Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
DREPTURILE COPILULUI SI PROTECTIA SPECIALA
Drepturi de protecţie
1
Majoritatea drepturilor copilului au un caracter protector. Copiii trebuie protejaţi împotriva
unor situaţii de risc, precum transferul ilegal în străinătate, violenţă, abuz sau neglijare din
partea părinţilor sau a îngrijitorilor lor, abuz sexual ori de altă natură, implicarea în traficul
de substanţe ilicite şi traficul de copii.
Protecţia este necesară şi în cazul copiilor aflaţi în situaţii vulnerabile: copii refugiaţi, copii
cu dizabilităţi, copii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi copii aflaţi în zone de
conflict armat.
În plus, trebuie protejate relaţiile copilului cu familia. Copiii au dreptul să îşi cunoască
părinţii, să fie îngrijiţi de părinţi şi nu pot fi separaţi de aceştia decât în condiţii strict
definite. Dacă totuşi are loc o astfel de separare, copiii au dreptul să menţină relaţii
personale şi să fie în contact direct cu părinţii chiar şi atunci când locuiesc în ţări diferite.
Drepturi de dezvoltare
Tuturor copiilor trebuie să li se asigure satisfacerea nevoilor de bază, nu numai pentru
supravieţuire şi protecţie, ci şi pentru a-şi dezvolta personalitatea, talentele, abilităţile
mentale şi fizice.
Ei au nevoie de tot ceea ce îi poate ajuta să crească şi să se dezvolte. De exemplu, au nevoie
de prieteni şi de familie, de dragoste şi de distracţie, au nevoie de un mediu curat şi de
locuri de joacă, de poveşti şi muzică, de şcoli şi biblioteci, precum şi de toate lucrurile care
le stimulează mintea şi îi ajută să crească şi să se dezvolte de la an la an.
Toate lucrurile de care au nevoie copiii pentru dezvoltare trebuie să corespundă fiecărui
stadiu în parte. Dacă se sare o etapă, copilul va avea nevoie de ajutor special pentru a o
compensa. De exemplu, un copil surd trebuie să înveţe o limbă înainte să împlinească 5 ani,
fie că este o limbă vorbită sau un limbaj pentru surdo-muţi, deoarece aceasta e perioada
propice, în care creierul construieşte conexiunile necesare pentru limbaj. Dacă se ratează
această „fereastră de oportunitate”, copilul va avea nevoie de îngrijire specială sau de
recuperare ca să ajungă din urmă stadiul de dezvoltare.
Prin urmare, copiii au drepturi de dezvoltare, precum dreptul la educaţie, dreptul la îngrijiri
medicale, dreptul la asistenţă socială şi dreptul la joacă. Părinţii, atât mama cât şi tatăl, sunt
principalii responsabili pentru asigurarea dezvoltării copilului, care trebuie să ţină seama de
capacităţile în dezvoltare ale copilului şi de drepturile de participare ale copilului. Statul
trebuie să ajute părinţii în această sarcină prin furnizarea unor facilităţi precum şcoli, spitale
ş.a.m.d..
Drepturi de participare
Drepturile de participare le permit copiilor să aibă un cuvânt de spus în ceea ce priveşte
viaţa lor. Acestea le oferă copiilor posibilitatea de a-şi exprima părerile, de a discuta
problemele pe care ei le consideră importante, precum şi de a căuta şi a primi informaţii
relevante pentru ei. În unele cazuri, legislaţia românească permite în mod explicit copiilor
să aibă un cuvânt de spus după o anumită vârstă. De exemplu, copiii pot să-şi aleagă
propria religie la vârsta de 16 ani, însă religia lor nu poate fi schimbată fără consimţământul
lor nici înainte de vârsta de 14 ani.
2
Drepturile de participare ale copilului sunt, totuşi, limitate, în sensul că, pentru a şi le
exercita, copiii trebuie să fie capabili să-şi formeze propriile lor păreri. Însă, a nu se
înţelege că drepturile de participare nu se aplică în cazul copiilor mici. Din contră, şi aceştia
din urmă au nevoi şi capacităţi participative. În conformitate cu legislaţia românească,
copilul în vârstă de peste 10 ani trebuie să fie ascultat în toate procedurile juridice şi
administrative care îl privesc (de exemplu, copilul în vârstă de peste 10 ani pentru care s-a
deschis procedura de adopţie trebuie să consimtă la adopţie). Şi copiii cu vârstă mai mică
pot fi ascultaţi, dacă autoritatea competentă apreciază că este necesar, iar părerile copilului
vor fi luate în considerare în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate ale copilului. Pe scurt,
cu cât copilul avansează în vârstă cu atât va avea mai multe nevoi participative şi va fi mai
capabil să-şi formeze propriile sale păreri. Prin urmare, drepturile de participare devin
extrem de importante pentru copii.
3
copiii din sistemul de justiţie juvenilă, în particular, copiii a căror libertate a fost
restricţionată;
copiii afectaţi de conflictele armate;
copiii care muncesc;
copiii care au fost supuşi violenţei;
copiii cerşetori;
copiii afectaţi de HIV/SIDA;
copiii ai căror părinţi sunt afectaţi de HIV/SIDA;
tinerele mame singure;
minorităţile, incluzând copiii romi/ ţigani/călători/nomazi;
copiii comunităţilor indigene;
copiii fără naţionalitate, incluzând: copiii imigranţilor, copiii imigranţilor ilegali, copiii
muncitorilor migranţi;
refugiaţii/solicitanţii de azil, inclusiv copiii refugiaţi care călătoresc neînsoţiţi;
copiii afectaţi de dezastre naturale;
copiii care trăiesc în sărăcie şi în sărăcie extremă;
distribuţia inegală a bogăţiilor naţionale;
statutul social/ dezavantajul social /disparităţile sociale;
copiii afectaţi de probleme sau de schimbări economice;
statutul economic al părinţilor, care cauzează segregare rasială în şcoli;
proprietăţile părinţilor;
religia părinţilor;
legile ce reglementează statutul personal în funcţie de religie;
copiii născuţi în afara căsătoriei;
copiii aparţinând unor familii monoparentale;
copiii născuţi din relaţii incestuoase;
copiii rezultaţi din mariaje între persoane aparţinând unor grupuri etnice sau religioase sau
de naţionalităţi diferite.
Ce măsuri trebuie luate pentru un copil care nu mai poate rămâne în grija părinţilor?
Pe cât posibil, copilul are dreptul de a fi îngrijit de către părinţii săi şi de a nu fi separat de
aceştia. Dreptul de a fi îngrijit de părinţii săi nu este echivalent cu dreptul la o familie.
Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului nu menţionează un astfel de drept. În
consecinţă, nu există dreptul copilului la adopţie. Dreptul de a fi îngrijit de părinţi implică
faptul că Legea nr. 272/2004, ca şi Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului,
consideră situaţia unui copil crescut de către părinţii săi fireşti ca fiind cea mai bună şi de
dorit soluţie posibilă. Statul are obligaţia să ia măsurile necesare pentru a le asigura
părinţilor sprijin psiho-emoţional şi financiar, pentru a-i ajuta în îndeplinirea
responsabilităţilor privind creşterea, îngrijirea şi educarea copilului. În acest mod, statul
evită separarea copilului de părinţii săi. Dacă un copil nu poate fi îngrijit de părinţii săi
fireşti, atunci este de preferat ca el să crească într-un mediu familial.
Orice familie poate traversa, la un moment dat, o perioadă dificilă din cauza pierderii
slujbei, a veniturilor mici, a îmbătrânirii sau bolii, de exemplu. În aceste situaţii, familia
trebuie să fie sprijinită, punându-i la dispoziţie toate facilităţile şi serviciile disponibile şi
utilizând toate resursele comunităţii, cu scopul de a păstra copiii în familie. În principiu, cel
mai bun loc pentru un copil este alături de părinţii săi, cu toate că uneori părinţii pot
întâmpina dificultăţi. În astfel de cazuri, este foarte important să sprijinim familia în
creşterea copiilor, ca să evităm separarea şi impactul acesteia asupra dezvoltării copilului.
În cazul în care familia se confruntă cu probleme mai serioase, cum ar fi consumul de
droguri şi de alcool, violenţă domestică sau tulburări de comportament, asistenţii sociali din
cadrul SPAS trebuie să depisteze asemenea situaţii şi să intervină cât mai repede posibil,
pentru a preveni agravarea problemelor. Prin planul de servicii, ei vor urmări menţinerea
copilului alături de părinţi, prin acordarea tuturor serviciilor necesare, inclusiv servicii de
consiliere şi terapie.
Numai când devine clar că sprijinul oferit nu dă rezultatele scontate şi că dezvoltarea
copilului este periclitată în familie trebuie luate în considerare măsuri suplimentare. În
astfel de cazuri, SPAS va sesiza imediat DGASPC.
Nici măcar în această ipoteză, separarea copilului de părinţi nu va fi automat recomandată.
DGASPC va face propriile evaluări şi va putea recomanda furnizarea unor servicii
specializate. Dacă se impune, totuşi, plasamentul copilului în afara familiei, asistenţii
sociali vor continua să coopereze cu DGASPC pe durata plasamentului, pentru a facilita
menţinerea relaţiilor dintre copil şi părinţi sau alte persoane alături de care copilul s-a
bucurat de viaţa de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său
superior. Totodată, asistenţii sociali vor acorda sprijin părinţilor, pentru a-i ajuta în vederea
reintegrării copilului în familie.
Mulţi copii au sentimentul că ei sunt de vină pentru ceea ce s-a întâmplat şi sunt îngrijoraţi
de felul în care se descurcă părinţii lor. Menţinerea relaţiei cu părinţii poate reduce
sentimentul de vină şi răspundere al copilului şi îi ajută să-şi formeze o percepţie mai
realistă cu privire la motivele pentru care au fost „daţi în plasament”. Această legătură
poate contribui şi la construirea unei punţi între trecut şi viitor, importantă pentru a asigura
6
continuitatea şi dezvoltarea copilului, precum şi între copil şi părinţii lui. Chiar dacă nu pot
să-i asigure îngrijirea permanent, ei îşi pot dezvolta capacităţile. La rândul său, copilul
poate înţelege mai bine situaţia şi nu va avea sentimentul că a fost „părăsit”.
În toate cazurile, contactul trebuie să fie posibil. De exemplu, copilul nu trebuie plasat prea
departe de casă şi, în principiu, nu trebuie impusă o întrerupere totală a contactului dintre
părinte şi copil.
În situaţia în care mai mulţi copii dintr-o familie trebuie daţi în plasament, ei trebuie daţi în
plasament în acelaşi loc sau cât mai aproape unul de altul, astfel încât contactul dintre ei să
rămână posibil.
Stabilirea şi menţinerea contactului dintre copii şi părinţi este extrem de importantă, pentru
că sunt inextricabil legate de o posibilă reunificare. Dacă viaţa părinţilor se schimbă, poate
deveni posibil ca ei să-şi asume responsabilitatea creşterii copiilor. Succesul reintegrării
copilului depinde foarte mult, printre altele, şi de calitatea relaţiei dintre copil şi părinţii lui.
Dacă nu se menţine contactul, şansele de reunificare scad foarte mult.
În multe cazuri, stabilirea sau menţinerea contactului este o adevărată provocare pentru
specialiştii implicaţi, în special dacă îi consideră pe părinţi nepotriviţi sau “răi”. În acest
caz, trebuie să fie foarte empatici şi să încerce să se pună în locul copiilor, pentru a înţelege
felul în care percep ei situaţia în care se află. Chiar dacă, din punctul de vedere al
specialistului, părinţii nu sunt nişte părinţi buni, dacă că nu i se permite să-şi vadă părinţii,
copilul poate percepe această separare ca pe o pedeapsă. Se poate gândi că e vina lui, îşi
poate închipui că părinţii nu-l iubesc pentru că e un copil rău, sau poate inventa tot felul de
motive pentru faptul că nu este vizitat de părinţi. Toate acestea dăunează imaginii de sine a
copilului.
Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie să aibă în vedere
interesul superior al copilului şi să asigure bunăstarea materială şi spirituală a copilului, în
special prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea
creşterii, educării şi întreţinerii sale, precum şi prin reprezentarea sa legală şi administrarea
patrimoniului său.
În cazul existenţei unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi
îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, instanţa judecătorească, după ascultarea ambilor părinţi,
hotărăşte potrivit interesului superior al copilului.
Copilul nu poate fi separat de părinţii săi sau de unul dintre ei, împotriva voinţei acestora,
cu excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare şi
numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al copilului.
Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care, în
vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecţie
alternativă. Protecţia include instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială sau adopţia.
Tutela
Tutela se instituie în situaţia în care ambii părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din
exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti,
puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, precum şi în cazul în care, la
încetarea adopţiei, instanţa judecătorească hotărăşte că este în interesul copilului instituirea
unei tutele.
7
Instanţa judecătorească numeşte cu prioritate ca tutore, dacă motive întemeiate nu se opun,
o rudă sau un afin ori un prieten al familiei copilului, în stare să îndeplinească această
sarcină. Drepturile si obligaţiile tutorelui cu privire la persoana copilului au acelaşi conţinut
ca şi drepturile şi obligaţiile părinteşti.
Plasamentul
Drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de copil se menţin pe toată durata măsurii
plasamentului dispus de către comisia pentru protecţia copilului.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti în situaţia copilului pentru care nu a putut fi instituită
tutela şi pentru care instanţa a dispus măsura plasamentului sunt exercitate şi, respectiv,
îndeplinite de către preşedintele consiliului judeţean, respectiv de către primarul sectorului
municipiului Bucureşti. Modalitatea de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a
obligaţiilor părinteşti cu privire la persoană şi la bunurile copilului se stabileşte de către
instanţa judecătorească.
Prin excepţie, părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti, precum şi cei cărora li s-a aplicat
pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia
copilului lor.
Pe toată durata plasamentului, domiciliul copilului se află, după caz, la persoana, familia,
asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidenţial care îl are în îngrijire.
8
capacităţii acestora de a se ocupa de copii, în vederea redobândirii exerciţiului drepturilor
părinteşti.
Adopţia
Adopţia produce efecte numai de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin
care a fost încuviinţată. Prin adopţie se stabilesc filiaţia între adoptat şi cel care adoptă,
precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.
În momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, rudenia firească dintre adoptat şi descendenţii
săi, pe de o parte, şi părinţii săi fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte, încetează, cu
excepţia adopţiei copilului de către soţul părintelui firesc, caz în care încetarea raporturilor
de rudenie se aplică numai în raport cu părintele firesc şi rudele părintelui firesc care nu
este căsătorit cu adoptatorul.
Adoptatorul are faţă de copilul adoptat drepturile şi îndatoririle părintelui firesc faţă de
copilul său.
Care sunt autorităţile care decid cu privire la separarea copilului de familia sa?
Măsurile de protecţie a copilului se stabilesc de Comisia pentru Protecţia Copilului sau de
instanţa judecătorească.
Instanţa judecătorească
Instanţa judecătorească este responsabilă pentru instituirea tutelei, precum şi pentru
stabilirea măsurilor de protecţie specială, pentru:
copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor
părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub
interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela;
9
copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din
motive neimputabile acestora, precum şi copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală şi care nu răspunde penal, atunci când nu există acordul părinţilor sau, după caz, al
unuia dintre părinţi, pentru instituirea acestei măsuri;
copilul abuzat sau neglijat şi copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unităţi
sanitare, pentru care direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului a dispus
plasamentul în regim de urgenţă.
Totodată, instanţa stabileşte măsurile de protecţie specială pentru copilul care a împlinit
vârsta de 14 ani, în situaţiile în care acesta refuză să-şi dea consimţământul pentru o măsură
stabilită de comisia pentru protecţia copilului. În situaţii temeinic motivate, instanţa poate
trece peste refuzul acestuia de a-şi exprima consimţământul faţă de măsura propusă.
Părinţii, precum şi copilul care a împlinit vârsta de 14 ani, au dreptul să atace în instanţă
măsurile de protecţie specială instituite potrivit legii nr.272/2004, beneficiind de asistenţă
juridică gratuită.
Instanţa judecătorească este singura autoritate competentă să se pronunţe, luând în
considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, cu privire la:
persoana care exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile părinteşti în situaţia în
care copilul este lipsit, temporar sau permanent, de ocrotirea părinţilor săi;
modalităţile în care se exercită drepturile şi se îndeplinesc obligaţiile părinteşti;
decăderea totală sau parţială din exerciţiul drepturilor părinteşti;
redarea exerciţiului drepturilor părinteşti.
În procesul de stabilire a unei măsuri de protecţie trebuie să se ţină seama de următoarele
principii:
implicarea familiei în toate deciziile care privesc copilul;
ascultarea opiniei copilului;
facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a menţine legătura
cu acesta.
Principalul act normativ care reglementeaza in mod expres statutul asistentului maternal
profesionist este Hotararea Guvernului Romaniei nr. 679/2003 privind conditiile de
obtinere a atestatului, procedurile de atestare si statutul asistentului maternal profesionist.
Prevederile acestui act normativ se completeaza cu detaliile mentionate de Ordinul nr.
35/2003 privind aprobarea standardelor minime obligatorii pentru asigurarea protectiei
copilului la asistentul maternal profesionist si a ghidului metodologic de aplicare al acestor
standarde.
Potrivit hotararii de guvern, AMP este persoana fizica, atestata in conditiile prevazute de
HGR mai sus mentionata, care asigura prin activitatea pe care o desfasoara la domiciliul
sau cresterea, ingrijirea si educarea, necesare dezvoltarii armonioase a copiilor pe care ii
primeste in plasament sau incredintare.
Prin urmare, potrivit acestei definitii, se indeplinesc cumulativ urmatoarele elemente:
AMP pot deveni numai persoanele fizice si nu organizatii neguvernamentale, firme
sau alte asociatii sau fundatii,
aceste persoane fizice trebuie sa aiba un atestat eliberat de CPC si respectiv,
sa asigure la domiciliul lor (fie ca acesta este proprietate personala sau este inchiriata –
trebuie sa existe un drept de folosinta asupra locuintei respective) ingrijirea copilului.
Acelasi act normativ mentioneaza si conditiile minime pe care trebuie sa le indeplineasca
cel care doreste sa devina AMP si anume:
sa aiba capacitate deplina de exercitiu (adica sa fie major);
prin comportamentul lui in societate, starea sanatatii si profilul psihologic sa prezinte
garantiipentru indeplinirea corecta a obligatiilor care revin unui parinte, referitoare la
cresterea, ingrijirea si educarea copiilor sai;
sa aiba in folosinta o locuinta care acopera necesitatile de preparare a hranei, igiena,
educatie si odihna ale tuturor celor care o folosesc, inclusiv cele ale copiilor care
urmeaza a fi primiti in plasament sau incredintare;
sa fi urmat cursurile de formare profesionala organizate de serviciul public
specializat pentru protectia copilului sau organismul privat autorizat care
efectueaza si evaluarea pentruacordarea atestatului de asistent maternal
profesionist;
sa nu mai desfasoare o alta activitate salarizata, pentru ca o data cu atestarea lui ca si
AMP devine salariat al Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului.
Acelasi act normativ mentioneaza in mod expres si persoanele care sunt excluse de la bun
inceput, in sensul ca nici macar nu pot intra in procesul de formare si evaluare pentru a
deveni asistent maternal profesionist; este vorba despre:
a. persoana care a suferit o condamnare prin hotarare judecatoreasca ramasa definitiva,
pentru savarsirea cu intentie a unei infractiuni;
14
b. parintele decazut din drepturile parintesti sau cel al carui copil a fost declarat
abandonat prin hotarare judecatoreasca ramasa definitiva;
c. persoana care sufera de boli cronice transmisibile.
Evaluarea consta pe de o parte din vizite ale asistentului social la domiciliul solicitantului,
iar pe de alta parte din sesiunile de pregatire la care acesta trebuie sa ia parte.
In ceea ce priveste intalnirile si vizitele asistentului social, acestea urmaresc mai multe
lucruri, de la spatiul fizic de care dispunesolicitantul la domiciliu, pana la capacitatea
afectiva de ingrijire a unui copil. In cazul in care se constata existenta anumitor probleme
care pot afecta aceasta capacitate de ingrijire a unui copil, se poate lua decizia intreruperii
procesului de evaluare.
Directia desemneaza pentru fiecare solicitant un asistent social care se va ocupa de
evaluarea acestuia, in vederea stabilirii capacitatii sale de a oferi ingrijire potrivita copilului
care necesita o masura de protectie.
Solicitantul primeste informatii despre procesul de evaluare, criteriile pe baza carora se va
face evaluarea si procedurile de revizuire a rezultatului evaluarii. Informatiile date
potentialilor asistenti maternali includ o lista a competentelor pe care asistentul maternal va
trebui sa le aiba, sprijinul acordat, alocatiile si beneficiile disponibile.
Procedura de evaluare implica toti membrii familiei sau alte persoane care locuiesc cu
solicitantul, inclusiv copiii proprii sau cei deja plasati.
Evaluarea tine cont de recomandarile de la locul de munca, ale medicului sau de referintele
ce sunt obtinute pentru fiecare solicitant de catre asistentul social, precum si de verificarile
acestuia intreprinse la politie si la autoritatea locala.
Solicitantul este incurajat sa participe activ la evaluarea sa si la pregatirea raportului sau de
evaluare; acesta primeste informatii de la asistentul social despre evolutia procesului de
evaluare si indicatii clare asupra demersurilor pe care trebuie sa le faca solicitantul pentru
inaintarea procedurii.
15
In ceea ce priveste partea de formare aceasta consta dintr-un pachet obligatoriu cuprinzind
un numar total de 7 module de formare, cu un numar total de 84 ore de teorie, la care se
adauga un numar total de 66 ore de pregatire practica. Pentru aceia dintre solicitanti care isi
exprima interesul iar evaluarea asistentului social a dovedit ca au si
capacitatea/posibilitatea, exista modulele specializate adresate ingrijirii copilului cu
dizabilitati si celui cu HIV/SIDA.
Daca se constata ca nivelul de cunostinte sau atitudinea solicitantului nu sunt
corespunzatoare dupa absolvirea unui modul, se va propune solicitantului sa repete modulul
sau se va recomanda incetarea procesului de evaluare si pregatire.
Aspectele ce se discuta in timpul vizitelor de evaluare sunt sintetizate de asistentul social in
rapoarte de vizita, realizate pentru fiecare intalnire in parte.
Toate informatiile din intreg procesul de evaluare - vizite si formare sunt cuprinse in
raportul de evaluare a capacitatii solicitantului de a deveni asistent maternal profesionist.
Raportul de evaluare este intocmit de catre asistentul social al AMP si mentioneaza
cunostintele dobandite de solicitant in urma cursurilor de formare profesionala, precum si
propunerea motivata a celui care a efectuat evaluarea, referitoare la eliberarea sau, dupa
caz, neacordarea atestatului de asistent maternal profesionist. De asemenea se fac referiri la
tipul de plasament, numarul de copii si mentiuni referitoare la sexul, varsta si nevoile
copiilor, abilitatile si experienta solicitantului, precum si nevoile de sprijin si pregatire pe
care solicitantul le are.
Este bine de stiut ca solicitantul are dreptul sa solicite o copie din sectiunile neconfidentiale
ale raportului de evaluare inaintea luarii unei decizii; de asemenea, are dreptul sa
consemneze informatii in raport si sa participe la procesul de luare a deciziei privind
atestarea.
Decizia privind acordarea sau nu a atestatului de AMP revine CPC, potrivit recomandarii
asistentului social din cadrul Directiei; potrivit legii, aceasta decizie se motiveaza (adica
trebuie consemnate motivele care au dus la acordarea sau neacordarea atestatului), cuprinde
indicarea modalitatilor de contestare (adica se precizeaza cui si in ce conditii va puteti
adresa daca nu sunteti multumit de decizie) si se transmite in scris fiecarui solicitant.
Atestatul de AMP are o valabilitate de 3 ani; totusi, activitatea profesionala a AMP este
evaluata de catre asistentul social in fiecare an. In urma acestei evaluari, se intocmeste un
raport care ramane la dosarul profesional si reflecta evolutia profesionala a AMP. Raportul
de evaluare anuala va contine informatii despre nivelul de pregatire si nevoile identificate
de instruire ale asistentului maternal. Pentru a culege aceste informatii, asistentul social va
16
avea intalniri si va consemna opiniile asistentilor sociali ai copiilor ce au fost plasati,
opiniile familiilor copiilor, opiniile copiilor precum si orice alte persoane sau specialisti.
Daca situatia o impune, in urma acestei analize anuale, asistentul social poate propune
retragerea sau suspendarea atestatului de AMP.
Atestatul de AMP poate fi retras, reinnoit sau suspendat de CPC, la propunerea foarte bine
motivata a directiei.
Reinnoirea atestatului se produce atunci cand se schimba domiciliul si se face de catre
directia de la noul domiciliu, care este obligata sa vina sa faca o evaluare la noul domiciliu;
in acest caz nu trebuie facute inca o data cursurile de formare. De asemenea, reinnoirea
atestatului se realizeaza si la finalul celor 3 ani de valabilitate prevazuta de cadrul legal in
vigoare.
Retragerea sau suspendarea atestatului se poate face daca:
nu mai sunt indeplinite conditiile care au stat la baza eliberarii acestuia, sau daca
asistentul maternal profesionist nu respecta vreuna dintre obligatiile prevazute in
HGR 679/2003.
Retragerea sau suspendarea atestatului se poate face numai in urma unei evaluari din partea
directiei, care atesta faptul ca exista un pericol pentru copilul ingrijit sau ca AMP nu mai
face fata cerintelor pe care acesta le are.
Ultimul aspect din aceasta sesiune este legat de posibilitatea aparitiei de acuzatii la adresa
modului in care AMP ingrijeste copilul care a fost plasat si felul in care aceste acuzatii sunt
investigate.
In decursul activitatii de ocrotire a unui copil se poate ca, uneori, AMP sa li se aduca
diverse invinuiri. Astfel de momente sunt deosebit de neplacute pentru toti cei implicati,
dar este bine ca toata lumea sa stie ca astfel de situatii pot avea loc si mai ales sa se
cunoasca procedura in situatiile respective.
Invinuirile ce pot fi aduse sunt din cele mai diverse dar cele mai grave sunt cele legate de
abuz (sexual, fizic, emotional), exploatare si neglijare. Acuzatiile pot fi aduse de diverse
persoane (copil, familia naturala, vecini, alte persoane din comunitate, rude ale AMP, alti
profesionisti - medici, educatori, asistenti sociali, politisti ). Acuzatiile pot fi aduse la
cunostinta asistentului social in cursul vizitelor de monitorizare sau pot fi primite la
directie.
Orice invinuire este in mod obligatoriu investigata. Investigatia este condusa de
coordonatorul comisiei numita de directie sa investigheze acea situatie/acuzatie, si implica,
in functie de caz, si alti profesionisti din directie (asistenti sociali, psihologi, juristi etc).
Concluziile investigatiei se prezinta in cadrul unei intilniri la care participa si AMP in cauza
si, in functie de sitatie, se ia o decizie care poate merge de la absolvirea de orice
vina/responsabilitate a AMP, pana la recomandarea de mutare a copilului si de retragere a
atestatului de AMP. Recomandarile, bine argumentate, sunt inaintate CPC, care ia decizia
finala. AMP pot face apel impotriva deciziei CPC, in conditiile legii.
Daca acuzatia este foarte grava sau abuzul, exploatarea sau neglijarea sunt evidente, se
procedeaza la mutarea imediata a copilului si la suspendarea atestatului de AMP pe durata
investigatiilor. Daca se considera necesar (abuzuri grave), vor fi sesizate si autoritatile in
drept sa investigheze astfel de situatii (politie, procuratura, medicina legala).
Asa cum am vazut deja, AMP isi desfasoarara activitatea intr-un cadru legal specific; ca
urmare, chiar daca nu trebuie sa deveniti un jurist sau avocat, expert in legislatie, trebuie sa
aveti o serie de cunostinte de baza referitoare la felul in care prevederile legale ii afecteaza
atat pe AMP cat si pe copiii pe care acesta ii ingrijeste.
19
In primul modul de pregatire s-a discutat despre categoriile de copii care au nevoie de
protectie, despre rolul diferitelor institutii in asigurarea acestei protectii; sa vedem in
continuare care sunt pasii sau procedurile care trebuie respectate atunci cand pentru un
copil se ia masura plasamentului.
Cel mai bun loc pentru cresterea si ingrijirea unui copil este familia lui naturala, ori de cate
ori acest lucru este posibil. Ca urmare, atunci cand o familie ajunge intr-o situatie dificila
din cauza careia se gandeste, spre exemplu, sa-si abandoneze copilul, rolul autoritatilor
statului este in primul rand acela de a sustine familia respectiva, de a o ajuta cu mijloacele
pe care le are in asa fel incat parintii sa depaseasca momentul greu aparut si sa-si poata
pastra copilul langa ei.
In situatia in care aceasta mentinere a copilului in familia lui nu este posibila, autoritatile
vor incerca sa gaseasca o ruda care sa ingrijeasca copilul respectiv, pentru ca el sa nu se
indeparteze prea mult de familia lui de origine. Daca nici acest lucru nu este posibil, se
cauta o alta familie (poate fi spre exemplu si familia unui AMP) in care copilul sa fie plasat
si numai in ultima instanta se procedeaza la plasarea copilului intr-o institutie.
Decizia prin care copilul va fi separat de familia sa este luata, la propunerea motivata a
Directiei, de catre una din cele doua autoritati competente:
Comisia pentru Potectia Copilului - atunci cand exista acordul parintilor pentru plasament,
Instanţa judecatoreasca - atunci cand parintii se opun plasamentului propus.
Ca urmare, copilul va ajunge in ingrijirea AMP doar pe baza unei hotarari de plasament a
uneia dintre cele aceste doua structuri; exceptie de la aceasta regula face plasamentul
copilului in regim de urgenta, care este dispus de directorul Directiei pentru protectia
copilului in cazul in care, din motive imputabile sau nu parintilor, copilul trebuie scos de
urgenta din familia lui (copilul se afla in pericol). Chiar si in aceasta situatie, in termen de
48 de ore, cazul trebuie prezentat instantei judecatoresti care va decide ce masura trebuie
luata in continuare pentru copilul respectiv. Ceea ce urmeaza mai jos se refera la situatia
"obisnuita" in care apare masura plasamentului, nu la plasamentul in regim de urgenta
despre care se discuta intr-o sesiune separata.
Potrivit normelor legale in vigoare, stabilirea plasamentului si apoi punerea in practica a
acestei masuri trebuie sa se faca pe etape, cel mai important lucru fiind compatibilitatea
copilului cu noua familie si respectiv urmarirea ritmului de acomodare a copilului cu noua
familie.
Altfel spus, atunci cand este clar ca un copil are nevoie de o masura de protectie si nu se
gaseste nici o ruda care sa-l ingrijeasca, prima optiune ar trebui sa fie AMP. Cazul va
ajunge in atentia serviciului de asistenta maternala din cadrul DGASPC care va trebui sa
faca o potrivire intre nevoile copilului si cele ale AMP, cu alte cuvinte sa gaseasca pe acel
AMP care poate sa raspunda cel mai bine nevoilor copilului. Asistentii sociali fac aceasta
potrivire pe baza evaluarii AMP si a evaluarii copilului, dupa care vin sa discute cu AMP si
sa prezinte situatia copilului respectiv.
Vorbim deci despre 2 componente ale procesului de potrivire: o prima componenta
teoretica - cea in care din evidentele existente la nivelul Directiei se incearca identificarea
celui mai potrivit AMP pentru un anumit copil si respectiv o a doua componenta, de
potrivire practica ce consta in informarea si pregatirea tuturor celor implicati (copil, AMP,
familie naturala, daca este cazul).
20
In faza de potrivire teoretica se iau in considerare criterii precum:
pentru copil: varsta, temperament, nationalitate, limba, rasa, religie, frati si surori aflati in
sistemul de protectie, relatiile cu alti copii, nevoi speciale;
pentru familia naturala: varsta, temperament, ocupatie, inclinatii/aptitudini, interese pentru
diverse domenii, nivel de educatie, nationalitate, limba, rasa, religie;
pentru AMP: varsta, temperament, inclinatii, aptitudini, nivel de educatie, nationalitate,
rasa, religie, atitudine fata de alte etnii, situatia legala, competente profesionale, preferinte
privind copilul, disponibilitati, resedinta (distanta fata de domiciliul familiei naturale), alti
copii prezenti in familie.
Urmeaza apoi informarea si pregatirea tuturor partilor implicate.
Aceasta etapa presupune:
informarea copilului realizata potrivit capacitatii sale de intelegere si gradului sau
de maturitate
informarea familiei naturale, ce se realizeaza sub rezerva respecatrii interesului
superior al copilului
informarea AMP de catre asistentul social al copilului cu privire la situatia copilului
respectiv.
De foarte multe ori, in aceasta etapa de potrivire, din partea AMP vine intrebarea "Putem
refuza sa ingrijim un anumit copil?", iar pentru a da raspunsul trebuie sa ne aducem din nou
aminte de prima sesiune de pregatire cand am vazut cat de important este sa tratam fiecare
copil fara nici un fel de discriminare. Ca regula, copilul propus pentru plasament intr-o
familie de AMP trebuie sa corespunda datelor cuprinse in atestatul respectivei familii (in
atestat sunt mentionate numarul maxim de copii pe care AMP ii poate primi simultan in
plasament sau in incredintare, grupa de varsta si sexul copiilor, precum si capacitatea
solicitantului de a ingriji copii cu handicap/dizabilitati, infectati HIV sau bolnavi SIDA).
Sigur ca AMP poate si trebuie sa aiba o discutie serioasa cu asistentul social daca, de
exemplu, a fost atestat pentru ingrijirea unor copii dintr-o grupa de varsta mare, iar acum i
se propune sa ingrijeasca un sugar; considerand insa ca AMP este un profesionist, parte
dintr-o echipa profesionala, nu este acceptabil sa refuze ingrijirea unui copil fara un motiv
extrem de serios. Un refuz nejustificat este expresia clara a faptului ca AMP nu respecta
acele principii esentiale in domeniul protectiei copilului despre care am vorbit in primul
modul de formare.
Odata ce AMP a acceptat in principiu plasamentul copilului propus, pasul urmator este
acela de acomodare a copilului cu AMP, cu familia si cu locuinta acestuia. Etapa de
acomodare incepe de obicei pe teritoriul copilului - locul in care acesta se afla si care ii este
familiar (institutie, familie naturala etc) - prin vizite ale AMP, in cursul carora se vor primi
cat mai multe informatii despre copil, despre obiceiurile acestuia, ce ii place, ce nu ii place
etc. Treptat, ar trebui sa inceapa apoi deplasari cu copilul pe un teren neutru (in parc, la
cofetarie etc) pentru ca acesta sa se obisnuiasca cat mai mult cu AMP. In continuare se
ajunge la vizita la domiciliul AMP si, in final, la mutarea copilului.
Intregul proces de potrivire este urmarit si sprijinit in primul rind de catre asistentul social
al copilului, dar si de catre asistentul social al AMP precum si de catre alti profesionisti
daca e cazul.
21
Lucrul cel mai important in tot acest proces este sa intelegem ca fiecare copil are ritmul lui
de acomodare la schimbare si ca acest ritm trebuie respectat. Chiar daca AMP este
nerabdator sa aduca acasa copilul, daca facem acest lucru pana copilul nu este pregatit sa
accepte acest loc nou pentru el, putem sa-i producem copilului traume serioase, sa-l
speriem sau chiar sa-i cream un sentiment de respingere fata de AMP.
Un al doilea aspect important este implicarea obligatorie a tuturor membrilor familiei AMP
si a persoanelor care locuiesc cu acesta, inca de la inceputul procesului de acomodare si pe
toata perioada lui de desfasurare. Spunem ca este important pentru ca, pe de o parte copilul
va avea ocazia sa intalneasca si sa se obisnuiasca cu toate persoanele cu care va locui in
aceeasi casa, iar pe de alta parte AMP si toti ceilalti membri ai familiei sale vor fi la randul
lor familiarizati cu copilul care urmeaza sa ajunga in familia lor.
Odata ce asistentul social al copilului este convins ca acomodarea a decurs in mod
corespunzator si ca atat copilul cat si AMP sunt pregatiti pentru mutare, acesta recomanda
CPC sau instantei judecatoresti stabilirea masurii plasamentului. Intotdeauna este
obligatorie luarea in considerare a opiniei copilului (potrivit capacitatii sale de exprimare si
gradului sau de maturitate).
Ultimul pas este mutarea propriu-zisa a copilului in noul lui mediu de viata, atunci cand
asistentul social al copilului va considera ca acest lucru este posibil. Mutarea copilului in
familia AMP dar si plecarea lui din familia acestuia sunt momente deosebite despre care
vom incepe sa discutam acum si vom detalia intr-o sesiune viitoare.
Pregatirea copilului pentru separare/mutare
Este bine ca asistentul maternal sa cunosca faptul ca masura de plasament a copilului se
doreste a fi o masura temporara, fie pana la depasirea problematicii care a dus la separarea
de parinti a copiilor sau, in anumite cazuri, pana la definitivarea procesului de adoptie a
copilului (in cazul in care finalitatea PIP este adoptia). De aceea, unul dintre cele mai
importante momente ale activitatii asistentului maternal este pregatirea copilului in vederea
separarii, indiferent de sensul acesteia: de parinti, de asistentul maternal si familia
asistentului maternal (in situatia reintegrarii in familia de origine, largita; in situatia
integrarii socio-profesionale sau in situatia integrarii in familia de adoptie).
Rolul pregatirii copilului ar fi să asigure copilului un sentiment de continuitate, să încerce
să atenueze sentimentul de anxietate datorat schimbarii care urmeaza sa intervina in viata
sa, fie ca este situatia:
Adaptarii in familia asistentul maternal profesionist
Cunoasterii spatiului si a regulilor casei
Mentinerii sau reluarii relatiei permanente cu parintii sau membrii familiei largite
Cunoasterii parintilor adoptivi si a obiceiurilor, valorilor acestora, precum si a mediul in
care urmeaza copilul sa traiasca.
Nu trebuie sa se uite niciun moment faptul ca in perioada de adaptare la noua situatie,
copilul traverseaza o perioada greu de gestionat, astfel incat putem regasi:
diverse tulburări somatice (febra, diaree acuta, hipersomnie, lipsa poftei de mâncare,
enurezis, pavor nocturn); lipsa încrederii; comportament retras, apatie, nu iniţiază sau nu
răspunde relaţionării cu alte persoane, mutism; agresivitate, hiperactivitate, comportament
dificil; întârzieri de dezvoltare sau regresie; dificultăţi în exercitarea controlului asupra
sentimentelor şi trăirilor emoţionale.
22
Pentru ca aceasta perioada sa poata fi depasita cu usurinta de catre copil, asistentul maternal
profesionist trebuie sa colaboreze strans cu asistentul social al copilului, in vederea stabilirii
unui plan in ceea ce priveste separarea treptata, indiferent care este sensul acestei separari.
Acest plan va fi stabilit în funcţie de câteva aspecte importante
legate de copil:
Vârsta cronologică a copilului şi gradul său de dezvoltare;
Determinarea rutinelor cu care copilul este obişnuit (ore de somn, tip de alimentaţie,
obiceiuri
legate de igiena, ritualuri legate de aceste momente, dacă îl linişteşte să i se cânte, să fie
mângâiat pe spate etc.);
Mod de adresare (prenumele, porecle de alint...);
Obiecte preferate de îmbrăcăminte, pentru alimentatie
Tipuri de jocuri, jucarii, pasiuni
Rezultate scolare
Legate de părinti/rude (daca copilul urmeaza sa se intoarca in familia biologica sau exinsa):
Aşteptări în ceea ce priveşte creşterea şi îngrijirea copilului lor;
Timp disponibil pentru a petrece împreună cu copilul: program de intalniri, activitati de
timp liber, etc;
Disponibilitate de relaţionare cu asistentul maternal, asistentul social al copilului in vederea
returnarii/preluarii informatiei despre evolutia copilului
Legate de familia de adoptie (daca copilul urmeaza sa fie adoptat):
-Timp disponibil pentru a petrece împreună cu copilul in vederea adaptarii treptate;
-Timp disponibil pentru a discuta cu asistentul maternal si asistentul social al copilului in
vederea datelor importante despre copil (program de viata, obiceiuri alimentare, activitati in
care este implicat, pasiuni, prieteni...).
Legate de asistentul maternal profesionist si profesionistii Serviciului de Asistenta
Maternala:
Procesul de separare si adaptare este un proces de durata, care este determinat de varsta
copilului si gradul sau de maturitate, de atitudinea celor care il ingrijesc si a celor care il vor
ingriji. In mare masura, transferul afectiv al copilului pentru cel care il ingrijesc se face
doar in contextul in care intre acesti adulti exista o buna colaborare si coordonare. Nu este
suficient sa stabilim un plan, trebuie sa avem grija ca fiecare gest sa vina sa il sustina pe
copil.
In tot acest proces de separare, copilul trebuie sa fie implicat nemijlocit: el trebuie sa stie ce
anume urmeaza sa i se intample, de ce anume si cum urmeaza sa se procedeze. Cel mai
important aspect este acela al respectului pentru copil si pentru sentimentele sale. Separarea
se produce deoarece „parintii tai au o situatie de dificultate acum, insa ei te iubesc foarte
mult", „ desi o sa-mi lipsesti foarte mult, ma bucur ca te intorci in familia ta", „Sunt
mandra/mandru de faptul ca ai reusit sa termini scoala si ti-ai gasit un loc de munca" sau
„Noii tai parinti te iubesc si te-au dorit foarte mult. Asta nu inseamna ca eu nu te iubesc, dar
ei iti pot oferi toata dragostea de care ai nevoie".
Uneori, copilul are nevoie sa stie ca poate mentine sau relua relatia cu asistentul maternal,
atat timp cat are aceasta nevoie afectiva. Daca acest lucru nu contravine intereselor
23
copilului, a familiei sale sau a intereselor asistentului maternal, este posibila mentinerea
relatiei cu acesta.
In acelasi timp cu munca de pregatire desfasurata cu copilul, se fac si demersurile legate de
documentele care trebuiesc intocmite pentru fiecare copil aflat in plasament la un AMP.
Astfel, imediat după ce autoritatea competenta a luat hotărârea de plasament a unui copil la
un AMP se va încheia convenţia de plasament între asistentul maternal profesionist şi
angajatorul său, în condiţiile şi cu elementele prevăzute de legislaţia în vigoare după cum
urmează:
Convenţia se încheie pentru fiecare copil primit în plasament, cu acordul scris al
soţului/soţiei asistentului maternal profesionist (unde este cazul) şi se notifică autoritatii
competente care a hotărât plasamentul copilului.
Această convenţie cuprinde următoarele elemente:
a. informaţii referitoare la copil: identitatea, originea etnică şi religioasă, situaţia sa
personală familială, socială şi medicală, nevoile sale speciale;
b. motivele hotărârii de plasament;
planul de aplicare şi obiectivele plasamentului;
c. modalităţile de menţinere a contactului între copil şi familia sa biologică (dacă nu
există contraindicaţii) şi modul de pregătire a reintegrării copilului în familia proprie, în
cazul plasamentului;
d. modalităţile de supraveghere a activităţii asistentului maternal profesionist şi de
evaluare periodică a evoluţiei copilului;
e. drepturile si obligaţiile specifice ale părţilor.
Incheierea convenţiei de plasament între asistentul maternal profesionist şi angajator se
realizează înainte de mutarea propriu-zisă a copilului dar dupa pronuntarea hotărârii de
plasament.
Un al doilea document foarte important si aflat in stransa legatura cu conventia de
plasament este planul individualizat de protectie (PIP) al copilului.
Acest plan, care trebuie intocmit obligatoriu pentru fiecare copil separat de parintii sai, are
un format minim (puncte care trebuie atinse) dat de lege si cuprinde in esenta o descriere a
solutiei de permanenta identificata pentru copilul respectiv.
Acest lucru inseamna ca pentru un copil separat de familie, inca de la intrarea lui in
sistemul de protectie speciala, trebuie sa existe o planificare pentru viitor - sa se stie daca
urmeaza sa fie reintegrat in familia sa, daca va ramane pe termen lung departe de parinti
sau poate va fi adoptat.
