie respiraţia, amintindu-i de
pericolul care-o pândea, dacă mai prelungea lucrurile.

144
— Iartă-mă, dar nu pot.
Lăsându-se pe uşa din dreptul ei, Brian îi cerceta chipul cu un fel
de hotărâre încăpăţânată.
— Nu poţi sau nu vrei?
Strângând din umeri, Pat îşi îndreptă privirile spre întinderea
albăstrie a apei.
— N-am niciun motiv să rămân.
— Ba ai. Uită-te la mine, te rog.
Ea îi privi şi inima i se înmuie.
— La naiba, femeie, am vrut să fac totul aşa cum trebuie.
Mormăi, ieşind brusc din maşină, iar când ea dădu înapoi, o urmă,
impunându-i încetineala propriului pas.
— Voiam lumânări şi muzică în surdină, şi vin bun, şi uite cum a
ieşit.
Trase adânc aer în piept şi apoi expiră încet.
— M-am îndrăgostit de tine, Patsy Jane McKinley Langston.
Picioarele lui Pat deveniră brusc ca de plumb, mult prea grele ca
să se poată mişca. Fugi! Îi porunci raţiunea când Brian întinse mâna s-
o atingă. Nu! Se împotrivi trupul, sprijinindu-se de coapsa lui
puternică.
— Nu te-ai îndrăgostit de mine, reuşi ea să protesteze. E doar...
— E doar cel mai minunat lucru care mi s-a întâmplat vreodată.
Râsul lui molcom abia îl auzi.
— Căsătoreşte-te cu mine.
Şocată, Pat se lăsă pe spate:

145
— Ai înnebunit!
— Ba, deloc. Ne potrivim — şi-n pat şi-n afara lui.
— Căsătoria nu-nseamnă numai asta.
— Ştiu, dar dacă ne iubim... Şi se opri, căutându-i privirea. Doar
mă iubeşti, nu?
Înghiţind cu noduri, Pat îşi coborî capul.
— Poate, un pic, recunoscu ea „eliberându-se din braţele lui şi
dându-se un pas înapoi. Dar dragostea nu rezolvă toate problemele.
Brian se încruntă.
— Care probleme?
— Pentru numele lui Dumnezeu, tu n-ai mai fost niciodată
căsătorit, izbucni ea. N-ai avut nicio obligaţie faţă de nimeni, n-ai trăit
nicicând, zi de zi, cu cineva.
Văzând cum lui Brian i se adânceşte cuta dintre sprâncene, Pat
adăugă:
— N-am dreptate?
— Păi, nu prea, recunoscu el, vârându-şi degetele în buzunare. Eu
aş fi zis că ăsta e un avantaj. Cel puţin nu car cu mine lada cu gunoi
dintr-o legătură eşuată.
Vorbele lui îi turnară foc în vene.
— Aşa ca mine?
Brian dădu din umeri, cu o privire mai precaută acum.
— Un pic, dar asta e doar o parte din ceea ce te-a făcut atât de
tare.
Amintindu-şi de prima lor întâlnire, Pat pufni neîncrezătoare:

146
— Iar ţie-ţi plac femeile tari, nu?
— Cred că da, îmi placi tu. Ce-mi place la tine sunt simţul
umorului şi spiritul ascuţit şi, mai ales, devotamentul faţă de ai tăi.
Îmi place cum nu-i laşi pe ceilalţi să te calce în picioare şi cum
reuşeşti neabătut să fii tu însăţi.
Zâmbind, adăugă:
— Iar dacă ne-am căsători, n-ai mai fi obligată să munceşti. Eu
stau destul de bine din punct de vedere financiar.
Oferindu-i cel mai dulce surâs al ei, Pat înhăţă momeala:
— Ai vrea să-mi părăsesc slujba?
— Sigur. Ai putea sta acasă, să ai grijă de gospodărie şi de copii
şi să nu-ţi mai faci probleme cu cheltuielile. Ai putea, eventual, să-mi
faci şi un copil.
La ideea asta, strâmbă prosteşte din gură.
Clătinând cu înţelepciune din cap, Pat numără până la zece,
înainte să răspundă:
— Iartă-mă, Brian, dar va trebui să-ţi găseşti pe altcineva să-ţi fie
nevestică. Dacă m-aş căsători cu tine şi dacă ţi-aş face un copii, tot
mi-aş continua munca. Dar n-o să se întâmple niciuna, nici alta., te
asigur eu.
Îndreptându-se spre ea, Brian strânse din nou din umeri şi spuse:
— Bine, deci ai să mergi în continuare la slujbă.
Iar când ea înălţă brusc din sprâncene, adăugă repede:
— E chiar mai mult decât bine, e nemaipomenit.
— Da, ca şi chestia asta cu Seth, că merg cu el mâine la pescuit,

147
nu?
— Mda, recunoscu Brian, îndărătnic. Îmi dau seama că ai nevoie
de un subiect.
— Chiar aşa? Şi-ai să fii tot atât de înţelegător şi când nevoia de
un subiect nou îmi va cere să stau trei zile, într-o tabără primitivă, la
vânătoare de cerbi, într-un grup de bărbaţi?
Bărbia lui Brian ţâşni brusc în sus şi ochii i se îngustară, dar
încuviinţă:
— Da, am să înţeleg.
— Ei, termină odată! Te apucaseră năbădăile doar când ai auzit
că trebuie să stau câteva ceasuri cu Seth. N-ai să fii niciodată în stare
să accepţi celelalte lucruri pe care trebuie să le fac.
— Ba o să le accept.
Pat observă că-i răspunsese cu buzele strânse. O mai privi o clipă,
înainte să-şi plece fruntea şi să se frece la ceafă.
— Recunosc că n-o să-mi fie uşor, dar, dacă-mi doream o viaţă
uşoară, nu mă făceam pescar profesionist.
Exasperarea lui Pat ajunsese la maximum.
— Asta-i cu totul altceva. Călătorim amândoi prea mult, iar
relaţiile sunt destul de dificile şi pentru oameni cu meserii normale.
— Ştii, câteodată am putea călători împreună.
— Brian, tu pierzi ceva din vedere. Patru ceva-uri.
— Copiii? Păi, sunt nebun după ei, şi nici eu nu le displac. Iar
Grady o să se îmblânzească şi el, adăugă, înainte ca Pat să apuce să
menţioneze numele acelui membru al familiei Langston, pe care l-ar fi

148
putut aprecia greşit. Va trebui doar să ne adaptăm programele.
— Mi-am petrecut zece ani din viaţă, adaptându-mi programul,
protestă ea, şi asta n-a schimbat cu nimic lucrurile.
— Bine, atunci îl modific doar pe-al meu. Pat, zău, ar putea
merge. Şi-mi sunt tare dragi copiii, cum ţi-am mai spus.
Oftând, Pat îşi puse mâinile în şolduri şi-i aruncă privirea aceea
specifică de mamă atotştiutoare.
— Să-ţi fie dragi nu e acelaşi lucru cu a le fi tată, în adevăratul
sens al cuvântului. Asta n-a fost o săptămână obişnuită, a fost ca o
vacanţă. În condiţii normale, n-ai rezista nici trei zile singur cu ei.
— Pune-mă la încercare, îi sugeră Brian cu o voce atât de aspră,
încât scârţâia ca o bucată tare de cretă pe tablă. Prima dată, de acum
încolo, când va trebui să pleci, lasă-i cu mine.
Iar când ea îşi înălţă braţele înciudată, Brian continuă:
— Ce-ai păţit? Te temi c-aş putea trece examenul? Te-ai speriat
ca nu cumva să-ţi pierzi pretextele ca să nu te legi de mine?
Se opri, dar, cum Pat nu mai spuse nimic,

Continuă cu voce blândă:


— N-ai decât să negi cât pofteşti, scumpo, dar eşti deja legată de
mine. Nu te-ai fi culcat niciodată cu mine, dacă n-aş fi fost ceva
deosebit.
Pat îşi înălţă bărbia, fără să-şi desprindă privirea din ochii lui.
— Bine, spuse ea, neliniştită de tumultul de sentimente pe care le
trăise în ultimele clipe. Săptămână viitoare am de mers la o conferinţă

149
a scriitorilor la Atlanta. A, dar tu pleci la pescuit în Arkansas, nu?
— Nu mă mai duc.
Pat bătu din picior, strâmbându-se de durere când izbi într-o
piatră.
— Dar ţi-ai plătit deja taxa şi nu-ţi poţi permite să pierzi un
turneu. Nu mai ai decât cinci săptămâni ca să te califici.
Alungând acest argument cu un singur gest, Brian se aplecă spre
ea, cu o hotărâre implacabilă în ochii oţeliţi.
— Da, te temi de-adevăratelea, nu? Să-l ia dracu pe Michael
Langston.
Pat se încruntă, nedumerită.
— Ce-are Michael de-a face cu asta?
— Nu-i el nenorocitul care te-a rănit atât de tare, încât n-ai să mai
ai niciodată încredere în vreun bărbat? Ce ţi-a făcut, la urma urmei?
Ce trebuie să fac ca să-ţi dovedesc că eu nu sunt ca el?
Auzindu-i disperarea din glas, Pat îşi dădu seama că îi datora
nişte răspunsuri. Privi pe deasupra lacului şi-şi depănă banala
istorioară, urmărind doar esenţialul:
— Am trăit zece ani cu Michael Langston şi-am fost nevestica lui
cea bună, am gătit, am avut grijă de copii, mi-am adaptat programul.
Într-o zi, a hotărât pur şi simplu că nu mai vrea să stea cu noi, spunea
că are nevoie de spaţiu, iar noi îl sufocăm.
Clipind ca să-şi ascundă lacrimile, Pat clătină din cap.
— Eram nefericită de mult timp aşa că, după cum vezi, Michael
nu mi-a făcut ceva chiar atât de îngrozitor. Şi ştiu deja că tu nu eşti ca

150
el.
Brian nu scoase niciun cuvânt, multă vreme, apoi întrebă:
— Atunci, care-i problema? De ce nici nu vrei să auzi măcar de
un viitor alături de mine?
— Eşti pescar profesionist, doar. Viaţa ta e numai pe drumuri.
— Ţi-am spus deja că o să-mi modific programul, o să
călătoresc...
— Ştii că nu asta e problema, i-o tăie ea.
— Păi atunci, spune-mi tu care e, strigă Brian, năpustindu-se spre
ea cu o repeziciune care-o făcu să cadă crispată în braţele lui. Te rog,
Pat, şopti el, te implor, spune-mi motivul adevărat pentru care fugi de
mine.
Pat se luptă să înfrângă durerea pe care n-o împărtăşise niciodată
nimănui, învinovăţindu-se şi mai tare când văzu că Brian suferea cu
adevărat. N-o să fie uşor, dar trebuia să-l facă să-nţeleagă, o dată
pentru totdeauna, de ce nu-şi putea ea permite să-l iubească pe deplin.
Respirând adânc de mai multe ori, se strădui să-şi potolească
vocea.
— Eu am avut o adevărată veneraţie pentru tatăl meu, spuse ea,
înăbuşindu-şi geamătul ce creştea în ea, odată cu valul de disperare pe
care-l simţea sporind pe măsură ce vorbea. Iar când mâinile lui Brian
o atinseseră pe spate, se cuibări la pieptul lui, să prindă putere din
mângâierea pe care i-o oferea el. P.J. e foarte drăguţ, ca un copil mare,
murmură Pat, cu faţa adăpostită în cămaşa lui. Era foarte popular în
turnee, un tip de gaşcă, dar n-am simţit niciodată că-l interesez când

