LICEUL TEORETIC „INDEPENDENTA” CALAFAT

PROIECT SEMESTRIAL
LIMBA SI LITERATURA ROMANA

CARACTERIZAREA SI EVOLUTIA
PERSONAJULUI:POLICARP FARANGA
CLASA a X-a D

REALIZAT DE : Popovici Bianca

 CUPRINS

 Informatii despre Liviu Rebreanu

 Rezumatul operei „Ciuleandra”
 Caracterizarea si evolutia
personajului: Policarp Faranga
 Liviu Rebreanu
Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885 Târlișua, Austro-
Ungaria– d. 1 septembrie 1944, Valea Mare-
Podgoria, Ștefănești, Argeș, România) a fost un prozator și
dramaturg român, membru titular al Academiei Române. Este
considerat, în tradiția critică românească, întemeietorul
romanului modern în literatura română și unul dintre cei mai
mari scriitori români din secolul al XX-lea. Romanele sale cele
mai cunoscute, Ion și Răscoala, reprezintă o amplă frescă a
vieții rurale dinainte de Primul Război Mondial.

Debutul
La 1 noiembrie 1908 a debutat în presa românească: la Sibiu,
în revista Luceafărul, condusă de O. Goga și O. Tăslăuanu, a
apărut povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeași revistă,
Rebreanu a mai publicat nuvelele Ofilire (15
decembrie 1908), Răfuială (28 ianuarie 1909) și Nevasta (16
iunie 1911).
A început un nou jurnal de lector (Spicuiri), aplecându-se, în
mod deosebit, asupra paginilor de critică și istorie literară
din Viața românească, aparținând, mai ales, lui Garabet
Ibrăileanu. A revenit asupra amintirilor din copilărie, scrise la
Gyula, de data aceasta sub influența lui Creangă. A încercat să
traducă după o versiune germană, romanul Război și pace de
Tolstoi.
În traducerea lui, revista Țara noastră a publicat
poemul Moartea șoimanului de M. Gorki. Din Prislop i-a trimis o
scrisoare lui Mihail Dragomirescu, propunându-i, spre publicare,
o povestire. A scris nuvela Mâna (prima variantă a
nuvelei Ocrotitorul), sub influența lecturilor din Anton Pavlovici
Cehov.
 16 octombrie – Prima datare pe o proză originală, după
sosirea în București: Volbura dragostei Cântecul iubirii.
În 19 octombrie 1910 a participat pentru prima oară la o ședință
a cenaclului literar condus de Mihail Dragomirescu, din care mai
făceau parte Ion Minulescu, Emil Gârleanu, Cincinat
Pavelescu, Dimitrie Nanu, Corneliu Moldovanu, Nicolae
Davidescu, Alexandru Stamatiad, Mihail Săulescu, Mihai
Sorbul. A dus cu el o nuvelă, pe care însă nu apucă să o
citească.
În luna octombrie a aceluiași an a primit o scrisoare de la Mihail
Dragomirescu:
Iartă-mă că aseară am uitat de nuvela dumitale. E drept
că, chiar de nu aș fi uitat, n-aș fi vrut să te expun la un
nesucces, neștiind calitățile ei de mai înainte. Astăzi însă
am citit-o și te felicit, e foarte interesantă povestea și cu
însemnate calități literare. Vrei s-o public în Convorbiri
critice?
Debutul în București
La 25 octombrie 1910 a debutat în capitala țării, în
revista Convorbiri critice a apărut nuvela Volbura dragostei
[Cântecul iubirii]. Nuvela publicată a deschis șirul unei
însemnate
colaborări: Proștii, Culcușul, Golanii, Dintele (1910). A
început să primească scrisori de încurajare de la Mihail
Dragomirescu care se interesa îndeaproape de ce scrie, l-a
invitat la el acasă și s-a oferit să-l ajute să primească o slujbă
la un ziar.
A fost angajat la Ordinea, unde redactor-șef era Ștefan
Antim: în Răscoala apare ca personajul Antimiu. A fost
secretar de redacție la Falanga literară și artistică, condusă
de Mihail Dragomirescu, funcție pe care a deținut-o și
la Convorbiri critice (funcții mai mult onorifice).
 Debutul editorial
Debut editorial, la Orăștie, apare volumul de
nuvele Frământări, la "Librăria națională", condusă
de Sebastian Bornemisa. În sumar, producții literare tipărite
în revistele Luceafărul și Convorbiri critice:
'Dintele, Lacrima Glasul
inimii, Culcușul, Ofilire, Răfuiala, Nevasta, Golanii, Cântec de
dragoste [Cântectul iubirii], Proștii, Filibaș [Ocrotitorul].