In functie de aceasta finalitate a planului individualizat de protectie si raportat la nevoile
copilului si ale familiei, planul include masuri din mai multe domenii - sanatate, educatie
etc, fiecare astfel de domeniu fiind detaliat intr-un plan de interventie specifica (PIS),
pentru fiecare dintre masurile identificate fiind stabilita o persoana responsabila si un
termen pentru realizare.
Daca, spre exemplu, copilul nu a fost vaccinat sau are nevoie de un tratament, planul va
cuprinde inscrierea copilului la un medic de familie si realizarea vaccinarii sau a
tratamentului de catre medicul de familie, intr-un termen limita dat de la data la care copilul
a ajuns la AMP.
24
Am mentionat in mod expres aceste doua documente care se leaga strans de plasamentul
unui copil la AMP pentru ca sunt cele mai importante din punct de vedere al prevederilor
legale si pentru ca, de regula, AMP are o contributie semnificativa in stabilirea
interventiilor si apoi in punerea lor in aplicare pentru ca, de la un anumit punct, este
persoana care cunoaste cel mai bine copilul.
Am abordat AMP ca parte a unei echipe care se ocupa de bunastarea copilului aflat in
plasament. O data ce AMP face parte din aceasta echipa se asteapta de la el ca si
profesionist o anumita atitudine in relatia cu familia naturala, cu familia adoptiva, cu alti
membrii ai echipei de specialisti; cu alte cuvinte, atunci cand ceilalti considera AMP ca
fiind un profesionist, asteapta de la el sa vorbeasca, sa se comporte ca un profesionist in tot
ceea ce are de facut pentru ocrotirea copilului plasat.
Pentru ca acest lucru sa se intample, este necesar ca AMP sa inteleaga foarte bine care sunt
drepturile si indatoririle pe care le au in aceasta calitate; ceilalti profesionisti vor lua in
considerare aceste lucruri atunci cand judeca activitatea AMP. Spre exemplu, toata lumea
va considera de la sine inteles ca AMP accepta copiii plasati asa cum sunt ei, cu trecutul,
prezentul si viitorul lor, cu calitatile dar si cu problemele lor si AMP, ca ocrotitor al lor, va
fi primul "avocat" care va lupta pentru drepturile lor.
Se va astepta de la AMP sa inteleaga de ce este important sa incurajeze si sa sprijine
contactul copilului cu familia lui naturala (evident, atunci cand acest lucru nu este in mod
explicit interzis de instanta judecatoreasca), sa-l ajute sa treaca peste sentimentele de
abandon fara sa-l invinovateasca sau si mai rau sa-i acuze ori jigneasca pe parintii firesti ai
copilului; in cursul sesiunilor viitoare despre atasament vom vedea ca astfel de atitudini
intotdeauna fac rau copilului si ceea ce se intampla in multe situatii este ca AMP nu va mai
putea comunica cu copilul sau vor aparea comportamente dificile ale acestuia.
Pentru asigurarea dezvoltarii optime a copilului, AMP va crea o atmosfera echilibrata, de
familie, sa caute si sa gasesca modalitati de a stimula copilul, de a-l ajuta sa se integreze in
familie dar si in comunitate. Pedeapsa corporala si neglijarea copilului nu sunt permise si
sunt motive pentru retragerea atestatului de AMP.
26
Nu in ultimul rand, in calitate de profesionist, AMP trebuie sa stie ca, la fel cum medicul nu
are voie sa discute despre boala unui pacient cu un alt pacient, nici in cazul AMP nu este
permisa incalcarea principiului confidentialitatii. Acest lucru inseamna ca tot ceea ce AMP
afla de la asistentul social sau de la copil ori de la familia naturala sunt lucruri care nu se
discuta nici cu vecinii si nici cu prietenii. Poate sa para un lucru usor insa mai ales in
comunitatile mici curiozitatea cu privire la copilul nou venit in familie, cu privire la situatia
acestuia, a familiei sale poate sa fie foarte mare si AMP trebuie sa aiba intotdeauna un
raspuns pregatit, raspuns care sa nu incalce principiul confidentialitatii.
27
AMP trebuie sa le ofere copiilor sprijin şi sa-i încurajeze să menţină legăturile cu părinţii,
familia lărgită şi alte persoane importante pentru ei, dacă acest lucru nu contravine
interesului lor superior.
Părinţii, familia lărgită şi alte persoane importante pentru copil trebuie sa fie implicate pe
cât posibil în viaţa acestuia pe perioada şederii sale la AMP, astfel încât reintegrarea sa
familială să se pregătească şi să se realizeze în cele mai bune condiţii şi în cel mai scurt
timp.
Managerul de caz si asistentul social al copilului abuzat, neglijat, exploatat sau traficat,
aflat in ingrijirea AMP, stabilesc proceduri clare de menţinere a legăturilor cu diversele
persoane importante din viaţa copilului, inclusiv referitoare la restricţiile în acest sens.
În elaborarea acestor proceduri se vor lua în considerare cel puţin următoarele aspecte: în
situaţii de abuz, neglijare, exploatare, trafic comise de unul dintre părinţii copilului, precum
şi în situaţii de violenţă în familie, legăturile cu părintele potenţial agresor sunt
restricţionate prin hotărâre a comisiei pentru protecţia copilului sau, în cazul părintelui
agresor aflat în urmărire penală sau condamnat pentru infracţiuni corespunzătoare faptelor
de abuz, neglijare, exploatare, trafic, respectiv violenţă în familie, prin hotărâre
judecătorească.
Vizitele la domiciliul AMP şi cele în afara acestuia, precum şi ieşirile copiilor în
comunitate pe perioada plasamentului la AMP se realizează numai conform recomandarilor
si programului stabilit in echipa multidisciplinara (manager de caz, asistent social al
copilului, psiholog, AMP) si numai in prezenta AMP si/sau a altor specialisti
(psiholog,asistent social al copilului, etc.).
Restricţiile în ceea ce priveşte menţinerea legăturilor, în scopul protejării copilului, cu
excepţia celor prevăzute de lege şi cuprinse în hotărârea de plasament a copilului la AMP a
instantei, se stabilesc cu consultarea managerului de caz.
In situatia in care copilul nu poate fi vizitat la domiciliul AMP, furnizorul de servicii (unde
AMP este angajat) îşi organizează un spaţiu privat, cu o destinaţie bine stabilită şi cu o
ambianţă intimă pentru desfăşurarea vizitelor efectuate de persoanele importante pentru
copii. Toate vizitele sunt consemnate într-un registru special.
Serviciile oferite copilului care a suferit o forma de abuz urmaresc securizarea copilului,
diminuarea consecinţelor şi evitarea expunerii lui la un nou abuz cu consultarea şi
implicarea activă a copilului în procesul de luare a deciziilor, adecvat gradului său de
maturitate, precum şi cu consultarea si implicarea părintelui protector sau, după caz, a
persoanelor importante pentru copil.
Pentru securizarea si dezvoltarea armonioasa a copilului este extrem de importanta
mentinerea relatiei cu parintii (cu parintele protector), precum si relaţia dintre profesionişti
(inclusiv AMP) şi părintele protector (parinti, in functie de caz), familie în general.
În situaţia în care dreptul de a vizita copilul şi de a menţine relaţii personale cu acesta nu a
fost restricţionat în condiţiile legii, alegerea asistentului maternal profesionist unde urmează
a se plasa copilul se face şi cu luarea în considerare a capacităţii acestuia de a asigura
realizarea efectivă a dreptului de vizită şi relaţii personale ale copilului (apropierea
domiciliilor, relaţiile existente între părinţi şi persoana/familia unde urmează a fi plasat
copilul etc.).
28
Astfel, în practică, ne aflăm în situaţia în care exercitarea drepturilor şi obligaţiilor
părinteşti cu privire la persoana copilului este împărţită între părinte/părinţi (ex: legături
permanente şi nemijlocite cu copilul pe toată durata plasamentului, vizitarea copilului,
corespondenţa cu acesta, dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea
sa profesională) şi Asistentul Maternal Profesionist care asigură îngrijirea copilului
(supravegherea copilului, obligaţia de a asigura îngrijirea şi condiţiile necesare dezvoltării
sale, efectuarea actelor obişnuite necesare îndeplinirii acestei obligaţii sau înlăturării
oricărei situaţii urgente care ar pune în pericol copilul, securitatea, dezvoltarea sau
integritatea morală a acestuia).
Alta este situaţia în care în discuţie sunt aduse drepturile şi obligaţiilor părinteşti care
privesc bunurile copilului (dreptul de administrare a bunurilor, de reprezentare sau de
încuviinţare a actelor copilului), acestea revenind în exclusivitate părintelui/părinţilor pe
toată perioada în care copilul are instituită măsura plasamentului prin hotărârea comisiei
pentru protecţia copilului.
Faţă de considerentele expuse mai sus, este de subliniat faptul că instituirea măsurii
plasamentului de către Comisia pentru Protecţia Copilului nu afectează în nici un fel
calitatea părintelui de reprezentant legal al copilului său.
În situaţia copilului pentru care s-a stabilit măsura plasamentului de către instanţa
judecătorească, drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate de către preşedintele
consiliului judeţean, respectiv de către primarul sectorului municipiului Bucureşti.
Legea 272/2004 instituie o excepţie de la prevederile care vizează exercitarea drepturilor
părinteşti de către preşedintele consiliului judeţean/primarul sectorului municipiului
Bucureşti, aceştia neputând să exprime în locul părinţilor consimţământul la adopţia
copilului, drept care se menţine pentru părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti şi pentru
cei cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteştiul, nnnnoiia accepte ceea
ce s-a intamplat, sa-l protejeze.
29
Durerea este reacţia normală la o pierdere, o experienţă universală întâlnită mereu şi mereu.
Pierderea este o parte naturală a existenţei: copiii îşi pierd dinţii de lapte; moare pisicuţa
preferată; copilul absolvă liceul; este abandonat de un iubit sau o iubită, un prieten nu
reuşeşte să-şi realizeze un scop; un frate se mută în alt oraş.
Pierderile pot fi de două feluri: fizice (tangibile) sau simbolice (psihosociale). Exemple de
pierderi fizice (tangibile): pierderea unui obiect preferat sau moartea unui prieten; exemple
de pierderi simbolice (psihosociale): divorţul sau boala unei persoane dragi. De obicei, o
pierdere simbolică nu este identificată ca o pierdere în sine, cu toate acestea ea va iniţia un
proces de doliu exact ca în cazul unei pierderi fizice.
Atunci când copiii sunt plasaţi la asistentul maternal, ei experimentează o stare de separare
faţă de persoanele cu care au trăit anterior – indiferent dacă acestea fac parte dintr-o
instituţie sau din familia lor biologică. În astfel de situaţii copiii percep separarea ca pe un
fel de pierdere, iar dacă pierd complet contactul cu familia biologică acest sentiment va
deveni mai intens şi mai confuz.
Există 5 faze generale ale pierderii, pe care atât copiii cât şi adulţii le “trăiesc” ori de câte
ori suferă o pierdere.
Procesul nu se desfăşoară lin, fazele se pot suprapune pe alocuri; pot avea loc regrese sau
progrese în evoluţia lor.
Faza 1: şoc şi negare
Pentru situaţia copiilor plasaţi la asistentul maternal, aceştia pot să refuze să accepte
realitatea, fugind întotdeauna spre uşă pentru a vedea dacă nu cumva vine mama lor în
vizită. Deşi i se spune că aceasta nu-l poate vizita, el pune mereu şi mereu, aceeaşi
întrebare.
Faza 2: mânie şi vinovăţie
Copiii aflaţi în plasament la asistentul maternal îşi pot exprima mânia atât faţă de aceştia
cât şi faţă de părinţii biologici. Astfel, ei pot distruge lucrurile pe care prinţii biologici le-au
dăruit şi pe care ei le-au luat în familia asistentului maternal, fie îşi manifestă mânia faţă de
ocrotitori sau faţă de alţi copii din familie printr-un comportament agresiv-distructiv.
Faza 3: tristeţe şi disperare
De cele mai multe ori, copiii aflaţi în plasament la asistenţii maternali, dezvoltă sentimente
de vinovăţie de genul : „Părinţii mei nu mă mai vor, pentru că nu mă mai iubesc ; este
numai vina mea că am ajuns aici şi este posibil ca nimeni să nu mă mai iubească vreodată”.
Faza 4 şi 5: înţelegere şi acceptare
După o perioadă de timp, cu ajutorul explicaţiilor oferite de asistentul maternal (şi nu
numai), copilul va reuşi să înţeleagă ce s-a întâmplat şi să accepte situaţia, fiind astfel
pregătit şi pentru cazul în care va fi confruntat în viitor cu situaţii similare
Separarea copilului de familia lui conduce în primul rând la probleme de ataşament ceea ce
va conduce la întârzieri de dezvoltare sau schimbări de comportament.
Efectele separării copilului de părinţi sunt strâns legate de următorii factori:
modul în care adulţii au reacţionat faţă de copil
personalitatea copilului
mediul înconjurător
30
Principalele aspecte care pot fi observate la copil ca urmare a separării acestuia de părinţi
sunt:
lipsa încrederii
comportament retras, nu dezvoltă relaţii cu alte persoane
agresivitate, hiperactivitate, comportament dificil
întârzieri de dezvoltare
dificultăţi în exercitarea controlului asupra sentimentelor şi trăirilor emoţionale
Copiii care se vor afla în îngrijirea asistenţilor maternali sunt copii care au fost
părăsiţi în maternităţi, spitale, copii instituţionalizaţi, copii proveniţi din familii în
care exista violenţă, copii supuşi unei forme de abuz sau neglijare. Aceste evenimente
marchează dezvoltarea unui copil în aşa măsură încât, în cele mai multe cazuri, din
cauza lipsei de atenţie personalizată, din cauza îngrijirii necorespunzătoare, aceşti
copii prezintă întârzieri de dezvoltare majore. Copilul care este neglijat va avea
probleme atât în dezvoltarea afectiv-emoţională, psihică, cât şi în cea fizică. Relaţia
copilului cu asistentul maternal este foarte importantă pentru dezvoltarea sa ulterioară,
astfel că asistentul maternal trebuie să urmărească foarte atent comportamentul
copilului şi să sprijine dezvoltarea ataşamentului.
AMP discută cu asistentul social al copilului despre situatia copilului si despre familia
acestuia pentru a intelege contextul care a stat la baza separarii copilului de familie.
Pastrarea legaturii intre copil si parintii lui are o serie de beneficii foarte importante pentru
copil:
ajuta la construirea unui sentiment pozitiv al identitatii;
creste respectul de sine al copilului;
imbunatateste integrarea sociala;
reduce riscul de esec al plasamentului;
măreşte sansele de reintegrare in familia naturala.
Este foarte adevarat si faptul ca, in ciuda acestor avantaje pentru copil, unii parinti nu-si
viziteaza copiii.
Pentru a putea mentine o relatie buna cu parintii copilului AMP trebuie sa retina
urmatoarele:
-nu exista tipare pentru cei mai buni parinti asa cum nu exista nici pentru asistentii
maternali;
-fiecare copil are o situatie specifica/aparte
-responsabilitatea asistentului maternal este de a lucra impreuna cu parintii pentru a ajuta
copilul si părinţii sunt de cele mai multe ori lipsiti de ajutor; acest lucru poate duce la
excluderea lor din viata copilului daca nu sunt sprijiniti
32
-părinţii respecta asistentii maternali atata timp cat si ei sunt recunoscuti ca parinti, chiar
daca nu pot avea grija de copil
-daca se face diferenta clara intre parinte si asistent maternal acest lucru poate sa evite
aparitia "rivalitatii"
-asistenţii maternali pot sa implice parintii copilului in identificarea mancarii
preferate, organizarea programului zilnic, etc.
-asistenţii maternali pot avea sentimente negative fata de parintii care au abuzat copilul;
acest lucru este normal sa se intample dar trebuie sa inteleaga ca in cele din urma copiii se
vor intoarce in familia lor
- relationarea cu familia este o responsabilitate a profesiei de asistent maternal; asistentii
maternali vor fi sprijiniti in dezvoltarea unei atitudini profesionale fata de sentimentele
negative care pot apare fata de parintii copilului.
34
CAP 3
CRESTEREA SI DEZVOLTAREA COPILULUI
ETAPELE DEZVOLTĂRII COPILULUI, TEORII ALE DEZVOLTARII
36
care locuieste copilul trebuie sa fie diferita de cea in care locuiesc adultii, insa in imediata
apropiere a acesteia.
Copilul trebuie sa fie aparat de microbi. Este adevarat ca organismul uman dispune de
anumite mecanisme de aparare impotriva microbilor, insa este la fel de adevarat ca punerea
acestor mecanisme de aparare in miscare dureaza. Copilul este cu atit mai vulnerabil in fata
microbilor cu cit este mai mic.
O locuinta salubra este, inainte de toate, o locuinta curata în care se face zilnic curăţenie cu
o cârpă umedă sau aspiratorul. Se şterge bine praful in mod regulat. Este bine să nu se spele
şi să nu se usuce lenjeria în camera în care locuieşte copilul.
Microbii si bolile nu provin numai din murdarie. Ele pot fi aduse (transportate) de animale,
de oameni si de obiecte. Atenţie prin urmare la persoanele şi obiectele din casă cu care vine
copilul în contact.
Se va evita intotdeauna contactul cu persoanele bolnave. Cand unul din membrii familiei e
bolnav, masurile ce se impun vor fi discutate cu medicul de familie, consemnate in planul
de interventie specifica al copilului si in jurnalul copilului si respectate ca atare.
Atita timp cit copilul este mic este bine sa nu existe animale in camera lui.
Este bine ca, in special in cazul copilului mic (caruia ii place sa duca la gura tot ce apuca),
obiectele cu care vine in contact sa fie bine curatate/dezinfectate.
37
ATAŞAMENTUL
Ce este ataşamentul şi de ce este important?
Toţi cei care au avut experienţa îngrijirii unui copil mic au observat protestele şi
sentimentele de nefericire pe care le generează faptul că sunt despărţiţi de adulţii pe care îi
cunosc şi cu care au o relaţie emoţională importantă. Protestul unui copil mic faţă de faptul
că este despărţit de o persoană indică foarte clar faptul că între copil şi acea persoană există
o relaţie de ataşament. Pentru ca o mamă biologică (sau tată biologic sau alt membru al
familiei), să devină o persoană de care copilul este ataşat („figura de ataşament”), trebuie ca
aceasta să aibă grijă de copil în mod direct şi constant, atât din punct de vedere fizic, cât şi
emoţional.
În cazul unei dezvoltări corespunzătoare, asta se întâmplă în primele 6 sau 7 luni de viaţă
ale copilului. Deşi felul exact în care se realizează poate diferi, procesul de bază este
acelaşi pentru toate culturile, în orice parte a lumii: anumiţi adulţi devin disponibili fizic şi
emoţional pentru copil, iar această intimitate crescândă generează un set extrem de
organizat de comportamente şi sentimente, care reprezintă relaţia de ataşament. Fiecare
cultură şi-a dezvoltat propria abordare a acestei probleme, dar tema de bază rămâne aceeaşi.
Un copil mic protestează cu scopul de a se asigura că persoana care reprezintă obiectul
ataşamentului său rămâne în contact fizic şi emoţional cu el, atunci când se simte speriat
sau în pericol. Copiii mici nu au resursele fizice sau emoţionale necesare pentru a se proteja
sau pentru a-şi satisface nevoile. De aceea, relaţiile de ataşament au rolul principal de a
asigura supravieţuirea copilului. Din punctul de vedere al copilului, a te asigura că adultul
care ştie de ce ai nevoie, atunci când ai nevoie, e prin preajmă ca să-ţi asigure ce ai nevoie,
este o necesitate absolută.
Dacă dovada fizică observabilă a ataşamentului este apropierea de persoana respectivă,
ceea ce simte copilul este siguranţă, confort şi căldură emoţională. Grija fizică şi
interacţiunea cu copilul sunt aspectele cele mai uşor observabile ale procesului de
ataşament, dar la fel este şi interacţiunea emoţională, iar asta are un efect direct asupra
dezvoltării creierului copilului. Experienţele legate de ataşament reprezintă punctul de
38
pornire în înţelegerea naturii unei relaţii, unele dintre aspectele acesteia fiind foarte
rezistente la schimbare.
Este de asemenea foarte important ca, pe măsură ce cresc, copiii să îşi dezvolte capacitatea
de a tolera separarea de persoanele de care sunt ataşaţi, în ciuda protestelor. Asta depinde
de încrederea pe care o are copilul că respectiva persoană devine imediat disponibilă fizic şi
emoţional în cazul în care se confruntă cu un eveniment nou sau neobişnuit, pe care nu ştie
cum să-l gestioneze. Pe măsură ce copilul se dezvoltă, această încredere devine din ce în ce
mai pronunţată, iar copilul nu numai că va putea tolera perioade mai lungi de despărţire, dar
şi capacitatea sa de a face faţă unor evenimente noi va deveni o sursă de învăţare şi
satisfacţie. Supărarea unui copil mic atunci când este lăsat la creşă pentru prima dată devine
din ce în ce mai mică în timp, astfel că, pentru cei mai mulţi copii, anticiparea plecării acolo
devine o sursă de plăcere. Totuşi, dacă copilul nu se simte bine sau este stresat de alte
evenimente, protestul poate reapărea.
Procesul care stă la baza dezvoltării relaţiilor de ataşament şi rezultatele cercetărilor privind
impactul pe termen lung al acestor relaţii au devenit o sursă extrem de valoroasă în
înţelegerea dezvoltării copilului. Ne-a ajutat să înţelegem că experienţele din primii ani de
copilărie în ceea ce priveşte relaţiile sunt importante pentru felul în care copiii se percep pe
ei înşişi şi pe ceilalţi. Asta creează baza capacităţii pe care o va avea copilul (şi mai târziu
adultul) de a percepe lumea ca fiind interesantă şi captivantă. Capacitatea unui individ de a
se implica în relaţii de cooperare, reciproce, valoroase şi intime ca adult, se va baza pe
aceste experienţe timpurii, deşi, în mod inevitabil, va fi influenţată şi de evenimentele şi
experienţele ulterioare din viaţa sa.
Relaţiile cu prietenii, partenerii, colegii de serviciu, proprii copii depind de un număr de
factori. Dar măsura în care în care ne vom permite nouă înşine să ne implicăm alături de
alte persoane într-o gamă largă de activităţi va fi influenţată de evoluţia acestor prime
experienţe din copilărie şi adolescenţă.
Ataşamentul îşi are rădăcinile în experienţa de a căuta o persoană de sprijin în momentele
de stres, iar această dimensiune a relaţiilor ulterioare este extrem de important. În momente
dificile, cei mai mulţi dintre noi le caută pe acele persoane pe care le cunosc şi cu care au o
relaţie emoţională importantă. Nevoia de apropiere fizică şi emoţională faţă de o altă fiinţă
umană în momente de stres, teamă, nervozitate sau deprivare, este o nevoie imperioasă la
orice vârstă. Relaxarea şi liniştea pe care le generează contactul uman, atunci când acesta
este cel potrivit, sunt evidente. În unele situaţii, este chiar o chestiune de supravieţuire.
Pentru alţii, poate declanşa mecanismul de refacere în urma unei experienţe dificile sau
traumatizante. Aceste lucruri sunt valabile la orice vârstă. Nevoia de ajutor şi sprijin din
partea celorlalţi este prezentă pe parcursul întregii vieţi, iar cadrul de ataşament ne ajută să
înţelegem procesul care îl face posibil.
Tipuri de ataşament
Cele mai multe lucruri din cele discutate anterior sunt uşor de observat în orice familie cu
copii mici, iar elaborarea unei metode de măsurare, într-un mediu controlat, a relaţiilor de
ataşament în etapele de început ale vieţii a ajutat la clasificarea tiparelor de ataşament.
Metoda presupune expunerea unui copil mic la câteva episoade de 3 minute de separare de
39
o persoană de care este ataşat. Sunt înregistrate observaţiile cu privire la reacţiile acestuia la
despărţire şi revedere, precum şi la interacţiunea cu un străin care intră în cameră.
Dacă experienţa descrisă mai sus ar fi observată într-un mediu de laborator, aceasta ar fi
baza a ceea ce numim un tipar “sigur” de ataşament:
Protest şi nelinişte în urma despărţirii de persoana de care e ataşat
Căutarea persoanei de care e ataşat, la reîntâlnire
Există totuşi observaţii legate de copii şi persoanele de care sunt ataşaţi aceştia, care indică
un tipar care nu se conformează celui descris anterior. Deosebiri pot apărea în oricare dintre
episoadele descrise:
copilul poate să nu protesteze sau să nu fie neliniştit deloc, sau, dimpotrivă, să fie
extrem de supărat şi neliniştit mult timp
la reîntâlnire, este posibil copilul poate să nu se îndrepte spre persoana respectivă, ci
chiar să se îndepărteze de ea
se poate ca persoana respectivă să nu îl liniştească pe copil
copilul nu poate fi liniştit
copilul poate să nu îşi reia jocul
O analiză atentă a acestor ipostaze în cazul unui număr mare de copii le-au permis
cercetătorilor să facă o clasificare a acestor tipare de ataşament, după cum urmează:
Dezorganizat – copilul a avut experienţe care au prezentat-o pe persoana care face obiectul
ataşamentului ca fiind înfricoşătoare si chiar o sursă potenţială de pericol. Copilul va căuta
în continuare alinare la această persoană, iar acest lucru este plin de riscuri emoţionale şi
fizice, de aceea copilul are nevoie, în acelaşi timp, să se protejeze.
Cercetările făcute în timp au demonstrat existenţa acestor tipare, distribuţia lor în cadrul
oricărei populaţii fiind după cum urmează:
securizant -55%
evitant – 23%
ambivalent – 8%
dezorganizat – 15%
40
Folosirea acestor tipare pentru a stabili dacă un comportament este normal sau, dimpotrivă,
anormal, nu este de folos. Acestea trebuie privite ca modalităţi prin care copilul se
adaptează relaţiei pe care o are cu persoana de care este ataşat şi situaţiei în care se află.
Comportamentul fizic şi emoţional al acestuia este organizat în aşa fel încât să obţină cât
mai mult de la persoana care face obiectul ataşamentului său, având în vedere situaţia în
care se află.
De asemenea, este important să nu uităm că adulţii, în calitatea lor de persoane de care se
ataşează copiii, răspund şi în funcţie de trecutul pe care îl au şi de situaţia socială în care se
află. Sărăcia şi oprimarea îi împiedică să răspundă cu sensibilitate şi atenţie, deşi aceste
reacţii nu se exclud în cazul adulţilor rezistenţi din punct de vedere emoţional.
Aşadar, în loc să facem aprecieri cu privire la ceea ce demonstrează un comportament
normal sau anormal, trebuie să ne concentrăm asupra maximizării oportunităţilor pentru
adulţi ca şi persoane de ataşament, pentru ca aceştia să poată înţelege să răspundă aşa cum
trebuie nevoilor copiilor. În vreme ce unii oameni reacţionează imediat în faţa acestor
oportunităţi, alţii au nevoie de programe speciale, inclusiv de ajutorul unor specialişti.
În anumite situaţii, însă, oamenii sunt incapabili să răspundă în vreun fel unui astfel de
ajutor. Când se întâmplă asta, este important să nu subestimăm consecinţele negative pe
care le poate avea asupra copilului şi asupra dezvoltării sale pe termen lung. Acestea sunt
situaţiile în care poate fi nevoie de planuri alternative de protecţie a copilului.
Ataşamentul şi copiii
Din punct de vedere al dezvoltării, bebeluşii şi copiii mici sunt dependenţi de
disponibilitatea fizică şi emoţională a adulţilor în grija cărora se află.
Relaţia intensă şi evoluantă care se stabileşte între copil şi aceşti adulţi este esenţială pentru
încrederea pe care copilul o are în alte persoane, felul în care înţelege natura unei relaţii şi
sentimentele faţă de sine însuşi ca fiinţă umană importantă, competentă şi apreciată.
În general vorbind, acest proces este „natural”, deşi este nevoie de multă energie fizică şi
emoţională, sprijin din partea celorlalţi şi uneori intervenţie, atunci când adulţilor le este
prea greu.
Atunci când adulţii nu sunt disponibili în mod constant şi cu sensibilitate ca şi figuri de
ataşament, copiii mici elaborează strategii psihologice pentru a se proteja. Aceste strategii
sunt necesare, chiar dacă ajută sau nu. Este foarte probabil că acestea vor avea consecinţe
pe termen lung asupra felului în care copiii vor stabili şi menţine relaţii mai târziu.
Când indisponibilitatea figurii de ataşament este gravă, din cauza unor factori precum
dependenţa de anumite substanţe sau problemele mentale, nevoia copilului de a se proteja
va deveni o componentă puternică, dominantă, a identităţii sale.
Când se întâmplă aşa, comportamentul copilului demonstrează nevoia şi lupta pe care o
duce acesta pentru a avea o relaţie valoroasă şi durabilă, dar şi faptul că ştie, din experienţe
anterioare, că acest lucru nu se va întâmpla.
Unii copii par să renunţe la speranţa că vor găsi vreodată în ceilalţi ceva care să îi ajute.
Strategiile comportamentale şi emoţionale pe care le folosesc pentru a se proteja pot genera
situaţii în care riscul de a fi respinşi, abuzaţi sau de se îmbolnăvi grav este foarte mare. Este
foarte greu să ajuţi astfel de copiii, care pot fi la fel de greu de ajutat ca tineri si adulţi.
41
Rolul asistenţilor maternali
Din cele afirmate anterior, este foarte clar că rolul pe care îl au asistenţii maternali este
foarte important:
Aceştia sunt adesea primii care văd, aud sau simt protestul şi nefericirea copilului care intră
în sistemul de protecţie
Sunt cei care trebuie să-i liniştească pe copii, să înţeleagă ce simt şi ce au nevoie şi să
găsească modalităţi să răspundă acestor nevoi în fiecare zi şi la orice oră
Ei vor trebui să gestioneze despărţirile zilnice cauzate de trecerea de la o activitate la alta,
cum sunt mersul la şcoală, întoarcerea de la şcoală, baia, ora de culcare şi mesele. Toate
aceste activităţi pot atrage protestele copilului.
Ei trebuie să stabilească şi să introducă o rutină zilnică şi săptămânală care să devină pentru
copil o sursă de siguranţă şi încredere
Ei trebuie să gestioneze procesul de reîntâlnire cu părinţii biologici sau alte persoane în
timpul vizitelor şi cu cel de separare de la sfârşitul acestora.
Ei trebuie să urmărească felul în care copiii reacţionează la reîntâlnire şi separare. Asta
necesită un consum emoţional foarte mare, poate fi epuizant şi chiar supărător
Ei trebuie să ştie să facă aranjamentele practice şi emoţionale necesare pentru ca respectivul
copil să se simtă în siguranţă, să poată comunica şi să fie ascultat
Asistentul maternal poate deveni o nouă figură de ataşament pentru copil, iar asta se poate
întâmpla indiferent dacă acest lucru a fost planificat sau nu. Pe de altă parte, chiar dacă asta
se intenţionează, este posibil ca ataşamentul să nu apară.
Asistenţii maternali sunt aceia care vor avea contact direct cu copiii. Este foarte important
să le comunice profesioniştilor, care au doar contact sporadic cu copiii, ce cred şi simt
aceştia.
Asistentul maternal trebuie să-l liniştească pe copil şi să-l facă să se simtă în siguranţă.
Trebuie stabilită o rutină zilnică şi săptămânală, care să constituie o sursă de siguranţă şi
predictibilitate, pe care copilul se poate baza.
Asistentul maternal trebuie să înţeleagă că despărţirile zilnice normale (cauzate de mersul la
şcoală, culcarea, baia) pot induce copilului anxietatea de separare.
Trebuie să-l ajute pe copil să facă faţă întâlnirilor cu părinţii (sau cu alte persoane de care a
fost apropiat) şi despărţirii de aceştia, atunci când întâlnirea a luat sfârşit, având în vedere
că, deşi copilul poate să nu le manifeste la momentul separării, el poate avea totuşi
sentimente foarte puternice.
Asistentul maternal trebuie să înţeleagă relaţia dintre comportamentul/sentimentele
copilului şi relaţiile sale de ataşament, şi că acest comportament poate fi foarte dificil la
schimbare, indiferent de abilităţile şi dăruirea asistentului maternal.
Trebuie să înţeleagă intensitatea sentimentelor copiilor mici faţă de figurile lor de
ataşament – chiar dacă au fost abuzate de acestea.
Trebuie să încerce să se perfecţioneze în a utiliza o gama largă de instrumente – fotografii,
jucării, jocuri, discuţii – pentru a-l ajuta pe copil să-şi amintească de oamenii importanţi
pentru el.
43
Trebuie să înţeleagă că ceilalţi membri ai familiei, ca şi părinţii biologici, pot fi foarte
importanţi pentru copil.
MODELE DE ATAŞAMENT
Sentimentul de siguranţă
Copilul are nevoie de dumneavoastră. Nu va fi prea răsfăţat dacă-l luaţi în braţe când
plânge. Găsiţi diferite modalităţi pentru a-l linişti: hrănindu-l, alintându-l, legănându-l şi
mergând împreună cu el. Strângeţi copilul în braţe cât de des posibil, mai ales atunci când îl
hrăniţi. Jucaţi-vă cu el cât mai des, copilul învaţă cel mai bine din jocuri.
Un copil de orice vârstă are nevoie să-i spuneţi ca îl iubiţi.
Cum îi puteţi spune aceasta? : Vorbindu-i frumos Imbrăţişându-l, mângâindu-l Jucându-vă
cu el încurajându-l când face progrese Ascultându-l Făcându-i mici surprize Arătându-i că
îl înţelegeţi şi că îl respectaţi.
Starea de sănătate
47
Mergeţi cu copilul la control medicul pediatru, ori de câte ori este nevoie şi asiguraţi-vă că
primeşte vaccinurile necesare, că primeşte îngrijirea de care are nevoie. Ţineţi în
permanenţă legătura cu medicul şi cu echipa de profesionişti (asistent social, psiholog etc).
învăţarea
Vorbiţi cu copilul. Arătaţi-i obiecte familiare şi denumiţi-le. Priviţi cărţi cu imagini
împreună cu el, citiţi-i versuri, uitaţi-vă împreună la televizor la desene animate. Nu este
niciodată prea devreme pentru a învăţa.
Adaptare
Respectaţi personalitatea şi sentimentele copilului. Fiecare dintre noi reacţionează diferit în
funcţie de persoane şi situaţii diferite, nu-i pretindeţi să facă ceea ce credeţi dumneavoastră
că trebuie să facă sau ceea ce aţi face dumneavoastră. Daţi-i ocazia copilui să îşi întâlnească
familia sau alte persoane din jur (rude, alţi copii), numai aşa va învăţa să interacţioneze cu
oamenii.
Siguranta
Eliminaţi din casă tot ceea ce reprezintă un pericol pentru copil. Acoperiţi prizele de curent,
luaţi obiectele periculoase şi păstraţi medicamentele într-un loc sigur. Daţi copilului ocazia
să se caţere, să se legene, să alerge şi să alunece. Spuneţi copilului că vă place felul lui de a
fi şi ceea ce face el. Mângâiaţi-l când este supărat.
Supravegheaţi copilul în permanenţă, mai ales când se află în apropierea apei sau focului.
Asiguraţi condiţii de siguranţă pentru când mergeţi pe jos sau cu maşina.
Temerile şi coşmarurile copilului sunt reale în mintea lui. Liniştiţi-l şi găsiţi metode pentru
a se simţi mai bine.
Pretuire
Atunci când copilul este agitat, ajutaţi-l să se calmeze. Arătaţi-i că îl iubiţi şi nu-l criticaţi
pe el atunci când face vreo prostioară, ci comportamentul lui. Lăudaţi-vă cu el. Spuneţi-i că
dansează şi cântă frumos, că se joacă frumos.
Dragoste
Oferiţi copilului ocazia de a fi afectuos. Faptul că nu vă spune "mama" sau "tata" nu
însemnă că nu trebuie sau nu poate să spună "te iubesc".
Socializare
Oferiţi-i ocazia să se joace cu alţi copii, sa isi faca prieteni, sa comunice, sa exploreze si sa
exerimenteze.
Dacă la adulţi există o piramidă a nevoilor, astfel încât nevoile fiziologice (hrană, îngrijire
etc) sunt la bază, urmate apoi de cele de securitate şi cele de apartenenţă la un grup, fie el
familie, şcolă, serviciu, grup de prieteni, apoi urmate spre vârful piramidei de respectul de
sine şi realizarea de sine, la copil această piramidă se transformă într-un tot unitar şi asta
pentru că acesta are nevoie să i se satisfacă toate nevoile concomitent şi nu ierarhic
VIATA INTRA-UTERINA
48
ETAPELE DE DEZVOLTARE FIZICĂ INTRA-UTERINA
Dezvoltarea intrauterina cuprinde trei perioade:
perioada germinala
perioada embrionara
perioada fetala
1. Perioada germinala - primele doua saptamâni dupa conceptie.
Primele 36 de ore dupa fertilizare, oul format se divide în doua celule, acestea la rândul lor
se divid în patru, astfel ca la 6 zile de la conceptie putem vorbi de mai mult de 100 de
celule, fiecare dintre ele fiind identice cu oul din punct de vedere genetic si cromozomial.
2. Perioada embrionara - de la 3 saptamani la 7 saptamani.
In aceasta perioada dezvoltarea este rapida. In aceasta prima luna de sarcina, embrionul
masoara intre 0,2 si 4 milimetri. Se creeaza un mediu protector si confortabil: din ziua a 8-
a, embrionul incepe sa fie inconjurat de lichid amniotic si se formeaza placenta care va
asigura schimburile nutritive si respiratorii dintre mama si copil. La 21 de zile dupa
fertilizare se formeaza tubul neuronal (inceputul sistemului nervos central - spinal si
cervical). Tot acum incepe si formarea sistemului cardio-vascular.
3. Perioda fetala - de la 8 saptamâni pâna la nastere.
La 8 saptamani fatul are 2,5 cm si toate organele exceptand pe cele sexuale. Tot in aceasta
perioada dezvoltarea creierului este apreciabila (lucru important in reglarea functiilor
de baza ale
organismului). Incepând cu luna a patra pot fi percepute bataile inimii si miscarile fatului.
Din luna a saptea fatul poate supravietui extrauterin (nasterile premature), existand situatii
in care fatul poate supravietui si daca nasterea s-a produs in luna a VI-a de sarcina.
Fatul are capacitatea de a interactiona sau de a reactiona la stimulii externi. Fatul vede,
simte, aude, isi regleaza temperatura corpului. Au fost certetari care au demonstrat ca
imediat dupa nastere, copilul reactioneaza la vocea mamei (uneori si a tatalui), daca este
strigat pe nume de mai multe persoane, printre care si mama sa. Nu inseamna ca isi
recunoaste numele, ci recunoaste vocea si toate efectele care sunt legate de ea. Atunci cand
gravida se simte obosita sau fericita de sarcina sa, exista un gest aproape reflex de protectie
sau mangaiere a abdomenului. Fatul reactioneaza, in egala masura, si in situatii neplacute
(impinge cu picioarele in burtica, isi accelereaza bataile inimii). Se linistete daca i se
vorbeste sau daca aude o melodie cunoscuta, miscarile copilului dintr-o parte in alta a
abdomenului sunt usor de observat.
PRINCIPALII FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ DEZVOLTAREA
PRENATALA
49
alcoolul: sindrom alcoolic fetal (la nivel fizic: facies specific, inaltime mai mica decat cea
obisnuita; din perspectiva psihologica cel mai accentuat simptom este intarzierea mentala
chiar daca nu una severa.
tutunul: greutate mica la nastere, risc crescut de nastere prematura, dificultati de invatare,
efectele crescand proportional cu cantitatea de nicotina consumata.
droguri, medicamente: moartea copilului la nastere (sau inainte de nastere), nastere
prematura, greutate mica la nastere, moarte neasteptata in timpul somnului, probleme de
atentie si dificultati de invatare.
2. Boli ale mamei
Rubeola: foarte periculoasa daca este transmisa in primele saptamani ale sarcinii ea poate
duce la orbire, surditate, deficit mental, disfunctionalitati cardiace
Gripa: produce uneori neinchiderea tubului neural
HIV pozitiv/SIDA: risc pt. transmiterea virusului HIV la copil (intre 12-30%) ,
prematuritate, greutate mica la nastere, risc crescut de a contacta boli infectioase in primul
an de viata
Sifilisul congenital
3. Lipsa nutritiei adecvate
subnutriţia mamei poate duce la nasterea copiilor cu probleme la nivelul sistemului nervos
central (spina bifida si hidrocefalie), copii morti la nastere, dismaturi, prematuri.
obezitatea mamei poate genera diabetul copilului, tulburari cardiace ale copilului, greutate
mare la nastere.
4. Alti factori exogeni
radiatiile: pot produce malformatii grave, complexe
expunerea la medii toxice (silicati, plumb): malformatii grave
stresul matern: poate determina dezvoltarea copilului. De exemplu, stresul poate determina
aparitia contractiilor premature, care pot determina adesea nasterea inainte de termen
(prematuritatea copilului). De asemenea, datorita starilor negative pe care gravida
le traverseaza pe perioada sarcinii aceasta omite sa se alimenteze sau sa se odihneasca
sanogen, fapt care duce la nasterea copiilor cu greutate mica, chiar daca sunt nascuti la
termen.
incompatibilitatea factorului Rh (substanta existenta la nivelul globulelor rosii) se refera la
cazul in care mama este Rh negativ iar copilul mosteneste un Rh pozitiv de la tata. In acest
caz se ajunge la un conflict serologic intre sangele mamei si al copilului si organismul va
reactiona ca si cum ar lua contact cu un corp strain ( la fel cum reactioneaza la bacterii,
virusuri). În consecinta, va incerca sa distruga acest Rh, prin aparitia de anticorpi, ce produc
la copil un icter grav (deosebit de cel fiziologic de la nastere).
varsta parintilor:
varsta mamei peste 35-40 de ani se pare ca ar creste riscul aparitiei Sindromului Down -
varsta inaintata a tatalui e responsabila uneori de aparitia nanismului
50
Nou nascutul la termen este nou nascutul cu virsta gestationala cuprinsa intre 38 si 42
saptamini. Greutatea la nastere este cuprinsa intre 2 500-4 500 g cu o medie de 3 000 g.
Lungimea la nastere este intre 48-55 cm, cu o medie de 50 cm, iar perimetrul cranian
masoara intre 34,5-35 cm.
Prematurul este nou nascutul cu varsta gestationala mai mica de 37 saptamani, cu greutatea
mai mica de 2500g si talia mai mica de 47cm. Prematurul are greutatea corespunzatoare
varstei gestationale.
Gradele de prematuritate
In functie de greutatea de la nastere, prematurii se clasifica in:
Gradul I: 2499-2000 g
Gradul II: 1999-1500 g
Gradul III: 1499-1000 g
Gradul IV: sub 1000 g
Evolutia prematurului depinde de varsta gestationala si de greutatea la nastere, dar si de
ingrijirile ulterioare. Ritmul cresterii ponderale este mai accelerat decat la noul nascut la
termen, astfel prematurul isi dubleaza greutatea la 2-3 luni.
Dismaturul
Dismaturul mai poarta denumirea si de intarziat in cresterea intrauterina. Dismaturul este
copilul care la nastere are o greutate mai mica de 2.500g, neconcordanta cu varsta
gestationala care poate fi normala sau aproape de normal. Greutatea dismaturului trebuie sa
fie cu cel putin 500g mai mica decat greutatea corespunzatoare varstei gestationale
respective. Dismaturul reprezinta intre 25-30% din nou nascutii cu greutate mica Ia nastere
si este consecinta ritmului incetinit de crestere intrauterina. In general dismaturitatea este
rezultatul scaderii aportului nutritiv catre fat prin vasele uterine, placenta si cordonul
ombilical.
51
Vesela speciala pentru nou nascut trebuie sterilizata prin fierbere sau cu abur cald inainte de
prima utilizare si spalata si sterilizata cu grija dupa fiecare utilizare produsul trebuie
preparat pentru o singura masa si intr-o concentratie corespunzatoare, orice cantitate de
lapte neconsumata intr-un interval de o ora trebuie aruncata.
Etapele prepararii formulelor de lapte:
Mainile trebuie spalate cu apa si sapun inainte de a incepe prepararea laptelui.Biberonul si
tetina trebuie sterilizate prin fierbere.
Inainte de a deschide o noua cutie/punga de lapte este util ca aceasta sa fie stearsa.
Apa utilizata pentru prepararea laptelui trebuie fiarta si racita. Poate fi fiarta mai multa apa
si depozitata in sticle sterilizate si care se pot inchide ermetic.
