CAPITOLUL I

CONCEPTE ȘI FUNDAMENTE METODOLOGICE

1.1. DEFINIREA CONCEPTELOR DE VALOARE ȘI EVALUARE

Valoarea este un concept frecvent utilizat în toate domeniile de activitate și

semnifică, în sensul cel mai larg, relația dintre un bun deținut ca proprietate și o
persoană sau mai multe care doresc să îl dețină, fie dintr-un interes de natură
materială (obiectiv), fie de natură ideală (subiectiv).
Există bunuri care au valoare intrinsecă (bijuterii, tablouri, etc.) și pot fi
apreciate prin ele însele, și bunuri care nu au nici o valoare în sine, dar posedă o
valoare economică. Pentru aceste bunuri valoarea există doar în mintea celor care le
doresc și vor să le cumpere, nefiind legată de obiectul fizic, material ci de serviciile,
satisfacțiile pe care le poate aduce pentru cumpărătorul care este dispus să plătească
un preț1.
Întreprinderea, nu are o valoare în sine, ci datorită capacității acesteia de a
satisface o nevoie individuală sau socială, valoarea întreprinderii este o valoare
economică care exprimă, în sens subiectiv importanța pe care cumpărătorul o
atribuie contrbuției acesteia la satisfacerea nevoilor sale, iar în sens obiectiv,
exprimă aptitudinea întreprinderii de a satisface aceste nevoi.
Manifestarea valorii depinde de posibilitatea de transfer a bunurilor,
exprimată prin capatcitatea acestora de a fi schimbate pe bani sau echivalent.
Transferabilitatea nu creează valoare, fiind doar condiția de manifestare a valorii.
Atunci când un bun nu este transferabil el nu poate avea valoare de piață dar poate
avea valoare de utilizare.
Dacă prin valoare înțelegem o calitate convențională a unui bun atunci ea
reflectă rezultatul unei judecăți care se bazează pe o apreciere, pe analize,
investigații, calcule, experiențe anterioare sau expertize, cât și pe calitatea și
cantitatea informațiilor deținute la momentul respectiv.
Întreprinderea, ca obiect al evaluării, poate fi privită din două puncte de
vedere:
− din punct de vedere patrimonial ca o sumă de active, adică o sumă de valori
patrimoniale;
− din punct de vedere al capacității de a genera efecte (profit, cash-flow,
dividende), ca o sumă de efecte viitoare.
Spre deosebire de evaluarea de bunuri, evaluarea unei întreprinderi este
mult mai complexă, deoarece întreprinderea nu este doar o mulţime de bunuri

1
Ioniță, I., Evaluarea afacerilor, Editura ASE, București, 2009, p. 20.

9
deţinute în patrimoniu, ci aceasta înseamnă şi o marcă, o poziţie în cadrul
economiei, profesionalitatea oamenilor săi, capacitatea de a produce profit.
Activitatea de evaluare a unei întreprinderi vizează tocmai stabilirea valorii
întreprinderii la un moment dat, fie pe baza avuției reale, fie pe baza potențialului
acesteia de a-și mări bogăția în viitor.
Evaluarea unei întreprinderi poate fi definită ca fiind procesul de estimare a
unui tip de valoare (în mod uzual al valorii de piață), la data evaluării prin utilizarea
unor metode adecvate și recunoscute de evaluare.
Indiferent de modul cum este definită, evaluarea unei întreprinderi are, în
primul rând, un pronunţat caracter economico-financiar, iar în al doilea rând, un
pronunţat caracter subiectiv.
• în primul caz, activitatea de evaluare presupune analiza în detaliu a
documentelor financiar-contabile ale întreprinderii supuse evaluării şi
folosirea instrumentelor specifice în vederea stabilirii valorii de piaţă a
acesteia.
• în al doilea caz, valoarea stabilită de evaluator reprezintă opinia sa
privind condiţiile specifice ale întreprinderii şi ale mediului în care
aceasta îşi desfăşoară activitatea,corelată cu ipotezele şi aprecierile
cuprinse în raportul de evaluare. Aceasta conduce la mai multe mărimi
valorice, mărimi ce sunt avute în vedere în procesul de negociere dintre
partenerii de afaceri.
Practic valoarea unei întreprinderi reflectă rezultatul unei judecăţi care se
bazează pe o apreciere în funcţie de anumite criterii de comparaţie, caracteristici,
calcule sau expertize.

Din punct de vedere conceptual, valoarea este creată şi susţinută de

interacţiunea a patru factori care sunt asociaţi cu un bun. Aceşti factori sunt:
• utilitatea, care reflectă capacitatea unui bun de a satisface o anumită
nevoie sau dorinţă;
• raritatea, care exprimă oferta prevăzută sau anticipată a unui bun
economic raportată la cererea pentru acel bun;
• dorinţa, exprimată prin intensitatea satisfacţiei pe care un bun
economic o produce celui care nu-l posedă, dar care are nevoie de
acesta;
• puterea de cumpărare, exprimă capacitatea unui individ sau grup de
indivizi participanţi pe piaţă, de a cumpăra bunurile oferite prin plată
în bani sau în echivalent.
Interacțiunea dintre acești factori se concretizează în acțiunea legii cererii și
ofertei unde utilitatea pentru care un bun sau serviciu a fost produs, ca şi raritatea
sau disponibilitatea redusă a bunului sau serviciului sunt considerate factori ai

10
ofertei, iar preferinţele consumatorilor şi puterea lor de cumpărare, care reflectă
dorinţa de a avea bunul sau serviciul şi stabilesc accesibilitatea acestora, sunt
consideraţi factori ai cererii.
Factorii care determină modificarea valorii unei întreprinderi sunt diverși și
pot fi grupați în:
• factori externi
• factori interni.
Factorii externi nu depind de activitatea și deciziile de la nivelul
întreprinderii ci de mediul în care aceasta își desfășoară activitatea, afectând în
aceeași măsură toți participanții la activitatea economică. În această grupă se includ:
creșterea economică, rata dobânzii, inflația, cursul de schimb al monedei naționale,
prețurile pieței.
Creșterea economică a economiei naționale sau a ramurii din care face
parte întreprinderea este un reper al performanțelor sale care antrenează efecte în
valoarea acesteia. Dacă creșterea economică a întreprinderii este mai accentuată
decât cea a economiei naționale sau a ramurii, investitorii vor acorda un interes
ridicat în orientarea investițiilor lor iar efectul se va regăsi în creșterea valorii
întreprinderii.
Rata dobânzii, în sensul evaluării, este înțeleasă ca limita minimă a
eficienței utilizării capitalurilor și nivelul care este luat în calculul ratei de
actualizare și capitalizare.
Inflația afectează, pe de o parte, prețurile bunurilor utilizate în activitatea
întreprinderii, iar pe de altă parte, mărimile utilizate în estimarea valorii
întreprinderii. În mod general dacă eficiența utilizării capitalurilor este mai mică
decât rata inflației, efectul se va regăsi în reducerea valorii întreprinderii.
Cursul de schimb al monedei naționale afectează patrimoniul și
rezultatele societății comerciale dacă aceste elemente sau dacă întreprinderea
efectuează tranzacții care sunt exprimate într-o monedă străină.
Prețurile pieței impun corelarea informațiilor furnizate de evidența
contabilă cu prețurile practicate pe piață, atunci când între acestea există diferențe
semnificative.
Factorii interni care influențează valoarea unei întreprinderi depind de
activitatea desfășurată și se regăsesc sub forma patrimoniului, cifrei de afaceri,
profitului, gestiunii interne a agenților economici.
Patrimoniul unei întreprinderi, în sens juridic, este format din totalitatea
drepturilor și obligațiilor cu conținut economic, evaluabile în bani. Concret,
patrimoniul este format din elemente de activ (drepturi de proprietate, drepturi de
creanță și drepturi intelectuale) și din elemente de pasiv (obligații sau datorii).
Modificarea acestor elemente au o influență inversă asupra valorii întreprinderii:

11
creșterea elementelor de activ determină creșterea valorii întreprinderii pe când
ceșterea elementelor de pasiv determină reducerea valorii întreprinderii.
Cifra de afaceri caracterizează poziția deținută de întreprindere pe piață și
capacitatea acesteia de a se adapta cererii în continuă modificare.
Profitul este un factor de influență directă asupra valorii întreprinderii,
modificarea lui influențând modificarea în accelași sens a valorii acesteia.
Gestiunea internă a agenților economici, care vizează în special politicile
de amortizare și politicile de contabilizare (a costurilor și a activelor circulante)
influențează valoarea întreprinderii.

Scopul evaluării este de a furniza informaţii despre valoarea bunului

evaluat, a activelor sau întreprinderilor prin raportarea lor la condiţiile pieţei și
oferirea, pentru cei interesați, a unei baze de date pentru a putea tranzacţiona preţul
la un nivel cât mai apropiat de preţul real.
Spre deosebire de valoare, preţul este o sumă de bani concretă, rezultată în
urma unei tranzacţii, care apare între vânzător şi cumpărător ( preţul este solicitat de
vânzător şi acceptat de cumpărător ).
Preţul plătit pentru bunuri sau servicii poate avea sau nu legătură cu
valoarea care ar putea fi atribuită de evaluatori acelor bunuri sau servicii, nivelul
său fiind influențat atât de criterii obiective cât și de criterii subiective:
- criteriile obiective sunt determinate de metodele de calcul folosite pentru
stabilirea valorii întreprinderii, care folosesc un instrument matematic
adecvat. Caracterul obiectiv rezultă din faptul că valoarea se bazează în cea
mai mare parte pe evenimente cu un caracter verificabil.
- criteriile subiective sunt bazate pe intensitatea dorinţei de a vinde,
respectiv de a cumpăra şi au la bază două categorii de elemente:
• elemente psihologice generate de proprietarul afacerii şi mai ales
de notorietatea afacerii;
• elemente economice care se referă la elemente bazate pe raritate
(posibilitatea de a cumpăra o întreprindere în situaţie de monopol
sau o întreprindere concurentă) respectiv la elemente bazate pe
sinergie (achiziţionarea unei întreprinderi cu o reţea comercială
puternică).
Trebuie precizat faptul că evaluarea nu are ca obiectiv precizarea apriori a
preţului tranzacţiei, cu toate acestea, calitatea unei lucrări de evaluare constă în
acurateţea prin care evaluatorul reuşeşte, prin opinia sa asupra valorii, să se apropie
de preţul tranzacţiei încheiate.
Dacă considerăm că preţul reprezintă expresia bănească a unei valori, a
unui bun, a unei tranzacţii, iar valoarea este o mărime convenţională ce reflectă

12
însuşirile fizice, materiale şi de utilitate ale unui bun, atunci pot fi identificate patru
criterii de diferenţiere a acestor categorii economice1:
- după felul mărimilor:
• preţul este o mărime concretă, tangibilă;
• valoarea este o mărime convenţională.
- după locul de formare:
• preţul este rezultatul negocierii şi se formează pe piaţă ca
rezultat al negocierii dintre vânzător şi cumpărător;
• valoarea este rezultatul activităţii de evaluare formată de
evaluator, care foloseşte suport electronic sau notarial.
- ca număr:
• preţul este rezultatul tranzacţiei şi este unic;
• valoarea, ca urmare a metodelor folosite, este multiplă.
- după relaţia dintre cele trei părţi ( evaluator, vânzător, cumpărător):
• preţul este o mărime obiectivă în raport cu evaluatorul şi
subiectivă în raport cu părţile negociatoare;
• valoarea este o mărime independentă în raport cu părţile
negociatoare şi subiectivă în raport cu evaluatorul.

Expresia “valoarea întreprinderii” este ambiguă și pentru a nu genera

interpretări și calcule greșite sunt necesare câteva precizări:
a) întreprinderea este o entitate patrimonială caracterizată prin:
− existența unui număr de salariați;
− deținerea unor active imobilizate și curente;
− realizarea unei cifre de afaceri din vânzarea de mărfuri, produse sau din
prestarea de servicii, în scopul obținerii de profit;
b) în teoria și practica evaluării se pot calcula două valori distincte ale
întreprinderii:
− valoarea capitalului acționarilor (VCA);
− valoarea capitalului investit (VCI).
Valoarea capitalului acționarilor exprimă valoarea capitalurilor proprii și
poate fi estimată fie luând în considerare capitalul propriu în integralitatea lui, fie pe
fracțiuni ale acestuia, numite în mod uzual, participații majoritare (cu putere de
control) sau minoritare (fără putere de control).
Valoarea capitalului investit este egală cu suma dintre valoarea capitalului
acționarilor și valoarea creditelor cu termen de scadență mai mare de un an.
Conceptul de valoare a capitalului investit mai este înțeles și ca sumă dintre
valoarea capitalului acționarilor și valoarea creditelor totale deoarece:

1
Toma Marin, Iniţiere în evaluarea întreprinderilor, Editura CECCAR, Bucureşti, 2005;

13
 − este dificil să separi dobânzile aferente creditelor pe termen lung de
dobânzile aferente creditelor pe termen scurt, ca urmare a lipsei unor
conturi analitice separate pentru evidența acestora;
− multe întreprinderi tratează creditele pe termen scurt ca fiind credite pe
termen lung (linii de credite).
Precizarea, încă de la începutul evaluării, a scopului evaluării, în sensul
estimării valorii capitalului acționarilor (integral, participații majoritare sau
minoritare) sau a valorii capitalului investit (în una din cele două variante) este
importantă pentru:
− adecvarea metodelor de evaluare în funcție de scopul evaluării;
− asigurarea coerenței între mărimile utilizate în calcule (tipul de venituri
utilizate, rata de actualizare/capitalizare adecvată tipului de venituri).
c) evaluarea întreprinderii presupune stabilirea, de asemenea, a premiselor
evaluării, adică a ipotezelor care se au în vedere pentru a descrie circumstanțele în
care ar avea loc tranzacția. Pentru evaluarea unei întreprinderi există două premise
alternative:
• premisa continuității activității normale de exploatare care este adecvată
pentru evaluarea întreprinderilor vizibile financiar într-o perioadă viitoare
previzibilă. În acest caz se presupune că nu există nici intenția și nici necesitatea
lichidării sau reducerii semnificative a dimensiunii activității viitoare. Pe baza
acestei premise a evaluării, activele sunt evaluate luând în considerare contribuția
lor la valoarea totală a întreprinderii. Conform acestei premise, activele
întreprinderii se tranzacționează împreună cu întreaga întreprindere din care fac
parte. Pe baza acestei premise, valoarea totală a entității trebuie să fie egală cu suma
valorii părților.
• premisa încetării activității sau premisa lichidării care este adecvată
pentru evaluarea întreprinderii nevizibile financiar și care, în caz de lichidare, au o
valoare mai mare decât valoarea determinată pe premisa continuității activității.
Această premisă, la rândul ei, poate fi:
- vânzare ordonată, în starea în care se află, după o expunere normală pe
o piață adecvată;
- vânzarea forțată, prin vanzarea rapidă și după o scurtă expunere pe o
piață adecvată.
d) este important de subliniat că estimarea profesionistă a valorii de piaţă este
o evaluare obiectivă a drepturilor de proprietate asupra unor proprietăţi anumite, la
o anumită dată. În definiţia valorii de piață apare implicit conceptul de piaţă în
ansamblu, care reflectă mai degrabă activitatea şi motivaţia mai multor participanţi
decât imaginea sau interesul preconceput ale unui anumit participant.
e) utilizarea mai multor metode de evaluare a unei întreprinderi
corespunzătoare unor abordări diferite poate conduce la estimarea unor valori

