Zeii Romei antice

Mitologia greacă este una dintre cele mai bogate din lume, plăsmuind zeități nenumărate,
eroi cu calități extraordinare, monștri înfiorători și multe alte creaturi fantastice (nimfe, naiade,
driade, centauri, ciclopi, giganți). Dintre toți aceștia, cea mai mare importantă au avut-o însă
cei 14 zei olimpieni. Poseidon, Hera, Demetra și Hestia (dar și Hades, stăpânul Infernului și
al bogățiilor subsolului, care însă nu locuia în Olimp) erau fiii lui Cronos (cel mai tânăr dintre
titani și stăpânul timpului) și ai Rheei, salvați de cel mai mic frate al lor, Zeus, din pântecele
tatălui care îi înghițise. După un aprig război cu titanii, pe care îi înving până la urmă, ei devin
noii stăpâni ai lumii. Li se alăturau încă nouă divinități principale și mulți alti zei minori.
După cucerirea Greciei, romanii au asimilat aceste zeități, pe care le-au redenumit, și
cărora le-au păstrat în mare parte calitățile fundamentale, deși le-au atribuit și altele noi.
La începuturile istoriei religiei romane, zeii erau socotiți niște puteri mistice, erau adorate
divinăți tainice, al căror nume nu se rostea. După învățatul roman Marcus Terentius Varro,
numai după ce romanii au avut contact cu civilizația Greciei antice în sec VI î.Hr. ,ei au început
să-și reprezinte zeii sub formă umană. În ultimele trei secole înaintea lui Hristos scriitori ca
Virgil și Ovidiu au gravat numele și funcțiile zeilor romani în librăriile grecești și în tradiția
artistică, astfel creând o mitologie hibridă, greco-romană care a inspirat poeții și pictorii din
antichitate și până azi. Romanii dedicau zeilor plante sacre (stejarul și laurul), păsări
sfinte (vulturul și ciocănitoarea) și animale sfinte (lupul, și, mai ales, lupoaica, vulpea și
scroafa prolifică cu 30 de purcei). Spre deosebire de religia greacă unde zeii domnesc, statuile
romane îi prezintă pe zeii romani ca fiind mult mai binevoitori față de adorația credincioșilor.
Romanii le datorau acestor zeități belșugul, puterea, norocul, vitejia, tandrețea, puritatea,
castitatea familiei, căldura căminului, siguranța și liniștea patriei, lumina zilei, odihna,
înțelepciunea și mai cu seamă dreptatea.
 JUPITER

În mitologia romană este stăpânul zeilor și al oamenilor, asimilat cu Zeus din panteonul
grecesc. El era numit Jupiter Optimus Maximus (Jupiter cel mai înalt, cel mai mare),
fiind zeitatea supremă a statului roman, avand în grijă legile și ordinea socială. Ca zeu al cerului,
el locuieşte pe vârful muntelui Olimp, vârf care era socotit a fi în cer, şi tot ca zeu al cerului, el
este stăpânul norilor, al ploii, al zăpezii, al tunetului şi al fulgerului, fiind reprezentat cu un
fulger în mână. Jupiter este o derivație a lui Jove și pater ( tată). Era considerat drept divinitate
supremă, dătătoare de viață și de lumină, care cârmuia deopotrivă cerul și pământul,
dezlănțuind ploile și furtunile. Legate de aceste atribute, Jupiter purta o serie de epitete,
ca: Fulgurator, Fulminator,Tonans etc. Templul său se afla la Roma, pe Capitoliu și, de aici, el
a mai căpătat un epitet - Capitolinus. Ca ocrotitor al romanilor și al Romei în special, Jupiter
era cinstit cu precădere de consulii care intrau în funcție, de generalii care se întorceau
victorioși, de învingătorii în întrecerile sportive, de cei care împărțeau dreptatea etc. El era
venerat și avea câte un templu în toate orașele Imperiului Roman. Jupiter este reprezentat printr-
un bărbat cu barbă, cu o coroană de lauri pe cap și cu un “fulger” în mâini. Statuia lui sculptată
de Fidias pentru templul din Olimp a fost una din cele șapte minuni ale lumii antice.
Are ca simbol, în afară de fulger, sceptrul și vulturul.
Una dintre legendele grecești pe care o consider cea mai plină de semnificație, este aceea în
care Jupiter sau Zeus a creat-o pe Pandora. Se spune că titanul Prometeu a creat oamenii. Zeus
a încercat să-i supună și i-a obligat să îi aducă jertfă. Oamenii l-au păcălit și l-au batjocorit
oferindu-i doar oase și grăsime de taur. Drept pedeapsă, a izbucnit o iarnă năprasnică. Într-o
noapte, Prometeu fură focul din vatra zeului Hefaistos pentru a-l duce oamenilor pe pământ.
Când Zeus a aflat că titanul Prometeu îi furase focul, a hotărât să-l pedepsească greu pe creatorul
oamenilor. L-a chemat pe fierar, pe Hefaistos, și i-a poruncit să facă din apă și țărână o fată,
ființă muritoare, dar cu chip de zeiță. Zeus o numește Pandora, apoi îi dăruiește o cutie de aramă
și îi spune să o încredințeze bărbatului cu care se va căsători. Zeița Afrodita îi dă fetei puterea
de a sădi iubirea în inima bărbaților. Apoi, zeul Hermes o conduce pe pământ. Eros, zeul
dragostei, îl țintește pe Epimeteu, fratele lui Prometeu, în inimă. Epimeteu, amețit de dragoste,
o zărește pe Pandora și o cere de soție. Fratele lui Prometeu deschide cutia dăruită de proaspăta
sa soție și răspândește astfel pe pământ mii de boli, rele și nenorociri. Din fericire pentru
oameni, închizând repede cutia blestemată, rămâne înăuntru drept consolare eternă, speranța.
 IUNONA

