Sunteți pe pagina 1din 78

dr.

Gheorghe Stîngu

DREPT FISCAL

(Note de curs)

Arad – 2017

3
I. Politici Financiare

1. Conceptul de politica financiara

Prin politica financiara se intelege totalitatea principiilor, metodelor, a masurilor si


instrumentelor concrete care calauzesc activitatea financiara a unui stat, a organelor sale
financiare etc., precum si legislatia financiara utilizata in vederea infaptuirii obiectivelor
sociale, economice etc., pe plan intern si extern.
Politica financiara cuprinde totalitatea normelor financiare, folosite de stat pentru
constituirea, repartizaqrea si optimizarea utilizarii resurselor financiare necesare realizarii
telurilor politicii social-culturale, economice etc., ale tarii intr-o perioada data.
Politica financiara stabileste raporturile financiare dintre stat, pe de o parte, si regii
autonome, societati comerciale, institutii publice, cooperative, societati mixte, intreprinderi
private si populatie pe de alta parte.
Politica financiara concretizeaza folosirea constienta a legilor economice si
demonstreaza cunoasterea, stapanirea si dirijarea proceselor economice si financiare; ea
poate favoriza sau frana dezvoltarea sociala si economica a tarii.
Politica financiara este diferita de la o tara la alta, fiind determinata de interesele
categoriilor sociale pe care le exprima partidul de la putere, de potentialul economic al tarii,
de nivelul de dezvoltare economica, de resursele naturale pe care le are tara, precum si de
conditiile interne si internationale.
Ca parte integranta a politicii generale, politica financiara consta si in utilizarea
instrumentelor financiare pentru rezolvarea sarcinilor stabilite de catre Parlament si Guvern
tarii cu privire la dezvoltarea invatamantului, pregatirea profesionala a personalului,
recalificarea si reincadrarea in munca a somerilor, protectia sociala, ocrotirea sanatatii
populatiei, promovarea culturii, dezvoltarea economica, stimularea progresului tehnic si
stiintific, pastrarea echilibrului ecologic, etc.
Politica financiara trebuie sa aiba un caracter realist, sa fie elaborata si infaptuita pe
baza cunoasterii temeinice a realitatilor, particularitatilor si posibilitatilor economiei.
Politica financiara are menirea sa contribuie la promovarea intereselor statului, la
colaborarea si cooperarea pe plan international.
Ea nu este stabilita o data pentru totdeauna, nu este imuabila, ci evolueaza, se
modifica, se perfectioneaza si se adapteaza continuu, atat ca teluri, cat si in ceea ce
priveste folosirea instrumentelor financiare

4
Politica financiara are o anumita independenta fata de politica statului in alte domenii
de activitate, deoarece are obiective proprii si foloseste instrumente si procedee specifice de
realizare a lor.
Realizarea obiectivelor sociale si economice, reclama obtinerea unor importante
resurse financiare din impozite, taxe, etc.
Aceste venituri ale statului trebuie astfel reglementate, asezate si incasate incat sa
stimuleze dezvoltarea activitatii agentilor economici, sa contribuie la cresterea potentialului
economic al tarii.
In domeniul resurselor financiare, politica financiara urmareste reglementarea si
incasarea veniturilor, cu caracter fiscal si nefiscal, a resurselor financiare extraordinare ce se
realizeaza din imprumuturile de stat, a emisiunii de moneda, din privatizarea unor societati,
din vanzarea de locuinte proprietate de stat etc.
In domeniul resurselor financiare publice, politica financiara este chemata sa
determine cuantumul si izvoarele resurselor financiare care pot fi incasate de stat la fondurile
sale financiare, procedeele de incasare a impozitelor si taxelor, precum si inraurirea pe care
instrumentele fiscale o exercita asupra agentilor economici si asupra economiei in ansamblu.
Principalele domenii de manifestare a politicii financiare a statului sunt urmatoarele:
a) domeniul cheltuielilor publice;
b) domeniul resurselor financiare publice care vizeaza:
- veniturile ordinare, cu caracter fiscal si nefiscal;
-resursele financiare extraordinare procurate pe calea imprumuturilor contractate de
stat, a asistentei financiare internationale nerambursabile, a privatizarii unor fabrici, uzine,
locuinte si alte bunuri proprietate de stat;
c) domeniul creditului bancar;
d) domeniul asigurarilor de bunuri, persoane si raspundere civila.
Aceste domenii sunt strans legate intre ele, se intrepatrund, se completeaza reciproc.
Politica financiara in inteles restrans (limitata la finantele publice) se interfereaza cu politica
monetara, cu politica de credite si cu cea de asigurari.
In politica financiara nu se poate face abstractie de existenta finantelor private, alaturi
de cele publice, de complementaritatea dintre sectoarele public si privat, dintre stat, societati
comerciale si banci.
2. Coordonatele politicii financiare in domeniul cheltuielilor publice

Politicile din domeniul cheltuielilor publice trebuie sa stabileasca marimea, destinatia


si structura optima a acestor cheltuieli, sa defineasca obiectivele ce trebuie atinse prin
efectuarea diferitelor categorii de cheltuieli, si sa precizeze caile, metodele si instrumentele

5
ce trebuie folosite pentru ca obiectivele respective sa fie realizate cu minimum de efort
financiar.
a) Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea marimii absolute a
acestora.
Volumul total al cheltuielilor publice, prevazut pentru anul bugetar, comparativ cu cel
realizat in perioada antenioara, arata tendinta de crestere, de mentinere sau de diminuare a
efortului financiar al statului. Comparatia este utila si concludentã in masura in care
cheltuielile sunt exprimate in preturi constanate, altfel ea este deformata de fenomenul
inflationist. Cheltuielile publice ce revin in medie pe un locuitor, exprimate intr-o moneda de
larga circulatie internationala (de exemplu euro sau dolarul S.U.A.), face posibila
compararea efortului financiar public national cu cel al altor tari.
Ele scot in evidenta si disparitatile existente intre tari, determinate de cauze obiective
sau subiective.Este de asemenea necesara stabilirea marimii relative a cheltuielilor.
Ponderea cheltuielilor publice in produsul intern brut arata cat din acest produs este
preluat la fondurile publtice de resurse financiare si utitizat pentru satisfacerea nevoilor
sociale. Nefiind alterat de evolutia preturilor si nici de fluctuatiile cursurilor de schimb valutar,
acest indicator permite comparatii utile pe plan intern (in timp) si nternational.
Se poate observa ca intre gradul de dezvoltare economica a unei tari si marimea
cheltuielilor publice ale acesteia, exista o anumita corespondenta – pe masura dezvoltarii
economice a tarii, creste si partea din produsul intern brut afectata cheltuielilor publice.
O preocupare de cea mai mare insemnatate a organelor de decizie, in domeniul
politicii financiare a statului, trebuie sa fie circumscrierea cheltuielilor totale in limitele
resurselor ce pot fi utilizate pe plan national.
Aceasta cerinta reflecta un principiu cum ca nici o societate nu trebuie sa consume
mai mult decat produce.
In cazul in care o colectivitate nesocoteste aceasta cerinta, ea o face contractand
imprumuturi externe pentru acoperirea deficitului bugetar determinat de cheltuieli de consum
supradimensionate, adesea in conditii impovaratoare, ceea ce ii ipotecheaza viitorul,
limitandu-i posibilitatile de dezvoltare economica si sociala.
Transpusa pe plan financiar, aceasta ceninta presupune mentinerea cheltuielilor
publice in limitele resurselor ce pot fi mobilzate, in conditii normale, pe plan intern, fara sa se
recurga la emisiunea baneasca ori la credite externe.
Apelul la emisiune baneasca fara acoperire duce la deteriorarea puterii de cumparare
a monedei, la scaderea nivelului de trai al populatiei, la alimentarea fenomenelor
inflationiste, iar contractarea de credite externe pentru consum determina cresterea datoriei
externe si a poverii financiar-valutare a tarii.

6
b) La stabilirea destinatiei cheltuielilor publice, este necesar sa se porneasca de la
nevoile sociale care trebuie satisfacute cu prioritate pe seama resurselor publice.
Stabilirea corecta a optiunilor si prioritatilor, este de cea mai mare importanta,
deoarece ea influenteaza ritmul cresterii economice gradul de satisfacere a nevoilor
populatiei ca si a celorlalte nevoi publice.
La repartizarea produsului intern brut, este necesar sa se asigure un raport judicios
intre consum si intre investitiile cu caracter productiv ca si intre consumul individual si cel
social.
Preocuparea pentru stabilirea unor corelatii optime in repartizarea produsului intern
brut trebuie continuata in procesul stabilirii cheltuielilor publice pe destinatii - invatamant,
sanatate, cultura, asigurari si asistenta sociala, actiuni economice, aparare, ordine interna
etc.
Majorarile de salarii, pensii, ajutoare sau alte transferuri catre persoane fizice, fara
acoperire cu marfuri si servicii, nu face decat sa submineze echilibrul monetar, sa
accentueze procesele inflationiste.
Prevederea de cheltuieli pentru achizitii de materiale, echipamente, aparatura,
mijloace de transport etc., pentru activitatea curenta ori pentru investitii, intr-un volum care
depaseste oferta interna, plus disponibilitatile valutare pentru procurarea acestora din import,
nu face decat sa creeze dezechilibre in economie.
c) Faptul ca resursele financiare sunt limitate, iar destinatiile acestora sunt
concurentiale, reclama utilizarea acestora in conditii de maxima eficienta.
Aceasta cerinta este valabila deopotriva pentru cheltuielile privind sfera productiei
materiale, ca si pentru cele privind sfera nemateriala. Intereseaza atat eficienta economica a
fondurilor utilizate cat si eficacitatea sociala a cheltuielilor pentru invatamant, sanatate,
cultura, mediu etc.
d) Pentru a obtine o eficienta cat mai inalta in utilizarea fondurilor publice, sunt
necesare nu numai dimensionarea si repartizarea judicioase a acestora pe destinatii, dar si
stimularea beneficiarilor prin metode de finantare si gestionare ori prin alte instrumente
specifice. Acest lucru poate fi realizat prin alegerea metodei de finantare adecvate pentru
fiecare categorie de obiective sau actiuni; autofinantare, cu completarea resurselor proprii pe
seama creditului; autofinantare, cu completarea resurselor proprii pe seama alocatiilor
bugetare etc.

3. Politica ce vizeaza procurarea resurselor financiare publice

7
Politica promovata in domeniul procurarii resurselor financiare publice trebuie sa
stabileasca volumul si provenienta resurselor ce pot fi mobilizate la fondurile publice,
metodele de prelevare ce urmeaza a fi utilizate, pentru ca obiectivele ce trebuie atinse sa fie
realizate.
a) Volumul resurselor financiare, de care statul are nevoie pentru indeplinirea
functiilor si sarcinilor sale, este indicat de cuantumul cheltuielilor publice aferente perioadei
considerate.
Aproband aceste cheltuieli, organele decidente determina insusi volumul resurselor
financiare necesare.
Intre volumul cheltuielilor considerate indispensabile pentru satisfacerea nevoilor
sociale (cererea de resurse financiare) si volumul resurselor financiare posibile de procurat
pe plan intern (oferta de resurse), nu exista intotdeauna o concordanta deplina: fie cererea
de resurse este mai mare decat oferta, fie invers.
Neconcordanta dintre acestea se poate localiza la nivelul administratiei centrale de
stat, la cel al unitatilor administrativ-teritoriale, sau la asigurarile sociale de stat. Asemenea
discrepante, evidentiaza stari de dezechilibru financiar ce trebuie prevenite si lichidate.
Volumul resurselor financiare mobilizate la fondurile publice este cu atat mai mare, cu
cat mai puternica este dezvoltata economia nationala a unei tari, iar activitatea desfasurata
de agentii economici mai eficienta. Altfel spus, pe masura ce creste produsul intern brut ce
revine in medie pe un locuitor, creste si ponderea resurselor financiare ce pot fi prelevate la
fondurile publice.
Din alt punct de vedere insa, volumul resurselor financiare prelevate de la fondurile
publice depinde nu numai de gradul de dezvoltare economica a tarii, dar si de solutiile
adoptate de autoritatile publice cu privire la modul de satisfacere a nevoilor sociale si de
finantare a cheltuielilor pe care le antreneaza.
b) In ceea ce priveste provenienta resurselor financiare, exista doua alternative: fie se
opteaza pentru folosirea de resurse interne, ce pot fi procurate pe plan national, fie se
apeleaza la resurse externe, ce pot fi atrase din afara.
Mai exact, nu poate fi vorba de o optiune care sa se bazeze exclusiv pe resurse
straine, ci numai de completarea resurselor interne cu resurse externe. In orice tara, mare
sau mica, dezvoltata sau mai putin dezvoltata sub raport economic, satisfacerea nevoilor
sociale trebuie sa se bazeze in primul rand pe fortele sale proprii si numai in subsidiar pe
mijloace straine.
Decizia de procurare a unor resurse din strainatate pentru acoperirea cheltuielilor
publice, trebuie riguros motivata, pentru a evita indatorarea tarii, pentru scopuri
neproductive, in conditii oneroase si pe perioade lungi de timp.

8
Resursele financiare interne, la randul lor, pot proveni, in proportii diferite, de la
sectoarele public si privat, in functie de structura de proprietate din economie.
c) Politica financiara mai opereaza si cu modalitatile de prelevare a contributiei la
fondurile publice. Astfel, contributia poate imbraca forma:
- impozitelor si taxelor stabilite in mod individual pe persoane fizice si juridice, in
functie de venit, avere sau de alte criterii, si percepute la termene dinainte stabilite;
- impozitelor si taxelor percepute la vanzarea de bunuri sau la prestarile de servicii, la
importul sau la exportul de produse etc., fara ca acestea sa fie in prealabil repartizate pe
platitori. Marimea acestor din urma impozite, suportata de o anumita persoana, depinde de
consumul acesteia, iar nu de puterea sa economica.
Deoarece cele doua tipuri de impozite si taxe sunt dimensionate si percepute in mod
diferit si produc efecte diferite asupra platitorilor luati in mod individual, ca si asupra
economiei privite in ansamblu, este necesar ca organele de decizie sa cunoasca exact
caracteristicile acestora, mecanismele lor de functionare si impactul pe care il produc, la
introducerea fiecarui impozit nou sau la modificarea impozitelor existente.
Insuficienta diferentiere a contributiei populatiei la formarea fondurilor de resurse
financiare publice in functie de capacitatea de plata a cetatenilor (impozitele pe venit) sau
ignorarea acesteia (la impozitele pe consum) poate sa duca la privilegierea unor categorii
sociale si la defavorizarea altora, ceea ce poate provoca modificari nejustificate ale
conditiilor de viata ale unor categorii sociale, tensiuni sociale etc.
Evaluarea materiei impozabile si determinarea impozitului datorat de contribuabil este
imperios necesar sa se efectueze de organele fiscale in conditii de maxima transparenta si
cu respectarea dispozitiilor legale.
Asezarea judicioasa a impozitelor si taxelor constituie una din cele mai importante
probleme ale politicii financiare a statului, deoarece ea afecteaza interesele tuturor
categoriilor sociale si ale tuturor agentilor economici.
d) Impozitele si taxele constituie nu numai metode de prelevare a unor resurse
financiare la fondurile publice, dar si parghii financiare de influentare a proceselor
economice.
De aceea, ele trebuie astfel concepute incat sa raspunda si cerintelor de influentare a
activitatii economice intr-o anumita directie:
- sa stimuleze agentii economici la efectuarea de investitii productive in anumite
ramuri economice, la crearea de noi locuri de munca, la ridicarea nivelului calitativ si a
competitivitatii produselor, la participarea mai larga la circuitul economic global.
Impozitele pot fi folosite, de asemenea, ca instrumente de realizare a unor obiective
de ordin social, sanitar, demografic sau de alta natura.