151
mergeam cu el în călătorii. Eram la liceu, când a participat prima dată
ia naţionale, şi m-am hotărât să chiulesc de la şcoală şi să-i fac o
surpriză.
În ciuda încercării de a fi detaşată, tot îi scăpă un râs amar.
— Când colo, mi-a făcut-o el mie. Dădea o petrecere în cameră.
O petrecere intimă, doar el şi o fetişcană drăguţă, din cele care dau
târcoale pe la asemenea ocazii.
Închise ochii ca să alunge amintirea, devenind mai ţeapănă parcă,
atunci când Brian o sărută pe păr.
— Şi ce-ai făcut?
— Am fugit la maşină şi m-am dus înapoi la şcoală, furioasă,
nefericită, jignită şi derutată. După turneu, P.J. a apărut în camera mea
şi mi-a explicat diferenţa dintre bărbaţi şi femei. Mi-a povestit că
bărbaţii încep să se simtă singuri, când sunt departe de ai lor, şi că a te
culca cu o femeie nu înseamnă şi a o iubi, cum o iubea el pe mama.
Mi-a mai spus şi că mama înţelege lucrurile astea şi că el speră c-o să
le înţeleg şi eu.
Strângând-o în braţe ca pe un copil, Brian nu scoase un cuvânt
care să fi putut exterioriza şocul şi furia şi mila înduioşătoare, care-i
învolburaseră sufletul. „Spaimele nu-s întotdeauna explicabile",
spusese ea, dar uite că ale ei erau.
Gândindu-se cât fusese ea de traumatizată, mai întâi de tatăl ei,
apoi de soţul care o părăsise, pur şi simplu, simţi cum disperarea îi
transformă furia aceea incandescentă într-un bloc de gheaţă. Vedea
acum că a o iubi pa Pat Langston şi a-i dărui toată viaţa lui erau partea

152
cea mai uşoară: va fi mult mai greu s-o convingă că era demn de
dragostea ei.
Mângâind-o pe cap, Brian şopti:
— Îţi jur că n-o să te fac niciodată să suferi din cauza asta, Pat.
Nu m-am culcat niciodată cu asemenea femei, nici măcar n-am fost
tentat. Şi, de-ar fi să nu crezi nimic din ce-ţi spun eu, te rog, crede
asta.
Simţi cum i se strânge inima când o văzu clătinând din cap în
semn de neîncredere, dar o obligă să-şi înalţe capul, promiţându-i din
ochi că nu o va face să sufere.
— Mai devreme sau mai târziu, spuse ea înăbuşit, printre buzele
tremurătoare, tot o să fii tentat. Şi-o să cedezi!
Se aşteptase la asta, dar tot îl duru. Privind-o în ochii plini acum
de lacrimi, Brian o potoli cu un sărut tandru.
— Nu mă pune pe mine să plătesc pentru greşelile tatălui tău, o
imploră el. Nu ne obliga pe amândoi să plătim pentru slăbiciunea lui.
Iar când Pat strânse tare din pleoape, îşi trecu uşor degetele peste
obrajii ei.
— Dă-mi... dă-ne o şansă!
Şi nu-i permise să deschidă gura şi să-i răspundă, ci-i dădu
altceva mai bun de făcut.
În după-amiaza următoare, pe când Brian conducea spre baza
nautică pentru a o lua pe Pat, jură ca ea să nu afle niciodată cât îl
costase ziua aceea. Ar fi răbdat să i se smulgă părul, fir cu fir, şi tot n-
ar fi recunoscut cât de greu îi fusese în dimineaţa aceea s-o vadă cum

153
se duce spre Seth Henderson, în timp ce el, Brian, din dorinţa ei,
rămăsese în maşină. Şi-ar fi renunţat pentru totdeauna la pescuit, mai
curând decât să recunoască faptul că-şi petrecuse ultimele opt ore cu
ochii pe ceas.
Amintindu-şi cu ce plăcere se trezise, în dimineaţa aceea, cu Pat
în braţe, strânse volanul şi mai tare. Iar faptul c-o predase acum lui
Seth Henderson fusese primul lui pas spre a-i dovedi că el e capabil să
facă faţă tuturor imperativelor carierei ei. La sfârşitul săptămânii
viitoare, o să mai facă încă un pas: o s-o impresioneze cu calităţile lui
de părinte şi gospodar.
Încetinind viteza când întorcea în complexul bazei nautice, Brian
fu surprins să vadă că barca lui Seth e încărcată pe remorcă, într-o
margine a parcării. Îşi închipuise că puştiul o s-o ţină în larg, până-n
ultima clipă.
Parcând maşina ia vreo cincizeci de metri de barca lui
Henderson, Brian se foi în scaun, după ce opri motorul, nu prea sigur
de ce trebuia să facă. Pat fusese neclintită în hotărârea ei de a-l face pe
Brian cât mai neobservat, în dimineaţa aceea, şi cu siguranţă că i-ar fi
fost mult mai uşor s-o aştepte, dacă ea n-ar fi stat aplecată peste barcă,
cu capul în afara razei iui vizuale, şi cu fundul ud, îndreptat chiar spre
el.
Fundul ud?
Simţind cum i se urcă sângele la cap, mai rapid chiar decât o
rachetă, Brian trânti portiera şi alergă într-acolo, ţinându-şi respiraţia
când Pat se întoarse spre el. Era udă leoarcă! Din cap până-n picioare!

154
— Ce naiba?! Şi se îndreptă rapid spre Henderson.
— Brian!!
Când Brian ezită o frântură de secundă, la auzul strigătului ei, Pat
se proţăpi în faţa lui, teribil de furioasă.
— Să nu te mişti de-acolo!, îi porunci ea, când îi văzu luând-o
din nou spre Seth.
Uitându-se sever la tânăr, Brian se lăsă oprit de mâna lui Pat,
înfiptă în pieptul lui, dar nu-şi descleştă pumnii.
— Ce ţi-a făcut? Întrebă el muşcător, cu o sclipire asasină în
ochii pironiţi asupra lui Seth.
Înăbuşindu-şi pornirea de a-i spune lui Brian că, indiferent ce s-ar
fi întâmplat între puşti şi ea, nu era treaba lui, încercă să aducă puţină
raţiune în situaţia în care se găseau.
— Seth n-a făcut nimic. M-am aplecat să văd nişte somni, am
alunecat şi-am căzut de vreo două ori.
Aruncându-i o privire incredulă, Brian se dădu un pas înapoi.
— Ce?
Pat îşi plesni palmele peste coapse, uşurată că Brian bătuse în
retragere, dar furioasă până la lacrimi.
— După ce-am pescuit câţiva bibani, ne-am dus să dibuim nişte
somni, la Watts Bar. Am vrut mereu să fac aşa ceva, iar Seth s-a oferit
sa mă ia cu el. Doar nu scriu numai despre pescuitul de bibani, Brian,
iar activităţile în aer liber mai cuprind şi altceva, pe lângă turnee şi
ambarcaţiuni scumpe.
— Păi am început să discutăm nişte lucruri pe care am vrut

155
totdeauna...
— Tu să taci! Porunci Brian, împungând cu degetul în direcţia lui
Henderson. Vorbesc cu Pat, nu cu tine!
— Ba să nu vorbeşti de loc, îl contrazise ea cu glas ridicat. Eşti
prea preocupat să ne arăţi cum arată un „mascul ofensat", care se
grăbeşte să tragă concluzii şi se aşteaptă la tot ce-i mai rău. Iar eu n-
am nevoie de aşa ceva, Brian.
Întorcându-se spre Seth, îi întinse mâna şi-i spuse:
— Îţi mulţumesc din nou pentru cele două subiecte. Sunt
formidabile. Şi te rog să accepţi scuzele mele pentru scena asta.
Brian se îmbufna.
— Nu-i nevoie să te scuzi tu pentru mine.
— E nevoie să se scuze cineva pentru tine, îi asigură ea.
Şi, după încă o privire tăioasă, Pat o porni spre maşină, cu tenişii
mustind de apă la fiecare pas.
Ruşinat de ultima ei privire, de-a dreptul numai flăcări, Brian o
urmări plecând, conştient de surâsul încrezut de pe chipul lui Seth.
— Hm... eu, îmi pare rău... cred c-am fost puţin cam deplasat, se
bâlbâi el, strâmbându-se când Pat trânti portiera cu putere, zgâlţâind
maşina.
— Ei, vezi-ţi de treabă, omule. Cred că şi eu aş face tot aşa, dacă
vreunul ar aduce-o acasă pe muierea mea în halul ăsta.
Privindu-l în faţă, Brian chicoti:
— Chiar aţi fost să prindeţi somni?
— Mda. Dacă vrei, am peştele şi zgârieturile drept dovadă. Seth

156
întinse braţele, arătându-i zgârietura de pe spatele mâinilor.
— Pat l-a prins pe cel mai mare. Vrei să ţi-l arăt?
Aruncând o privire spre maşină, Brian hotărî să-i mai lase
„muierii lui" încă vreo câteva minute, să se liniştească.
— Chiar aşa? A bâjbâit ea, pe sub pietre, după ei? Cu mâinile
goale?
— Ştii, se spune a „dibui", nu „a bâjbâi". Dar ce mă-ntrebi pe
mine? Întreabă-l pe el! Replică Seth, ridicând un somn grăsan.
Dând din nou drumul vietăţii, cu mustăţi lungi, îşi trase capul
între umeri, privindu-l pe Brian printre genele blonde.
— Asta muiere, zău aşa. Mă înscriu eu la rând, dacă tu te retragi.
Strâmbându-se la formularea frustă a tânărului, Brian dădu mâna
cu el din nou, înainte s-o ia spre maşină, la fel de încântat ca un iepure
care dă târcoale unui şarpe cu clopoţei. Respiră o dată adânc, luându-
şi inima în dinţi, ca să dea piept cu furia lui Pat, dar când deschise
portiera, sunetul suspinelor îi frânse inima.
— Hai, fetiţo, iartă-mă, îngână el, alunecând în scaun.
Se strâmbă când ea se feri imediat de atingerea lui.
— Nu-s fetiţa ta! Cum de-ai putut să-mi faci aşa ceva? Nu m-am
simţit aşa de umilită în viaţa mea.
Căutându-şi cuvintele de care avea nevoie, Brian se concentră
asupra ceea ce i-ar fi plăcut lui însuşi să-şi facă în momentul acela.
— Dă-mi una!
Ochii lui Pat se rotunjiră peste măsură, înainte de a se întoarce şi
a se uita pe geam.

157
— Nu fi ridicol.
— Zău, serios, arde-mi una! Repetă el, apucând-o de o mână.
Uite-aşa!
Şi-i trase mâna spre propria bărbie, atingând-o uşor.
— Doar că mai tare.
Şi-şi împinse bărbia înainte, pregătindu-i o ţintă sigură.
— N-o să te lovesc, murmură ea cu faţa la geam.
— Ne-ar face bine amândurora.
De data asta, Pat nu-şi mai dădu osteneala să replice geamului
care-i oglindea nefericirea.
— Bine, atunci mi-ar face bine numai mie, mărturi Brian, cuprins
de disperarea ivită din pustiul creat de propria lui prostie.
— Hai, dă!
După ce-şi ascultă un pic inima care bătea să-i sară din piept,
Brian zâmbi şi zise:
— Bine, dacă n-ai de gând să mă baţi, atunci măcar ţipă la mine.
Spune-mi că m-am făcut de râs. Din nou.
— Ţi-am spus doar că n-o să meargă, Brian. Povestea asta a
noastră n-o să ţină.
Deşi ştia că situaţia e gravă, Brian fu totuşi nepregătit pentru
tonul de durere profundă, de pierdere iremediabilă, din glasul lui Pat.
Simţi disperarea prăvălindu-se ca o bucată de plumb în stomac, când
îşi dădu seama de dimensiunile situaţiei create de dorinţa de a avea
grijă de „muierea lui".
Pat se debarasa de el, renunţa la el. La ei.

