RUGĂCIUNEA – CALEA SPRE VEȘNICIE

Grupa catehetică „Ucenicii Sfântului Haralambie”

Cateheza

Rugăciunea și rolul ei în dezvoltarea morală a tinerilor

1.Pregătirea Aperceptivă
Dagi tineri,
Suntem în fața primei cateheze ce face parte din calendarul activităților
din cadru concursului „Rugăciunea în viața mea”. Am făcut deja o obișnuință
ca întâlnirile noastre catehetice să se realizeze în spatial liturgic, care este
Sfânta Biserică, prin aceasta căutând să înțelegem mai bine ce este
rugăciunea și cum se aplică aceasta în viața tinerilor. Pate fi aceasta un mediu
de îndreptare a tinerilor spre Dumnezeu? Poate fi rugăciunea unită cu
pocăința și asceza? La aceste întrebări căutăm să răspundem în această
cateheză.

2. Anunțarea temei
La această primă cateheză am ales ca temă „Rugăciunea și rolul ei în
dezvoltarea morală a tinerilor”, cum este cunoscută rugăciune de către tineri și
care sunt rezultatele acesteia. Astăzi vom vorbi despre rugăciune în general și
legătura acesteia cu pocăința.

3. Tratarea temei

Sfântul Ioan Hrisostom spunea că ,,Dumnezeu, nu numai că nu-și întoarce fața sa

de la noi atunci când revenim la El, ci ne primește cu o bucurie, cu nimic mai mică decât
bucuria pe care o arată celor care au dobândit virtutea, nu numai că nu cere pedeapsă, ci
vine El însuși în căutarea celor rătăciți, și cu mult mai mult se bucură pentru aflarea
acestora decât se bucură pentru cei mântuiți. Așadar, nici să nu deznădăjduim când
constatăm că ne aflăm în categoria celor păcătoși, nici să devenim îndrăzneți când trăim
virtuos. Prin urmare, când trăim evlavios să ne temem ca nu cumva să cădem datorită
încrederii pe care o avem în noi înșine, iar când păcătuim, să ne pocăim!”.
Prin acest text, și altele asemenea acestuia, Sf. Ioan semnalează că, în viața
aceasta, procesul de desăvârșire morală, în care se cuprind viața virtuasă, rugăciunea și
1
pocăința, nu este unul încheiat, ci unul început. El presupune riscuri atât pentru cel care
acceptă căderea, cât și pentru cel care se luptă să nu cadă, trăind virtuos. Atât unul, cât și
celălalt sunt pe cale, nu la capătul acesteia.
Miza cea mare a rugăciunii este mântuirea prin accesul real și definitiv la
Împărăția lui Dumnezeu și totodată prin învrednicirea ca Dumnezeu să ,,împărățească”
în noi. Dumnezeu nu Se face prezent în locuri care nu sunt adecvate prezenței Sale, după
cum în Împărăția lui Dumnezeu nu poate intra, spune Sf. Ioan, orice om întinat și
pângărit, decât, după ce a lăsat afară orice necurăție și răutate. Sf. Ioan atrage atenția
creștinilor că Tatăl Mirelui a scos afară de la nunta fiului său pe cel care avea veșmintele
murdare, nu ,,pentru că acestea avea haina murdară, ci pentru că a intrat înăuntru, fiind
îmbrăcat cu ea”, nu renunțase la ceea ce simboliza haina murdară. ,,Stăteai, zice
Domnul, la răspântie cerșind, și nu m-am rușinat de sărăcia ta, nici nu m-am scârbit de
lipsa ta de cinste, te-am condus în cămara de taină și te-am învrednicit de cina
împărătească și te-am înălțat la cinstea cerească pe tine, cel care erai vrednic de
pedeapsa cea mai de pe urmă. Tu, însă, nici prin binefacerile mele, nu te-ai făcut mai
bun, ci ai rămas la răutatea ta, disprețuind atât nunta, cât și pe Mire. Pleacă repede de la
fața mea și să suferi pedeapsa care ți se potrivește pentru această nesimțire !” .
De reținut că ajutorul pe care îl primim de la Dumnezeu are drept obiectiv ca noi
să devenim mai buni. Participarea efectivă la bucuria de a ne găsi la ospățul Mirelui, ca
și pedeapsa sunt consecințele logice ale adecvării sau lipsei de adecvare pentru una sau
pentru cealaltă stare. Intervenția Stăpânului este momentul în care se semnalează
fiecăruia spre care dintre cele două stări este potrivit și pregătit cel care a fost invitat la
ospăț.
În îndreptarea omului, prin pocăință (sinonimă cu efortul de a deveni mai bun),