9
e) Politica financiara intervine si in legatura cu veniturile ce provin de la sectorul
public. Acestea deriva din modul de organizare si gestionare a societatilor cu capital de stat,
a regiilor autonome ori companiilor nationale
In situatia in care are loc privatizarea unor societati comerciale sau a altor proprietati
de stat, se pune problema ce destinatie capata sumele incasate.
Exista posibilitatea ca acestea sa se verse la un fond special de dezvoltare sau sa
alimenteze bugetul de stat pentru acoperirea cheltuielilor acestuia.
Probleme se ivesc si in situatia trecerii in proprietatea statului, a unor fabrici, uzine
sau a exproprierii unor terenuri proprietate privata pentru o cauza de utilitate publica in
sensul ca trebuie gasite surse pentru a se achita despagubirile datorate de stat.
f) In cadrul politicii financiare a statului, un loc important ocupa problema echilibrului
financiar. Organele de decizie trebuie sa-si fixeze pozitia in legatura cu eventualele
neconcordante care apar intre volumul cheltuielilor ce ar trebui acoperite de la fondurile
publice si volumul resurselor posibile de mobilizat la acestea.
Orice strategie adoptata de autoritatile publice trebuie sa aiba in vedere echilibrul
general economic si financiar.
Dezechilibrul financiar apare ca un fenomen accidental, provocat de existenta altor
dezechilibre (material, al fortei de munca, monetar sau valutar), pe care statul incearca sa-l
lichideze in cel mai scurt timp posibil.
Dezechilibrul financiar este chiar provocat de autoritati, prin aplicarea de masuri
financiare, generatoare de deficit, in vederea restabilirii apoi a echilibrului economic
perturbat.
Atunci cand organele de decizie sunt adepte ale unei politici de echilibru financiar,
pentru acoperirea eventualelor deficite acestea contracteaza imprumuturi de stat, evitand
apelul la emisiunea monetara care provoaca fenomene inflationiste.
In situatia in care autoritatile publice considera deficitele bugetare ca un fenomen
normal sau le folosesc in mod deliberat, pentru acoperirea diferentei dintre cheltuielile si
veniturile publice, acestea folosesc imprumuturile de stat interne sau externe, iar in unele tari
si imprejurari chiar emisiunea monetara.
g) Contractarea de imprumutuni ridica multiple probleme de politica financiara, in
functie de scopul contractarii (pentru realizarea unor obiective economice productive, pentru
infrastructura, pentru investitii in resurse umane sau pentru finantarea unor cheltuieli de
consum).
A se pune problema din ce resurse se ramburseaza (din veniturile create de
obiectivele realizate pe seama sumelor imprumutate, din venituri publice special afectate
acestui scop sau din veniturile generale ale bugetului), pe ce termen si in ce conditii se

10
contracteaza, pe ce cale, pe ce piata si in ce moneda se plaseaza, este garantat de stat sau
nu, este insotit de anumite conditii economice, politice, militare sau de alta natura.
De pozitia adoptata la fiecare din problemele mentionate mai sus depind, in final,
reusita actiunii de contractare a imprumutului, efortul financiar reclamat de rambursarea
acestuia si plata dobanzilor aferente, precum si eficienta actiunii finantate pe seama
imprumutului.
Politica financiara presupune nu numai stabilirea obiectivelor urmarite si a mijloacelor
pentru atingerea acestora, dar si analiza critica a rezultatelor obtinute, aceasta in vederea
corectarii eventualelor, neajunsuri, greseli ivite sau comise pe parcurs.

4. Politica financiara in perioada pregatirii aderarii Romaniei la Uniunea


Europeana

Tranzitia de la economia socialista spre economia de piata a reclamat elaborarea


unei strategii care sa prevada obiectivele urmarite, ca si mijloacele si instrumentele necesare
pentru realizarea acestora.
In acest scop, in perioada de dupa 1989 au fost elaborate mai multe proiecte, avand
ca obiectiv infaptuirea tranzitiei spre economia de piata.
Astfel, in aprilie 1990, s-a aprobat strategia infaptuirii economiei de piata in Romania,
intocmita pe baza studiilor si dezbaterilor la care au participat numerosi specialisti,
concretizata in textul Constitutiei din 1991.
In anul 1995 a fost adoptata Strategia nationala de pregatire a aderarii Romaniei la
Uniunea Europeana, elaborata de o Comisie guvernamentala cu ajutorul unor oameni de
stiinta si alti specialisti.
Documentul a fost inaintat autoritatilor comunitare spre a lua act de dorinta tarii
noastre de a deveni membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.
In anii urmatori s-a constituit o Comisie de fundamentare a Strategiei nationale de
dezvoltare economica pe termen mediu, care a finalizat lucrarile.
Strategia nationala a fost structurata pe sase mari capitole care trateaza: starea
economiei dupa zece ani de tranzitie; dezvoltarea economiei pe termen mediu (2000-2004);
politicile macro-economice - financiara, monetara si comerciala - prevazute a fi promovate in
urmatorii cinci ani;
-politicile de ajustare structurala si dezvoltare economica; resursele umane si politicile
sociale; politica mediului; amenajarea teritoriului si dezvoltarea regionala.

11
Documentul cuprindea, optiunile strategice si efectele scontate de pe urma traducerii
in viata a acestora vizand cresterea veniturilor reale ale populatiei, reducerea somajului,
cresterea produsului intern brut s.a.
Pe termen mediu, s-au avut in vedere urmatoarele prioritati:
- Controlul deficitului bugetului;
- Reforma fiscala;
- Rationalizarea optiunilor bugetare in functie de posibilitatile stabilite in domeniul
cheltuielilor publice;
- Asigurarea transparentei in cheltuirea banului public.
Controlul deficitului bugetar s-a realizat prin luarea de masuri atat pe linia cheltuielilor,
cat si pe aceea a veniturilor publice:
a) dimensionarea cheltuielilor bugetare in raport cu sursele de venituri si de finantare
neinflationista a sectorului public;
b) utilizarea veniturilor provenite din privatizarea intreprindenilor de stat pentru
modernizare si dezvoltare, indeosebi pentru cofinantarea proiectelor realizate cu asistenta
Uniunii Europene, a Bancii Mondiale ori a altor institutii internationale;
c) consolidarea capacitatii de management financiar atat la nivelul Ministerului
Finantelor Publice, cat si la cel al autoritatilor financiare locale;
d) eficientizarea operatiunilor de colectare a impozitelor.
In ce priveste reforma fiscala s-a urmarit consolidarea sistemului fiscal care a fost
chemat sa stimuleze munca, sa incurajeze economisirea si sa favorizeze eforturile de
investitii.
In componenta sistemului fiscal au intrat, atat impozitele directe, cat si cele indirecte
prelevate de la persoanele fizice si juridice, in proportii care vor suferi anumite modificari in
functie de necesitati. In cadrul acestora, impozitul pe venitul global, impozitul pe proprietate,
taxa pe valoarea adaugata si accizele au ocupat pozitii dominante, constituind pilonii
sistemului fiscal.
Taxa pe valoarea adaugata si accizele au fost aliniate la exigentele impuse de
aderarea Romaniei la UE. Pe masura cresterii gradului de colectare a veniturilor fiscale,
cotele impozitarii au fost adaptate la obiectivul integrarii, ceea ce presupune armonizarea
reglementarilor noastre in materie cu cele existente in Uniunea Europeana.
In procesul de implementare a acquis-ului comunitar in legislatia romana, unele
produse si servicii scutite de la impunerea la taxa pe valoarea adaugata (inclusiv unii
producatori si importatori) vor fi taxate, iar acizele vor fi majorate treptat pana ce vor atinge
nivelul minim prevazut de directivele comunitare pentru tarile membre.

12
Pentru eficientizarea sistemului fiscal s-a adoptat codul fiscal, si codul de procedura
fiscala, precum si a cazierul fiscal.
Prin rationalizarea optiunilor bugetare se urmareste cresterea eficientei cheltuielilor
bugetare.
Pentru cresterea eficientei cheltuielilor publice, in strategia nationala s-a prevazut o
serie de masuri, printre care:
- realizarea unei analize detaliate a cheltuielilor bugetare, cu ajutorul metodelor
utilizate in practica internationala: costuri-beneficii, costuri-avantaje s.a.
- stabilirea prioritatilor in repartizarea resurselor bugetare pentru finantarea
cheltuielilor pe destinatii si beneficiari;
- finantarea bugetara pe baza de proiecte, ceea ce presupune elaborarea de catre
fiecare minister a unor documente programatice in conformitate cu prevederile strategiei
nationale, cu politicile sectoriale prevazute in programele de guvernare si detaliate in
Programul de pre-aderare.
Transparenta in cheltuirea banului public a constituit de asemenea o premisa
esentiala pentru consolidarea finantelor publice, prin masuri ca:
- reducerea numarului fondurilor speciale;
- perfectionarea contabilitatii bugetare;
- transpunerea in cadrul legislativ si institutional a ,,Codului bunelor practici” al
Fondului Monetar International privind transparenta bugetara.
In Strategia nationala de dezvoltare economica a Romaniei pe termen mediu a fost
aprobata prin consens de toate partidele reprezentate in Parlament si in anul 2000, a fost
inaintata autoritatilor comunitare de la Bruxelles.
S-a estimat ca exista premise ca, la orizontul anului 2007, Romania sa poata indeplini
conditiile esentiale pentru aderare, lucru ce s-a si intamplat.
Executivul, pornind de a prevederile strategiei si ale programului de guvernare,
adopta in fiecare an cate un Program economic de pre-aderare. Aceste documente analizau
realizarile inregistrate in ultimul an incheiat, prezentau sarcinile stabilite pe anul respectiv si
estimau evolutia indicatorilor macro-economici si sectoriali pe urmatorii trei ani.
S-a urmarit crearea unei economii de piata functionale, capabila sa faca fata presiunii
concurentiale si fortelor pietei din Uniunea Europeana.
S-a avut in vedere si asigurarea unei cresteri economice durabile care sa faca
posibila reducerea decalajelor care separa Romania de tarile comunitare.
Programele s-au concentrat pe evidentierea masurilor de politica economica
necesare pentru indeplinirea criteriilor economice de aderare.

13
Pentru a favoriza edificarea unei economii competitive, politica financiara a fost
orientata astfel incat sa contribuie la stimularea economisirii si investitiilor si sa raspunda
rigorilor stabilitatii macro-economice.

Au fost luate masuri de:


- control al deficitului bugetar;
- reducerea deficitului fiscal si cvasifiscal, limitarea deficitului de cont curent si de
reducere a inflatiei;
- cresterea veniturilor colectate la buget;
- armonizarea legislatiei fiscale cu normele Uniunii Europene;
- cresterea eficacitatii administratiei fiscale;
- asigurarea transparentei in cheltuirea banului public.
Pentru a putea deveni membru cu drepturi depline al Uniunii Europene la inceputul
anului 2007, au fost facute eforturi deosebite in mai multe domenii.
Intre acestea se numara: reforma reglementarilor fiscale si a administratiei fiscale;
reforma procedurilor bugetare si a cheltuielilor publice; investitiile publice, inclusiv
infrastructura, educatia, protectia mediului si sanatatea; reducerea ajutorulul de stat direct si
indirect.
Si dupa aderare Romania va trebui sa-si intensifice eforturile pentru transpunerea
completa a acquis-ului in materie de impozite (mai ales indirecte), ca si pentru intarirea
capacitatii de implementare si aplicare.
In cadrul reformelor administrative, un accent deosebit urmeaza sa fie pus pe
imbunatatirea colectarii veniturilor publice si a sistemelor de rambursare, pe reducerea
fraudei fiscale si mai ales pe lupta impotriva coruptiei.

14
II. VENITURILE PUBLICE

1. Introducere

Satisfacerea nevoilor colective ale oricarei societăţi impune realizarea unor venituri
publice.
Pentru a-si indeplini roul si functiile sale, statul trebuie sa aibă reglementat un sistem
care sa-i permita constituirea resurselor banesti necesare satisfacerii nevoilor publice.
Formele si metodele de constituire a fondurilor banesti publice diferă în timp ca şi de la o
ţară la alta, in functie de conditiile economice, sociale si politice, precum si de sarcinile si
functiile statului in societate.
Legea finantelor publice subliniaza faptul ca formarea resurselor financiare publice
are loc pe seama impozitelor, taxelor, contributiilor si veniturilor nefiscale, prelevate de la
persoanele fizice si juridice, avandu-se in vedere potentialul lor economic, precum si alte
criterii stabilite prin lege.
Conform legislatiei in vigoare, veniturile publice apartin statului, unitatilor
administrative-teritoriale si institutiilor publice. Acestea se constituie si se gestioneaza
printr-un sistem unitar de bugete, si anume: bugetul statului, bugetul asigurarilor sociale de
stat, bugetele locale, bugetele fondurilor sociale, bugetul trezoreriei statului si bugetele altor
insitutii publice cu caracter autonom.
Veniturile publice se definesc ca fiind veniturile pe care autoritatile de drept public
le incaseaza de la persoanele fizice si juridice, in baza unor prevederi legale, pentru
acoperirea necesitatilor colective.
In legislatia fiscala si in teoria dreptului financiar, veniturile publice se regăsesc sub
denumirea de resurse financiare publice, venituri bugetare sau venituri fiscale, venituri
nefiscale, contributii etc.
Reglementarea juridica a veniturilor publice este o prerogativa esentiala a
suveranitatii statului. Norma constitutionala stabileste imperativ dreptul exclusiv al
parlamentului de a reglementa prin lege veniturile publice, executivul putînd sa actioneze in
acest domeniu numai pe seama si in baza legii.
Veniturile publice sunt reglementate atat cu scop financiar, de formare a fondului
bănesc al bugetului public national, cat si cu rol politico-economic.
Principalele venituri publice sunt impozitele, taxele si alte contribuţii la bugetul de stat.
Impozitele sunt cea mai raspandita si cunoscuta categorie de venituri publice
instituita o data cu aparitia statului pentru intretinerea baneasca a aparatului de stat.

15
Taxele in general, sunt veniturile care se realizeaza ca plăţi datorate de persoanele
ce beneficiaza de anumite servicii sau activitati din partea autorităţilor administrative. In
literatura de specialitate s-a consacrat caracterizarea potrivit careia „taxele reprezinta plata
unor servicii prestate de stat direct platitorului.”
Alte venituri bugetare decat impozitele si taxele sunt reglementate cu denumiri
specifice conditiilor de calcul si plată, ori continutului lor economic diferit.

