Stoicismul este o școală filosofică fondată în Atena de Zenon din Citium (Kition) în jurul anului 300 î.Hr.

,
în perioada elenistică a istoriei antice. Numele derivă de la un portic cu coloane, stoa poikile (gr.: portic
zugrăvit), decorat de pictorul Polygnotos cu aspecte de la distrugerea Troiei, luptele Atenienilor cu
Amazoanele și bătălia de la Marathon. Aici își ținea lecțiile Zenon și aveau loc discuțiile cu discipolii săi.

Zenon din Kition

Stoicismul este un curent filozofic care s-a dezvoltat ca o reacție împotriva epicurismului, având originea
în filosofia cinică fondată de Antisthene, un discipol al lui Socrate. Învățătura centrală a stoicismului este
morala derivată din însăși legile naturii sau mai bine zis promovarea rațională, existenta virtuoasă sau
atitudinea bărbătească în raport cu vicisitudinile vieții. Acceptarea acestei evidențe compensează
durerea și nefericirea, împacă binele cu răul, viața cu moartea. O altă trăsătură constă în recomandarea
iubirii față de oricare alte ființe.

Stoa a avut o audiență largă la gânditorii greci și romani, cunoscând o evoluție de mai multe secole, în
trei perioade:

Stoa veche (300-200 a.Chr.): Zenon din Citium, urmat la conducerea școlii de Kleanthes din Assos și apoi
de Chrysippos.

Perioada mijlocie (200-50 a.Chr.): Panaitios din Rodos, Antipatros din Tars, Poseidonios din Apameia -
învățătorul lui Cicero - , Diogene din Babilon. Uneori, în această perioadă este încadrat și Cicero, ale cărui
opere conțin multe învățături stoice; el era însă mai degrabă un eclectic, adept al „Noii Academii”.

Stoa târzie sau „romană” : Seneca, Musonius Rufus, Epictet, Marc Aureliu.