Clasa a V-a

RECAPITULARE semestrul I/ Tot ce am făcut în acest semestru / Text literar/ text narativ literar

Literatura înseamnă și invenție, plăsmuire, adică ficțiune. Scriitorul inventează o altă lume care este
inspirată din realitate. Așadar, autorul se inspiră din realitate, dar nu o copiază. El selectează elemente din lumea
reală și le îmbină după propria sensibilitate pentru a transmite idei, gânduri și sentimente.

Textul literar are următoarele trăsături:

o trezește în sufletul cititorului/ascultătorului sentimente și emoții;

o se caracterizează prin utilizarea unui limbaj expresiv, figuri de stil, valorificând bogăția limbii;
o are caracter ficțional, fiind rezultatul imaginației unui autor.

Textul narativ are următoarele trăsături:

o prezintă un șir de întâmplări;

o evenimentele prezentate sunt, de obicei, în ordine cronologică;
o evenimentele sunt plasate în timp și spațiu, utilizându-se indici spațiali și
o temporali;
o evenimentele implică persoane sau personaje care acționează.
o Cititorul/ascultătorul se orientează către următoarele aspecte: Când se petrec întâmplările narate?
Unde? Ce se întâmplă? Cine acționează? De ce?

Figurile de stil

În operele literare scriitorii pot folosi cuvintele cu alt înțeles decât în limbajul obișnuit, pentru a-și transmite ideile
într-o formă unică, artistică. Ei obțin astfel efecte deosebite, numite expresive, prin folosirea într-un mod
neobișnuit a cuvintelor. Aceste îmbinări se numesc figuri de stil.

Personificarea este o figură de stil prin care li se atribuie lucrurilor, animalelor sau fenomenelor din natură
însușiri omenești. Pentru a deveni figură de stil într-un text narativ literar, personificarea trebuie să prezinte un
obiect sau un animal în acțiune, comportându-se ca un om și vorbind.

Exemplu:

– Acum ține-te bine, îi zise calul.

Enumeraţia este o figură de stil care constă în înșiruirea unor termeni de același fel sau cu sensuri apropiate,
pentru a accentua ideea exprimată, pentru a atrage atenția asupra obiectelor sau acțiunilor prezentate.

Ex:

plină de lumină, de verdeață, de flori, de păsări cu pene frumoase și de fiare blânde și vesele;

Repetiţia este o figură de stil care constă în reluarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte, pentru evidenţierea
anumitor aspecte ale obiectelor sau ale acţiunilor prezentate.

– frumoase, de tot frumoase

Situația de comunicare

Când are loc un schimb de informații în care emițătorul și receptorul își pot schimba rolurile, atunci avem situația
de comunicare dialogată. Dialogul este alcătuit din mai multe replici, fiecare reprezentând intervenția unui
participant.
În orice comunicare există șase (6) elemente, fiecare având un rol important. Numai când apar toate acestea există
situația de comunicare.

Emiţătorul (E) este persoana care transmite mesajul.

Receptorul (R) este persoana căreia i se adresează emiţătorul (E), destinatarul,

primitorul mesajului, care dă un înțeles informației primite.

Mesajul (M) se constituie din conţinutul comunicării, din informaţiile pe care

emiţătorul le transmite.

Codul este sistemul de semne prin care se transmite informația (de exemplu

limba română, limba maghiară, codul Morse etc.).

Canalul este mediul prin care se transmite informația de la emițător la receptor (aerul în comunicarea orală;
suportul pe care se scrie în comunicarea scrisă).

Contextul se referă la împrejurările în care are loc comunicarea (timpul și locul

emiterii, respectiv receptării; relaţiile dintre emițător și receptor etc.).

FONETICA – Alfabetul

Fonetica studiază sunetele vorbirii. În limba română există vocale, consoane și semivocale. Semivocalele (e, i, o,
u) sunt acele sunete care se pronunță cu ajutorul unei alte vocale. Sunt vocale scurte, care nu se pot rosti singure și
care nu se pot prelungi.

Într-o silabă, vocalele permit prelungirea sunetului; cele care nu permit prelungirea sunetului sunt semivocale.
Acestea se comportă precum consoanele.