2. Elemente terminologice ale veniturilor publice


Veniturile publice se caracterizeaza prin anumite caracteristici sau sub o altă
exprimare prin anumite elemente tehnice si juridice comune, care se regasesc in cazul
oricarui venit public, fara de care ar fi imposibila determinarea, urmarirea si realizarea lui.
Aceste elemente sunt urmatoarele:
a) Denumirea venitului public
Fiecarui venit public ii este atribuita o denumire in raport cu natura sa economico-
sociala si juridica. Astfel, pot fi remarcate in primul rând grupele mari de venituri publice si
anume impozitele, taxele si alte venituri, iar in cadrul fiecarei grupe principalele categorii de
venituri cum sunt impozitul pe profit, impozitul pe salarii, taxa pe valoare adaugata, taxele
vamale, taxele de timbru, venituri din capital etc.
b) Subiectul impunerii
Este persoana desemnata desemata de lege drept contribuabil, sau subiect
impozabil. Aceasta calitate o poate avea orice persoana fizica sau juridica, româna sau
străina, care poseda bunuri sau realizeaza venituri pentru care legea prevede obligatia platii
unui impozit, taxă sau alta obligatie catre bugetul statului.
De regula, contribuabilul este persoana obligata direct de lege sa suporte plata unei
obligatii bugetare, acesta fiind si cel care plateste efectiv venitul public datorat. Sunt insa si
cazuri in care o persoana este obligata, impreuna sau separat de subiectul impozabil, la
calcularea, retinerea si varsarea la bugetul public a impozitului datorat.
Un astfel de caz prevazut de lege este, spre exemplu, impozitul pe salarii, unde
subiect impozabil este persoana care primeste salariul pentru munca prestata, iar persoana
fizica sau juridica care l-a angajat este respunzatoare pentru calcularea, retinerea si plata
impozitului pe salariu datorat bugetului public.
În literatura de specialitate, se face distinctia intre subiectul impunerii si platitorul
acesteia.
De regula, subiectul impunerii (debitorul) este aceeasi persoana cu platitorul
impozitului. Exceptia este determinata de cazurile tehnice, financiar bugetare, indeosebi
pentru simplificarea actelor si perceperea veniturilor cind plata se face de alte persoane

16
decat subiectul impunerii. In astfel de cazuri platitorul venitului bugetar are obligatia de a
calcula si plati efectiv impozitul, taxa sau alt venit public, stabilit ca obligatie directa pe
seama debitorului sau subiectului impunerii.
c) Obiectul impozabil sau materia impozabilă
Obiectul reprezintă bunurile sau veniturile pentru care se percep impozite sau taxe.
Venitul impozabil se poate constitui sub formă de beneficiu sau profit al agenţilor
economici sau sub formă de venit al persoanelor fizice.
Bunurile impozabile sau taxabile pot fi terenuri, clăsiri, mijloace de transport, etc.
De asemenea pot constitui obiect al impunerii actele sau serviciile efectuate de
organele statului pentru care se datorează taxe.
De asemenea mai este utilizată şi notiunea de baza impozabila, prin care este
desemnata suma asupra careia se aplica o cota de impozit pentru a se determina cuantumul
impozitului datorat.
d) Unitatea de evaluare
Unitatea de evaluare denumita si cota impozabila, reprezinta procentul, suma fixa
(cotă fixă) ori ansamblul de procente sau sume fixe cu ajutorul carora se calculeaza
cuantumul banesc al fiecarui impozit.
Cota de impozitare se stabileşte în functie de obiectul si de natura venitului sub forma
de cota fixa sau cota procentuala.
Cota fixa este o suma fixa sau un procent fix, care se aplica asupra valorii obiectului
impozitat sau taxat, cu ajutorul careia se calculeaza cuantumul venitului punlic datorat. Cota
fixa se foloseste, de regula, atunci cind baza de calcul o formeaza anumite obiecte, fapte
sau acte juridice, suprafata unui teren agricol, capacitatea cilindrica a unui
autovehicul,obtinerea unei autorizatii,eliberarea unui act etc.
Cota procentuala reprezinta un anumit procent din valoarea bunului sau a venitului.
Se aplica de regula atunci cind izvorul venitului public il constituie evaluarea bunului detinut
sau venitul realizat de debitor.
Cota procentuala poate fi progresivă, proportională sau regresivă, dupa cum rămâne
neschimbată sau suferă modificari determinate de modificarile intervenite in baza de calcul.
Cota procentuala proportionala se caracterizeaza prin ceea ce ramane neschimbata,
indiferent de modificarile intervenite in baza de calcul.
Cota procentuala progresiva se caracterizeaza prin aceea ca ea creste o data cu
cresterea bazei de calcul, care, de cele mai multe ori, este un anumit venit realizat de
contribuabili. Cota procentuala progresivă este alcatuita din mai multe procente, aranjate in
crestere progresiva, pe transe de valori sau venit impozabil, astfel incat impozitul calculat

17
creste si el progresiv in functie de valoarea bunurilor impozabile sau marima vanitului
impozat.
Cota procentuala regresiva se caracterizeaza prin aceea ca procentele de calcul al
venitului public descresc pentru transe de valori mai mari, ori pentru veniturile impozabile
care depasesc un anumit cuantum.
e) Unitatea de impunere
Orice venit public reprezintă o unitate prin care se poate exprima obiectul impozabil:
numar, dimensiune, cantitate, etc. această unitate se numeste unitate de impunere.
Exemplul leul in cazul veniturilor, metrul patrat sau hectarul in cazul terenurilor agricole,
capacitatea cilindrica in cazul autovehiculelor etc.
f) Asieta
Reprezinta ansamblul masurilor privind constatarea si asezarea veniturilor publice
(indentificarea subiectului si materiei impozabile, evaluarea aceastia si stabilirea cuantumului
obligatiei de plata). Rezulta astfel ca asieta este operatiunea de aplicare a normelor finaciare
si administrative in vederea fixarii datelor impunerii si deci a debitului fiscal al fiecarui debitor.
In practica financiara, pentru constatarea si asezarea impozitelor se folosesc mai
multe metode, intre care specificam: metoda indirecta de evaluare, care poate fi bazata pe
prezumtie, in raport de indici exteriori ai obiectului impozabil, cea realizată pe baze forfetare
sau metoda administrativa conform careia evaluarea se face de agentul fiscal, pe baza
datelor pe care le detine si metoda directa sau cea bazata pe administrarea de probe
(declaratia contribuabilului sau a unei terte persoane).
g) Perceperea
Perceperea sau incasarea veniturilor publice reprezinta realizarea efectiva a acestora.
Pentru incasarea veniturilor publice se folosesc in practica financiara urmatoarele metode:
1. Metoda platii directe, potrivit careia subiectul impunerii sau debitorul este cel care
stabileste suma datorata ca obligatie fiscala si tot el este cel care are obligatia sa o
verse la termenele stabilite la destinatia legala.
2. Metoda retinerii si varsarii sau a stopajului la sursa, conform careia platitorul are
obligatia sa calculeze, sa retina si sa verse la destinatie venitul datorat ca obligatie
fiscala, de catre debitor sau subiect eliberandu-i acestuia numai veniturile nete.
Aceasta metoda este utilizata in cazul veniturilor impozabile realizate de persoanele
fizice angajate unde angajatorul retine din salariu sumele ce se constituie ca venituri
publice.
3. Metoda aplicarii de timbre fiscale este regula folosita in situatia prestarii unor servicii
publice de catre institutiile statului (actiuni in justitie, activitati notariale), unde venitul

18
public se achita prin aplicarea si anularea de timbre in momentul primirii si eliberarii
actului pentru care se datorează taxa.
h) Termenele de plata
Termenul reprezinta data la care, sau pâna la care, un anumit venit public trebuie
varsat la destinatie. La stabilirea termenului de plata se are in vedere atit incasarea ritmica,
cat si posibilitatile de plata ale deţinatorilor de obiecte sau materii impozabile.
Termenele se fixeaza sub forma unor intervale de timp, trimestrial, lunar,
chenzinal, decadal, etc, in cadrul carora sumele trebuie varsate pe destinatii, situatie in care
scadenta (data limita) este ultima zi a perioadei respective, sau sub forma unei zile fixe cand
atat scadenta cat si termenul de plata coincid.
Cu privire la termenele de plata trebuie mentionat ca momentul plătii unui venit public
nu coincide intotdeauna cu cel al nasterii obligatiei contribuabilului.
De exemplu, taxa pe valoarea adaugata se datorează din momentul incasarii
preturilor sau tarifelor, varsarea pe destinatie se face insa la intervale de timp reglementate
de lege, moment in care putem vorbi de stingerea acestei obligatii.
i) Inlesnirile, drepturile si obligatiile debitorilor
Inlesnirile sunt elemente prevazute prin acte normative care instituie veniturile
publice de care se tine seama la evaluarea bazei de calcul, in determinarea cuantumului
venitului precum si la incasarea acestuia.
Inlesnirile prevazute in legi se pot prezenta sub urmatoarele forme:
Forma de reduceri sau scutiri au in vedere anumite situatii deosebite, de exceptie,
in care anumiti platitorii realizează obiectul sau materia impozabila.
Acordarea inlesnirilor se face ţinand seama de conditiile specifice de munca, de faptul
ca unele unitati inregistreaza costuri mai ridicate decât cele in conditii normale de munca,
folosesc forta de munca in curs de calificare sau cu capacitate redusa de munca.
Aceste inlesniri au ca scop stimularea valorificarii anumitor resurse materiale, a
producerii unor marfuri si sporirea rentabilitatii.
Inlesnirile se mai acorda si in vederea sprijinirii familiei, favorizarii persoanelor in
varsta sau cu capacitate de munca redusa etc.
Forma amânarii sau eşalonării la plata a obligatiei fiscale a contribuabiluilui.
Drepturile si obligatiile platitorilor sunt reglementate in vederea asigurarii legalitatii
la stabilirea si incasarea veniturilor bugetare.
In acest sens, debitorii au dreptul sa ceara aplicarea corecta a normelor legale in
legatura cu evaluarea si incasarea veniturilor bugetare, sa ceara si sa li se admita,
acordarea înlesnirilor legale, sa faca contestatii, atunci cind considera ca prevederile legale

19
nu au fost palicate corect. De asemenea pentru platile efectuate in plus sau fara o baza
legala au dreptul sa accepte compensari cu obligatii viitoare sau sa ceara restituirea lor.
Dintre obligatiile platitorilor mentionam datoria de a pune la dispozitia autoritatilor
financiare toate informatiile cerute in vederea evaluarii corecte a bazei de calcul, declararea
obiectului sau materiei impozabile, plata in cuantum si la termen a impozitelor şi taxelor, etc.
j) Raspunderea debitorilor
Reprezinta actiunea de aplicare a sancţiunilor faţă de nerespectarea normei juridice
de ce o săvârşeşte subiectul raportului juridic financiar, forma raspunderii fiind
administrativa, civila sau penala, dupa caz.
k) Calificarea veniturilor publice
Reprezinta stabilirea caracterului local sau central al veniturilor publice precum si
stabilirea locului pe care trebuie sa-l urmeze conform clasificatiei bugetare.
Cunoasterea acestor elemente este necesara si utila pentru corecta repartizare a sarcinilor
fiscale, precum si planificarea veniturilor publice si corelarea lor cu volumul cheltuielilor publice ce
urmeaza a fi efectuate din aceste surse.

3. Legislaţia fiscală în cadrul dreptului financiar

În ansamblul reglementăreii juridice financiare, legislaţia fiscală (denumită şi drept


fiscal) are rolul de a individualiza şi pune în evidenţă categoria normelor juridice privind
veniturile publice care se realizează în principal cu specificul fiscal al impozitului.
Potrivit necesităţii de realizare practică a veniturilor bugetare, reglementarea juridică a
impozitelor şi taxelor pretinde două categorii de norme juridice.
- norme privind obiectele impozabile sau taxabile, subiectele debitoare ale impozitelor,
taxelor sau ale altor contribuţii băneşti obligatorii, precum şi condiţiile de calcul şi plata a
fiecăruia dintre impozite, taxe şi alte contribuţii obligatorii; (codul fiscal)
- norme comune privind operaţiunile de stabilire şi încasare a impozitelor şi taxelor, de
soluţionare a încălcărilor constatate precum şi de executare silită a impozitelor şi taxelor
neachitate în termenele legale (codul de procedură fiscală).
Datorită obiectului propriu de reglementare juridică, faptului că normele legislaţiei
fiscale se disting de celelalte norme ale dreptului pozitiv din fiecare stat prin specificul lor de
a reglementa impozite, taxe, etc. şi procedura fiscală, unii autori susţin autonomia dreptului
fiscal nu numai în cadrul dreptului financiar ci şi în cadrul dreptului public. În acest sens s-a
afirmat că „dreptul fiscal ar fi ramura dreptului public care reglementează drepturile fiscului şi
prerogativele lui de activitate.”

20
Legislaţia fiscală este şi ea de drept public, deoarece reglementarea impozitelor,
taxelor şi procedurii fiscale este impusă de necesităţi şi interese publice la fel ca
reglementarea bugetului de stat, a organizării de stat constituţionale şi a întregii administraţii
de stat.
În statele contemporane, impozitele, taxele şi celelalte venituri publice sunt
reglementate coordonat cu cheltuielile publice ale bugetului de stat, cu împrumuturile de stat
etc.
În consecinţă, dreptul fiscal sau legislaţia fiscală este o parte a dreptului financiar, care
în ansamblul lui este o ramură a dreptului public.

4. Teoria generală a impozitelor şi taxelor

a) Definiţia impozitelor
Impozitul reprezintă plata bănească obligatorie, generală şi definitivă, efectuată de
persoanele fizice şi juridice în formarea bugetului statului, în cuantumul şi la termenele
stabilite de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct
şi imediat.
Elementele esenţiale ale impozitelor sunt cumulative şi se regăsesc în reglementarea
şi aplicarea practică a impozitelor din toate statele contemporane.
Acestea sunt:
a) Forma bănească a impozitelor
În statele moderne sunt cu totul predominante impozitele în bani deoarece şi
cheltuielile publice se efectuează în bani, respectiv prin repartizarea şi întrebuinţarea unor
sume de bani.
Impozitele în bani se stabilesc în funcţie de cuantumul bănesc al veniturilor, de
valoarea exprimată în bani a clădirilor, terenurilor şi a altor bunuri pentru care se datorează.
b) Plata impozitelor se face fără vreo contraprestaţie anumită din partea statului în
folosul imediat a plătitorilor şi este un element esenţial datorită căruia impozitele se
deosebesc de taxe, tarife şi alte plăţi pecuniare cu echivalente specifice.
Spre deosebire de anumite impozite, taxele sunt şi ele plăţi băneşti, reglementate ca
venituri ale bugetului de stat sau ale unor colectivităţi, dar care sunt datorate de cei care
beneficiază pentru anumite servicii, prestări ori alte acte sau activităţi ale unor organe sau
instituţii publice. De exemplu, taxele de timbru pentru autentificări de acte, legalizări de copii
de pe acte de către notarii publici, etc.

21
Taxele pot fi cu contraechivalent direct şi imediat cu contraechivalent parţial ori fără
vreun contraechivalent, pe când impozitele sunt datorate şi plătite fără un contraechivalent
direct şi imediat.
Particularitatea impozitelor de a fi datorate şi plătite fără un contraechivalent direct şi
imediat se înţelege independent şi diferit de aşa-numita reversibilitate a lor.
Reversibilitatea impozitelor este exprimată de condiţiile generale, economice, sociale
şi culturale create de stat, în folosul tuturor cetăţenilor, prin modul de întrebuinţare în interes
public a fondurilor băneşti constituite cu ajutorul impozitelor şi a celorlalte venituri bugetare.
c) Stabilirea autoritar unitară a impozitelor este un element esenţial care prezintă
importanţa sub două aspecte, cel al instituirii exclusive de către organele de stat, cărora li s-
a rezervat această competenţă (Parlamentul) şi al reglementării unitare prin norme fixe
aplicabile pe întreg teritoriul statului şi pentru toţi contribuabilii. Ca excepţie de la aplicarea
unitară, este admisă competenţa organelor de conducere ale unităţilor administrativ-
teritoriale de a decide aplicarea unor impozite în funcţie de condiţiile şi particularităţile locale.
d) Impozitele sunt de utilitate publică, deoarece fondurile băneşti formate prn
procedeul financiar al impozitelor sunt predestinate acoperirii cheltuielilor publice care se
efectuează în interesul general.
e) Caracterul juridic al impozitelor este elementul esenţial care completează celelalte
elemente.
Astfel după instituirea impozitelor, aplicarea lor autoritară, unitară şi cu scop de utilitate
publică, acestea sunt reglementate ca plăţi obligatorii şi nu benevole. În acest sens,
contribuabilii sunt obligaţi prin norme juridice să plătească impozitele prevăzute de lege şi
calculate în mod autoritar de către agenţii publici, iar neplata impozitelor atrage în cele din
urmă executarea silită, cu ajutorul forţei coercitive a statului.

b) Clasificarea impozitelor
Dată fiind diversitatea formelor pe care le-au îmbrăcat şi le îmbracă impozitele,
acestea se pot grupa după diferite criterii, dintre care pot fi considerate mai importante forma
plăţii, obiectul şi modul de percepere.
- După forma plăţii se disting impozite în natură şi impozite în bani. Impozitele în
natură, caracteristice epocilor trecute, îmbrăcau forma prestaţiilor sau dărilor în natură.
Impozitele în bani sunt astăzi aproape unanime.
- După obiectul impunerii, impozitele sunt clasificate în două variante:
a) impozite personale şi impozite reale
Impozitele personale sunt stabilite în funcţie de calităţi şi situaţii personale ale
contribuabililor începând cu existenţa fizică, în cazul impozitului denumit capitaţie sau a

22
situaţiei de celibatar ori căsătorit fără copii în cazul impozitului reglementat pentru această
situaţie personală, s.a.
Impozitele reale sunt cele ce se datorează pentru clădiri, terenuri şi alte bunuri imobile
şi mobile pentru activităţi personale sau lucrative, pentru capitaluri sau valori mobiliare, s.a.
Distincţia impozitelor personale şi reale şi-a pierdut însemnătatea în perioada
modernă în care persoana fizică a contribuabilului nu mai este acceptată ca obiect a
impozitelor.
- În raport cu modul de percepere, impozitele se clasifică în:

A) Impozite directe
Impozitele directe sunt cele care se stabilesc şi se plătesc în cadrul unui raport direct
între contribuabil debitor şi agentul public sau organul de stat învestit cu atribuţia de a stabili
şi încasa impozitele, ca şi de a urmări recuperarea celor neachitate integral sau la termenele
prevăzute de lege.
Aceste impozite au ca obiect bunuri mobile sau imobile, venituri, beneficii şi profituri ale
persoanelor fizice şi juridice, etc. care se declară organelor fiscale în vederea calculării
impozitelor.
Impozitele directe se plătesc direct de către contribuabilul debitor, agentului sau
organului competent să le încaseze.
Datorită faptului că impozitele directe, după calculul lor oficial, sunt înscrise şi
nominalizate în registrul de evidenţă a contribuabililor, ele mai sunt denumite şi impozite cu
debit.