Trebuie respectata cantitatea de lapte formula recomandata de medicul pediatru. De obicei,
pentru fiecare masura de lapte praf, se adauga 30 ml de apa fiarta si racita. Dupa ce laptele
praf este pus in biberon, se toarna apa si apoi se agita pentru omogenizare. Nu se prepara
lapte decat pentru o masa!
Inainte de a i se administra laptele copilului, se verifica temperatura laptelui varsand cateva
picaturi de lapte pe fata interioara a incheieturii mainii.
Dupa alimentare, surplusul se arunca si se sterilizeaza biberonul.
Biberoanele sterilizate pot fi pastrate in recipiente special destinate, acoperite.
Alimentatia cu biberonul se realizeaza la ore fixe, numarul meselor variind in functie de
varsta, greutatea si comportamentul alimentar al sugarului. In general, se ofera 6-7 mese /zi
nou-nascuţilor.
Instalati-va confortabil, tinand copilul pe bratul stang. Pentru a-l determina sa deschida
gura, atingeti usor comisura buzelor cu biberonul, apoi introduceti tetina deasupra limbii.
Inclinati biberonul suficient pentru a nu exista aer in tetina. Prezenta bulelor de aer care
urca la suprafata arata ca orificiul tetinei este suficient de mare si ca laptele curge normal.
Retrageti din cand in cand tetina pentru ca suctiunea sa nu creeze un vid ce poate impiedica
aspirarea laptelui. Verificati permeabilitatea tetinei, al carei orificiu se poate infunda cu
usurinta. Masa trebuie sa dureze intre 10 si 20 minute. Dupa supt, tineti copilul in pozitie
verticala sau culcat pe burtica, pe genunchii dvs., pana la eructatie (eliminarea unei cantitati
mici de aer) care urmeaza rapid sau in 10-20 minute. Uneori eructatia se produce in timpul
alimentaţiei. Dupa producerea eructatiei, culcati sugarul pe partea dreapta.
Orarul meselor este flexibil, recomandabil fiind un ritm de aproximativ 3 ore. Intervalul
dintre mese, în timpul nopţii, nu va depăşi 6-7 ore.
Comunicarea începe încă de la naştere; se dicută tot mai des despre importanţa comunicării
"in utero" între mama şi copil. Cu siguranţă relaţia mamă-făt debutează din perioada
intrauterină iar studiile arată că fătul aude sunetele produse de către mama sa.
Nou-născutul este deci capabil încă din primele ore de la naştere să distingă vocea mamei şi
să reacţioneze la ea. În cazul copiilor care sunt respinşi de mama, copilul va distinge vocea
persoanei care îl îngrijeşte şi va reacţiona la auzul iei.
Pentru ca nou-născutul nu poate folosi cuvinte pentru a-si comunica nevoile, sentimentele,
preferintele, ei comunica cu ingrijitorii lor prin semnale diferite, cum ar fi: sunete, expresii
faciale sau miscari ale trupului.
Comunicarea cu nou-născutul se realizeaza mai ales prin gesturi, prin actiuni ce vor pune in
contact corporal direct asistentul maternal si copilul, ceea ce va duce la cunoasterea
propriului corp.
Pentru copilul aflat in primul an de viata, momentele de maxima comunicare sunt
momentele in care este alimentat si spalat. Ţineţi copilul în braţe atunci când îl hrăniţi şi nu
numai, vorbiţi cu el, utilizând un ton calm, o mimică prietenoasă; priviţi-l atunci când îi
vorbiţi şi copilul se va simţi în siguranţă, iubit şi acceptat.
Concordanta intre mimica si tonalitatea vocii este necesara intrucat imaginea de sine a
copilului in primul an de viata este data de imaginea pe care o afiseaza asistentul maternal.
Nu uitaţi de joc; jocul este un instrument de comunicare, îl va ajuta pe copil să se cunoască
pe sine şi lumea înconjurătoare. La această varsta este bine să folosiţi jucarii viu colorate,
care produc zgomote ce sunt in masura sa stimuleze dezvoltarea senzori-motorie.
Când plânge, copilul nu plange pentru a va supara (el nu stie ca este zi sau noapte) ci pur si
simplu va spune ceva: are gaze pe care trebuie sa le elimine , ii este foame sau doreste sa
fiti alaturi de el pentru a-l linisti, incearca sa comunice nevoile pe care le are.
b. Igiena vietii
Copilul nu trebuie sa fie schimbat din patul sau, lenjeria sa fie personala, sa fie schimbata
ori de cate ori se murdareste. Patutul trebuie dezinfectat periodic.
Nevoile de somn variaza de la copil la copil, chiar daca se stie ca nou-nascutul doarme
aproximativ 18 ore pe zi, in ciclu somn-alimentatie. In timpul somnului, nu este necesara
suzeta.
Asistentul maternal profesionist trebuie sa urmareasca si sa observe starea generala a
copilului, daca somnul este linistit sau agitat, unele particularitati.
Somnul copilului va fi respectat, nefiind recomandata trezirea fortata a copilului. In situatia
in care aceasta este necesara, trezirea se va realiza treptat, incet, in timp ce asistentul
maternal profesionist ii vorbeste copilului si il mangaie incet.
Atentie: Adesea, copilul doarme cand ajunge in cabinetul medical, cu ocazia controalelor
de rutina si/sau cu ocazia imunizarilor. Copilul trebuie trezit inainte de intrarea in cabinetul
medicului de catre asistentul maternal profesionist si, in nici un caz, nu este permisa
administrarea tratamentelor injectabile cat timp doarme copilul!
Igiena alimentatiei
Alimentatia trebuie sa respecte necesarul de dezvoltare al nou-nascutului si trebuie sa
respecte indicatiile medicului de familie sau a medicului pediatru.
Pe de alta parte, mai ales in situatia nou-nascutului si sugarului, momentele de alimentatie
sunt momente de interactiune dintre asistentul maternal profesionist si copil, timp in care i
se poate vorbi copilului, canta. Sunt momente foarte importante pentru dezvoltarea
copilului si atmosfera trebuie sa fie una calda si calma, care sa permita interactiunea
pozitiva dintre copil si adult. Sub nici o forma si in nici o situatie, biberonul nu va fi
sprijinit pe patura rulata alaturi de copil pentru a se „autoalimenta". Pe langa privarea
interactiunii cu adultul, copilul este supus riscului major de a se ineca cu laptele regurgitat.
Igiena hainelor
Hainele copilului trebuie schimbate de fiecare data cand este nevoie: cand s-au udat, patat,
murdarit, sunt transpirate. Asistentul maternal profesionist trebuie sa aleaga hainele nou-
nascutului in functie de vreme (anotimp), astfel incat copilul sa aiba o stare de confort si nu
de restrictionare (infasat) sau de disconfort termic (prea multe haine sau caciuli, sau prea
subtire imbracat). De asemenea, trebuie sa utilizeze haine adecvate gradului sau de
dezvoltare (lungime, greutate, miscari). Hainele nu trebuie sa aiba elemente care se pot
desprinde usor, snururi, etc pentru a evita eventualele accidente.
Scutecele de unica folosinta se depoziteaza intr-o punga inchisa si se arunca imediat la
gunoi. Hainele murdare, de care este schimbat copilul, se depoziteaza intr-o galeata cu
capac. Pentru spalarea hainelor trebuie utilizat un detergent cat mai putin toxic. Hainele
trebuie spalate si clatite foarte bine.
Plimbarile in aer curat
55
Nou-nascutul trebuie sa petreaca cel putin 2 ore in aer curat, chiar si in timpul iernii. Chiar
daca afara este prea frig sau asistentul maternal nu are timp sa faca o iesire la aer cu el,
copilul poate fi tinut in fata geamului deschis, insa este important sa fie bine imbracat.
Alegerea hainelor pentru plimbarile in aer liber trebuie sa tina cont de anotimp si de vreme.
Plimbarile in aer liber se pot stopa doar in situatii de vreme neprielnica: vant puternic,
temperaturi mult sub zero grade, ploaie sau ninsoare, canicula.
Pentru toaleta baieteilor nu este nevoie de astringenti, betisoare de bumbac sau alte produse
speciale de toaleta - apa calda si sapunul sunt suficiente pentru ingrijirea corespunzatoare a
zonei. Nu trebuie fortata niciodata decalotarea preputului pentru curatarea zonei - acest
lucru este dureros si poate duce la formarea de cicatrici permanente si de aderente.
Nu uitati!
Scutecele trebuie schimbate cat mai des si pielea lasata sa se usuce inainte de punerea unui
nou scutec de unica folosinta.
Este recomandat sa fie utilizate unguentele pe baza de oxid de zinc care protejeaza pielea
sugarului impotriva umezelii. Se va evita folosirea pudrei de talc.
Pielea trebuie spalata cu un sapun foarte delicat si uscata prin tamponare, in niciun caz prin
frecare.
Daca temperatura o permite, dupa spalare pielea trebuie expusa la aer pentru cateva ore,
farascutec.
57
Este importanta igiena mainilor adultului care il ingrijeste pe copil. Inainte si dupa
schimbarea copilului, mainile trebuiesc bine spalate cu apa si sapun.
Imunizari
Imunizarile se incep in maternitate prin administrarea primei doze de vaccin anti hepatita B
in primele 24 ore de Ia nastere, vaccinarea BCG dupa varsta de 4 zile (se vor vaccina toti
nou nascutii cu greutate de peste 2500g in absenta unor infectii acute febrile sau afectiuni
dermatologice).
Profilaxia rahitismului se face în conformitate cu recomandările medicului de familie sau
ale medicului pediatru.
58
probleme medicale,dezvoltarea insuficienta a limbajului,nesiguranta in prezenta
adultilor,neincredere in persoanele cunoscute,lipsa raspunsului la stimuli,control muscular
scazut.
59
obiect mic doar cu degetul mare si aratator • Se joaca "de-a v-ati-ascunselea" • Face din
mana "PA" • Incepe sa se teama de straini.
La 8 luni • Se ridica in picioare sustindu-se singur de un obiect sau o persoana • Loveste
doua cuburi, tinute fiecare intr-o mana • Apuca un obiect mic doar cu degetul mare si
aratator • Se ridica sa stea in pozitie verticala.
La 9 luni • Merge de-a-busilea, se catara sau merge cu spatele tarandu-se pe fund sau pe
burta • Impunge cu degetul aratator • Se joaca "de-a v-ati-ascunselea" • Se hraneste singur
folosindu-si degetele • Bea dintr-o canita • Se aseaza in sezut singur.
La 10 luni- Se aseaza in sezut singur • Arata ce isi doreste prin semne sau sunete •
Introduce un cub intr-o cana • Sta in picioare nesustinut • Impinge o minge inapoi spre cel
care i-a trimis-o • Imita miscarile parintilor.
La 11 luni • Sta in picioare nesustinut • Se joaca si loveste cu putere doua cuburi tinute in
maini • Merge singur.
La 12 luni • Merge singur • Ciupeste cu degetul aratator si cel mare • Incearca sa imite
unele cuvinte • Bea dintr-o canita • Cauta obiectele ascunse • Face din mana "PA" • Se
hraneste aproape singur la masa • Arunca o minge in joaca • Mazgaleste • Indica imaginea
respectiva cand i se pun intrebari usoare de genul "Unde este cainele?" • Indica propriul
pantof sau obiect de imbracaminte cand este intrebat • Indica unde se afla ochii, nasul, parul
papusii, cand este intrebat.
La aceasta varsta se formeaza diferitele tipuri de comportament, asistentul maternal
profesionist trebuind sa-l incurajeze si sa-l sustina pe copil, pentru dobandirea acestora.
Intotdeauna trebuie laudat si incurajat un comportament bun. Spre exemplu, daca raspunde
imediat unei solicitari trebuie sa fie apreciat. Comportamentele negative nu trebuie sa fie
recompensate.
Trei-şase luni
Este bine să-i oferim jucării sunătoare, animale din diverse materiale.
60
Atenţie! Jucăriile nu trebuie să fie prea dure, ascuţite, tăioase, prea mici, din materiale prea
pufoase sau păroase, pentru a nu fi înghiţite sau aspirate. Atenţie de asemenea la jucăriile
care au componente ce pot fi uşor demontatate şi înghiţite (ochii păpuşilor, mîinile etc).
Nouă-douăsprezece luni
Jocurile sunt foarte diverese la această vârstă. Orice acţiune poate fi tranformată în joc:
îmbrăcatul bluziţei- ne prefacem că jucăm "cu-cu, bau", când îi punem pantalonul sau
pantofiorul ne jucăm "unde este picioruşul?".
Începem tot prin joc să-l învăţăm care sunt părţile componente ale corpului. Putem folosi
poezii care se referă la părţi ale corpului; oglinda ne va fi de mare ajutor. Onomatopeele
sunt foarte bine utilizate la această vârstă "cum face albina, cum face maşina". Tot ca joc se
poate folosi introducerea sau scoaterea unor obiecte din diverse cutii, însoţite de întrebări
"Unde este pisica?" şi la aparţie "Iată pisica" însoţit de "Cum face pisica?" apoi răspunsul
"Miau". La această vârstă sunt de asemenea recomandate cuburile, incastrele.
Prin joc copiii aflati la aceste varste comunica sentimente ce nu pot fi exprimate cu usurinta
in cuvinte (papusa devine mama, s.a.). Acest lucru cere din partea asistentul maternal
profesionist sa fie foarte atent si la mesajele pe care copilul le transmite atunci cand se
joaca cu el pentru ca la aceasta varsta copilul incorporeaza treptat in joc, evenimentele
vietii, care il intereseaza.
Aşa cum precizam în capitolele anterioare copilul începe să comunice încă din perioada
intrauterină ca apoi după naştere comunicarea lui să evolueze în funcţie de vârsta
cronologică şi de alţi factori care-i stimulează limbajul. Familia asistentului maternal va fi
principala sursă de comunicare a copilului, modelul pe care acesta îl va urma. De aceea
comunicarea, va fi clara, cuvintele trebuiesc pronuntate corect ca forma gramaticala, acest
lucru pentru ca este perioada de dezvoltare in care copilul se exprima imitand ceea ce aude.
De asemenea, copilul va fi incurajat sa intre in contact si cu alte persoane pentru ca, acum,
acesta se orienteaza si spre alte persoane.
La 3-4 luni începe să comunice cu persoana care îi acordă îngrijire (mamă, AMP, îngrijitor)
prin sunete: gângureşte când adultul îi vorbeşte, se înviorează când îi aude glasul, se opreşte
atent când aude glasul adultului, aşteptând parcă, continuarea.
61
La 5 luni se joacă cu sunetele (consoane şi vocale).
În toata această perioadă este foarte important să comunicaţi cu copilul, să-i vorbiţi, să
utilizaţi cuvinte cât mai simple, onomatopee pentru a-i stimula atenţia şi pentru a-i oferi
modele de comunicare. Psihologii spun că la acestă vârstă este foarte importantă "baia de
cuvinte". Unii adulţi spun "degeaba vorbim noi cu copilul că nu înţelege nimic". Acest
lucru este total eronat, copilul va înţelege ce-ţi spuneţi dar şi ceea ce exprimaţi non-verbal,
mimica, gesturile pe care le faceţi. Este foarte important să-i vorbiţi cu un ton cald, calm,
să-l priviţi atunci când îi vorbiţi şi să-i zâmbiţi cât mai des.
La 6 luni apare "lalalizarea", una dintre cele mai frumoase etape ale dezvoltării limbajului,
când micul copil reuşeşte să asocieze două sunete sau silabe: "a-la-la", "a-ta-ta". Mulţi
adulţi sunt foarte fericiţi crezând că puiul îi strigă pe nume: "tata şi mama", încurajând
copilul să spună aceste cuvinte. Este foarte important să fie încurajat să pronunţe silabe şi
cuvinte şi să fie lăudat.
La 7 luni asociează frecvent silabe reuşind chiar performanţa unui ta-ta sau ma-ma. La până
în 12 luni foloseşte "cuvântul-propoziţie" sau "holofrazic". Copilul va utiliza un singur
cuvânt pentru a exprima o întreagă propoziţie. De exemplu "papa" este echivalentul pentru
"mama, vreau să mănânc".
Invăţare
Nu vă înfuriaţi şi nu vorbiţi tare în prezenţa copilului.
Chemaţi-l pe nume şi puneţi-l să se privească în oglindă.
Sănătate
Dacă trebuie să îi daţi de băut înainte de culcare, daţi-i numai apă. Zahărul conţinut de
sucuri, sau pus în ceai poate afecta gingiile şi dinţii.
62
Dacă vă nelinişteşte sănătatea bebeluşului, chemaţi medicul. Asiguraţi-vă că bebeluşului i
se fac toate vaccinurile necesare.
De retinut
Pentru a corespunde cerintelor copilului, alimentatia trebuie sa fie variata si echilibrata.
Consultarea regulata a medicului pentru verificarea si stabilirea alimentatiei este
obligatorie. Atunci cand copilul este bolnav sau convalescent, in mod obligatoriu
se vor urma recomadarile medicului in privinta regimului alimentar.
In primul an de viata, exista trei etape disticte in asigurarea unor principii nutritive necesare
dezvoltarii corecte a copilului:
perioada de alimentatie lactata exclusiva, de la nastere pana la (4)6 luni, care
permite o digestie corespunzatoare a proteinelor, grasimilor, si glucidelor aflate in
preparatele lactate de tip adaptat;
perioada de tranzitie corespunzand initierii alimentatiei diversificate, prin
introducerea progresiva a altor alimente decat cele lactate;
cea de a treia perioada, intre 9 luni si un an, in care terminarea maturizarii functiilor
digestive, renale si neurologice, permite trecerea la o alimentatie de tip adult, fara ca
aceasta alimentatie sa fie dezechilibrata sau cu alimente agresive pentru copilul mic.
63
Diversificarea alimentatiei
Incepand de la varsta de 4 luni, sugarul poate sa inghita alimente semisolide, mai ales ca
poate si digera acest tip de alimente prin începerea maturizării sale digestive.
Diversificarea este introducerea alimentelor solide, altele decat preparate lactate si se face
ideal la varsta de 5-6 luni.
Este obligatoriu ca in momentul inceperii diversificarii:
sa aiba o stare buna de sanatate
scaune normale
se va utiliza o lingurita boanta si NU un biberon cu gaura tetinei mult largita
sa se evite insistarea introducerii unor alimente pe care copilul refuza consecvent sa
le manance
sa se evite introducerea a doua alimente in acelasi timp
64
hidratarea intre mese a sugarului se va face cu lichide neindulcite (apa de robinet
fiarta si racita/apa plata oligominerala/ceai de plante neindulcit);
alimentele pentru sugar nu trebuie sarate (imaturitatea functionala a rinichiului nu
permite eliminarea excesului de sodiu), nici sa contina conservanti.
Dupa 11-12 luni, alimentatia va ajunge treptat la cea de tip adult, asigurandu-se un
aport suficient de principii nutritive pentru o crestere staturo-ponderala normala.
Preparatele de lapte-formula de tip"junior" sunt oportune pana la varsta de 24-36 de
luni, acestea prezentand avantajul adaosurilor de acizi grasi esentiali, fier, vitamine.
Este recomandabil ca alimentatia sa fie variata, cuprinzand zilnic minimum patru
feluri de legume si doua feluri de fructe, cereale variate, uleiuri vegetale variate,
grasime animala din lapte/iaurt/branza de vaci nedegresate, precum si proteine de
calitate superioara.
65
alimentar asistentul maternal profesionist sa consulte medicul pediatru al copilului si sa
urmeze intocmai instructiunile acestuia
Malnutritia este o tulburare a starii de nutritie specifica perioadei de sugar si copil mic,
datorata inadecvarii aportului nutritiv. Se caracterizeaza printr-o greutate mica in raport cu
varsta, la care se asociaza carente vitaminice si minerale, anemia nutritionala si rahitismul
carential.
Malnutritia este in prezent cel mai important factor de risc de morbiditate si mortalitate la
copii la nivel mondial. In plus, o buna parte din starile de malnutritie se instaleaza in
primele 6 luni de viata, perioada de maxima dezvoltare a sistemului nervos central.
Malnutritia afecteaza toate organele corpului, opreste cresterea si dezvoltarea copilului si
deterioreaza functiile imunologice ale organismului. Aceste modificari ale reactiilor imune
determina o predispozitie a copiilor la infectiile cronice sau acute. Diareea, care survine in
mod obisnuit la copiii malnutriti, cauzeaza anorexie. De asemenea, copiii care sufera de
malnutritie cronica prezinta modificari de comportament: iritabilitate, apatie si diminuarea
relationarii sociale, anxietate si tulburari ale atentiei. Gradul de retard si de deficiente
depinde de severitatea si de durata insuficientei aportului alimentar, precum si de varsta la
care apare malnutritia. In general, aportul alimentar insuficient la varste mai mici are un
prognostic mai putin favorabil.
Igiena orala. Gingiile (superioare si inferioare) pot fi curatate blând cu ajutorul unei bucati
de tifon foarte moale, curate si inmuiate in apa de cel putin doua ori pe zi - dupa prima si
ultima masa a zilei. Dupa aparitia dentitiei, obligatoriu ca sugarul sa aiba propria periuta de
dinti, moale, astfel incat sa nu raneasca gingia.
Ingrijirea ochilor. Ochii sugarului se sterg in fiecare dimineata cu o compresa sterila
inmuiata in ser fiziologic sau in apa calduta. Pe masura ce creste, sugarul poate fi spalat cu
apa calduta pe ochi.
Ingrijirea urechilor. Niciodata nu se introduce un betisor de bumbac sau orice alt obiect in
conductul auditiv al copilului, deoarece exista riscul de perforare a timpanului. Se utilizeaza
mai degraba o compresa. Partea externa a urechilor copilului (pavilionul) trebuie spalate cu
o compresa inmuiata putin in apa calduta.
Activitatea fizica.
In timpul masajului copilului sugar, asistentul maternal va executa miscari pasive, de
indoire, de intindere si rotatie, de apropiere si indepartare a membrelor acestuia. Aceste
miscari au rol de mentinere a tonusului muscular, activeaza circulatia sangelui si prin
aceasta o buna irigare a tesuturilor si organelor.
La varsta de 5-6 luni, sugarul se pune culcat pe spate, apoi va fi ridicat in sus pana se
sprijina pe picioare.
In timp, miscarile efectuate de catre adult vor fi inlocuite de miscarile active ale copilului
(participa la imbracat, intinde mana sau piciorul daca este stimulat).
Durata gimnasticii va fi initial de 5-6 minute, apoi putandu-se depasi aceasta durata.
Treptat, gimnastica se va asocia cu jocul.
MIJLOACE DE CREŞTERE A IMUNITĂŢII
In apararea antiinfectioasa intervin diversi factori de care trebuie sa tinem seama in
cresterea si ingrijireaunui sugar, astfel:
67
buna nutritie creste rezistenta antiinfectioasa: o nutritie cantitativ corespunzatoare si
calitativ cuprinzatoare continand: proteine (lapte si derivate, carne, peste) lipide, glucide si
vitamine, in special vitamina C si vitamina A; întrucât alimentele nu conţin suficienă
vitamina D, aceasta se va da ca supliment, în dependenţă de recomandările mediculu.
mentinerea unei pieli sanatoase, curate, impiedica intrarea diversilor microbi
plimbarile zilnice in aer liber ajuta organismul in termoreglare, obisnuindu-1 sa reactioneze
constant in situatii de frig sau caldura, fara a provoca suferinte copilului
masajul, miscarile libere dezvolta musculatura si sustin aparatul cardiovascular si
respirator.
ATENTIE ! Oboseala, separarile bruste, zgomotul permanent, brutaliatatea induc un efect
negativ asupra rezistentei antiinfectioase.
Imunitatea se poate dobandi:
prin transferul de anticorpi din sangele mamei la nou-nascut, care se naste cu
imunitatea antiinfectioasa pe care o avea mama, dar pe care o pierde treptat, in 3 - 6
luni dupa nastere (deci are caracter temporar);
in mod natural dupa trecerea printr-o boala infectioasa (un copil care a facut rubeola
nu o va mai face a doua oara) in mod artificial, prin imunizari.
Uneori, vaccinul nu poate preveni aparitia bolii, dar ii va reduce din gravitate. Scopul
campaniilor de vaccinare este acela de a preveni bolile. Unele vaccinuri se administreaza
intr-o singura doza, in timp ce altele necesita o doza de rapel pentru a continua protectia
impotriva bolii.
Calendarul de vaccinari
Varsta Vaccin
4 luni DTP (vaccin difteric, tetanic,
pertussis) VPO
6 luni DTP(vaccin difteric, tetanic, pertussis) -
HepatitaB VPO
12 luni DTP (vaccin diftero-tetano-pertussis) VPO
vaccin antipoliomelitic oral)
Vaccinurile sunt in general bine tolerate. Totusi, ele pot provoca febra, eruptii cutanate sau
durere in punctul injectiei. Copilul poate manifesta o stare de oboseala timp de
mai multe zile.
Contraindicatii
la copilul febril sau bolnav, se prefera amanarea vaccinarii
unele vaccinuri, in special cele impotriva oreionului si rujeolei nu sunt recomandate la
copiii cu reactii alergice la oua la copiii care sufera de o boala cronica, vaccinarea se
discuta de la caz la caz
Injecţia de vaccinare o va face numai medicul.
Copilul trebuie pregatit pentru vaccinare. I se poate povesti ce anume i se intampla, chiar
daca avem senzatia ca nu intelege. In dimineata in care trebuie administrat vaccinul, se ia
temperatura copilului si se observa stare sa: apetitul, somnul, activitatile. In cazul in care
copilul are febra, este racit sau bolnav, se recomanda avertizarea medicului pediatru.
68
Orice renuntare la vaccinari se poate solda cu riscuri considerabile pentru individ (boala cu
urmarile ei) si pentru colectivitate (epidemii).
a. Infectiile respiratorii
Infectiile respiratorii sunt cauzate de diversi factori: umiditate, mucegaiuri, gaze de ardere,
fumatul pasiv, tusitori cronici în familie, perioade reci - toamna, iama.
Cauze
pana la 90% dintre infectiile respiratorii sunt datorate virusurilor respiratorii
germeni bacterieni (pneumococi, streptococi, stafiiococi,)
Forme clinice
infectiile acute ale cailor respiratorii superioare: guturaiul, faringita acuta, otita acuta,
sinuzita acuta.
infecţii acute ale sistemului respirator inferior: laringotraheita acuta, bronsita acuta, bronsita
obstructiva acuta, bronsiolita acuta, pneumonia acuta.
Semne si simptome
nas infundat;
iritatie a mucoasei nasale, a ochilor sau a urechilor;
stranut;
stare subfebrila sau febrila;
tuse
b.Colicile sugarului
Colicile nu reprezinta o boala, ci este un termen utilizat pentru a descrie plansul
inexplicabil la sugarii fara probleme de sanatate. Urmatoarele semne nu pot fi puse pe
seama colicilor si necesita un consult medical:
prezenta de sange sau mucus in scaun, varsaturi repetate, pierderea in greutate
diminuarea reflexului de supt,
Sugarii (pana in 5 luni) cu colici au un reflex de supt puternic si un apetit normal; sunt
considerati a fi sanatosi si au o crestere normala.
Pentru a se calma, copilul cu colici trebuie pus cu burtica in jos pe genunchii asistentului
maternal sau pe o sticla cu apa calduta invelita intr-un prosop si masat pe spate pentru a
reduce presiunea acumulata in stomac.
69
In aceasta perioada, este important sa i se vorbeasca copilului si sa fie mangaiat, plimbat in
brate.
Daca este alimentat artificial, este important ca biberonul si tetina sa fie adaptate varstei si
dezvoltarii copilului, sa gasiti un biberon potrivit. Biberoanele anticolici au o forma curba
si supape interioare, pentru a impiedica formarea bulelor de aer in interiorul lichidului si
inghitirea acestuiia de catre copil.
c.Eritemul fesier
Eritemul fesier este o iritatie cutanata ce afecteaza pielea acoperita de scutece la copii. Cea
mai mare parte a copiilor sufera cel putin o data de eritem fesier in primii 3 ani de viata,
indeosebi in preajma varstei de 9 -12 luni, dupa diversificarea alimentatiei. Introducerea
alimentelor solide in alimentatia copilului determina modificarea aciditatii scaunelor, ceea
ce favorizeaza aparitia eritemului. Eritemul fesier se manifesta prin inrosirea si iritarea
portiunii de piele care intra in contact cu scutecele. In cazurile severe, pot sa apara vezicule
sau infectii, iar placile se pot extinde dincolo de zona acoperita de scutece/pampers.
La capitolul destinat nou-nascutului am descris care este maniera in care este recomandata
schimbarea scutecelor. Aceste recomandari se mentin de-a lungul perioadei in care copilul
nu are control sfincterian si utilizeaza scutecele.
In situatia in care eritemul fesier se extinde, prezinta mici basicute purulente, pielea se
descuameaza, medicul pediatru trebuie sa fie anuntat imediat in vederea prescrierii unui
tratament adecvat.
d. Febra
In primele luni de viata, febra este un semnal de alarma, deoarece sistemul imunitar al
sugarului este inca incomplet maturizat si nu este capabil sa lupte eficient impotriva
infectiilor.
Temperatura normala (masurata anal) la sugari este de 37 - 37,5°C. Peste 38°C, se vorbeste
despre febra. Febra este frecventa la sugari, deoarece ei reactioneaza la orice infectie printr-
o crestere brusca a temperaturii.
Febra la sugari poate avea numeroase cauze. Copilul poate fi deshidrat sau poate fi
imbracat prea gros intr-un mediu relativ cald.
Cel mai des, febra este cauzata de o infectie (cu alte cuvinte este un semn de imbolnavire).
Sistemul imunitar detecteaza un corp strain - o bacterie sau un virus - si reactioneaza,
determinand cresterea temperaturii. Unele bacterii si virusuri sunt sensibile la temperaturi
ridicate si pot fi mai usor distruse de sistemul imunitar. Astfel, febra este un mecanism de
aparare - indica prezenta unei infectii si contribuie la lupta impotriva ei. La aparitia febrei
trebuie anuntat imediat medicul de familie, pentru ca acesta sa identifice si sa trateze
cauzele care au dus la aparitia acestui simptom.
Pentru combaterea febrei nu sunt utilizate decat antipireticele recomandate de medicul
pediatru, produse care sunt adaptate varstei sugarului. Este importanta anuntarea imediata a
medicului, existand riscuri deosebit de grave (deshidratare rapida).
De retinut
Cum trebuie luata temperatura?
70
Asigurati-va ca termometrul este curat (trebuie sa-1 sterilizati dupa fiecare
luare a temperaturii), apoi coboriti-i temperatura pana sub 36°C, scuturandu-l. Puneti-i la
capat putina crema. Culcat copilul pe spate, ridicati-i picioarele cu o mana, iar cu
cealalta introduceti-i termometrul (partea argintata a termometrului) in intregime in anus.
Tot timpul in care termometrul este introdus, tineti-1, nelasind copilul nici o clipa singur.
Termometrul trebuie sa fie tinut vreme de doua minute.
Fiţi atenti la introducerea termometrului. Introduceti-1 cu grija, neuitand sa-i ungeti
capatulcu crema. Hemoragiile provocate de manipularea neatenta sau brutala a
termometrului nu sunt deloc rare.
Luarea temperaturii axilar (subrat) nu este concludenta la această vârstă.
Temperatura se poate lua si bucal, cu un termometru special, sau cu benzi speciale care se
pun pe frunte si care indica temperatura, fie printr-o modificare a culorii, fie in cifre. Avand
in vedere caracterul lor mai putin invaziv, ultimile doua metode sunt preferabile
luarii temperaturii rectale, chiar daca sunt mai putin precise.
Atentie! Nu se utilizeaza termometrul in alt scop decat masurarea temperaturii! Este absolut
interzisa utilizarea sa pentru stimularea defecarii!
e. Convulsiile
Convulsiile febrile sunt specifice sugarului si copilului mic si se pot produce in conditiile
unei cresteri rapide a temperaturii (peste 38°C). In general, convulsiile febrile sunt de scurta
durata, manifestandu-se mai putin de 15 minute.
In timpul unei astfel de convulsii, copilul isi pierde constienta; mainile si picioarele fac
miscari mici si repetate; pielea este palida, iar pentru scurt timp poate deveni albastra. In
cateva minute, criza ia sfarsit, iar tremuraturile inceteaza. Culoarea fetei revine la normal,
iar copilul isi recapata starea de constienta.
Cauza convulsiilor febrile este reprezentata de cresterea rapida a temperaturii corporale. In
plus, se pare ca exista o predispozitie genetica pentru aparitia convulsiilor febrile, caci
acestea se regasesc in unele cazuri in antecedentele familiale.
Un alt factor de risc pentru convulsiile febrile este reprezentat de infectiile repetate ale
copilului. Astfel, convulsiile febrile apar deseori in contextul unei infectii acute a cailor
respiratorii (otita medie, rinofaringita, etc.), fiind prima manifestare a bolii.
f. Diareea acuta
Simptomul principal al diareii consta in eliminarea de scaune frecvente, de consistenta
redusa si cu volum mare. In general, episodul diareic dureaza 3 zile, dar prin accentuarea
simptomelor, se instaleaza sindromul acut de deshidratare.
Diareia infectioasa poate fi insotita de febra, colici intestinale, varsaturi, greturi. Copiii mai
mici de trei ani sufera in general 1-3 episoade diareice pe an.
Majoritatea agentii patogeni ai diareilor se transmit pe cale fecal-orala, dar nu se exclud ca
surse posibile apa sau alimentele contaminate.
Cauzele diareei acute sunt:
virusuri, bacterii sau paraziti,intoxicatie alimentara,medicamentele, in special
antibiotice,alergiile la alimente,deficit de enzime (de exemplu, intoleranta la lactoza)
71
In astfel de situatii sugarul trebuie sa ingere o cantitate suficienta de lichide pentru a se
evita deshidratarea.
In majoritatea cazurilor de deshidratare usoara sau medie, se recomanda rehidratarea orala.
Perfuziile sunt utilizate (la spital, de catre personal specializat) atunci cand diareea este
insotita de varsaturi, emisie importanta de scaune sau in cazul unei deshidratari importante.
Tratamentul diareei acute se face in functie de examenul medical, care permite aprecierea
cauzei diareei si nivelul dezhidratarii.
NU UITATI:
Este important sa va prezentati la medicul de familie la cele mai mici semne de imbolnavire
ale copilului! Chiar daca sunteti bine intentionat cand amanati vizita la medicul de familie
(este frig afara si nu vreti sa raceasca copilul). Nu uitaţi că, starea de sanatate a sugarului se
poate degrada rapid (2 ore), ajungandu-se la situatii extrem de grave!
72
Radiatorul electric fara plasa de protectie. Lumina pe care o zareste copilul la radiator este
foarte interesanta pentru copil. Este bine sa asiguram radiatorul cu o plasa de protectie, care
sa il tina la distanta de sursa de caldura.
Dulapul de medicamente la indemina copilului. Copilul spre 1 an adora sa deschida si sa
inchida dulapurile, sa scotoceasca in dorinta sa de explorare. Incepe sa apuce cu degetele si
primul gest este acela de a cunoaste aceste obiecte cu gura. Medicamentele frumos colorate
pot oricand sa ajunga in gurita sugarului. Uneori, riscul de incec cu aceste medicamente
este mai mare decat intoxicatia medicamentoasa! De asemenea, medicamentele (dar si alte
obiecte mici: nasturi, bomboane, boabe de fasole) pot fi puse in nasuc sau ureche si pot
provoca suferinte mari copilului: otite, suprainfectari...De aceea, utilizati un dulapior de
perete, cu inchizatoare pentru a depozita medicamentele.
Produsele de menaj pastrate la un loc cu alimente sau puse in ambalajele produselor
comestibile (ex: detergent lichid in sticla de suc).
Prizele neprotejate. Copilul va fi tentat sa va imite atunci cand va vede ca bagati in priza un
aparat, dar nu numai! Se va juca la priza cu un bat gasit intamplator prin casa, o mina de
pix.. Este suficient sa puneti prize cu capac cu arc puternic.
Aparate electrice lasate in priza in preajma copilului cind acesta face baie (ex: aparat de ras,
uscator de par, radio etc).
Firul unui aparat casnic electric lasat in priza, dupa ce a fost scos din aparat. Acest fir, daca
atirna pe jos, poate fi bagat in gura de copil.
Sugarul care este infasat pe o comoda si este lasat nesupravegheat, risca sa cada de pe ea.
De aceea, niciodata copilul nu va fi lasat nesupravegheat pe masa de infasat, in patul fara
grilaj, pe scaunelul de la bucatarie. Fierul de calcat uitat in priza.
Obiectele de incalzit defecte. Intoxicatiile provocate de monoxid de carbon sunt frecvente.
Verificati ca obiectele de incalzit (sobe cu lemne, cu carbuni su cu gaz metan) sa
functioneze bine si controlati-le in fiecare an.
Copilul lasat singur in casa. Niciodata nu trebuie sa lasati un copil singur acasa, fie el de
patru luni sau de patru ani, fie zi, fie noapte. Orice se poate intampla.
Este imposibil sa faci o lista cu tot ce ti se poate intimpla intr-o casa; toate cele enumerate
mai sus reprezinta pericole atit pentru sugar, cat si pentru copilul de virsta mai mare.
Iata, in continuare (pe linga aspectele metnionate mai sus), citeva sfaturi inspirate din viata
cotidiana pentru sugar:
Nu-i puneti niciodata un lantisor in jurul gitului;
Nu-i lasati la indemina o caseta de lucru care contine ace de cusut, ace cu gamalie, nasturi
(copilul duce totul la gura).
Nu lasati ace de siguranta la indemina copilului.
Fiţi atenti la animalele din casa si nu le lasati nesupravegheate in preajma copilului.
Fiţi atenti la distantele dintre barele patutului sau ale tarcului (sa nu-si poata trece capul
printre ele).
Nu lasati copilul nesupravegheat in tarc.
Nu lasati la indemina lui obiecte mici pe care le poate inghiti sau aspira.
Nu lasati niciodata copilul singur in cada de baie (se poate ineca).
73
74
PERIOADA COPILĂRIEI TIMPURII (1-3 ANI)
Aceasta perioada de timp este cea in care copilul isi dezvolta sentimentul de incredere in
sine si constientizeaza ca este o persoana.
Un prim pas in constituirea imaginii de sine este formarea la copil a "schemei corpului". In
aceasta etapa apare desprinderea copilului de spatiul extern, aceasta fiind legata de
dezvoltarea capacitatii de diferentiere vizual spatiala. Copilul începe să cunoască lumea
înconjurătoare, spaţiul, îşi recunoaşte propriul corp şi elementele corpului său, dar în
acelaşi timp cunoaşte părţile corpului celuilalt „aceasta este urechea mea şi aceasta este
urechea Alinei" de exemplu.
Copilul începe să-şi definească acţiunile „aruncă mingea", începe să înţeleagă astfel lumea
exterioară şi să se înţeleagă pe sine. Se contureză individualizarea proprie şi separarea de
imaginea celuilalt. Un rol deosebit de important in dezvoltarea imaginii de sine il constituie
momentul in care copilul incepe sa se recunoasca in oglinda, moment situat dupa mai multi
autori intre cea de-a 17-a luna de viata si cea de-a 24-a. Dezvoltarea imaginii de sine şi a
încrederii în sine sunt elemente foarte importante în dezvoltarea sa ulterioară. Dacă îl veţi
stimula în acesată perioadă se se descopere pe sine şi lumea înconjurătoare, copilul se va
dezvolta armonios.
Intre 1 si 2, dar si la 3 ani ritmul cresterii este foarte intens, insa manifestat inegal la nivelul
segmentelor corpului, fapt care contribuie la modificarea generala a aspectului copilului.
Spre exemplu, capul are la un an cam 1/3 din statura copilului la 1 an, insa la 3 ani are cam
1/4 din statura sa.
Daca la 1 an, copilul are inaltimea de 74 de cm si o greutate medie de 9.300 kg, la 3 ani,
valorile sunt de 92 de cm in inaltime, cu o greutate medie de 13/14 kg. In perioada 1-3 ani,
copilul ia in greutate aproximativ 4,5 kg. Aceasta perioada este caracterizata de osificari
intense la nivelul coloanei vertebrale, a cutiei craniene, la nivelul dentitiei (daca la 1 an,
copilul are 8 incisivi, spre sfarsitul perioadei putem vorbi de completarea dentitiei "de
lapte"). Creierul se dezvolta atat sub raportul circumvolutiunilor (spre 3 ani, creierul
copilulului este asemanator cu cel al adultului), cat si sub raportul cresterii in greutate.
Comportamente asteptate:
In această perioadă copilul va vorbi foarte mult, înţelegând mai multe cuvinte decât poate
pronunţa;
rosteste corect si inteligibil cuvintele uzuale si se exprima in propoziţii scurte care se vor
transforma treptat spre 3 ani în fraze;
75
foloseste foate des intrebarea „ce este asta?"
isi verbalizeaza, dorintele, intentiile, sentimentele;
timiditatea fata de persoanele straine, simpatia sau antipatia fata de cele cunoscute;
ii place să se joace cu obiectele dar si cu adultul; initial singur, apoi apar elementele jocului
in paralel (alaturi de alti copii), sfarsind prin jocul impreuna cu alti copii;
manifesta gelozia in raport cu un alt copil
este posibil sa isi orienteze afectivitatea catre obiecte (un ursulet de plus, o hainuta);
învăţa să prindă, să arunce şi să lovească o minge, să pedaleze la tricicletă ;
poate să despacheteze, să îndoaie hârtia, să deseneze linii, să pună forme rotunde în cercuri
şi să facă un puzzle simplu ;
se poate manifesta agresiv atunci când este frustrat, mai ales când este obosit.
Poate muşca sau lovi alţi copii când este supărat;
dobandeste mai multa siguranta si independenta;
intre doi şi trei ani este pregătit să înveţe să meargă singur la toaletă. Dar probabil că va
avea nevoie de scutec pe timpul nopţii.
Intarzieri de dezvoltare:
slaba coordonare a miscarilor si a pozitiei corpului
lipsa increderii in persoana care il ingrijeste care poate sa se manifeste fie prin frica de a
explora mediul, fie prin excese
nu este capabil de a-si controla supararea si mania
regresie la stadiul de bebelus (limbajul bebelusului)
dependenta foarte mare fata de adult
opune rezistenta la orice incercare de control din parte adultului
Urca si coboara scarile treapta cu treapta • Loveste o minge cu piciorul • Aseaza cinci sau
sase blocuri unul peste altul • Isi spala si usuca mainile • Spune cel putin 20 de cuvinte •
Combina doua cuvinte ("Masina merge" sau "Mult suc") • Asculta doua comenzi
consecutive "Ia-ti sosetele si pune-le in geanta" • Imita adultii in ceea ce spun si fac •
Potriveste obiectele de aceeasi culoare • Sare in sus de pe loc • Aseaza opt cuburi unul
peste altul • Isi periaza dintii cu ajutor • Pune intrebari • Numara pana la 3 • Numeste si
comenteaza imaginile dintr-o carte • Se imbraca cu o parte dintre haine.
Nimic nu este mai important pentru copil decât să petreacă timp cu dumneavoastră.
Hrănindu-l şi mângâindu-l, vorbindu-i şi jucându-vă cu el, îl ajutaţi să devină încrezător,
curios şi comunicativ, îi permiteţi să constate că este iubit, că este valoros şi că este în
siguranţă în lumea care îl înconjură.
Nevoile copilului
Daca am intreba copilul care sunt nevoile sale, acesta ne-ar spune:
76
Îmi place să ascult poveşti şi voi încerca să le „citesc" chiar eu.
Îmi place când repetăm împreună cântecele.
Nu vă îngrijoraţi dacă sunt băiat şi mă joc cu păpuşi sau dacă sunt fetiţă şi mă joc cu
maşinuţe.
Acum îmi place să explorez totul în jurul meu.
Încep să înţeleg ce înseamnă „curând" şi „acum". învăţ să aştept pentru ceea ce am nevoie
(dar nu îmi place să aştept).
Dacă te rogi de mine sau te superi când mă port rău, s-ar putea să continui să mă port aşa ca
să atrag atenţia.
Dacă îmi spui clar ce vrei şi dacă nu te enervezi probabil voi face.
Am nevoie de un program pentru somn, masă, joacă.
Sentimentul de siguranţă
Ascultă atent întrebările copilului şi răspunde la ele.