Iuno (sau Iunona) este echivalentul roman al zeiței grecești Hera. Ea este sora mai
mică și soția lui Jupiter, patroană a căsătoriei și a maternității, personificare feminină
a cerului, dar și a pământului, și protectoare a ogoarelor. Era reprezentată ca prototipul
unei frumuseți robuste.
Este numită fie „Lucina”, datorită faptului că ajuta femeile la nașteri, fie „Juga”,
pentru că patrona căsătoriile.
Este și „patroana protectoare” a orașului Roma, fiind venerată pe Capitoliu. În templul
său de acolo, gâștele, păsări sacre ale acesteia, erau ținute la loc de cinste. Sărbătorile
de pe 1 martie îi erau închinate și purtau numele de Matronalia (lat. femeie) , amintind
de rolul salvator pentru cetate al femeilor sabine răpite odinioară, care s-au aruncat în
încăierare între părinții și noii lor soți, împiedicându-i să se măcelărească reciproc.
Altă legendă povestește că, atunci când cetățenii romani au fost surprinși de atacul
neașteptat al galilor, gâștele au dat alarma, înștiințând-o pe Iunona. Aceasta primește
astfel supranumele de „Moneta” („cea care dă alarma”, „cea care alertează”, cea care
sfătuiește”), pentru că a reușit în acest mod inedit să salveze Roma. De aceea era
considerată zeița care avertizează și sfătuiește, totodată fiind considerată și ca
protectoare a femeilor și paznica finanțelor. Pentru că în templul zeiței de pe
Capitoliu se băteau monedele romane, baterea de monede și monedele erau denumite
„moneta”.
De asemenea, denumirea lunii iunie provine de la numele acestei zeițe. Are ca simbol
păunul și rodia.
 NEPTUN

Neptun era zeul mării, identificat cu Poseidon din mitologia greacă.

Era și el fiul lui Saturnus și al Rheei, fratele lui Jupiter (Zeus, în mitologia greacă) și
al lui Pluto (Hades, în mitologia greacă), unul dintre zeii majori. Ca și ceilalti frați ai
săi, când s-a născut, a fost înghițit de către tatăl său, care se temea că în viitor va fi
detronat de unul dintre fiii lui, și apoi dat afară, printr-un subterfugiu al soției sale.
Când s-a făcut împărțirea Universului, lui Jupiter i-a revenit Cerul, lui Pluton, lumea
subpământeană, iar lui Neptun, împărăția apelor. El sălășluia pe fundul mării
împreună cu soția sa, Amphitrita, alături de care, uneori, urmat de un întreg cortegiu
marin și purtat de un car tras de cai înaripați, spinteca valurile. Era responsabil de
producerea cutremurelor, a furtunilor de pe mare și a erupțiilor vulcanice, dar și
protector al marinarilor, al pescarilor și tuturor acelora ce doreau să cunoască marea.
Era reprezentat ca un bărbat voinic, cu barbă, coroană și ținând în mână semnul său
distinctiv: tridentul. Ca simbol al său se întâlnește și calul.
Neptun putea stârni furtunile sau făcea ca apele mării să devina liniștite, scotea
insule la iveala sau le cufunda pe altele, lovindu-le cu tridentul, făcea să izvorască
râuri sau să se închege lacuri. Odată el a încercat împreună cu Iuno și cu Minerva
să-l detroneze pe Jupiter, dar încercarea a dat greș. De atunci Neptun a fost mereu
alături de preaputernicul său frate care cârmuia destinele lumii.
 PLUTO