158
Nouă

Vinerea următoare, Pat îşi împărţi timpul între făcutul bagajelor,


instruirea copiilor pentru cazuri de urgenţă şi plimbarea prin cameră.
Cum de se lăsase ea convinsă de Brian? Doar dovedise deja că nu-şi
poate controla gelozia. Ce l-o fi făcut pe el, sau pe ea, să creadă că s-
ar putea schimba? Şi, oricum, ce fel de mamă era ea, să-şi lase copiii
cu un om pe care-l cunoştea de mai puţin de o lună.
— La naiba! Mormăi ea, când auzi soneria cu câteva minute mai
devreme de ora stabilită.
Oţelindu-se la gândul că acest weekend va pune lucrurile la locul
lor, o dată pentru totdeauna, deschise uşa, pregătită să evite o
îmbrăţişare înflăcărată.
N-ar fi trebuit să-şi facă griji, căci, strângând în braţe nişte pungi
enorme, Brian se mulţumi să sărute doar aerul în direcţia ei, când
trecu pe lângă ea.
Luându-se după el spre bucătărie, privi cu neîncredere expoziţia
de pe masă.
— Nu era nevoie să aduci mâncare, remarcă ea când Brian o pofti
afară de acolo. Ţi-am spus doar că o să umplu frigiderul cu hrană
rece. Te asigur eu că puştii pot supravieţui câteva zile numai cu pizza
şi cârnaţi.
— Da taci, femeie, o certă el, sărutând-o uşor, cu o familiaritate
care-o făcu să geamă exasperată. N-am adus decât lucrurile de care

159
am nevoie, ca să le fac specialităţile mele.
— Specialităţile tale?
Stând pe vârfuri, Pat încercă, fără succes, să privească peste
umărul lui, cu curiozitatea stârnită de exclamaţiile lui Leslie.
— Ei, ştii tu, pui fript şi chestii de-astea!
Dovedindu-şi încă o dată promptitudinea reflexelor, Brian îi
zădărnici orice încercare de a trage cu ochiul în bucătărie.
Odată ce, acasă la el, Brian fusese de acord ca gătitul să fie, în
cea mai mare parte, treaba ei, el mulţumindu-se să învârtă frigarea,
Pat presupusese că nu era foarte familiarizat cu cratiţele.
— Pui fript? Tu?
— Hm, îi răspunse Brian, cu un zâmbet superior. Ăştia o să fie
cei mai bine hrăniţi copii din Atlanta, la sfârşitul ăsta de săptămână,
aşa că nu-ţi mai bate capul ăsta drăguţ cu grija lor. Are tata Brian grijă
de toate.
Răsucind-o, o împinse uşor înainte.
— Şi-acum, termină-ţi bagajele. Doar n-o să pierzi cocktail-ul din
seara asta!
Tot aia ar fi fost şi dacă l-ar fi ratat, hotărî Pat, în sinea ei, la vreo
câteva ore după aceea, când ridică receptorul să sune acasă. De-abia
îşi mai amintea cum decursese călătoria spre Augusta, şi toată seara
gândurile ei nu părăsiseră deloc Atlanta. Prietenii pe care nu-i văzuse
de luni de zile se depărtară treptat şi-o lăsară în pace, când văzură că
nu-i chip s-o antreneze la discuţii.
Respiră uşurată când îl auzi pe Scott la capătul celălalt al firului;

160
măcar unul de-ai ei mai era în viaţă şi întreg la minte.
— Totul e-n ordine? Ciripi ea, prefăcându-se nepăsătoare.
— Mda, răspunse băiatul. Totul e grozav, de-a dreptul grozav.
Vrei să vorbeşti cu Brian?
— Mai stai un pic.
Şi, fiindcă o rosese curiozitatea de când îl văzuse pe Brian cărând
pungile, continuă:
— Aţi mâncat bine?
— Da, pui fript, şi-a fost aproape la fel de bun ca şi-al tău. Şi
piure de cartofi şi biscuiţi şi sos.
— Şi sunteţi toţi sănătoşi?
— Ne tot străduim să te convingem că suntem destul de mari, ca
să putem sta şi singuri.
Pat se simţi cotropită de panică la gândul unei case ca a ei, fără
adulţi.
— Brian nu-i acolo?
— Ba da, face un. Joc cu Leslie şi-l bate de-i merg fulgii. Ţi-I
chem acum.
Dând drumul unui suspin pe care nu-şi dăduse seama că-l
ascundea în piept, Pat se resemnă să aştepte. Fu luată cu totul pe
nepregătite de bucuria absurdă care-o săgetă, când îi auzi glasul moale
şi tărăgănat.
— Totu-i în ordine? Întrebă, acceptând că această întrebare va fi
„tema melodică" pentru întregul weekend.
— Sigur, ne simţim grozav cu toţii. Tu cum te distrezi?

161
— A, foarte bine. Fantastic, marşă ea. În seara asta, mă întâlnesc
cu o mulţime de oameni pe care nu i-am mai văzut de-o groază de
timp.
— Bun. Ne vine mai uşor să-ţi îndurăm lipsa, dacă ştim că te
simţi bine.
— Vă vine mai uşor?
— Da, mie şi copiilor.
Felul în care rostise ultimele cuvinte o învălui ca o undă căldură.
— Ştii, asta-i o mică teorie filosofică pe care mi-a împărtăşit-o
Dusty astă-seară. Are capul bine înfipt pe umeri. Ar trebui să fii
mândră de el.
— Sunt mândră de toţi, declară ea automat.
Apoi îşi drese glasul, ştiind că Brian se aştepta
Să-i pună întrebări tipice de mamă. Decisă să-i înşele aşteptările,
reuşi să-şi imprime un ton vesel când adăugă:
— Am camera 101, iar numărul de telefon al motelului motelului
îl aveţi deja, nu?
— Stai să văd.
Auzind foşnet de hârtii, Pat şi-l închipui răsfoind biletele pe care i
le lăsase.
— Am numărul motelului, numărul mamei tale, amândouă
numerele surorilor şi, desigur, numărul lui Michael, uite aici, chiar la
coadă. Şi mai am şi numărul doctorului şi-al farmacistului vostru. Şi
cum ştiu să formez 909 şi singur, cred că ai acoperit esenţialul, aşa că
nu-ţi mai face griji pentru noi şi distrează-te.

162
Pat îl asigură că asta şi face.
A doua zi, după prima întrunire, Pat se repezi în cameră şi dădu
din nou telefon acasă, dar închise după primul apel, jurându-se să nu
mai încerce până la ora obişnuită, seara.
Dar, în ciuda dorinţei ei, mai făcu o încercare în pauza de după-
amiază, numărând de câte ori sunase telefonul, până ce-i răspunse, în
sfârşit, robotul. Închise, fără să lase niciun mesaj.
La banchetul din seara aceea, se trezi că doamna mai în vârstă, de
lângă ea se aplecă şi o întrebă dacă nu cumva e bolnavă. Văzuse că
de-abia se atinsese de mâncare şi că, în general, avea aerul că nu se
simte bine.
— Dar mă simt minunat, se încăpăţânase Pat, zâmbind dulce ca
să fie cât mai convingătoare. Nici nu-mi aduc aminte de când nu m-
am mai simţit atât de bine.
Dusty fu cel care îi răspunse la telefon, în seara aceea, iar vocea
lui îi trezi dorul de casă. Era totul foarte bine, o asigură el. Seara
mâncaseră şuncă, salată de cartofi şi salată de varză.
— Şi prăjitură de piersici, mami. Pfiu, ce bun a fost! Adăugă el,
cu entuziasm. Leslie ţi-a scris reţeta.
În fundal, se auzeau Leslie şi Scott, râzând de ceva.
— Ce face Grady? Întrebă ea, cu veselie prefăcută.
— Ei, bine. Uite-I pe Brian.
— Bună, scumpă doamnă, îl auzi, peste câteva clipe. Eu fac bine,
copiii fac bine, casa e în ordine şi căţelul la fel.
— Dar noi n-avem căţeii... Sau avem? Adăugă ea în grabă.

163
— N-am idee.
Chicotitul lui Brian îi încălzi sângele.
— Încercam şi eu să te liniştesc; totul e perfect. Cum a fost azi?
— Ce să fie?
— Întâlnirea.
— Aa, întâlnirea, foarte bine. Minunat. Am învăţat o mulţime de
lucruri.
De fapt, nu-şi amintea nimic din tot ce auzise.
— La masa festivă, am stat lângă o doamnă foarte drăguţă şi...
ce-a fost asta?
— Ce-a fost ce?
— Zgomotul acela. Parcă s-a spart ceva.
Apoi se auziră zgomotele înăbuşite pe care le face, de obicei,
mâna când acoperă receptorul, urmate de murmurul vocii lui Brian,
care spunea ceva ce nu reuşi să înţeleagă prea bine.
— Ştiu că eşti obosită, îi zise el câteva clipe mai târziu, când se
întoarse la telefon; şi te mai aşteaptă încă o zi grea, aşa că mai bine te
las. Petrecere frumoasă şi fii foarte atentă cum conduci. O să fim
acasă când soseşti.
— Brian?! Eşti sigur că... Dar îi venise deja tonul. Şi când sună
din nou, peste câteva clipe, linia era ocupată.
Pat puse receptorul jos şi-şi impuse să nu intre în panică. Brian i-
ar fi spus doar, dacă s-ar fi întâmplat ceva rău. Numai dacă nu se
grăbea cumva să cheme Salvarea.
O oră întreagă, după aceea, măsură camera de la un capăt la altul,

164
părând neliniştită şi oprindu-se doar ca să străpungă telefonul cu
privirile, la fiecare câteva minute.
Duminică dimineaţă, la ora şase, după o noapte nedormită, Pat îşi
făcuse deja bagajele şi era gata de plecare, dar îşi impuse să mai
rămână până după prânz. Îi promisese lui Brian să-i dea o şansă, să
poată dovedi de ce e în stare, şi, pe toţi sfinţii, o să i-o dea. Chiar dacă
ar fi adus-o în pragul unei crize de nervi.
Când trase maşina pe alee, cu vreo două ore mai devreme decât
fusese planificat, simţi că ghemul acela mititel şi încordat, în care i se
transformase stomacul, îi cade de-a dreptul în picioare: maşina lui
Brian nu era pe alee. Opri motorul, înainte ca maşina să se oprească şi
se năpusti spre intrare.
Când trânti uşa şi fu întâmpinată de tăcerea caracteristică unei
case pustii, îngrijorarea ei deveni de-a dreptul înăbuşitoare.
— Nu-i nimeni acasă? Strigă ea, respingând din minte orice
imagini de dezastru.
Neauzind niciun răspuns, se repezi spre camera de zi şi strigă,
oprindu-se la piciorul scării:
— Hei, unde sunteţi?
Dar nu-i răspunse decât liniştea aceea mormântală.
Aruncă iute o privire spre agenda de lângă telefon, însă nu-i
lăsaseră niciun bilet.
Străduindu-se să respire puternic de vreo câteva ori, ca să se
calmeze, ţâşni pe scări în sus, deschizând una câte una uşile, ca să
verifice camerele copiilor. Erau toate pustii. Se opri în pragul propriei