14
diferite. Deoarece se utilizează metoda de evaluare care se bazează pe principii
diferite (comparație, anticipare, substituție) reconcilierea valorilor obținute nu se
face printr-o medie aritmetică (simplă sau ponderată). Evaluatorul trebuie să revadă
relevanța informațiilor și ipotezelor metodelor folosite și cu cât acestea sunt mai
credibile pentru o metodă și în concordanță cu percepția pieței să acorde importanța
cea mai mare selecției valorii acelei metode.

1.2. TIPOLOGIA EVALUĂRILOR

În teoria şi practica economică sunt cunoscute mai multe tipuri de evaluări

clasificate după mai multe criterii:
- din punct de vedere al obiectului supus evaluării întâlnim:
• evaluări de proprietăți imobilibre (terenuri,clădiri);
• evaluări de bunuri mobile (active fixe, active circulante);
• evaluări de active intangibile ( brevete, licnţe, mărci, etc);
• evaluări de întreprinderi.
- din punct de vedere al scopului identificăm:
• evaluări contabile, odată cu înregistrarea în contabilitate,
inventarierea sau întocmirea bilanţului contabil;
• evaluări administrative, stabilite de administraţie în scopuri fiscale
sau dispuse prin acte normative pentru actualizarea la un moment
dat a valorii capitalului (945/1990, 26/1992, 500/1994, 983/1998,
403/2000, 1553/2003);
• evaluări economice care au în vedere stabilirea valorii unui bun,
întreprindere în funcţie de condiţiile pieţei.
- din punct de vedere al metodei de evaluare:
• evaluări patrimoniale (pe baza elementelor patrimoniale):
abordează exclusiv latura cantitativă, patrimonială;
• evaluări pe baza capacităţii beneficiare (randament, rentabilitate) :
abordează exclusiv latura calitativă, performanţele financiare ale
activităţii: profit net, dividend.
• evaluări combinate, abordează atât latura cantitativă, cât şi cea
calitativă (atât patrimoniul, cât şi performanţele activului );
• evaluări prin metoda comparaţiilor de piaţă;
• evaluări bursiere;
• alte metode (bazate pe volumul de activitate)
- în funcţie de beneficiarul evaluării distingem:
• evaluări pentru proprietarii afacerii, în vederea stabilirii bazei de
negociere;

15
 • evaluări pentru instituţiile financiar – bancare, în vederea
constituirii unei garanţii pentru credite;
• evaluări pentru instituţiile publice, pentru impozitarea unei operaţii
de vânzare – cumpărare sau pentru impozitarea proprietăţilor;
• evaluări pentru instanţe judecătoreşti dacă apar litigii între
parteneri;
• evaluări pentru persoane fizice, salariaţi, investitori sau
moştenitori.
- în funcţie de valorile obţinute:
• evaluări care au la baza valoarea de piaţă;
• evaluări care au la bază valori diferite de valoarea de piaţă (valoarea
de utilizare, valoare de exploatare, valoare de asigurare, valoarea de
recuperare, valoarea de lichidare, valoarea specială)
- în funcţie de cotarea la bursă a societăţilor comerciale:
• metode aşa – zise clasice, care se aplică de regulă întreprinderilor
necotate;
• metode bursiere, aplicate întreprinderilor ale căror titluri sunt
tranzacţionate pe o piaţă reglementată
- după poziţia evaluatorului:
• evaluări realizate de evaluatorul–consultant (consultant al
vânzătorului sau cumpărătorului);
• evaluări realizate de evaluatorul arbitru (consultanţi al vânzătorului
şi cumpărătorului);
• evaluări realizate de evaluatorul expert neutru (numit cel mai
adesea în situaţii de litigiu, când este nevoie de o opinie neutră).

1.3. TIPURI DE VALORI UTILIZATE ÎN EVALUARE

Pentru diferite scopuri ale evaluării şi pentru anumite categorii de
proprietăţi evaluate au fost elaborate standarde ale tipului de valoare adecvat,
grupate în:
a) valoarea de piață;
b) tipuri de valoare diferite de valoarea de piață;
c) alte valori utilizate in evaluare.
a) Referindu-se la valoarea de piaţă, Standardele Internaționale de
Evaluare IVS 1- Valoarea de piață- tip de valoare arată că valoarea de piaţă,
este suma estimată pentru care o proprietate va fi schimbată, la data evaluării,
între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie cu preţul
determinat obiectiv, după o activitate de marketing corespunzătoare, în care părţile
implicate au acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere.

16
 Valoarea de piaţă reflectă valoarea de schimb, sau suma adusă de o
proprietate, dacă ar fi oferită spre vânzare pe o piaţă liberă, la data evaluării,
conform cerinţelor care corespund definiţiei valorii de piaţă. Ca și caracteristici
pentru acest tip de valoare reținem:
- valoarea de piaţă este tipul de valoare cel mai des solicitat;
- valoarea de piaţă este valoarea unei proprietăţi, estimată fără luarea în
considerare a costurilor de vânzare sau de cumpărare şi fără includerea nici
unui impozit sau taxe asociate;
- în orice raport de evaluare trebuie dată definiţia valorii de piaţă, dacă scopul
evaluării este estimarea acestui tip de valoare;
- valoarea de piaţă poate să aibă şi o mărime negativă: (IVS 1, paragraful
6.9): „ în situaţii excepţionale, valoarea de piaţă poate avea o valoare
negativă. Această situaţie include proprietăţi închiriate, unele proprietăţi
specializate, proprietăţi învechite la care costul de demolare depăşeşte
valoarea terenului, unele proprietăţi contaminate şi altele.”

b) Alte tipuri de valoare prezentate în Standardele Internaționale de Evaluare

IVS 2 - Tipuri de valoare diferite de valoarea de piaţă se referă la:
- Valoarea justă este suma pentru care un activ ar putea fi schimbat de
bunăvoie, între două părţi interesate, aflate în cunoştinţă de cauză, într-o tranzacţie
în care preţul este determinat în mod obiectiv. In concepția standardelor de evaluare
valoarea justă este un concept mai larg decât valoarea de piaţă. Deşi în multe
cazuri preţul, care ar fi corect între cele două părţi, ar putea să fie egal cu cel
obtenabil pe piaţă, pot să existe şi cazuri când estimarea valorii juste ar presupune
luarea în considerare a unor elemente care nu fac parte din cele specifice estimării
valorii de piaţă. Valoarea justă de piaţă nu trebuie confundată cu termenul contabil
valoarea justă.
- Valoarea de investiţie sau subiectivă este valoarea proprietăţii pentru un
anumit investitor sau clasă de investitori, pentru obiective de investiţii sau pentru
obiective de exploatare identificate. Acest concept subiectiv relaţionează o anumită
proprietate de un anumit investitor, grup de investitori sau entitate, care au obiective
şi/sau criterii de investiţii identificabile;
- Valoarea specială este un termen legat de un element extraordinar al
valorii, mai mare decât valoarea de piaţă, care poate proveni din diferite
circumstanţe. De regulă este un supliment de valoare care poate fi aplicabil unui
anumit proprietar sau utilizator, sau unui potenţial cumpărător sau utilizator al
proprietăţii mai degrabă decât pieţei în general. Valoarea specială poate proveni
atunci când un activ are caracteristici care îl fac mai atractiv pentru un anumit
cumpărător sau pentru o categorie limitată de cumpărători, decât pentru ansamblul