Impozitele directe sunt acele venituri bugetare caracterizate prin faptul că sunt
datorate, plătite şi suportate de către una şi aceeaşi persoană - contribuabilul.
Impozitele directe se împart - în principal - în două mari categorii: a. impozite pe venit
şi b. impozite pe avere. Regimul juridic al acestora este diferit stabilit prin reglementările
incidente în materie; de aceea, este necesară şi utilă analizarea lor separată pentru a se
putea evidenţia - astfel - diferenţa specifică.
Impozitul pe venit este, la rândul său, diferit reglementat în funcţie de subiectul
impunerii: astfel, regimul juridic al impozitării veniturilor realizale de către persoanele fizice
diferă de acela aplicabil în cazul persoanelor juridice penlru veniturile pe care acestea le
obţin.

A. Impozitul pe veniturile persoanele fizice - este datorat de persoanele fizice care îşi
au domiciliul sau rezidenţa pe teritoriul unui anumit stat, precum şi de persoanele
nerezidente care realizează venituri din surse aflate pe teritoriul acelui stat. Nu sunt supuşi -

23
în principiu - la plata impozitului pe venit diplomaţii acreditaţi, sub condiţia reciprocităţii,
persoanele care realizează venituri ce nu depăşesc un anumit plafon (considerat minimul
neimpozabil) şi, în anumile cazuri, militarii.
În majoritatea statelor contemporane sunt cunoscute şi aplicate două sisteme de
impunere a veniturilor persoanelor fizice:
- impunerea separată a veniturilor provenite din fiecare sursă;
- aprecierea globală a veniturilor, indiferent de sursa din care provin.

Impunerea separată se realizează fie prin instituirea mai multor impozite (fiecare
vizând veniturile dintr-o anumită sursă), fie prin instituirea unui impozit unic, dar care să
asigure un tratament diferenţiat fiecărei categorii de venituri, denumită cedulă, în funcţie de
natura veniturilor, în acest din urmă caz, impunerea se efectuează pentru fiecare cedulă
după regulile şi cu cotele specifice venitului respectiv.
Impunerea globală constă în cumularea veniturilor realizale de o persoană fizică, din
diverse surse, şi supunerea acestora unui singur impozit.
În timp ce impunerea separată prezintă avantajul tratării în mod diferenţial a veniturilor,
ca mod de aşezare şi nivel de cote, după cum acestea provin din munca salariată, profesii
libere, afaceri sau proprietate, impunerea globală prezintă neajunsul că nu mai ţine seama
de natura veniturilor.
Cu toate aceslea, în prezent, tendinţa care se manifestă pe plan mondial este aceea de
a se trece, treptat, la impunerea globală a veniturilor persoanelor fizice, considerându-se
mai potrivită această manieră de impozitare cu interesele stalului şi ale contribuabililor.
Referitor la determinarea veniturilor impozabile, în practica internaţională se manifestă
tendinţa de soluţionare a acestei probleme pornind de la tratarea exhaustivă a conceptului
de venit. Aceasta înseamnă luarea în calculul venitului impozabil a tuturor veniturilor
realizate de către o persoană.
Impozitul pe veniturile persoanelor fizice se stabileşte, de regulă anual, pe baza
declaraţiei de impunere a contribuabilului sau pe baza elementelor de care dispune organul
fiscal. Suma astfel stabilită se trece în debitul contribuabilului, în registrul de rol. Perceperea
impozitului aferent veniturilor din salarii, dobânzi, rente şi altele se face - de obicei - prin
stopaj la sursă, iar cel aferent altor venituri prin plăţi eşalonate în contul debitului stabilit. Atât
sumele reţinute şi vărsate de un terţ, cât şi cele vărsate direct de contribuabil se decontează
în impozitul anual.
In ceea ce priveşte veniturile realizate de societăţile comerciale, asupra acestora
acţionează un regim fiscal propriu, diferit de cel aplicat veniturilor persoanelor fizice.

24
Venitul impozabil al societăţilor comerciale se determină, de regulă, pornindu-
se de la rezultatele de bilanţ ale activităţii desfăşurate de societate, la care se adaugă
rezultatele aferente stocurilor, veniturile din câştiguri de capital, dobânzile la conturile
curente ele. Din veniturile brute, astfel determinate, se deduc cheltuielile aferente activităţii
desfăşurate, amortismentul, dobânzile plăţile, prelevările la fondul de rezervă şi la alte
fonduri speciale, eventual prelevări în scopuri social-culturale etc., obţinându-se aslfel
beneficiul sau profitul net al respectivei entităţi colective.
O parte a profitului se repartizează asociaţilor proporţional cu participarea lor la
capitalul social, iar o altă parte se reţine la dispoziţia societăţii comerciale penlru consliluirea
unor fonduri (de dezvoltare, de rezervă, de risc ele.). Prin urmare, după evidenţierea lor prin
rezultatele de bilanţ, în cazul societăţilor comerciale se pot dislinge: beneficiile societăţii
înainte de repartizare, beneficiile distribuite asociaţilor (dividende) şi beneficii rămase la
dispoziţia societăţii comerciale.
Impunerea se face - de regulă - anual, pe baza declaraţiei de impunere sau, în lipsa
acesteia, pe baza datelor de care dispun organele fiscale. Fiecare societate are deschis un
rol în care sunt trecute atât obligaţiile de plată în exerciţiul financiar curent, cal şi sumele de
bani încasate în contul impozitului.

Impozitul pe avere constituie acea sursă a veniturilor bugetare care este strâns legată
de dreplul de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile.
În practica financiar-bugelară se practică perceperea impozitului propriu-zis asupra
averii, impozitul asupra circulaţiei averii şi impozitul asupra creşteri; averii (sau impozitul pe
sporul de avere).
a. Impozitul propriu-zis pe avere este de două feluri:
- impozit stabilit asupra averii (care se plăteşte în raport cu venitul produs de averea
respectivă) şi
- impozit pe substanţa averii (care, fiind perceput în raport de valoarea averii, conduce
în timp la micşorarea materiei impozabile).

Atunci când averea supusă impunerii, aparţinând unui întreprinzălor, face parte din
activul acestuia, impozitul datorat are caracterul unei impuneri asupra capitalului.
Impozitele propriu-zise pe avere se aşează asupra întregii averi mobile şi imobile a unui
subiect (caz în care impunerea se stabileşte asupra venitului net), fie numai asupra unor
anumite bunuri imobiliare din averea subiectului impozabil (când impunerea vizează
terenuri, clădiri ele.).
b. Impozitul pe circulaţia averii are ca obiect al impunerii transferul dreptului de
proprietate asupra anumitor bunuri de la o persoană la alta. În această categorie intră
impozitul perceput cu ocazia vânzării-cumpărării, donaţiei şi schimbului de bunuri,
25
impozitul pe succesiuni, impozitul pe hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni ele.), impozitul pe
circulaţia capitalurilor şi a efectelor comerciale. Atât în cazul transferului dreptului de
proprietate cu titlu oneros, cât şi în acela al transferului cu titlu gratuit, impozitele - stabilite în
cote procentuale sau progresive - poartă denumirea de taxe de timbru sau taxe de
înregistrare şi se percep la înregistrarea actului autentic prin care se realizează transferul
dreptului de proprietate.
Considerându-se că înstrăinarea unor bunuri la scurtă vreme de la data dobândirii lor
are un caracter speculativ, uneori la stabilirea impozitului se ţine seamă de durata de timp
cât bunul respectiv a fost deţinut de către persoana înstrăinătorului. Astfel, cu cât perioada
de deţinere a bunului este mai scurtă cu atât cota de impozitare este mai mare şi invers.
c. La impozitul pe creşterea averii obiectul impunerii îl constituie sporul de valoare pe
care l-au înregistrat anumite bunuri în decursul unei anumite perioade de timp. Aici intră:
impozitul pe plusul de valoare imobiliară, impozitul asupra averii dobândite în timp de război
etc. în cazul impozitului pe creşterea averii, obiectul impunerii îl constituie diferenţa dintre
valoarea de cesiune şi valoarea de achiziţie, corelată
cu reevaluările autorizate de lege şi cu lucrările (amenajările) efectuate de proprietar.

B) Evitarea dublei impuneri

În condiţiile lumii moderne, sfera de activităţi a unor persoane fizice şi juridice


depăşeşte de multe ori graniţele unei ţări; astfel, liber-profesioniştii, diferite firme individuale
sau societăţi comerciale realizează venituri sau deţin în proprietate diverse bunuri şi pe
teritoriul altor state.
Dalorită acestui fapt se ridică problema stabilirii autorităţii publice competente a proceda la
impunerea veniturilor şi averii realizate, respectiv deţinute de persoanele fizice şi/sau
juridice ale unui stat pe teritoriul altui stat.
Cum instituirea impozitelor este dreptul suveran al fiecărui stat, s-ar putea ajunge la
situaţia în care un anumit venit sau avere să facă obiectul impunerii atât în statul de origine
al debitorului, cât şi în cel pe teritoriul căruia s-a realizai venitul ori se află bunurile
impozabile (statul de reşedinţă). Aceasta ar însemna, practic, realizarea unei duble impuneri
asupra aceleiaşi materii impozabile, aparţinând aceluiaşi subiect de drept şi pentru o
aceeaşi perioadă de timp. Pentru a se evita o astfel de impozitare excesivă s-a recurs la
încheierea unor convenţii - de regulă, bilaterale - între statele interesate, prin care este
delimitată şi recunoscută, de comun acord (pentru fiecare categorie de venit sau de avere),
competenţa stalelor relativ la stabilirea şi perceperea impozitelor.

26
În practica internaţională, pentru evitarea dublei impuneri s-au consacrat anumite
principii, pe baza cărora - prin convenţiile încheiate - se stabilesc metodele de aşezare şi
percepere a impozitelor.

a. Astfel, potrivit principiului nediscriminării fiscale, statele semnatare ale convenţiei


pentru evitarea dublei impuneri se angajează să nu aplice faţă de rezidenţii celuilalt stat
contractant, în materie de impozitare, dispoziţii normative mai împovărătoare decât cele
aplicabile propriilor lor contribuabili, aflaţi în aceeaşi situaţie.

b. Conform principiului impunerii, statul de origine calculează impozitul pornind de


la suma totală a veniturilor subiectului impozabil, inclusiv asupra celor care provin din statul
de reşedinţă şi care, potrivii convenţiei sunt impozabile în acest din urmă stat; din impozitul
care este astfel stabilit se deduce apoi suma care a fost plătită în celălalt stat,
diferenţareprezentând obligaţia de plată a contribuabilului faţă de statul al cărui resortisant
este;

d. In temeiul principiului scutirii de impozit, statul de reşedinţă impune numai acele


venituri care, potrivit convenţiei, sunt obţinute şi impozabile în acel stat, scutind de impunere
veniturile (sau parte din acestea) realizate şi impozabile în statul de origine al plătitorului.

Ţara noastră a încheiat convenţii pentru evitarea dublei impuneri cu mai toate statele
europene, precum şi cu SUA, Japonia, Egipt etc. Impozitele române care cad sub incidenţa
convenţiilor încheiate privesc în principal:
- impozitul pe venitul din salarii, opere literare, artistice şi ştiinţifice, din expertize şi din
alte surse;
- impozitul pe veniturile societăţilor comerciale constituite cu participare română şi
străină;
- impozitul pe veniturile realizate de către persoane fizice şi juridice nerezidente;
- impozitul pe veniturile din închirieri de terenuri şi clădiri;
- impozitul pe veniturile din activităţi lucrative, meserii, profesii libere;
- impozitul asupra venitului realizat din activităţi agricole
Pentru aplicarea prevederilor convenţiilor de evitare a dublei impuneri pe teritoriul
statului român beneficiarul venitului va prezenta organelor fiscale din România

certificatul de rezidenţa fiscală, în original, eliberat de organul fiscal din ţara de rezidenţă,
prin care să se ateste că este rezident al statului respectiv şi că îi sunt aplicabile prevederile
convenţiei de evitare a dublei impuneri.
Dacă România are încheiate convenţii de evitare a dublei impuneri cu statele ai căror
resortisanţi obţin venituri în ţara noastră, potrivit dispoziţiilor legale în materie, sunt aplicabile

27
prevederile acelor convenţii. Reglementările convenţiilor de evitare a dublei impuneri
prevalează faţă de prevederile din legislaţia internă.
În măsura în care România nu are încheiate convenţii de evitare a dublei impuneri cu
statele ai căror resortisanţi obţin venituri în ţara noastră se aplică legislaţia română,
respectiv aceste venituri se impun în România, conform prevederilor Codului fiscal.
Venitul este considerat ca fiind obţinut din România, potrivit reglementărilor privind
impunerea veniturilor persoanelor fizice dacă locul de provenienţa a veniturilor persoanei
fizice sau al exercitării activităţii ori locul de unde aceasta obţine venit se afla pe teritoriul
României, indiferent dacă este plătit în România sau din/în străinătate.

C) Impozite indirecte

Impozitele indirecte nu se stabilesc direct şi nominativ asupra contribuabililor, ci se percep cu


prilejul vânzării unor bunuri mai ales de consum sau numai al punerii lor în circulaţie, cu prilejul
executării unor lucrări sau prestării unor servicii, etc.
Aceste impozite se calculează şi se cuprind conform unor tarife legal constituite, în
preţurile de vânzare sau de punere în circulaţie a bunurilor, ca şi în preţurile serviciilor, se
reţin de către comercianţi, producători ai bunurilor puse în circulaţie, executanţi de lucrări,
etc. şi se plătesc în contul veniturilor publice.
Suportatorii impozitelor indirecte sunt, nu plătitorii lor, ci cumpărătorii bunurilor vândute
sau puse în circulaţie, beneficiarii lucrărilor şi serviciilor, acest fapt justificând denumirea de
impozite indirecte.
Impozitele indirecte se mai numesc şi impozite fără debit, deoarece nu sunt înscrise şi
nominalizate în registre de evidenţă a contribuabilor.

Impozitele indirecte sunt acele surse ale veniturilor bugetare care se realizează, în
principal, sub forma impunerii asupra consumului, percepându-se în momentul vânzării unor
mărfuri, al prestării anumitor servicii, respectiv al executării unor lucrări. Ele se percep,
deci, în

principiu, de la toţi cei care produc ori distribuie bunuri sau prestează servicii din categoria
celor impuse. Din acest motiv, impozitele indirecte se mai numesc, generic, şi taxe de
consumaţie.
Vizând în mod direct consumul, impozitele indirecte sunt suportate de către
consumatorul final, adică de către cel care utilizează pentru sine bunul ori serviciul în preţul
căruia este încorporat impozitul, în sfârşit, se impune sublinierea faptului că impozitele
indirecte au un caracter real, întrucât stabilirea cuantumului lor se face fără a se ţine seamă
- în vreun fel - de veniturile, averea sau situaţia personală a celor care suportă impozitele.

28
Impozitele indirecte se percep fie în cote proporţionale stabilite asupra valorilor mărfurilor
vândute şi/sau a serviciilor prestate, fie în sume fixe pe unitatea de măsură, astfel că -
indiferent de veniturile sau puterea de cumpărare a contribuabilului - cota impozitului indirect
perceput la vânzarea unei mărfi sau a unui serviciu este unică. De aceea, raportat la
veniturile de care dispune o persoană, cu cât contribuabilul realizează venituri mai mici, cu
atât sarcina fiscală pe care el trebuie să o suporte este mai mare şi invers, în acelaşi timp,
însă, cu cât o persoana consumă mai multe bunuri şi servicii, cu atât şi gradul de suportare
a sarcinii fiscale va fi mai mare şi invers.