165
camere, cu mintea bâzâindu-i de atâtea presupuneri: poate că Brian
dusese copiii la complex, poate că uitase să-i lase şi ei un bilet; sau
poate că se duseseră doar până la prăvălia din colţ. Sau se
ascunseseră, ca s-o sperie.
Repezindu-se în cameră, înainte ca imaginaţia să i-o ia razna de
tot, respiră deodată uşurată. Brian era acolo, în patul ei, dormind tun.
Sau cel puţin aşa îşi închipuia ea. Apropiindu-se uşor, îşi ţinea
respiraţia văzând cum pieptul lui Brian se ridica şi cobora ritmic.
— Brian?... şopti ea, incapabilă să-şi reţină un surâs când se
aplecă deasupra lui. Vedea la el acum o vulnerabilitate care-i strângea
inima, aşa cum stătea întins, şi se îndoia foarte tare dacă mai erau
mulţi care să-l fi văzut pe Brian Culler trăgând un pui de somn.
Privind în jurul ei prin cameră, nu putu descoperi nimic care să-i
aparţină lui Brian, nici măcar geanta cu lucrurile de noapte. Dacă
dormise într-adevăr acolo, aşa cum plănuiseră, nu era nimic care să-i
trădeze prezenţa, în afara propriei lui persoane. Dar asta nu era deloc
de mirare, doar ştia şi ea cât era Brian de înclinat spre ordine; probabil
că-şi atârnase hainele şi-şi dusese şi geanta în debara. Gândul că
hainele lui erau acum atârnate printre ale ei avu un efect ciudat asupra
echilibrului lui Pat, dar ea refuză să-şi infirme presupunerea.
Sărutându-l uşor, Pat îngână:
— Trezeşte-te, Frumoasă Adormită!
Brian deschise imediat ochii, iar Pat văzu că erau injectaţi. O
privi o clipă foarte lungă, apoi clipi, se uită la ceas, surâse adormit şi
se întinse spre ea.

166
— Ai venit mai devreme, murmură el, dar când o sărută se dădu
deodată deoparte şi ţâşni din pat, şchiopătând spre uşă.
— Nu trebuie să ne vadă copiii împreună, în dormitorul ăsta.
Uimită de îngrijorarea lui, Pat deschise gura şi apoi o închise la
loc, măsurându-l din cap până-n picioare.
— Dar de ce şchiopătezi? Fu prima întrebare. Şi ce-ai păţit la
mână?
Nu-i scăpă expresia vinovată de pe chipul lui când încercă, fără
succes şi copilăreşte, să-şi ascundă mâna bandajată la spate.
Observându-i şi ochii umflaţi, Pat simţi cum i se strânge din nou
stomacul.
— Arăţi ca naiba, Brian. Ce s-a întâmplat? Şi ce-ai făcut cu
copiii? Unde-s?
Brian îşi trecu mâna stângă peste faţă, ca şi cum ar fi putut şterge
oboseala întipărită pe ea.
— Copiii-s bine. Dusty şi Scott s-au dus la complex şi vin
acasă...
— L-ai lăsat să se ducă la complex? Cu maşina ta?
— Păi, îşi terminaseră treburile, iar Dusty e foarte priceput...
— Treburi?
Brian încuviinţă.
— Nu ne-a luat mult, dac-am pus cu toţii mâna la treabă.
Pat îşi dădu de-abia acum seama că, atâta cât văzuse ea din casă,
arăta mult mai curat decât fusese de ani de zile.
— Unde-i Leslie? Şi Grady?

167
— Leslie e la vecini. Se joacă. N-a avut ea o noapte prea bună,
dar...
— Cum adică n-a avut o noapte prea bună?
Brian dădu din nou din umeri şi-şi lăsă greutatea de pe un picior
pe altul, strâmbându-se când durerea îl săgetă prin glezna dreaptă.
Atent să nu lase să i se citească eforturile pe faţă, căuta o poziţie mai
bună, aşezându-se, în cele din urmă, în poziţia în care stătuse la
început, rezemat de tocul uşii.
— Păi, i-a fost cam rău şi...
— Rău? Şi de ce nu mi-ai dat telefon? Ce-a păţit?
— Dac-ai să mă laşi să termin şi eu măcar o propoziţie, o să-ţi
răspund la toate întrebările, se plânse el, ascunzându-şi mâna
bandajată când îşi încrucişă braţele pe piept.
După ce Pat murmură o scuză, continuă:
— N-a fost decât o indigestie. Probabil c-a mâncat prea mulţi
pufuleţi, ieri. Până la urmă, a scos tot, pe la ora patru azi-dimineaţă.
Clătină din cap, mirându-se de rezistenţa tinereţii.
— Nu mai avea nimic când s-a sculat.
— Ar fi trebuit să-mi dai telefon.
Era un ton acuzator, dar Brian nu trecuse prin tot ce i se
întâmplase, în „turneul" acesta, ca să cedeze tocmai acum.
— Nu pentru o simplă indigestie. Dac-ar fi fost ceva grav, te-aş fi
sunat.
Îi venea tare greu să rămână în prag şi s-o privească liniştit cum
se luptă cu o mulţime de emoţii. Şi-i venea chiar şi mai greu să se

168
abţină s-o mângâie, când Pat se lăsă în jos pe pat, dar nu trebuia, cu
niciun chip, ca Grady să-i surprindă cumva într-o poziţie cât de cât
compromiţătoare; avusese destule de tras cu el şi fără asta.
Brian îi spusese că i-ar plăcea să se cunoască mai bine, dar se-
ndoia că ea ar fi considerat ocazia de faţă ca fiind deosebit de
distractivă. Era evident că Pat se aşteptase ca, la întoarcere, să-l
găsească cu bagajele făcute şi gata de plecare. Şi fără îndoială că
fusese cât se poate de sigură că va găsi casa distrusă, iar pe copii
înnebuniţi, după un sfârşit de săptămână petrecut cu burlacul acela
înrăit.
— Hai jos şi-o să-ţi dau amănunte despre tot ce s-a întâmplat,
spuse Brian, zâmbind. Pat se ridică şi porni spre uşă, cu o atitudine de
înfrângere fără speranţă. O cunoştea destul de bine ca să-şi dea seama
c-o să-şi revină, totuşi, repede; viaţa cu Patsy Jane McKinley
Langston nu va fi nicicând plictisitoare, măcar de-atât puteavfi sigur.
Certitudinea lui fu întărită, un moment mai târziu, când Pat îl mai
întrebă o dată de ce şchiopătează, iar tonul ei arăta foarte clar că-i
interzice, pur şi simplu, să scape cu un răspuns evaziv.
Deşi nu-i aruncă nicio privire în timp ce cobora scările, Brian îşi
menţinu chipul lipsit de orice expresie când îi răspunse:
— Mi-am sucit glezna când jucam volei cu băieţii.
Pat se opri şi se întoarse să-l privească, foarte îngrijorată.
— E grav? Ai fost la doctor?
— Nu. Şi iarăşi, nu. E doar o uşoară entorsă. Nici n-o să se mai
cunoască, după o zi sau două, adăugă el, zâmbind. Ştiai că sunt poet?

169
Pat îi întoarse spatele cu un mormăit dispreţuitor. Îi puse a doua
întrebare, coborând încă o treaptă:
— Şi mâna?
Deşi se aşteptase să-l întrebe, Brian nu-şi putu reţine o grimasă.
— Nu-i nimic serios nici cu asta, o mică arsură. Pat îl privi din
capul scărilor, cu ochii larg
Deschişi şi strălucitori.
— Arsură?!... Ce naiba s-a întâmplat?
Brian zâmbi, vrând să-i sugereze imaginea neajutorării
masculine, şi întinse mâinile spre ea.
— Am încins puţin cam tare uleiul, când am prăjit puiul.
Trecând pe lângă ea, ajunse şi el jos; scările fuseseră un adevărat
chin pentru el.
Se strădui, cât putu, ca să ajungă în living-room, mergând cât de
cât normal:
— A fost un mic incendiu, dar...
— Incendiul
— ... dar nu s-a stricat nimic. A, numai puiul meu, se corectă el,
scufundându-se recunoscător în pernele de pe canapea. L-a stins
Grady, înainte să poată ieşi din tigaie. Mărturisesc că, după asta, i-am
lăsat pe alţii să pregătească masa.
Pat se aşeză şi ea pe sofa, cu o expresie de neîncredere întipărită
pe faţă. „Un copil bolnav, o entorsă şi-un incendiu!" întoarse capul
spre el, cât se poate de încet şi întrebă:
— Mai ai şi altceva să-mi spui?

170
Răspunzând îngrijorării ei, cu o privire cât se poate de
încrezătoare, Brian îşi muşcă buzele ca să nu nege. Tare ar fi vrut să
nu-i mai spună şi restul.
— O să-ţi pun altă pardoseală în baie, săptămâna viitoare...
Pat ţâşni în picioare:
— Altă pardoseală! La baie!!
Pornind spre fereastră, îşi prinse tâmplele în palme; simţea că-i
plesnesc. Respiră agitat, în timp ce numără până la zece. Apoi până la
douăzeci. Şi încă, până la treizeci. Dar nu-i fu de niciun ajutor.
Răsucindu-se pe călcâie, ca să-l privească în faţă, îşi înălţă
braţele, într-un gest că totul era inutil, şi strigă:
— De ce-i nevoie de altă pardoseală în baie? Era-n ordine când
am plecat eu.
— Mă tem c-a fost o mică inundaţie...
— O mică inundaţie? Cum să fie inundaţie în baia mea?
— Am uitat să-nchid robinetul de la conducta principală când l-
am reparat pe cel din baie, spuse el, cu glas rezonabil. De fapt,
pardoseala n-are nimic, dar, dacă are, Grady mi-a promis c-o să mă
ajute s-o repar.
Prăbuşindu-se grămadă pe canapea, întinse mâna pentru a-l opri
când el se precipită spre ea.
— Nu, îi porunci ea cu glas moale, pur şi simplu, nu!
— Nu voiam decât să...
— Ştiu ce „voiai" tu.
— ... să te ţin, puţin în braţe, termină el propoziţia, cu ochii ca

171
nişte mlaştini adânci de suferinţă.
— Ştiu că ţie nu ţi se pare aşa, Pat, dar weekend-ul a fost grozav,
de fapt. Am supravieţuit cu toţii, nu? Nu-i ăsta e cel mai important
lucru?
— Taci, te rog, îl imploră ea, simţind cum i se întunecă mintea
din cauza multiplelor dezastre pe care el i le relatase, cu atâta calm.
— Am nevoie de câteva minute de... spuse ea, fluturându-şi
braţele prin aer şi privindu-i consternată.
Brian gemu de efort când se ridică de pe canapea.
— Mă duc să-mi strâng lucrurile, spuse el.
Iar când ea refuză să-l privească în faţă, ieşi, şchiopătând, din
încăpere.
După câteva clipe, se auzi strigând de sus:
— Pat! Unde-i Grady?
Încă ameţită de tot ce se-ntâmplase în lipsa ei, Pat nu-i răspunse
imediat. Dar când întrebarea lui îi străpunse ameţeala, sări în picioare
şi se repezi pe scări. Brian stătea sprijinit de balustradă.
— Da unde trebuia să fie? Întrebă ea, încercând să-şi facă glasul
să sune cât mai nepăsător.
— În camera lui. Era pedepsit.
— Of, Doamne-Dumnezeule! Gemu Pat, urcând câte două scări
deodată.
Când ajunse sus, zbură pe lângă Brian şi se năpusti în camera
gemenilor, cu inima răpăindu-i ca o tobă.
— Uite un bilet, scânci ea, smulgând hârtia de pe toaletă.