Pluton este zeul roman echivalent cu Hades la greci, fiind zeul lumii de dincolo.
Era și el fiul lui Saturnus și al Rheei, fratele lui Jupiter (Zeus, în mitologia greacă) și al lui
Neptun (Poseidon, în mitologia greacă), unul dintre zeii majori. La origine, el se numea Plutus
și era considerat drept zeul bogățiilor, al aurului și al altor minereuri. Deoarece acestea trebuiau
scoase de sub pământ, Pluton a fost recunoscut drept zeul lumii subterane fizice, și după aceea
și al lumii spirituale, el fiind asociat cu moartea. Păzea, alături de Cerber, dulăul cu trei capete,
porțile infernului pentru a nu ieși în lumea de sus sufletele celor morți. El nu îngăduia nimănui,
odată ajuns acolo, să mai vadă lumina zilei. Când Hercules a trecut hotarele Infernului s-a lovit
de împotrivirea lui Pluto, pe care l-a rănit cu o săgeată, silindu-l să se refugieze în Olimp.
Numele lui era evitat de cei vechi, care se fereau să-l pronunțe, socotindu-l aducător de
nenorociri. De cele mai adeseori el era invocat sub numele de Pluton („Zeul cel bogat”), aluzie
la bogățiile nemăsurate care se ascundeau în măruntaiele pămîntului.
Tema centrală a mitologiei sale se învârte în jurul răpirii Persefonei pentru-i deveni soție și
regină peste lumea subterană.
 VESTA

Vesta era o veche divinitate romană, considerată drept protectoare a focului din
cămin și a căminului în general, identificată cu zeița Hestia din mitologia greacă. Ea
era prima fiică a lui Saturn, sora lui Jupiter, a lui Neptun și a lui Pluto. Este înfățișată
întotdeuna ca purtând o rochie lungă, capul fiind acoperit de un voal. A fost singura
zeiță care nu a părăsit Olimpul și nici nu s-a implicat în intrigile și războaiele din
Olimp, sau dintre olimpieni și muritori. Era foarte apreciată pentru bunătatea
și frumusețea ei, fiind des curtată de zeii Olimpului. Tot ce se știe despre ea este că
i-a refuzat pe Neptun, pe Jupiter și, mai târziu, pe Apollo și a cerut fratelui său dreptul
de a rămâne fecioară pentru totdeauna. Simboliza puritatea focului din vetre, a
focului care ardea jertfele muritorilor. De altfel, asupra zeiței Vesta nu au avut efect
nici săgețile lui Eros și nici vrăjile de dragoste ale Afroditei. Ea a preferat să rămână
singură și să ajute oamenii. Romanii i-au închinat un templu pe colina Palatinului
din Roma, unde slujeau preotese numite vestale. Acestea aveau grijă de focul sacru,
simbol al vieții cetății, dar și al zeiței. Acest foc sacru era înnoit la fiecare 1 martie
și a ars încontinuu în Roma antică până la 1 martie 391 d.Hr., când
împăratul Teodosiu I a interzis slujbele păgâne în public.
Numeroși istorici și arheologi nu numai români, consideră că, inițial, zeița Hestia
aparţine străbunilor noştri geto-daci şi nu grecilor sau romanilor, fapt probat de cele
mai vechi urme de civilizaţie din lume, descoperite în România, la Cotu Miculinţi,
în judeţul Botoşani; printre altele, fiind descoperite şi cele mai vechi locuinţe din
lume (bordeie) datînd de acum 20.000 de ani, avînd în centru vatra străbună. Primul
scriitor antic care aminteşte de Hestia este Herodot (425 d.Hr). El spune că sciţii se
închinau “înainte de toate, la Hestia apoi la Zeus şi la Geea”.
 CERES

Ceres este zeița romană a recoltei și grâului.