17
cumpărătorilor de pe piaţă. Aceste caracteristici se pot referi la aspecte fizice,
geografice, economice sau de natură legislativă.
- Valoarea sinergiei. Un element suplimentar de valoare care este creat în
urma combinării/fuziunii a două sau mai multe proprietăţi, în urma căreia valoarea
proprietăţii rezultată din combinare este mai mare decât suma valorilor
proprietăţilor individuale înainte de combinarea lor. Valoarea sinergiei poate fi o
formă a valorii speciale care rezultă din combinarea a două sau mai multe active,
din care rezultă un nou activ care are o valoare mai mare decât suma activelor
individuale.

c) Dacă scopul evaluării este altul decât tranzactionarea sau daca evaluarea nu
reflectă condițiile pieței se pot folosi alte tipuri de valori:
- dacă scopul evaluării este stabilirea valorii proprietăţilor
specializate, care se vând rar sau niciodată, Standardul European de Evaluare –
SEV 4.07 recomandă utilizarea costului de înlocuire net care se referă la:
- active cu piaţă limitată care reprezintă acele active sau afaceri
care, datorită condiţiilor pieţei, atrage relativ puţini cumpărători potenţiali, la un
moment dat. Vânzarea unor astfel de active sau afaceri necesită o durată de
marketing mai mare;
- active speciale, cu destinaţie specială sau proiectate special, care
au o utilizare restrânsă şi sunt rareori vândute pe piaţa liberă, în afara cazului când
reprezintă parte dintr-o întreprindere.
Costul de înlocuire net (CIN) se calculează ca diferenţă între costul de
înlocuire brut şi deprecierea calculată.
Costul de înlocuire brut este costul estimat pentru construcţia unui substitut
modern la preţuri curente de la data evaluării, utilizând materiale şi metode
moderne la nivelul standardelor curente. Costul de înlocuire brut trebuie să ţină cont
de toate costurile de dezvoltare necesare pentru a asigura o entitate integral
operaţională, incluzând toate lucrările de infrastructură, drenaj, staţii de pompare,
instalaţii de apă, canalizare, termoficare şi de orice alte lucrări suplimentare de
protecţie a mediului sau alte costuri adiţionale (onorarii profesionale, costuri legate
de obţinerea aprobărilor, licenţelor sau studiilor de impact asupra mediului).
Deprecierea este definită ca pierderea de valoare a unui mijloc fix rezultată
din utilizare, din trecerea timpului sau din neadecvarea datorată schimbărilor
tehnologice sau ale pieţei. Principalele categorii de deprecieri se referă la:
- deprecierea economică exprimă vechimea, starea (sau mărimea
uzurii fizice), degenerarea sau atrofierea rezultată din trecerea timpului şi din
utilizarea trecută, mărimea probabilă a costului viitor în utilizare, obligaţiile de
întreţinere, comparativ cu o clădire modernă substitut;

18
 - deprecierea funcţională redă adecvarea pentru utilizarea curentă şi
pentru perspectiva continuării acesteia, sau pentru utilizarea în alte scopuri. De
exemplu, o clădire construită sau adaptată pentru utilizări specializate, incluzând
procese industriale particulare, poate avea o durată aparentă de viaţă utilă mai lungă
decât cea prevăzută pentru operaţiunile desfăşurate în prezent;
- deprecierea strategică exprimă o decizie luată în cadrul afacerii
modificând destinaţia iniţială a clădirii şi prin aceasta valoarea de utilitate a clădirii.
Diferenţa de valoare este expresia deciziei strategice;
- deprecierea legată de reglementările de mediu. Utilizarea existentă
şi tehnologia folosită în prezent trebuie să fie reanalizate în contextul
reglementărilor actuale sau celor anticipate, la nivel local, naţional şi supranaţional,
de decrete, directive şi/sau de controlul asupra poluării şi de politicile de
administrare a deşeurilor, fapt ce conduce la o altă valoare.
Categoriile de proprietăţi ce intră în grupa celor evaluate pe baza CIN sunt:
- rafinării petroliere şi combinate chimice, în care cea mai mare parte a
clădirilor constituie doar structuri sau suport pentru echipamente foarte
specializate;
- centrale electrice sau instalaţii de docuri portuare în care clădirile şi
lucrările de amenajare sunt legate în mod direct de afacerea
proprietarului şi este puţin probabil ca ele să aibă o altă valoare, în afara
afacerii din care fac parte;
- proprietăţi localizate în zone geografice particulare, pentru motive
speciale sau pentru mărimea, structura sau dispunerea ar face imposibil
sau nepractic pentru evaluator să ajungă la o concluzie asupra valorii
pentru utilizare existentă pe baza tranzacţiilor de piaţă.
- dacă scopul evaluării este recunoașterea activelor în situațiile
financiare, se va utiliza valoarea justă ca standard al valorii, utilizând definiția
conținută în IFRS 2005, după care: valoarea justă este suma la care poate fi
tranzacţionat un activ sau decontată o datorie, de bunăvoie, între părţi aflate în
cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat
obiectiv.
Specialiștii din domeniul evaluării sunt de părere că valoare de piață,
definită de IVS 1 și valoarea justă, definită de IFRS 2005 reprezintă două concepte
de evaluare care sunt similare, scopul pentru care se utilizează fiind diferit.
- dacă scopul evaluării este garantarea creditelor bancare
noţiunea utilizată este valoarea ipotecii, definită de Directiva Consiliului Europei
98/32/EC, astfel: ”valoarea unei proprietăţi determinată de un evaluator care
efectuează o evaluare prudentă a vandabilităţii viitoare a proprietăţii, pe baza
luării în considerare a aspectelor mentenabile pe termen lung ale proprietăţii, a
condiţiilor normale şi celor locale ale pieţei, utilizării curente şi utilizărilor

19
alternative adecvate ale proprietăţii. Elementele speculative nu vor fi luate în
considerare la stabilirea valorii ipotecii. Valoarea ipotecii va fi susţinută cu
documente într-o manieră transparentă şi clară”. Sunt cazuri în care evaluatorul va
lua în considerare valoarea de lichidare sau alte categorii de valori în afara valorii
de piaţă, în funcţie de circumstanţe sau de cerinţele părţilor, ţinând seama de faptul
că finanţatorii sunt interesaţi de garantarea rambursării şi nu de preluare a activului
sau afacerii respective;

1.4. ABORDĂRI ȘI PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE EVALUĂRII

Estimarea valorii unei întreprinderi are ca punct de plecare stabilirea

abordării și a principiilor folosite în fundamentarea valorii.
Abordarea în evaluare seminifică estimarea valorii utilizând una sau mai
multe metode specifice. În mod practic pentru determinarea valorii unei
întreprinderi există trei modalități (abordări) :
- abordarea pe bază de active;
- abordarea pe bază de venit;
- abordarea prin comparații de piață.
Într-un raport de evaluare se pot utiliza, în principiu, toate cele trei abordări,
în toate estimările de valori ale întreprinderii dar, în mod obligatoriu, trebuie
utilizate cel puțin două abordări.