Sunetul se pronunță.

Litera se scrie.

Totalitatea literelor care reprezintă sunetele de bază ale unei limbi, așezate într-o ordine convențională, formează
alfabetul.

Ce, ci, ge, gi + vocală = un sunet

Ce,ci, ge, gi + consoană= două sunete

Che, chi, ghe, ghi+ vocală= un sunet

Che, chi,ghe,ghi+ consoană= două sunete

Diftong: oameni (oa-meni)

triftong: leoaică (le-oai-că)

hiat: idee (i-de-e)

reguli:

– se scrie î la începutul sau la sfârșitul cuvântului (învăța, hotărî);

– se scrie â în interiorul cuvântului (câine);

– se scrie î în interiorul cuvântului când este vocală inițială,

atunci când cuvântul este obținut din alt cuvânt la care se adaugă un grup de

sunete (reînvăța = re+învăța) și când este inițiala celui de-al doilea termen dintr-un cuvânt compus (bineînțeles).

Accentul din limba română stă în mod frecvent pe una dintre ultimele două silabe ale cuvântului.

Textul nonliterar

Textul nonliterar are următoarele trăsături:

– se caracterizează prin utilizarea limbajului obișnuit, din viața de zi cu zi;

– scopul este informarea sau convingerea cititorului/ascultătorului (informativ/

persuasiv).

În textul nonliterar se pot prezenta întâmplări reale sau imaginare. Emițătorul

și receptorul aparțin lumii reale. Emițătorul își asumă informația transmisă, aceasta

putând fi adevărată sau falsă.

Textul nonliterar are următoarele trăsături:

– se caracterizează prin utilizarea limbajului obișnuit, din viața de zi cu zi;

– scopul este informarea sau convingerea cititorului/ascultătorului (informativ/

persuasiv).

Vocabularul:

Totalitatea cuvintelor dintr-o limbă formează vocabularul (lexicul) limbii respective.

Vocabularul unei limbi se compune din:

I. VOCABULARUL FUNDAMENTAL (FONDUL PRINCIPAL LEXICAL) cuprinde aproximativ 1

500 de cuvinte cunoscute și utilizate de toţi vorbitorii de limba română.
II. MASA VOCABULARULUI cuprinde restul cuvintelor (aproximativ 90% din totalul cuvintelor).

Câmpul lexical conține cuvinte care aparțin aceluiași domeniu și care au trăsături de sens comune (de exemplu, în
câmpul lexical al animalelor, intră termeni ca: gâscă, găină, vițel, lup etc.)

Sinonimele sunt cuvinte cu formă diferită și cu sens asemănător. sau identic:

prieten–amic, porumb–păpușoi, fericit–bucuros, cinstit–onest, a pleca–a porni, a merge–a se deplasa, uneori–

câteodată.

Antonimele sunt cuvinte cu formă diferită și cu sens opus:

bun–rău, tinerețe–bătrânețe, drept–nedrept, a veni–a pleca, sus–jos.

Sensul cuvintelor în context:

Cele mai multe cuvinte au mai multe sensuri.

Sensul exact al unui cuvânt este dat de enunțul în care este folosit (context).

De exemplu:

A IEȘI:

a părăsi: Președintele a ieșit din țară pentru o vizită.

a pleca: Petre a ieșit în oraș.

a răsări: A ieșit un ghiocel.

a se imprima: Stiloul scrie apăsat și mi-a ieșit și pe cealaltă pagină.

a se desfășura: Spectacolul a ieșit bine.

a realiza: M-am gândit mult și a ieșit o compunere frumoasă.

a scăpa: Cenușăresei i-a ieșit un pantof din picior.

Descrierea

Imaginea unui loc, a unui peisaj din natură, a unei ființe sau unui obiect este

redată prin descriere.

În opera literară, descrierea este modul de expunere prin care se prezintă particularitățile (însușirile) unui colț din
natură, a unui peisaj, fenomen al naturii, scenă din viața de zi cu zi, ființă, obiect.

Descrierea poate fi:

• de tip tablou;
• de tip portret.

Descrierea de tip portret dintr-o operă literară cuprinde:

• Trăsături fizice ale personajului, cele care se referă la vârstă, familie, origine, ocupație, înfățișare, statură,
vestimentație.