Ceres provine din sincretismul dintre o veche divinitate italică agrară și zeița greacă
Demeter. În mitologia greacă, era sora lui Jupiter, a lui Neptun și a lui Pluto. În epoca
imperială patronează simbolic pâinea albă. După izvoarele latine, sabinii
numeau ceres pâinea și grânele. Romanii o serbau în festivalurile Ludi Cereris sau
Cerealia, între 12-19 aprilie, venerând-o drept creatoarea recoltelor; în acest sens,
era invocată de Frații Arvali, fiind cea care-i învață pe oameni detaliile tehnice ale
agriculturii: semănatul, secerișul etc. Astfel devine zeița întregii lumi vegetale, dar și
divinitatea htonică a morților. La ceremoniile consacrate zeiței, femeile nu puteau
asista decât dacă erau curate. Mai târziu, Ceres face parte dintr-o triadă a plebei,
împreună cu Liber Pater și Libera.
Zeiță a recoltei, a agriculturii și a fertilității, i-a dăruit lui Zeus o fiică, pe Persefona,
răpită de Pluto și dusă în Infern. Pentru că mama ei, din disperare, lasă ogoarele în
paragină, stăpânul zeilor a hotărât mai apoi ca Persefona să stea nouă luni cu mama
sa și trei cu soțul ei în Infern, restabilind astfel, prosperitatea pământului. Este
reprezentată printr-o femeie mai în vârstă (pe un tron sau în picioare) cu un sceptru.
Simbolurile acestei zeițe erau snopul de grâu și secera.
 MINERVA

Zeița Minerva a fost considerată una dintre cele mai importante divinități ale lumii
antice greco-romane. Ea ocupa locul al treilea, după Iupiter și Iuno în lista divinităților
de frunte, omagiate la Roma (așa-numiții dii consentes), care formează „triada
capitolina“. Ea ocrotește meșteșugurile, știința agricolă, fiind inventatoarea
construcțiilor navale, a strategiei militare , patronând, totodată, înțelepciunea și
abilitatea minții.Tot romanii au onorat-o prin organizarea a două cicluri de sărbători
vesele: Quinquatrus maiores (19-23 martie), cu participarea artizanilor (artificies) din
diferite meserii și arte (medici, poeți, pictori, sculptori, pedagogi ș.a.) și Quinquatrus
minores (13 iunie) pentru flautiști.
Originile cultului acestei divinități se pierd în negura timpului. Recompusă
„sintetic“ din Menrva, zeița principală a triadei etrusce , ea va avea un mare rol în
viața religioasă a Greciei antice, unde era denumită Pallas-Athena. A fost considerată
fiica lui Zeus și a lui Metis. Fiindcă i se prezisese că avea să fie detronat de vlăstarul
pe care îl va naște Metis, Zeus o înghite când aceasta era însărcinată. Provocindu-i
dureri cumplite de cap, marele zeu îl roagă pe Hefaistos, zeul făurar, să-i spargă țeasta,
moment în care apare pe lume Athena, slobozind un răcnet războinic. Zeiță războinică,
moștenește de la tatăl ei puterea, iar de la mama ei, înțelepciunea. Este reprezentată în
artă înveșmântată în tunică lungă, mantie, coif și armură, ca arme caracteristice având
lancea și scutul (pe care se zugrăvea chipul hidos al monstrului mitic Medusa, ce
transforma în stană de piatră pe oricine cuteza să-l privească).
Simbolurile ei erau bufnița și măslinul.
 MARTE