Ţine-te de cuvânt dacă promiţi să-ţi petreci timpul cu el.
Asigură-te că are o pălărie sau ceva de protecţie contra soarelui când se joacă afară.
Urmăreşte dezvoltarea copilului după un program.
Ajută copilul să numească, să descrie şi să compare diferite animale, obiecte sau mişcări.
Distraţi-vă numărând sau spunând poezioare.
Discutaţi cu un psiholog sau logoped dacă vă îngrijorează dezvoltarea limbajului.
Invăţare
Incepeţi ziua cu programul obişnuit fără să vă grăbiţi. Ajutaţi copilul să îşi aleagă singur
hainele de cu seară.
Respectaţi dreptul la proprietate al copilului. Nu îl forţaţi să dea jucăria preferată.
Ajutaţi-l să găsească alte jucării pentru a le împărţi cu ceilalţi.
DEZVOLTAREA LIMBAJULUI
La 1 an îşi recunoaşte numele, face semnul de "la revedere" urmărind direcţia arătată,
pronunţă 1-2 cuvinte, amestecă cuvintele şi sunetele într-un limbaj propriu (jargon).
Utilizează foarte mult gesturile pentru a comunica: întinde mâna când doreşte ceva, arată cu
degetul obiecte şi persoane cunoscute, la cerere. Dacă îi veţi cere să aducă un obiect va
executa acest lucru.
Tot în acesată perioadă apare şi vestitul „NU"; începe perioada negativismului. Îl ia pe „nu"
în „braţe" şi-l experimentează în toate situaţiile.
Asociază cuvintele după simbolul lor (ex: „mama, papa" echivalând cu propoziţia, „mama,
vreau să mânc").
De multe ori am fost întrebaţi care este atitudinea pe care trebuie să o aibă Asistentul
Maternal Profesionist când copilul îi spune „mama". Explicaţiile pe care psihologii le dau
în aceste cazuri sunt diferite: unii psihologi sunt de părere că AMP-ul are obligaţia să-i
explice copilului încă din primele zile de la primirea copilului, indiferent de vârsta, că ea nu
este mama sa şi soţul său nu este tatăl copilului primit în plasament. Aşa cum am mai
precizat în acest manual, copilul, înţelege încă din primele clipe de viaţă ce i se comunică şi
mai ales cum se comuincă cu el. Unii specialişti recomandă utilizarea numelor mici, a
77
pronumelui, Ana, Maria etc. Alţii spun însă că se poate utiliza şi „mama Ana, mama Maria"
dar nicidecum simplu „mama". Cu siguranţă orice copil îşi doreşte să aibă o mamă şi
interesul superior al copilului ar fi ca acesta să aibă o familie. Nu trebuie însă să ignorăm
faptul că el este, de cele mai multe ori, plasat pentru o perioadă determinată, urmând ca
apoi să fie adoptat de către o familie sau integrat în familia biologică sau familia extinsă.
Atunci va putea să exerseze din plin terminologia specifică familiei dar şi să o
experimenteze. Între timp poate avea ca model familial, modelul familiei dumneavoastră şi
acest lucru îl va ajuta în viitor să se integreze într-o altă familie.
Copilul îşi dezvoltă mijloacele de comunicare înainte de a achiziona toate mijloacele
vorbirii, aşa cum spuneam şi înainte, înţelege multe cuvinte dar nu le paote rosti pe toate.
Iniţial copilul foloseşte numai substantive comune, urmând ca apoi să utilizeze şi verbele şi
pronumele personal.
La 2 ani copilul cunoaşte 200 - 300 de cuvinte, denumeşte obiecte uzuale, foloseşte două
cuvinte asociate, utilizează deja şi câteva prepoziţii (pe, în), pronumele (eu, tu dar destul de
rar), verbe la imperativ („vino!, „pleacă!"); execută comenzi verbale simple. Este perioada
în care apare „de ce?" şi este interesat de toate obiectele şi acţiunile din jurul său. În această
perioadă este nevoie de răbdare, fiecare „de ce?" este foarte important pentru copil,
răspunsul la aceste întrebări îl ajută să crească, să se dezvolte.
„Piticul", aşa cum îi spunem de multe ori, vorbeşte despre sine la persoana a 3-a „Radu
vrea papa", „Ana pleacă afară". Perioada lui „NU" se menţine, copilul având de multe ori
un comportament opoziţional.
Copilul aflat in aceasta etapa de dezvoltare are simtul proprietatii foarte dezvoltat, putand
lua jucariile altor copii sustinand ca sunt ale sale. Pentru copil mic a da o jucărie înseamnă a
o pierde, copilul nu dă jucăria nu pentru că este egoist ci pentru că simte că o pierde.
Daca in jurul varstei de 2 ani copilul paraseste relativ usor jocul pentru alte activitati (ex.
servirea mesei), spre sfarsitul etapei se simte frustrat daca jocul este intrerupt brutal. In
aceste momente asistentul maternal trebuie sa explice copilului motivul pentru care
suspenda jocul si faptul ca poate reveni dupa indeplinirea celeilalte sarcini.
Copilul incepe sa se implice in conversatii folosind din ce in ce mai mult vorbirea, in locul
gesturilor si semnalelor, pentru a realiza comunicarea. El trebuie incurajat sa exploreze
mediul in care traieste, iar acesta trebuie sa fie corect structurat si securizant (vezi capitolul
special).
Jucăriile adecvate acestei vârste sunt cele care-I dezvoltă copilului personalitatea şi
contribuie la dezvoltarea proceselor psihice (afective, de cunoaştere, de relaţionare).
Jocurile care solicită deplasarea, manipularea obiectelor, auzul sunt foarte eficiente.
Obiectele din gospodărie pot fi folosite ca jucării: cutii, lădiţe, materiale textile şi multe alte
obiecte. Jocurile în aer liber: lada cu nisip, ţarcul, gradina, toboganul, îi dezvoltă copilului
deprinderile manuale şi motricitatea. La această vârstă putem să-i cumpărăm cărţi viu
colorate, cu imagini bine conturate. Imaginile vor contribui la dezvoltarea percepţiei,
imaginaţiei. De fiecare dată vom asocia câte o povestioară acelor imagini, pentru a stimula
78
dezvoltarea limbajului. Jucăriile sonore sunt de asemenea foarte utile: animale care scot
sunete, instrumente muzicale, cutii muzicale, minicasetofon. Audiţiile acestor sunete vor fi
însoţite de mişacre, dansuri care stmiulează dezvoltarea motricităţii şi a cordonării motorii.
Aprope toate aceste jocuri se vor desfăşura în compania adultului, sub supraveghere. Este
bine să-I explicăm tot ceea ce facem, să-i povestim, să-l întrebăm, toate acestea îi vor da
siguranţă. Luatul mesei de multe ori se transformă în joc; este bine să-l lăsaţi să se joace cu
mâncarea, farfuria, lingurile, se va murdări probabil dar o va va face din dorinţa de
cunoaştere şi nu din răutate.
Jocurile preferate sunt: nisipul, apa, obiectele din bucătărie (va prefera tacâmurile şi
farfuriile din bucătărie şi nu pe cele de jucărie), obiecte din garderoba părinţilor (pantofii cu
toc vor fi foarte căutaţi de fetiţe dar şi de băieţi). Activităţile casnice ale părinţilor vor fi
interesante pentru ei şi se vor implica, de multe ori spre disperarea părinţilor. Cărţile,
instrumentele muzicale sunt şi la această vârstă accesibile. Este perioada în care putem
introduce creioanele colorate, acuarelele, pensulele, cărţile de colorat, plastilina. Puzzelu-
rile (acestea trebuie să fie formate din puţine elemente, să conţină imagini simple şi uşor de
conturat), incastrele, jocul lotto cu imaginii, jocuri leggo, cuburile care au diferite imagini
pe ele, sunt indicate pentru această vârstă; acestea vor cotribui la dezvoltarea percepţiei,
motricităţii, la dezvoltarea abilităţilor de cunoaştere şi orientare temporo-spaţială. Jocurile
în aer liber cu mingea, găletuşe pentru nisip, apa, bicicleta, tricicleta, teatrul de păpuşi,
animalele din pluş sau plastic, desenele animate, filmele cu animale, sunt toate indicate la
acesată vârstă. Păpuşile, maşinile, figurinele sunt de asemenea utilizate în diverse scenarii
de joc.
Atenţie însă la programele de desene animate şi filme deoarece multe dintre ele conţin
violenţă şi imagini necorespunzătoare dezvoltării copilului.
Naşterea unui alt copil în familia asistentului maternal sau plasarea unui alt copil în familie
poate fi una dintre motivele declanşării unei crize de adaptare a copilului.
La apariţia unui alt copil, primul copil poate trăi o adevărată criză. Şi aceasta deoarce
„puiul" este obişnuit să fie în centrul atenţiei întregii familii, să fie primul şi cel mai bun.
Această stare de lucruri este ameninţată de venirea noului membru al familiei. Copilul este
confruntat acum cu sentimente de gelozie iar în plus este preocupat de întrebarea
tulburătoare: cum se nasc copii? El trebuie să înţeleagă toate acestea, să se adapteze, să
"digere" noua realitate. Este foarte mult pentru un copil. Îl puteţi ajuta să depăşească
această criză doar vorbind cu el, explicindu-i, înţelegându-l, ajutându-l să îşi depăşească
gelozia.
Pentru că îşi aduce aminte de momentele în care a fost "rău", copilul va crede că greşelile
sale sunt adevăratele motive pentru care părinţii vor un alt copil. El se întreabă cum va mai
putea fi iubit în aceste condiţii pentru că iubirea este pentru el ca o ciocolată, dacă îi dai
altcuiva o bucată înseamnă să îl privezi pe el de acea parte. Nimic nu îi permite să vadă că
iubirea nu este ca o ciocolată şi că poate primi în continuare foarte multe.
79
Pentru a evita aceste situaţii de criză este bine să pregatiti copilul in mod firesc, simplu si
pe intelesul lui, in legatura cu ce anume urmeaza sa se intample, fără a încerca să vă
dezvinovăţiţi şi fără a încerca să îi obţineţi acordul, asigurandu-l in permanenta ca il iubiti.
Cu cât timp înainte ar trebui să îl preveniţi ? Dacă are mai puţin de doi ani trebuie să îl
preveniţi când plecaţi la maternitate chiar dacă nu înţelege complet situaţia. Cel mai mult îl
va tulbura faptul că îl părăsiţi şi asta pentru că el a fost o dată părăsit. Preveniţi-l că plecaţi
la spital pentru ca să aibă loc naşterea bebeluşului. Ar trebui, de asemenea, să fie deja
obişnuit cu persoana cu care va rămâne acasă (soţul sau dacă va fi dat în îngrijirea unui alt
asistent maternal). Pentru un copil care are 2-3 ani este bine să îl anunţaţi cu o lună înainte
de naşterea copilului sau de venirea unui alt copil în familie.
Aşteptările prea lungi pot părea interminabile pentru copil. Există riscul să uite ce aţi spus
când lucrurile se vor întâmpla în realitate. Va trebui să îi spuneţi mult mai repede pentru a
nu trage concluzi false. Dacă din acest motiv va trebui să plece la un alt asistent maternal
atunci va trebui să-i explicaţi de ce va pleca, la cine va pleca şi daca-l veţi revedea.
Îmbolnăvirea copilului poate provoca o criză de adaptare. In situatia spitalizarii copilului,
criza de adaptare se datoreaza separarii bruste de mediul cunoscut si de persoana de
referinta afectiva, precum si suferintei cauzate de boala (dureri, tratamente...) Toate acestea
produc o perturbare a comportamentului copilului atat in timpul in care este bolnav, cat si
imediat dupa aceea, cand va reveni la stilul obisnuit de viata. Chiar daca va fi in mod
evident mult mai atent ingrijit in aceasta perioada, cu mult mai multa caldura, este
important pentru el sa mentineti o parte din regulile si ritualurile obisnuite (ii spuneti
povestea inainte de a se culca, ii dam sa manance din farfuria sa si nu recurgem la biberon,
utilizam olita).
83
Inainte de toate, pregatiti-va sa invatati cit mai multe despre copil si despre particularitatile
acestuia, atit inainte, cit si dupa plasarea copilului.
In mod obligatoriu, inainte de plasarea copilului, trebuie sa primiti o evaluare completa a
nevoilor de sanatate ale copilului ce urmeaza sa fie plasat si sa fiti complet informati asupra
procedurilor privind obtinerea consimtamintului reprezentantului legal al copilului (sau,
dupa caz, al copilului), pentru a primi tratament medical sau orice interventie medicala.
Toate aspectele legate de ingrijirea sanatatii copilului trebuie sa fie discutate, agreeate si
inregistrate inca inainte de mutarea copilului la asistentul maternal, in planul individual de
protectie al copilului.
Fiecare copil trebuie sa aiba un plan de prevenire, interventie si recuperare, realizat cu
consultarea profesionistilor in domeniul medical. Pentru o cat mai buna informare, in
stabilirea planului initial este extrem de utila consultarea persoanelor/ profesionistilor care
cunosc bine copilul si care s-au ocupat de ingrijirea lui pana la momentul plasamentului.
Toate recomandarile (ritmicitatea vizitelor medicale, tratemente necesare, aspecte
particulare privind ingrijirea sanatatii etc) trebuie sa fie consemnate cu grija in planul de
interventie specifica pentru sanatate, precum si in jurnalul copilului, si respectate ca atare.
Toate modificarile recomandate de medic vor fi consemnate in planul de interventie
specifica pentru sanatate al copilului.
Asigurati-va ca planul individual de protectie al copilului contine prevederi clare pentru
modalitatea de actiune in situatii de urgenta (persoane de contact, responsabilitati clar
delimitate etc).
De retinut in situatii de urgenta!
Notati-va si pastrati la vedere numerele de telefon , adresele sau orice alt mijloc de
contactare pentru:
Asistentul social
Medicul de familie
Asistentul medical
Salvare
Spitalul de Copii
Reprezentantul legal al copilului
Orice alt contact care poate fi util intr-o situatie de urgenta
Este recomandabil ca, pentru a evita orice fel de complicatii, consimtamantul
reprezentantului legal al copilului pentru tratamente medicale (inclusiv anestezie,
interventii stomatologice, chirurgicale, transfuzii etc) sa fie obtinut din timp de catre
asistentul social si sa fie consemnat ca atare la dosarul copilului. Asigurati-va ca asistentul
social a facut toate demersurile necesare pentru obtinerea consimtamintului reprezentatului
legal si cereti/pastrati o copie a acestui consimtamant. Poate fi foarte util in situatii de
urgenta.
Atentie!
Fiecare copil plasat trebuie sa beneficieze de o evaluare medicala completa cel putin o data
pe an.
Semne de imbolnavire
84
Parintilor neexperimentati le-ar placea sa li se spuna: daca apare cutare simptom, consultati
medicul, daca apare cutare simptom, nu este cazul sa-l deranjati. Dar o astfel de "lista" este
imposibil de facut. La un copil semnele si simptomele sunt greu de interpretat, se schimba
repede si trebuie apreciate intr-un context general, de unde necesitatea examenului medical.
Din acest motiv, niciodata un medic nu se va supara daca-l "deranjati", aparent fara motiv.
Nu trebuie sa fiti medic ca sa realizati cand un copil este bolnav. Daca ati invatat sa
observati si sa cunoasteti bine copilul, o sa va fie evident cind acesta se imbolnaveste.
In primul rind observati cu atentie copilul in general si in mod particular, aspectul fizic si
comportamentul acestuia. Orice modificare in ceea ce priveste aspectul fizic sau/si
comportamentul lui obisnuit trebuie sa va puna pe ginduri. De retinut
Fara a avea pretentia de a acoperi toate semnele/simptomele posibile, iata o lista pe care
oricine trebuie sa o ia in considerare:
copilul poate fi mai apatic, somnolent si fara chef de joaca sau, dimpotriva agitat, nervos
capricios, indispus, "nu se simte bine în pielea lui",doarme prost nu are pofta de mincare,
nu vrea sa bea, staţionează sau pierde in greutate, este palid, incercanat, are dureri: cap, git,
abomen, musculare, tuşeşte, stranuta, ii curge nasul, varsă sau are diaree (sau ambele), are
febra
eruptii cutanate, etc.
Aprecierea gravitatii semnelor si simptomelor este dificila, mai ales in cazul copiilor mici.
Daca nu se poate apela imediat la un medic, este bine sa nu intirziati prea mult. Cu cit
copilul este mai mic, cu atit mai repede trebuie sa fie consultat de medic.
In functie de varsta, copilul va putea sau nu sa coopereze si sa va spuna ce-l supara. Este
foarte important sa observati si sa inregistrati in jurnalul copilului toate modificarile pe care
le observati. Acestea ii vor fi foarte utile medicului atunci cind va veni sa examineze
copilul.
Nu va apucati sa-i faceti tratamente copilului dupa cum credeti dvs. sau la recomandarea
unor prieteni sau vecini binevoitori.
Mergeti cu copilul la medicul de familie, sau chemati medicul sa vada copilul. El este
singurul in masura sa decida daca si ce fel de tratament e cazul sa fie administrat copilului.
Fiecare vizita trebuie sa fie consemnata nu numai in fisa lui medicala, dar si in jurnalul
copiulului. Trebuie sa informati, in mod obligatoriu, asistentul social si (in functie de caz)
reprezentantii legali ai copilului si sa urmati cu strictete recomandarile medicului.
Inainte de toate, asigurati-va ca ati inteles bine recomandarile medicului. E preferabil sa
intrebati de mai multe ori decit sa gresiti.
De retinut
Cum trebuie luata temperatura copilului 1-2 ani? (Nu uitati recomadarile facute mai sus)
Culcati copilul pe burta pentru a-i introduce capătul subţire al termometrul in intregime in
anus. Tot timpul in care termometrul este introdus, tineti-l, nelasind copilul nici o clipa
singur. Termometrul trebuie sa fie tinut vreme de doua minute.
Atentie! Amplasarea dulapiorului medical este foarte importanta. Acesta trebuie sa fie
amplasat cit mai sus si incuiat cu cheia, pentru a fi inaccesibil copiilor.
Nu lasati niciodata medicamente la indemina copiilor! Acestea constituie cea mai frecventa
cauza a intoxicatiilor grave la copiii mici.
De retinut
85
In principiu, din dulapiorul medical nu trebuie sa lipseasca termometrul medical, vata
hidrofila, compresele sterile, plasturi, foafeca, penseta (pentru aschii), antiseptice (rivanol,
spirt medicinal, apa oxigenata, Byoxiteracor), sapun lichid, antitermice (aspirina sau
paracetamol in tablete, pliculete cu pulbere sau supozitoare). Continutul dulapiorului
trebuie revizuit periodic, medicamentele expirate aruncate si inlocuite.
Cum putem să facem perioadele de boală ale copilului mai uşoare şi ce îi putem spune ca
să-l facem să coopereze cu noi ?
Trebuie să fim conştienţi că cei mici reacţionează la boală aproape ca şi noi. E bine să-i
ajutăm să înţeleagă că ea face parte din viaţă, că vine şi pleacă. Să ştie că dacă sunt bolnavi
atât medicii, cât şi dumneavoastră sunteţi acolo pentru a-i uşura durerile şi a-i reconforta. Ei
au nevoie însă să îşi dea seama şi de rolul lor în vindecare, de implicarea lor în tratament:
să urmărească prescripţiile medicului, să accepte medicamentele, să suporte injecţiile şi
restricţiile oricât de dezagreabile ar fi.
Pentru unii copii însă, a fi ţinut la pat, a nu mai avea voie să se joace, poate fi trăit ca o
pedeapsă. Este bine să îi explicăm copilului de ce îl izolăm de ceilalţi, de ce stă în pat, cât
timp, ce urmează se i se întâmple, să-l informăm în permanenţă despre acţiunile ce vor
urma.
În cazul unei boli contagioase îi putem spune copilului: "Ai gripă (spre exemplu); genul
ăsta de boală se transmite repede de la un copil la altul dar tu nu poţi vedea cum; microbul
intră în corpul tău şi tu
faci gripa; dacă te joci cu cineva poate şi el o să ia gripa; de aceea trebuie să stai în camera
ta până când medicul o să spună că totul este în regulă".
Mulţi oameni consideră că un copil nu trebuie să reacţioneze prea tare la o durere (la o
injecţie spre exemplu). Adulţii îl învaţă pe copil să nege durerea să facă totul ca să se
prefacă faţă de ceilalţi. Mai bine în astfel de situaţii îi spunem că: "Poate o să te doară
puţin; ai voie să plângi şi să ţipi cât vrei tu de mult". După un timp va accepta injecţiile
mult mai uşor. De altfel, dacă veţi fi foarte anxioşi la cea mai mică zgârietură, dacă intraţi
în panică la cel mai mic strănut al copilului, acesta riscă să fie extrem de preocupat de
sănătatea sa şi să reacţioneze exagerat la fiecare mică problemă.
Este bine, de asemenea, să îi învăţăm pe copii că medicii sunt cei mai buni prieteni ai lor,
că atunci când sunt bolnavi medicii îi vor face sănătoşi.
Surplusul de iubire şi de atenţie pe care îl primesc copii atunci când sunt bolnavi reprezintă
pentru ei o atracţie. O mică răceală este un bun pretext pentru a face numai ce vrea. Adulţii
lasă toate treburile şi se ocupă doar de el. Soluţia este să îi oferim dragoste şi atenţie şi
atunci când este sănătos nu doar când este bolnav.
PREVENIREA ACCIDENTELOR
Este important sa nu uitati cele pe care le-am amintit la sugar in ceea ce priveste prevenirea
accidentelor. Gama de potentiale accidente creste insa, datorita dezvoltarii copilului.
Abilitatile fizice in aceasta perioada se dezvolta, dorinta de explorare si curiozitatea este
mult mai mare ca in perioada precedenta. Este important de retinut faptul ca inca nu are
capacitatea de a-si mentine echilibrul foarte bine, ca nu poate urca si cobori (scarile sau
din/in pat...), campul vizual este mai redus decat la adult (campul vizual este redus la 90
86
grade), perceptia asupra timpului si raportul timp/viteza de reactie/posibilitate motrica, il
determina sa nu perceapa riscul.
Abilitatile motrice il sustin in explorare si va incerca sa va imite in tot ceea ce faceti: va
incerca sa toate carne, sa scuture patura. Are nevoie de supravegheare permanenta,
deoarece va fi tentat sa utilizeze cutitele sau sa deschida fereastra.
Un aspect important de amintit atunci cand vorbim de prevenirea accidentelor este
momentul mesei: copilul invata sa se autoserveasca, sa muste dintr-un mar sau o bucata de
carne. Riscul inecarii este mare, caci nu poate mestica foarte bine, deci este util sa ii lasam
la dispozitie doar acele alimente care au fost pasate sau taiate in cubulete mici. Bomboanele
(in afara faptului ca nu reprezinta un aliment necesar pentru copil) sunt un risc major,
copilul fiind tentat sa le inghita nemestecate sau sa le introduca in nas sau urechi. De
asemenea, are nevoie de tacamuri cu varf bont (linguri si furculite speciale pentru aceasta
varsta) pentru a fi incurajat in siguranta sa se autoserveasca.
Pe langa posibilele accidentele casnice amintite mai sus si in capitolul anterior (care se
mentin), intervine riscul accidentelor afara, in parc, pe strada.
Accidentele rutiere. Copilul trebuie tinut de mana cand mergem pe strada. O secunda de
neatentie si copilul poate iesi in strada, sa traverseze strada, sa se duca dupa un catel sau
pentru a lua mingea care s-a dus spre sosea.
Parcul de joaca. Desi este un spatiu despre care am putea afirma ca este un spatiu care ofera
siguranta copilului, trebuie sa avem grija si sa verificam stabilitatea jocurilor din parc
(leagan, tobogan...), nisipul aflat in nisipar (pot exista cioburi sau alte reziduri care pun in
pericol sanatatea sau viata copilului).
NORME GENERALE DE IGIENĂ ALE COPILULUI 1-2 ANI SI ALE MEDIULUI SAU
DE DEZVOLTARE
Camera copilului.
In general, se mentin aceleasi norme de igiena ca si la sugar. Imbracamintea. Copilul cu
varsta cuprinsa de această vârstă devine din ce in ce mai activ, fapt care atrage dupa sine
murdarirea, transpirarea mai rapida decat in primul an de viata. De aceea, hainele trebuie
schimbate ori de cate ori este nevoie! Hainele trebuie sa fie pe masura copiulului, nu mai
mari pe motiv "ca mai creste!" Orice haina mai mare poate fi un adevarat pericol pentru
copil: se impiedica, isi prinde bratul in maneca, se rasuceste in jurul gatului.
Hainele copilului se vor spala separat de cele ale adultilor.
Atentie la incaltaminte: aceasta trebuie sa fie pe masura piciorului copilului. In situatia in
care medicul de familie constata existenta platfusului, este de preferat sa utilizati ghetute cu
talonete din fabricaţie.
Somnul. Este absolut necesara asigurarea unui somn profound si de durata suficienta.
Somnul copilului se imparte in somn de zi si de noapte, insa nu este obligatoriu sa doarma
in timpul zilei. Nu este indicata trezirea copilului pentru a merge la toaleta!
Controlul sfincterian. Copilul, in jurul varstei de 15 luni incepe sa aiba control sfincterian si
abia la aceasta varsta trebuie sa incepeti sa il puneti pe olita. Nu mai devreme, caci riscati
sa nu aveti nici un rezultat! Incercati sa il obisnuiti "curat" pe timpul zilei, insa nu trebuie sa
va asteptati ca la 2 ani nu va mai trebui sa utilizeze scutecul de unica folosinta.
87
Imbaierea copilului se va face zilnic, la aceeasi ora. Vasul pentru imbaiere va fi folosit
numai pentru acest scop si va fi curatat si dezinfectat zilnic. Spre 2 ani putem utiliza dusul,
folosind o stropitoare mai mica şi frumos colorată.
Temperatura apei va fi de 37 grade, iar in lipsa termometrului, apa se va incerca prin
intermediul fetei exterioare a antebratului persoanei care imbaiaza copilul.
Igiena orala. Trebuie sa ajutam copilul sa invete sa se spele singur pe dinti. Pentru aceasta,
trebuie sa aibe propria periuta si pasta de dinti, alaturi de periutele celorlati membrii ai
familiei asistentului maternal profesionist, sa vada ca acesta se spala pe dinti in fiecare
dimineata si seara.
Activitatea fizica. Copilul are nevoie de multa miscare pentru dezvoltarea sa, fie ca merge
la plimbare, fie ca se joaca cu diverse jucarii, urca sau coboara jocurile din parc. De multe
ori nu are nevoie decat de suportul si sutinerea asistentului maternal profesionist, pentru a
se simti in siguranta, in jocul sau.
Comportamente asteptate:
4 ani - Deseneaza un om din patru elemente; isi periaza singur dintii; se imbraca singur;isi
stie numele si prenumele; povesteste despre activitatile si experientele zilnice; sare intr-un
picior; merge pe bicicleta cu roti ajutatoare; se joaca jocuri care implica reguli si simboluri
sau jocuri de carti; enumera trei obiecte; copiaza un cerc si o cruce; identifica patru culori
correct; identifica\ doua lucruri opuse;
5 ani – se imbraca fara ajutor; isi cunoaste adresa si numarul de telefon; numara sau
enumera 5 obiecte; copiaza un triunghi sau un patrat; deseneaza un om din 6 elemente;
recunoaste literele alfabetului; scrie unele litere ale alfabetului; foloseste si recunoaste
limbajul complex; poate sari peste obsacole usoare.
Intarzieri in dezvoltare:
Intarzieri in dezvoltarea limbajului
Lipsa curiozitatii
Izolare sociala
Coordonare fizica scazuta
Lipsa controlului sfincterian
Agresivitate fata de alti copii sau fata de el
91
Copiii aflati la aceste varste evita folosirea cuvintelor dificile si a frazelor complicate,
motiv pentru care AMP trebuie sa foloseasca corect toate cuvintele si sa construiasca
frazele correct.
Unul dintre problemele cu care va puteti confrunta in aceasta etapa de varsta este regresia.
Vorbim despre regresie cand, in momentul trecerii la o etapa urmatoare, copilul se opreste
si face un regres. Concret, el se arunca intr-o stare anterioara noilor achizitii.
De la nastere pana la varsta adulta, cu totii trecem prin faza regressive.
Regresia nu se traduce in termini de performanta sau reusita in timpul unei zile. Nici un
copil nu evolueaza in mod liniar, egal. Ceea ce invata azi, poate uita maine iar poimaine va
redescoperi acest lucru. Traseul sau este adesea haotic: un pas inainte, doi inapoi, trei
inainte.
Cea mai des intalnita situatie este in mod cert aparitia unui copil in familie. Pustiul va
reactiona inca din primele zile dupa ce a primit vestea. “Ce?, isi spune el, eu nu le mai sunt
indeajuns. Vor un bebelus? Nu vreau ca acest lucru sa se intample si el nu are ce cauta
aici.” Si astfel se reaseaza in patru labe, cere sa fie luat in brate tot timpul, iar biberonul la
care a renuntat demult sip e care il folosea pentru a hrani papusile, este revendicat pentru a-
l folosi chiar el.
Alte situatii, mai dureroase, vor antrena atitudini regressive fata de care ar trebui sa fim
atenti in mod particular: de exemplu, cand unul dintre adulti are probleme la serviciu, acest
lucru va atarna asupra ambiantei familiale. Certurile din familie sunt de asemenea, o cauza
a comoprtamentelor regressive, imbolnavirea unuia dintre membrii familiei, teama ca va fi
parasite din nous au mutat la o alta familie de AMP.
Exista intotdeauna o cauza la originea comportamentului regresiv. A te intoarce acolo unde
te simti bine si in securitate vine in contrapartida cu momentul in care trebuie sa treci de la
un stadiu la altul, cand viitorul e necunoscut.
Momentele de regresie, la diferite varste ale vietii sunt frecvente, dar nu ar trebui sa dureze.
Toate persoanele sunt facute pentru a avansa. Daca ati vorbit cu copilul, pentru a-i calma
angoasa, teama, daca l-ati asigurat asupra dragostei pe care i-o purtati, iar el continua atat
acasa cat si in exterior sa faca pe bebe, indreptati-va la inceput atentia asupra
dumneavoastra: de fapt, aveti intr-adevar chef ca el sa creasca? Nu cumva el incearca prin
aceste comportamente, de fapt, sa va faca pe plac?
Odata lamurita aceasta preoblema, urmariti in continuare reactiile pustiului, este in
contnuare trist,nu mai vorbeste sau vorbeste ca un bebe, nu este atras de jucarii, de copii
sau de activitati specifice varstei?
In acest caz este foarte important sa actionati cat mai repede, apeland la un specialist.se
intampla rar, dar pot fi semnele unei mari depresii infantile. Fiecare copil e unic, iar pe plan
psihic, unii sunt mai fragili decat altii. In functie de personalitatea fiecaruia, de povestile
personale si familiale, vor reactiona diferit in fata unei situatii noi.
92
Totul depinde de contextual care a generat aceasta regresie. In prima faza, ascultati copilul
si ajutati-l sa treaca de acest prag de care ii este frica, injcurajandu-l. incurajarile
dumneavoastra, increderea in el si dorinta de a-l vedea crescand il vor sustine.
93
Copilul nu are voie sa obtina prin agresivitate, furie ceea ce altfel nu ar fi obtinut. A-l lasa
sa se exprime astfel inseamna a-l lasa sa creada ca agresivitatea rezolva orice problema, ca
este un mod de viata
Ascultati ce are de spus copilul chiar daca sunteti obositi sau suparati
Este bines a ii oferiti toata atentia de care are nevoie, un punct de sprijin ferm si binevoitor
Nu ironizati si nu ignorati unele actiuni sau comportamente ale copilului
Este bine sa va implicati in jocul copilului dar aveti grija sa nu intrati nepoftiti in spatiul pe
care si-l creaza uneori pentru a evada in propria interioritate
Este gresit ca in momentul in care copilul si-a dat o palma sa-i spunem “Hi! Ce-ai facut?” ,
o simpla privire de uimire, disperare, ingrijorare l-ar putea face sa creada ca aceasta este
solutia pentru toate problemele lui.
Este de ajuns ca un membru al familiei sa faca asa ceva ca el sa continua sa se loveasca sau
sa se tranteasca. De aceea este foarte important ca intreaga families a aiba aceeasi atitudine
vis-à-vis de aceste comportamente, tocmai pentru ca puiul sa inteleaga correct ce implica
aceste gesturi. Daca unii se vor comporta intr-un fel si altii in alt fel, copilul va fi derutat,
dezorientat.
Pornind de la ipoteza ca orice copil incearca sa testeze limitele a ceea ce I se spune,
Mihaela Minulescu propune urmatoarea strategie:
Ii descri problema sau situatia asa cum o vezi tu
Ii dai posibilitatea de a lua singur decizia,
Uneori este nevoie sa clarifici situatia deoarece poate nu a inteles ce ai vrut sa-i spui legat
de evenimentul anterior
Copiii au nevoie sa li se reaminteasca, dar cu blandete unele explicatii
Daca nu face ceea ce ti-ai dori explica-i inca o data ce ai dori sa faca
Ai rabdare, asteapta,lasa copilul sa te asculte sis a faca ceea ce ii ceri
Daca a facut ceea ce ti-ai dorit, apreciaza-l, multumeste-i
Daca nu a facut ceea ce ti-ai fi dorit ar fi bines a spui clar ce se intampla daca nu te asculta
Apoi da-i posibilitatea sa faca ceea ce i-ai cerut
Daca in final te asculta arata-i ca apreciezi
Daca nu reuseste ce-i ceri sublineaza-i consecintele. Ele trebuie sa fie rezonabile si legate
de evenimentul respective.
Nu lasa copilul sa manipuleze situatia. Consecintele au fost stabilite si trebuie indeplinite.
Daca copilul argumenteaza, te roaga sau pledeaza nu asculta. Nu este momentul sa-ti para
rau si sa renunti la lectie.
Este o greseala sa fixezi asteptari prea inalte sau nerealiste, sa utilizezi cuvinte nepotrivite,
sa-l agresezi verbal sau emotional, sa il ameninti.
94
A-l pedepsi de la inceput pentru un gest, un comportament nu face decat sa-l puna in
situatia de a-si pune noi si noi intrebari, de a-si incerca noi si noi limite. Perseverenta,
rabdarea, intelegerea sunt atuuri de care aveti nevoie.
Copilul de 5 ani intelege ce inseamna “Nu” dar in majoritatea cazurilor, actiunile sale nu
respecta intersdictia. Dar inainte de a ignora restrictia, el are nevoie sa stie “De ce nu?”.
Chiar daca noi incercam sa il ferim de pericole sau sa ii controlam comortamentul in sensul
dorit de noi, este bines a o facem cu mai mare eficienta, neutilizand cuvantul “Nu”.
Cum facem? Reformulam interdictia si o explicam. Pentru a da o nuanta pozitiva cererii
noastre, in contextul in care ne asteptam ca prescolarul nostru sa raspunda adecvat, trebuie
sa formulam cererea cat mai clar, fara inversunare si fara a insista prea mult asupra a ceea
ce “nu are voie” sa faca. Important este si tonul vocii care trebuie sa fie cald dar ferm, fara
a lasa copilului senzatia unei negocieri. Daca copilul intreaba “De ce?”, ii oferim optiuni si
asta pentru ca micul copil care este dornic sa-si exerseze independenta si controlul are
nevoie sa aiba sansa sa faca alegeri.
Trebuie sa construim aceasta relatie intre noi si copil. La aceasta varsta incepe sa ii placa sa
fie rugat, iar atunci cand nu accepta o restrictie a invatat ca poate protesta. Pe de alta parte
insa, ii place foarte mult sa se simta important pentru noi, sa ne fie complice la ceea ce
facem impreuna.
Poate ca este bine sa incepem sa ne construim un cod de relationare sis a tinem cont de
fiecare data de el. De exemplu, atunci cand incearca sa eludeze o cerinta\interdictie, trebuie
sa gasim o solutie care sa ii controleze atitudinea, prin a-i spune la ce ne astepam de la el.
Uneori copilul chiar nu intelege ce dorim de la el. Si pentru ca interdictia sa nu fie
devalorizata pentru el, este bine sa ne facem partasi la asumarea interdictiei. De indata ce
copilul stie ca sunt cateva reguli pe care le-ati stabilit impreuna, nu trebuie sa permitem
nimanui sa le incalce. Copilul de 6 ani incearca sa isi dovedeasca independenta si sa simta
ca detine controlul.
Copilul va incerca sa incalce in mod constant regulile atunci cand contextual familial se
schimba. Regulile trebuiesc amintite permanent pentru a fi integrate si acceptate de copil.
Copilul trebuie sa stie ce se intampla daca incalca regulile stabilite impreuna.Aceasta ar fi
pedeapsa. Ea trebuie sa fie inteleasa si acceptata de copil si sub nici o forma nu trebuie sa
lezeze copilul.poate capata forme diverse, insa cele mai utile sub raportul relatiei noastre cu
copilul si in raport cu dezvoltarea sa normala. Important, atunci cand pedepsim un copil,
este sa ii explicam de ce o facem. Acest lucru nu inseamna ca il iubim mai putin.
Cel mai important lucru atunci cand vorbim despre disciplina este totusi sa ii laudam
comportamentul pozitiv.
NEVOILE COPILULUI
În această perioadă copilul ne spune:
Sunt rapid, zgomotos şi aventurier. Duceţi-mă în locuri unde pot alerga, sări, unde mă pot
căţăra, mă pot legăna, pot face piruete. Îmi plac glumele şi ghicitorile. Subiectele legate de
toaletă sunt încă de actualitate. Nu vă faceţi griji, asta va trece.
Sunt gata să îmi formez aptitudini care îmi vor folosi toată viaţa. Duceţi-mă la pescuit,
învăţaţi-mă să gătesc simplu, să trimit o scrisoare unui prieten.
Vă voi pune întrebări referitoare la diferenţe cum ar fi culoarea pielii, înălţimea oamenilor
şi la diferenţe fizice (inclusiv ale mele).
Să răspundeţi la întrebările mele cu toată sinceritatea. Învăţaţi-mă să mă gândesc la ceilalţi,
copii şi adulţi.
Îmi iubesc fratele sau sora, prietenul sau prietena, dar se întâmplă să ne certăm. Fiţi corecţi
şi învăţaţi-ne să ne înţelegem.
Sentimentul de securitate
Consideraţi temerile copilului ca fiind reale şi vorbiţi-i cu calm. Liniştiţi-l când are
coşmaruri, dar nu-l învăţaţi să doarmă cu voi. Lăudaţi talentele sale. Expuneţi pe un perete
ceea ce face. Înainte de a intra la şcoală, examinaţi vederea şi auzul copilului. Problemele
depistate la timp pot fi corectate rapid şi uneori pot fi eliminate.
98
Asiguraţi-vă de faptul că utilizează corect hârtia igienică. Învăţaţi-l să tragă apa şi să se
spee pe mâini.
Încurajaţi copilul să rezolve probleme arătându-i cum să construiască lucruri din bucăţi de
lemn, obiecte de asamblat sau alte obiecte nepericuloase.
100
conflicte, cu stagnări şi reveniri, şi , în fine, sunt copii care rămân neadaptaţi, nu reuşesc să
intre în ritmul alert al programului şcolar.
101
îi displace, evită sau devine agresiv când este obligat să depună un efort de atenţie şi mental
susţinut;
adesea pierde din neatenţie lucruri sau obiecte care îi sunt necesare (creioane, cărţi, jucării);
este uşor de distras de către orice stimul exterior;
este foarte „uituc” în ceea ce priveşte orarul şi activităţile zilnice.
Hiperactivitatea/Impulsivitatea
Hiperactivitatea
se „foieşte” într-una pe scaun – dă din mâini şi din picioare când trebuie să stea pe scaun;
de multe ori se ridică din bancă în clasă sau de pe scaun când este nevoit să stea mai mult
timp;
când ar trebui să stea cuminte, el nu reuşeşte şi începe să alerge şi să cotrobăie sau să se
caţere;
îi este foarte greu să „se joace în linişte”;
este tot timpul în mişcare, parcă ar fi condus de un motor;
vorbeşte mult, neîntrebat.
Impulsivitate
răspunde neîntrebat sau înainte ca întrebarea să fi fost formulată;
este foarte nerăbdător, are mari dificultăţi în a-şi aştepta rândul la jocul cu reguli;
de multe ori îi întrerupe sau îi deranjeazî pe ceilalţi.
Simptomele de hiperactivitate, impulsivitate sau inatenţie sunt prezente înainte de 7 ani.
Prezenţa simptomelor determină disfuncţionalitatea fie acasă, fie la şcoală.
Conform acestei prezentări sunt 3 tipuri de THDA:
- Tipul combinat: deficit de atenţie cu hiperactivitate;
- Tipul predominant cu neatenţie;
- Tipul predominant impulsiv hiperactiv.
Cauzele acestei tulburări sunt multiple, de la factori genetici până la cel psihosociali.
Studiile arătând că de multe ori condiţiile în care trăiesc copiii au influenţă asupra
manifestărilor hiperactive cu deficit de atenţie. Studiile longitudinale arată că THDA este
mai frecvent la copiii care au trăit pierderi sau separări timpurii de familie, în special
deprivarea maternă are mari influenţe asupra acestei tulburări. Mediul în care trăieşte
copilul, familia, grădiniţa, şcoala au un rol important în dezvoltarea sa. Neglijarea,
schimbările frecvente ale locuinţei, ale grădiniţelor, şcolilor, schimbările dese ale
personalului din instituţiile care îngrijesc copii (grădiniţe, creşe, centre de plasament,
asistenţi maternali) toate influenţează apariţia tulburărilor mi sus descrise.
Soluţiile pe care le au assitenţii maternali şi specialiştii la îndemână în astfel de situaţii
sunt: terapia psihologică şi cea medicamentoasă. Psihoterapiile care au succes în astfel de
situaţii sunt cele de familie, psihoterapia individuală şi cea de grup. Este foarte important ca
soluţiile găsite să fie adaptate în permanenţă la cerinţele şi posibilităţile copilului şi să fie
luate împreună cu echipa de profesionişti din Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi
Protecţie a Copilului.
Un copil hiperactiv are nevoie de un plan educaţional foarte bine pus la punct şi riguros.
Este important de reţinut faptul că un astfel de copil trebuie considerat responsabil pentru
faptele lui la fel ca şi ceilalţi membrii ai familiei. Este necesar ca regulile stabilite pentru
102
copil să fie în concordanţă cu posibilităţile acestuia, cu nevoile sale, cu stadiul de
dezvoltare în care se află şi personalitatea sa.
Fiţi foarte consecvenţi în stabilirea regulilor de disciplină.
Păstraţi-vă vocea liniştită şi nu ţipaţi.
Încercaţi să vă ţineţi în frâu emoţiile, prevăzând pe cât se poate dificultăţile care vă
aşteaptă, încercând să reacţionaţi pozitiv.
Evitaţi abordarea permanent negativă: „Opreşte-te!”, „Încetează!”, „Nu mai fă...!”.
Separaţi comportarea copilului pe care nu o agreaţi de persoana lui, pe care o iubiţi. De
exemplu: „Te iubesc, dar nu-mi place noroiul de pe hainele tale”.
Stabiliţi un program zilnic foarte clar. Fiţi însă foarte atenţi să cuprindeţi toate activităţile
de care are nevoie: joacă, somn, lecţii, plimbări sau vizite. Acest program îi va conferi o
oarecare siguranţă, până când va fi în stare să-şi facă singur un program.
Orice sarcină nouă, dificilă ar trebui demonstrată în faţa copilului şi însoţită de explicaţii
clare, scurte şi liniştite. Repetaţi demonstrarea practică a sarcinii, cu răbdare, până ce
copilul şi-a însuşit-o.
Încercaţi să îi oferiţi copilului o cameră sau măcar o parte dintr-o cameră care să fie
proprietatea lui, evitând să coloraţi camera copilului în culori vii şi modele complicate.
Simplitatea camerei îl va ajuta să se controleze, să se concentrze şi nu-i va distrage atenţia.
Obişnuiţi copilul să facă un singur lucru o dată, stimuliii multipli îl împiedică să se
concentreze asupra sarcinii principale.
Încredinţa-ţi copilului anumite responsabilităţi. Sarcina va trebui să fie în concordanţă cu
nivelul său de dezvoltare şi îndeplinirea ei va fi supravegheată cu mare atenţie.