Evoluţia impozitelor indirecte

Taxele de consumaţie sunt formele clasice şi în acelaşi timp moderne de aşezare a


impozitelor indirecte.
În decursul timpului s-a ajuns la situaţia în care la plata acestor taxe sunt supuse, de
regulă, cvasitotalitatea bunurilor şi serviciilor de larg consum.
Din punctul de vedere al evoluţiei lor, este remarcabil faptul că necesităţile mereu
crescânde de reaşezare a resurselor financiare ale statelor au condus la introducerea
impozitului pe cifra de afaceri, care constituie acea taxă de consumaţie cu care se impun
aproape toate mărfurile, indiferent dacă ele reprezintă mijloace de producţie sau bunuri de
consum.
Referitor la impunerea stabilită asupra cifrei de afaceri, în decursul timpului s-au utilizat
trei forme de aşezare a impozitului pe consum: a. forma impozitului cumulativ, b. forma
impozitului unic sau monofazic şi c. forma impozitului unic, dar cu plată fracţională.
În cazul impozitului cumulativ, mărfurile erau impuse a toate stadiile prin care
treceau din momentul ieşirii din sfera producţiei, adică de când intrau în sfera circulaţiei şi
până ajungeau la consumator (acest impozit s-a numit şi "impozit în cascadă", întrucât -
datorită modului cum era instituit şi aplicat - uneori se ajungea la perceperea de impozit la
impozit).
Fiind perceput la fiecare verigă prin care trecea o marfă, mărimea absolută a
impozitului care îi încărca valoarea depindea de lungimea circuitului parcurs, de numărul
firmelor care se interpuneau între producător şi consumator.
Deşi impozitul cumulativ era avantajos pentru stat, întrucât el avea un randament fiscal
ridicat chiar şi în cazul aplicării unor cote mici de impunere, în numeroase state s-a
renunţat la această formă de prelevare, considerându-se a fi excesiv de împovărătoare şi,
deci, incorectă, pentru că - într-adevăr - prin modul de aşezare a impozitului cumulativ se
ajunge practic la perceperea de impozit la impozit.

29
Impozitul unic sau monofazic este acel impozit care - stabilit tot pe cifra de afaceri
brută - se încasează o singură dată, indiferent de numărul verigilor prin care trece marfa
supusă impunerii. Atunci când impozitul se încasează la momentul vânzării mărfii de către
producător, el se numeşte taxă de producţie, iar când aceasta se încasează în stadiul
comerţului (cu ridicata sau cu amănuntul) el este denumit taxă asupra vânzării sau impozit
pe circulaţie.
Forma impozitului unic, dar cu plată fracţionată
reprezintă sistemul de impunere a cărui stabilire şi aplicare a rezultat din analiza aplicării
formelor de aşezare a impozitelor prezentate mai sus. Acest impozit nu se mai calculează
asupra cifrei de afaceri brute, ci asupra cifrei da afaceri nete, adică numai asupra valorii
adăugate în fiecare stadiu al circuitului economic. Aceasta este forma de impozitare
indirectă considerată cea mai modernă (evoluată), ea fiind corespunzătoare realităţilor
vieţii social-economice din majoritatea statelor lumii, întrucât se îmbină înlr-o măsură
acceptabilă interesul fiscal al stalului, acela de a-şi procura resursele financiare publice
necesare îndeplinirii sarcinilor sale cu interesul conlribuabililor, acela de a nu fi supuşi
unei presiuni fiscale insuportabile, prea împovărătoare.
Reprezentând un sistem de impozitare generalizat (în sensul cuprinderii unei largi
categorii de contribuabili), taxele de consumaţie (impozitele pe consum) se prezintă sub
diferite forme: astfel, ele pot fi taxe de consumaţie generale, cele care cuprind toate
mărfurile, indiferent dacă acestea reprezintă bunuri de consum sau mijloace de producţie
(taxa pe valoarea adăugată), sau taxe de consumaţie speciale, adică acelea care se
aşează numai asupra anumitor mărfuri sau servicii (monopolurile fiscale şi accizele)

c) Definiţia taxelor
Taxele reprezintă, alături de impozite, cea de-a doua categorie principală de venituri
bugetare curente.
Taxele sunt plăţi achitate de către persoanele fizice şi/sau persoanele juridice pentru
anumite acte sau servicii îndeplinite/prestate - la cererea şi în folosul acestora - de către
anumite organe de stat, instituţii publice sau alte persoane asimilate acestora.
În practică ca şi în şegislaţie se utilizează adesea termenul de “taxă” pentru a
desemna un “impozit”; cel mai cunoscut caz, în acest sens, este denumirea – incorectă –
impozitului indirect care este “taxa pe valoare adăugată”.
Spre deosebire de impozite, taxele prezintă următoarele trăsături caracteristice:
- subiectul plătitor al taxei este întotdeauna precis determinat doar din momentul
când acesta solicită îndeplinirea unui act, prestarea unui serviciu ori efectuarea unei
lucrări din partea unui organ de stat sau a unei instituţii publice.

30
- taxa reprezintă o plată neechivalentă pentru actele, serviciile sau lucrările
prestate/efectuate de organe de stat sau instituţii publice care primesc, întocmesc sau
eliberează diferite acte, prestează servicii sau rezolvă alte interese legitime ale diferitelor
persoane fizice şi/sau juridice. Plata serviciilor sau lucrărilor este - în principiu -
neechivalentă, deoarece aceasta poate fi - potrivit legii - mai mare sau mai mică în raport cu
valoarea efectivă a prestaţiilor efectuate; cuantumul taxelor este stabilit - în principal -
avându-se în vedere alte criterii (politico-economice) decât valoarea în sine a prestaţiei
organului de stat
- taxa reprezintă o contribuţie stabilită în sarcina contribuabilului cu scopul de a se
asigura astfel acoperirea în parte a cheltuielilor efectuate de către organele de stat şi/sau de
către instituţiile publice cu îndeplinirea/prestarea actelor, respectiv serviciilor solicitate de
diferite persoane (fizice şi/sau juridice).
- taxa este anticipativă, ea datorându-se şi trebuind să fie achită în momentul solicitării
actului, serviciului sau lucrării ce urmează a fi îndeplinit/efectuat de către organul de stat sau
instituţia publică competentă.
- taxa trebuie să fie unică, în sensul că pentru unul şi acelaşi act sau serviciu
îndeplinit/prestai unei persoane, aceasta datorează taxa o singură dată.
- actele care nu au fost legal taxate sunt lovite de nulitate.
- răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a laxelor revine primordial
persoanei încadrată la organul de stat sau instituţia publică prestatoare a serviciului sau
lucrării (care avea obligaţia să pretindă şi să perceapă taxa) şi nu contribuabilului.

Taxele pol fi grupate pe mai multe categorii, având în vedere diferite criterii.
Astfel, după criteriul teritorialităţii sau ţinând seamă de sfera lor de acoperire în teritoriu
există taxe centrale, (generale) şi taxe locale, (specifice).
Avându-se în vedere caracterul lor, taxele pot ii: taxe judiciare şi taxe extrajudiciare.
În funcţie de scopul pentru care se plătesc, taxele pol fi: taxe pentru eliberarea unor acte,
taxe pentru aprobarea desfăşurării unor activităţi, taxe pentru admiterea intrării pe teritoriul
unui stat, taxe pentru utilizarea unor drumuri naţionale etc.

d) Principii de stabilire a impozitelor


Atât evoluţia istorică a impozitelor, diversitatea lor de la un stat la altul, cât şi condiţiile
perceperii practice oferă formarea concepţiilor despre impozite.
În perioada contemporană, evoluţia istorică a impozitelor a fost însoţită de caracterizări
şi teorii doctrinare care justifică necesitatea şi rolul impozitelor, precum şi maxime sau
principii referitoare la stabilirea şi încasarea impozitelor.

31
Astfel, pornind de la teoria contractului social formulată de J.J.Rousseau, s-a reţinut că
dreptul de a institui impozite este un atribut recunoscut statului de către indivizi, prin însuşi
contractul social care a dat naştere statului, sau că statul fiind un produs al solidarităţii
sociale şi naţionale, impozitele reprezintă contribuţii pecuniare pe care cetăţenii le acceptă şi
le suportă în virtutea solidarităţii sociale şi naţionale.
Din evoluţia doctrinelor despre impozite de până acum amintim teoria echivalenţei
impozitelor.
Aceasta mai este numită şi teoria schimbului sau teoria intereselor şi a fost concepută
de Adam Smith şi continuată de Montesquieu. Aceştia considerau că impozitele îşi găsesc
justificarea în serviciile şi avantajele realizate şi garantate de stat. Statul stabileşte cota de
impunere a supuşilor în raport cu avantajele create, dând în acelaşi timp şi măsura în raport
de mărimea serviciilor şi avantajelor – cu cât vor fi mai mari, cu atât impozitele vor fi mai
ridicate.
Teoriile cu argumente de natură financiară au fost exprimate în concurenţă cu teoria
echivalenţei impozitelor, dar la fel ca aceasta au fost cu referiri la relaţia impozite-cheltuieli
publice.
- „Impozitele sunt pretinse de stat în virtutea suveranităţii sale şi sunt destinate să acopere
cheltuielile generale ale statului.”
- „Impozitul, în statele civilizate moderne este o prestaţie pecuniară pretinsă
cetăţenilor cu scopul acoperirii cheltuielilor de interes general.”
- „Impozitul este procedeul de repartizare a creanţelor bugetare între cetăţeni în
funcţie de facultăţile lor contributive.”
Ultima dintre aceste teorii afirmă condiţia generală de stabilire a impozitelor şi anume,
în funcţie de facultatea contributivă a cetăţenilor, care în statele moderne se apreciază ca
fiind determinată de profitul net, deci ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile curente ale
unui patrimoniu sau ale unei activităţi lucrative.
Conceptul facultăţii sau capacităţii contributive a plătitorilor de impozite este
considerat primordial şi în conţinutul unor principii ale impunerii în statele moderne,
sintetizate de Adam Smith în câteva maxime.
- Maxima de justiţie; cetăţenii fiecărui stat trebuie să contribuie la cheltuielile
guvernamentale atât cât le permit facultăţile proprii, adică în proporţia veniturilor pe care le
realizează sub protecţia statului.
- Maxima de certitudine; impozitul fiecărui cetăţean trebuie să fie prestabilit şi nu
arbitrar. În epoca modernă, cuantumul plăţii trebuie să fie cert pentru contribuabil şi pentru
orice altă persoană.

32
- Maxima comodităţii; toate contribuţiile trebuie să fie pretinse la termene precise şi să
urmărească procedeul cel mai convenabil contribuabilului.
- Maxima economiei; toate contribuţiile trebuie să fie stabilite de o manieră care să
scoată din buzunarul cetăţeanului cât mai puţin posibil faţă de ceea ce urmează să intre în
trezoreria statului.

e) Natura juridică a impozitelor şi taxelor


Datorită necesităţii lor pentru formarea fondurilor băneşti ale statului impozitele au fost
reglementate cu particularitatea de obligaţii financiar-bugetare. Deci, impozitele au valoarea
juridică de obligaţie, de plată către bugetul statului a unor sume de bani cu titlul de impozite
sau taxe.
Conform Constituţiei României, „cetăţenii au obligaţia să contribuie prin impozite şi
taxe, la cheltuielile publice”; obligaţia de a plăti impozite şi taxe fiind o obligaţie financiar-
publică. Această obligaţie este juridică deoarece este reglementată prin legi sau alte acte
normative, iar neîndeplinirea acestei obligaţii atrage răspunderea juridică a subiectelor
impozabile, aplicarea unor majorări de întârziere şi în cele din urmă executarea silită în
vederea recuperării sumelor de bani cuvenite bugetului de stat şi neachitate integral şi la
termenele legale.
Datorită predominanţei impozitelor în ansamblul veniturilor bugetare obligaţiile
financiar-bugetare sau financiar-publice sunt denumite şi obligaţii fiscale.
Pentru impozite, taxe, amenzi şi alte sume de bani ce reprezintă venituri bugetare a
fost oficializată denumirea de creanţe bugetare.
Creanţele bugetare se apreciază în cadrul raporturilor juridice de impunere şi taxare
ce se stabilesc între organele fiscale ale statului şi subiectele impozabile sau taxabile în
temeiul normelor juridice referitoare la fiecare dintre impozite, taxe, s.a.
Creanţele bugetare, sau fiscale prin plata unor sume de bani, au natură patrimonială
dar în comparaţie cu alte creanţe patrimoniale, ele se dinting prin anumite particularităţi
privind izvorul, beneficiarul, condiţiile de individualizare, modificare şi stingere, precum şi
coerciţiile atrase de neîndeplinirea acestor creanţe obligatorii.
a) Din punct de vedere al izvorului, obligaţia de plată a creanţelor bugetare
izvorăşte exclusiv din lege, întrucât impozitele, taxele şi celelalte venituri publice se pot
institui numai prin legi adoptate de parlament.
În cazul în care competenţa de a institui impozite şi taxe este delegată în mod
temporar şi excepţional Guvernului, izvorul impozitelor şi taxelor reglementate prin acte
normative ale guvernului este tot „legea” – concepută ca orice act normativ emis de organe
de conducere statală.

33
b) Beneficiarul obligaţiei financiar-bugetare sau fiscale este statul, reprezentat prin
organele fiscale create în cadrul administraţiei de stat, sub conducerea Ministerului
Finanţelor, cu scopul de a exercita atribuţiile autoritare de individualizare a impozitelor şi a
celorlalte venituri publice, de încasare şi urmărire a acestora.
Statul este reprezentat şi de către organele de trezorerie competente să încaseze
sumele de bani ce reprezintă venituri bugetare de la persoane fizice şi alte subiecte de
drept.
În cazul impozitelor şi taxelor reglementate ca venituri ale bugetelor, unităţilor
administrativ-teritoriale, beneficiarul acestor creanţe este judeţul, oraşul sau comuna.
c) Individualizarea obligaţiei financiar-bugetară este reglementată conform interesului
public, al realizării autoritare şi în mod operativ a impozitelor şi taxelor cu particularitatea
întocmirii titlului de creanţă bugetară.
Titlul de creanţă bugetară este actul juridic care constată şi individualizează obligaţia
pecuniară a fiecărui subiect impozabil, taxabil sau altui debitor al bugetului statului, şi care este
întocmit conform normelor de procedură fiscală, de către organele fiscale, de control financiar şi
chiar de către debitorii obligaţi să-şi calculeze impozitele sau taxele datorate.
d) Obligaţiile financiar-bugetare se modifică şi se sting în condiţiile şi în cazurile
reglementate de legislaţia fiscală, subordonate interesului statului de realizare şi recuperare
a creanţelor sale băneşti. Astfel, obligaţiile statului se sting în primul rând prin plata în cazuri
limitate prin alte moduri speciale: compensare, anulare, prescrpţie, scăderea pentru cauze
de insolvabilitate.
e) Neîndeplinirea oligaţiilor financiar-bugetare atrage sancţiuni care urmăresc
respectarea termenelor legale de plată a impozitelor şi taxelor, precum şi recuperarea celor
neachitate integral şi la termene legale.

f) Codificarea dreptului fiscal


Sistemul legislaţiei cuprinde totalitatea actelor normative cu acest conţinut, acte
normative aflate în strânsă interferenţă.
Varietatea actelor normative cuprinzând norme de drept fiscal a impus cu necesitate
sistematizarea lor. Sistematizarea este determinată de nevoia organizării acestora pe baza
unor criterii precise, în scopul bunei cunoaşteri şi aplicări a normelor juridice fiscale în
relaţiile sociale.
Conceptul de sistematizare a legislaţiei pus în evidenţă în cadrul preocupărilor de
tehnică legislativă, răspunde nevoii de a ordona multitudinea de acte normative, de a se
realiza o simplificare, reducere şi concentrare a reglementărilor.
Principala formă de sistematizare a actelor normative este codificarea.