• Trăsături morale ale personajului, cele care se referă la calități, defecte, comportament, atitudini.

Portretul în care un personaj surprinde propriile trăsături se numește autoportret.

Substantivul

Substantive proprii și substantive comune.

Substantivul propriu denumește un anumit obiect dintr-o clasă de obiecte (individual) spre a-l deosebi de altele.
Substantivele proprii se scriu cu inițială majusculă (literă mare), ca și în limba maghiară: România, Dunăre, Olt,
Carpați, Covasna, Ion Luca Caragiale, Europa, Atlantic, Pământ (când e vorba de planetă).

Substantivul comun denumește un obiect dintr-o clasă de obiecte de același fel. Substantivul comun se scrie cu
inițială minusculă (literă mică), ca și în limba maghiară: țară, fluviu, râu, munte, județ, autor, continent, ocean,
planetă.

Substantivele își modifică forma după număr. Desinențele sunt acele sunete sau grupuri de sunete care, așezate la
sfârșitul substantivelor, le indică numărul.

În limba română substantivele se împart după genul gramatical în trei clase:

– substantive de genul masculin: un ursuleț – doi ursuleți

– substantive de genul feminin: o minge – două mingi

– substantive de genul neutru: un creion – două creioane

SUBSTANTIVUL - CAZURI ŞI FUNCŢII SINTACTICE

FUNCŢII
CAZUL SINTACTICE ÎNTREBĂRI EXEMPLE

- SUBIECT (sb.) - cine? - Elevul are datoria de a studia.

NOMINATIV - ce?
(N.)

- COMPLEMENT - pe cine? ce? Pe elev l-am văzut în curtea şcolii.

ACUZATIV DIRECT Am cumpărat o carte interesantă.
(AC.)
- COMPLEMENT - despre cine? Despre elev discutăm cu ei.
indirect despre ce? cu Mergem în excursie cu elevii clasei.
cine? cu ce? Ne-am gândit la elevii câştigători.
DE CINE DE
CE? pentru
cine? pentru
 ce?
- ATRIBUT - ce fel de? Am citit o carte de la elevul cel nou.
- care? Trebuie să prezinţi carnetul de elev.
COMPLEMENT - unde? de Mergem la elevul premiat.
CIRCUMSTANŢ unde? până Venim de la elevul din clasa a V-a.
IAL unde?
DE LOC
(c.c.l.)
- COMPLEMENT - cum? în ce Ei citesc textul ca elevul câştigător.
CIRCUMSTANŢIAL fel?
DE MOD (c.c.m.)
- COMPLEMENT - când? de A intrat după elev.
CIRCUMSTANŢIAL când? până
DE TIMP(c.c.t.) când?
DATIV(D.) - COMPLEMENT - cui? Elevului i se explică lecţia.
INDIRECT (c.i.)
GENITIV(G.) - ATRIBUT - a, al, ai, Caietul elevului este ordonat.
SUBSTANTIVA ale cui?
L. GENITIVAL
(atr. subst.
genitiv.)

VOCATIV - FARA FUNCŢIE Elevule, fii atent!

(V.) SINTACTICĂ Mi-ai adus cărţile, elevule?
Vino, elevule, cu noi!
OBSERVAŢIE!
CAZUL ACUZATIV SE CONSTRUIEŞTE CU PREPOZIŢIILE SPECIFICE:
- SIMPLE: cu, de, după, fără, în, între, la, lângă, pe, pentru, peste, până etc.
- COMPUSE: de la, de lângă, de pe, de peste, de prin, de sub, pe după, pe la, de pe la, de pe lângă, de pe
sub etc.

Articolul

În limba română substantivele pot fi nearticulate (scaun) și articulate (scaunul/ un scaun/ al scaunului etc.).

Atunci când vorbitorul consideră obiectul denumit de substantiv drept unul cunoscut, substantivul este articulat cu
articol hotărât. Acesta este atașat la finalul substantivului (masa-mesele; pomul-pomii; scaunul-scaunele).