172
„Dragă mamă, scria Grady, plec să stau cu tata. Sper că tu şi
Brian să fiţi foarte fericiţi. Cu dragoste, fiul tău, Grady."
Mototolind hârtia în mână, îl întrebă cu glas poruncitor:
— Ce s-a întâmplat între voi? Ce i-ai făcut?
El citi biletul, înainte s-o privească, îngrijorat şi în defensivă.
— Nu i-am făcut nimic; doar l-am pedepsit că nu şi-a îndeplinit
sarcinile pe ziua de azi.
— Ce-avea de făcut?
Strângând din umeri, Brian îi dădu biletul înapoi.
— Păi, să ducă gunoiul, să măture şi să şteargă pe jos în
bucătărie. Dusty spunea că el...
Pat înlătură restul explicaţiei cu un gest al mâinii.
— Altceva nimic?
— Nimic important, răspunse Brian.
Oricum, pierduse. N-avea niciun rost să complice lucrurile. Pat ar
fi putut, eventual, să se descurce cu restul, dacă-şi dădea răgazul să se
gândească mai bine, dar, în niciun caz, nu i-ar fi dat prioritate lui dacă
era vorba de fiul ei.
Gândindu-se în urmă, la tot sfârşitul acesta de săptămână, Brian
se întrebă, în sinea lui, ce anume ar fi trebuit făcut altfel, sau dacă ar fi
putut face cumva mai mult ca să-l cucerească pe băiat.
Nu-i mai trecea nimic de genul acesta prin cap, orice-ar fi fost. În
general, credea că se descurcase destul de bine, în ciuda încercărilor
lui Grady de a produce haos. Şi, trebuie să recunoască: Grady îşi
jucase cartea în momentul cel mai critic. Puştiul ştiuse de la început

173
cum să facă s-o împiedice pe maică-sa să se apropie de cineva.
Refuzând să se lase copleşit de amărăciune, Brian încercă să nu i
se observe suferinţa în glas.
— O să te ajut să rezolvi şi asta.
— M-ai ajutat destul, Brian.
Cuvintele ei îl sfâşiară, de-a dreptul, tăindu-i şi ultimul fir,
anemic, de speranţă.
— Iartă-mă, Pat, nu credeam că-i sunt atât de antipatic, spuse el,
deschizând braţele s-o consoleze.
Dar Pat îi întoarse spatele, iar el îşi lăsă braţele în jos.
— Mă duc să-mi fac bagajele şi nu te mai încurc.
Întorcându-se să plece, se lupta din răsputeri, impunându-şi o
respiraţie accelerată, să împrăştie senzaţia aceea de fatalitate şi de
neputinţă, care îl sufoca.
Refuzând să-l privească din nou, Pat se întinse după telefonul de
la capătul patului, observând cartea de telefon deschisă la numerele
companiilor de taxiuri.
Nu era prea sigură dacă durerea din inima ei era pentru Grady sau
pentru, ea însăşi.
Formă numărul fostului ei soţ, făcându-şi curaj să-i suporte
predica.
Era tocmai la al treilea apel când un sunet o făcu să se răsucească
furtunos spre uşă. Scoţând un strigăt uşor, puse receptorul înapoi în
furcă şi se repezi la Grady, strângându-l la piept, fără să se mai
gândească la reticenţa lui obişnuită.

174
— Mulţumesc lui Dumnezeu, spuse ea, dându-se un pas înapoi ca
să-l poată privi.
— Vai, mamă, iartă-mă, spuse Grady, sprijinindu-se din nou de
ea, cu trupul lui subţire tremurând de efortul pe care-l făcea să-şi
înăbuşe suspinele. Tata nu era acasă, dar eu şi-aşa n-aveam de gând să
stau cu el. Pot să rămân cu tine?
Disperarea din întrebarea lui o făcu să-i răspundă cu mare
greutate:
— Sigur că da. Tu eşti copilul meu şi te iubesc. Eşti una dintre
cele mai importante părţi din viaţa mea şi nu ştiu ce m-aş face fără
tine.
— Dar cu Brian cum rămâne?
Şi Grady se dădu un pas înapoi/ca s-o poată cerceta cu ochii lui
cenuşii înotând în lacrimi. Îşi coborî din nou capul pe umărul ei,
uitând de omul care stătea acum în spatele lui.
— Mă urăşte!
Prinsă între durerea din ochii lui Brian şi durerea sfâşietoare din
glasul fiului ei, Pat înghiţi un nod şi-l întrebă:
— De ce crezi că te urăşte?
— Pentru că am fost atât de rău zilele astea. L-am făcut să se
rănească la gleznă şi să se ardă la mână, şi să-ţi inunde baia.
Grady înălţă capul şi-şi trase nasul.
— Dar azi, m-am gândit cât de mult te-ai zbătut să ai grijă de noi,
cât de singură te simţi, probabil, câteodată. Credeam că dacă mă duc
la tata, Brian o să vrea să se însoare cu tine. Pe ceilalţi îi iubeşte.

175
Neajutorată, Pat fixa imaginea tremurătoare a lui Brian,
înăbuşindu-şi propriul suspin când el întinse mâna s-o pună pe umărul
lui Grady.
— Şi pe tine te iubesc, băiatule, spuse el cu o voce răguşită de
emoţie. Ştiu că te temi şi eşti îngrijorat pentru mama, dar nu-i nimic,
rezolvăm noi şi asta.
Oprindu-se, se uită în ochii ei.
— Eu chiar vreau să mă însor cu mama, continuă el, adresându-
se amândurora. Dar ăsta-i un contract condiţionat: vă iau ori pe toţi,
ori pe niciunul.
Grady îşi îndreptă umerii şi-şi trecu palma peste ochi.
— Chiar ai vrea să stau aici cu mama şi cu tine?
— Sigur că da. Orice familie are nevoie de-un pompier, glumi
Brian, dar îi muri râsul pe buze, când Grady îi căzu în braţe.
Clipind, ca să-şi învingă lacrimile, campionul naţional la pescuit
reuşi să-i zâmbească nesigur lui Pat, pe când îi îmbrăţişa băiatul.
O jumătate de oră mai târziu, Pat îşi simţi din nou inima în gât în
momentul când copiii îşi luau rămas bun de la Brian. Fusese o după-
amiază plină de emoţii, şi între ei doi mai erau încă atâtea lucruri de
spus.
În timp ce Brian îşi făcea bagajele, ascultase trei versiuni, uşor
diferite şi oarecum înfrumuseţate, referitoare la acel sfârşit de
săptămână, dar toate se încheiaseră cu concluzia că a fost „foarte
drăguţ". Deşi Brian tăcuse mai tot timpul, Pat simţise că regretă felul
în care se purtase.

176
— Ce s-a întâmplat exact? Îl întrebă ea pe Brian, după ce copiii
îşi găsiseră fiecare scuze, entuziaste şi bătătoare la ochi, ca să-i lase
singuri.
Aplecându-se să-şi ia geanta, Brian răspunse:
— Nimic serios.
Când se îndreptă din nou, pocni din degete, ca şi cum tocmai şi-ar
fi adus aminte de ceva.
— Ah, da, zgomotul pe care l-ai auzit aseară! Scott şi Leslie se
jucau, de-a caii, şi au spart o vază din greşeală. O să-ţi aduc alta.
— Nu-i nevoie. Eu vreau să aflu despre Grady. Cum te-ai lovit la
gleznă?
Lui Brian îi scăpă un oftat îndărătnic.
— Mă-ndreptam să parez o lovitură înaltă de la Scott, când jucam
volei. Aterizând, am căzut peste Grady. Dorise să fie în echipa mea.
Încuviinţând, Pat tatonă mai departe:
— Şi mâna?
— O arsură uşoară, o asigură el, ridicând mâna bandajată cu o
nepăsare înduioşătoare.
— Leslie a vrut să-mi arate cum face ea „roata'', aşa că am dat
focul încet sub tigaie, înainte să ies din bucătărie. Când m-am întors,
ochiul de la aragaz era roşu, iar tigaia a izbucnit în flăcări când am
încercat s-o mişc. Grady a sosit la ţanc cu extinctorul.
— Pricep. Şi chiar pricepuse, dar voia să afle şi restul, aşa că
adăugă: Presupun că s-a oferit să oprească şi apa, când a fost să-mi
repari robinetul..

177
— Te-ai prins, confirmă Brian. Dar nu fi prea aspră cu el, e un
pic cam derutat. Te iubeşte şi-i e foarte greu să accepte prezenţa altui
bărbat în viaţa ta. Azi, am făcut amândoi o breşă.
Pat îşi înăbuşi pornirea de a-l întreba cum de un burlac convins,
ca el, ajunsese atât de expert în psihologie infantilă, dar, în loc de asta
remarcă.
— Te-ai fi putut răni grav.
— Dar nu m-am rănit, sublinie el, cu acel bun simţ înnebunitor pe
care ajunsese să-l îndrăgească.
Punându-şi geanta la loc pe podea, Brian o trase spre el.
— Cred că, în ansamblu, zilele astea au decurs bine.
— Da, se pare că ai avut un succes deosebit la copii, încuviinţă
ea.
— Dar la mama lor? Am luat examenul, Pat?
Ea îşi plecă fruntea, refuzând să vadă dorinţa din ochii lui.
— Cu brio, recunoscu ea, cu oarecare amărăciune.
Reuşise încă o dată să-i dejoace planul de a-l speria.
— Sigur, cu brio la vânătăi! Brian nu râse de gluma ei.
Şi dacă iubirea pe care o vedea în ochii lui nu-i tăiase încă
respiraţia, atunci cu siguranţă că vorbele lui aveau s-o facă. El rosti:
— Te iubesc şi vreau să mă însor cu tine. Ştiu că te deranjează
faptul că am fost mult timp burlac, dar gândeşte-te că n-am mai cerut
niciodată pe nimeni în căsătorie. Asta nu contează de loc?
Întorcându-şi capul, Pat îi sărută podul palmei, aspirându-i
mireasma minunată a pielii.