Activitatea literara
Nuvelistul
Înainte de a scrie și de a-și publica romanele, scriitorul și-a
desăvârșit talentul de prozator scriind povestiri și nuvele. Cea
mai cunoscută nuvelă a sa este de bună seamă Ițic Ștrul,
dezertor. Ciuleandra, nuvela sa psihologică cea mai cunoscută,
va apărea ceva mai târziu.

Romancierul
Liviu Rebreanu publică în anul 1920 romanul Ion, despre care
Eugen Lovinescu avea să scrie că „e cea mai puternică creație
obiectivă a literaturii române”. Ion este un roman al vieții
țărănești, dar și unul al relațiilor sociale și naționale complexe
din epoca monarhiei dualiste. Scriitorul își propusese să
realizeze un vast triptic al vieții țărănești care să cuprindă după
viața țăranului român din Ardeal, pe aceea a țăranului din Regat
și apoi din Basarabia. După o perioadă mai îndelungată de
documentare, Rebreanu publică, în 1932, romanul Răscoala,
dedicat evenimentelor tragice de la
1907, al cărui erou nu mai este o figură individuală, ci, așa cum
scria George Călinescu, „țăranul colectiv cu psihologie de
gloată”. Ultima parte dedicată țăranilor din Basarabia a rămas
nerealizată.
Al doilea roman al lui Rebreanu, apărut în 1922, aduce o
noutate tematică importantă. E vorba de Pădurea spânzuraților,
un roman psihologic care are în centrul său cazul unui ofițer
român din armata austro-ungară condamnat la moarte prin
spânzurătoare pentru a fi încercat să dezerteze în tabăra
românească în timpul Primului Război Mondial. Romanul este
inspirat din moartea tragică a fratelui său, locotenent în armata
austro-ungară, care trecuse printr-o experiență similară. Tema
fusese schițată, inițial, în nuvela Catastrofa.