mila lui Dumnezeu este activă, dar îndreptarea nu este numai efectul milei lui Dumnezeu
(cu alte cuvinte, îndreptarea nu este produsul exclusiv al harului), datorită faptului că
doar mărturisim credința în El, ci presupune conlucrarea dintre Dumnezeu și om.
Ponderea în această conlucrare o are, desigur, Dumnezeu, dar El așteaptă un mic pretext
de la noi (atenție, noi nu punem începutul, ci oferim lui Dumnezeu o motivație și o
jutificare a lucrării Lui), ca să ne încununeze cu liberetatea (παρρησια) pe care o aduce
pocăința. ,,Pretextul” pe care Dumnezeu îl așteaptă ca să aducă roadele pocăinței constă
în dispoziția sufletească a omului și în încercarea acestuia de a nu mai păcătui. ,,Pune,
dar, început întoarcerii tale și s-a rezolvat totul. Oprește răutatea și nu te afunda mai
mult în ea și deja ai dobândit totul. Căci, așa cum, în cazul bolnavilor, neînrăutățirea
bolii poate fi începutul îmbunătățirii sănătății lor, la fel stau lurcurile și cu răutatea. Nu
2
te afunda mai mult în ea și răutatea se va sfârși! Și, dacă faci așa două zile, a treia zi te
vei îndepărta mai bine și, după trei zile, vei putea zice apoi douăzeci de zile, după aceea,
o sută de zile și apoi, întreaga viață. Deoarece, cu cât vei înainta, vei vedea mai ușor
calea și te vei opri pe culme și te vei desfăta de bunătăți”.
Așteptând să primească acest ,,mic pretext”, Dumnezeu este cel care ne va oferi
toate cele necesare îndreptării noastre datorită iubirii sale de oameni. ,,Pretextul” pe care
Dumnezeu îl așteaptă îmbracă două forme: faptele vrednice de pocăință (care se află atât
la începutul cât și pe parcursul procesului de pocăință), după modelul Fiului
risipitor ,care s-a întors efectiv la tatăl care-l aștepta și totodată așteptarea efortului
depus de Dumnezeu însuși pentru ,,oaia cea pierdută”. În actul pocăinței avem, așadar
de-a face cu două aspecte ale sinergiei divino-umane, în care ponderea și împlinirea
întregului proces de restaurare a creștinului în starea din care a căzut prin păcat o are
totuși Dumnezeu. El așteaptă și primește cu bunăvoință (cazul Fiului risipitor) sau îl
caută pe cel pierdut și-l așează pe umeri, cu coondiția ca acesta din urmă să
accepte ,,așezarea pe umerii” lui Dumnezeu și aducerea la turmă. Aceasta echivalează cu
încredințarea totală în ceea ce Dumnezeu face pentru om, lăsarea ca Dumnezeu să
împărățească în tine prin tot ceea ce face din iubire față de om: împărățirea Lui în tine.
Necesitatea pocăinței, o impun, din nefericire, păcatele pe care omul le săvârșește
după Botez. Păcatul este boală. Sf. Ioan îl numește ,,paralizie înficoșătoare, sau, mai
bine-zis, nu doar paralizie, ci și ceva înfricoșător, pentru că omul păcătos nu numai că nu
face fapte bune, ci săvârșește fapte rele” .
Pocăința pentru păcate este medicamentul vindecător, încât din oameni de tină,
păcătoșii pot deveni oameni de aur[11]. De multe ori boala păcatului poate fi neglijată
sau privită cu superficialitate, nebăgându-se în seamă consecințele sale reale și
simptomele sale diverse, în spatele cărora se află diavolul.

Iubiți tineri,

Dacă te vei ruga cu stăruință, vei primi iertarea așa cum te învață exemplul văduvei
care ,prin rugăciunile sale, a înmuiat inima judecătorului nedrept. Este nevoie de
rugăciune intensă și continuă, pentru că, stând de vorbă cu Dumnezeu, spune Sf. Ioan,
diavolul nu ne mai poate fura gândurile.

4. Aplicarea
Practicarea rugăciunii este datoria fiecărui creștin. Rugăciunea înseamnă

cunoașterea indentității noastre, a firii noastre, a ortodoxiei noastre pe care

3
suntem datori să o propovăduim. Angajață profund în activitatea misionar-
pastorală, vom înțelege profund rolul rugăciunii în viața creștină. Rugăciunea depăşeşte
caracterul formal și penitențial, scoțând în evidență aspecte de fond ale Taine întâlnirii
cu Dumnezeu.
Amin!