178
— Sunt cu adevărat onorată, îi şopti ea în palmă, şi aş vrea din tot
sufletul să pot crede c-o să meargă, dar...
— Dar eu sunt pescar profesionist, termină el propoziţia în locul
ei, iar prin vorbele lui trecu un fir de exasperare.
Îndurerată de faptul că Brian nu reuşea deloc să înţeleagă, îşi
petrecu braţele în jurul lui şi se lipi de el, simţindu-i reacţia imediată.
— N-am putea doar să ne întâlnim, din când în când? Îl întrebă,
fremătând lângă el. Cu programele noastre de deplasare, chiar şi
căsătoriţi nu ne-am putea aştepta la mai mult.
Plecându-şi capul, Brian o sărută cu o tandreţe care-o străbătu
până-n vârful picioarelor, dar când se trase înapoi, Pat îşi dădu seama
că pierduse încă o bătălie.
— Nu, nu ne putem vedea, din când în când, se împotrivi el,
trecându-şi degetele prin părul ei şi privind-o cu ochi flămânzi. Zilele
astea, am avut cu gemenii o discuţie lungă despre dragoste şi...
— Ce-ai spus? Strigă Pat şocată.
— ... şi mi-am dat seama că nu se poate să predici una şi să faci
alta. Aşa că nu mai fac dragoste cu tine până nu ne căsătorim.
Pat fu uluită.
— Şi ce le-ai spus băieţilor?
Balansându-se pe călcâie, Brian îşi vârî mâinile în buzunare şi-i
zâmbi ca-n prima seară când se întâlniseră.
— Le-am spus să le trateze pe fetele cu care se întâlnesc, aşa cum
ar dori ei ca altcineva să se poarte cu propriile surori. Faptul că mă
gândesc la Leslie aproape ca la fiica mea, mă face să privesc lucrurile

179
dintr-o cu totul altă perspectivă, şi-am încercat să le-o împărtăşesc şi
băieţilor.
Pentru a doua oară în după-amiaza aceea, Pat se prăbuşi pe
canapea. Era prea mult. Totul era prea mult.
— Şi m-am gândit şi la cealaltă problemă, continuă Brian, cu un
glas cam nepăsător. Am ajuns la concluzia că eu nu pot să te ajut. Va
trebui să găseşti singură puterea interioară, ca să crezi că un bărbat te
poate iubi atât de mult, încât nici nu s-ar mai uita măcar la altă femeie.
Încrederea e o parte foarte importantă a dragostei Pat; fără ea, n-avem
nimic.
Se plecă pe un genunchi, cuprinzându-i faţa în palme, astfel ca ea
să nu poată să-şi ferească privirea de la promisiunea din ochii lui
negri.
— Îţi jur că poţi să ai încredere în mine. Mai curând, mi-aş tăia o
mână decât să te fac să suferi.
— Dar, Brian, eu...
— Sst... nu spune nimic acum, a fost o după-amiază grea.
Ridicându-se în picioare, o sărută uşor pe frunte, înainte de-a o
lua, şchiopătând, spre geantă. Pat îl privi cum se clatină mergând spre
hol.
Cu sufletul împărţit între bunul simţ şi sentimentele foarte puţin
obişnuite pe care le încerca, îl strigă, iar când el se întoarse spre ea,
era în picioare, incapabilă însă să se urnească în întâmpinarea lui.
— Când te mai văd?
Îngrijorarea din ochii lui nu se potrivea cu zâmbetul de pe buze.

180
— Zilele astea, mi-ai încredinţat copiii, sublinie el cu blândeţe.
Sună-mă când ai să poţi să-mi încredinţezi şi inima!

Zece

Brian măsura camera, nerăbdător, cu paşi iuţi. Era prins în


situaţia aceea clasică de „una caldă, alta rece". Vestea bună era că se
calificase în fruntea turneului, după prima zi de întrecere de pe Lacul
Sidney Lanier din Georgia, iar cea proastă era că nu-i păsa de asta nici
cât negru sub unghie.
După aproape trei săptămâni de tăcere totală din partea lui Pat, se
văzuse obligat, în cele din urmă, să se supună refuzului de a fi primit
în viaţa ei. Durea îngrozitor, dar Brian înţelegea că trădările care-i
marcaseră trecutul se ridicaseră împotriva lui. Mai înţelegea şi că era
momentul să se gândească şi la schimbarea priorităţilor, dar cum
naiba s-o facă?
Aruncând o privire către blonda cea suplă de la braţul lui, îşi zise
că face o mişcare în direcţia corectă.
— Felicitări, Brian, ai avut o zi grozavă!
— Mulţumesc, îi răspunse lui Seth Henderson, dând mâna cu el.
— O victorie aici te trimite direct pe primul loc în Naţionale, nu?
Îl întrebă tânărul, privind-o pe femeia de lângă Brian. Faptul că ea era
cu cei puţin cincisprezece ani mai mare decât el nu-l împiedica pe
Henderson să-i aprecieze foarte vizibil rotunjimile.
Brian coborî fruntea şi-şi cercetă încălţările, făcându-se că nu

181
bagă de seamă dorinţa evidentă a puştiului de a se face prezentările.
Cu toate astea, nu putea ignora influenţa lui Pat; înălţă privirile şi-i
zâmbi tânărului, cu inima îndoită.
— Nu eşti departe de mine în clasament. S-ar putea să urci şi să
câştigi turneul. N-ar fi un finiş tocmai rău pentru anul ăsta, nu?
— Ar fi şi mai bine dacă aş ajunge în Naţionale.
— Mai e întotdeauna şi anul care vine, îl împunse durerea când
îşi aminti că Pat folosise exact aceleaşi cuvinte pentru el. Era o ironie,
gândea el acum, că, în turneul acesta, nici măcar nu era nevoie de
calificare. Adunase destule puncte, în ultimele două săptămâni, ca să
se asigure că va fi invitat la Naţionale, peste alte două săptămâni. O
victorie aici nu făcea altceva decât să-l plaseze pe primul loc în
clasamentul de început.
— Da, mai e întotdeauna şi anul viitor, spuse Henderson, cu o
încredere deplină, proprie tinereţii. Cât ai câştigat anul ăsta, Brian?
Brian clătină din cap hotărât să nu ia în seamă grosolănia
întrebării.
— Cred că destul ca să fi meritat efortul.
Privind în partea opusă a sălii, descoperi o siluetă impozantă,
care-i era familiară.
— Scuză-mă, te rog, am o problemă de discutat cu Bo, spuse el
brusc, luând-o pe lângă Seth.
— Ei, noroc pentru mâine!
Mirat de cuvintele băiatului, Brian se opri să-i arunce o privire
curioasă.

182
— Şi noroc la Naţionale! Adăugă puştiul.
— Da, mulţumesc, reuşi Brian să spună.
Clătinând din cap, îl privea pe Seth depărtându-se; poate că
băiatul se maturizase.
— De ce n-ai făcut nicio prezentare? Întrebă femeia, cu ochi
negri, de lângă el.
Văzând inocenţa din privirea ei, Brian răspunse:
— Poate altă dată. Acum, trebuie să prind pe cineva, explică el,
împingând-o uşor spre Bo.
Grăbindu-se să ţină pasul cu el, Brian era conştient de privirea ei
concentrată, care nu se dezlipise de chipul lui.
După ce i-o prezentă lui Bo pe însoţitoarea lui, Brian îşi călcă în
picioare gelozia nebunească ce-l cuprinsese, văzându-i că-şi pierd
timpul cu schimbul de amabilităţi.
— Ai mai văzut-o pe Pat? Întrebă el când, în sfârşit, se făcu
linişte.
Ochii albaştri şi copilăroşi ai lui Bo sclipiră de întrebări nerostite.
— Nţţ. Tocmai voiam să te întreb dacă n-ai mai văzut-o tu. Asta-
nseamnă că aţi avut necazuri.
— Păcat, Bubba, mare păcat. Nu pot să v-ajut cu nimic?.
— Ştii, de fapt cred că ai putea. Trebuie să discut cu tine ceva,
dacă ai câteva minute la dispoziţie.
— Da.
Bo o privi pe femeia care stătea agăţată de braţul lui Brian şi,
apoi din nou pe campionul naţional.

183
— N-aţi vrea să veniţi la mine-n cameră? Acolo putem sta de
vorbă în linişte.
— Ce-ar fi să mergem cu toţii în hol? Întrebă blonda care-l
însoţea pe Brian. Aş bea ceva. Şi cred că şi lui Brian i-ar prinde bine.
Am încercat toată seara să-l fac să zâmbească.
Când îl văzu pe Bo că ezită, îi aruncă un surâs care-ţi lua ochii.
— Nu stăm mult. Sunt cam obosită după drumul pe care l-am
făcut; Brian şi cu mine trebuie să ne ducem devreme la culcare.
După ce trase maşina în parcarea hotelului, Pat lăsă motorul să
meargă mult timp, ca să se convingă din nou că făcea ceea ce trebuie.
De la ultima lor întâlnire, ajunsese să creadă că Brian o iubea cu
adevărat, dar ea tot se temea să aibă deplină încredere în el. Nu în el,
ci în meseria lui, se corectă ea, oprind motorul. Cercetă îndelung
întinderea întunecată a lacului Sidney Lanier şi-şi făcu curaj,
amintindu-şi imaginea campionului îngenunchind în faţa ei şi
spunându-i că mai bine şi-ar tăia o mână decât s-o facă să sufere.
După trei. Săptămâni de iad, chinuitor ţi datorită faptului că scria
zilnic despre Brian, terminase, în sfârşit, cartea. Şi mai ajunsese şi la
concluzia că nu va fi niciodată fericită cu adevărat, dacă nu-i va
acorda lui Brian beneficiul îndoielii. Dacă lucrurile nu ieşeau cum
trebuie, dacă el ceda tentaţiilor din cale...
Pat nici nu voia să se gândească la consecinţele dureroase pe care
le-ar fi avut de îndurat într-o zi. Acum, trebuia să-l iubească pe Brian
cu trup şi suflet. N-avea de ales, simţea că viaţa ei e pustie fără el.
Respinse toate gândurile negre şi-şi imagină încântarea lui Brian

184
când o va vedea diseară. Simţi chiar un elan de bucurie în timp ce se
îndreptă spre motel.
Prea grăbită să dea cu ochii de bărbatul iubit, Pat îşi prinse geanta
în uşa holului şi, când se-ntoarse s-o scoată, auzi vocea lui Bo
Simpson. Se răsuci în direcţia de unde venise sunetul şi-şi simţi inima
alunecându-i parcă din trup şi numele lui Bo pierindu-i de pe buze.
Nu era, vechiul ei prieten cel care-o umpluse de panică, ci o siluetă
subţire, luminată, din pragul holului, la vreo cincizeci de metri de ea.
Nici vorbă s-o fi confundat, aşa cum cu claritate văzu şi expresia de
adoraţie ce se citea pe faţa blondei de la braţul lui Brian, ca şi cum
însăşi viaţa ei depindea de prezenţa lui.
Înăbuşindu-şi un strigăt, Pat îşi trase geanta şi zbură din hol.
Ajungând în maşină, vârî cheia în contact, înainte de a-i ceda nervii şi
a izbucni în lacrimi. Începu să lovească volanul cu pumnul. Era
furioasă mai mult pe ea decât pe Brian.
— Proasto!
Lovi din nou volanul.
— Proasto! Proastă şi nebună!
Oricât ar fi încercat, nu-şi putea scoate din minte imaginea tatălui
ei, aflat în pat cu o femeie care nu era soţia lui.
— „Ai încredere în mine!" rosti ea sarcastic, strângând din
pleoape ca să alunge imaginea similară a lui Brian, capul lui brunet
împărţind perna cu unul blond.
Îi luă ceva timp să se liniştească, dar, când se calmă, Pat se simţi
purificată şi stăpână pe ea. Lăsându-se pe spătar, îşi derulă în minte