Abordarea bazată pe active numită și abordare pe bază de cost sau

abordare patrimonială se bazează pe principiul substituției care consideră că
valoarea unui activ este dată de suma costurilor de înlocuire a tuturor părților sale
componente.
În această optică, valoarea unei întreprinderi rezultă din adunarea valorii
corectate a activelor sale componente din care se scade valoarea datoriilor corectate.
Pentru determinarea valorilor corectate, evaluatorul va transforma bilanțul
contabil (valorile înregistrate fiind evidențiate la costul istoric) în bilanț economic,
în care atât elementele de activ (corporale și necorporale) cât și elementele de pasiv
(datoriile) sunt reflectate la valoarea lor de piață.
În acest scop, în bilanțul economic valorile activelor înregistrate pe baza
costurilor istorice (în bilanțul contabil) sunt înlocuite cu valorile curente adecvate,
corectate pentru a reflecta starea reală a acestora.
Valoarea corectată a activelor se obține folosind cele mai adecvate
standarde de valori pentru fiecare categorie de active, ținând seama de contextul dat
al evaluării (valoare de piață, valoare specială, valoare de investiție, valoare de
lichidare) precum și de premizele valorii.

20
 Atunci când se efectuează ajustările activelor și datoriilor întreprinderii se
apelează la două premise ale valorii:
- continuitatea exploatării, care va implica, atunci când se folosește metoda
activului net contabil corectat, evaluarea tuturor activelor și datoriilor la
valoarea de piață sau la o altă valoare curentă adecvată;
- lichidarea, care va implica, atunci când se folosește metoda activului net de
lichidare, evaluarea tuturor activelor și datoriilor la valoarea netă de
realizare pe piață.
Abordarea bazată pe active îi permite evaluatorului să stabilească costul de
construcție pentru o întreprindere similară cu cea evaluată, luând în considerare
inclusiv costurile de recrutare, angajare și instruire a angajaților, cheltuielile cu
obținerea autorizaților de funcționare, de creare a unei rețele de clienți și furnizori,
de asigurare a capitalului de lucru.
În mod practic, această abordare presupune o activitate laborioasă și
complexă datorată în principal diversității activelor ce pot fi evaluate individual
(active necorporale, active corporale, active financiare, stocuri, creanțe).
Dacă existenţa informaţiilor de piaţă abundente face ca abordarea prin cost
să fie mai puţin relevantă, lipsa informaţiilor comparabile poate face ca abordarea
prin cost să fie predominantă.

Abordarea bazată pe venit (financiară) se fundamentează pe principiul

anticipării care consideră că valoarea întreprinderii este dată de veniturile viitoare
anticipate care urmează a fi generate de proprietatea deținută.
Această abordare presupune o estimare a valorii unei întreprinderi prin
determinarea valorii actualizate și însumate a veniturilor previzionate pe orizontul
de timp ales. În funcție de tehnica de calcul a valorii prezente există două categorii
de metode financiare: bazate pe actualizarea fluxurilor de venituri, respectiv bazate
pe capitalizarea fluxurilor de venituri.
Abordarea prin comparații de piață se aplică atunci când există
posibilitatea asigurării unei baze de comparații acceptabilă care constă din existența
unor tranzacții cu întreprinderi similare și relevante.
Abordarea prin piață presupune o estimare a valorii unei întreprinderi prin
analogie cu alte întreprinderi asemănătoare, a căror valoare este deja cunoscută
dintr-o tranzacție anterioară sau pe seama valorii acțiunilor acestora, vândute pe
piață. Din acest motiv, această abordare consideră că piața este cel mai bun
indicator al valorii unei întreprinderi.
Aplicarea acestei metode presupune aprecierea gradului de similitudine
între întreprinderea evaluată și tranzacțiile comparabile precum și a diferențelor
dintre acestea. Chiar dacă întreprinderile comparate nu sunt perfect similare, există

21
posibilitatea stabilirii valorii uneia în funcție de valoarea celeilalte prin folosirea
unor coeficienți de corecție.
Elementele de comparație obligatorii sunt: profilul de activitate, data
tranzacției (să fie cât mai apropiată de cea a evaluării), tipul tranzacțiilor și
motivația părților, caracteristici de rentabilitate și risc.
Metodologic se pot constitui rate de evaluare (multipli de piață) sub formă
de rapoarte între prețurile titlurilor și diverși indicatori, cum ar fi profitul net, cifra
de afaceri, fluxurile de numerar, activul net, etc.
Multiplii de piață stabiliți (preț/cifră de afaceri, preț/profit net, preț/fluxuri
de numerar sau preț/activ net) trebuie să asigure, inclusiv prin aplicarea unor
corecții, convertirea unor date comparabile în valoarea întreprinderii supuse
evaluării.
Corecțiile ce se aplică multiplilor trebuie să reflecte poziția de control sau
minoritară, lichiditatea titlurilor, diferențele de risc și de rentabilitate dintre
întreprinderea evaluată și întreprinderea comparabilă.
Sursele de informații pentru această abordare se regăsesc în:
- tranzacțiile anterioare cu întreprinderile similare;
- piața pe care sunt tranzacționate întreprinderile în ansamblul lor;
- piețe financiare de valori mobiliare.

Activitatea de evaluare a unei întreprinderi este o activitate complexă,

desfășurată de specialiști de diferite specializări în vederea estimării valorii unor
întreprinderi din domenii diferite și în scopuri diferite. Pentru a asigura acuratețe în
activitatea de evaluare se apelează la diferite principii fundamentale de evaluare
care sunt corelate cu abordările utilizate și care se referă la:
a) principiul substituției: atunci când pe piață sunt disponibile mai multe
bunuri similare cu prețuri diferite, acela care are prețul cel mai mic se va epuiza
primul. În domeniul evaluării aplicarea acestui principiu consideră că un activ nu
valorează mai mult decât costul de înlocuire al tuturor părților sale componente.
b) principiul anticipării: valoarea provine din beneficiile viitoare
anticipate care urmează a fi generate de proprietatea deținută. Un investitor va
prefera să decidă unde să investească în funcție de veniturile viitoare anticipate și
riscurile corelate decât în funcție de costul istoric sau de reconstrucție al acelei
întreprinderi.
c) principiul contribuției: valoarea unei părți componente a unei
întreprinderi depinde de cât de mult contribuie aceasta la valoarea întregului sau cât
de mult reduce valoarea întregului absența sa. Acest principiu se aplică în estimarea
valorii în cazuri particulare ca divizarea, fuziunea sau determinarea efectului
sinergiei.