34
Codificarea ca formă superioară de sistematizare, constă în cuprinderea tuturor sau
aproape a tuturor actelor normative dintr-o ramură de drept, în prelucrarea şi alcătuirea unui
act normativ nou, denumit cod care are valoarea unei legi.
Codificarea reprezintă o formă de sistematizare a legislaţiei, dar şi o componentă a
activităţii de elaborare a dreptului, a legiferării. De aceea adoptarea codurilor este de
competenţa organelor legislative.
Acţiunea de codificare implică o bogată activitate a legiuitorului pentru prelucrarea
complexă a întregului material normativ, de îndepărtare a normelor depăşite, perimate, de
completare a lacunelor, de novaţie legislativă prin elaborarea unor norme noi, înlăturând
neclarităţile şi neconcordanţele dintre normele în vigoare.
Codificarea este forma superioară de sistematizare deoarece ea porneşte de la
principiile generale ale sistemului de drept căutând să redea într-un singur act, cu un
conţinut şi o formă unitară, cât mai complet şi mai închegat, toate normele juridice dintr-o
ramură. Deşi are forţa juridică a unei legi, Codul nu este o lege obişnuită, cu un act juridic
unic, cu o organizare internă aparte în care normele juridice sunt aşezate într-un sistem
coerent, care reflectă structura internă a ramurii de drept respective.
Adoptarea codurilor reprezintă o operă complexă atât ştiinţifică cât şi politică şi
socială.
Normele juridice care alcătuiesc dreptul fiscal au fost cuprise în acte normative
disparate cu contradicţii şi necorelări care necesitau o sistematizare adecvată pentru a
asigura unitatea şi coeziunea lor, pe baza unor principii.
Această situaţie este explicabilă prin diversitatea domeniilor în care acţionează
normele fiscale, precum şi prin mobilitatea extremă care caracterizează aplicarea regimului
juridic de drept public, specific şi dreptului financiar.
Procesul de perfecţionare a reglementărilor din domeniul fiscal, a impus
sistematizarea şi concentrarea legialţiei pe baza unor principii comune, în două structuri
unitare, sub forma unui cod fiscal şi a unui cod de procedură fiscală.

Codul fiscal (Legea nr. 571/22 dec. 2003)


Codul fiscal a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2004.
Scopul Codului fiscal este stabilirea cadrului legal pentru impozitele şi taxele cuprinse
în sfera sa de reglementare, precizarea contribuabililor care trebuie să plătească aceste
impozite şi taxe precum şi modul de calcul şi de plată al acestora.
În materie fiscală dispoziţiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din
alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile Codului fiscal.
Impozitele şi taxele reglementate prin Codul fiscal prevăzute la art. 2 sunt:

35
1) impozitul pe profit
2) impozitul pe venit
3) impozitul pe veniturile microîntreprinderilor
4) impozitul pe veniturile obţinute în România de nerezidenţi
5) impozitul pe reprezentanţe
6) taxa pe valoarea adăugată
7) accizele
8) impozitele şi taxele locale.
La baza acestor impozite şi taxe Codul fiscal a instituit următoarele principii:
- neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri,
cu forma de proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin;
- certitudinea impunerii prin elaborarea de norme juridice clare care să nu conducă la
interpretări arbitrare, iar termenele, modalităţile şi sumele de plată să fie precis stabilite
pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le
revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra
sarcinii lor fiscale.
Pentru a da conţinut acestui principiu dispoziţiile art.4 din Cod statuează:
Prezentul cod se modifică şi se completează numai prin lege, promovată de regulă cu 6
luni înainte de data intrării în vigoare a acesteia.
Orice modificare sau completare la prezentul cod intră în vigoare cu începere din
prima zi a anului următor celui în care a fost adoptată prin lege.
- echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice prin impunerea diferită a veniturilor, în
funcţie de mărimea acestora;
- eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului
fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive favorabile pentru
persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitul în vigoare la data adoptării de către acestea
a unor decizii investiţionale majore.
Ca o garanţie de stabilitate a normelor juridice în materie fiscală Codul fiscal consacră
competenţa exclusivă a Ministerului Finanţelor Publice, în elaborarea normelor necesare
pentru aplicarea unitară a Codului fiscal. Aceste acte normative elaborate de către Ministerul
Finanţelor Publice sunt:
- normele metodologice de aplicare, aprobate de Guvern
- ordinele şi instrucţiunile emise de către Ministrul finanţelor publice.
Pentru a produce efecte juridice normele de toate categoriile trebuie publicate în
Monitorul Oficial. În scopul asigurării certitudinii impunerii, o altă măsură introdusă prin Codul

36
fiscal este înfiinţarea Comisiei fiscale centrale, care are responsabilitatea elaborării deciziilor
cu privire la aplicarea unitară a dispoziţiilor Codului.
Deciziile Comisiei fiscale centrale capătă forţă juridică prin aprobarea acestora prin
ordinul ministrului finanţelor publice.

D) Codul de procedură fiscală


Drepturile şi obligaţiile plăţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea
impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal,
sunt reglementate prin normele Codului de procedură fiscală.
Prevederile Codului de procedură fiscală se aăplică şi pentru administrarea drepturilor
vamale, precum şi pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte
sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care
prin lege nu se prevede altfel.
Prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului
general consolidat se înţelege ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale în
legătură cu:
a) înregistrarea fiscală
b) declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a
altor sume datorate bugetului general consolidat:
c) soluţionarea contestaţiilor împotruva actelor administrative fiscale.
Normele Codului de procedură fiscală constituie dreptul comun în materia procedurii
de administrare a impozitelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general
consolidat. Acestea se întregesc cu prevederile Codului de procedură civilă ca lege
generală.

37
III. PROCEDURA FISCALĂ

1. Principalele operaţiuni

a) Înregistrarea fiscală
Alături de actele şi operaţiunile de constatare a obiectului impozabil şi de individualizare
a impozitelor sau taxelor datorate, procedura fiscală cuprinde şi acte prealabile de
înregistrare şi de atribuire a codului fiscal pentru fiecare plătitor de impozite şi taxe.
Orice persoană sau entitate care este subiect într-un raport juridic fiscal se
înregistrează fiscal primind un cod de identificare fiscală.
a) pentru persoanele juridice, cu excepţia comercianţilor precum şi pentru asocieri şi
alte entităţi fără personalitate juridică, codul de înregistrare fiscală este atribuit de
organul fiscal competent din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală;
b) pentru personele fizice, codul numeric personal atribuit potrivit legii speciale;
c) pentru persoanele fizice care nu deţin cod numeric personal, numărul de identificare
fiscală atribuit de organul fiscal competent din subordinea Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală;
d) pentru comercianţi, inclusiv pentru sucursalele comercianţilor care au sediul principal al
comerţului în străinătate, codul unic de înregistrare atribuit potrivit procedurii speciale în
materie;
e) pentru persoanele fizice plătitoare de taxă pe valoarea adăugată, codul de înregistrare
fiscală atribuit de organul fiscal competent din subordinea Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală.
În vederea atruibuirii codului de identificare fiscală persoanele prevăzute la lit.a,c şi e
au obligaţia să depună declaraţia de înregistrare fiscală.
Au obligaţia să depună o declaraţie de înregistrare fiscală şi persoanele prevăzute la
lit.b care au calitatea de angajator.
Contribuabilii care obţin venituri din activităţile independente pentru care plăţile
anticipate se fac prin reţinere la sursă de către plătitorii de venituri, au obligaţia în vederea
înregistrării, să depună la organul fiscal competent declaraţia de înregistrare fiscală.
Declaraţia de înregistrare fiscală se depune în termen de 30 de zile de la:
a) data înfiinţării potrivit legii, în cazul persoanelor juridice şi altor entităţi fără personalitate
juridică;
b) data eliberării actului legal de funcţionare, începerea activităţii, data obţinerii primului
venit sau dobândirii calităţii de angajator, după caz, în cazul persoanelor fizice.

38
Plătitorii de impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general conslidat
au obligaţia de a menţiona pe facturi, oferte, comernzi sau pe orice alte documente emise
codul de identificare fiscală propriu.
Contribuabilii au obligaţia de a declara organului fiscal competent din subordinea
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în termen de 30 de zile, înfiinţarea de sedii
secundare.
De asemenea, contribuabilii cu domiciliul fiscal în România, au obligaţia de a declara în
termen de 30 de zile înfiinţarea de filiale şi sedii secundare în străinătate.
Declaraţia de înregistrare fiscală se întocmeşte prin completarea unui formular pus la
dispoziţie gratuit de organul fiscal din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală
şi trebuie însoţită de acte doveditoare ale informaţiilor cuprinse în acesta.
Declaraţia de înregistrare va cuprinde: datele de identificare ale contribuabilului,
categoriile de obligaţii de plată datorate potrivit Codului fiscal, datele privind sediile
secundare, datele de identificare a împuternicitului, datele privind situaţia juridică a
contribuabilului, precum şi alte informaţii necesare administrării impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general al statului.
Pe baza declaraţiei de înregistrare fiscală depusă, organul fiscal competent din
subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală eliberează certificatul de înregistrare
fiscală în termen de 15 zile de la data depunerii declaraţiei. În certificatul de înregistrare
fiscală se înscrie obligatoriu codul de identificare fiscală.
Eliberarea certificatelor de înregistrare fiscală nu este supusă taxelor de timbru.
Contribuabilii care realizează venituri din activitatea de comerţ sau prestări de servicii
către populaţie sunt obligaţi să afişeze certificatul de înregistrare fiscală în locurile unde se
desfăşoară activitatea.
În cazul pierderii, furtului sau distrugerii certificatului de înregistrare fiscală, organul
fiscal va elibera un duplicat al acestuia, în baza cererii contribuabilului şi a dovezii de
publicare a pierderii, furtului sau distrugerii, în Monitorul Oficial al României, partea a III-a.
Modificările ulterioare ale datelor din declaraţia de înregistrare fiscală trebuie aduse la
cunoştinţa organului fiscal competent din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală, în termen de 30 zile de la data producerii acestora, prin completarea şi depunerea
declaraţiei de menţiuni.
La încetarea condiţiilor care au generat înregistrarea fiscală, contribuabilii au obligaţia
de a preda organelor fiscale, în vederea anulării, certificatul de înregistrare fiscală, o dată cu
depunerea declaraţiei de menţiuni.
Organul fiscal din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală organizează
evidenţa plătitorilor de impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate la bugetul de stat,

39
bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de
sănătătate, bugetul asigurărilor pentru şomaj, în cadrul registrului contribuabililor care
conţine:
a) datele de identificare a contribuabilului
b) categoriile de obligaţii fiscale de plată datorate potrivit legii,
c) alte informaţii necesare administrării obligaţiilor fiscale.
Datele se completează pe baza informaţiilor comunicate de contribuabili, de oficiul
registrului comerţului, de serviciul de evidenţă a populaţiei, de la alte autorităţi şi
instituţii, precum şi din constatătile proprii ale organului fiscal.
Datele din registrul contribuabililor pot fi modificate din oficiu ori de câte ori se constată
că acestea nu corespund stării de fapt reale şi vor fi comunicate contribuabililor.
Modificarea din oficiu a domiciliu fiscal se face prin decizie emisă de organul fiscal
competent după ascultarea prealabilă a contribuabilului, potrivit art.9 din Codul de
procedură fiscală.
Contribuabilii persoane juridice sau orice alte entităţi fără personalitate juridică care în
decurs de 12 luni consecutive nu au depus declaraţii fiscale şi situaţii financiare nu au
efectuat plăţi şi nu au prezentat solicitări organului fiscal vor fi trecuţi într-o evidenţă specială
a contribuabililor inactivi.
Contribuabilii trecuţi în evidenţa specială vor fi supuşi inspecţiei fiscale, în termen de
maximum 3 luni de la data trecerii în evidenţa specială.
Pe perioada cât contribuabilul este considerat inactiv, certificatul de înregistrare fiscală
se suspendă.
Contribuabilii trecuţi în evidenţă specială vor fi reactivaţi începând cu data la care:
a) depun o declaraţie fisclaă sau situaţii financiare;
b) efectuează o plată voluntară;
c) formulează o solicitare organelor fiscale
d) organul fiscal constată că acesta desfăşoară activităţi supuse lefii fiscale.

b) Obligaţia de a conduce evidenţa fiscală


În vederea stabilirii obligaţiilor fiscale de plată datorate, contribuabilii sunt obligaţi să
conducă evidenţe fiscale, potrivit actelor normative în vigoare.
Principalele reguli pentru conducerea evidenţei contabile şi fiscale prevăzute de Cod
sunt:
1) Evidenţele contabile şi fiscale vor fi păstrate la domiciliul fiscal al contribuabilului sau
la sediile secundare, după caz;

40
2) Dispoziţiile legale privind păstrarea, arhivarea şi limba folosită pentru evidenţele
contabile sunt aplicabile şi pentru evidenţele fiscale
3) În cazul în care evidenţele contabile şi fiscale sunt ţinute cu ajutorul sistemelor
electronice de gestiune, pe lângă datele arhivate în format electronic contribuabilul este
obligat să păstreze şi să prezinte aplicaţiile informatice cu ajutorul cărora le-a generat.
4) Contribuabilii sunt obligaţi să evidenţieze veniturile realizate şi cheltuielile efectuate
din activităţile desfăşurate prin întocmirea registrelor sau a oricăror alte documente
prevăzute de lege.
5) Contribuabilii sunt obligaţi să utilizeze pentru activitatea desfăşurată documente
primare şi de evidenţă contabilă stabilite prin norme legale în vigoare şi să completeze
integral rubricile formularelor, corespunzător operaţiunilor înregistrate.
6) Organul fiscal poate lua în considerare orice evidenţe relevante pentru impunere
ţinute de contribuabil.

c) Obligaţia de a depune declaraţii fiscale


Declaraţia fiscală se depune de către persoanele obligate potrivit Codului fiscal în
termenele stabilite de acesta.
Declaraţiile fiscale sunt documente prin care se declară:
a) impozitele, taxele şi contribuţiile datorate în cazul în care, potrivit legii, obligaţia
calculării impozitelor şi taxelor revine plătitorului;
b) bunurile şi veniturile impozabile, în cazul în care, potrivit legii, stabilirea impozitului şi a
taxei se face de organul fiscal.
c) impozitele colectate prin stopaj la sursă, în cazul în care plătitorul are obligaţia de a
calcula, de a reţine şi de a vărsa impozite şi taxe.
În cazul în care Codul fiscal nu prevede, Ministerul Finanţelor Publice va stabili
termenul de depunere al declaraţiei fiscale.
Obligaţia de a depune declaraţia fiscală se menţine şi în cazurile în care:
a) a fost efectuată plata obligaţiei fiscale;
b) obligaţia fiscală respectivă este scutită la plată conform reglementărilor legale;
c) organul fiscal a stabilit din oficiu baza de impunere şi obligaţia fiscală.
În cazul de inactivitate temporară sau în cazul obligaţiilor de declarare a unor venituri
care potrivit legii sunt scutite la plata impozitului pe venit, organul fiscal competent poate
aproba la cererea contribuabilului, alte termene sau condiţii de depunere a declaraţiilor
fiscale, în funcţie de necesităţile administrării obligaţiilor fiscale. Asupra termenelor şi
condiţiilor va decide organul fiscal potrivit competenţelor aprobate prin ordin al ministerului
finanţelor publice.

41
Referitor la forma şi conţinutul declaraţiei fiscale reţinem:
Declaraţia fiscală se întocmeşte prin completarea unui formular pus la dispoziţie gratuit
de organul fiscal.
În declaraţia fiscală contribuabilul trebuie să calculeze cuantumul obligaţiei fiscale,
dacă acest lucru este prevăzut de lege.
Contribuabilul are obligaţia de a completa declaraţiile fiscale înscriind corect, complet
şi cu bună credinţă informaţiile prevăzute de formular, corespunzătoare situaţiei sale fiscale.
Declaraţia fiscală se semnează de către contribuabil sau de către împuternicit.
Declaraţia fiscală să fie însoţită de documentaţia cerută de prevederile legale.
Pentru anumite categorii de obligaţii fiscale stabilite prin ordin al ministrului finanţelor
publice, organul fiscal poate transmite contribuabililor formularele de declarare a impozitelor,
taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, instrucţiunile de
completare a acetora alte informaţii utile, precum şi plicurile preadresate. În acest caz,
contravaloarea corespondenţei se suportă de către organul fiscal.
Cu privire la depunerea declaraţiilor fiscale Codul de procedură fiscală stabileşte:
- declaraţia fiscală se depune la registratura organului fiscal competent sau la poştă prin
scrisoare recomendată. Declaraţia fiscală poate fi transmisă prin mijloace electronice sau
prin sisteme de transmitere la distanţă conform procedurii stabilite prin ordin al ministrului
finanţelor publice.
Declaraţiile fiscale pot fi redactate de organul fiscal sub formă de proces-verbal, dacă din
motive independente de voinţa contribuabilului acesta este în imposibilitate de a scrie.
Data depunerii declaraiei fiscale este data înregistrării acesteia la organul fiscal sau data
depunerii la poştă, după caz.
Nedepunerea declaraţiei fiscale dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din
oficiu a obligaţiilor fiscale prin estimarea bazei de impunere. Stabilirea din oficiu a obligaţiilor
fiscale nu se poate face înainte de împlinirea unui termen de15 zile de la înştiinţarea
contribuabilului privind depăşirea termenului legal de depunere a declaraţiei fisale.
Declaraţiile fiscale pot fi corectate de către contribuabil din proprie iniţiativă ori de câte
ori constată erori în declaraţia iniţială, prin depunerea unei declaraţii rectificative la organzul
fiscal competent.

d) Individualizarea obligaţiei fiscale prin titlul de creanţă


Obligaţiile fiscale instituite prin legile speciale care le reglementează au un caracter
general, abstract.
Concretizarea lor presupune aplicarea normei juridice la situaţii particulare şi
individualizarea în acest mod a obligaţiei fiscale.