185
imaginea lui Brian Culler intrând în holul plin de fum, cu o blondă
subţire la braţ. Deci, nu-l tentaseră niciodată fetele astea? De-abia
acum înţelegea: trecuse peste tentaţie, direct la fapte!
Amintindu-şi de Bo, simţi cum i se strânge inima şi gemu de
durere. Trădarea iui Brian era aproape insuportabilă, însă îşi va reveni
ea cu timpul. Dar s-ar putea să nu-şi mai revină niciodată, după
trădarea celui mai bun prieten al ei.
Bo fusese primul care-şi dăduse seama că e îndrăgostită de Brian.
Cum putea suporta să-l privească încurcându-se cu altele, fără să facă
nimic?
— Să stea şi să privească...? Murmură ea cu glas tare. Se gudură
ca un căţel. Speră, probabil, să primească nişte resturi.
Punându-şi un pumn la gură, îşi înăbuşi un suspin.
— Ai să plăteşti tu pentru asta, Brian Culler!
Şi stând aşa şi privind dincolo de lacul adormit, în mintea ei se
născu un plan. Zâmbind cu amărăciune, porni maşina şi o scoase din
parcare.
Trase în aceeaşi parcare cam după o jumătate de oră, cu inima
bătându-i nerăbdătoare, sperând că nu era prea târziu. Dar chiar dacă
întârziase, decise că, oricum, n-avea importanţă. Brian Culler urma să
primească o lecţie, indiferent de împrejurări.
Înşfăcând geanta roz de pe scaunul alăturat, se repezi în hol,
zâmbind jenată când funcţionarul o privi, precaut.
— Bună seara, sunt doamna Brian Culler, gânguri ea, aplecându-
se peste tejghea ca să-i ofere tânărului o vedere cât mai cuprinzătoare

186
a decolteului ei, mai mult decât spectaculos. Se pare că am pierdut
cheia camerei, iar soţul meu e plecat cu băieţii. N-aţi putea să-mi
deschideţi dumneavoastră, vă rog?
— Aveţi vreun act de identitate, doamnă Culler?
— Of, nu, ştiţi... suntem în luna de miere, îngână Pat, scotocind
prin geantă. Nu mi-am schimbat buletinul încă.
Şi scoase o cămăşuţă neagră de noapte, minusculă, şi o ridică,
asigurându-se că recepţionerul văzuse eticheta de pe ea.
— N-am ieşit decât să-mi cumpăr asta.
Măcar lucrul ăsta era adevărat.
— Şi, probabil, mi-am lăsat cheia în cameră. Am vrut atât de
mult să-i fac o surpriză la întoarcere. Nu mă puteţi dumneavoastră
ajuta să fac ceva drăguţ pentru soţul meu cel nou-nouţ?
Îmbufnându-se, scoase şi o bancnotă de douăzeci de dolari:
— V-aş fi atât de recunoscătoare!
Cinci minute mai târziu, se trânti pe patul lui Brian, într-un acces
de râs, dar nu-şi permise să stea mai mult de-o clipă; voia să fie totul
gata până se întorcea ei.
— Să prinzi un bărbat cu pantalonii -n vine...mormăi ea. De-
acum încolo, o să se gândească de două ori înainte de a-şi aduce femei
în cameră. Şi-i scăpă un chicot, cei pe care-i ţinea pentru noaptea de
Halloween.
Îşi plasă strategic pantofii, ciorapii, bluza, fusta, portjartierul,
chiloţii şi sutienul, închipuind o cărare către pat, şi-apoi aranjă
faldurile neglijeului de dantelă, de culoare neagră, peste lampadar.

187
Când fu mulţumită de compoziţia ei foarte sugestivă, se strecură în
aşternut şi se întinse cu faţa în jos. Cu mare grijă, aranjă cearceaful de
deasupra astfel încât să-i acopere doar coapsele şi-un picior, apoi îşi
îndoi celălalt picior, expunându-l până la genunchi. Oferea o imagine
foarte senzuală. Îşi răvăşi părul şi-ncercă mai multe poziţii pentru
braţe, apoi se puse pe aşteptat. Nu se temea că o va prinde somnul.
La vreo douăzeci de minute după aceea, zgomotul cheii în
broască îi provocă un fior de panică.
Se deschise uşa şi Pat desluşi bolborositul unui râset greţos de
feminin, învăluind cuvintele lui Brian.
— Vai, Brian, sunt aşa de nerăbdătoare, gânguri femeia, de-abia
aştept să ne-apucăm!
Ca la un semnal, Pat îşi înălţă capul şi aruncă o privire spre cei
doi.
— Tu eşti, Brian? Murmură ea, prefăcându-se că are pleoapele
grele, şi privirea înceţoşată. De ce-ai întârziat atât? Îl interogă ea,
bosumflându-se. Mă simt aşa de singură... Vino aici şi sărută-mă!
Geamătul şocat al femeii fu exact ce-şi dorise Pat, dar sclipirea
din ochii lui Brian era cu totul altceva.
Fără un cuvânt, dădu la o parte mâna blondei de pe braţul lui şi o
lăsă să se uite, uimită, în timp ce el se îndreptă spre Pat şi se aplecă s-
o sărute. Iar când ea se rostogoli într-o parte, ca să se ferească, el se
lăsă cu toată greutatea peste ea, ţintuind-o în loc, ca să-i savureze
gura, încât o făcu să ţipe..
— O, Doamne! Iartă-mă, Pat, n-am vrut să-ţi fac rău, spuse el,

188
dar... Şi orice altceva ar mâi fi avut de spus fu amânat de alt sărut
înfometat. Şi-apoi altul şi altul. Era o experienţă de-a dreptul
ameţitoare, cum descoperi Pat.
Şi destul de jenantă.
— Brian! Scânci ea, când putu din nou vorbi. Termină!
Fără s-o bage în seamă, Brian se aplecă din nou asupra ei şi
trecură mai multe secunde până ce Pat se eliberă iar.
— O-o-o! De două ori ticălos ce... Brian îi acoperi gura din nou.
Dă-te la o parte, mincinos afu..., a fost tot ce a putut ea spune, înainte
ca el să se repeadă din nou asupra gurii ei, făcându-i trupul să
reacţioneze fără reţinere.
Înciudată de trădarea propriului trup, Pat îşi răsuci capul, ca să n-
o mai poată ajunge, şi-i împinse umerii cât colo. Iar când Brian o forţă
să se întoarcă spre el, ea icni de furie, dar asta nu-l opri deloc s-o
sărute din nou.
— Ai fi în stare, nu? Chicoti ea, când el se opri ca să respire. Nu-i
aşa c-ai fi. În stare?
— De ce să fiu în stare? Simulă Brian, spre urechea ei stângă,
sărutând-o pe tâmpla dreaptă, când ea pară mişcarea.
— Să faci dragoste cu mine, cu... cu... şi se feri de atacul pe care-
l ghicise, cu asta aici.
— Care asta?
Mâinile lui începuseră deja să-i alunece uşor peste piept.
— Asta!
Prinzându-i mâinile, Pat împunse cu capul în direcţia blondei.

189
— A, asta! Spuse Brian, zâmbind înainte de-a o săruta din nou.
N-o să se supere dacă aşteaptă, sugeră el când îşi înălţă iar capul.
Fu rândul lui Pat să geamă. Cu pleoapele îngustate, îl ameninţă:
— Să ştii că ţip, Brian, jur c-o să ţip!
— De-abia aştept! Răspunse el, când alt mârâit furios trecu de pe
buzele ei pe ale lui. De data asta o sărută atât de profund, încât îi
blocă centrul vorbirii.
Mulţumit c-o făcuse să tacă, Brian îi lăsă, în sfârşit, gura în pace,
cu ochii sclipindu-i amuzaţi.
— Sigur, dacă Marilyn te incomodează, o s-o rog să ne lase.
Privind peste umăr, îi zâmbi celeilalte:
— Se pare că noi doi o să fim puţin cam ocupaţi. Ne scuzi,
dragă?
— Nu te cred!
Pat era furioasă pe ea însăşi. Se zvârcolea ca un vierme în cârlig,
dar asta nu făcea decât să înrăutăţească lucrurile, descoperi ea.
— Ai face mai bine să-l crezi, draga mea, veni remarca din partea
celeilalte. Probabil că n-o să-şi mai ia ochii de pe tine niciodată.
— Are dreptate, aprobă Brian, dând din cap, cu o hotărâre
implacabilă pe chip. Nu te mai scap din ochi până nu-ţi pun verigheta.
Şi, dacă pentru asta trebuie să te ţin goală în pat, atunci aşa să fie.
— La naiba, Brian, cine-i asta, de fapt?
Îmbrâncindu-i pieptul, o privi fix pe blonda cea subţire, băgând
de seamă, pentru prima dată, forma cunoscută a bărbiei ei, uşor
pătrată.

190
— Eu sunt Marilyn Hodge, draga mea, sora lui Brian, spuse
femeia, îndreptându-se spre uşă cu o graţie inconştientă. Şi mă bucur
din suflet că, în sfârşit, ţi-a venit mintea la cap. Poate-I faci să
zâmbească din nou, că a fost de-a dreptul urs săptămânile astea.
Cu un brânci puternic, Pat îi doborî pe Brian pe podea şi-l privi,
trăgându-şi cearceaful peste piept.
— Sora ta? Ea e sora ta?
— Da, şi, din întâmplare, şi mama lui Carrie şi Travis, îi oferi el
explicaţia, cu un zâmbet lasciv.
— Mă bucur să te cunosc, spuse Marilyn, cu ochii ei întunecaţi,
sclipind veseli, pe când deschidea uşa. Copiii mi-au povestit multe
despre tine, aproape la fel de multe ca şi Brian. Acum, cred că o să am
şi eu să le spun ceva.
Şi le făcu cu ochiul.
— Noapte bună, frăţioare. Ne vedem mâine dimineaţă.
Luă biletul cu inscripţia NU DERANJAŢI şi-l atârnă pe clanţa
uşii, pe dinafară.
— Sau poate că n-am să le spun.
Închise uşa.
Îngenunchind lângă pat, Brian întinse din nou mâna după ea şi
râse, când ea pufni, indignată:
— Te rog să-mi spui şi mie ce se-ntâmplă, Brian. De ce-a venit?
Scoţându-şi pantofii, Brian răspunse:
— Ţi-am spus doar că-i vine foarte greu după moartea lui
Sammy.

191
Se ridică şi-şi puse pantofii lângă sandalele uşoare ale lui Pat,
apoi îşi trase şosetele şi le puse lângă ciorapii ei.
— O să mă ajute să-mi conduc firma de echipament sportiv. Şi
m-am gândit că ăsta-i un loc foarte nimerit pentru a discuta cu nişte
tipi ca să ne reprezinte.
Aruncând o privire oarecum îngrijorată spre Pat, adăugă:
— Cred că nu-i displace lui Bo.
Dar ei nu-i păsa dacă lui Bo îi place sau nu sora lui Brian.
— Ai o firmă?
Descheindu-şi nasturele de sus al cămăşii, Brian o ţintui cu o
privire în care se putea citi o dorinţă în stare pură.
— Nu încă, dar o să am peste vreo câteva luni. Mă retrag după
Naţionale.
Incapabilă să-şi desprindă privirea de pe pieptul lui dezgolit, Pat
spuse:
— Glumeşti!... De ce?
Brian se opri ca să contemple o clipă expoziţia de haine de pe
podea, apoi îşi lăsă cămaşa să cadă lângă bluza ei.
— Ca s-o fac pe-o anume cucoană-biban să aibă suficientă
încredere în mine şi să mă ia de bărbat.
— Vai, Brian, gemu ea. Dar nu-i nevoie să faci aşa ceva.
Iar când el respinse protestul ei, cu o strângere din umeri, Pat
simţi că se pierde de atâta dragoste.
— Ai să fii primul triplu campion naţional.
— Prefer să fiu soţul tău, spuse el simplu, scoţându-şi cureaua.