Romanele de raftul doi

Alături de romanele majore, prozatorul a scris mai multe
romane, polițiste sau cu subiecte care țin de zona paraliteraturii,
cum ar fi Adam și Eva, bazat pe tema metempsihozei. Un cuplu
se reîncarnează în șapte momente istorice diferite, iar textul e
închis într-o povestire cu ramă.
Alte două romane, Gorila și Jar, care descriau mediul
intelectual și redacțiile unor ziare interbelice, deși s-au bucurat
de succes de public, nu au fost validate de critică, iar Crăișorul,
o biografia romanțată a lui Horia, care fusese poreclit de
locuitorii munților Apuseni „Crăișorul munților”, a însemnat un
alt mare eșec literar. După Răscoala , Rebreanu nu a mai dat
nici o capodoperă, toate romanele scrise ulterior fiind
caracterizate de criticul G. Călinescu drept inegale.
În Amândoi Rebreanu a încercat să scrie un roman polițist,
descriind o crimă comisă de o servitoare cu instincte criminale.
Evident scriitorul cunoștea romanele naturaliste.
Liviu Rebreanu a fost unul dintre puținii autori români care s-a
bucurat de succes de librărie și a avut o situație stabilă din
punctul de vedere financiar, s-a bucurat și de onoruri publice și
de recunoașterea valorii sale, atât din partea publicului cititor,
cât și a criticii literare, încă din timpul vieții. Postum, această
recunoaștere avea să se transforme într-un veritabil cult, lui
Liviu Rebreanu, recunoscut drept un clasic al literaturii române,
i s-au consacrat poate zeci sau sute de studii și comentarii.
Rebreanu a fost și autorul unui jurnal intim, foarte interesant
pentru datele inedite pe care cititorii le pot afla din biografia
autorului. Postum au fost editate și alte opere, inclusiv o carte
de călătorii în Franța și Germania, Metropole, tradusă și în
limba franceză.
În decembrie 1906 a început redactarea suitei de amintiri din
copilărie (portrete din Maieru), scrise, la început, în maghiară,
reluate, mai târziu, în românește, proze nepublicate. A început
să scrie un Journal de lector, cu maxime, cugetări, conspecte
din literatura universală: William Shakespeare, Oscar
Wilde, Friedrich von Schiller, Tolstoi, Victor Hugo, din creația
românească Anton Pann, precum și cu însemnări de cultură
generală în limbile limba germană, limba maghiară, limba
franceză și limba română - limbi în care citea și scria curent.
A reluat vechi proiecte (piese de teatru), precum Ghighi, și a
adăugat altele inspirate din viața țărănească: Traiul, Osânda. A
citit multe cărți românești,
urmărind, îndeosebi, îmbogățirea vocabularului, șlefuirea limbii
literare. A început să scrie un caiet de Schițe, între care unele
au anticipat eroi și episoade din proza matură. Multe subiecte
au fost dezvoltate, la început, în cadrul nuvelisticii. Datările
ating limita 28 aprilie 1909.
A scris povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeași toamnă, a
terminat și povestirea Domnul Ionică, reluare a unei proze mai
vechi, din ciclul Szamárlétra. Cu aceste pagini s-a adresat mai
multor reviste literare de peste munți (trimițând scrisori
lui Garabet Ibrăileanu la Viața românească din Iași, lui Mihail
Dragomirescu la Convorbiri critice din București, precum și
din Transilvania, corespundând cu Octavian Tăslăuanu de
la Luceafărul din Sibiu).
La 1 octombrie, la Blaj, în Revista politică și literară a apărut
povestirea Talerii, ultima tipărită în Ardeal, înainte ca Rebreanu
să se stabilească în capitala țării. A terminat nuvela Ofilire, sub
impulsul unor lecturi sadoveniene.
Teatru
Anul 1911 și l-a dedicat teatrului. Astfel, pe 15
septembrie/ianuarie 1911, împreună cu dramaturgul Mihail
Sorbul, scoate revista Scena, dar aceasta rezistă doar 10
numere. În luna aprilie a aceluiași an a fost numit secretar al
Teatrului Național din Craiova, și devine un colaborator de bază
al lui Emil Gârleanu, la acea dată directorul instituției. Până
în 1912, va avea îndeletniciri diverse: de la întocmirea
repertoriului la reclama publicitară; de la traducerea unor piese
(Hoții de Schiller și Ofițerul de Franz Molnar) la pregătirea
revistei bilunare Teatrul.O lună mai târziu, la teatrul
din Craiova sosește și Ștefana (Fanny) Rădulescu (viitoarea
soție a scriitorului); ca artistă, va debuta pe scena teatrului din
localitate, în spectacolul cu piesa Rapsozii de Victor Eftimiu (9
octombrie).
Își continuă activitatea literară scriind și publicând nuvele.
Astfel, în luna septembrie, la Iași, în revista Viața românească,
apare nuvela Filibaș Ocrotitorul; o versiune anterioară (Mâna)
fusese terminată, la 20 mai, în București. Pe data de 11
noiembrie, la Orăștie, revista Cosânzeana deschide șirul
colaborărilor cu Liviu Rebreanu (majoritatea retipăriri
deghizate). Pentru început, Proștii (la un an după tipărirea
în Convorbiri critice), urmată de noi reeditări, în 1912/1913.
Inedite: Idilă de la țară (1912), schiță neglijată la alcătuirea
volumelor, și Armeanul, Armeanca și clubul (1913), pe care o
va prelua în volum cu titlul Idilă de la țară (fără să fie totuna cu
lucrarea amintită mai sus).
În anul 1912, în Almanahul Societății Scriitorilor Români apare
poemul în proză Mărturisire (amintit de Fanny Rebreanu, în
volumul Cu soțul meu, ca discretă cerere în căsătorie); proza
este o prelucrare a unui text maghiar, Strófak (Strofe),
aparținând prietenului său Szini Gyula.
Pe data de 20 aprilie, cu schița Strănutarea, revista Flacăra,
condusă de Constantin Banu, deschide șirul colaborărilor cu
Rebreanu; în paginile primei serii, vor mai
apărea: Vrăjmașii, Baroneasa și Dumnezeu (toate în 1912); în a
doua serie a revistei, Rebreanu publică Omul mic și oamenii
mari (1921), La urma urmelor (1922). Majoritatea titlurilor vor fi
incluse, ulterior, în volume.
Devine colaborator permanent al revistei Rampa în lunile
noiembrie/decembrie, luni de vârf.
A fost directorul Teatrului Național București în perioada
decembrie 1928[9]-1930 și 1940-1944.