Nu-i arătaţi copilului o compasiune exagerată, nu-l ridiculizaţi, nu vă lăsaţi înspăimântaţi de
el şi nu fiţi prea indulgent cu el.
Dacă medicul vă recomandă un tratament atunci este bine să ştiţi foarte bine modul de
administrare şi să urmăriţi foarte atenţi efectele pe care le observaţi în timp.
Discutaţi cu specialiştii orice mică observaţie sau problemă ivită în timpul terapiei.
Atenţie la locul de depozitare al medicamentelor, copilul poate lua din curiozitate o doză
prea mare din acestea.
Vorbiţi cu profesorii copilului despre programul de acasă şi despre ceea ce dă rezultate în
munca directă cu copilul, acestea îi vor fi de ajutor în munca sa la clasă.
Discutaţi cu medicul despre regimul alimentar pe care ar trebui să-l aibă copilul, este un
aspect deloc de ignorat.
103
Şcolarul va primi 3 mese principale şi 1-2 gustări pe zi. Micul dejun va avea caracter de
masă principală, înaintea programului şcolar. Gustarea va fi consumată la şcoală, va fi
pregătită de acasă, în felul acesta asistentul maternal putând avea un control asupra calităţii
alimentaţiei. Nu este recomandabil să se lase copilului libertate în acest sens, deoarece el
preferă alimente ca: napolitane, pufuleţi, grisine, sticksuri sau sucuri carbogazoase, care pot
dezechilibra alimentaţia.
Masa de prânz va fi alcătuită din trei feluri, din care nu trebuie să lipsească crudităţile
(salate, fructe). Cina constă în două feluri (o mâncare şi un desert), care se vor consuma cu
cel puţin o oră înainte de culcare.
105
PREADOLESCENTA, PUBERTATEA (10- 15 ANI )
PARTICULARITATILE PSIHICE SI NEVOILE EDUCATIVE ALE COPIILOR DE 10-
15 ANI
Aceasta perioada se caracterizeaza prin profunde modificari ale structurii personalitatii,
apar trairi emotionale intense si nevoia apartenentei la grup. Aceasta este una dintre cele
mai tensionate si mai plina de confuzie perioada de dezvoltare umana. Acum copilul se
orienteaza, preponderent, catre grupul de prieteni in functie de preferinte si interese
comune, intrand adesea in conflict cu adultii din familiile cu care convietuiesc. Si in ceea ce
priveste orientarea catre grupul de prieteni, poate trece rapid de la simpatie la antipatie fata
de unul dintre membrii acestuia.
Limbajul acestor copii cuprinde cuvinte parazite (jargon), excese de exclamatii de
superlative dar si vulgarisme induse de manifestarile teribiliste.
Asistentul maternal trebuie sa-si foloseasca abilitatile de ascultare dar si de exprimare.
In ceea ce priveste comunicarea cu aceasta categorie de copii, AMP trebuie sa tina cont de
faptul ca in aceasta perioada de dezvoltare au loc transformari majore legate de sexualitate.
AMP trebuie sa discute, in cunostinta de cauza, despre problemele legate de procesele
biologice, normale pentru aceasta varsta. De asemenea problemele legate de siguranta unui
raport sexual, trebuiesc discutate spre finalul perioadei de dezvoltare, daca aceasta se
impune.
Cuvintele cheie care descriu relatia AMP cu copiii de aceasta varsta sunt toleranta si
intelegere.
Asistentul maternal profesionist trebuie sa dea dovada de toleranta fata de noul grup de
prieteni ai copilului, manifestandu-si dorinta de cunoastere a membrilor acetuia. Aprecierile
la adresa noilor prieteni au menirea de a reduce starile conflictuale caracteristice varstei. In
situatia in care adultului nu-i place unul dintre membrii grupului din motive obiective, nu
este suficient sa se interzica relatia cu acesta fara a motiva interdictia.
Daca in copilarie adultii erau cei ce initiau jocurile si ii atrageau pe copii cu masinute,
papusi, trenulete electrice, ursuleti, acum tanarul vrea sa preia initiativa si are impresia ca
este atotstiutor. Interdictiile de a iesi seara la discoteca, impunerea unei ore limita pentru a
veni acasa, pregatirea temelor sunt tot atatea motive de cearta si, in unele cazuri, de
amenintarea “fug de acasa”.
Comunicarea interdictiilor nu se va face sub amenintare sau sub forma de ordin, ele pot fi
facute sub forma “as prefera ca tu sa…”. Regulile trebuiesc negociate permanent, intre
AMP si copil, prin conditionare.
Acum copilul are nevoie de suportul adultilor, de recunoasterea din partea acestora a
“eliberarii de sub tutela”. Increderea acordata copilului este foarte importanta, asistentul
maternal trebuind sa-si ascunda teama fata de situatiile in care ar putea fi pus copilul lor de
catre anturaj.
In cazul puberului, nevoia de cunoastere a scolarului mic se transforma in nevoie de creatie,
fapt ce solicita din partea asistentului maternal aprecieri si incurajari. Daca in ceea ce face
copilul greseste, remarca ingrijitorului trebuie facuta sub forma “este bine, dar nu crzi ca ar
106
fi mai bine daca…”, astfel copilul putand fi corectat fara sa aiba impresia ca i se impune
ceva si ca ceea ce a facut singur este gresit.
In comunicarea cu copiii aflati la aceasta varsta este important sa nu se impuna un anumit
comportament ci pur si simplu sa fie recomandat.
Interesul pentru joc se diminueaza, timpul liber fiind ocupat acum de intalnirile cu prietenii
si lectura.
108
Daca la inceput copilul utilizeaza netul din curiozitate, din plictiseala, nevoia de ceva nou,
in timp calculatorul ajunge sa-i ocupe din ce in ce mai mult timp, iar dorinta de a sta pe net
sau in fata unui joc, va fi insotita de nevoia de a face acest lucru. Astfel se ajunge la
dependenta. Comportamentul copilului dependent de net va fi ca a celui dependent de
droguri, tutun, alcool, se enerveaza daca nu are acces la calculator, se agita, nu-si gaseste
locul, nu poate face nimic altceva. In aceste situatii este nevoie de consultarea unui
specialist, psiholog sau psihiatru. Dar cel mai correct ar fi sa preveniti aceste dependente, sa
negociati cu copilul programul pentru net, pentru jocuri, tv, pentru activitatile scolare sis a-l
incurajati sa practice sportul. Sportul este una dintre cele mai sanatoase si utile forme de
ocupare a timpului liber.
Tulburarile de comportament cu debut in pubertate sunt: minciuna, furtul, fuga de acasa.
Atunci cand aceste conduite apar in mod izolat, ele nu pot fi considerate tulburari, in
schimb repetarea lor, reproducerea lor in timp, asocierea lor, pot constitui primele semne
ale unor tulburari care se manifesta mai vizibil in adolescenta.
Minciuna
De multe ori spunem “minte cum respire”. A minciuni este normal pentru copilul de 3-4
ani, cand nu face distinctia clara intre bine sir au, intre realitate si imaginar. Intre 6-7 ani
copilul va intelege ca minciuna nu este o gluma. Minciuna poate fi utilizata in scop utilitar
(minte ca sa obtina ce vrea sau pentru a evita o neplacere. De multe ori copilul nemultumit
de sine, de situatia sa, va incerca sa creeze o lume imginara, una in care totul sa fie perfect,
isi va inventa o familie, prieteni. Este vorba despre minciuna compensatoare, prin care isi
creaza o imagine la care nu mai poate spera in realitate. Si acest lucru este normal pana la
6-7 ani dar dupa aceasta varsta ar trebui sa ne punem semne de intrebare.
Daca veti ignora aceste comportamente excesiv, copilul va crede ca aceasta este solutia si
va continua sa minta pentru a obtine avantaje. Atitudinea copilului in fata minciunii
depinde de comportamentul adultului. Este bines a discutati cu copilul, nicidecum sa-l
acuzati sau sa-l amenintati. Verificati impreuna cauzele minciunii si incercati sa le
solutionati impreuna.
Furtul
Este cel mai frecvent comportament delincvential la copil. Daca la inceput poate fi un joc,
acest comportament daca nu este controlat poate devein unul patologic. De multe ori
copilul care fura face acest gest in culmea tensiunii ca apoi sa se linisteasca. Furtul poate fi
insotit de sentimental de vinovatie, teama de a fi prins. Furtul poate fi insotit de minciuna,
copilul intrand astfel intr-un cerc vicios. Alteori insa furtul nu este insotit nici de tensiune
nici de sentimentul de vinovatie ci este trait ca o razbunare, o revendicare sau ca pe o
recuperare. De multe ori copilul va incerca sa-si motiveze gestul, sa rezolve sentimentul de
culpabilitate. Daca copilul fura numai ca cei din gasca sa fac acest lucru atunci poate fi
vorba despre un comportament antisocial de grup.
Bataia, cearta copilului nu rezolva acest comportament. Fiti sinceri cu copilul, discutati
despre ceea ce se intampla, gasiti solutii impreuna si daca nu reusiti sa le gasiti apelati la un
psiholog. De multe ori furtul incepe de la dorinta copilului de a atrage atentia “ fur deci
exist”, in cazul copiilor neglijati sau si al celor rasfatati.
109
Fuga de acasa
Copilul fuge de acasa cand se simte neinteles, nedreptatit, nedorit. Deseori cand fuge de
acasa, copilul nu are niciun scop, hoinareste, rataceste, se ascunde prin imprejurimi sau
ceva mai departe. In realitate cauta locuri in care ar putea fi gasit de vecini, familie,
prieteni. Exista insa si situatii cand fuge cu un anumit scop. Pubertatea si in special
adolescenta sunt perioade in care copiii fug in semn de protest sau in semn de solidaritate
cu cei din gasca sa.
111
Nevoia de dependenta si dorinta sa de independenta aduc adolescentul in pragul unui
conflict, care il face mult mai vulnerabil in fata unor factori de abuz.
In aceasta etapa de dezvoltare tanarul trebuie privit si inteles ca fiind un adult in devenire,
cu numeroase schimbari de comportament. In mod normal, la aceste varste, relatiile dintre
copii si adulti sunt mature, mai ales spre sfarsitul perioadei adolescentei.
Acum sexualitatea si orientarea profesionala detin un loc privilegiat intre preocuparile
adolescentului, fapt pentru care asistentul maternal trebuie sa-i prezinte metodele
contraceptive si de protectie impotriva bolilor cu transmitere sexuala dar si sa il sustina in
alegerea rutei profesionale. Discutiile legate de alegerea profesiei trebuie sa fie purtate
tinand cont de abilitatile si preferintele copilului dar si de contextul socio-economic.
Pe toata durata plasamentului, asistentul maternal trebuie sa faciliteze comunicarea
copilului cu familia naturala invatand copilul sa corespondeze cu membrii familiei naturale,
sa mentina contactul telefonic si direct.
Unul dintre principiile unei bune relatii intre asistentul maternal profesionist, si copilul
plasat, este acela de a nu se vorbi urat la adresa familiei naturale.
112
momente critice, ele nu mai vad limita si atunci linia de baza este “ cu cat mai mult, cu atat
mai bine”, mult insemnand cu cat mai exagerat, mai slaba, cu atat ma simt mai frumoasa.
Bulimia este un deficit alimentar, caracterizat prin episoade repetate de supraalimentatie si
obsesia kilogramelor in plus.
CAP 4
OCROTIREA COPILULUI CARE A FOST SUPUS UNEI FORME DE ABUZ,
NEGLIJARE, EXPLOATARE ŞI TRAFIC
CONCEPTELE DE ABUZ, NEGLIJARE, EXPLOATARE ŞI TRAFIC
1 Abuzul copilului
Conform legii 272/2004 abuzul asupra copilului este definit ca orice actiune voluntara a
unei persoane care se afla într-o relatie de raspundere, încredere sau de autoritate fata de
acesta, prin care este periclitata viata, dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala sau
sociala, integritatea corporala, sanatatea fizica sau psihica a copilului.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii relatează următoarea clasificare:
"Abuzul fizic asupra copilului reprezinta actiunea sau lipsa de actiune (singulara sau
repetata) din partea unui parinte sau a unei persoane aflata in pozitie de raspundere, putere
sau incredere care are drept consecinta vatamarea fizica actuala sau potentiala".
Abuzul fizic presupune supunerea copilului la: lovire, ranire, legare, asejzare in genunchi,
otravire, intoxicare sau arderi produse intentionate.
"Abuzul emotional reprezinta esecul adultului de care copilul este foarte legat de a oferi un
mediu de dezvoltare corespunzator sau acte comportamentale care pot dauna dezvoltarii
fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale".
In cadrul acestui tip de abuz pot fi mentionate: restrictii de deplasare, discriminare,
ridiculizare sau alte forme de tratament ostil si de respingere.
"Abuzul sexual este implicarea unui copil intr-o activitate sexuala pe care el nu o intelege,
pentru care nu are capacitatea de a-si da incuvintarea informata, pentru care nu este pregatit
din punct de vedere al dezvoltarii sau care incalca legile sau tabuurile (interdictiile)
sociale".
Abuzul sexual asupra copilului presupune antrenarea copilului intr-o activitate realizata cu
intentia de a produce placere sau de a satisface nevoile unui adult sau unui alt copil, care,
prin varsta si dezvoltare se afla fata de el intr-o relatie de raspundere, incredere sau putere"
113
(De exemplu, atragerea sau obligarea copilului la acţiuni indecente, exploatarea copilului
pentru prostituţie sau alte practici indecente, exploatarea copiilor în materiale sau expuneri
pornografice).
Copiii sunt dependenti de cei care ii ingrijesc pentru satisfacerea nevoilor fizice si
emotionale. De aceea abuzul sexual poate fi savarsit de bunici, parinti,alte rude apropiate,
alte persoane care ingrijesc copilul, persoane de incredere (vecini, profesori).
Caracterul secret care domneste in legatura abuziva precum si vulnerabilitatea copilului il
obliga pe acesta la tacere permitand repetarea abuzului timp de mai multi ani.
Intr-un studiu privind „Exploatarea sexuală comercială a copiilor", realizat în Statele Unite
ale Americii, Canada şi Mexic, şi publicat în septembrie 2001, sunt identificaţi şi definiţi
termeni asociaţi cu abuzul şi exploatarea sexuală a copiilor. Astfel, conform acestui studiu,
sunt descrise o serie de subtipuri ale abuzului sexual asupra copilului:
Violul şi molestarea fiind „cunoaşterea intimă a unei persoane, cu forţa sau/şi împotriva
voinţei acesteia; sau fără a recurge la forţă şi nici împotriva voinţei persoanei - în cazul în
care victima este incapabilă să-şi dea consimţământul, din cauza unei incapacităţi fizice sau
psihice, permanentă sau temporară".
Pornografia _ „angajarea, folosirea, inducerea, atragerea sau constrângerea unui copil în a
se implica sau a asista altă persoană într-un comportament sexual explicit sau simulat, în
scopul producerii unei imagini vizuale a unui astfel de comportament".
Abuzul sexual este asociat adesea cu alte tipuri de abuz.
Alti autori (Pecora si colaboratorii, 1992) propun conceptualizarea abuzului comis
împotriva copilului la trei niveluri: societal, instituţional şi familial.
1.Abuzul societal reprezinta «suma acţiunilor, atitudinilor şi valorilor societăţii care
împiedică buna dezvoltare a copilului» (Giovannoni, 1985).
Abuzul societal se refera la:
existenta inegalitatii educationale sau de formare profesionala intre diferitele categorii de
familii si copii ale acestora marginalizarea unor familii gradul crescut de violenta in
societate neinterzicerea prin lege a unor forme de pedeapsa corporala inegalitatile de sanse
intre copiii din mediul urban si rural
2.Abuzul instituţional se refera la orice actiune comisa in cadrul ori de catre o institutie sau
orice lipsa de actiune care provoaca o suferinta fizica sau psihologica inutila si/sau care
afecteaza evolutia ulterioara a copilului.
De exemplu unele şcoli, spitale, autorităţi, institutii, unităţi medicale operează în modalităţi
discriminatorii, sau de nerespectare a drepturilor copiilor şi ale omului, în general.
3. Abuzul familial - este cel comis de membrii familiei copilului. De asemnarea, unui
anumit comportament din cadrul familial ca fiind abuz sau neglijare depinde de o serie de
factori sociali şi culturali. Desi familia ar trebui sa constituie un mediu securizant pentru
copil, aici se intalnesc frecvent diferite forme de abuz (de exemplu bataia, folosita inca
frecvent ca metoda de disciplinare, constituie un abuz)
2 Neglijarea copilului
Prin neglijarea copilului se întelege omisiunea, voluntara sau involuntara, a unei persoane
care are responsabilitatea cresterii, îngrijirii sau educarii copilului de a lua orice masura
subordonata acestei responsabilitati, fapt care pune în pericol viata, dezvoltarea fizica,
mentala, spirituala, morala sau sociala, integritatea corporala, sanatatea fizica sau psihica a
copilului (Legea 272/2004).
Cu alte cuvinte, neglijarea consta in lipsa de actiuni din partea persoanei care are
responsabilitatea cresterii, ingrijirii si educarii copilului in scopul asigurarii conditiilor
necesare satisfacerii nevoilor de dezvoltare ale copilului. Neglijarea include
nesupravegherea copilului şi lipsa protecţiei în faţa pericolelor.
Neglijarea este considerata grava atunci cand viata copilului este pusa in pericol prin
ignorarea nevoilor sale vitale. Abandonul copilului de catre adult este o forma grava de
neglijare.
Neglijarea educationala implica tot ceea ce tine de impiedicarea frecventarii unei forme
de invatament, prin obligarea copilului la alte activitati decat cele scolare sau la
vagabondaj. Exemple de neglijare educationala:
neincadrarea in sistemul de invatamant,
lipsa sau neadecvarea stimularii pentru invatare,
lipsa de urmarire si dezinteresul fata de performantele scolare ale copilului.
3.Exploatarea copilului
Exploatarea copilului prin muncă înseamnă orice formă de muncă a copilului, de ale cărei
beneficii profită un adult şi care are drept consecinţă afectarea dezvoltării, educaţiei şi
motalităţii.
Exploatarea comercială sau de altă natură a copilului presupune folosirea copilului în
câmpul muncii, în prostituţie sau alte activităţi in beneficiul altor persoane. Aceste activităţi
afecteaza grav dezvoltarea fizica, mintala, educaţionala, spirituala, morala sau social-
emoţionala a copilului.
Există mai multe forme ale exploatării copilului. Ponderea cea mai mare a acestui tip de
abuz o deţine obligarea copilului să aibă grijă de fraţii mai mici în loc să meargă la şcoală
sau obligarea copilului să muncească în detrimentul şcolii.
Astfel, un copil este exploatat dacă:
copilul este trimis să muncească pe bani in loc să meargă la şcoală
copilul este obligat să stea cu fraţii mai mici în loc să meargă la şcoală
copilul este trimis să cerşească în loc să meargă la şcoală
Principalul motiv al exploatarii copilului este saracia. Anumite munci constituie
exploatarea copiilor, îi priveaza de educatie, le fura copilaria si perpetueaza saracia.
Cele mai grave forme de exploatare prin munca sunt: munca pe strada, cersetoria,
prostitutia, munca in constructii, munca in medii toxice (turnatorii), servitudinea, ingrijirea
fratilor mai mici, munca fortata.
Cele mai vulnerabile categorii de copii care pot fi exploatati prin munca sunt: copiii strazii,
copiii din comunitatile de rromi, copiii din mediul rural, copiii victime ale traficului de
persoane.
Conditiile care favorizeaza exploatarea prin munca sunt: munca la negru, prezenta unui
handicap/dizabilitati, familii in dificultate (consum de alcool, droguri, abuz asupra
copilului, violenta domestica, nivel de educatie scazut, somaj), saracia, lipsa de informare si
sensibilizarea a copiilor, familiiilor, comunitatii.
Nu orice munca efectuata de copil reprezinta exploatarea prin munca a acestuia (de ex:
curatatul camerei, spalatul vaselor).
Constituie exploatare prin munca:
muncile care, prin natura lor impiedica participarea copilului la procesul de educatie,
dauneza sanatatii, securitatii sau moralitatii copilului.
implicarea in activitati economice a copiilor sub 12 ani
116
implicarea in cele mai grave forme de munca a copiilor sub 18 ani
sclavia, servitutea, utilizarea copiilor in conflicte armate
prostitutia, productia de material pornografic, spectacole pornografice
implicarea copiilor in activitati ilicite (trafic de stupefiante etc.)
117
mentale, a exploatării de către mass-media, precum si impotriva oricaror alte forme de abuz
.
Pe langa aspectele generale mentionate, un aspect important introdus de cadrul legal intrat
in vigoare din anul 2005 este abordarea aprofundata si complexa a unor arii de interventie
care privesc in ansamblu prevenirea si protectia copiilor impotriva celor mai grave incalcari
ale drepturilor acestora: abandonul, neglijarea si toate formele de abuz; exploatarea sub
orice forma, inclusiv exploatarea copiilor prin munca si exploatarea sexuala in scopuri
comerciale; rapirea, vanzarea si traficul de copii; consumul si traficul de droguri; migratia
copiilor in strainatate ca minori neinsotiti sau acompaniati de reprezentanti legali care nu
dispun de capacitatea de a le acorda protectia si ingrijirea necesara; utilizarea si
victimizarea copiilor in relatie cu retelele de criminalitate organizata.
119
Planificati in timp activitatile specifice, in cadrul etapei de planificare a activitatilor si
intocmire a PIP (aceasta actiune este realizata de echipa multidisciplinara in parteneriat cu
familia si, dupa caz, cu copilul).
Ierarhizati activitatile ce urmeaza a fi derulate impreuna cu asistentul social al copilului si
asistentul social care va supervizeaza activitatea.
Asistati, acompaniati si oferiti suport emotional copilului si familiei in procesele de terapie,
Incurajati participarea la programele de terapie si consiliere.
Participati la sedinte de terapie/alte activitati cuprinse in plan, daca persoana responsabila
cu implementarea programului specific de interventie/terapie considera acest lucru oportun
sau necesar.
Informati asistentul social al copilului (responsabil de caz) despre situatiile nou aparute in
ceea ce priveste copilul.
Abuzul, neglijarea si exploatarea copilului sunt forme de rele tratamente produse de parinti
sau orice alta persoana aflata in pozitie de raspundere, putere sau relatie de incredere cu
copil, care produc vatamare actuala sau potentiala asupra sanatatii copilului si pun in
pericol viata, dezvoltarea si demnitatea acestuia incluzând semnificaţiile menţionate,
conceptul de abuz asupra copilului are o cuprindere foarte largă si se poate aplica tuturor
mediilor cu care copilul se află în relaţie: familie, şcoală, instituţii de protecţie, locuri de
muncă, locuri de detenţie, comunitatea în ansamblul său.
Copilul trebuie protejat impotriva oricaror forme de abuz.
În cazul abuzului sexual, odată ce copilul l-a recunoscut şi dezvăluit, este vitală prezenţa
unui adult, mai ales a unui părinte protector sau persoane de îngrijire, în care copilul are
încredere şi îl ajută să facă faţă acestei experienţe dramatice şi să înţeleagă ce i s-a
întâmplat, oferindu-i sprijin şi protecţie.
In legislatia romaneasca , abuzul impotriva copilului este sanctionat sub diferite denumiri,
in functie de natura dreptului incalcat si gravitatea faptei.
Copii care au trait experiente nefericite se pot comporta in moduri care sunt diferite de ceea
ce se asteapta de la ei, in concordanta cu varsta pe care o au
AMP au un rol important in a-i ajuta pe copiii a caror dezvoltare a fost afectata de
experintele din trecut.
120
leziuni la nivelul sistemului nervos central (dizabilitati motorii, deficite senzoriale, paralizii
oculare, convulsii, hemiplegii, coma), hemoragii cerebrale sau retiniene, leziuni ale
organelor interne.
Localizarea leziunilor, varsta copilului si explicatia felului in care acestea au aparut, pot
indica abuzul. Cele mai grave si delicate sunt traumele care nu au nici un semn exterior
(traume craniene, ale organelor interne, fracturile).
Manifestari comportamentale: ascultare neconditionata, instabilitate (nu vrea sa se aseze,
motiveaza ciudat urmele de pe corp, nu-si aminteste cauza lor, evita orice confruntare cu
parintele, pare excesiv de docil, impietrit sau bizar, hipervigilent, cu reactii de aparare
fizica nemotivate, tresariri sau, dimpotriva, manifestand teribilism si violenta in relatii
interpersonale), nevoia disperata de a atrage atentia, comportamente dezordonate. S-a
descris la unii copii o stare de «vigilenţă îngheţată», adică o atenţie anxioasă şi imobilă faţă
de anturaj, ca şi cum copilul ar scruta cu frica mediul pentru a observa din timp pericolul
potenţial sau pentru a anticipa dorinţa altciuva din anturaj. La polul opus se află copilul care
are o uimitoare lipsă de rezervă în ceea ce priveşte relaţia cu persoanele străine : se duc
repede la ei, stabilesc rapid relaţii cu persoane necunoscute. Această familiaritate, această
lipsă de teamă de străini relevă distorsiunea profundă a relaţiei cu părinţii, tulburări de
ataşament.
Trairi afectiv-emotionale: neincredere, teama, curiozitate scazuta sau absenta, vigilenta
anxioasa (mentionata anterior), dificultati de contact interpersonal, frica de separare,
vulnerabilitate la situatii stresante, dificultati de autocontrol, de intelegere si de invatare,
tulburari de somn (somnolenta sau insomnii, coşmaruri sau terori nocturne), lipsa de control
si motivatie saraca. Copiii vicime ale abuzului fizic dezvoltă frecvent sentimentul de
vinovăţie, adică părinţii îl bat pentru că este «copil rău».
În plan social: dificultăţi şcolare (dificultăţi de concentrare a atenţiei, agitaţie, nerespecatrea
regulilor) eşec şcolar la majoritate cazurilor, agresivitate, impulsivitate faţă de ceilalţi copii
ceea ce contribuie la respingerea si izolarea lor de catre ceilalti copii (cercul vicios
agresivitate-devalorizare-excludere).
4. Semnele neglijarii
Stare generala: copil infomentat sau alimentat nepotrivit, copil neigienizat, cu aspect
vestimentar neadecvat, pedepsit in repetate randuri, nu-si cunoaste ziua nasterii, are un
program de viata neadecvat varstei sale, este nesupravegheat.
Somatic si comportamental: hipo/hiperponderal, bolnavicios, labil psihic.
Trairi emotionale: neatasat, introvertit, incapabil de a stabili relatii interpesonale durabile.
5. Semnele exploatarii
Copiii exploatati pierd cele mai multe dintre ocaziile de a se bucura de perioada minunată a
copilariei. Exploatarea stă în calea activităţilor specifice copilăriei şi devine un obstacol în
calea dezvoltării fizice, emoţionale şi sociale a copilului.
Dezvoltare fizică: Copiii exploatati sunt mai vulnerabili decât adulţii care muncesc pentru
că trupurile lor sunt încă în creştere şi nu sunt complet formate. Ei suferă de probleme de
sănătate pentru că munca pe care o fac îi expune la răniri şi la îmbolnăviri. Efectele pot fi
atât imediate (arsuri, tăieturi, amputari, etc.) dar pot avea şi consecinţe pe viaţă (boli de
plămâni sau SIDA, afecţiuni dermatologice, TBC, hepatită etc.).
Dezvoltare emoţională: Copiii exploatati lucrează adesea în circumstanţe periculoase,
degradante şi/sau în condiţii de izolare. Adesea, sunt rău trataţi, abuzaţi şi lăsaţi la voia
angajatorilor. Ei pot avea dificultăţi de ataşament sau nu pot avea sentimente fata de alţii,
122
au probleme de comunicare şi cooperare cu ceilalţi. Adesea, acestor copii le lipseşte
încrederea in sine şi se subapreciaza.
Dezvoltare socială: Majoritatea copiilor implicati prematur in munca au performanţe şi
frecvenţă şcolară scăzute; rata abandonului şcolar creşte în jurul vârstei de 11-12 ani, în
special la fete;
Copiii exploatati prin munca sunt expusi excluderii sociale, in special abandonului scolar,
precum si la o serie de consecinte negative asupra dezvoltarii lor; in acest caz, excluderea
sociala se poate propaga si la varsta adulta.
124
Incapacitatea de se stabili o legatura poate fi rezultatul urmatoarelor situatii:
părinţii nu isi doresc copilul
naşterea de gemeni sau a mai multor copii
spitalizare indelungata a nou-nascutului si separarea de parinti din cauza nasterii
premature sau a unor probleme de sanatate
luarea in adoptie sau in asistenta maternala a unui copil
probleme mentale ale persoanei de ingrijire. De exemplu, un parinte care are o
depresie severa poate sa isi neglijeze fara intentie copilul
copilul s-a nascut cu o afectiune severa sau o dizabilitate, cum ar fi orbire, surzenie
sau autism. Aceste tipuri de probleme pot face dificila comunicarea parintelui cu
copilul sau pot impiedica copilul sa ofere si sa primeasca afectiune.
leziunea este neobisnuita sau este foarte putin probabil sa fie provocata de un
accident, mai ales pentru varsta acelui copil
CARACTERISTICILE CONTEXTULUI SOCIAL, FAMILIAL SI SITUATIONAL
instabilitatea structurii familiale
frecventa ridicata a mutarilor
numarul mare de copii in familie
mama nu are activitati sau relatii sociale
violenta conjugala
familie monoparentala
tata si mama se cunosc de putin timp
copilul maltratat este nelegitim
climatul familial
locuinta inadecvata
saracie
parintii au venituri foarte mici
mama este in general nemultumita de propria ei situatie
125
Mesajul transmis copilului trebuie sa fie acela ca el are dreptul la viata sigura si ca va fi
ajutat. Copilul trebuie sa stie ca exista cineva care-1 intelege, caruia ii pasa si care va face
ceva pentru schimbarea situatiei lui.
Un scop al comunicarii este reducerea sentimentului de vinovatie a copilului: vinovatia
pentru cele traite, dar si pentru dezvaluirea unor fapte care-i invinuiesc parintele, situatie
care naste in copil teama fata de consecinte si, in acelasi timp sentimentul tradarii. Oricat de
rea ar fi situatia pe care o traieste, copilul are tendinta de a fi loial parintelui.
Interlocutorul copilului trebuie sa se exprime coerent, sa-i creeze copilului posibilitatea de a
spune ce simte si cum isi vede propria situatie. Atitudinea este foarte importanta, copilul are
nevoie de sprijin. Comunicarea trebuie sa fie directa, sincera, calda, sa se creeze o
atmosfera de deschidere, incredere, intelegere si empatie.
Nu tebuie uitat ca:
AMP se afla intr-o pozitie de responsabilitate fata de copil.
trebuie pastrata confidentialitatea informatiilor (acestea sunt pentru uzul specialistilor din
echipa multidisciplinara)
Invatati sa-i ascultati pe copii, sa-i intelegeti si sa-i respectati
Ascultarea activă este o modalitate eficienta de comunicare cu copilul, fiind cea care
încurajează copilul să vorbească deschis şi liber. Prin ascultare activă se comunică respect
pentru ceea ce gândeşte sau simte copilul.
Factori care susţin procesul de ascultare activă:
comunicarea nonverbală (tonul şi intensitatea vocii, mimica, gestica) să fie adecvată
conţinutului şi stării afective a interlocutorului;
contact vizual cu interlocutorul, fără însă a-l fixa cu privirea;
asiguraţi-vă că aţi înţeles corect ceea ce v-a comunicat copilul prin formule de genul "Ceea
ce vrei tu să îmi spui este că ..."; puteţi apela la afirmaţii de genul "hmm", "da", "înţeleg";
nu vorbiţi continuu, daţi copilului ocazia să vorbească şi să pună întrebări;
ascultarea să fie autentică, cel care asculta să fie sincer interesat de problema/subiectul
abordat;
ascultarea să nu fie evaluativă - nu faceţi judecăţi de valoare în funcţie de propriile atitudini
şi convingeri, în termeni de "bine" sau "rău", "acceptabil" sau "neacceptabil", "potrivit" sau
"nepotrivit", "interesant" sau "neinteresant";
nu filtraţi informaţiile în funcţie de interesele şi convingerile dvs. personale;
nu utilizaţi etichete din dorinţa de a integra interlocutorul într-o categorie;
ascultarea să nu se centreze numai pe mesajul verbal - cele mai multe informaţii le obţinem
din mesajele non-verbale pe care le transmite copilul: reacţii vegetative (paloarea sau
roşeaţa feţei), tonul vocii, gestica etc;
trebuie respectate momentele de tăcere şi pauzele copilului în vorbire.
128
fiecării profesii, dar şi în cadrul fiecărei instituţii. Putem vorbi astfel de o responsabilitate
socială.
Punerea accentului pe servicii de prevenire de tip integrat (colaborare multidisciplinară şi
colaborare între domenii şi instituţii) este necesară şi ea constituie una din premisele
dezvoltării armonioase a copilului şi a bunăstării copilului.
AMP trebuie sa stie ca păstrarea secretului profesional reprezintă premisa încrederii şi
siguranţei copilului şi a celorlaţi parteneri. Acest secret profesional nu va fi invocat în cazul
unor fapte care primejduiesc integritatea copilului, când obligativitatea semnalării
reprezintă o necesitate etică şi juridică, iar amânarea reprezintă un risc.
129
o schemă simplă - lumea externă poate fi periculoasă, dar în propria familie şi în propriul
sine există siguranţă şi încredere căpătată prin acest suport afectiv
Cu totul altfel se prezintă situaţia când experienţa traumatică se produce în cadrul familiei,
iar figurile familiale de afecţiune şi protecţie devin surse de agresiune. În această situaţie,
eforturile adaptative, compensatorii ale copilului ajung într-un impas periculos.
Conform concluziilor desprinse din studii şi cercetării realizate în cazurile de abuz asupra
copilului, sindromul de stres posttraumatic este diagnosticul cel mai constant întâlnit.
Simptomatologia frecvent descrisă de către copiii victime ale abuzului cuprinde:
Tulburări de somn şi coşmaruri - imagini legate de evenimentul abuzului reapar în timpul
somnului sub forma viselor şi a coşmarurilor.
Tulburările de somn includ: insomniile, incapacitatea de relaxare şi odihnă; anxietate
generalizată; hipervigilenţă, comportament precaut, circumspect, în special dacă se află
într-un loc similar cu cel în care s-a produs evenimentul;
Evitarea unor locuri, persoane, obiecte sau alimente care amintesc de momentul
evenimentului traumatic.
În cazul în care trauma este repetată, de lungă durată şi presupune un grad crescut de
violenţă, agresiune, modalitatea de adaptare a copilului este disocierea, care reprezintă un
mecanism de apărare obişnuit, natural. Disocierea reprezintă perturbarea funcţiilor de
monitorizare şi control conştient. Efectele abuzului din copilărie se regăsesc şi într-un
comportament marcat de dificultăţi de adaptare şi integrare socială.
130
Abuzul emoţional susţinut are mai ales consecinţe pe termen lung asupra dezvoltării
copilului, sănătăţii sale mintale, comportamentului şi stimei de sine.
Printre consecintele pe plan emotional enumeram:
scăderea stimei de sine, care este convingerea centrala a persoanei in legatura cu propria
persoana. Copii nu pot procesa sau intelege ce li s-a intamplat. Adeseori, ei se blameaza
inconstient pe ei insisi si cresc cu o proasta imagine de sine, care le afecteaza relatiile cu
ceilalti; mânie, ostilitate, sfidare, tendinte antisociale sau comportament criminal;
negativitate - o persoana cu un istoric de abuz sau de neglijare poate avea dificultati in
adaptarea la norme abuz de substante, cum ar fi folosirea de droguri ilegale sau consumul
excesiv de alcool
detasare emotionala - persoana respectiva poate avea dificultati in crearea de legaturi, in
socializare si in formarea de prietenii. Acestea pot duce la izolare si la incapacitatea de a
invata sa aiba si de a dezvolta simpatie, empatie si alte concepte importante bazate pe
emotie
impulsivitate - persoana nu poate sa se gandeasca si sa prevada consecintele inainte de a
actiona. Adesea, aceasta duce la activitati nesabuite, riscante sau antisociale.
131
sunt rezervaţi şi reci, au sentimene de culpabilitate considerînd că ei poarta vina şi sunt
cauza esenţială a abandonului lor.
CAP. 5
OCROTIREA UNUI COPIL PLASAT IN REGIM DE URGENTA
ROLUL SI RESPONSABILITATILE ASISTENTULUI MATERNAL
PROFESIONIST CARE PRIMESTE IN INGRIJIRE UN COPIL PLASAT IN
REGIM DE URGENTA
136
Implicare negativă - Uneori, copilul nu poate asocia adultul decat cu ce i s-a intamplat rau,
asa ca stabilirea unei relatii cu el va fi dificila
Frica - Copilul poate fi infricosat de noul spatiu si noile persoane la care este adus, astfel ca
astabili un dialog cu el va fi mai dificil
Diferente culturale si de limbaj - copilul poate nu intelege toate cuvintele, fie pentru ca a
vorbit cu parintii alta limba, fie pentru ca nu cunoaste toate cuvintele, datorita varstei
saumediului din care provine
Bariere externe
Deficienţe verbale/acustice -Copilul nu aude bine sau nu pronunta corect cuvintele
Amplasament -poziţia copilului sau a asistentului maternal
Ora din zi -prea de dimineata sau prea tarziu, noaptea
Durata întâlnirii - in functie de starea copilului, asistentul maternal va adapta timpul pentru
comunicare, dand copilului timp sa-si formuleze raspunsul
Temperatura - potrivita, prea ridicata sau prea scazuta, poate contribui la confortul/
disconfortul spatiului in care are loc intalnirea
Lumina - prea puternica sau prea difuza, crepusculara
Este important sa stim si ce nu functioneaza in procesul comunicarii cu copilul:
sa nu-l comparati cu alt copil
sa fiti foarte atenti atunci cand il mangaiati, pentru ca sunt momente cand copilul se
simte deranjat de apropierea fizica, in special copilul supus abuzului, neglijarii,
exploatat sau traficat, e preferabil sa va apropiati de copil cerandu-i acceptul.
sa nu-l compatimiti „sa-i plangeti de mila" , pentru ca el are nevoie de sprijin si
afectiune
sa nu-i cereti mai mult decat poate sa faca, spunandu-i „esti copil mare si trebuie
sa...."
sa nu va asteptati sa reactioneze la fel ca si copiii dumneavoastra, pentru ca el are o
alta experienta de viata, educare si disciplinare ,sa nu-l amenintati pentru a obtine
comportamentul dorit, ci sa-i prezentati alternative si sa
negociati cu el in functie de varsta si gradul sau de maturitate
Cunoasteti ca prin joc copilul achizitioneaza comportamente, deprinderi, atitudini si
cunostinte; dar jocul este si un mijloc ideal de exprimare si comunicare a trailor si
descarcarii sentimentelor pe care copilul nu poate sau nu stie sa le exprime.
Astfel ca este de preferat sa:
stimulaţi şi creati situaţii favorabile de joc.
oferiţi modele şi ocazii pentru joc
comunicaţi cu copilul, incercand sa respectati cat mai multe dintre sfaturile
prezentate mai sus
oferiţi flexibilitate în alegerea metodelor de interacţiune
va implicati activ în joc, pentru a putea fi langa el atunci cand are nevoia suportului
unui adult
încurajati pozitiv eforturile copilului
137
DEZVOLTAREA ABILITATILOR DE COMUNICARE ALE AMP PENTRU
PREGĂTIREA PROPRIEI FAMILII ÎN VEDEREA PLASĂRII COPILULUI ÎN REGIM
DE URGENŢĂ
Pe linga membrii echipei cu care lucrati, familia dumneavoastra joaca un rol foarte
important in relatia cu copilul. Atitudinea si comportamentul lor este definitoriu pentru
plasamentul copilului in regim de urgenta. Deschiderea catre noul membru din mediul
familial va va ajuta in demersurile de a oferi copilului nou venit un climat cat mai cald si
primitor. Efectele separarii copilului de parintii sau ingrijitorii sai si criza de adaptare la
noul mediu pot fi mai usor depasite de copil, daca sunt alaturi si membrii familiei
dumneavoastra.
Este foarte important de stiut de catre membrii familiei asistentului maternal profesionist ca
plasamentul in regim de urgenta a unui copil presupune venirea sa la orice ora din zi sau
noapte. Este foarte important momentul zilei cand este adus copilul de catre reprezentantii
directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului! Seara sau noaptea, fragilitatea
copilului este mult mai accentuata, sentimentele pe care i le provoaca separarea de parinti
sau ingrijitori fiind accentuate de lasarea intunericului, de intrarea brusca intr-un nou
mediu. De aceea, asistentul maternal trebuie sa aiba in vedere o potentiala dificultate de
relationare in acest caz.
Plasarea copilului in regim de urgenta in familia asistentului maternal conduce la noi
organizari si structurari ale relatiilor dintre membri acesteia, pentru ca se intervine brusc in
obiceiurile si rutina familiei.
Este importanta impartirea rolurilor in familie pentru sustinerea activitatii asistentului
maternal si sprijinirea copilului in depasirea situatiei care a condus la plasarea sa. In aceasta
noua situatie asistentul maternal va fi atent la:
respectarea individualitatii fiecarui copil cel/cei proprii si copilul aflat in plasament
comportamentul propriilor copii cu copilul nou venit (de exemplu: rivalitati, invadarea
propriului spatiu, luarea jucariilor etc).
discriminarea in raport cu ceilalti copii (de ex. sarbatorirea zilei de nastere sau a numelui
copilului aflat temporar in familie)
accesul la oportunitati egale de integrare si dezvoltare in mediul scolar
In aceste prime momente de intrare a copilului in familie, e bine ca familia dumneavoastra
sa fie atenta la urmatoarele:
sa manifeste intelegere si respect pentru copil
sa faca cunostinta cu el fara a-1 forta sa relationeze
sa nu-l asalteze cu intrebari despre ceea ce s-a intamplat sau sa-i ceara sa-si povesteasca
atunci situatia lui
sa fie alaturi de dumneavoastra si sa va sustina in primele activitati de acomodare a
copilului cu noul mediu (de exemplu cand ii prezentati camera lu)i
sa-i accepte jucariile sau alte obiecte cu care vine copilul si care pentru ele reprezinta un
factor de echilibru; acestea pot fi singurele lucruri care-1 ajuta sa accepte mai usor mutarea
si noile persoane cu care intra in relatie, fiind punctele lui de sprijin si echilibru.
Este foarte important sa stiti ce probleme sau situatii dificile pot aparea in relatie cu copilul
sau cu familia lui, atat din punctul de vedere al asistentului maternal, cat si al celorlalti
membri ai familiei asistentului maternal.
Situatii problema in relatia cu copilul
Mai ales in situatia copiilor abuzati, neglijati, exploatati sau traficati, dar si in functie de
varsta si gradul lor de maturitate, apare uneori neintelegerea copilului asupra evenimentelor
pe care le traverseaza: ce i se intampla?, de ce este luat din mediul sau?, de ce nu mai poate
fi impreuna cu parintii sau ingrijitorii sai?
Copilul isi pune aceste intrebari la care va cauta raspuns mai mult sau mai putin explicit,
adica va va pune acele intrebari sau va crea situatii care sa-i aduca raspunsurile dorite.
Necunoasterea noului mediu fizic, dar si a persoanelor, creeaza probleme de acceptare, de
adaptare la ceea ce este nou. Unii copii pot sa manifeste teama, respingere, nu vor sa
comunice cu asistentul maternal sau cu membrii familiei acestuia sau dimpotriva pot fi
foarte prietenosi, vor dori sa va povesteasca cat mai multe despre ei si familia lor.
Uneori, copilul poate proveni din medii extrem de violente, in care adultii se injurau,
utilizau violenta fizica, erau consumatori de alcool. Copilul, crescand in astfel de mediu, nu
cunoaste alt tip de comportament decat cel violent. In prima perioada, copilul ar putea fi
extrem de linistit, insa este posibil ca gesturile sale sa fie bruste, sa tipe cand vorbeste (asa a
vazut in familia sa!), sa tranteasca. Asistentul maternal trebuie sa ajute copilul sa inteleaga
noile reguli, de ce anume nu se tipa cand se vorbeste, de ce anume trebuie sa avem grija
cand punem cana pe masa si nu sa o trantim, de ce anume nu acceptam sa lovim cand dorim
sa avem ceva. Dar asistentul maternal nu trebuie sa uite ca acest proces (de intelegere a
noului spatiu, a noilor reguli) este unul de durata si trebuie sa repete cu mult calm si caldura
aceste explicatii.