22
 d) principiul cererii și ofertei: prețul unei proprietăți/afaceri variază direct,
dar nu neaparat și proporțional cu cererea și invers, dar nu neaparat proporțional cu
oferta. Și în domeniul tranzacțiilor de întreprinderi atunci când oferta alternativelor
investiționale depășește cererea solvabilă, realizarea echilibrului cerere-ofertă va
determina reducerea prețurilor de tranzacționare.
e) principiul schimbării: schimbarea este rezultatul acțiunii cauză-efect. În
estimarea valorii unei întreprinderi este necesar să fie considerate toate cauzele
cunoscute și care vor avea efect asupra activității întreprinderii chiar dacă impactul
lor este diferit. Asta înseamnă că valoarea este validă doar la data estimării și prin
luarea în considerare numai a acelor cauze care s-au cunoscut la acea dată.

1.5. TERMENI FUNDAMENTALI UTILIZAȚI ÎN EVALUARE

În teoria și practica evaluării se utilizează frecvent următorii termeni:

a) Proprietatea reprezintă un concept juridic care se referă la
avantajele, drepturile și beneficiile legate de deținerea acesteia. Pe baza dreptului de
proprietate asupra unui bun, titularul îl poate folosi, vinde, închiria sau înstăina în
alt mod, având opțiunea de a exercita oricare dintre aceste atribute sau nici unul.
În funcție de natura bunurilor, proprietatea poate fi mobiliară sau
imobiliară.
Proprietatea imobiliară este definită ca fiind terenul și elementele create
de om care sunt atașate terenului. Caracteristica acestei proprietăți este dată de
faptul că proprietatea are o existență fizică, tangibilă, poate fi văzută și atinsă, fie că
ne referim la teren, fie la adăugirile asupra terenului (pe teren, deasupra terenului
sau subterane).
Proprietatea mobiliară include bunurile corporale și necorporale care nu
sunt incluse în proprietatea imobiliară, fiind caracterizate prin mobilitatea lor.
Dacă în concepția juridică, conținutul activului bilanțier este constituit din
drepturile patrimoniale ale unei întreprinderi, în concepția economică activul
bilanțier reprezintă un ansamblu de active, imobilizate sau circulante, corporale sau
necorporale.
Activele sunt elemente controlate de o societate, provenite din evenimente
trecute, de la care se așteaptă să genereze avantaje economice viitoare și care, în
același timp, au un cost care poate fi măsurat credibil.
Activele imobilizate sunt reprezentate de acele valori patrimoniale,
corporale sau necorporale, mobile sau imobile, care sunt destinate să fie utilizate o
perioadă îndelungată.
În modul cel mai general activele imobilizate se împart în două categorii:
− imobilizări corporale, care constitue substanța unei societăți comerciale și
care sunt reprezentate de bunurile fizice cu utilizare îndelungată (terenuri și

23
 construcții, instalații tehnice, mașini și utilaje, alte categorii de active
identificabile);
− alte active imobilizate, care deși sunt deținute pe termen lung se
caracterizează prin faptul că nu se concretizează în bunuri materiale
(imobilizări necorporale și imobilizări financiare).
Din această categorie fac parte investițiile pe termen lung, creanțele pe
termen lung, cheltuieli de constituire și dezvoltare, fondul comercial, concesiuni,
brevete, mărci și alte active imobilizate.
Indiferent de modul de clasificare a activelor imobilizate, trebuie făcută o
distincție între activele de exploatare și activele de natura unei investiții imobiliare.
Activele de exploatare sunt acele active necesare pentru desfășurarea
normală a activității de exploatare pe când activele deținute ca investiții imobiliare
sunt considerate ca fiind în surplus față de necesitățile de exploatare a unei societăți
comerciale.
Activele circulante sunt reprezentate de acele valori patrimoniale necesare
realizării ciclului de exploatare dar care nu sunt deținute pentru a rămâne o perioadă
mai mare de timp în unitate.
În categoria activelor circulante vom regăsi stocuri, creanțe, investiții
financiare pe termen scurt, disponibilul în bancă și numerar.
Termenul de proprietate, în sens juridic, poate fi defint mai degrabă ca
drept de proprietate decât ca o entitate fizică (teren, clădiri, bunuri mobile). În acest
context, IVSC identifică patru tipuri generale de proprietate:
− proprietate imobiliară;
− proprietate mobiliară;
− întreprinderi;
− active financiare.
În activitatea de evaluare se întâlnesc și următorii termeni referitori la
proprietate:
− proprietate cu piață limitată, este proprietatea care, din cauza condițiilor
de piață, a unor caracteristici unice sau a altor factori, atrage un număr relativ mic
de cumpărători potențiali, într-un timp determinat. Aceste proprietăți pot fi vândute
pe piață dar vânzarea lor necesită, în mod obișnuit, o perioadă de vânzare mai mare
și un marketing mai complex față de alte proprietăți cu o piață dezvoltată.
− proprietate specializată, numită și proprietate cu destinație specială sau
proprietate proiectată special, este proprietatea care datorită naturii sale specializată
este rar sau niciodată vândută pe piața liberă altfel decât ca parte a unei afaceri.
Exemple de astfel de proprietăți sunt: rafinării, centrale electrice, utilități publice,
muzee, biserici, proprietăți amplasate în anumite localizări geografice în scopuri
operative sau de afaceri.

24
 b) Valoarea este un concept economic care se referă la relația
monetară dintre bunurile și serviciile destinate cumpărării/vânzării și cei care
participă la aceste tranzacții. Valoarea nu reprezintă un fapt, ci este o estimare a
celui mai probabil preț care va fi plătit pentru bunuri și servicii, la o anumită dată,
în conformitate cu o anumită definiție a valorii.
În sens economic, valoarea se referă la prețul cel mai probabil care va fi
plătit pentru un bun sau serviciu, disponibil pentru vânzare, la un anumit moment
dat.
c) Prețul este suma acceptată a fi plătită pentru un bun sau serviciu.
Dacă prețul a fost plătit, el devine un fapt istoric și un cost pentru cumpărător.Rolul
evaluării nu este de a preciza apriori prețul tranzacției ci de a oferi informații despre
valoarea întreprinderii, care vor servi ca bază de negociere a prețului.
Datorită capacității financiare, motivațiilor sau intereselor speciale ale unui
vânzător sau cumpărător, prețul plătit pentru bunuri sau servicii poate avea sau nu
legătură cu valoarea care este atribuită de către evaluator acelor bunuri sau servicii.
d) Costul unui bun sau serviciu este este un concept referitor la
producţie, deci diferit de schimb şi este definit ca fiind suma necesară pentru a crea
sau produce un bun sau serviciu, prin însumarea tuturor cheltuielilor cumulate ale
produsului de producție, distribuție și vânzare. În activitatea de evaluarea se
utilizează categoriile de cost de achiziție, cost de înlocuire, cost de reproducție, cost
istoric, etc.
e) Piața este mediul în care bunurile și serviciile sunt comercializate
între vânzători și cumpărători prin mecanismul prețului. Conceptul de piață implică
reacții specifice ale participanțiilor la modificarea raporturilor dintre cerere și ofertă
și la alți factori care influențează prețurile, în funcție de capacitatea și cunoștiințele
proprii, de imaginea proprie asupra utilității bunurilor și serviciilor, precum și de
valorile și dorințele individuale.
f) Reevaluarea este o operaţiune de natură exclusiv contabilă prin
care valoarea unor elemente patrimoniale, înregistrate în bilanţul contabil este adusă
la nivelul valorii lor curente, de obicei prin aplicarea unor indici sau coeficienţi de
actualizare.
Spre deosebire de activitatea de evaluare economică şi financiară,
reevaluarea se efectuează din ordinul autorităţilor, fiind o activitate administrativă
cu impact asupra modificării capitalului social al întreprinderilor şi a bazei de
impozitare.
g) Cea mai bună utilizare (CMBU) este definită ca fiind cea mai
probabilă utilizare a proprietății, care este fizic posibilă, justificată adecvat, permisă
legal, fezabilă financiar și care conduce la cea mai mare valoare a proprietății
evaluate.