Marte provine dintr-o fuziune a zeului agrar și războinic Mavors, dintr-un vechi
cult umbric, cu zeul etrusc Maris și cu zeul grec al războaielor, Ares. Până la
cristalizarea acestui sincretism caracteristic mitologiei romane, Mavors era invocat
ca protector al muncilor câmpului și chiar mai târziu, când se consolidează cultul lui
Marte, noua divinitate e venerată mai ales tot ca ocrotitoare a activităților agricole,
personificând totodată renașterea periodică a naturii. Problemele de delimitare a
terenurilor agricole și de apărare a gospodăriilor și a recoltelor contra incursiunilor
de prădăciune îl învestesc pe același zeu cu atributul nou al patronării războiului, dar
inițial aceste atribute se înrudeau strâns. Printre vechile epitete ale zeului, două erau
caracteristice: Rusticus și Silvanus. Când Marte devine, în epoca imperială, un zeu
mai complex și în primul rând simbolul forței militare romane, începe să fie
considerat fiul cuplului Jupiter-Iuno. Numit Mars Ultor (Marte pedepsitorul)
și Marspiter (Mars pater, tatăl), e inclus în triada protectoare a Romei, împreună cu
Jupiter și Quirinus. Vechile legende romane îi atribuie paternitatea lui Romulus și a
lui Remus, legitimând astfel tendințele expansioniste ale romanilor. În mitologia
greacă, a avut un fiu, Eros, zeul iubirii, cu frumoasa Afrodita.
Denumirea zilei de marți este în onoarea sa.

Simbolurile sale erau casca și armele.

 VULCAN

Vulcan a fost o veche divinitate romană, identificată de timpuriu

cu Hefaistos din mitologia greacă. Vulcan, fiul lui Jupiter și al Iunonei, era considerat
zeul focului. Vulcan era șchiop iar infirmitatea sa se datora fie faptului că fusese
aruncat de Jupiter din înaltul cerului, fiindcă în cursul unei dispute dintre părintele
zeilor și Iuno, el luase apărarea mamei sale, fie faptului că se născuse infirm și,
rușinată, Iuno îl aruncase în mare, de unde a fost luat și crescut de Tethys. Reședința
sa de predilecție a rămas însă vulcanul Etna din Sicilia. Acolo, în atelierele fierăriei
lui divine, ucenicii săi - ciclopii - prelucrau fierul și celelalte metale. Din mâinile
dibace ale zeului făurar au ieșit tot felul de obiecte minunate: un tron de aur
dăruit Iunonei, armele lui Ahile, lucrate la rugămintea lui Tethys, trăsnetele
lui Jupiter, faimosul colier al Harmoniei etc. Vulcan a fost cel care a ajutat la
nașterea Minervei, înlesnind ca zeița să iasă din capul divinului ei tată. Zeul Vulcan
a fost cel care a modelat, din țărână, trupul Pandorei. Vulcan a fost cel care l-a țintuit
și pe Prometeu de muntele Caucasus, ca pedeapsă pentru că a dăruit oamenilor focul.
Deși înzestrat cu un fizic urât, Vulcan era apreciat pentru îndemânarea lui. În
mitologia greacă era considerat soțul lui Venus.

Simbolul său este ciocanul cu nicovala.

 MERCUR

Mercurius (sau Mercur) este un zeu în mitologia romană. Corespondentul său

din mitologia greacă este Hermes (ambii mesageri/soli ai zeilor). Considerat fiu al lui
Jupiter și al nimfei Maia, era protectorul comerțului, al acțiunilor îndrăznețe și chiar
al hoților. A inventat lira, flautul, măsurile, greutățile și sportul. În acelaşi timp, el
conducea sufletele morţilor spre lăcaşul lui Hades. Concomitent, sub numele de
Hermes Trismegistus, este un zeu sapienţial, cunoscător al secretelor divine, specialist
în divinaţie, educator al preoţilor, ocrotitor al scrisului, descoperitor al măslinului
asimilat zeului egiptean Thot. Datorită acestor multiple atribute, Hermes apare în cele
mai multe mituri dintre toţi zeii greci. Legendele Olimpului spun că, imediat după ce
s-a născut într-o peşteră din Arcadia, a fugit din scutece şi a furat cirezile fratelui său
vitreg, Apollo. Ascuns în grota sa natală, a făcut o liră dintr-o carapace de broască
ţestoasă, cu al cărei cântec a reuşit să potolească mânia lui Apollo. Acesta nu a mai
vrut vitele înapoi, ci a cerut doar lira, iar mai târziu i-a dăruit lui Hermes şi caduceul.
Primul său templu la Roma (pe colina Aventin) a fost clădit în anul 495 î.C.
În Imperiul Roman Mercur era în provinciile celților și germanilor un zeu adorat,
probabil prin identificarea lui cu un zeu autohton cu un nume asemănător, dovadă
fiind diferitele nume acordate zeului. După numele Mercur a fost denumită ziua a treia
a săptămânii ,miercuri.
Simbolurile sale erau sandalele înaripate și caduceul (nuia magică, simbol al păcii și
al comerțului).
 APOLLO