REZUMAT

In seara in care avea locul un mare bal la palat, Puiu Faranga o

ucide pe soția sa Madeleine, aparent fără niciun motiv. Tatăl
său, Policarp Faranga, fost ministru al justiției, ia toate măsurile
de precauție. Anunță poliția și pe Domnul prefect de crimă care
s-a întâmplat în familia sa.
 Pentru binele fiului său, hotărăște să îl pună să simuleze
nebunia.
 Astfel Puiu ar fi scăpat doar cu o internare pentru câțiva ani
într-un sanatoriu. Îl internează pentru început un sanatoriu,
unde avea oarecum relații până se va constata dacă a fost sau
nu în deplinătatea facultăților mintale.
 Acolo dau peste un alt doctor, Ion Ursu, care pare un doctor
corect, și Policarp își dai seama că nu o va scoate la capăt cu
acesta așa că se hotărăște să îl mute pe Puiu imediat ce este
posibil în alt sanatoriu.
 Puiu îi mărturisește doctorului că și-a ucis soția fără niciun
motiv, simulând astfel nebunia. Îi povestește atunci cum a
cunoscut-o el pe Madeleine la un joc numit Ciuleandra, undeva
într-un sătuc din Argeș. caolo el s-a îndrăgostit de ea, pe atunci
Madelaine numindu-se Mădălina și având numai 14 ani. Tatăl
său a aranjat ca fata să fie adusă la București și înfiată de
Matilda, mătușa lui Puiu. Aceasta a numit-o atunci Madelaine și
i-a oferit o educație aleasă prin Elveția, Franța și Anglia.
 Venită din străinătate, fata era de nerecunoscut. S-au căsătorit
în urmă cu patru ani.
 Peste câteva zile Puiu află întâmplător că doctorul era din
același sat din care provenea și Mădălina și atunci i-a mărturisit
faptul că el o ucisese pe Mădălina din cauza lui, a doctorului.
Pentru că simțise că în inimă Mădălinei era un alt bărbat.
Acesta fiind doctorul, care în urmă cu opt ani, când ei o
găsiseră pe Mădălina în satul acela din Argeș, era un simplu
student, îndrăgostit de ea și care visa că într-o bună zi, când va
termina facultatea și va găsi o slujbă, o va lua de soție și vor
avea împreună o familie frumoasă. Sentimentul se pare că
fusese împărtășit și de Mădălina, dar fără voia ei fusese data de
acasă și soarta lor se despărțise.
 Când vine tatăl său pentru a-l transfera din sanatoriu, doctorul
îi da vestea nefericită: fiul lui era nebun. Pus acum în situația
aceasta, tatăl nu știe dacă e momentul să răsufle ușurat sau nu.