25
 O utilizare care nu este permisă legal sau nu este fizic posibilă, nu va fi
considerată ca fiind cea mai bună utilizare. În cazul în care utilizarea susținută de
evaluator este permisă legal și posibilă fizic, includerea acesteia în Raportul de
evaluare, necesită o justificare cu privire la caracterul rezonabil probabilă. Pentru
variantele justificate ca fiind rezonabil probabile, se face o verificare a fezabilității
financiare. Varianta de utilizare care oferă cea mai mare valoare, este considerată
cea mai bună utilizare. Dacă sunt identificate mai multe tipuri potențiale de cea mai
bună utilizare selecția se face pe baza previziunii veniturilor și cheltuielilor pentru
perioada de exploatare.

1.6. SITUAȚIILE CARE NECESITĂ EVALUAREA ÎNTREPRINDERII

Activitatea de evaluare este o profesie specifică economiei de piață, a

cărei utilitate publică este impusă de interesele diferiților utilizatori.
Persoanele interesate de metodele de evaluare folosite şi de rezultatele
evaluării sunt:
- investitorii, care sunt interesaţi fie de cumpărarea unei întreprinderi sau a
unei afaceri în ansamblul său în scopul asumării funcţiei de exploatare şi de
conducere, fie de cumpărarea unei părţi din întreprindere în scopul obţinerii
unui ranadment mai mare comparativ cu alte alternative;
- acţionarii sau asociaţii, care sunt interesaţi de valoarea acţiunilor sau
părţilor sociale deţinute pentru a putea decide asupra comportamentului
investiţional viitor şi de asemenea sunt interesaţi de rentabilitatea reală a
capitalului investit şi de eficienţa echipei manageriale;
- băncile sunt interesate în mod special de performanţele economico –
financiare, de valoarea de piaţă a întreprinderii în ansamblul său precum şi
de valoarea de piaţă a unor active corporale sau necorporale, în vederea
garantării rambursării creditelor şi a plăţii dobânzilor aferente;
- salariaţii sunt interesaţi de stabilitatea economico – financiară a
întreprinderii şi de valoarea de piaţă a acesteia, în scopul aprecierii
capacităţii întreprinderii de a le asigura stabilitatea locului de muncă,
precum şi pentru negocierea salariilor, pentru structura pachetului salarial
sau pentru alte avantaje.
- managementul întreprinderii este interesat să cunoască valoarea
întreprinderii pe de o parte pentru a evalua performanţele manageriale, iar
pe de altă parte pentru a lua decizii referitoare la investiţii, finanţare,
distribuirea de dividende, strategia întreprinderii şi estimarea posibilităţilor
de acoperire a riscurilor.

26
 - statul poate fi interesat de valoarea unei întreprinderi în momentul
transferului de proprietate, cu ocazia privatizării, sau pe parcursul
funcţionării acesteia, din considerente fiscale.

Situaţiile care impun necesitatea efectuării unei evaluări sunt numeroase,

acestea referindu-se la:
• evoluția ascendentă a ratei inflației;
• tranzacţiile comerciale de vânzare-cumpărare;
• acţiunile juridice cu scop patrimonial (fuziune, divizare, lichidare);
• schimbări în ceea ce priveşte numărul şi componenţa acţionarilor;
• schimbări în mărimea şi structura capitalului;
• situaţii de exproprieri, moşteniri, litigii, pretenţii de despăgubiri, dispute
între acţionari;
• garantarea creditelor, constituirea de ipoteci, gajuri;
• necesitatea cunoaşterii de către manageri a valorii întreprinderii pe care o
conduc, precum şi evoluţia acesteia în timp;
• necesitatea măsurării calităţii gestiunii întreprinderii şi de evaluare a
performanţelor managerilor;
• comparaţii între întreprinderi din acelaşi domeniu şi de aceiaşi mărime;
• cu ocazia cotării la bursă sau pentru aprecierea cursului unei întreprinderi
cotate;
• evaluarea în scopuri fiscale, pentru determinarea masei impozabile;
• utilizarea ca bază pentru alocarea valorii totale a întreprinderii pe activele ei
componente;
• utilizarea ca bază pentru estimarea mărimii deprecierii unor active
imobilizate corporale aleîntreprinderii.
• estimarea valorii de asigurare a bunurilor;
• la întocmirea studiului de fezabilitate în vederea restructurării.
Când evaluarea întreprinderii se face cu prilejul tranzacţiei de vânzare-
cumpărare, motivaţia tranzacţiei este privită diferit de vânzător, respectiv
cumpărător.
Pentru vânzător există o varietate de motivaţii care îl determină să
participe la tranzacţie:
• scăderea nivelului afacerii, respectiv a cotei de piaţă deţinute;
• nevoia urgentă de lichidităţi (indiferent de rentabilitatea afacerii);
• consideraţii strategice;
• degradarea conjuncturii economice;
• modificarea tipului de proprietate ca urmare a politicii promovate de guvern
(privatizare sau naţionalizare);

27
 • cauze naturale (moştenitorii proprietarului nu doresc să păstreze afacerea).
Dacă vânzătorul este un acţionar majoritar sau mandatarul unui grup de
acţionari, el va urmări pe lângă preţul obţinut şi:
• menţinerea statutului personal;
• conservarea propriei puteri;
• perenitatea mărcii;
• echitatea tranzacţiei.
Pentru cumpărător obiectivele se regăsesc în criteriile de rentabilitate
estimate pentru investiţia ce urmează să o realizeze. Pe lângă acestea, motivaţia de a
cumpăra poate fi determinată şi de:
• dorinţa de a-şi consolida poziţia pe piaţă;
• dorinţa de a avea propria afacere;
• rentabilitatea afacerii;
• diversificarea activităţii pentru diminuarea riscului;
• intensificarea procesului de integrare pe verticală.
Raţiunea evaluării este dată de faptul că, de cele mai multe ori, valoarea
înregistrată în contabilitate a capitalului propriu şi valoarea stabilită prin evaluare
nu sunt identice, existând o abatere pozitivă sau negativă.
Abaterea pozitivă este generată de neînregistrarea în contabilitate a unor
active (mărci, brevete, licenţe, mijloace fixe, etc) sau de înregistrarea lor la valori
mai mici precum şi de particularităţi ale procesului de exploatare sau comercializare
(norme de consum "încărcate", practicarea unor preţuri sub preţurile pieţei).
Abaterea negativă este dată în primul rând de starea elementelor
patrimoniale (tehnologie învechită, maşini şi utilaje cu un grad de uzură morală şi
fizică mai mare decât cel înregistrat) şi în al doilea rând de nivelul necorespunzător
al managementului.

1.7. ETAPELE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII

Desfăşurarea activităţii de evaluare a unei întreprinderi se face în baza unui

contract încheiat între echipa de evaluare şi beneficiarul lucrării, în urma câştigării
unei licitaţii organizate de beneficiar sau la cererea de ofertă a acestuia către o firmă
de consultanţă.
Din perspectivă practică, evaluarea unei întreprinderi este un proces
complex și sistematic care presupune parcurgerea mai multor faze și etape care au
ca și scop o programare logică a activității și lucrărilor necesare estimării valorii și
cuprinde:
- faza iniţială;
- faza de realizare;
- faza concluziilor.