Apollo era fiul lui Jupiter, născut la Delos, în Grecia. Mama sa, Leto, a fost
urmărită de răzbunarea Iunonei și și-a putut naște gemenii (Apollo și Diana) doar pe
această insulă care, spune legenda, nu era ancorată de fundul mării. Grecii îl
considerau zeu al Binelui și al Frumuseții, cel ce face pe oameni să se supună legilor,
aducător de fericire. Zeul era înfățișat ca un tânăr frumos și înalt, cu o statură zveltă
și impunătoare. Era reprezentat, uneori, cântând la liră. Atributele lui erau multiple:
inițial, Apollo era considerat ca o divinitate temută, răzbunătoare, care, justificat sau
nu, răspândea molimi sau pedepsea cu săgeți aducătoare de moarte pe oricine îi stătea
împotrivă. Era socotit totodată zeu vindecător, priceput în arta lecuirii, și tatăl
lui Asclepios, zeul medicinei. Avea darul profeției, de care erau legate numeroasele
lui oracole. Dintre acestea, cel mai vestit era cel de la Delphi. Mai târziu, el a devenit
zeul muzicii, al poeziei și al artelor frumoase. Era înfățișat, în această calitate,
înconjurat de muze, pe muntele Parnassus. Apollo era zeul invocat în călătorii de cei
care navigau pe mare, care proteja orașele și noile construcții. În sfârșit, Apollo era
considerat ca zeu al luminii (de aici și epitetul de Phoebus) și era identificat adesea
cu însuși Soarele.
Având, așa cum s-a arătat, un rol preponderent în mitologia greacă, Apollo a fost
împrumutat de timpuriu și de alte neamuri. Era, de pildă, onorat de vechii etrusci și
mai târziu a fost adoptat și de romani. Acesta a fost adorat după ce, în bătălia de la
Actium, l-ar fi ajutat pe viitorul împărat Octavian Augustus să câștige. De aceea, în
cinstea lui s-au instituit la Roma Ludi Apollonares, aducându-i-se onoruri deosebite.

Simbolurile sale erau arcul și lira.

 DIANA

Sora geamănă a lui Apollo era zeița Diana, Artemis la greci, divinitate a luminii
selenare, dar și a castității și a fidelității conjugale, iar ca zeitate terestră, a vânătorii
și a pădurilor. Numele acesteia derivă, posibil, din Diviana (cea strălucitoare).
La început a avut aceleași caracteristici cu fratele ei: era o divinitate răzbunătoare,
care semăna molimi și moarte printre muritori. Diana își secondează fratele în
numeroase acțiuni: îl însoțește în exil atunci când Apollo ispășește
omorâreaPythonului, este alături de el în războiul troian, participă împreună cu el la
uciderea copiilor Niobei etc. Când Apollo ajunge să fie identificat
cu Helios (Soarele), Diana este identificată cu Selene (Luna), fiind venerată mai întâi
pe muntele Tifata, din apropirea orașului Capua și în pădurile sacre, în special în
pădurea Diana Nemorensis, pe malurile lacului Nemi din apropierea Romei. Preotul
ei trăia în Aricia și se spunea că orice bărbat ce îl poate doborî cu un arc făcut dintr-
o ramură din pădure, putea deveni, la rândul său preot al zeiței. Puțin mai târziu
romanii i-au dedicat un templu pe dealul Aventine, unde se închinau în special cei
din clasele inferioare, plebeii și sclavii. Patroană a sclavilor, aceștia puteau cere azil
în templul ei. Festivalul zeiței avea loc în Idele din august (13 august), data la care
regele Tilius Servius, născut ca sclav, i-a dedicat templul de pe Aventine.
Mai târziu, Diana capătă calități de zeitate binefăcătoare: ea era, de pildă, considerată
protectoare a câmpurilor, a animalelor și a vindecărilor miraculoase. În calitatea sa
de zeiță a vânătorii, era înfățișată ca o fecioară sălbatică, singuratică și care cutreiera
pădurile însoțită de o haită de câini, dăruiți de Pan, ucigând animalele cu arcul și cu
săgețile ei făurite de Vulcanus. Insensibilă la dragoste, îi pedepsea pe toți cei care
încercau să se apropie de ea, iar dacă la rândul său încerca să se apropie de vreun
muritor, dragostea ei era rece și stranie.
Templul ei din Efes a fost una din cele șapte minuni ale lumii.