42
Actul juridic prin care se stabileşte întinderea obligaţiei fiscale ce revine persoanei
fizice sau juridice care are calitatea de contribuabil, este actul administrativ fiscal. Acesta are
valoarea de fapt juridic, pentru raportul juridic obligaţional de drept financiar care se naşte
între stat sau colectivitatea locală, pe de o parte şi contribuabil de cealaltă parte. Suntem în
faţa unui fapt juridic complex alcătuit din:
- faptul juridic fiscal: constituirea unei baze de impunere fiscală prin dobândirea unui
bun realizarea unui venit, săvârşirea unei fapte de consum, etc. care potrivit legii, dă naştere
unui drept de creanţă fiscală şi unei obligaţii fiscale.
- constatarea şi stabilirea printr-un act juridic declarativ a faptului juridic fiscal şi
întocmirea actului administrativ fiscal care concretizează obligaţia faţă de bugetul public.
Actul juridic administrativ fiscal prin care se constată şi se individualizează obligaţia de
plată privind creanţele fiscale constatând în impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume
ce reprezintă resurse financiare publice, întocmit de către organele de specialitate sau de
persoanele împuternicite potrivit legii are natura de titlu de creanţă fiscală şi bugetară în
acelaşi timp.
Titlul de creanţă este actul prin care potrivit legii, se stabileşte şi se individualizează
obligaţia de plată privind creanţele fiscale, întocmit de organele competente sau de alte
persoane îndreptăţite potrivit legii. Asemenea titluri pot fi:
a) decizia de impunere emisă de organele competente
b) declaraţia fiscală, angajamentul de plată sau documentul întocmit de plătitor prin care
acesta declară obligaţiile fiscale, în cazul în care acestea se stabilesc de către plătitor
potrivit legii;
c) decizia prin care se stabileşte şi se individualizează suma de plată pentru creanţele
fiscale accesorii repretzentând dobânzi şi penalităţi de întârziere stabilite de organele
competente;
d) declaraţia vamală pentru obligaţiile de plată în vamă;
e) documentul prin care se stabileşte şi se individualizează dtoria vamală inclusiv
accesoriile;
f) procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţeiei, întocmit de organul
prevăzut de lege, pentru obligaţiile privind plata amenzilor contravenţionale;
g) ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivului hotărârii instanţei judecătoreşti
ori un extras certificat întocmit în baza acestor acte în cazul amenzilor, al cheltuielilor
judiciare şi al altor acte fiscale stabilite de procuror sau de instanţa judecătorească.
După modul de întocmire titlurile de creanţă fiscală pot fi grupate în două categorii: titluri
de creanţă explicite şi titluri de creanţă implicite.

43
Titlurile de creanţă explicite sunt cele întocmite exclusiv în scopul de a constatta şi
individualiza o obligaţie fiscală.
În mod tradiţional se include în această categorie: actul/documentul de impunere,
declaraţia de impozitare şi taxe, declaraţia vamală, documentul de plată a unei taxe, etc.
Titlurile de creanţă implicite sunt acele acte întocmite într-un scop determinat, dar care
alăturat datelor pretinse de acesta, cuprind şi individualizarea obligaţiei de plată a unui
impozit sau a unei taxe, fiind în măsură în care constată existenţa unei obligaţii faţă de
bugetul public, titluri de creanţă bugetară.
Au acest caracter: documentele care cuprind rezultatele controlului efectuat de organele
abilitate de lege pentru diferenţele constatate şi accesoriile acestora.
Impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului consolidat se stabilesc
prin următoarele acte administrativ fiscale:
a) declaraţia fiscală întocmită de către persoanele obligate potrivit Codului fiscal cu
respectarea condiţiilor de formă şi conţinut stabilite de lege, declaraţia asimilată cu o decizie
de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare.
Această obligaţie există şi în situaţia în care impozitele, taxele, contribuţiile şi alte
sume datorate bugetului general consolidat sunt scutite la plata conform reglementărilor
legale, precum şi în cazul unei rambursări de taxe pe valoarea adăugată.
În situaţiile în care legea nu prevede obligaţia de calculare a impozitului, declaraţia
fiscală este asimilată uneid ecizii referitoare la baza de impunere;
b) prin decizia emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.
Decizia de impunere se emite de organul fiscal competent. Organul fiscal emite decizie
de impunere ori de câte ori acesta modifică baza de impunere.
Pentru creanţele administrate de Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală, prin ordin al ministrului finanţelor publice se pot stabili şi alte
competenţe pentru emiterea deciziilor de impunere ca urmare a inspeţiei fiscale.
Decizia de impunere şi decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii constituie şi
înştiinţări de plată, de la data comunicării acestora.
Decizia de impunere trebuie să îndeplinească consiţiile prevăzute de lege pentru actul
administrativ fiscal.
Decizia de impunere trebuie să cuprindă şi categoria de impozit, taxă, contribuţie sau
altă sumă datorată bugetului general consolidat, baza de impunere, precum şi cuantumul
acestora pentru fiecare perioadă impozabilă.
Sunt asimilate deciziilor de impunere şi următoarele acte administrative fiscale:
a) deciziile privind rambursările de taxă pe valoarea adăugată şi deciziile privind restituiri
de impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat;

44
b) deciziile referitoare la bazele de impunere;
c) deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii.
Bazele de impunere se stabilesc separat, prin decizie referitoare la bazele de impunere,
în următoarele situaţii:
a) când venitul impozabil este realizat de mai multe persoane. Decizia va cuprinde şi
repartizarea venitului impozabil pe fiecare persoană care a participat la realizarea venitului;
b) când suma venitului impozabil se află pe raza altui organ fiscal decât cel competent
teritorial. În acest caz competenţa de a stabili baza de impunere o deţine organul fiscal pe
raza căruia se află sursa venitului.
Dacă venitul impozabil este realizat de mai multe persoane, atunci acestea pot să-şi
numească un împuternicit comun în relaţia cu organul fiscal.

e) Modificarea obligaţiilor fiscale


Obligaţia fiscală odată individualizată trebuie îndeplinită în limitele stabilite prin titlul de
creanţă la data exigibilităţii acesteia.
Raportul juridic obligaţional de drept financiar poate fi modificat însă pe parcursul
derulării sale, până la stingerea obligaţiei în anumite circumstanţe speciale. Modificarea
raportului juridic obligaţional, reprezintă operaţia juridică în temeiul căreia se schimbă unul
din elementele acestuia: obiectul impunerii.
Principalele situaţii care generează modificarea obligaţiei fiscale iniţiale, identificate în
literatura de specialitate sunt:
a) modificarea elementelor care au stat la baza individuaizării obligaţiei fiscale cuprinse
în declaraţia de impunere, sau constatate direct de către organele fiscale şi care au stat la
baza emiterii titlului de creanţă.
Actele normative în materie fiscală cuprind în mod constant dispoziţii referitoare la
obligaţia ce revine contribuabililor de a comunica în timp util organelor de impunere orice
modificare intervenită în legătură cu datele declarate iniţial.
Astfel, modificarea elementelor care au stat la baza individualizării obligaţiei fiscale
poate fi adusă la cunoştinţa organelor fiscale de către contribuabil sau poate fi constatată de
către aceste organe prin acţiuni de control.
În situaţiile de mai sus, ca şi atunci când organele competente din sfera administraţiei
sau justiţiei, după caz, admit integral sau în parte recursurile administrative sau acţiunile
introduse de contribuabili, având ca obiect stabilirea greşită a obligaţiei fiscale, are loc
transformarea acesteia. Aceasta constă în transformarea raportului juridic obligaţional
existent, fără a fi vorba de încetarea efectelor sale, într-un alt raport juridic obligaţional în
care obligaţia veche este înlocuită cu una nouă.

45
Efectele obligaţiei iniţiale se transformă în efectele unei noi obligaţii, întocmindu-se un
nou titlu de creanţă.
b) modificarea actelor normative prin care se instituie şi reglementează venituri bugetare.
Raporturile juridice obligaţionale de drept financiar sunt relaţii financiare supuse
reglementării unor norme de drept. Orice modificare intervenită în conţinutul normelor
juridice va genera aplicarea unor reguli juridice noi aceloraşi relaţii sociale şi va genera
implicit modificarea obligaţiilor fiscale.
c) acordarea înlesnirilor legale la plata obligaţiilro fiscale
Această situaţie de modificare a obligaţiei fiscale intervine în ipoteza în care, ulterior
constatării şi individualizării obligaţiei fiscale în sarcina unui contribuabil, are loc aprobarea
solicitării acestuia de acordare a unor înlesniri prevăzute de lege.
La cererea temeinic justificată a contribuabililor, organul fiscal competent poate acorda
pentru obligaţiile fiscale restante, atât înaintea începerii executării silite cât şi în timpul
efectuării acesteia, înlesniri la plată, în condiţiile legii.
La cererea temeinic justificată a debitorilor, persoane fizice sau juridice, creditorii
bugetului locali, prin autorităţile administraţiei publice locale ce administrează aceste bugete,
pot acorda pentru obligaţiile bugetare restante pe care le administrează, următoarele
înlesniri de plată:
a) eşalonări la plata impozitelor, taxelor, chiriilor, redevenţelor, contribuţiilor şi a altor
obligaţii la bugetul local;
b) amânări la plata impozitelor, taxelor, chiriilor, contribuţiilor şi altor obligaţii la bugetul
local;
c) eşalonări la plata debânzilor şi/sau a penalităţilor de orice fel, cu excepţia dobânzilor
datorate pe perioada de eşalonare;
d) amânări sau reduceri de impozite şitaxe locale în condiţiile legii.

f) Colectarea creanţelor fiscale


Din perspectiva procedurii fiscale colectarea constă în exercitarea acţiunilor care au ca
scop stingerea raportului juridic obligaţional fiscal, a creanţelor şi obligaţiilor fiscale.
În dreptul comun, orice raport juridic obligaţional, indiferent de izvorul său, dă dreptul
creditorului de a pretinde debitorului să dea să facă sau să nu facă ceva. Debitorul are de
executat o prestaţie pozitivă sau negativă, în funcţie de obiectul obligaţiei.
În dreptul financiar, aplicând criteriile de clasificare a obligaţiilor din dreptul civil,
specialiştii au fost de acord cu faptul că în conţinutul raportului juridic obligaţional suntem în
faţa unei obligaţii de „a face”.

46
În principiu prestaţia care face obiectul obligaţiei bugetare, respectiv remiterea unei
sume de bani sub formă de impozit, taxă, contribuţie, etc, este executată de către debitor de
bunăvoie. În cazul în care debitorul refuză executarea de bunăvoie a obligaţiei, creditorul va
putea recurge la forţa coercitivă a statului, pentru asigurarea îndeplinirii ei.
Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a
pretinde şiu de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei, la care este obligat;
„creditorul are dreptul de a obţine îndeplinirea exactă a obligaţiei”, dispune art.1073 Cod
civil. În caz de neexecutare, totală sau parţială, sau de executare necorespunzătoare,
creditorul „are dreptul la despăgubiri” dispune acelaşi text de lege. Aşadar, tot ca efect al
obligaţiei apare şi dreptul creditorului de a predinte despăgubiri de la debitor, în ipoteza în
care acesta nu-şi execută obligaţia asumată.
Desigur că în domeniul financiar se are în vedere în primul rând, îndeplinirea întocmai
a prestaţiei la care debitorul este obligat. Aceasta este, în dreptul comun, executarea directă
sau executarea în natură a obligaţiei. Pentru dreptul financiar, executarea întocmai a
obligaţiei bugetare înseamnă în cuantum şi în termenul stabilit prin titlul de creanţă.
Pentru realizarea creanţelor bugetare este necesar ca acestea să îndeplinească
condiţiile generale din dreptul comun, respectiv caracterul cert, lichid şi exigibil
Creanţa certă este acea creanţă al cărei cuantum este precis determinat. Sunt
întotdeauna lichide creanţele având ca obiect o sumă determinată de bani sau o cantitate
determinată de bunuri generice.
Creanţa exigibilă este creanţa ajunsă la scadenţă care poate fi pretinsă, căreia i se
poate cere de îndată executarea la nevoie silită.
În obligaţiile afectate de un termen suspensiv (cum este cazul creanţelor bugetare)
creanţa devine exigibilă numai în momentul îndeplinirii acestuia. Caracterul exigibil al unei
creanţe bugetare poate fi suspendat de organul competent în soluţionarea contestaţiilor sau
de instanţa de judecată.
Conform art.24 din Codul de procedură fiscală, stingerea creanţelor fiscale se
realizează prin încasarea, compensarea, executarea silită, scutire, anulare, prescripţie şi prin
ate modalităţi prevăzute de lege.
Colectarea creanţelor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanţă sau al unui titlu
executoriu, după caz.
Realizarea obligaţiei fiscale, care presupune şi stingerea raportului juridic obligaţional
în conţinutul căruia aceasta s-a născut, cunoaşte următoarele modalităţi:
A. Stingerea obligaţiilor fiscale prin executare:
- executarea voluntară a obligaţiilor bugetare – plata;
- executarea silită a obligaţiilor bugetare.

47
B. Alte modalităţi de stingere a obligaţiilor fiscale:
- compensarea;
- scăderea pentru cauze de insolvabilitate;
- deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau faliment
- anularea

g) Executarea voluntară a obligaţiilor fiscale prin plată.


Executarea obligaţiei bugetare se face de către debitorul acesteia, ca regulă generală
prin plată. Plata reprezintă executarea voluntară a obligaţiei de către subiectul pasiv al
raportului juridic obligaţional.
Dacă în limbajul curent plata semnifică numai remiterea unei sume de bani, în limbaj
juridic, plata semnifică executarea unei obligaţii.
Pe lângă aceasta, plata poate fi considerată un act juridic, o convenţie între cel care o
execută şi cel care o primeşte. Manifestarea de voinţă a celui care plăteşte a debitorului, se
exeteriorizează prin însăşi efectuarea ei. La aceasta se adaugă acordul creditorului, adică al
celui care primeşte plata, spre a se vedea dacă ea corespunde conţinutului obligaţiei.
În cazul stingerii obligaţiei prin executare silită, nu mai putem vorbi de un astfel de
acord de voinţă.
Ne vom opri în continuare asupra unora dintre condiţiile esenţiale ale plăţii.
Principiul general care stă la baza acestei materii este acela că oricine poate fece
plata.
Astfel, potrivit art.26 din Codul de procedură fiscală plătitor al obligaţiei bugetare este
debitorul sau o altă persoană care în numele debitorului, potrivit legii, are obligaţia de a plăti
sau de a reţine şi de aplăti, după caz, impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume
datorate bugetului general consolidat.
Este de observat că, mai întâi, cel ţinut a face plata şi care o poate face este debitorul.
Acesta poate plăti în mod valabil personal sau prin reprezentant.
Pentru persoanele juridice cu sediul în România care are sedii secundare, plătitor de
obligaţii fiscale este persoana juridică, cu excepţia impozitului pe venitul din salarii, pentru
care plata impozitului se face de către sediile secundare ale persoanei juridice.
Plăţile către organele fiscale se efectuează prin intermediul băncilor, trezoreriilor şi al
altor instituţii autorizate să deruleze operaţiuni de plată.
Plata obligaţiilor fiscale se efectuează de către debitori, distinct, pe fiecare impozit,
taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat, inclusiv dobânzi şi
penalităţi de întârziere.