139
Situatii problema in relatia cu familia copilului
Asa dupa cum cunoasteti, in situatia plasamentului in regim de urgenta parintii sau
reprezentantii legali au suspendate drepturile parintesti pana la pronuntarea instantei
referitor la acest aspect.
Situatia este dificil de gestionat si de parintii copilului (doar unul dintre acestia poate fi
abuzator, de ex) sau de catre bunicii copilului, care nu cunosteau comportamentul inadecvat
al parintilor nepotului lor. Separarea brusca de copil creaza un sentiment de frustrare, de
nedreptate care le este facuta. Vor incerca sa gaseasca posibilitatea de a gasi sau vedea
copilul. Uneori, singura informatie pe care o cunosc este aceea ca „oamenii de la directie
mi-au luat copilul", fapt pentru care vor sta in fata DGASPC pentru a obtine diverse alte
informatii. Este posibil sa intalneasca asistentul maternal la DGASPC si sa-l acuze ca „mi-a
luat copilul".
Atitudinea asistentului maternal trebuie sa fie respectuoasa si calma. Orice astfel de
intalnire intamplatoare cu parintii copilului/familia copilului, trebuie adusa la cunostinta
asistentul social al asistentului maternal si la cunostinta asistentului social al copilului.
Acestia vor sustine asistentul maternal: vor stabili impreuna care sunt procedurile care
trebuie urmate, proceduri care sunt particularizate in functie de problematica fiecarui copil.
CAP. 6
Pentru a asigura o dezvoltare armonioasă a copilului, trebuie mai întâi să identificăm care
sunt nevoile copiilor şi apoi să stabilim care sunt tehnicile de asistenţă şi îngrijire adaptate
nevoiloridentificate.
Literatura de specialitate descrie un model de dezvoltare ce se bazează atât pe nevoile
individuale ale copilului cât şi pe abilităţile de tip parental pe care trebuie să le aibă
asistentul maternal profesionist. De asemenea, toate acestea se realizează într-un mediu
specific, cu anumite resurse comunitare.
Principalele nevoi de dezvoltare din perspectiva copilului cu handicap, considerând că
abilităţile de tip parental pe care trebuie să le aibă AMP sunt atinse pe parcursul întregului
manual. De altfel, procedura de atestare a AMP, presupune inclusiv urmărirea unor criterii
de tipul existenţei abilităţilor parentale.
Astfel, nevoile de dezvoltare din perspectiva copilului cu handicap presupun următoarele
nivele: sănătate, dezvoltare emoţională, educaţie,identitate,relaţiile cu familia,dezvoltarea
deprinderilor de viaţă independentă
141
1) sănătate - copilul cu handicap beneficiază de o evaluare medicală completă, cel puţin
odată pe an. De asemenea, AMP trebuie să se prezinte la medic, ori de câte ori semnalează
o modificare a stării de sănătate. Nevoile de sănătate pot fi grupate astfel:
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR
Scop AMP are obligatia sa:
prevenirea îmbolnăvirilor respecte tratamentul prescris de
ameliorarea durerii medic;
vindecarea bolilor verifice calitatea
menţinerea sub supraveghere a medicamentelor, observând
144
simptomatologiei integritatea, culoarea şi
termenul de valabilitate al
acestora;
respecte căile de administrare
prescrise de medic;
respecte dozele, orarul
succesiunea şi ritmul
deadministrare;
observe reacţiile copilului după
administrare şi să
informeze medicul cu privire la
acestea;
explice copilului de ce
urmeaza tratamentul
respectiv, durata acestuia şi
posibilele consecinţe
NEVOI EMOŢIONALE
Nevoia de a fi Crearea sentimentului că are o valoare şi un loc bine
valorizat definit, că este important pentru cei din jurul lui, că
prezenţa sau absenţa lui contează
Nevoia de a se De a spune prin cuvintele lui, prin posibilităţile lui,
exprima prin mijloacele lui, pe care noi putem să le înţelegem
sau nu, care sunt dorinţele lui, visele, aşteptările lui,
Nevoia de a fi înţeles dar şi temerile,
Ca cei din jur sătristeţile, fricile
nu-l judece lui. ceea ce spune sau
pentru
face, nevoia de a fi înţeles în registrul în care se
Nevoia de a influenţa De a demonstra că poate face ca lucrurile să se
mediu schimbe, că prezenţa lui are puterea de a modifica
Nevoia de a fi De a fi apreciat pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce
recunoscut ar fi trebuit să fie, aşa cum este el, cu defectele şi
Nevoia de intimitate De a avea un spaţiu şi un timp pe care să-l petreacă cu
propria persoană, cu momente de singurătate, în care
Nevoia de a spera el
Desă-şi gestioneze
a crede mai va
că în viitor bine
fi trăirile
mai bine, că lucrurile au o
evoluţie pozitivă, pentru a avea forţa de a urma toate
procedurile medicale şi recuperatorii, precum şi
pentru a suporta mai uşor dificultăţile cu care se
145
3) educaţie - copiii sunt încurajaţi să urmeze o şcoală normală. Insă în cazul dizabilităţilor
auditive şi vizuale, există şcoli speciale care oferă metode şi tehnici de instrucţie adaptate
dizabilităţii. Desigur că în cazul deficienţelor mentale, dacă coeficientul de inteligenţă al
copilului nu permite frecventarea şcolii normale, acesta va fi îndrumat către şcolile
speciale. In cazul copiilor imobilizaţi, legislaţia în vigoare permite frecevenţa redusă sau
solicitarea învăţământului la domiciliu. De asemenea, normele legislative actuale oferă şi
alte tipuri de învăţământ precum:
grupe sau clase speciale compacte, integrate în unităţi preşcolare sau şcolare de
masă;
servicii educaţionale prin cadre didactice de sprijin;
şcolarizarea la domiciliu până la absolvirea studiilor liceale, dar nu mai târziu de
împlinirea vârstei de 26 de ani;
educaţia „la patul de spital", pe perioada spitalizării;
alternative educaţionale - de tipul şcolilor private sau ONG-urilor.
RELATII STRUCTURANTE
Relaţia cu părinţii Este evident că aici este vorba de relaţia cu AMP, care
sau înlocuitorii trebuie să se bazeze pe încredere, ataşament, bună
acestora dispoziţie etc. De asemenea, AMP va încuraja şi
Relaţia cu divinitatea dezvoltarea relaţiilor
Indiferent de cultulcureligios
parintii naturali.
pe care-l practicăm,
copilul cu handicap trebuie să aibă acces la informaţia
de tip religios. Copiilor cu handicap li se va respecta
Relaţiile amoroase, Devin pregnante în special în perioada adolescenţei,
de cuplu când şi adolescenţii cu handicap îşi doresc să dezvolte
relaţii cu persoane de sex opus
Relaţia cu arta, cu Mulţi dintre copiii cu handicap sunt extrem de
frumosul sensibili şi demonstrează abilităţi reale în domeniul
artei. De altfel, arta poate deveni nu numai un mijloc
de relaxare, de crearea a bunei-dispoziţii, ci şi un
Relaţia cu mediu In mijloc terapuetic,
special prin lui
cu obiectele carepersonale,
copilul cudarhandicap să-şi
şi cu natura.
fizic Copilul cu handicap are nevoie de un spaţiu al lui, un
colţ cu obiectele lui personale, la care ţine şi care-l
147
Relaţia cu anturajul Grupul de prieteni sau colegii de şcoală, sau colegii de
suferinţă -de obicei se dezvoltă relaţii de prietenie cu
copii care au şi ei o deficienţă, cunoscându-i fie în
spital sau la centrele de recuperare, dar trebuie
Relaţia cu el însuşi încurajaţi
Este poate să
ceadezvolte relaţii dintre
mai importantă şi cu relaţiile
persoane
de fără
mai
sus. Dacă copilul cu handicap va reuşi să se simtă bine
în corpul lui suferind, atunci are toate şansele să
dezvolte relaţii armonioase şi pe celelalte paliere.
Când este însă afectată relaţia cu propria persoană, şi
Există numeroase prejudecăţi privind persoanele cu handicap, poate ar fi necesar să ne amintim câteva
dintre acestea:
MIT REALITATE
Persoanele cu dizabilitati reprezinta celPersoanele cu dizabilitati reprezinta cel
mai mic segment din populatia mai numeros grup minoritar din
Romaniei Romania (aproape 13% din populaţia
ţării).
Dizabilitatea este o conditie patologica Dizabilitatea este o parte normala a
neobisnuită. vietii, experimentata aproape de oricine,
in special la vârsta bătrâneţii.
Dizabilitatea afectează familiile altor Aproape o treime din familiile romanilor
persoane. are cel putin un membru persoană cu
dizabilitati. Dizabilitatea afectează orice
familie la un moment dat (un picior in
ghips, un accident vascular etc)
150
Dizabilitatea este în special o problemă a 72,25% dintre persoanele cu dizabilităţi
persoanelor vârstnice înregistrate în România aparţin grupei de
vârsta sub 65 de ani 58,25 % au vârsta
cuprinsă între 19 şi 65 de ani 14,15% au
vârsta sub 19 ani.
Majoritatea persoanelor cu dizabilităţi Majoritatea deficientelor sunt foarte
sunt fie utilizatori de fotoliu rulant, fie putin vizibile. Bolile de inimă sau alte
nevăzători, fie surzi. boli interne sunt dintre cele mai des
întâlnite cauze care produc scăderea
mobilităţii.
Persoanele cu dizabilităţi nu sunt Multe persoane cu dizabilităţi lucrează şi
integrate pe piaţa muncii deoarece multe altele ar putea să muncească dacă
dizabilitatea îi impiedică să muncească li s-ar oferi locuri de muncă
accesibilizate.
Persoanele nevăzătoare sau surde, care Un programator nevăzător poate folosi
au paralizie cerebrala, tetraplegie sau un computer prevăzut cu un sintetizator
altă deficienţă severă nu pot fi angajate de voce. Un funcţionar surd poate
în locuri de munca obisnuite. comunica cu clientii folosind un
mecanism de telecomunicatii. De
asemenea, în centrele de recuperare pot
fi găsiţi ca maseuri. 0 persoană cu
paralizie cerebrală se poate deplasa la
locul de munca folosind un fotoliu rulant
electric şi poate comunica cu colegii
folosind o tastatura specială sau un
sintetizator de voce.
Majoritatea limitarilor funcţionale pot
fi depăşite cu ajutorul tehnologiei
asistive.
Persoanele cu dificultăţi de învăţare Persoanele cu dificultăţi de învăţare
sau alte deficienţe mintale nu pot muncesc şi, cu ajutorul serviciilor de
mentine un loc de munca stabil suport, aceste persoane reusesc să-şi
pastreze slujbele permanente si platite
Persoanele cu dizabilităţi primesc 79% din adulţii cu dizabilităţi care nu
ajutoare financiare de la stat şi, din lucrează ar prefera să fie încadraţi în
aceasta cauză, nu mai vor să munceasca câmpul muncii
Dizabilitatea este o problema pur Dizabilitatea este o problema ce ţine de
medicala drepturile omului. Este vorba de dreptul
persoanelor cu dizabilităţi la o viată
independenta
Integrarea copiilor cu dizabilităţi în In tările în care există aceasta
învăţământul de masă reduce standardele experienţă, profesorii şi părinţii au fost
educationale de acord că educaţia incluzivă aduce
beneficii atât elevilor cu dizabilităţi, cât
151
si colegilor lor.
Oamenii de afaceri pot da faliment Barierele arhitecturale existente trebuie
dacă sunt fortaţi să înlăture barierele înlăturate atunci când acomodarea este
arhitecturale. “realizabilă”. Construcţiile noi sau cele
renovate pot fi uşor accesibilizate încă
din faza de proiectare la o fracţiune din
costul necesar înlăturării
barierelor fizice deja existente.
Persoanele cu dizabilităţi, constituie, de
asemenea, o categorie însemnată de
potenţiali clienţi pentru multe afaceri sau
servicii
Persoanele cu dizabilităţi nu Dacă sistemul de transport în comun ar
utilizează sistemul de transport în fi accesibil, numărul persoanelor cu
comun, deci accesibilizarea acestuia dizabilităţi care-l folosesc ar creşte
este inutilă. considerabil
152
de protecţie al acestuia. De asemenea, SEC propune Comisiei de Protectie a Copilului
următoarele variante:
încadrarea copilului într-o categorie de persoane cu handicap;
orientarea şcolară;
după caz, stabilirea unei măsuri de protecţie;
2. Evaluarea - asistentul social care va prelua cazul, va stabili împreună cu dvs:
data evaluarii; locul în care se va desfaşura (există posibilitatea evaluării la domiciliu
pentru copiii nedeplasabili);actele ce sunt necesare pentru întocmirea dosarului.
La data şi locul stabilit, copilul va fi evaluat din punct de vedere al tulburarilor functionale
(stabilite prin evaluarea medicală făcută pe baza dignosticului medicului specialist curant)
şi al stadiului de evoluţie, de complicaţii în activitatea şi participarea socială (prin evaluarea
psiho - socială).
3. Intocmirea dosarului şi depunerea lui la comisia pentru protecţia copilului - în urma
evaluării complexe se stabileşte severitatea handicapului, iar dosarul care contine şi raportul
final deevaluare complex, întocmit de serviciul de evaluare complexă, va fi înaintat
comisiei pentru protecţia copilului.
Acte necesare dosar: dosar cu şină, certificat de naştere copil (copie)bi/ci asistent maternal
(copie);certificat medical tip a5 eliberat de către medical specialist din cadrul centrelor
medicale, acreditate (ambulatorii de specialitate sau spitale),hotărârea de plasament,bilete
de ieşire spital (copie),analize medicale (în copie, daca este cazul)
Dosarul este înaintat comisiei pentru protecţia copilului, acesta îl analizează şi eliberează o
hotărâre cu anexele:
certificat de încadrare in grad de handicap;
certificat de orientare profesionala;
plan individual de servicii pentru reabilitare şi integrare sociala.
4. Reevaluare - solicitantul revine pentru obţinerea certificatului de încadrare în grad de
handicap cu 30 de zile înainte de data expirări hotărârii anterioare sau în cazul modificării
stării de sănătate.
Odata cu emiterea certificatului de încadrare în grad şi tip de handicap, Serviciul de
Evaluare Complexă are obligaţia de a elabora Programul individual de recuperare,
reabilitare şi integrare socială a copilului cu handicap, ca parte integranta a Planului
Individual de Protecţie.
Pentru elaborarea Programului individual de reabilitare şi integrare socială, se va colabora
cu persoana cu handicap sau cu reprezentantul legal al acesteia, în cazul nostru, dvs.
RETINETI:
Scopul recuperării constă, pe de o parte, în valorificarea la maxim a posibilităţilor de
revitalizare a structurilor funcţionale alterate şi, pe de altă parte, în antrenarea structurilor
neafectate pentru a crea şi consolida comportamente şi abilităţi noi, în compensarea celor
deficitare.
AMP sprijină copilul cu handicap în desfăşurarea programului individual de recuperare în
locuinţă sau în afara acesteia, în comunitate şi astfel este necesar să cunoască şi să acceseze
resursele şi facilităţile din comunitate privind serviciile de recuperare. In acest sens, AMP
153
poate solicita Comisiei o listă cu datele de contact şi localizarea centrelor în care se poate
realiza Planul de recuperare.
In ceea ce priveşte integrarea, este recomandat ca AMP să:
Identifice modalităţi de integrare activă în comunitate: spre exemplu, centrele pe care
le poate frecventa, specialiştii pe care-i poate consulta, organizaţiile
nonguvernamentale din comunitatea în care locuieşte
Participe la activităţile legate de integrarea copilului la viaţa socială
Sprijine menţinerea relaţiilor copilului cu prietenii, anturajul şi stimulează
dezvoltarea de noi relaţii
Solicite sprijin în rezolvarea situaţiilor de neadaptare a copilului la viaţa social
Planul de recuperare se pune în practică în centrele de recuperare, AMP având obligaţia
să îndeplinească sarcinile care sunt menţionate în acesta. Din păcate, unui copil cu handicap
nu-i sunt suficiente cele câteva ore de recuperare care se desfăşoară într-un centru de
recuperare, astfel încât, pentru ca rezultatele să fie semnificative, este recomandat ca AMP
să desfăşoare procedurile de recuperare, în măsura posibilităţilor, şi acasă, dar numai la
recomandarea strictă a specialişlor. Recuperarea copilului cu handicap este un proces
îndelungat, continuu şi este evident faptul că nu poate fi realizat integral în unităţile
medicale. Din aceasta cauză se pune problema organizării activităţilor de recuperare la
domiciliu.
RETINETI:
AMP nu va aplica nici o tehnică de recuperare fără acordul specialistului şi numai după ce
îşi însuşeşte temeinic tehnicile de lucru!
AMP va colabora cu specialiştii care se ocupă de copil şi astfel îşi va însuşi tehnicile de
lucru pe care acesta le solicită. Precizăm că, în cazul copiilor cu dizabilităţi, care au o
nevoie permanentă de recuperare, există riscul ca la un moment dat să dezvolte atitudini de
respingere sau chiar agresive legate de programul de recuperare, datorită uzurii, lipsei
progresului sau a progresului lent, a oboselii etc. Pentru a evita astfel de manifestări, se
recomandă ca momentele în care se fac exerciţiile de recuperare, să fie momente agreabile,
pe care copilul să le dorească, să le aştepte cu încântare. In acest sens, putem alterna
exerciţii de recuperare, cu momente de joc şi de bună dispoziţie, muzică etc. De asemenea,
recompensarea copilului poate fi un puternic vector motivaţional.
In funcţie de handicapul copilului, poate fi necesară intervenţia unuia sau, de cele mai
multe ori, a mai multor specialişti - kinetoterapeuţi, logopezi, psiho-pedagogi, maseuri,
psihologi, terapeuţi specializaţi în diverse forme de terapie (art-terapie, terapie
ocupaţională, ludo-terapie etc).
154
Copilul cu deficienţe vizuale „vede" cu mâinile, astfel întrega realitatea înconjurătoare
trebuie să treacă prin mâinile lui.
In funcţie de gradul de afectare a capacităţii vizuale, copiii cu o astfel de deficienţă se
adaptează cu mai multe sau mai puţină dificultate. Copiii nevăzători sunt dependenţi de
însoţitori, însă în spaţiile cunoscute se descurcă excelent. Explicaţi copilului zgomotele pe
care le aude, denumiţi-le clar şi precis, pentru ca în timp, să diferenţieze sursa şi natura
zgomotelor. De aceea, ori de câte ori mergeţi cu copilul într-un spaţiu, încăpere nouă,
oferiţi-i cât mai multe detalii verbale despre dimensiunile camerei, despre posibilele
obstacole, depre zonele de acces sau neaccesibile şi dacă este posibil, lăsaţi copilul să
pipăie principalele elemente ale camerei, sub supravegherea şi îndrumarea voastră, pentru
a-şi crea harta mentală a spaţiului în care se află. In felul acesta, diminuaţi considerabil
frustrarea copilului, nesiguranţa pe care o resimte şi gradul lui de dependenţă.
RETINETI:
Invăţaţi copilul ca în timp să-şi formuleze propriul lui set de întrebări, care să-i
permită cea mai rapidă formă de adaptare la un spaţiu nou.
De exemplu: „Suntem într-o cameră nouă, la un pas în faţa ta se află o masă cu scaune, în
drepta mesei un dulap, iar după dulap fereastra. In stânga mesei se află o canapea şi un
lampadar, iar în centrul camerei este un covor oval"
Pe măsură ce copilul creşte, va fi capabil să aprecieze distanţele, astfel că descrierile
iniţiale vor putea face referire şi la distanţe măsurabile (spre ex., „la 1m în dreapta se află
televizorul şi o jumătate de metru mai la stânga este un fotoliu"). El trebuie învăţat să-şi
concentreze memoria pe detalii semnificative şi să-şi dezvolte la maxim celelalte simţuri de
care dispune.
De asemenea există produse proiectate să ajute nevăzătorii şi persoanele cu vedere
slabă, spre exemplu instrumente auditive şi verbale, maşini de citit, sisteme de
scanare/citire a documentelor, cititoare electronice de cărti, instrumente Braille, instrumente
de transcriere şi traducere Braille, instrumente de vizualizare marită a ecranului, suporturi
pentru cărti, sisteme manuale şi electrice pentru întors pagina, taste mari pe aparatele
telefonice, telefoane speaker, cărti cu litere tipărite mari, cărti audio, programe pentru
computer etc. Din fericire, există foarte multe cărţi audio pentru copii, iar editurile au
început să editeze numeroase volume şi în varianta audio. O altă sursă abundentă este
internetul unde se pot găsi informaţii pe toate gusturile şi pentru toate vârstele.
Recomandări:
Camera copilului trebuie să conţină mobilierul strict necesar, pentru nu îngreuna accesul
acestuia;
Se vor evita piese de mobilier colţuroase, iar în cazul în care acestea există, colţurile vor fi
„îmbrăcate" într-un material moale;
Se vor evita piese de mobilier sau elemente decorative fragile (de ex. bibelouri, vaze etc),
care se dezechilibrează uşor;
Se va păstra o ordine cât mai clară a obiectelor de bază, pentru a fi uşor găsite de copil (de
ex. în raftul stânga sus sunt şoseţii, iar în stânga jos maieurile);
In cazul în care copilul doreşte o veselă personificată, oferiţi-i una cu elemente în relief, pe
care el s-o poată identifica uşor
155
Când vreţi să ajutati copilul cu deficienţe vizuale să se aşeze pe un scaun, oferiti-i indicatii
verbale (scaunul la stanga sau în dreapta sau în spatele tău etc.) şi puneti mâna copilului pe
spătarul sau pe bratul scaunului, astfel încât să-1 repereze uşor şi rapid.
In cazul în care copilul prezintă o dublă deficienţă (vizuală şi auditivă), făceţi-vă cunoscută
prezenţa atingâng uşor umărul sau braţul copilului
Deficienţă auditivă
RETINETI:
Copiii cu deficienţe auditive au, de obicei, intelect normal, astfel că scopul principal al
integrării acestor copii este demutizarea, labiolectura, pentru a facilita relaţionările acestuia
cu ceilalţi oameni
Puţină lumea ştie faptul că aceşti copii pot percepe anumite vibraţii cu celelalte părţi ale
corpului (mâinile, picioarele, faţa), astfel că nu puţine au fost cazurile de copii cu deficienţe
care au putut dansa, nu pentru că aud muzica şi pentru că simt ritmul.
Activitatea specifică privind integrarea este demutizarea (sunete - silabe - cuvinte); un gest
este polisemantic (gestul pentru mama înseamnă şi frumoasă şi fată); ei înteleg contextul
mimico-gestual, bazându-se în comunicare pe acesta, astfel, cu ajutorul specialiştilor îşi
însuşesc lobiolectura - perceperea mişcărilor faciale sau citirea de pe buze.
Pentru îmbunătăţirea acuităţii auditive există produse special proiectate. Includ instrumente
asistive pentru ascultare, sisteme de amplificare cu infrarosu, sisteme audio/FM,
amplificatoare FM, amplificatoare TV, decodoare TV, sisteme de alertare si semnalare
vizuala, sisteme de alertare tactila, telefoane adaptate, etc.
Deficienţa neuro-motorie
Vizează reeducare motorie, mobilizarea motorie a segmentelor valide, cercetarea defectelor
fizice şi a posturilor deficitare.
Optimizarea integrării persoanelor cu deficienţe neuro-motorii presupune şi amenajarea
spaţiului şi iată câteva recomandări:
Camera trebuie să aibă ce puţin 150 cm între pat şi un alt obstacol (perete, alt pat, mobila,
pentru a putea permite transferul din scaunul rulant);
Toaleta trebuie să fie, dacă este posibil, separată de baie, pentru că un copil cu handicap are
nevoie în acest caz de mai mult timp decât o persoana fără handicap;
Sunt recomandate barele de susţinere adaptate individual, dar standardul este de maxim 100
cm deasupra solului, în cazul în care copilul nu se deplasează singur;
Toate uşile, chiar şi cea de la balcon nu trebuie să aibă prag. Accesul în interiorul încăperii
ar trebui să fie la acelasi nivel cu podeaua. Pragurile putin ridicate şi rotunjite nu constituie
un obstacol;
Rampa de acces trebuie să aibă o înclinare de maxim 6%;
Accesul în locuinţă nu trebuie să fie blocat de alte obiecte (vase cu flori, decoratiuni) mai
ales în locul în care se schimbă direcţia de deplasare;
Uşa de intrare în imobil trebuie să se deschidă spre interior şi să aibă 90cm lăţime.
Când vă plimbaţi trebuie să vă adaptaţi ritmul mersului în funcţie de ritmul copiluluiAtunci
când vreţi să ieşiţi într-un loc nou, asiguraţi-vă mai înainte că există spaţii
corespunzătoare pentru a asigura accesul liber pentru toată lumea şi în felul acesta evitaţi
expunerea copilului la situaţii jenante
156
În anumite situaţii este necesară înlocuirea sau substituirea părţilor corpului care lipsesc sau
funcţionează incorect cu membre artificiale sau cu orteze (atele, proteze, orteze pentru
picioare, etc).
Deficienta mentala
Activităţile de tip integrativ presupun joc, stimulare cognitivă cât permite deficienţa
mentală, uzând de pârghiile afective şi întăririle pozitive, stimularea perceptivă, cognitivă,
învăţarea şi corectarea limbajului. Desigur că în funcţie de gradul deficienţei, integrarea se
va realiza diferit. Pentru copiii cu o deficienţă mentală uşoară se poate lucra la nivelul unui
copil normal, dar crescând numărul repetiţilor, pe când în cazul unui deficienţe severe, nu
va fi suficientă doar creşterea numărului de repetiţii, ci şi adoptarea unor tehnici specifice
de învăţat. Totuşi, în situaţiile extreme, copiii nu obţin rezultate notabile.
Tulburari comportamentale
Scop îngrijirii integrate a copiilor cu tulburări de comportament este stingerea
comportamentelor negative, dezvoltarea unor comportamente dezirabile social şi anihilarea
comportamentelor deviante. Se pare că cele mai eficiente tehnici sunt cele
comportamentale, prin care se întăresc comportamentele pozitive şi se ignoră sau se
sancţioneză (nu se pedepsesc) comportamentele negative. Copiii vor învăţa treptat să-şi
controleze comportamentul şi să se adapteze adecvat situaţiilor.
Utilizarea manevrelor de transport şi transfer ale copilului cu dizabilităţi neuro-motorii.
Instrumente pentru mobilitate si transport
Există produse care ajuta persoanele cu dizabilitati neuro-motorii să se miste in mediul lor
si le ofera independenta in transportul personal. Acestea includ cadre metalice si suporturi
pentru sedere in picioare, instrumente pentru transfer, lifturi speciale care urmeaza
balustrada scarii, scootere, carucioare si tri-cicluri, biciclete adaptate, rampe, scaune pentru
calatorie, centuri de siguranta adaptate, comenzi speciale pentru conducere auto, vehicule
tranformate, lifturi pentru carucioare si pacient, compartimente speciale pentru carucior,
etc. Sub-categoriile uzuale sunt:
RETINETI:
Vestimentaţia şi încălţămintea
trebuie să fie menţinută într-o stare perfectă de curăţenie
trebuie să fie adecvată sexului, vârstei, sezonului, precum şi nevoilor de mişcare ale
copilului
trebuie să fie lejeră şi confortabilă, fiind principalele criterii de selecţie a acestora
încălţămintea trebuie astfel aleasa încât să nu dea naştere durerilor, oboselii,
rănilor sau tulburarilor de circulatie. Este posibil ca asistatul să poarte încălţăminte
ortopedică, care se realizează la recomandarea medicului, în centre specializate.
ciorapii - au rol în absorţia transpiraţiei, evitarea degerăturilor; este obligatorie
schimbarea lor zilnică.
Igiena locuinţei - asigurarea condiţiilor optime de locuit, activitate, odihnă, presupunând:
aerisirea, iluminarea, menţinerea unei temperaturi ambientale optime şi ventilarea încăperii.
Igiena camerei, cât şi a obiectelor care-l înconjoară pe asistat, reprezintă un factor esenţial
în îngrijirea acestuia, deoarece reduce semnificativ riscul de îmbolnăvire. Iarna, când se
aeriseşte camera, copilul trebuie învelit cu patură, iar capul se acoperă cu un prosop sau o
căciulă.
RETINETI:
Lumină naturală produce un efect benefic asupra sistemului nervos, influenţând
circulaţia sanguină şi respiraţia; în acelasi timp ea distruge microbii patogeni. Camera
trebuie să conţină cât mai puţin mobilier. Patul trebuie amplasat astfel încât copilul cu
handicap să nu fie deranjat de lumină şi să fie posibil accesul uşor.
Igiena individuală
Este o condiţie esenţială pentru păstrarea sănătăţii. Igiena individuală se referă atât la
persoanele asistate, cât şi la asistentul maternal profesionist. Ea cuprinde :
Igiena mentală - are ca scop păstrarea sănătăţii mentale şi diminuarea efectelor oboselii. Ea
se realizează prin odihnă (pasiva - somn şi activă - plimbari, sport, activitati fizice,
practicarea unui hobby).
igiena corporală - are ca scop păstrarea curăţeniei corpului şi, în special, a pielii expuse
permanent murdăriei prin contactul cu mediul înconjurător.
Aceasta include :
spălarea mâinilor - cât mai des cu putinta
igiena zilnică (dinţii, faţa, picioarele, organele genitale)
igiena periodică (părul, unghiile etc)
igiena generală (întregul corp)
158
Igiena mâinilor
Mâinile, aflate în contact permanent cu obiecte din mediul înconjurator, sunt partea cea mai
expusă a corpului nostru şi astfel pot deveni o sursă de îmbolnăvire. In consecinţă, igiena
lor este extrem de importantă, riguroasă şi obligatorie.
Reguli generale pentru AMP:
se evită zgarieturile şi se folosesc loţiuni de dezinfectare;
se taie unghiile scurt şi li se menţine curăţenia
se evită contactul direct cu sângele, puroiul, urina, materiile fecale;
se folosesc manusi de protectie şi prosoape de uz unic ;
se evită folosirea periilor şi a truselor de manichiură în comun.
Mâinile se vor spăla obligatoriu cu apă şi săpun înainte de fiecare masă, după folosirea
toaletei sau ori de cate ori este nevoie. In cazul în care mâinile prezintă crăpături, zgârieturi,
este bine să se aplice local cu o cremă emolientă care să contină şi dezinfectant.
Toaleta copilului - face parte din îngrijirile de bază acordate cu scopul de a asigura
confortul şi igiena copilului. Constă, în special, în menţinerea pielii într-o stare perfectă de
curăţenie şi în prevenirea apariţiei leziunilor cutanate.
Toaleta copilului cu handicap poate fi:
zilnică - totală sau pe regiuni (a regiunii feţei, urechilor, gâtului, membrelor superioare sau
inferioare, regiunii axilare, toaleta cavităţii bucale, îngrijirea părului, toaleta intimă)
săptămânală - totală sau pe regiuni
RETINETI:
Se recomandă ca toaletarea generală să se realizeze pe nemâncate, pentru a evita
eventualele probleme digestive şi nu trebuie să depăşească 15 - 20 de minute.
Duşul îmbogăţeşte acţiunea băii cu masajul fin al jetului de apă pe suprafaţa corporală. În
cazul copiilor imobilizaţi, toaleta zilnică permite controlul regiunilor expuse escarelor (vezi
ANEXA 5) şi actionează în vederea prevenirii acestora. De asemenea, baia permite
observarea corpului copilului şi identificarea oricăror probleme de sănătate.
Etapele toaletei Se respectă urmatoarea succesiune:
faţa, gâtul, urechile; braţele şi mâinile; partea anterioară a toracelui, abdomenul; faţa
anterioară a coapselor, spatele, fesele; partea posterioară a coapselor, gambele şi picioarele;
organele genitale; îngrijirea părului.
După spălarea întregului corp se frectionează cu alcool mentolat regiunile predispuse la
escare. Se va evita în timpul băii pe regiuni a copilului imobilizat la pat udarea aparatului
gipsat sau a pansamentului. In cazul în care se udă, pansamentul se reface.
Tehnici de îngrijire
In ceea ce priveşte îngrijirea copilului cu handicap, regulile de bază sunt general
valabile, ca pentru orice alt copil.
Efectuarea toaletei generale a copilului prin imbăiere: Pregătirea psihică şi fizică a
copilului:
se anuntă copilul cu câteva minute înainte că urmează să i se facă baie şi i se explică
asistatului fiecare etapă în parte;
se invită copilul să urineze;
spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun;
159
se închid ferestrele şi uşa şi se verifică temperatura camerei, astfel încât să nu existe
diferenţe mare de temperatură;
se dă drumul la apa rece şi apoi la apa caldă pentru a preveni formarea aburilor;
se verifică temperatura apei
se pregătesc schimburile având grijă să aibă temperatură optimă
se transportă asistatul în camera de baie;
este ajutat să se dezbrace;
se poate proteja părul cu casca de baie, dacă nu se doreşte îmbăierea capului;
In funcţie de starea generală, dacă este imobilizat sau prezintă, spre exemplu risc de crize
de epilepsie, se poate aşeza copilul în cadă, cu ajutorul unui cearsaf, care se menţine pe tot
parcursul băii pe fundul căzii, pentru ca, la nevoie, să poată fi scos imediat, cu ajutorul lui.
163
Totuşi principala provocare a copiilor cu deficienţe auditive este demutizarea. Acest lucru
se va realiza cu sprijinul unui logoped.
B. Deficienţele neuro-motorii:
Copiii cu deficienţe neuromotorii au de cele mai multe ori intelect normal, astfel că nu au
probleme în înţelegerea mesajului, pot avea însă probleme în emiterea lui. Particularităţi
privind comunicare cu un copil cu deficienţe neuro-motorii:
un copil cu deficienţă neuro-motorie, care nu are inteligenţa afectată, nu are dificultăţi
majore de înţelegere şi de răspuns, poate doar ca timp de reacţie;
un copil care are dificultăţi de vorbire, va oferi un răspuns adecvat, chiar dacă nu va fi clar;
copiii îşi vor găsi propriile modalităţi de comunicare: prin gesturi, imagini, sunete
diferenţiate; copiii vor fi încurajaţi să înveţe să scrie şi să citească, cu sau fără ajutorul
calculatorului, sau cu orice alte mijloace de comunicare;
există unii copii pentru care vorbirea şi gesticulaţia implică un efort fizic prea mare, dar
pentru care limbajul imaginilor este prea simplu din punct de vedere intelectual. Aceşti
copii sunt capabili să înveţe să scrie şi să citească şi să folosească un tabel de comunicare
alcătuit din cuvinte şi propoziţii;
Recomandări privind comunicarea AMP - copil cu deficienţe neuro-motorii:
dacă este un copil imobilizat în fotoliu rulant, asezaţi-vă pe scaun, pentru ca el să nu
fie nevoit să stea cu privirea în sus, încurajând în felul acesta şi comunicarea de la
egal la egal aşteptaţi până când copilul finalizează ce are de spus, chiar dacă timpul
lui de reacţie este mai lent dacă nu înţelegeţi ce spune, întrebaţi-l din nou şi
încurajaţi-l să folosească şi alte mijloace de expresie
C. Deficienţele mentale:
Comunicarea copiilor cu deficienţe mentale depinde foarte mult de nivelul coeficientului de
inteligenţă: cu cât coeficientul de inteligentă este mai mare, cu atât capacităţile lui de
164
înţelegere şi exprimare sunt mai bune. Desigur că un coeficient de inteligenţă foarte mic,
preuspune implicit dificultăţi majore în înţelegerea şi exprimarea verbală. In general,
copilul cu deficienţe mentale:
Poate recunoaşte sensul cuvintelor şi propoziţiilor simple
Poate fi ajutat să înţeleagă, dacă persoana care vorbeşte foloseşte cuvinte simple, uzuale şi
gesturi; Va putea să decidă forma unui răspuns simplu şi să transmită un mesaj simplu, prin
cuvinte sau gesturi; Poate întâmpina dificultăţi de pronunţie
Pentru cei care comunică cu un astfel de copil este important să înţeleagă şi să răspundă
adecvat; în acest mod se vor putea evita întreruperi ale ciclului de comunicare.
In cazul unor deficienţe metale severe:
Trebuie să înţelegem mai întâi că un astfel de copil poate vedea şi auzi, dar poate fi inapt în
înregistrarea mesajelor; Nu înţelege cuvintele, dar poate înţelege tonalitatea vocii,
expresia feţei, gesturile simple; Poate răspunde la situaţii comunicând prin mişcări ale
corpului, sunete sau tipuri diferite de plâns.
Este important ca AMP să observe orice semn de comunicare şi să răspundă prompt astfel
încât să fie susţinută orice formă de comuniare. Răspunsul la reacţia de comunicare a
copilului este un factor de întărire al comportamentului copilului. Dacă va primi un răspuns
la intenţia lui de comunicare, copilul va repeta această experienţă.
Orice copil are nevoie să-şi dezvolte unele mijloace de comunicare fie cuvinte, fie gesturi,
fie mişcări ale corpului. AMP trebuie să fie atent la toate încercările de comunicare ale
copilului şi să răspundă adecvat acestora.
Cum să vorbeşti unui copil cu deficienţă mentală:
Vorbeşte-i copilului despre ceea ce se întâmplă în jurul lui;
Aşează-te la nivelul copilului şi vorbeşte-i faţă-n faţă;
Inainte de a vorbi, atrage-i atenţia atingându-l uşor şi pronuntându-i numele;
Asigură-te că el te priveşte atunci când îi vorbeşti;
Când vorbeşti exemplifică prin gesturi mesajul pe care vrei să-l transmiţi;
Incurajează copilul să folosească gesturi când vrea să transmită ceva;
Arată-i copilului de fiecare dată obiectul despre care vorbeşti;
încurajează copilul să cânte şi să producă diverse onomatopee atunci când se joacă;
Când vorbiţi folosiţi expresia feţei pentru a-1 ajuta să înţeleagă sensul mesajului;
D. Deficienţele de limbaj:
Copiii cu deficienţe de limbaj au o dorinţă naturală de a comunica şi de a se face înţeleşi.
Din păcate, atunci când eforturile lor nu sunt susţinute, sunt tentaţi să renunţe uşor.
Recomandări: Copilului nu trebuie să i se facă observaţii referitoare la modul în care
vorbeşte şi nu i se va atrage direct atenţia că a greşit;
Este important să stabilim un bun contact vizual, pentru a nu exista nici un fel de bariere în
comunicare;Copilul nu este grăbit să răspundă;Adresaţi întrebări care să necesite răspunsuri
scurte, de tip DA/NU.I se vorbeşte calm, rar şi expresiv, iar copilul va răspunde în acelaşi
fel;
Este bine să învăţăm odată cu copilul alternativele de comunicare
Dacă nu aţi înţeles cere-ţi copilului să repete mesajul şi încurajaţi-1 să folosească şi alte
mijloace de expresie (de ex, scrisul)
165
E. Tulburări comportamentale: în general copiii cu tulburări de comportament
prezintă numeroase probleme de comunicare. Se simt neînţeleşi, uneori refuză să comunice
sau devin agresivi. Işi exprimă greu emoţiile, preferând să reacţioneze, nu să răspundă. In
mod frecvent, reacţionează comportamental înainte de a răspunde verbal. Recomandări:
Vorbiţi copilului calm,Nu vă aşteptaţi să stea nemişcat în timp ce-i explicaţi ceva, este de
preferat să-i daţi ceva simplu de făcut. Chiar dacă el nu vi se va uita în ochii tăi, nu
înseamnă că nu vă ascultă – puteţi chiar să vă jucaţi împreună cu el, în felul acesta va simţi
că doriţi să pătrundeţi în lumea lui şi că-1 înţelegeţi cu adevărat
Sprijiniţi-l des, pentru a nu simţi nevoia să se justifice permanent şi nu va atrage atenţia
asupra lui
Dacă refuză să comunice, nu insistaţi, reveniţi după câteva minute. Folosiţi cuvintele pe
care el le foloseşte pentru a se simţi în siguranţă.Incurajaţi-l permanent să comunice, aveţi
răbdare şi înţelegere pentru momentele în care pare că nu-şi poate controla
comportamentul, înainte de a aborda subiectul de discuţie care vă interesează, deschideţi
un subiect care ştiţi c-o să-i facă plăcere, ascultaţi-l activ şi prezent
F. Deficienţe asociate:
Copiii cu deficienţe asociate întâmpină deseori dificultăţi grave de comunicare, fiecare
având nevoie de un ajutor personalizat;
Este foarte dificil să comunici cu un astfel de copil deoarece nu ştim cât înţelege copilul din
mesajul nostru, iar modalităţile lui de exprimare sunt de cele mai multe ori neclare pentru
noi;
Principalul nostru scop este de a stabili o comunicare de bază cu copilul, astfel că trebuie să
aflăm cât înţelege copilul şi care sunt posibilităţile lui de exprimare. Comunicarea de bază
se realizează atunci când reacţiile de bază ale copilului, cum ar fi plânsul, râsul, mişcarea
mâinilor sau a picioarelor sunt transformate în mijloace de comunicare. In timp, vom
decodifica codul mişcărilor copilului, ajungând să înţelegem că atunci când copilul face un
anumit gest, acesta are valoarea unui acord sau dezacord (spre exemplu, o anumită grimasă
poate să exprime acordul şi oaltă grimasă dezacordul)
Deseori el poate încerca să transmită un mesaj, dar într-o formă pe care noi nu o înţelegem,
ca urmare încercările lui de a comunica vor trece neobservate, renunţând în timp să mai
comunice;
Astfel trebuie să recunoaştem momentele în care copilul transmite un mesaj, să fim atenţi,
să-l facem să înţeleagă că ne străduim să înţelegem mesajul şi să alegem modalitatea de
răspuns adecvată.
RETINETI: Pentru a stimula învăţarea copilului cu dizabilităţi:
Folosim exemple concrete; Le oferim oportunităţi de a avea noi experienţe, în afara
mediului lor obişnuit de viaţă;Le oferim posibilitatea de a avea succes în ceea ce fac prin
executarea unor sarcini pe măsura capacităţii lor de lucru;Ii încurajăm să repete continuu
lucrurile învăţate;Ii învăţăm o anume abilitate la locul unde o vor folosi - spre exemplu,
tranversarea străzii o învăţăm pe stradă;Durata perioadelor de învăţare trebuie să fie
scurtată;Căutăm modalităţi de predare potrivite pentru fiecare copil în parte.
166
Identificaţi o formă de comunicare adecvată vârstei copilului.Identificarea implică atât
abilităţtile de comunicare verbale cât şi cele non-verbale.Limbajul folosit este în
concordantă cu abilităţile de comunicare identificate ale copilului şi este adecvat
dezvoltării fizice şi socio-educaţionale a acestuia.
Folosiţi modalităţi variate de stimulare a copilului pentru identificarea eventualelor
deficiente de comunicare ale acestuia
Sesizaţi responsabilul de caz în situaţiile în care este necesar sprijinul unui specialist pentru
depăşirea deficienţelor de comunicare
Soluţiile de corectare a deficienţelor se reformulează, dacă este cazul, în funcţie de
elementele nou apărute în procesul de comunicare cu copilul
Nu-i oferiţi ajutorul, înainte să-l întrebaţi dacă are nevoie
Urmăriţi reacţiile copilului atunci când îi transmiteţi un mesaj verbal
Întreţinerea relaţiilor între membrii familiei AMP:
Este important să stabilim un mediu prielnic comunicării în familia noastră, astfel încât dvs.
trebuie să menţineţi între membrii familiei dvs, relaţii de bună convieţuire şi implicit de
comunicare.