192
După o clipă de gândire, o puse lângă portjartierul ei.
Privindu-l cum îşi descheie pantalonii, clipi ca să-şi oprească
lacrimile.
— Poate-ai să fii şi una, şi alta.
Degetele lui înţepeniră pe fermoar.
— Cum ai spus?
Pat zâmbi, răspunzând întrebării din ochii lui cu dragostea pe
care o revărsau ai ei.
— Am spus că poate-ai să fii şi una, şi alta. Adică dacă ai să
reuşeşti să mai câştigi titlul de două ori de-acum încolo.
Zâmbetul i se întinse pe faţă, când văzu cum îi sclipesc ochii de
bucurie.
Scoţându-şi blugii, Brian se lăsă de pe un picior pe altul şi-i puse
lângă fusta lui Pat.
Încercând să-şi scoată şi restul îmbrăcămintei, ezită o clipă,
încruntându-se, ca şi cum. ar fi descoperit brusc un alt motiv de
îngrijorare.
— Ce cauţi aici, Pat?
Sorbindu-i din ochi frumuseţea lui atât de specială, Pat râse.
— Nu se vede? Mi-e foame de tine.
Brian clătină din cap, cu o expresie serioasă şi cu ochi cercetători.
— Te rog să nu glumeşti acum, scumpă doamnă! Ce cauţi aici?
Pat îşi înghiţi nodul din gât, nu prea sigură dacă îi va putea spune
exact ce voia el să audă. Concentrându-se asupra iubirii profunde ce-i
strălucea în ochii negri, trase o dată aer adânc în piept şi-i dădu

193
drumul.
— Sunt aici pentru că te iubesc şi vreau să trăiesc restul vieţii cu
tine. Începând din noaptea asta.
Brian rămase nemişcat, ca şi cum ar fi uitat să respire, iar în
nemişcarea aceea, Pat simţi un angajament pentru eternitate. Şi
trecură mai multe clipe, foarte lungi, înainte ca ea să-şi regăsească
glasul.
— Credeam că n-o să mai facem dragoste decât după ce ne
căsătorim, îl necăji ea uşor, conştientă că vocea ei suna nepotrivit de
tare în liniştea camerei. Cum rămâne cu „să faci ceea ce predici"?
Brian clipi, ca şi cum abia atunci s-ar fi trezit dintr-un vis.
— În ceea ce mă priveşte pe mine, spuse ei, iar tonul lui nu lăsa
loc de îndoială, ne-am căsătorit astă-seară, chiar în clipa când te-ai
strecurat în patul meu. De formalităţi, ne ocupăm mâine dimineaţă.
Dezbrăcându-se de tot, o fulgeră iar cu zâmbetul lui de cuceritor.
— Mai ai vreo întrebare, doamnă Patsy Jane McKinley Langston
Culler?
— Mai e ceva, credeam c-o să te culci devreme astă-seară. Ai
uitat de întâlnirea de la bază, de mâine dimineaţă, de la cinci şi
jumătate?
— Am uitat tot, în afară de cât te iubesc, o asigură el, trăgând
cearşaful de pe ea.
Dar, peste vreo câteva ore, când un ţârâit sâcâitor îl trezise din
somnul lui adânc, Brian îşi dădu seama că mai uitase ceva: să
blocheze soneria.

194
Se întinse după ceas, ameţit şi zâmbind, când Pat se foi lângă el.
Stând întins pe întuneric, legănând-o lângă el, Brian respiră
adânc, simţind cea mai adâncă mulţumire pe care-o cunoscuse
vreodată.
— Hai, sus, somnorosule, mormăi Pat, împingându-l deoparte. Ai
de câştigat un turneu.
— Hm... am de cumpărat un certificat de căsătorie, o contrazise
el. N-am de gând să te las să fugi din nou de mine.
— Nu mă duc nicăieri.
Se ridică şi aprinse lumina, zâmbind când îl auzi bombănind
nemulţumit.
— Încrederea e o parte importantă a dragostei, Brian. Fără ea, n-
avem nimic.
Încreţind din pleoape, ca să se ferească de lumină, Brian se
întinse s-o cuprindă.
— Bine, nu-i nevoie să-l luăm azi. Dar am putea rămâne aici să
ne antrenăm pentru luna de miere.
Întâlni perna în tentativa lui de a o săruta.
— Bine, bine, dacă n-ai niciun gând de dragoste nebună şi
sălbatică, mormăi el, cred c-aş putea să mă duc şi la pescuit.

Epilog

Rostogolindu-se într-o parte, Pat se întinse în tot patul şi-şi dădu


seama că era singură. Cu ochii împăienjeniţi de somn, cercetă camera

195
în căutarea lui Brian.
Se întinse fără putere, gemând din nou şi încercând să-şi adune
puterile, ca să se dea jos din pat; se simţea epuizată, de-a dreptul.
Cum de Brian mai avea putere să se mişte şi să se mai scoale şi din
pat, după o noapte atât de lungă de dragoste?
Îşi acoperi căscatul cu dosul palmei, ştiind prea bine că astea-s
efectele amorului; mai mult decât luxuriant, şi ale drumului foarte
lung către casă, de la Naţionale, cu toţi copiii în maşina cea nouă.
Dându-se jos, îşi puse capotul şi porni cu paşi mărunţi spre
dormitorul micuţ din cealaltă aripă a casei. Leslie şi Scott îşi aveau
camerele la etaj, iar gemenii, acum studenţi în primul an la
Universitatea Statului Tennessee, din Cattanooga, ceruseră acum
câteva luni să stea în apartamentul din hangarul de bărci.
— S-a întâmplat ceva? Şopti ea, îngenunchind lângă balansoarul
pe care-l făcuse Brian.
— Nu, nimic, şopti el, la rândul lui, îndreptând spre ea un zâmbet
furiş, în lumina difuză care venea de la fereastră. De fapt, aş putea
chiar spune că totul e minunat.
Odihnindu-şi capul pe un genunchi al lui, Pat gustă din senzaţia
aceea de deplină mulţumire, pe care i-o dădea gândul că el e acolo, cu
ea. Momente, cum era acesta, răscumpărau toate nopţile când nu
puteau fi împreună.
Tăcu câteva clipe, înainte de a-l întreba.
— Ei, cum te simţi, domnule Triplu Campion?
Urmă o scurtă tăcere, cât el se gândi la întrebare:

196
— Minunat, dar mă încântă şi mai mult faptul că sunt acasă.
Brian oftă, întrebându-se cum de toată oboseala, acumulată în
ultimele zile, se dizolvase imediat ce trecuse pragul acestei case. Nu
înceta niciodată să se mire: putea sosi epuizat dintr-un turneu, obosit
de drum, şi doar trăgea maşina pe alee, păşea pe uşa din faţă că se şi
simţea regenerat de femeia aceasta. Şi de familia lui.
— Când pleci în Kentucky?
Ştia deja că Pat trebuie să plece, la sfârşitul săptămânii, dar de
multe ori se-ntâmplase să-şi amâne plecarea, până în ultimul moment.
Cu siguranţă că aici semănau: erau amândoi foarte puţin amatori să
plece de-acasă în zilele acestea.
Brian zâmbi: semănau ei în multe alte privinţe, şi-n curând vor
apărea şi altele. Scriau amândoi o carte despre pescuit. Surâsul lui se
lărgi: nu va trece mult şi partizanii lui Pat Langston urmau să-şi dea
seama că soţul ei o seconda în realizarea acestui proiect.
Gândindu-se la aceeaşi întrebare, Pat zâmbi şi ea.
În viitor, va călători mai puţin şi-şi va concentra eforturile mai
ales pentru scrierea unei cărţi de beletristică. Urma, apoi, să
colaboreze mai strâns şi cu Marilyn, s-o ajute la dezvoltarea noii
companii de echipament care-şi făcea drum, cu regularitate, printre
câştigători.
— Mă gândisem să plec vineri după-amiază, zise ea tărăgănat,
dar, dacă mă scol foarte devreme, pot pleca şi sâmbătă dimineaţa.
Urma să fie plecată pentru trei zile, trei zile lungi şi singuratice.
Timpul pe care-l petrecea departe de casă era suportabil doar

197
pentru că se simţea atât de iubită, fericită şi în siguranţă, şi pentru că
ştia că Brian rămânea să facă totul în lipsa ei. În ultimele
douăsprezece luni dovedise cu prisosinţă că e total demn de încredere.
Nu numai că-şi atinsese ţelul pe care şi-l propusese în profesiunea lui,
dar strunise şi apele înşelătoare ale noii lui situaţii de tată, cu o
îndemânare demnă de toată admiraţia. Deşi navigaţia aceasta nu
fusese atât de lipsită de peripeţii, nu fusese, totuşi, nici aşa de
furtunoasă cum se temuse Pat.
— Ţie nu-ţi place să te scoli devreme, îi aminti Brian, aruncând-o
cu gândurile înapoi, spre călătoria ei apropiată.
Pat chicoti:
— Dar îmi place şi mai puţin să dorm fără tine.
Trecându-i mâna prin păr, Brian încuviinţă:
— Nici mie nu-mi place să dorm fără tine.
Şi, deodată, i se umplură ochii de lacrimi.
— Mulţumesc! Şopti el.
— Pentru ce-mi mai mulţumeşti acum, Brian Culler?
— Că eşti tu însăţi. Că eşti aici. Că mă iubeşti.
Prinzându-i bărbia între degete, o lăsă să-i vadă emoţia din ochi.
— Şi pentru darul acesta minunat şi nepreţuit.
Îşi desprinse mâna de pe faţa ei şi-o puse pe spinarea fiului lui,
dându-l uşurel jos de pe umăr şi adăpostindu-l în braţe, cercetându-i
chipul micuţ cu o minunare sinceră. Din toate lucrurile pe care Pat le
adusese în viaţa lui, acesta era cel mai bun.
Privind copilul, Brian clătină din cap satisfăcut, amintindu-şi

198
cuvintele ei din noaptea de după oficierea căsătoriei lui cu Pat.
„Când hotărăsc să fac ceva, atunci o fac, spusese ea, iar spiriduşul
din ochii ei căpătase viaţă din nou. Am hotărât că vreau să am copii
cu tine şi, fiindcă, oricum, nu întineresc, propun să începem cât se
poate de curând".
Dregându-şi glasul, Brian făcu un efort să-şi învingă emoţia, care
ameninţa să-l cotropească, şi vorbi:
— Toată lumea e curioasă ce-o să mai facem la Naţionalele
următoare. Acum suntem atracţia principală, după ce ne-am căsătorit
acolo anul trecut şi le-am prezentat copilul anul acesta. Ai vreo idee?
Şi zâmbi în felul acela anume care lui Pat îi înfierbânta
întotdeauna sângele, iar ea se ridică şi-l sărută uşor pe buze.
— Dac-ai să vrei numai să pui bucuria aceea înfăşată înapoi, în
leagănul ei, şopti ea, aplecându-se să sărute chipul adormit al
copilului, atunci o să putem merge în camera noastră să punem în
aplicare ideea mea. Eu sunt de părere că individul ăsta mititel ar avea
nevoie de-o soră, tu nu?
Brian se ridică şi-şi legănă fiul, ţinându-l la pieptul lui câteva
clipe, înainte să-i facă culcuş înapoi în leagăn. Nu prea doritor să
plece de lângă minunea pe care i-o dăruise Pat, îi zâmbi „micului
Brian", cum fusese numit copilul de către Bo.
— Bri-an! Îl strigă Pat, sprijinindu-se de tocul uşii, în aşteptare.
— O soră, care vasăzică?! Întrebă el, chicotind la gândul acesta.
Şi înainte ca Pat să mai poată spune ceva, o şi luă în braţe,
căutându-i gura şi demonstrându-şi astfel entuziasmul pentru noul ei

199
proiect.

SFÂRŞIT

200