Simbolurile ei erau arcul, dar și căprioara.

 VENUS

Venus este numele roman al zeiței grecești Afrodita, zeița dragostei, a frumuseții și
a fertilității. Inițial o veche divinitate de origine latină, protectoare a vegetației și a fertilității,
ea a fost identificată apoi cu Afrodita din mitologia greacă. Homer o considera fiica lui Zeus și
a Dionei, însă o altă legendă pretinde că zeița s-a născut din spuma mării, în locul în care
curseseră câteva picături din sângele lui Uranus, când acesta fusese lovit de Cronos. Cu numele
de Anadiomene (cea ieșită din mare) este și zeitate marină, protectoarea marnarilor și a
porturilor. Era consoarta lui Vulcan, însă l-a înșelat pe acesta de multe ori, fie cu Marte (cu care
l-a avut pe Eros), fie cu Mercur și cu Bacchus. Era considerată strămoașa romanilor, datorită
întemeietorului legendar, Aeneas, a cărei mamă era și pe care l-a ajutat să supraviețuiască
masacrului Troiei, permițându-i astfel să ajungă pe țărmurile Italiei. A jucat, de asemenea, un
rol important în multe mituri și festivități romane.
Totodată, miturile romane o amintesc pe Venus Libitina, adică zeița-patroană a funeraliilor și
a antreprenorilor de pompe funebre. Pe colina Esquiline, una dintre cele şapte coline pe care a
fost ridicată Roma, într-o peșteră, există un templu, datând de prin anul 300 î.Ch., dedicat
acestei divinități. Asocierea între Venus – zeița iubirii și a frumuseții – și sfârșitul vieții
omenești, pare neobișnuită, dar nu este întâmplătoare, având în vedere efemeritatea ființei
umane, cu tot ce are ea mai frumos.

Simbolul lui Venus era porumbița.

 BACCHUS

Bacchus, zeul strugurilor, al vinului și implicit al veseliei, a fost unul dintre cei mai
populari zei ai vechilor romani. Corespondentul său în mitologia greacă este Dionysos. Acesta
era fiul lui Zeus cu muritoarea Semele, fiica regelui teban Cadmus și a Harmoniei.
Cultul său era originar probabil din Tracia sau din Lydia, dar se răspândise în întreaga lume
veche. Zeul cu numele frigian de Sabazios, dat de greci fiului zeiței trace Bendis, era venerat
la traci ca "Eliberatorul" de anotimpul rece. Cu armatele lui Alexandru Macedon cultul acestui
zeu a ajuns și în India. Numele de Bacchus, sub care era cunoscut la romani, este de origine
lydiană. Romanii l-au numit pe Dionysos și Liber, probabil în conformitate cu originea sa
tracică. Ca eliberator al vieții odată cu venirea primăverii, Dionis era sărbătorit alături
de Demetra în misterele din Eleusis, ceea ce a dus în epoca romană la comemorarea nunții lui
Liber cu Libera, aceasta fiind reprezentată de Persefona, cea eliberată primăvara din lumea
umbrelor.
Imaginea lui culturală era însoțită de preotesele bacante (Bacchantes) la sărbătorile
Bacchanalia, desfășurate toamna, la culesul viilor. Bacantele - îmbrăcate în piei de cerb,
purtând torțe aprinse și agitând un thyrs - în timpul orgiilor scoteau strigătul evoe!, fiind
poreclite evantes (cele care răcnesc). Bacanaliile au fost interzise de Senat în 186 î.Hr.
Mircea Eliade îl identifică pe zeu cu "Străinul din noi înșine, temutele forțe antisociale pe care
le dezlănțuie patima divină".

Este reprezentat ca un bărbat nud cu o coroană din frunze de struguri.

Bibliografie

1. Ovidiu Drâmba Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed.Humanitas, Bucureşti 2000;

2. Emilian Vasilescu Istoria religiilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998;
3. Pr. prof. I.G.Coman, Titanul Prometeu, vol 1, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1935;
4. Victor Kernbach, Dicționar de mitologie, Ed. Științifică, București, 1983;
5. Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, Ed. Ion Creangă, București, 1979;
6. Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, Dicționar al religiilor, Ed. Humanitas, București 1996.