Recomandări:
Povestiţi partenerului dvs. ce înseamnă diagnosticul copilului, care sunt lucrurile pe care
copilul poate şi nu poate să le facă;
în cazul în care în familia dvs. există şi alţi copii, spuneţi-le acestora, pe înţelesul lor, ce
înseamnă handicapul copilului;
încurajaţi dialogul între membrii familiei
Prezentaţi familiei fiecare progres pe care copilul cu handicap îl face şi creaţi un mic
moment de bucurie la care să participe întreaga familie
încurajaţi copilul cu handicap să participe la activităţile curente al familiei ( spre exemplu,
activităţi legate de gospodărie, dar şi cele legate de aniversări etc)
Nu-i privaţi pe ceilalţi membri ai familiei de anumite activităţi pe motiv că aveţi în îngrijire
un copil cu handicap;
Stabiliţi împreună cu familia anumite reguli, încercând să-l implicaţi pe fiecare în relaţia cu
copilul cu handicap - cineva îl poate învăţa să se îmbrace/dezbrace, altcineva îl poate scote
la plimbare sau îl poate învăţa să scrie/citească;
Dacă unul dintre membrii familiei nu doreşte să se implice, respectaţi-i decizia şi nu-1
obligaţi să facă lucruri pe care nu doreşte;
Discutaţi cu membrii familiei atunci când luaţi o decizie cu privire la copilul cu
handicap.Nu comparaţi copilul cu handicap cu ceilalţi copii ai familiei sau cu copii care nu
au handicap Păstraţi contactul cu anturajul care exista înainte de a lua în îngrijire un copil
cu handicap
Acordaţi atenţie copilului cu handicap în mod egal cu toţi membrii familiei, nu vă omiteţi
nici pe dvs.
167
In cazul copiilor cu deficienţe, etapele dezvoltării sexuale urmează, în general, etapele
normale ale dezvoltării sexuale ale copilului fără dizabilităţi. Astfel, în cazul dizabilităţilor
senzoriale (văz, auz), deficienţelor de limbaj nu se identifică diferenţieri majori în
maturizarea sexuală.
Primele diferenţieri apar însă în cazul copiilor cu deficienţe mentale, care dacă-şi opresc
evoluţia mentală, pot să rămână cu fixaţii şi la diferite stadii de dezvoltare sexuală. Astfel,
un copil cu vârstă mentală de 3-5 ani poate rămâne la nivelul fantasmelor sexuale de la
vârsta respectivă.
Pe de altă parte, copiii cu tulburări de comportament, prezintă adesea şi probleme ale
comportamentului sexual. Spre exemplu, un adolescent cu ADHD poate prezenta o
exacerbare a instinctului sexual. El poate să manifeste interes faţă de sexualitate ceva mai
devreme faţă de un copil obişnuit şi poate chiar să dezvolte comportamente de natură
sexuală (masturbare, comportamente seductive, curiozităţi sexuale). Acest lucru nu trebuie
să ne sperie, considerând că este o manifestare a tulburării acestuia. Se spune că dacă un
copil întreabă, atunci este pregătit să primească răspunsul, trebuie doar găsită cea mai bună
formă de a-i transmite informaţia.
In aceeaşi măsură există şi sindroame care au ca efect, diminuarea interesului sexual (spre
exemplu, sindromul autist). Tocmai de aceea, nu trebuie să vă fie teamă să întrebaţi medical
specialist care în evidenţă copilul cu handicap şi despre domeniul sexualităţii.
Formarea deprinderilor de viaţă independentă
Deprinderile pentru viaţa independentă nu epuizeză lista posibilelor deprinderi ce pot fi
însuşite de un copil până la vârsta maturităţii. Când vorbim depre deprinderi de viaţă
independentă ne referim la acel bagaj minim de abilităţi care îi permit celui care le are să
desfăşoare o viaţă socială normală, ne(mai)având nevoie de asistenţă sau acompaniere.
Putem distinge mai multe domenii de deprinderi care se formează pe parcursul socializării
copilului, instalându-se treptat şi contribuind la formarea unei personalităţi adaptate din
punct de vedere socio-cultural:
Domeniul deprinderilor de viaţă zilnică: nutriţie, planificarea meniului,
cumpărarea alimentelor, prepararea mâncării, comportamentul corect la masă,
curăţenia bucătăriei şi depozitarea mâncării, managementul şi siguranţa casei.
Deprinderi privitoare la îngrijirea personală: promovează dezvoltarea fizică şi emoţională
armonioasă a copilului cu handicap prin igienă personală, stil de viaţă sănătos.
Deprinderi vizând dezvoltarea socială: se concentrează asupra modului în care copilul cu
handicap se relaţionează cu ceilalţi prin dezvoltare personală, comunicare, relaţii socio-
culturală, participarea la viaţa comunităţii.
Deprinderi privind managementul banilor: se concentrează pe arii de deprinderi care îi ajută
pe copii să înţeleagă demersurile financiare şi cuprind: noţiuni despre bani, economii,
balanţa venituri/cheltuieli, administrara unui buget personal, abilităţi de consumator
raţional.
Deprinderi pentru integrare profesională: se referă la ariile de deprinderi care îi ajută pe
copii să-şi finalizeze programele educaţionale, pentru ca, în viitor, să urmeze o carieră
conform interesului lor.
Specialişti pornesc de la ideea că deprinderile pe care copiii nu le au, se pot dobândi prin
exerciţiu, voinţă (în baza unor motivaţii corespunzătoare) şi cu ajutorul unor persoane de
168
sprijin, respectiv AMP. După însuşirea lor corectă şi câteva repetări, deprinderile se
automatizează. La vârsta lor, aceşti copii pot încă să îşi mărească eficienţa acţiunilor, să
devină mai încrezători în propriile forţe, să îşi îmbunătăţească raporturile cu cei din jurul
lor, să dobândească un control mai bun asupra propriei lor vieţi, cu alte cuvinte să se
autoreponsabilizeze.
CAP 7
Principalele caracteristici ale igrijirii in asistenţă maternală pentru copilul seropozitiv HIV
sunt:
Este o intervenţie pe termen lung deoarece decizia părinţilor este în majoritatea cazurilor
ireversibilă deoarece şi boala copilului este incurabilă;
Este planificată deoarece ceea ce se întâmplă cu copilul în timpul îngrijirii nu este
întâmplător, ci se urmăreşte planul de viitor al copilului;
Resursa esenţială este familia de îngrijire/ asistentul maternal care acordă îngrijire într-un
mediu familial unui copil care nu îi este rudă, oferind acestuia posibilitatea de a beneficia
desupraveghere şi atenţie individualizată pe care numai o familie le poate acorda;
îngrijirea temporară implică muncă în echipă între familia de îngrijire (a asistentului
maternal profesionist) şi asistentul social.
Caracteristicile persoanei de îngrijire:
Structura educativă adecvată - aceştia aplică norme clare şi potrivite vârstei şi capacităţilor
copilului amp este o persoana care invata si poate invata pe altii;
Interacţiuni pozitive cu copilul - AMP trăiesc momente agreabile cu copilul realizând
diverse actvităţi împreună, împărtăşind pur şi simplu momente cotidiene plăcute (se uită la
televizor, mănâncă, se joacă etc.);
Climat familial călduros - ambianţă agreabilă în familia AMP
Unul din cele mai importante aspecte privind ingrirea copilului cu HIV, este tratamentul
specific (antiretroviral) pe care acesti copii trebuie sa-l urmeze in mod cronic.
Terapii anti HIV
Tratamentul intrizie trecerea HIV la SIDA .
■ Tratamentul nu poate fi stabilit decit de catre medic, rolul AMP in tratamentul
HIV/SIDA fiind acela de a obtine o aderenta crescuta (vezi mai jos aderenta la tratament).
Specifica pentru tratamentul infectiei HIV este terapia in combinatie. Ce este o terapie in
combinatie?
O terapie in combinatie inseamna mai multe medicamente luate impreuna pentru a
impiedica virusul HIV sa se inmulteasca. Terapia in combinatie are un efect mai mare decat
monoterapia (un singur medicament), insa ea nu vindeca ci urmareste stoparea inmultirii
virusului HIV si impiedicarea distrugerii sistemului imunitar.
Cu toate ca in prezent exista o gama relativ variata de medicamente, distrugerea totala
virusului nu este inca posibila.
Cum actioneaza terapia antiretrovirala in organism?
169
Medicamentele impotriva HIV impiedica virusul sa se inmulteasca in celula gazda, deci
numarul virusilor nou produsi si a celulelor nou infectate scade simtitor. Daca terapia va fi
respectata si urmata timp indelungat, sistemul imunitar va reusi sa se fortifice .
Cum stim daca o terapie functioneaza sau nu?
Pentru persoanele HIV pozitive care urmeaza o terapie in combinatie este foarte importanta
verificarea periodica a numarului de anticorpi (CD4) si a incarcaturii virale din sange
(cantitatea de virusi). Pe baza acestor rezultate se va putea constata cum lucreaza sistemul
imunitar, cat de grav este el afectat de virusul HIV si ce efect are terapia in combinatie.
Pentru ca terapia sa-si poate face efectul, ea trebuie sa fie riguros respectata.
Nerespectarea tratamentului, nerespectarea alimentatiei, eliminarea medicamentelor in
urma varsaturilor, nu fac altceva decat sa duca la scaderea eficientei tratamentului, la
inmultirea virusului.
Se poate ca o terapie sa esueze?
Terapia in combinatie isi poate pierde din eficienta si atunci cand virusul HIV devine
rezistent la unul sau mai multe medicamente. In aceasta situatie virusul se inmulteste mai
departe nestingherit slabind in contiunare sistemul imunitar.
Virusul poate sa dezvolte cel mai usor rezistenta la medicamente atunci cand el se
inmulteste repede. Aceasta inmultire rapida poate fi impiedicata daca:
se respecta doza medicatiei prescrisa de doctor, intervalul de timp si alimentatia prescrise ;
incarcatura virala este mentinuta (prin tratament) la un nivel scazut;
combinaţia de medicamente este schimbata de catre medicul specialist imediat
ce se observa ca incarcatura virala nu scade .
Cand trebuie inceputa terapia?
Terapia s-a dovedit a fi folositoare in toate stadiile infectiei cu HIV. Este adevarat ca
deocamdata nu exista destule date stiintifice care sa evidentieze daca efectul terapiei in
stadiu asimptomatic (stadiul fara simptome), este la fel de puternic ca si in cel simptomatic.
Nu e insa niciodata prea tarziu sa se inceapa o terapie antiretrovirala. Toate cercetarile au
aratat ca, cu cit mai tirziu se incepe o terapie, cu atat sistemul imunitar este mai slabit iar
sansele unei reusite sint mai mici.
Momentan nu exista date concrete care sa indice cind ar fi timpul potrivit pentru inceperea
unei terapii sau care ar fi terapia optima.
Medicul specialist va controla periodic nivelul CD4 la copil si atunci cind va fi cazul, va
avea o discutie cu acesta (si/sau cu reprezentatii legali ai acestuia), in care il va informa
despre posibilitatile de tratament existente, despre efectele secundare imediate si cele ce ar
putea apare in timp. In orice caz, terapia ar trebui inceputa inainte ca sistemul imunitar sa
fie foarte slabit.
Efecte secundare
Efecte secundare ale terapiei pot aparea in primele saptamani de la inceperea acesteia ca
apoi ele sa dispara treptat. Cele mai frecvente sunt oboseala, greata, varsaturile, diareea,
durerile musculare, durerile de cap si mancarimi ale pielii. Efectele secundare se deosebesc
insa de la o persoana la alta.
IMPORTANT!
Posibilitatile de terapie s-au imbunatatit considerabil in ultimul timp. In prezent sunt
disponibile 19 medicamente antiretrovirale care folosite in combinatie dau rezultate destul
170
de bune in stoparea inmultirii virusului. 18 dintre aceste medicamente sint disponibile si in
Romania.
Cind se decide in favoarea inceperii unei terapii antiretrovirale, trebuie sa se constientizeze
faptul ca acesta este un tratament pe termen nelimitat care trebuie urmat consecvent, zi de
zi, conform indicatiilor medicului specialist. Aceasta terapie este deosebit de costisitoare
(subventionata de stat) iar pacientul nu si-o va putea procura din farmacii, pe baza unei
retete, ci direct de la medicul specialist in a carui evidenta, si sub a carui supraveghere se
afla.
Doza medicatiei poate varia intre 2- 22 de tablete pe zi !! Deci va fi nevoie de o disciplina
si o vointa de fier pentru respectarea stricta a tratamentului
Pe langa efectele secundare imediate, de scurta durata, vor aparea in timp efectele
secundare majore: afectiuni ale rinichilor, stomacului, ficatului, etc. Trebuie stiut de
asemenea, ca se poate intimpla ca terapia sa nu aiba la toate persoanele efectul scontat.
Aspectele care trebuie luate în consideraţie în cazul copiilor care primesc terapie
antiretrovirală
Aderenţa la tratament poate fi o problemă datorită efectelor secundare, poverii pastilelor,
dificultăţi la înghiţire, medicamentelor neplăcute la gust, sau cerinţelor de alimentare.
In dependenţă de vîrsta copilului, supravegherea din partea adulţilor este de obicei necesară
pentru a asigura administrarea corectă şi consistentă a medicamentelor.
Alte medicamente ar putea interfera cu medicatia antiretrovirala. In cazul utilizării altor
medicamente, este absolut necesara contactarea medicului specialist.
în cazul copiilor mici, unele medicamente sunt sub formă de sirop, păstrarea căruia trebuie
asigurată în frigider.
Exista mai multe medicamente antiretrovirale disponibile pentru adulţi decît pentru copii,
datorită modului în care unele din acestea acţionează negativ asupra sistemului imun al
copiilor care se află în creştere.
Odată cu creşterea copilului, se măresc dozele medicamentelor primite, dar şi numărul
opţiunilor de tratament.
TRATAMENT SI ADERENTA Ce ste "aderenţa" ?
Aderenţa înseamnă respectarea planului de tratament prescris pentru toate medicamentele
recomandate. Aceasta include voinţa de a începe tratamentul, precum şi capacitatea de a lua
integral medicaţia prescrisă.
Aderenţa este un factor esenţial în tratamentul HIV:
În primul rând pentru eficienţa acestuia (cât de bine lucrează medicamentele pentru
diminuarea cantităţii de virus). Când este omisă una din dozele prescrise, virusul are
posibilitatea de a se multiplica mai rapid şi deci de a căpăta rezistenţă la medicamentul
respectiv.
În al doilea rând, pentru prevenirea rezistenţei virale la medicaţie. Studiile clinice au arătat
că atunci când se „sare" peste dozele prescrise sau când se face o pauză în administrarea
medicaţiei se pot dezvolta noi generaţii de virus rezistente la medicamentele luate până
atunci.
Aderenţa la tratamentul antiretroviral joacă un rol crucial în succesul terapeutic. Aderenţa
influenţează direct evoluţia clinică şi, chiar în condiţiile unei diagnosticări întârziate,
tratamentul poate fi eficient dacă este menţinută o aderenţă excelentă.
171
Cu alte cuvinte, respectarea cu strictete tratamentului indicat de medicul specialist este
esentiala in lupta impotriva infectiei cu HIV. Pentru ca terapia sa fie eficienta, trebuie sa fie
administrata in fiecare zi, fara a sari nici o doza, cu regularitate, respectind orarul si
administrarea in functie de mese, dupa indicatiile medicului.
Reguli de igena -ingrijirea ranilor
Pentru persoana care ingrijeste un copil seropozitiv este important sa respecte regulile
elementare de igiena si sa-l invete pe copil sa deprinda aceste reguli. Utilizarea individuala
a instrumentelor personale de toaleta (periuta de dinti, forfecuta de unghii etc.), protejarea
corespunzatoare a plagilor (julituri, taieturi, intepaturi), sunt aspecte esentiale pentru
educarea si ingrijirea copilului seropozitiv.
Igiena este o modalitate simplă si eficientă de a rămâne sănătoşi si de a fi
o prezentă plăcută pentru cei din jurul nostru. Igiena personală înseamnă un set de reguli
simple si usor de respectat.
Fiecare dintre noi trebuie sâ aibă propriile obiecte de îngrijire personală. Este foarte
important ca nici unul dintre aceste obiecte sâ nu fie împrumutat unei alte persoane, chiar
dacă persoana este o rudă sau un prieten apropiat. Acestea pot transmite diferiti virusi,
microbi, paraziti.
Fiecare membru al familiei trebuie sâ aibă:
periuţă de dinti, pieptene, lenjerie intimă, sosete, ciorapi, batistă, trusă pentru
manichiură, aparat de ras, prosop
În fiecare casă trebuie să existe o serie de materiale igienico-sanitare, fără de care păstrarea
unei igiene corespunzătoare este practic imposibilă.
Aceste materiale sunt: săpunul, samponul, pasta de dinti, hârtia igienică, prosoapele vata,
spirtul, detergentul pentru rufe si vase dezinfectantii pentru casă, rufe si toaletă (cloramina,
clor, hipoclorit), pansamentele sterile, plasturii cu rivanol, mănuşile de unică folosinţă.
Ce trebuie să faceti în eventualitatea unui accident-ingrijirea ranilor ?
Acest subiect este dezvoltat corespunzator la capitolul de integrare scolara sub denumirea
de precautii universale, iar aici vor fi enuntate doar citeva principii de baza: folositi
mânuşile de protectie (de unică folosinpă).
În cazul unei răni usoare, superficiale, curăţaţi si spălaţi rana cu apă si sapun, apoi
tamponati folosind comprese sterile. După dezinfectare (apa oxigenata, alcool sanitar, etc),
bandajati cu o faşă curată.
Dacă în urma rănirii se produce o sângerare abundentă, apăsaţi cu putere pe rana respectivă
pina la oprirea singerarii si, dupa curatarea si dezinfectarea ranii puneti un pansament steril
(nu uitati sa va protejati putind manusi de protectie).
Ranile profunde/grave vor fi protejate apoi tratate numai de personal specializat, care va
trebui in mod obligatoriu informat in legatura cu existenta infectiei HIV.
PARTICULARITATI NUTRITIONALE ALE COPILULUI CU HIV/SIDA POZITIV
Alimentatia ocupa o pozitie centrala în îngrijirea copilului infectat cu HIV, data fiind
incidenta mare a tulburarilor nutritionale la acesti copii, cu tot cortegiul de consecinte
negative. Interventia nutritionala trebuie sa se faca cât mai timpuriu dupa depistarea
infectiei, stiut fiind ca aceasta nu vindeca boala, dar ofera mijloace suplimentare de
prelungire si ameliorare a calitatii vietii.
172
Obiectivul urmaririi nutritiei copiilor HIV-pozitivi este de a garanta recuperarea
nutritionala, mentinerea unei bune nutritii, cresterea si o dezvoltare cât mai normala.
Pentru o alimentaţie corespunzătoare care să asigure eficienţă în tratamentul cu
medicamente antiretrovirale atât pentru bolnavii internaţi şi instituţionalizaţi, cât şi pentru
cei din ambulatoriu, se acordă indemnizaţii lunare de hrană, în cuantum aprobat prin
hotărâre a Guvernului.
La un copil HIV-pozitiv se recomanda:
A. Evaluare nutritionala;
B. Corectarea deficitelor nutritionale;
C. Evitarea interactiunii medicamentelor cu alimentele;
A. Evaluarea nutritionala este facuta de catre medic si consta în urmarirea:
înălţimii si a greutatii;
Circumferinţei capului (peste vârsta de 6 ani), a bratului, a toracelui, a abdomenului si a
suprafatei corporale;
Raporturilor: înaltime - vârsta, greutate - vârsta si înaltime - greutate, care vor fi comparate
cu valorile standardizate corespunzatoare;
Examenului fizic amanuntit, cu evidentierea modificarilor dentitiei, a mucoaselor
si a unghiilor, necesare pentru evidentierea deficitelor nutritionale.
Programul de consultatii nutritionale al copiilor depinde de statusul lor clinic.
Poate fi saptamânal, în cazuri severe, dar poate fi si o data la 3 luni pentru cazurile cu
evolutie clinica favorabila.
B.Corectarea deficitelor nutritionale si de alimentatie:
Urmarind evaluarea nutritionala este posibila astfel corectarea dietei cu privire la lipsa
factorilor nutritionali. Prescrierea dietei este facuta fie de catre medicul dietetician fie de
catre medicul de familie al copilului.
Utilizarea suplimentelor nutritive este necesara în situatiile de recuperare nutritionala a
copiilor convalescenti dupa infectii (numai la recomandarea medicului).
Oferta unei alimentatii atractive cu diverse feluri de mâncare si prezentare apetisanta poate
contribui la o mai buna acceptare a acesteia. Strategia de a oferi cu regularitate mese si
gustari, este un important element pentru buna educatie si poate facilita corectarea
tulburarilor. De asemenea este bine sa lasam copilului posibilitatea sa aleaga meniul, si sa
participe la crearea acestuia.
Este important ca AMP care are in ingrijire un copil seropozitiv sa se consulte constant cu
medicii in privinta alimentatiei copilului.
Alimentatia sanatoasa reprezinta o prioritate pentru mentinerea sanatatii copilului.
C. Interactiunea medicamentelor cu alimentele
Majoritatea medicamentelor antiretrovirale administrate copilului HIV pozitiv induc greata
si varsaturi. Administrarea acestora la ore regulate pot întârzia micul dejun, devenind o
problema pentru copiii care merg la scoala dimineata. În aceasta situatie trebuie avuta în
vedere posibilitatea unei compensatii alimentare suplimentare.
Anumite medicamente pot avea un impact negativ în absorbtia alimentelor si de aceea este
necesara suplimentarea adecvata în functie de regimul medicamentos. De aceea este
necesar sa va consultati cu medicul pe toate problemele de regim alimentar.
173
Copiii au adesea nevoie de un aport mai mare de energie si proteine (ex: boli, în special boli
infectioase, febrile, eforturi fizice sustinute, etc).
BOLI CARE AFECTEAZA GRAV COPILUL CU SIDA/HIV
Infectia HIV slabeste sistemul imunitar, facandu-l susceptibil la un mare numar de infectii
bacteriene, virale, fungice si parazitare. Copilul poate fi vulnerabil de asemenea la anumite
tipuri de cancere.
Infecţii oportuniste
Persoanele cu infecţie HIV (in special în stadiu avansat) sunt vulnerabile la infecţii şi
tumori care sunt numite "infecţii oportuniste" întrucît acestea se folosesc de oportunitatea
oferită de un sistem imun slăbit.
Următoarele sunt doar cîteva din condiţiile care afectează în special persoanele cu HIV.
Pneumonia bacteriană poate fi cauză de diferite bacterii. Simptomele la persoanele HIV
pozitive sunt aproape identice cu cele HIV negative, şi includ febră, tuse, dureri în piept şi
puroi în spută. Vaccinul PPV poate proteja persoanele împotriva cîtorva din cele mai
răspîndite bacterii care cauzează pneumonia.
Pentru că alte forme de infecţie respiratorii sunt răspîndite în rîndul persoanelor cu HIV,
medicii trebuie să fie siguri de diagnostic înainte de prescrierea administrării antibioticelor.
În acest scop s-ar putea să fie nevoie examinari suplimentare (radiologie, laborator, etc)
pentru excluderea altor infecţii. Tratamentul este de obicei axat pe cea mai răspîndită
bacterie care cauzează afecţiunea identificată.
Candidoza există două tipuri principale de candidoză: infecţie localizată (în gură şi gît sau
vagin) şi sistemică (a esofagului şi afecţiune diseminată). În primul caz (cunoscută ca si
candidoză orofaringiană sau COF) boala pare să apară cel puţin o dată la toţi pacienţii HIV
pozitivi. Apariţia candidozei vaginale este răspîndită în rîndul femeilor HIV neinfectate şi
nu este legată de statutul HIV.
Cu toate că COF nu cauzează decesul, aceasta poate cauza dureri orale şi la deglutiţie.
Principalul simptom este prezenţa petelor albe cremoase în gură care pot fi răzuite.
Candidoza esofagiană este o afecţiune mai serioasă care poate cauza dureri în piept care
sporesc în timpul deglutiţiei (inghitirii). Candidoza diseminată cauzează febră şi simptome
în organele afectate de boală (spre exemplu, tulburarea capacitatii vizuale pina la orbire
atunci cînd afectează ochii) şi poate pune în pericol viaţa.
In functie de tipul candidozei, medicul specialist va recomanda tratamentul adecvat.
Criptococoza este cauzată de fungi care infectează primordial creierul. De cele mai multe
ori apare sub formă de meningită şi ocazional de boală pulmonară sau diseminată.
Meningita criptococică netratată este fatală. Criptococoza este relativ uşor de diagnosticat
insa presupune un tratament antifungic agresiv si costisitor.
Criptosporidioza şi izosporiaza sunt ambele infecţii cauzate de paraziţi protozoici. Aceste
boli sunt uşor răspîndite prin intermediul alimentelor şi a apei contaminate, sau prin contact
direct cu o persoană sau un animal infectat. Atît cripto cît şi izosporiaza cauzează diaree,
greturi, vomă şi dureri gastrice. La persoanele cu sistem imun neafectat, aceste simptome
nu durează mai mult de o săptămînă. Dacă sistemul imun este insa afectat, aceste simptome
pot continua o perioadă lungă de timp. Diareea poate interfera cu absorbţia nutrienţilor,
ceea ce poate duce la serioase pierderi în greutate si deshidratare (pierderea de lichide).
174
Pentru a confirma diagnosticul acestor boli, scaunele sunt în mod normal verificate de
paraziţi şi ouăle acestora. Nu există tratament pentru cripto, dar terapia antiretrovirală
pentru restaurarea imunităţii poate vindeca eficient infecţia.
Citomegalovirusul (CMV) este un virus care infectează tot organismul. De cele mai multe
ori apare sub formă de retinită, ceea ce cauzează tulburarea vederii şi poate duce la cecitate
(orbire). CMV poate de asemenea afecta şi alte organe şi poate cauza febră, diaree, greaţă,
simptome similare cu pneumonia şi demenţă.
Herpes simplex şi Herpes zoster. Simptomele obişnuite ale infecţiei provocate de virusul
herpes simplex (HSV, care cauzează răni în jurul gurii şi organele genitale) şi de virusul
herpes zoster (herpesul zonal) nu pun in pericol viaţa, dar pot fi extrem de dureroase.
Ambele virusuri pot cauza retinită şi encefalită (care ar putea la rîndul său pune în pericol
viaţa). Atît herpes simplex cît şi herpes zoster sunt diagnosticate prin examinarea ariei
afectate şi pot fi tratate.
Histoplasmoza este o infecţie fungică care afectează plămînii, dar poate de asemenea afecta
şi alte organe. Simptomele pot include febră, oboseală, pierdere de greutate şi dificultate în
respiraţie. Histoplazmoza diseminată poate fi fatală dacă rămîne netratată.
Sarcoma Kapoşi asociată HIV cauzează leziuni de culoare albastru închis, care apar în
diferite locuri, inclusiv pe tegumente, mucoase, tractul gastro-intestinal, plămîni sau nodulii
limfatici. Leziunile apar de obicei în primele stadii ale infecţiei HIV. Tratamentul depinde
de simptomele şi localizarea leziunilor.
Leişmaniaza este transmisă de un anumit tip de muşte şi posibil prin utilizarea comună a
acelor. Cea mai severă din cele patru forme ale ei este leişmaniaza viscerală (cunoscută sub
denumirea de kala azar), care se caracterizează prin febră intermitentă, pierdere substanţială
în greutate, inflamaţia splinei şi a ficatului şi anemie (ocazional severă). În formele sale mai
comune, leişmaniaza poate produce leziuni desfiguratoare în jurul nasului, gurii şi gîtului
sau ulcere ale pielii care duc la cicatrice permanente. Dacă nu este tratată, leişmaniaza
viscerală este de obicei fatală.
Mycobacterium avium. Afecţiunea pirn mycobacterium avium (MAC) ţine de agenţii care
cauzează tuberculoza. Boala provocată de MAC în general afectează organe multiple, iar
simptomele includ febră, transpiraţie nocturnă, pierdere în greutate, diaree şi dureri
abdominale.
PCP este cauzată de un parazit care infectează plămînii, care a fost numit in trecut
pneumocystis carinii, iar acum a căpătat denumirea de pneumocystis jiroveci. PCP este o
infecţie oportunistă asociată HIV frecventă în ţările industrializate, mai puţin răspîndită în
Africa. Simptomele sunt în pare parte pneumonia cu febră şi simptome respiratorii ca tuse
uscata, durere în piept şi dispnee (dificultate rspiratorie).
Prevenirea PCP este recomandată persoanelor HIV pozitive cu sisteme imune slabe, în
ariile în care PCP este o problemă semnificativă de sănătate la persoanele HIV pozitive,
precum şi după primul epizod PCP.
Toxoplasmoza (toxo) este cauzată de un organism protozoic găsit în carne crudă şi
excrementele de pisică. Acest microb infectează creierul şi poate cauza dureri de cap,
confuzie, slăbiciuni motorii şi febră. În absenţa tratamentului, progresul bolii rezultă în
abcese, stupoare şi comă. Toxo diseminată este mai puţin răspîndită, dar poate afecta ochii
şi cauza pneumonia.
175
Tuberculoza (TB) este o infecţie bacteriană care afectează primordial plămînii. TB este
principala infecţie opotunistă HIV în ţările în dezvoltare. Pentru persoanele care au HIV,
riscul de dezvoltare a TB active este de 30-50 ori mai mare.
TB este mai greu de diagnosticat la persoanele HIV pozitive decît la cele neinfectate.
Diagnosticul TB este important întrucît TB progresează mai rapid la persoanele HIV
infectate. De asemenea, TB la persoanele HIV infectate este mult mai probabil să fie fatală,
dacă nu este diagnosticată sau rămîne netratată. TB apare mai devreme în cursul infecţiei
HIV comparativ cu alte infectii oportuniste.
Prevenirea infecţiilor oportuniste HIV
Persoanele HIV pozitive pot reduce expunerea lor la unii microbi care le pun în pericol
sănătatea. Prin urmare, persoanele HIV pozitive trebuie să fie precaute cu carnea crudă,
animalele domestice, excrementele umane şi apa de lac sau rîu. Cu toate acestea, nu exită o
cale practică de reducere a expunerii la microbii care cauzează candidoza, mycobacterium
avium, pneumonie bacteriană şi alte boli, întrucît acestea sunt în general răspîndite în
mediu.
Unele infecţii legate de HIV (inclusiv TB, pneumonia bacteriană, malaria, septicemia şi
pneumonia Pneumocystis carinii PCP) pot fi prevenite prin administrarea unor
medicamente, cu alte cuvinte prin profilaxie medicamentoasă. Profilaxia, ca si orice alte
forma de tratament, se va face numai sub indrumarea medicului de specialitate.
Tratamentul infecţiilor oportuniste HIV
În orice caz de imbolnavire, medicul specialist este singurul in masura sa indice tratamentul
adecvat. Responsabilitatea AMP este sa se adreseze medicului la orice semn care poate sa
indice afectarea starii de sanatate a copilului si sa respecte cu rigurozitate tratamentul
indicat de medicul specialist.
Unele infecţii oportuniste sunt mai uşor de tratat ca altele. Eficienta tratamentului depinde
in buna masura de identificarea cit mai precoce a aparitiei unor astfel de afectiuni.
Observarea atenta, zilnica a copilului de catre AMP joaca un rol deosebit de important in
depistarea precoce a semnelor aparitiei unor infectii oportuniste si, in consecinta, in tratarea
eficienta a acestora.
Asistenţa multidisciplinară
Asa cu s-a mentionat deja in repetate rinduri in cadrul diferitelor module ale acestui
manual, AMP este parte a unei echipe multidisciplinare cu care colaboreaza in adresarea
nevoilor copilului pe care-l ingrijeste. In ingrijirea copilului infectat/ afectat HIV/ SIDA,
176
asistenta multidisciplinara implica in mod particular, pe linga asistentul social al copilului,
medicul de familie, medici specialisti, asistenti medicali, psihologi. Rolurile principale ale
fiecărui profesionist sunt descrise in continuare:
Medicul şi asistentul social sunt profesionişti ce pot oferi ajutor în rezolvarea multor
probleme cu care AMP se confruntă. Ajutorul oferit poate consta din:
Răspunsul competent la diverse întrebări privind infecţia cu HIV şi SIDA;
Asigurarea unor programări pentru control periodic şi tratament;
Facilitarea contactării altor organizaţii care pot oferi sprijin;
Recomandări cu privire la alimentaţia copilului;
Reprezentarea în probleme sociale şi legale.
Recomandări: Uneori este foarte util ca o persoană afectată HIV/SIDA să discute cu alta
care se află în aceeaşi situaţie. Medicul sau asistentul social pot facilita contactul cu astfel
de persoane.
Asistentul social are ca responsabilitati principale:
identificarea şi evaluarea problemelor sau a nevoilor,
stabilirea priorităţilor în intervenţie,
identificarea instituţiilor şi serviciilor care pot oferi ajutor şi medierea legăturii
cu acestea, sprijin în stabilirea mai rapidă a legăturii cu aceste servicii;
ajutor oferit în cunoaşterea şi susţinerea drepturilor persoanei infectate/
afectate HIV.
Medicul de familie este prima verigă de legătură cu medicii specialiştii implicaţi în
programul de monitorizare a starii de sanatate si terapie a copilului HIV/SIDA. Medicul de
familie are responsabilitatea de a monitoriza starea de sanatate a copilului HIV pozitiv si de
a evalua respectarea tratamentului stabilit de medicul specialist (boli infecto-contagioase).
De asemenea, are responsabilitatea de a identifica aparitia posibilelor infectii oportuniste si,
in functie de gravitatea infectiei, de a asigura tratamentul corespunzator sau de a trimite
copilul pentru diagnostic si tratament la medicul specialist.
Medicul specialist in boli infecto-contagioase joacă rolul principal în
managementul persoanelor HIV pozitive. El poate sa:
confirme diagnosticul de infecţie HIV ;
confirme cazul către forurile superioare (prin completarea fişei de confirmare);
stabilească faza evoluţiei bolii;
determine diagnosticul complicaţiilor;
iniţieze tratamentul antiretroviral (TARV), să-1 urmărească şi, eventual, să-1
schimbe;
iniţieze tratamentul specific pentru infecţiile oportuniste;
propună testarea celorlalţi membri ai familiei;
îndrume persoana seropozitivă la alţi specialişti, în funcţie de evoluţia bolii.
Supravegherea persoanelor cu infecţie HIV/SIDA se realizează de regulă la nivelul
serviciilor de boli infecţioase teritoriale.
Asistentul medical:
oferă informaţii medicale persoanei afectate şi familiei/persoanei de îngrijire a
acesteia;
177
consiliază persoana infectată şi familia acesteia cu privire la riscul transmiterii
virusului, modalităţile de îngrijire a persoanei infectate;
informează familia cu privire la normele igienico-sanitare ce trebuie
respectate.
Psihologul este cel care se ocupă de psihicul pacientului, ajutându-l să depăşească
momentele grele, găsind împreună soluţii pentru situaţiile dificile întâmpinate. Acesta ajută
persoana seropozitivă sa:
vorbească deschis despre problemele sale;
îşi conştientizeze problemele, temerile, limitele;
găsească soluţii la problemele pe care le are, să îşi regăsească speranţa, puterea
de a avea prieteni şi de a împărtăşi cu alţii atât bucuriile cât şi necazurile;
înţeleagă ce este boala SIDA şi infecţia cu HIV, să găsească mijloace prin care
să se bucure de viaţă, să realizeze proiecte, nu ignorând boala, ci luptând conştient şi
curajos împotriva ei şi împotriva prejudecăţilor celor din jur.
Dupa cum se va vedea mai jos, copiii si in special tinerii afectati de HIV/ SIDA pot
prezenta tulburări psihice datorită confruntării cu prezenţa şi cu evoluţia bolii. De aceea
este nevoie de ajutorul unui psiholog, care alături de personalul medical şi social, joaca un
rol important in cadrul echipei multi disciplinare care se ocupa de ingrijirea copilului.
Psihologul va accepta, va respecta, va asculta ori de câte ori persoana afectată va simţi
nevoia să vorbească cu cineva despre problemele sale, oricare ar fi ele, oricât de obişnuite
ori neobişnuite ar fi acestea. Psihologul poate răspunde cu răbdare oricărei întrebări pe care
copilul seropozitiv ar vrea să o pună, în legătură cu orice lucru care îl interesează, dar
despre care nu poate, nu îndrăzneşte să vorbească cu altcineva; psihologul poate chiar
anticipa acele întrebări şi nelămuriri.
Psihologul îi poate explica adolescentului, de exemplu, ce este boala SIDA şi infecţia HIV,
îl poate ajuta să identifice căi şi mijloace de a se bucura de viaţă, de a-şi face şi împlini
proiecte, luptând împotriva prejudecăţilor celor care resping sau se poartă discriminatoriu
cu cei seropozitivi.
În contextul sprijinirii copilului infectat/afectat HIV/SIDA, formarea unei echipe
pluridisciplinare este nu doar oportună ci absolut necesară pentru a acoperi întreaga paletă a
nevoilor biopsihosociale a acestor copii. Pe linga echipa deja mentionata, mai poate fi
necesară şi colaborarea cu alţi specialisti: kinetoterapeuţi, nutriţionişti, stomatologi,
dermatologi etc.
De retinut: oricine este informat in calitatea sa profesionala sau institutionala (medic,
stomatolog, asistent medical, asistent social, invatator si alti functionari din serviciul
public), este obligat prin lege sa pastreze secretul cu privire la boala copilului (secret
profesional).
Atentie! Aveti obligatia de a aduce la cunostinta oricarui medic sau cadru medical
(asistenta medicala) cu care copilul intra in contact, faptul ca acesta este seropozitiv.
Rolul si locul asistentului maternal a fost descris pe larg in cadrul modulului 2. In ceea ce
priveste ingrijirea unui copil seropozitiv HIV, pe linga asigurarea aderentei la tratament a
copilului (deja descrisa), asistentul maternal se va putea confrunta cu situatii particulare,
delicate precum comunicarea dignosticului, manifestari psiho-patologice ale copilului,
178
sprijinirea adolescentului cu HIV si educatia sexuala a acestuia, aspecte pe care le vom
discuta in continuare.
Comunicarea diagnosticului
Impactul cu boala, reacţiile la dezvăluirea diagnosticului sunt similare celor exprimate în
oricare altă stare terminală, dar există şi anumite caracteristici unice care aduc o dificultate
particulara in recepţionarea diagnosticului.
Implicaţiile psihosociale în cazul infecţiei cu HIV/SIDA sunt la fel de copleşitoare ca şi
aspectele medicale. Pentru cel infectat, dar şi pentru persoanele care îngrijesc o persoană
seropozitivă, incertitudinea înconjoară prognozele medicale. Toate efectele care apar sunt
fondate pe pierderea încrederii, stigmatizarea, izolarea, abandonarea de către familie,
prieteni, vecini şi colegi de şcoală/serviciu.
Experienta demonstreaza ca a le vorbi copiilor despre boala de care sufera ii ajuta sa
inteleaga mai bine ceea ce se intimpla in jurul lor, diminuind confuzia si teama pe care le
pot trai ascultind discutiile adultilor, fara a primi informatii clare si corecte. In special:
Devine mai usor pentru ei sa accepte vizitele periodice la spital si, de asemenea, sa ia in
mod regulat medicamentele;
Le permite sa nu se mai simta atit de singuri, sa se simta mai liberi, sa puna intrebari si sa-si
exprime propriile temeri.
Comunicarea diagnosticului copilului este expresia dreptului sau de a sti ce decid ceilalti
pentru el si in ceea ce il priveste, facindu-l astfel protagonist activ al vietii sale si, in
special, al aspectelor care privesc sanatatea sa.
Cine comunica?
Persoanele cele mai potrivite pentru a incepe si pentru a desfasura procesul de comunicare a
diagnosticului sunt cele care sunt cele mai apropiate copilului, cele in care copilul are
incredere. In mod firesc, pentru copilul aflat in grija sa, acest rol revine asistentului
maternal (in cazul in care copilului nu i s-a comunicat diagnosticul anterior plasamentului).
Nu va sfiiti sa cereti sfatul si sprijinul specialistilor din jurul dvs. (medic, asistent social,
psiholog etc.) pentru a depasi eventualele dificultati de comunicare.
Cum si cand comunicam?
Nu este posibil sa se stabileasca un moment precis in care sa i se vorbeasca copilului despre
boala sa. Comunicarea este inteleasa ca un proces gradat si continuu intre copil si familie,
care trebuie inceput inca din primii ani de viata ai copilului.
Dupa parerea psihologilor si din relatarile copiilor, momentul ideal in care trebuie sa i se
vorbeasca copilului despre diagnostic se situeaza in jurul virstei de 8-10 ani. La aceasta
virsta:
Copii sunt mai optimisti, nu isi fac multe probleme si le este mai usor sa accepte ca au o
boala; Au mai mult timp sa se obisnuiasca cu ideea ca vor urma un tratament medical de
lunga durata; Pot fi mai usor implicate in lupta cu boala, inteleg ca este necesar sa urmeze
tratamentul medical si devin mai preocupati de sanatatea lor.
Copilul de 8-10 ani se teme mai putin de boala. Acest mod de a gindi al copilului scolar
este un atu care trebuie folosit.
Secretul este sa-i spuneti copilului adevarul intr-un moment in care el este dispus sa accepte
acest adevar si sa nu-l lasati sa creasca si sa traiasca avind banuieli in legatura cu
diagnosticul sau.
179
Ce ar trebui sa-i spunem copilului despre boala?
In primul rind, copilul trebuie sa aiba informatii corecte despre boala, despre tratament si
rolul acestuia. De asemenea, despre modul in care poate sa isi pastraze sanatatea si sa-i
protejeze pe ceilalti.
Cum sa spunem diagnosticul?
Pentru copiii mici (sub 5 ani) Acestor copii li se pot da explicatii simple despre boala si
despre cum sa ramina sanatosi. La aceasta virsta, pentru copil este mai dificil sa inteleaga
ce inseamna aceasta boala.
Pentru copiii mai mari (6-12 ani) La aceasta virsta copii sunt foarte curiosi, isi dau seama
imediat daca adultii vor sa le ascunda ceva si incearca sa afle singuri raspunsurile care ii
intereseaza. Majoritatea copiilor de aceasta virsta, si chiar mai mari, isi pun intrebari si
incearca sa-si imagineze cum arata virusul si ce face acesta.
Pentru puberi si adolescenti (13-18 ani) La aceasta virsta copilul este preocupat de felul in
care arata, isi doreste sa fie independent, isi face planuri de viitor, apar primele relatii de
dragoste, isi poate incepe viata sexuala. Un tinar la aceasta virsta trebuie sa fie informat
corect si sa isi cunoasca diagnosticul, astfel incit sa poata lua parte la deciziile privind
propria lui ingrijire si sa ii protejeze pe ceilalti.
Incurajati copilul sa se integreze in grupurile de prieteni. Nu izolati copilul.
Este important pentru adolescentii seropozitivi sa inteleaga: Ca nu sunt singurii care trebuie
sa treaca prin aceasta situatie; Ca pot lupta cu boala; Ca sunt persoane valoroase, care pot
sa-i ajute pe ceilalti.
Reactii la aflarea diagnosticului
Spre deosebire de alte boli cu risc vital unde influenţa ameninţătoare vine din interiorul
organismului, în cazul infecţiei cu HIV sau a contractării bolii SIDA pericolul începe să se
manifeste bidirecţional: > din interior - negarea, trăirea ca o pedeapsă, sentimente de lipsă
de sens, disociaţii, retragere în sine, etc; ^ din exterior - evitarea copilului, izolare
manifestată social pentru copil şi familie, dezgust, frică, ne-comunicare, etc;
Orice traumă, din punct de vedere al desfăşurării temporale, traversează etapele descrise
deja in acest manual in prima sesiune a modulului 3 (vezi pierderea si durerea).
La copilul cu infecţie HIV aceste etape pot suferi unele modificari. De exemplu, în funcţie
de vârstă, faza de soc si negare (care in general dureaza de la o ora la o săptămână) poate
apare nu imediat la aflarea veştii ci mult mai târziu, când copilul află consecinţele sau când
află de la colegii sau prietenii dejoacă de gravitatea bolii sale, sau ca o reacţie la
comportamentul de evitare a celor până atunci apropiaţi.
La început copilul manifestă un sentiment de insensibilitate (nu ştie ce e asta, e prea
copleşit de gravitatea veştii primite , este în stare de şoc).
Apoi urmează negarea. Cei afectaţi nu cred sau nu pot să creadă ce li s-a întâmplat. Timpul
parcă se opreşte în loc sau se scurge cu o viteză ameţitoare. Copilul percepe cu greu ceea ce
până în momentul anterior cunoştea foarte bine, trece pe lângă persoane cunoscute fără a le
recunoaşte, pe lângă clădiri, are loc o îngustare a câmpului vizual (« aleargă într-un tunel la
capătul căruia este o lumină » - părinţii care pot lămuri situaţia vor spune că e o greşeală
sau doctorul care poate confirma că este o confuzie).