28
 Faza iniţială presupune formularea clară a obiectului și scopului evaluării,
cunoașterea întreprinderii, a politicii generale și a activității desfășurate, precum și
acomodarea cu specificul întrepriderii. Ca și etape, această fază cuprinde:
a) definirea misiunii de evaluare, când se urmărește identificarea și
înțelegerea problemei clientului în vedere stabilirii misiunii,
obiectivelor, alegerii metodelor de evaluare ce vor fi folosite și a
echipei de evaluatori. In această etapă un loc aparte il ocupă definirea
valorii estimate și a datei evaluării, care vor influența modalitatea de
desfășurare a activității de evaluare.
b) cunoaşterea preliminară, când se intră în contact cu factorii decizionali
ai întreprinderii şi se primesc de la aceştia informaţiile şi documentele
necesare activităţii de evaluare. Informaţiile necesare pentru evaluarea
unei întreprinderi și care vor fi puse la dispoziția evaluatorilor, se referă
la:
• informaţii privind elementele de identificare şi istoricul
întreprinderii ce se evaluează;
• informaţii juridice care se referă la: dreptul de proprietate şi/sau
folosinţă asupra elementelor patrimoniale; bunurile din patrimoniu
al căror drept de folosinţă a fost cedat prin locaţie de gestiune,
închirieri; proprietatea intelectuală (invenţii, mărci); elemente de
drept al muncii, fiscal şi al mediului;
• informaţii comerciale: principalele grupe de produse şi ponderea
acestora în activitatea de bază; poziţia întreprinderii pe piaţă;
tipologia clienţilor şi furnizorilor; concurenţii întreprinderii;
contracte comerciale şi reţeaua de distribuţie;
• informaţii privind forţa de muncă: structura şi calificarea
personalului; eficienţa utilizării personalului; comportamentul şi
disciplina acestuia;
• informaţii privind activitatea desfăşurată: evoluţia producţiei,
vânzărilor şi a tehnologiilor de fabricaţie, cercetare şi dezvoltare,
capacitatea de producţie;
• organizarea activităţii: structura organizatorică a întreprinderii
rezultată din organigramă, regulamentul de organizare şi
funcţionare, amplasarea geografică a componentelor organizatorice;
• informaţii referitoare la perspectivele tehnice, economice şi
comerciale rezultate din previzionarea activităţii, investiţiilor,
finanţării şi rentabilităţii;

29
 • informaţii contabile şi financiare rezultate din bilanţul contabil,
contul de profit şi pierdere, anexa la bilanţ precum şi din
contabilitatea analitică a exploatării;
• informaţii comunicate de terţi prin publicaţii legale, buletine
informative.
c) pregătirea acţiunii, când se planifică derularea activității de evaluare,
se vizitează întreprinderea şi de asemenea se verifică datele şi
informaţiile care vor fi folosite în activitatea de evaluare. Vizitarea
întreprinderii este absolut indispensabilă deoarece în această etapă se va
urmări cunoaşterea:
• mijloacelor de acces şi de transport (şosele, căi ferate);
• amplasamentelor industriale;
• fluxurilor de producţie (dispunerea maşinilor, locuri neutilizate,
posibilitatea practicării altor activităţi);
• condiţiilor de muncă.

Faza de realizare este cea mai laborioasa in activitatea de evaluare și

presupune:
a) diagnosticarea stării întreprinderii, când are loc o analiză complexă a
resurselor utilizate și a rezultatelor obținute în vederea identificării
punctelor "forte", care menţin întreprinderea în mediul concurenţial,
precum şi a punctelor "slabe" care pot conduce la faliment. Procedeele
de lucru utilizate în stabilirea diagnosticului întreprinderii se referă la:
- vizitarea şi inspecţia la faţa locului;
- studierea documentelor financiar-contabile şi juridice precum şi
verificarea corectitudinii şi a corelaţiilor cu alte documente;
- întocmirea chestionarelor de diagnostic şi a foilor de lucru;
- interviul cu factori de decizie care îşi desfăşoară activitatea în
compartimentele funcţionale;
- analiza structurii organizatorice şi a circuitului informaţional în
vederea cunoaşterii sarcinilor fiecărui responsabil;
- întocmirea pentru fiecare diagnostic a unei fişe sintetice în care se
înscriu punctele forte şi punctele slabe;
b) previziunea situației viitoare, pe baza concluziilor diagnosticului,
urmărește estimarea evoluției viitoare a activității desfășurate de
întreprindere, evidențiindu-se în special capacitatea acesteia de a genera
rezultate pozitive pe termen lung;
c) evaluarea întreprinderii, reprezintă esența raportului de evaluare și
constă în aplicarea celei mai adecvate metode de evaluare care să
conducă la o valoare cât mai reală a întreprinderii. Cel mai important

30
 aspect în această etapă îl constituie capacitatea evaluatorului de a alege
un nivel al valorii finale, selectat dintre mai multe valori obținute în
urma aplicării metodelor de evaluare adecvate;
d) motivarea alegerii tipurilor de valoare adecvate se face comparând
valorile estimate între ele, arătând avantajele și dezavantajele fiecăreia
și folosind informații credibile de pe piața specifică a tranzacțiilor.
Dacă evaluatorul respectă cerințele standardelor de evaluare și
utilizează informații și date adecvate, concludente și reale de pe piață
atunci va obține o valoare estimată recunoscută de piață pentru
întreprinderea evaluată.

Faza concluziilor se referă la finalizarea activităţii de evaluare şi cuprinde:

a) întocmirea raportului de evaluare şi exprimarea opiniei evaluatorilor
asupra valorii întreprinderii. Raportul de evaluare prezintă concluzia
asupra valorii, având următoarea structură:
- titlul raportului, respectiv: „Raport de evaluare a întreprinderii...”;
- prezentarea succintă a întreprinderii evaluate, respectiv: denumire,
adresa, act de înfiinţare, nr. de înregistrare la Registrul comerţului, cod
fiscal, obiectul de activitate etc.;
- scopul evaluării (privatizare, vânzare, înscriere la bursă etc.) şi
beneficiarul lucrării;
- prezentarea evaluatorului, cu menţionarea datelor de identificare a
societăţii de consultanţă desemnată pentru a realiza evaluarea,
prezentarea pe scurt a experienţei acesteia, echipa de evaluatori etc.;
- diagnosticul pentru evaluare, inclusiv concluziile finale ale
diagnosticului
- evaluarea întreprinderii, respectiv precizarea următoarelor aspecte:
procedura de evaluare, în conformitate cu standardele existente în
domeniu, şi motivarea alegerii metodelor utilizate; aplicarea metodelor
de evaluare se prezintă detaliat procedura de evaluare, ipotezele şi
argumentele care au condus la utilizarea metodelor respective; sinteza
rezultatelor, în care evaluatorul îşi exprimă opinia asupra valorii
întreprinderii sau asupra limitelor în cadrul cărora se încadrează zona
negocierilor; recomandări sau precizări finale pentru beneficiarul
evaluării;
- autentificări, respectiv precizarea locului şi a datei întocmirii raportului
de evaluare, semnăturile echipei de evaluare în care se menţionează în
clar numele şi prenumele persoanelor din echipă.
b) întocmirea documentaţiei de prezentare a întreprinderii care cuprinde
informaţiile necesare oricărui investitor.

31
32