Policarp Falanga
Tatăl lui Puiu Faranga , Policarp Faranga , apare prima dată în
capitolul doi la pag 42. Puiu Faranga , personajul principal dă
buzna în camera lui după ce își omoară nevasta pe Mădălina .
Este descris impunator și cu respect față de sine : ” Era și el în
frac , cu pieptul plin de decorații peste care se așternea barba-i
maiestuoasă argintie și deosebit de îngrijită . Îi plăcea să apară
mereu serios și măsurat , nu numai în lume , dar chiar față de
sine însuși . Înalt , robust , își purta cei 63 de ani cu o demnitate
aproape trufașă , inspirând în jurul său respect spontan ”.
Puiu Faranga era foarte neliniștit neștiind cum să-i spună tatălui
său despe crimă . Poly lua întotdeaua hotărârile trebuinceoase.
Cu nimica nu se mândrea mai mult bătrânul decât cu
neamul său. Își urmărea ascendența până la
Vlad Țepeș. Policarp Faranga a fost căsătorit cu Olga
Dobrescu, dar  rămas văduv și-a concentrat toată
atenția, grija morală și financiară asupra copilului său
Puiu
sortit să ducă mai departe numele Faranga. Comportamentul
nobil al bătrânului Faranga este de f i e c a r e d a t ă a b u z i v   ș i
marcat de interesele orgolios-meschine ale
c o n d i ț i e i s a l e b o i e r e ș t i . Î ș i însoară băiatul cu o fată
simplă, de la țară, din dorința de a da o descendență
sănătoasă neamului său la care ținea atat de mult.
D u p ă   t r a g e d i a   s ă v ș r i t ă d e   f i u l   s ă u Policarp este
mustrat de faptul că un Puiu a putut comite o crimă atât
de cruntă, iar acțiunea de a-l salva are ca scop, în
definitiv, salvarea onoarei familie ” Trebue să faci cum
am hotărât eu ! Căci în joc nu ești doar tu ,cu perosana
ta , ci sunt si eu și , împreună cu noi , toți strămoșii
noștri ” . După ce se frământă de colo-colo ia o decizie și
sună la Dl prefect și îl cheamă pe el și pe procurorul de serviciu
la locul faptei .
”În loc să mergi la închisoare , vei intra într-o casă de sănătate
, unde vei sta sub observație un răstimp.” Prin aceste cuvinte
remarcăm prioritatea lui Policarp și aceea este familia și
dragostea față de fiul său pe care îl scutește de pușcărie .
Planul acestuia de a-l scăpa pe fiul său bazma curată avea ca
internarea lui pe o durata scurtă să-l scape de pușcăria bine
meritată . La externarea acestuia Puiu dă semne de demență
refuzând să fie externat pe acea dată doar din cauza dații
calendaristice , de asemnea se remarcă atracția incontrolabilă
fața de numărul 13 și de dansul Ciuleandra , modul in care
acesta savura momentele in care fredona melodia ne arată clar
faptul că acesta suferise din cauza omorului săvârțit asupra
soției lui Mădălina , aceștia cunoscându-se în timp ce jucau
Ciuleandra ” Puiu , în pijamaua descheiată , cu pieptul gol , cu
fața asudată și veselă , tropăia pe loc ,fredonând sacadat o arie
închipuită . După câteva minute bătrânul nu se putu stăpâni și-l
strigă pe nume. Fără a se opri din joc , Puiu întoarse capul ,
surâse către tatăl său și-i răspunse : -C’est „Ciuleandra” ,vous
savez ?...Vous m’avez permis , n’est-ce ? C’est vous qui
m’avez dit : „Vas-y!” Alors vous ne pouvez pas etre
fache ,Papa! Et puis c’est tres amusant... oui...tres...” .
Mărturisirea acestuia sparge bariera suspansului , faptul că
acesta avusese întodeauna tentația omorului indică cu
adevărat daunele mintale ale acestuia.
După toate cele întâmplate dezamăgirea personajului nostru ,
Policarp atinge cote maxime , simțind toată munca sa fusese în
zadar .
Toate regurile încălacte și sacrificiile făcute nu dăduseră nici
măcar o roadă deoarece fiul său Puiul , un criminal , era cu
adevărat dement , iar încercarea de a-l scoate acum din
Sanatoriu era doar o amintire.
În concluzie personajul prezentat , Policarp Faranga are un rol
important in cartea scrisa de Liviu Rebreanu ”Ciuleandra”
deoarece acesta este modelul unui tată grjuliu care face pe cât
posibil să-și salveze fiul de la pușcărie ,împins de mândria
dobândită pe parcursul timpului din neam. Acesta eșueaza
lamentabil deoarece la finalul operei se dovedeste că fiul
său ,Puiu este cu adevarat dement si că toate sacrificiile făcute
de el ca tată si ca om bine privit de societate au fost făcute in
zadar . Finalul cartii ne indică dreptatea făcuta de soartă și că
orice nedreptate trebuie plătită până la ultimul bănuț.