Uneori aceste manifestări pot fi însoţite de plâns ca răspuns la atitudinea colegilor, dar cel
mai adesea este prezentă «împietrirea » (insensibilitatea).
180
Fazele de mânie -vinovatie si tristete-disperare se succed la puţin timp după aflarea
informaţiei şi spre deosebire de alte traume unde acestea durează o perioada relativ scurta
de timp (citeva săptămâni), în cazul infecţiei HIV ele se pot prelungi, putind chiar inlocui
faza de intelegere si acceptare.
Crizele de mânie pot fi îndreptate împotriva medicilor, a colegilor, a prietenilor, uneori,
chiar a persoanelor foarte apropiate, dar care sunt sănătoase (fraţi, rude, părinţi). Pot apare
îndoieli legate de propria persoană, cel mai adesea însoţite de depresii, de lipsă de speranţă,
sau de neputinţă.
Aceşti copii nu sunt capabili să se gândească la posibilităţi pozitive, ajung adesea la
tulburări de somn, instabilitate, dificultăţi de concentrare a atenţiei, coşmaruri. Mai
devreme sau mai târziu, în ordinea prezentată de noi, intervine culpabilizarea.
Maladia este trăită ca o pedeapsă: « De ce tocmai eu ?» este primul strigăt al copilului
infectat cu HIV. La cei mai mulţi, singurul răspuns posibil este : «Pentru că sunt vinovat,
am săvârşit păcate, sau sunt victimă a unor factori magici ».
La copiii foarte activi, conştiincioşi la scoală, modul de viaţă este adesea scurtcircuitat sau
cel puţin stânjenit - pe copil nu-l mai interesează şcoala, învăţatul, începe să nu-şi mai facă
temele, pleacă de la ore, ia note proaste sau chiar abandonează şcoala;
elevi deosebit de activi până atunci, cu rezultate şcolare bune şi o capacitate de învăţare
mare, pot să se decompenseze şi pot să dezvolte probleme scolare majore ca urmare a
dificultăţii deosebite de adaptare la noua situaţie.
Fazele de intelegere si acceptare suferă modificări majore în cazul infecţiei HIV/SIDA,
datorită faptului că prognosticul nefavorabil nu poate asigura o acceptare completă şi o
revenire la situaţia iniţială.
Copilul afectat atribuie situaţiei o semnificaţie absolut personală. Copilul trăieşte drama dar
nu ştie întotdeauna să-şi exprime verbal trăirile. O acompaniere socială şi plină de empatie
şi respect este necesară încă de la stabilirea diagnosticului.
Pe linga AMP si familia acestuia, care reprezinta suportul principal pentru copilul infectat
cu HIV, serviciile specializate ale DGASPC sau ale furnizorilor privati de servicii
(organizaţiile nonguvernamentale) trebuie să aibă echipe bine sudate si experimentate, cu o
buna intelegere a fenomenelor si experientelor psiho-tranumatice, care sa poata oferi sprijin
atit copilului cit si AMP.
Ce ar trebui sa stie copiii despre HIV?
Ca este un virus care se transmite prin singe, prin instrumentar medical
nesterilizat, prin folosirea in comun a seringilor sau a altor obiecte care pot produce
rani singerinde (ex: unghiera), de la mama la fat si prin relatii sexuale neprotejate;
Ca exista medicamente care ajuta organismul, impiedicind virusul sa se
inmulteasca; ^ Ca e important sa respecte regulile de igiena si regimul alimentar
indicat de medic, pentru a nu agrava boala si pentru a nu o transmite si altora.
De retinut:
E mai bine sa afle de la dumneavoastra decit de la altii. In cazul in care copilul
afla diagnosticul din alta parte, isi poate pierde increderea in dumneavoastra si poate
sa nu va mai impartaseasca problemele cu care se confrunta.
Nu subapreciati copilul, el intelege mai mult decit credeti dvs. Copilul nu
intelege numai ceea ce-i spuneti, ci si gesturile, ingrijorarea, tristetea dvs.
181
Implicaţi copilul in problemele de fiecare zi ale familiei. In acest fel copilul se va
simti important si util si va avea si alte preocupari decit vizitele la spital sau
tratamentul medical.
Nu izolati copilul de familie sau de alti copii. Este important pentru copil sa aiba o
viata normala, sa fie inconjurat de rude, prieteni, colegi.
Implicaţi copilul in lupta cu boala. Explicindu-I copilului de ce e nevoie sa
urmeze tratamentul medical, il veti motiva sa isi ia medicamentele la timp.
Discutaţi cu copilul despre problemele pe care le are, chiar daca credeti ca nu va
pricepeti.Este important sa discutati cu copilul, sa ascultati problemele pe care acesta
le are si sa ii aratati ca il intelegeti si ca sunteti alaturi de el. Chiar daca nu ii puteti
rezolva dvs. problema, putetiincerca sa gasiti o solute impreuna cu el. Aceasta
atitudine ii va spori copilului increderea in dumneavoastra si va avea curajul sa fie
sincer.
Discutaţi cu alti asistenti maternali sau parinti aflati in aceeasi situatie. In acest fel
putetiprimi sfaturi utile si puteti invata din experienta lor.
Apelaţi la ajutorul specialistilor (medic, psiholog, asistenti sociali) pentru a vorbi cu copilul
despre boala. In acest fel veti fi siguri ca luati cele mai bune decizii pentru copil si ca nu ii
faceti rau, iar pentru dvs. va fi mai usor sa discutati cu copilul despre boala.
Descoperirea seropozitivităţii la un copil constituie o situaţie stresantă care conduce
implicit la o stare de criză. Cel mai frecvent, climatul socio-psiho-afectiv al acestuia este
afectat de starea de sănătate care influenţează şi modifică stilul de viaţă şi activităţile lui
viitoare.
Ce intrebari isi pune copilul
,,Sunt sau nu bolnav?" ,,De ce eu? " ,,De ce nu mă pot juca precum alţi copiii?"
,,De ce se feresc copiii de mine?" ,,Voi muri? De ce voi muri? Când voi muri?"
,,Mă va durea?" ,,De ce Dumnezeu mă face să trec prin asta? " ,,Dacă nu pot fi vindecat, nu
ar fi mai bine să renunţ? "
Dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului/adolescentului apare atunci când el
beneficiază de dragoste şi securitate, de experienţe noi, de apreciere şi stimă, de
responsabilitate şi autonomie. Pentru a se dezvolta normal, copiii au nevoie de siguranţă,
idealuri ferme la care să aspire, linii directoare care să le conducă viata.
Există câteva particularităţi ale imaginii de sine la copilul seropozitiv. Relaţiile acestuia cu
lumea în care trăieşte determină modificări ale imaginii de sine în funcţie de două situaţii
distincte: copilul cunoaşte diagnosticul bolii,copilul nu cunoaşte natura infecţiei, dar unii
dintre cei apropiaţi lui o ştiu.
1) În prima situaţie, modificarea imaginii de sine începe de la perceperea noului său
statut social: infectat HIV, deci bolnav incurabil. Reacţiile psihocomportamentale, uneori
impulsive şi periculoase ale copilului seropozitiv se datorează modificării rapide şi radicale
a imaginii de sine,care este deseori distorsionată. În virtutea unei imagini de sine
„catastrofale", apar tulburărilesufleteşti, crizele de disperare, de „debusolare". Copilul
devine mai inactiv, mai lipsit de iniţiativă,mai retras, trist sau anxios. Intervenţia
psihologului, a asistentului social, concomitent cuparticiparea la un grup de suport îi
pot ameliora suferinţele sufleteşti, schimbându-i imaginea despre sine în bine.
182
2) În a doua situaţie, imaginea de sine va suferi modificări determinate de
comportamentul celor din jur (hiperprotectiv, neglijent etc.). Se ştie că în faţa bolii oamenii
reacţionează diferit, potgândi pozitiv sau dimpotrivă, negativ. A gândi pozitiv înseamnă ca
părinţii să poată spune: „Asta esituaţia. Să vedem ce se poate face". Cei care gândesc
negativ se lamentează, în loc să încerce să caute soluţii: „Orice aş încerca nu are rost".
Părinţii sunt adesea încordaţi, tensionaţi, neliniştiţi, se tem de viitor, fapt observat, mai
devreme sau mai târziu de către copil şi care are repercursiuni şi asupra imaginii de sine a
acestuia.
Reactiile care ne arata adaptarea copilului la diagnostic:
Acceptarea de sine, realizată printr-o atitudine pozitivă faţă de propria
persoană;
acceptarea calităţilor şi defectelor personale;
percepţia pozitivă a experienţelor trecute;
conştientizarea sensului vieţii, direcţionat de scopuri pe durată medie şi lungă;
convingerea că merită să te implici.
Reactii negative la boala si diagnostic
Stresul psihic - este rezultanta confruntării copilului cu o situaţie care îi ameninţă
integritatea. Subiectiv sau obiectiv, aceasta îl solicită până la sau dincolo de limitele
posibilităţii de a-i face faţă. Izolate sau grupate, formele de manifestare ale stresului vizează
de regulă: tulburările comportamentale (fuga de acasă/de la şcoală, furtul, vagabondajul,
actele de violenţă etc.), izolarea
şi îndepărtarea de oameni, lipsa de interes pentru activităţile zilnice, izbucnirile neaşteptate
de furie, iritabilitatea, ostilitatea etc.
Criza - se concretizează în manifestări violente şi agresive cu frecvenţă şi intensitate
crescute, îndreptate atât spre propria persoană cât şi spre ceilalţi; complexele de
inferioritate şi frica de societate pot determina automarginalizare socială, chiar
autoexcludere. Copiilor seropozitivi le sunt caracteristice stările afective acute (crizele de
afect sau de mânie). Aflat într-o situaţie acut frustrantă, copilul ţipă, loveşte, bate din
picioare, se aruncă pe jos, într-o agitaţie dezordonată urmată de obicei, de epuizare. Crizele
de mânie sunt întâlnite la copii cu carenţe educaţionale sau când persoanele care îi îngrijesc
nu consimt la îndeplinirea instantanee a dorinţelor lor.
Imposibilitatea de a se vindeca, stresul, anxietatea, stima de sine scăzută, marginalizarea
socială, sentimentul neputinţei în faţa bolii pot determina apariţia depresiei. Refuzul
alimentaţiei şi al medicaţiei, scăderea tonusului general, sentimentele de inferioritate,
tulburările de comportament, rezistenţa scăzută la frustrare sunt tot atâtea semne care
prevestesc depresia. Se asociază cu o simptome somatice, comportamentale, cu dureri
abdominale inexplicabile, cefalee, pierderea interesului şi a capacităţii de concentrare.
De asemenea, internările prelungite, efectele secundare ale tratamentului cu antiretrovirale
şi instalarea fazei simptomatice a bolii contribuie, în multe cazuri, şi la apariţia unor
manifestări agresive.
Agresivitatea poate fi dirijată spre ceilalţi (heteroagresivitate) sau spre propria persoană
(autoagresivitate). Este cunoscut faptul că, depresia se constituie într-un un risc autoagresiv
major. Chiar dacă la copilul mic (până la vârsta de 7-8 ani) conştiinţa morţii, cunoştinţele şi
percepţiile asupra acestui fenomen sunt parţiale şi confuze, suicidul având o slabă
183
incidenţă, pe măsura apropierii de pubertate şi adolescenţă riscul de a avea o tentativă de
suicid creşte. Atunci suicidul este privit ca o cale de a evita durerea, disconfortul fizic şi
psihic, devenind argumentul ultim de depăşire a situaţiei prin care trece. Cu toate acestea,
riscul suicidar la copii şi adolescenţii seropozitivi este scăzut, crescând, însă, pe măsură ce
individul se apropie de maturitate.
Copilul seropozitiv HIV poate dezvolta sentimente negative: autoculpabilizarea,
incertitudinea, disperarea, furia, ruşinea, dezvoltând tulburări de comportament, emoţionale
şi funcţionale, complexe de inferioritate, inadaptare socială, anxietate, scăderea stimei de
sine, chiar conduită suicidară şi tentativă de suicid.
Combaterea stresului persoanei infectate, evitarea apariţia situaţiilor de criză solicită
apropiere sufletească, înţelegerea gândurilor sale, înlăturarea tendinţelor de subestimare,
sprijin în selectarea şi stabilirea unor scopuri exclusiv realiste.
AMP, alaturi de echipa de specialisti poate contribui substanţial la atingerea acestor
obiective, prin crearea unei relaţii de încredere, încurajând exprimarea liberă, deschisă a
emoţiilor şi sentimentelor.
Manifestarle psihopatologice ale copilului/adolescentului cu HIV
La copiii şi adolescenţii seropozitivi apar o serie de manifestări psihopatologice precum:
anxietate, crize de afect, stări depresive, agresivitate, regresie. Aceste maifestări diferă în
funcţie de vârstă,dezvoltarea psihoafectivă, tipul de educaţie primită şi răspunsul, susţinerea
primite din partea familiei. Pentru AMP, cunoasterea acestor posibile tulburari este
importanta, atit pentru identificarea precoce a acestora, cit si pentru rolul special pe care
AMP, ca membru al echipei multi disciplinare, il joaca in sprijinirea copilului.
Stările/tulburările anxioase sunt probabil cele mai frecvente şi au o largă paletă de
menifestări. Copilul/adolescentul poate trăi o permanentă stare de nelinişte, ca şi cum ceva
rău urmează să se întâmple, poate avea tulburări de somn, coşmaruri, teamă de a rămâne
singur, iritabilitate, dificultăţi de concentrare. Copilul/adolescentul are în permanenţă
nevoie de atenţie, de aprobare, de prezenţa AMP.
Aproape în toate cazurile, manifestările psihice sunt însoţite de manifestări
vegetative cum ar fi: lipsa poftei de mincare (inapetenta), dureri de cap (cefalee), greaţă,
vărsături, transpiraţie, tensiune musculară accentuată, erupţii cutanate. Pot apărea blocaje
cognitive, tulburări de logică, ce duc la dificultăţi în învăţare.
De multe ori manifestarile devin mai evidente (se acutizează) în situaţii traumatice sau
dificile pentru copii cum sunt internările prelungite în spital, instituirea sau schimbarea
schemei de tratament antiretroviral, aflarea diagnosticului, dezvăluirea acestuia în
comunitate, trăirea unor experienţe stigmatizante etc.
Tulburările anxioase pot fi mult influenţate de AMP si familia acestuia. Aceştia pot
menţine sau diminua starea copilului prin conduitele pe care le adoptă în relaţia cu el, prin
stilul de comunicare, dar şi prin propriile stări psihice.
Stările depresive sunt întâlnite mult mai frecvent la copii/adolescenţii HIV+ decât în
populaţia generală de copii/adolescenţi. Simptomele definitorii sunt: retragerea, izolarea
socială, introversia, pierderea interesului şi a plăcerii de a se juca, plâns uşor, lentoare
ideativă şi în mişcări. Apare des tematica eşecului, a incapacităţii: „nu pot", „nu ştiu", „nu
reuşesc", ceea ce exprimă pierderea încrederii în sine şi a speranţei. Pot apărea însă şi
184
momente de hipersensibilitate, iritabilitate, nervozitate, agresivitate, ce întrerup această
stare generalizată.
Starea psihică este însoţită de simptome somatice cum sunt: inapetenţă sau bulimie,
tulburările de somn, cefalee, dureri abdominale, constipaţie. În special la adolescenţi, poate
apărea ideaţia suicidară, gânduri despre moarte şi sfârşitul existenţei. Stările depresive
necesită o atenţie specială din partea AMP şi a specialiştilor, copiii având nevoie imediată
de evaluare şi de tratament specializat.
Conduitele regresive. Regresia este o formă de „retragere", o întoarcere psihologică
într-o perioadă când copilul/adolescentul se simţea în siguranţă şi când situaţia
stresantă nu era prezentă sau când părintele „a-tot-puternic" îl proteja. Copilul
preferă să fie spălat, hrănit, îngrijit de către AMP, are un limbaj folosit la o vârstă
anterioară de dezvoltare, preferă jucării pe care le-a folosit când era mai mic, poate
apărea enurezisul etc. Regresia este un mecanism de apărare în faţa unui eveniment
stresor prea puternic pentru a fi înfruntat direct şi apare destul de frecvent în cazul
copiilor confruntaţi cu un diagnostic sever cum este cel de infecţie cu HIV.
Aceste tulburări pot părea fireşti în contextul bolii, dar ele pot avea repercusiuni atât în
dezvoltarea psihoafectivă a copilului cât şi asupra evoluţiei infecţiei cu HIV, fiind cunoscut
faptul că o afecţiune psihică duce la scăderea imunităţii organismului şi implicit la apariţia
unor infecţii oportuniste.
În toate aceste cazuri AMP care ingrijeste copilul seropozitiv, persoanele implicate în
educaţia sa, precum şi personalul medical trebuie să observe şi să comunice modificările
din comportamentul copilului. Acestea trebuie evaluate în context individual pentru a fi
stabilit diagnosticul exact şi tratamentul adecvat.
Adolescentul infectat HIV
Un adolescent HIV+ prezintă aceleaşi caracteristici de dezvoltare psihologică şi relaţională
cu familia ca şi cel sănătos, la care se asociază anumite aspecte legate de stresul indus de
percepţia sa de a fi infectat cu HIV sau de a avea boala SIDA (se face referire la
adolescenţii care îşi cunosc diagnosticul).
Adolescentul crede că infecţia/boala îl va face să fie marginalizat social. Adolescentul
infectat HIV poate avea unele reacţii negative şi anume: îşi face singur rău prin diferite
moduri şi atitudini (fumează, bea, se droghează sau, din contră, ajunge să-i ignore pe cei
din jur şi să se autoexcludă social), face rău altora adoptând un comportament antisocial
(poate merge până la a dori şi încerca să infecteze alte persoane).
Adolescentul HIV+ este supus unor situaţii foarte stresante, precum:
statutul de seropozitivitate are în percepţia sa repercusiuni asupra integrităţii
corporale, asupra frumuseţii, asupra sexualităţii, asupra acceptării de către grupul de
egali. Aceste aspecte sunt deosebit de importante la această vârstă.
schimbarea unor obişnuinţe alimentare în vederea adoptării unei
alimentaţii/diete echilibrate impuse de noua situaţie.
dependenţa de medicamente şi de controale medicale regulate.
relaţiile sexuale în contextul fricii de a nu se afla diagnosticul sau în situaţia
asumării responsabilităţii de a-i dezvălui partenerei/partenerului situaţia sa şi a
posibilităţii de a firespins.
dificultăţi de apartenenţă la grupul de covirstnici datorate fricii de a nu se afla
185
despre diagnosticul său.
întreruperea anului şcolar sau chiar repetenţie datorate episoadelor acute de
boală..
În aceste condiţii, rolul consilierului/psihologului este deosebit de important atât pentru
adolescent cât şi pentru familie, rolul său constând în a-i ajuta să-şi recapete energia fizică
şi psihică pentru a trăi şi a face faţă problemelor, în informarea corectă în privinţa infecţiei
HIV şi bolii SIDA, în sprijinul de a găsi noi modalităţi de a se bucura de viaţă, nu ignorând
infecţia, ci luptând conştient împotriva ei.
Adolescenţii pot fi încurajaţi să-şi extindă reţeaua de suport prin participarea la grupuri de
covirstnici şi alte programe dezvoltate pentru această grupă de vârstă. Grupurile diminuează
izolarea adolescentului furnizând în schimb siguranţa, un mediu suportiv în care
participanţii cred şi răspund prin dezvăluirea reciproca a emoţiilor şi experienţelor. Grupul
normalizează crizele adolescentului şi deschide noi surse de forţă şi speranţă.
Pubertatea si adolescenta aduc cu sine aspecte speciale (aparitia menstruatiei la fete,
manifestarea sexualitatii) care nu trebuiesc neglijate si trebuie sa fie discutate din timp cu
copilul. In mod firesc, adolescentii trebuie sa fie sfatuiti in ceea ce priveste, de exemplu,
raportul sexual protejat.
In cazul unor aspecte mai delicate, este posibil sa considerati ca nu puteti discuta dvs. direct
cu copilul. Solicitati sprijinul medicului sau a asistentului social care, cu siguranta, va pot
ajuta in astfel de situatii.
Sexualitatea şi educaţia sexuală a adolescentului infectat cu HIV
Schimbarea atitudinilor sexuale, a comportamentului şi a modului de viaţă care au loc în
societatea noastră determină confruntarea părinţilor, educatorilor dar şi a copiilor cu unele
dintre cele mai complexe probleme ale vieţi lor - sexualitatea. Educaţia sexuală nu a fost
niciodată atât de importantă. Astăzi, mai mult ca oricând, părinţii, şcolile şi comunităţile
trebuie să lucreze împreună pentru a face această educaţie posibilă. Educaţia sexuală este
un mijloc pentru modelarea unei atitudini pozitive şi sănătoase cu privire la sexualitate şi
previne activitatea sexuală prematură, abuzul sexual şi exploatarea sexuală, sarcinile
nedorite, jena şi disconfortul.
Comunicarea cu copilul pe tema sexualităţii poate:
permite transmiterea valorilor umane şi familiale
furniza informaţii exacte copiilor
învăţa deprinderi eficiente de luare a deciziilor
neutraliza mesajele sexuale negative şi exploatative din mass-media
Vârsta adolescenţei se caracterizează prin trecerea spre maturizare şi integrare în societatea
adultă. Această perioadă este dominată de procesul de creştere şi maturizare sexuală
intensă, foarte diferit de la caz la caz, de la fete la băieţi ca moment de declanşare şi durată.
Apariţia sentimentelor sexuale, a emoţiilor, a relaţiilor fac parte din acelaşi proces. In cazul
tinerilor seropozitivi HIV teama cea mai mare este să nu fie diferiţi de colegii lor. Şi
motivele de temere sunt suficiente: copiii de acelaşi sex se joacă împreună; prietenii se
compară mereu, pentru a-şi valida propria lor dezvoltare; fanteziile sexuale pot include
parteneri de acelaşi sex; tinerii se pot îndrăgosti de persoane de acelaşi sex, profesori etc.
Problema orientării sexuale are strinsa legatura cu preconcepţiile despre HIV/SIDA şi
comunitatea homosexualilor şi comentariile răutăcioase ale copiilor despre homosexualj
186
sau lesbiene..In plus, există şi o lipsă de înţelegere a tinerilor fata de sentimentele pe care le
incearca şi o reticenţă de a discuta cu adulţii. Aceştia pot ajuta copilul punctând cele mai
obişnuite neînţelegeri.
Încurajaţi copilul să-şi exprime sentimentele. Întrebaţi-l ce a auzit de la alţi copii. Astfel, îl
puteţi ajuta să discute despre anxietăţile pe care le are în legătură cu procesul lui de
creştere. Copilul trebuie să ştie că îl veţi iubi indiferent de orientarea sa sexuală.
AMP, educatorii sunt cei abilitaţi să transmită copiilor valorile legate de sexualitate.
Aceştia au nevoie de încurajare şi asistenţă uneori pentru a depăşi starea de disconfort.
Această stare poate fi depăşită dacă ne gândim la faptul că propriii copii sau cei de care
avem grijă sunt expuşi dezinformării şi mesajelor iresponsabile despre sex din partea
prietenilor, a mass-mediei. Astfel, trebuie să fiţi pregătiţi să distrugeţi mituri şi să le
înlocuiţi cu adevărul. Părinţii de astăzi, educatorii trebuie să-şi crească copiii într-o lume
foarte diferită de cea a lor. Relaţiile sociale şi presiunile din mass-media încurajează
activitatea sexuală la vârste adolescentine. Problema abuzului sexual, SIDA, infectiile
transmise pe cale sexuala, implicaţiile psihologice, ne obligă să vorbim cu copiii -în detaliu
- cât mai devreme posibil.
La această vârstă copilul nu mai vrea să discute despre sexualitate cu adulţii din jurul lui.
De fiecare dată când veţi deschide discuţia acesta va fi foarte mirat (jenat, dezgustat,
nervos). La această vârstă, sexul devine un subiect îngrozitor, jenant, stupid, amuzant, sau
toate de mai sus la un loc. Sexualitatea devine la această vârstă un subiect foarte personal.
Corpurile se dezvoltă, apar noi fantezii, dorinţe; mulţi copii cunosc pe cineva - un prieten
sau un coleg de clasă - care are deja relaţii sexuale.
Cercetările demonstrează că comunicarea deschisă în familie, reduce riscul unei sarcini
nedorite respectiv a unei întreruperi de sarcină, a bolilor cu transmitere sexuala (BTS),
inclusiv a infecţiei cu HIV. Cel mai uşor mod de a preveni tragediile ignoranţei sexuale este
educaţia sexuala. Pentru a putea evita eventuale complicatii, tinerii trebuie, inainte de toate,
sa fie bine informati asupra riscurilor pe care le implica relatiile sexuale si a modalitatilor
de prevenire a acestor riscuri. Unii dintre părinţi, educatori, se tem că astfel de discuţii vor
încuraja sau promova activitatea sexuală, că le va da idei. Această părere este eronată.
Studiile ne arată că tinerii au deja aceste idei. Copiii crescuţi în familii care încurajează
comunicarea deschisă şi sinceră despre problema sexualităţii se vor implica în relaţii
sexuale mai târziu decât ceilalţi, şi dacă vor avea relaţii sexuale, cu siguranţă se vor proteja.
Când părinţii evită să discute despre unele probleme legate de sexualitate - vulnerabilitatea
copiilor va creşte, şi-i va arunca nepregătiţi în viaţă.
Adolescenţii trebuie pregătiţi pentru călătoria lor spre independenţa personală, iar AMP,
alaturi de membrii echipei multi disciplinare, joaca un rol central in aceasta pregatire.
PARTICULARITATI DE INTEGRARE A COPILULUI CU HIV/SIDA POZITIV
Confirmarea prezentei infectiei HIV nu poate constitui un motiv de discriminare, in special
in ceea ce priveste inscrierea copilului la scoala, desfasurarea activitatilor sportive, accesul
in locuri publice etc.
Numeroase studii au demonstrat ca transmiterea virusului HIV nu poate avea loc prin
participarea la activitati scolare de zi cu zi sau prin schimburi afective cum ar fi sarutul
social, imbratisarea sau mingiierea.
Ce inseamna integrarea ?
187
Integrarea şcolară - ca situaţie particulară, se poate defini astfel:
In sens larg, integrarea şcolară se referă la adaptarea oricărui copil la cerinţele şcolare şi din
păcate într-o foarte mică măsură în sens invers;
în sens restrâns - legat de problematica unor categorii de elevi - cuprinderea acestora în
instituţii şcolare obişnuite sau în moduri de organizare cât mai apropiate de acestea.
Integrarea profesională precum şi calificarea postşcolarizare - este o formă particulară a
integrării care se bazează pe două strategii:
obligativitatea prin lege a integrării, având ca finalitate autonomia şi
independenţa personală, socială, economică, financiară a oricărui individ
stimularea agenţilor economici integratori
Integrarea socială şi/sau societală. Acest tip de integrare presupune acceptarea şi
participarea copilului sau persoanei la diversele forme de viaţă comunitară cu asumarea de
roluri şi stabilirea de relaţii sociale în grupul social în care trăieşte şi îşi desfăşoară
activitatea social-utilă.
Integrarea este un proces complex şi de durată, deoarece cunoaşte patru nivele, flexibile,
mobile.
Integrarea fizică-este nivelul cel mai scăzut, incipient al integrării. Acesta se referă la
cuprinderea, prezenţa copiilor cu cerinţe educative speciale alături de ceilalţi, reducerea
distanţei fizice dintre copii. Existenţa împreună cu ceilalţi copii nu presupune neapărat
contacte sau activităţi comune, ci mai degrabă utilizarea în comun a unor spaţii fizice,
materiale şi echipamente didactico-educaţionale.
Integrarea funcţională (pedagogică) - Acest tip de integrare semnifică participarea la un
proces comun de ÎNVĂŢARE (de orice tip), în condiţiile în care şi elevul integrat
asimilează anumite cunoştinţe, alături de elevul normal.
Integrarea socială - Aceasta are în vedere aspectele legate de includerea copilului cu
deficienţe în toate activităţile comune din viaţa şcolii, atât la cele propriu-zise de învăţare,
cât şi la activităţile comune din pauză, de joc, alte activităţi comune din viaţa şcolii.
Integrarea fizică se completează cu cea funcţională, rezultând o formă superioară care
presupune relaţii şi interrelaţii în interiorul grupului la care copilul integrat participă activ.
Se stabilesc legături reciproce, mai mult sau mai puţin spontane, relaţii de acceptare şi
participare relativ egală la viaţa grupului şcolar.
Integrarea societală - Aceasta se manifestă atunci când persoana integrată dobândeşte
sentimentul de apartenenţă şi participare deplină la comunitate, cu asumarea unor roluri.
Integrarea societală presupune exercitarea unor influenţe asupra partenerilor, acceptarea cât
mai deplină de ceilalţi membri ai comunităţii, precum şi existenţa sentimentului de
încredere în sine şi în ceilalţi.
Nevoia de apartenenţă este una dintre nevoile fundamentale ale oricărei persoane, iar
integrarea în comunitate este considerată o caracteristică a incluziunii sociale şi a
apartenenţei la statutul de cetăţean. A fi cetăţean presupune atât drepturi cât şi obligaţii.
Integrarea în şcoală a copiilor seropozitivi
Unul dintre drepturile fundamentale ale copiilor este acela la educaţie. Accesul la educaţie
este esenţial pentru creşterea şanselor de integrare socială în viaţa adultă. Educaţia poate fi
considerată drept principalul mijloc de socializare sau, chiar mai larg, de civilizare. Şcoala
188
este un mijloc important de dobândire a statutului de cetăţean. Cu cât nivelul de educaţie
creşte, cu atât cresc şansele de integrare socială.
Modalităţi de facilitare a integrării şcolare
Cea mai dificilă intervenţie este la nivelul comunităţilor refractare la accesul
copiilor/tinerilor cu HIV/SIDA la învăţământul de masă.
Experienţa sugerează că este necesară informarea şi sensibilizarea comunităţii la
problemele persoanelor seropozitive. Nu este recomandabil ca aceasta să coincidă cu
momentul aducerii unui copil cu HIV în şcoală, ci ar fi de dorit ca aceasta să se producă
înainte, dar fără a menţiona această perspectivă. Sprijinul venit din partea cadrelor didactice
este foarte important, în special în comunităţile mici, acestea fiind (conştient sau nu) lideri
ai comunităţii.
În unele cazuri în care s-a reuşit integrarea şcolară a unor copii în comunităţi refractare,
rolul cel mai important l-a avut directorul/conducerea şcolii sau Inspectoratul şcolar, care
au fost perseverenţi şi, de exemplu, au organizat sesiuni de informare în comunitate, cu
părinţi, cu cadre didactice, la aceste sesiuni invitând fie un medic (eventual din comunitate),
fie specialişti din partea unor organizaţii neguvernamentale de profil. Riscul unor astfel de
sesiuni este acela de a atrage atenţia asupra problemei şi de a acutiza dezbaterile, iar în
cazul în care confidenţialitatea diagnosticului copilului ce urmează să fie integrat sau care
tocmai a fost integrat în şcoală, nu este păstrată, tensiunile pot creştedevenind greu
controlabile.
Cadrele didactice nu au dreptul să divulgediagnosticul de seropozitivitate al unui copil nici
altor cadre didactice, nici elevilor/părinţilor, fiind posibilă sancţionarea lor. Legislaţia
antidiscriminare (OU 137/2000, OU 27/2004) dă dreptul Consiliului Naţional pentru
Combaterea Discriminării să aplice şi amenzicontravenţionale celor care comit un act de
discriminare, iar acest lucru s-a întâmplat deja în unele cazuri.
În demersul de facilitare a integrării şcolare şi sociale a copiilor/tinerilor cu HIV/SIDA este
adeseori necesară implicarea mai multor specialişti şi a liderilor formali şi informali ai
comunităţii (preot, medic, poliţist, consilieri locali, etc.)
Condiţii care contribuie la reuşita integrării şcolare:
Pregătirea tânărului cu cerinţe educative speciale pentru integrarea şcolară
Evaluarea copilului înainte de integrarea sa şcolară
Conştientizarea si sprijinirea asistentului maternal al copilului inclus în
proiectul de integrare
Locul proiectului de integrare şcolară în cadrul proiectului pedagogic al şcolii
Poziţia directorului şcolii faţă de integrarea şcolară
Punerea la dispoziţia cadrelor didactice de către director a informaţiilor referitoare
la integrarea şcolară a copilului cu cerinţe educative speciale
Poziţia cadrului didactic în raport cu integrarea şcolară
Dorinţa cadrului didactic de a modifica practicile pedagogice, pentru ca ele să devină
adaptate posibilităţilor copilului integrat
Posibilitatea pentru profesor de a se informa asupra problemelor copilului SIDA/HIV
pozitiv copilului sau asupra metodelor de predare adaptate copilului integrat
Prezenţa şi colaborarea specialiştilor care susţin şi ajută învăţământul integrativ. Implicarea
părinţilor copilului în proiectul de integrare.Informaţiile acordate celorlalţi copii din clasă
189
asupra deficienţei copilului integrat.Informaţii şi/sau explicaţii acordate părinţilor celorlalţi
copii ai clasei despre integrarea şcolară a copilului cu cerinţe educative speciale.
Precautiile universale in integrarea scolara
Acestea reprezintă un ghid de norme elementare antiepidemice. Ele se aplică ori de câte ori
se intră în contact cu lichide biologice cum sunt: sângele, sperma, secreţiile vaginale şi alte
lichide Produsele biologice pentru care nu se aplică precauţiile universale (dacă nu conţin
sânge) sunt: saliva, lacrimile, sudoarea, sputa, secreţiile nazale, vărsăturile, urina şi fecalele.
În şcoală este important să se evite contactul cu sângele care reprezintă principala sursă a
multor agenţi patogeni.
Se prezintă în continuare precauţiile universale adaptate pentru colectivităţile şcolare:
Spălarea mâinilor cu apă şi săpun după contactul cu sângele sau alte produse biologice este
cea mai simplă şi mai sigură protecţie.Tăieturile şi zgârieturile se acoperă cu un bandaj
provizoriu până la acordarea îngrijirilor de
specialitate. Este indicat ca fiecare să-şi îngrijească, pe cât se poate, singur rănile. Copilul
poate face acest lucru dacă este învăţat.
Se utilizează materiale absorbante de unică folosinţă pentru oprirea sângerărilor (şerveţele
sau batiste de hârtie).
Se utilizează mănuşi de unică folosinţă atunci când se intră în contact cu sângele, mai ales
dacăla nivelul mâinilor sunt prezente leziuni sau dacă este o cantitate mare de sânge. Este
necesară spălarea mâinilor imediat după scoaterea mănuşilor.
Suprafeţele murdărite cu sânge se spală imediat cu apă şi detergent şi se dezinfectează cu
dezinfectant. Cloramina 5% trebuie să persiste 20-30 min pe suprafeţe.
îmbrăcămintea murdară de sânge se pune separat de celelalte haine până la spălarea cu apă
şi detergent. Înainte de spălare este recomandată clorinarea.
Cârpele de curăţenie folosite la ştergerea sângelui, mănuşile de unică folosinţă, vata,
bandajele îmbibate de sânge se pun într-un sac de plastic şi se incinerează. Dacă acest lucru
nu esteposibil se recomandă stropirea lor din abundenţă cu dezinfectant şi aruncarea lor
astfel încât să se împiedice o posibilă recuperare.
Prin folosirea precauţiilor universale se poate împiedica transmiterea nu numai a virusului
imunodeficienţei umane, ci şi a altor numeroşi agenţi patogeni (virusurile hepatitei B şi C).
În fiecare clasă trebuie să existe o mică trusă cu materiale igienico-sanitare de unică
folosinţă pentru acordarea unui minim prim ajutor. Fiecare elev sau profesor trebuie educat
şi încurajat săşi îngrijească rana proprie atunci când este posibil.
HIV este un virus sensibil în afara organismului. El nu poate supravieţui la temperaturi
constante mai mari de 56°C, timp de 30 de minute. Dezinfectanţi chimici eficienţi în
inactivarea HIV sunt: hipocloritul de sodiu, cloramina, apa oxigenată etc. Razele
ultraviolete şi ionizante nu inactivează HIV, dar sterilizarea şi dezinfecţia standard, care se
fac în mod obişnuit şi pentru echipamentul medical, sunt active şi asupra HIV
Integrarea în comunitate
Pentru persoana infectată cu HIV sau bolnavă de SIDA, indiferent dacă este copil sau adult,
odată cu diagnosticul apar şi schimbările. Este un fapt unanim acceptat că infecţia HIV are
atât o componentă medicală, cât şi una socială. Din punctul de vedere al persoanei care
trăieşte cu HIV/SIDA, consecinţele sociale ajung să aibă efecte devastatoare.
190
Nevoia de apartenenţă este una dintre nevoile fundamentale ale oricărei persoane, iar
integrarea în comunitate este considerată o caracteristică a incluziunii sociale şi a
apartenenţei la statutul de cetăţean. A fi cetăţean presupune atât drepturi cât şi obligaţii.
Dupa cum s-a aratat intr-un capiltol precedent (vezi Legislatia), in Romania este interzisa
discriminarea persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de SIDA.
Totusi, un segment important din rândul persoanelor care trăiesc cu HIV/SIDA în România
preferă să nu beneficieze de unele drepturi care le-ar îmbunătăţi nivelul de trai şi calitatea
vieţii deoarece se tem. Se tem că atunci când vor merge la primărie, la medicul de familie,
la şcoală şi vor spune că ei sau copilul lor au HIV/SIDA, aceştia vor spune mai departe
celorlalţi şi vor fi trataţi diferit, vor fi priviţi ca fiind vinovaţi că sunt infectaţi.
In activitatea sa AMP pentru copilul SIDA/HIV pozitiv este parte intr-o echipa
pluridisciplinara. Despre rolul si locul sau in sistemul de protectie a copilului s-a vorbit mai
mult la capitolul dedicat acestui subiect ,de aceea in cele ce urmeaza nu vom sublinia decit
citeva aspecte in ceea ce priveste problematica copilului SIDA/HIV pozitiv.
Asistentul social de la Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului
(DGASPC), de la primărie sau din serviciul public de asistenţă socială (SPAS), sau
persoana cu atribuţii de asistenţă socială în cazul comunelor, este/poate fi un factor
important al echipei in care lucrati ca asistent maternal. Acesta va poate sprijini in obţinerea
prestaţiilor sociale prevăzute de lege ca urmare a încadrării copilului într-un grad de
handicap. Asistentul social are obligatia de a asigura si respecta confidenţialitatea
diagnosticului.
Asistentul/referentul social poate juca un rol activ, prin interventia sa la nivelul comunitatii
atunci când identifică împreună cu AMP un deficit de integrare/participare socială a
copilului/tinarului. Se pot stabili două situaţii diferite: dignosticul nu este cunoscut în
comunitate sau este cunoscut.
În cazul în care diagnosticul HIV al persoanei nu este cunoscut, este recomandabil ca
acţiunile să se desfăşoare la nivel de informare, conştientizare a problematicii HIV/SIDA
de către membrii comunităţii. Împreună cu un medic din comunitate sau de la nivel
judeţean (Autoritatea pentru Sănătate Publică, Spitalul judeţean/deboli infecţioase), ori cu
specialişti din partea unei organizaţii neguvernamentale active în domeniu se pot organiza
sesiuni de informare la şcoală (cu elevii, cu profesorii, cu părinţii), la primărie cu ceilalţi
angajaţi ai primăriei sau cu consilierii locali. De asemenea, pe tematica HIV/SIDA se poate
discuta şi în cadrul unor întâlniri ale unor structuri comunitare consultative (înfiinţate
conform legii 272/2004) sau ale colectivului de sprijin (acolo unde acesta mai există), mai
ales că în cadrul acestora sunt lideri formali şi informali ai comunităţii. În oraşe, întâlnirile
pot fi unele publice, fie în locurile frecventate de tineri (ex. discoteci), fie cu ocazia unor
evenimente locale.
În cadrul acestor întâlniri nu este necesară (şi nici permisă de lege) referirea la cazuri
particulare, putându-se menţiona că este posibil să existe persoane cu HIV/SIDA şi în
comunitate sau chiar printre participanţi (unii nici să nu ştie şi altora să le fie teamă să
spună).
În situaţia în care persoana este cunoscută în comunitate ca având HIV/SIDA, intervenţia
este necesară atunci când aceasta nu este acceptată, fiind marginalizată social. În funcţie de
191
sfera în care se manifestă respingerea -vecinătate, şcoală ş.a. - este necesară adaptarea
intervenţiei.
Sensibilizarea publicului larg (eventual cu sprijinul altor specilalisti), a factorilor de decizie
din comunitate, etc joaca si aici un rol deosebit de important (intilniri publice, materiale
informative -brosuri, pliante, etc).
Preotul poate fi un alt actor cu rol în procesul de facilitare a integrării în comunitate a
persoanelor care trăiesc cu HIV/SIDA pe care va puteti sprijinii..
Acesta este unul dintre liderii informali ai comunităţii, iar autoritatea sa este mai pregnantă
în special în comunităţile mici/tradiţionale. Biserica în general, se bucură de un nivel ridicat
de încredere la nivelul populaţiei.
Medicul este liderul din comunitate privit cu cea mai mare autoritate în privinţa
informaţiilor despre HIV/SIDA. Atunci când luati in plasament un copil cu acest
diagnostic, în lipsa unor informaţii, primul la care puteti apela este medicul. Implicarea sa
este esenţială în detensionarea relaţiilor într-o comunitate speriată de perspectiva ca unul
dintre membrii ei să fie seropozitiv HIV/bolnav de SIDA. Medicul poate fi acela care, prin
participarea la întâlniri cu comunitatea, alături de ceilalţi lideri formali şi informali din
comunitate, îi poate face pe membrii comunităţii să înţeleagă că riscurile pentru ei sunt
minime, explicându-le căile de transmitere dar şi măsurile de prevenire. Astfel de întâlniri
pot fi un prilej pentru discutarea şi altor aspecte ce ţin de igienă, educaţie pentru
sănătate,ori de sănătatea sexuală.
Despre rolul medicului specialist in boli infecto-contagioase am vorbit mai pe larg in
sesiunile precedente.
Poliţistul este perceput, de cele mai multe ori ca factor decontrol, care aplică legea. Pentru a
răspunde mai bine realităţilor actuale tendinţa este aceea de a vedea poliţistul legat într-o
mai mare măsură de comunitate, în interacţiune cu cetăţenii. În relaţie cu persoanele cu
HIV/SIDA, poliţistul se poate manifesta în două ipostaze.
Pe de o parte, din punctul de vedere al legii, poliţistul poate interveni atunci când s-a produs
infectarea voluntară cu HIV a unei persoane, Codul Penal sancţionând această faptă (dacă
persoana nou infectată a depus plângere penală) cu închisoare între 5-15 ani (vezi secţiunea
privind drepturile şi obligaţiile persoanelor seropozitive). În această ipostază, poliţistul
poate avea un rol activ în prevenirea răspândirii infecţiei cu HIV arătând consecinţele unei
astfel de fapte.
Pe de altă parte, conform noilor cerinţe, poliţistul poate şi trebuie să aibă o relaţie strânsă cu
comunitatea, comunicând cu cetăţenii şi mediind sau aplanând conflictele ce pot apărea la
un moment dat în sânul comunităţii.
„Poliţistul de proximitate" poate depăşi stadiul de concept, ajungând să reprezinte o
realitate prin prezenţa în interiorul comunităţii, ceea ce îi poate permite o bună cunoaştere a
acesteia. În calitatea sa de „om al legii" le poate aduce la cunoştinţă celor care au tendinţa
de a discrimina persoana seropozitivă că legea prevede sancţiuni în această situaţie.
Totodată, prin natura activităţilor sale, relaţionează cu diferite instituţii, ceea ce îi permite
să identifice din timp situaţiile cu risc şi să intervină preventiv.
Relatia cu familia naturala a copilului trebuie mentinuta permanent (cu exceptia situatiilor
cind, in interesul copilului, instanta decide altfel), iar asistentul maternal profesionist
192
trebuie sa ia in consideratie faptul ca acesta este locul in care copilul ar trebui sa se intoarca
atunci cind conditiile care au facut necesar plasamentul au disparut.
Copiii crescuţi în familii care încurajează comunicarea deschisă şi sinceră despre problema
sexualităţii se vor implica în relaţii sexuale mai târziu decât ceilalţi, şi dacă vor avea relaţii
sexuale, cu siguranţă se vor proteja.
193