Atunci când vorbitorul consideră obiectul denumit de substantiv mai puțin cunoscut, substantivul este articulat cu
articol nehotărât. Acesta este așezat în fața substantivului ca un cuvânt separat (o masă – niște mese; un pom –
niște pomi; un scaun – niște scaune).

Adjectivul

Adjectivul exprimă însușirea unui obiect.

Adjectivul își modifică forma după gen și număr.

Desinențele indică genul și numărul adjectivului.

Adjecti vele care își modifică forma se numesc adjective variabile. În funcție de numărul de forme diferite
obținute în flexiune, sunt:
1. variabile cu două forme: verde, mare;

2. variabile cu trei forme: mic, silitor;

3. variabile cu patru forme: negru, isteț.

Textul narativ ficțional nonliterar

- o întâmplare în care se împletesc realitatea și ficțiunea.

Legenda se referă la un aspect al realității a cărui existență, nu a fost dovedită în vremurile îndepărtate
când aceasta a fost creată de autorul necunoscut.

Verbul

Acele cuvinte care exprimă acțiunea (a mânca, a alerga), starea (a sta, a dormi) sau existența (a fi, a exista)
se numesc verbe. Ele se află în centrul comunicării, fără acestea nu se pot formula enunțuri logice.

MODURILE ŞI TIMPURILE VERBULUI

(A citi )
Modurile personale (predicative)
INDICATIV (acţiune reala, sigură)
Prezent Imperfect Perfect simplu Perfect compus Mai mult ca perfect
Citesc Citeam Citii Am citit Citisem
Citeşti Citeai Citişi Ai citit Citisem
Citeşte Citea Citi A citit Citise
Citim Citeam Citirăm Am citit Citiserăm
Citiţi Citeaţi Citirăţi Aţi citit Citiserăţi
Citesc Citeau Citiră Au citit Citiseră

Viitor Viitor anterior

Voi citi Voi fi citit
Vei citi Vei fi citit
Va citi Va fi citit
Vom citi Vom fi citit
Veţi citi Veţi fi citit
Vor citi Vor fi citit
CONJUNCTIV CONDIŢIONAL OPTATIV
(acţiune posibilă, realizabilă) (acţiune dorită)
Prezent Perfect Prezent Perfect
Să citesc Să fi citit Aş citi Aş fi citit
Să citeşti Să fi citit Ai citi Ai fi citit
Să citească Să fi citit Ar citi Ar fi citit
Să citim Să fi citit Am citi Am fi citit
Să citiţi Să fi citit Aţi citi Aţi fi citit
Să citească Să fi citit Ar citi Ar fi citit
IMPERATIV
(poruncă, îndemn, rugăminte)
Citeşte!
Citiţi !
Modurile nepersonale (nepredicative)
INFINITIV (numele acţiunii)
A citi
GERUNZIU (acţiune în curs de desfăşurare)
Citind
PARTICIPIU (acţiune suferită de un obiect)
Citit (ă)
SUPIN (acţiune ca scop de realizat)
De citit

Verbul A FI este:
- predicativ când are sensul de „se află, se găseşte, există”.
Copilul este în clasă.
- copulativ când nu are sensul „ se află, se găseşte, există”.
Copilul este cuminte.
- auxiliar când ajută la formarea unor timpuri.
Aş fi scris mai mult.

Verbe predicative/ verbe nepredicative

Verbele se clasifică în mai multe categorii, în funcție de sensul lor:

• verbe predicative – cele care au înțeles de sine stătător (toate verbele din limba română pot predicative) de
exemplu: sunt, vor, să plece, au, au învățat, au descoperit, vor primi.

• verbe nepredicative – verbe care nu au înțeles de sine stătător.

a) verbe copulative – nu au înțeles singure în propoziție (au nevoie să își completeze sensul în comunicare cu un
alt cuvânt) de exemplu: sunt +bucuroși;

b) verbe auxiliare – verbe care ajută la formarea unor moduri și timpuri verbale, de exemplu: au învățat, au
descoperit, vor primi, aș fi plecat.

Verbele auxiliare sunt:

a avea – ajută la formarea timpului perfect compus.

a vrea / a voi – ajută la formarea timpului viitor.

a fi – ajută la formarea timpului trecut al modurilor conjunctiv și condițional-optativ.