48
În documentul de plată plătitorul trebuie să menţioneze în mod obligatoriu actul prin
care as-a instituit obligaţia de plată, numărul şi data acestuia, cuantumul obligaţiei de plată,
precum şi organul care l-a întocmit.
În cazul în care obligaţia bugetară nu a fost achitată de către debitor, la plata sumei
datorate este obligat, în subsidiar, conform legii.
a) moştenitorul care a acceptat succesiunea contribuabilului debitor;
Nu se aplică în cazul obligaţiei de plată a sumelor ce reprezintă amenzi aplicate
persoanei fizice.
b) cel care preie, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile debitorului supus devizării,
fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz;
c) persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevderile legale
referitoare la faliment;
d) persoana care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului, printr-un angajament de
plată sau printr-un alt act încheiat în formă autentică, cu asigurarea unei garanţii reale la
nivelul obligaţiei de plată;
e) alte persoane, în condiţiile legii.
Se constată că plata poate fi făcută şi de o persoană ţinută pentru debitor, adică de
persoanele care îşi asumă obligaţia de plată printr-un angajament de plată sau printr-un alt
act, încheiat în formă autentică.
Pentru obligaţiile bugetare restante ale debitorului declarat insolvabil răspund solidar
cu acesta următoarele persoane:
a) persoane fizice sau juridice, care în cei 3 ani anteriori datei declarării insolvabilităţii,
cu rea-credinţă, cumpără sau dobândesc în alt mod active de la debitori care îşi provoacă
astfel insolvabilitatea;
b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat
insolvabilitatea epersoanei juridice debitoare pruin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-
credinţă, sub orice formă, a bunurilor mobile şi imobile proprietatea acesteia.
În cazul stingerii prin plată a obligaţiilor fiscale momentuil plăţii este:
a) în cazul plăţilor în numerar, data înscrisă în documentul de plată eliberat de organele
sau persoanele abilitate de organul fiscal:
b) în cazul plăţilor efectuate prin madat poştal, data poştei înscrisă pe mandatul poştal
c) în cazul plăţilor efectuate perin decontare bancară data la care băncile debitoare
contului plătitor pe baza instrumentelor de decontare specifice, confirmate prin ştampila
şi semnătura autorizată a acestora;

49
d) pentru obligaţiile fiscale care se sting prin anulare de timbre fiscale mobile, data
înregistrării la organul competent a documentului sau a actului pentru care s-au depus
şi anulat timbrele datorate potrivit legii.
Dacă un contribuabil datorează mai multe tipuri de impozite, taxe, contribuţii şi alte
sume reprezentând creanţe fiscale, iar suma plătită nu este suficientă pentru a stinge
toate datoriile, atunci se sting datoriile acelui tip de creanţă fiscală principală pe care îl
stabileşte contribuabilul.
În cadrul tipului de impozit, taxă, contribuţie sau altă sumă reprezentând creanţa fiscală
stabilit de contribuabil plata se efectuează în următoarea ordine:
a) sume datorate în contul ratelor din graficele de plată a obligaţiilor fiscale, pentru care
s-au aprobat eşalonări şi/sau amânări de plată, precum şi dobânzile datorate pe perioada
eşalonării sau amânării la plata şi calculate conform legii;
b) obligaţii fiscale principale cu termene de plată în anul curent, precum şi accesoriile
acestora, în ordinea vechimii;
c) obligaţiile fiscale datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a anului precedent, în
ordinea vechimii, până la stingerea integrală a acestora;
d) dobânzi, penalităţi de întârziere aferente obligaţiilor fiscale prevăzute la lit. c)
e) obligaţii fiscale cu termene de plată viitoare la solicitatea debitorului.
Pentru creanţele bugetelor locale din categoria obligaţiilor fiscale, prevăzute la lit. b) se
sting cu prioritate obligaţiile stabilite ca urmare a inspecţiei fiscale.
În situaţia în care debitorul nu efectuează plata obligaţiilor fiscale, conform prevederilor
anterioare, creditorul fiscal va proceda la stingerea obligaţiilor fiscale pe care le
administrează, în conformitate cu ordinea de plăţi reglem, entată de Codul de procedură
fiscală şi va înştiinţa despre aceasta debitorul, în termen de 30 de zile de la data efectuării
stingerii.
Orice plată făcută după comunicarea somaţiei în cadrul executării silite va stinge mai
întâi obligaţia fiscală stabilită în titlul executoriu.
Executarea obligaţiei bugetare prin reţinere la sursă se realizează prin calcularea,
reţinerea şi vărsarea veniturilor bugetare de către o altă persoană decât contribuabilul.
Suntem în faţa existenţei a două raporturi juridice diferite:
- unul născut între o persoană fizică şi stat, ca raport juridic obligaţional izvorât din faptul
realizării de venituri impozabile şi altul existent între persoana fizică respectivă şi angajator,
izvorând spre exemplu dintr-un contract de muncă.
În această ipoteză angajatorul devine plătitorul impozitului cuvenit pentru salariul
angajatului său, impozitul reţinut la sursă şi virat la bugetul public.

50
Obligaţia de a calcula, reţine şi vira la buget sumele reprezentând obligaţie bugetară,
revine altei persoane decât aceea a contribuabilului.
Potrivit art.112 din Codul de procedură fiscală se restituie la cerere, debitorului
următoarele sume:
- cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă
- cele plătite în plus faţă de obligaţia fiscală
- cele plătite ca urmare a unei erori de calcul
- cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale
- cele de rambursat de la bugetul de stat
- cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente
potrivit legii
- cele rămase după efectuarea distribuirii sumelor realizate din executarea silită
- cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate prin care se dispune desfiinţarea
executării silite.
Prin excepţie la cele de mai sus, sumele de restituit reprezentând diferenţe de impozite
rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice se
restituie din oficiu de organele fiscale competente, în termen de cel mult 60 de zile de la data
comunicării deciziei de impunere.
În cazul restituirii sumelor în valută confiscate, aceasta se realizează conform legii, în lei
la cursul de referinţă al pieţei valutare pentru euro, comunicat de Banca Naţională a
României, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care se
dispune restituirea.
Dacă debitorul înregistrează obligaţii fiscale restante, sumele se vor restitui numai după
efectuarea compensării potrivit legii.
În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mică decât obligaţiile
fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurenţa sumei de
rambursat sau de restituit.
În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mare decât suma
reprezentând obligaţii fiuscale restante ale debitoruklui, se va efectua compensarea până la
concurenţa obligaţiilor fiscale restante, diferenţa restituindu-se debitorului.
Procedura de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, inclusiv modalitatea de
acordare a dobânzilor aferente, se aprobă prin ordin al ministrului fiunanţelor publice.

g) Executarea silită a obligaţiilor fiscale

51
A. Condiţii generale ale executării silite
Regula în materia executării obligaţiilor bugetare este reprezentarea de bunăvoie de
către debitor a obligaţiei prin efectuarea plăţii.
Totuşi, dacă debitorul nu execută obligaţia sa, în cuantumul şi în termenul stabilit,
creditorul pentru a valorifica dreptul sau subiectiv patrimonial pe care îl are asupra
debitorului, poate recurge la mijloacele pe care legea i le pune la dispoziţie pentru a-l sili la
executare; în acest caz creditorul va cere executarea silită.
Trebuie remarcat faptul că execuatrea silită nu reprezintă o formă a răspunderii juridice,
o sancţiunem cu o modalitate de executare a obligaţiilor bugetare.
Executarea silită garantează puterea juridică a obligaţiilor patrimoniale, inclusiv a celor
bugetare. În concepţia tradiţională a dreptului financiar, executarea silită reprezenta ultima
etapă a procedurii fiscale, care cuprindea perceperea, urmărirea şi lichidarea drepturilor
fiscale.
În situaţia în care debitorii obligaţiilor fiscale nu îşi execută obligaţiile la scadenţă şi în
cuantumul stabilit prin titlul de creanţă ia naştere dreptul titularului bugetului public (creditorul
fiscal) de a trece la executarea silită a creanţelor fiscale. Caracterul executoriu al titlului de
creanţă fiscală face ca procedura de executare silită să poată fi declanşată direxct de către
organele administrativ-financiare, nefiind necesară intervenţia justiţiei.
Sediul materiei îl reprezintă Codul de procedură fiscală.
Pentru a se putea trece la executarea silită a creanţelor bugetare este necesară
îndeplinirea unor condiţii, după cum urmează:
a) existenţa unui titllu executoriu. Astfel, „executarea silită a creanţelor fiscale se
efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit procedurilor prezentului cod de
organul de exewcutare competent în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul
sau al unui înscris potrivit legii, constituie titlu executoriu.”
Acest act, în cuprinsul căruia s-a înscris creanţa bugetară, denumit titlu executoriu va
conţine: denumirea organului emitent, data în care îşi produce efectele, numele şi prenumele
sau denumirea debitorului, codul de identificare fiscală, domiciliul sau sediul acestuia,
precum şi orice alte date de identificare; cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate;
temeiul legal al puterii executorii a titlului; data întocmirii titlului, ştampila şi semnătura
organului de executare.
Pentru debitorii obligaţi în mod solidar la plata creanţelor bugetare se va întocmi un
singur titlu executoriu.
Titlurile executorii emise de alte organe competente, care privesc creanţe bugetare, se
transmit în termen de cel mult 30 de zile de la emitere spre executare silită potrivit legii,
organelor de executare silită.

52
În cazul în care titlurile emise de alte organe nu cuprind unul dintre următoarele
elemente: numele şi prenumele sau denumirea debitorului, codul numeric personal, codul
unic de întregistrare, domiciliul sau sediul, cuantumul sumei datorate, temeiul legal,
semnătura organului care l-a emis şi dovada comunicării acestora, organul de executare
trebuie să restituie de îndată titlurile executorii organelor emitente.
Atunci când titlul executoriu i-a fost transmis spre executare de către un alt organ ,
organul de executare are obligaţia de a confirma primirea în termen de 30 de zile.
În cazul în care autorităţile administraţiei publice locale transmit titluri executorii privind
venituri proprii spre executare silită organelor fiscale din subordinea Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală, sumele astfel realizate se fac venit al bugetului de stat.
Titlul de creanţă este actul juruidic care constată şi individualizează obligaţia bugetară,
dându-i caracter concret şi făcând posibilă executarea acesteia.
Creanţa individualizată prin titlu executoriu are caracter cert, existenţa sa fiind
neîndoielnică şi asupra ei neexistând vreun litigiu.
Caracterul cert şi lichid al creanţei bugetare, constatată şi individualizată prin titlul de
creanţă sunt condiţii esenţiale pentru a putea proceda la executarea silită a obligaţiei
bugetare.
b) creanţa bugetară să fie exigibilă. Are caracter exigibil creanţa ajunsă la scadenţă care
poate fi pretinsă căreia i se poate cere de îndată executarea la nevoie silită.
Creanţa bugetară devine executorie şi titlul care o constată devine executoriu, în data
scadenţei, prin expirarea termenului de plată prevăzut de normele legale.
Dacă există un decalaj de timp între momentul emiterii titlului executoriu şi data
scadenţei putem considera creanţa bugetară ca fiind afectată de un termen suspensiv,
prevăzut în favoarea debitorului. În această situaţie, creanţa devine exigibilă numai în
momentul împlinirii termenului.
c) obligaţia bugetară să nu fie executată de bunăvoie. Ipoteza trecerii de către creditor
la procedeele executării silite este aceea în care debitorul nu execută la termen şi în
cuantumul stabilit obligaţia bugetară.
În situaţia în care titularul creanţei bugetare a început executarea silită, acesta prin
organul de executare va înceta de îndată orice executare silită, în cazul în care debitorul o
dată cu plata creanţei bugetare, achită cheltuielile de executare, dobânzile, penalităţile de
orice fel şi orice alte sume stabilite în sarcina sa.
Executarea silită se poate întinde asupra tuturor veniturilor şi bunurilor proprietate a
debitorului, urmăribile potrivit legii, iar valorificarea acestora se efectuează numai în măsura
necesară pentru realizarea creanţelor bugetare şi a cheltuielilor de executare.

53
Bunurile supuse unui regim special de circulaţie vor putea fi urmărite numai cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
Faţă de terţi, inclusiv faţă de stat, o garanţie reală şi celelalte sarcini reale asupra
bunurilor au un grad de prioritate care se stabileşte de la momentul în care acestea au fost
făcute publice prin oricare dintre metodele prevăzute de lege.
Executarea silită a creanţelor bugetare nu se perimează; odată începută, aceasta se
desfăşoară până la stingerea creanţelor fiscale înscrise în titlul executoriu, inclusiv a
dobânzilor, a penalităţilor de întârziere ori a altor sume datorate sau acordate conform legii şi
a cheltuielilor de executare.
În cazul în care prin titlul executoriu sunt prevăzute, după caz, dobânzi, penalităţi de
întârziere sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de
către organul de executare şi consemnate într-un proces-verbal care constituie titlu
executoriu, care se comunică debitorului.
În vederea începerii executării silite, organul de executare competent se poate folosi de
toate mijloacele legale de probă: solicitatea de informaţii din partea contribuabilor, expertize,
înscrisuri, efectuarea de cercetări la faţa locului, astfel încât să determine averea şi veniturile
debitorului.
În toate actele de executare întocmite este obligatorie indicarea titlului executoriu, a
naturii şi cuantumului debitorului care face obiectul executării silite.

B. Prescripţia dreptului de a cere executarea silită


Dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de
la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept.
Acelaşi termen de prescripţie se apluică şi creanţelor provenind din amenzi
contravenţionale.
Termenul de prescripţie prevăzut anterior se suspendă:
a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de
prescripţie a dreptului la acţiune;
b) în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării este prevăzută de lege ori a
fost dispusă de instanţa judecătorească sau de alt organ competent, potrivit legii;
c) pe perioada valabilităţii înlesnirii acordate potrivit legii;
d) cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.
Termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită se întrerupe:
a) în cazurile şi în cpondiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de
prescripţie a dreptului de acţiune;

54
b) pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite în cursul
acesteia, a unui act voluntar de plată a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a
recunoaşterii în orice alt mod a datoriei;
d) pe data îndeplinirii în cursul executării silite, a unui act de executare silită;
e) pe data întocmirii, potrivit legii, a actului de constatare a insolvabilităţii contribuabilului;
Împlinirea termenului de prescripţie guvernează următoarele efecte:
- dacă organul de executare constată împlinirea termenului de prescrpţie a dreptului de a
cere executarea silită a creanţelor fiscale, acesta va proceda la încetarea măsurilor de
realizare şi la scăderea acestora din evidenţa analitică pe plătitori
- sumele achitate de debitor în contul unor creanţe fiscale, după împlinirea termenului de
prescrpţie nu se restituie.
Scăderea din evidenţa analitică pe plătitori a creanţelor fiscale pentru care s-a împlinit
termenul de prescripţie a dreptului de a cerere executarea silită se va face pe baza unui
proces-verbal de constatare a împlinirii termenului.
Dreptul contribuabilului de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale se
prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor în care a luat naştere
dreptul la compensare sau restituire.

C. Începerea procedurii de executare silită


În cazul în care debitorul nu îşi achită obligaţia fiscală de bunăvoie, după expirarea
termenului de plată, ca act premergător executării silite, organul de executare trebuie să
transmită debitorului, la domiciliul sau la sediul acestuia, o înştiinţare de plată, prin care i se
notifică suma datorată.
Comunicarea înştiinţării de plată se face, de regulă, prin poştă, cu scrisoare
recomandată cu confirmare de primire sau se poate face prin agenţi fiscali şi asimilaţii
acestora ori prin afişare, potrivit normelor legale.
Dacă obligaţiile fiscale nu au fost stinse prin plată sau prin alte modalităţi prevăzutwe
de lege, în termen de 15 zile de la comunicarea înştiinţării de plată se va începe procedura
de executare silită prin comunicarea somaţiei.
Somaţia reprezintă prinul act de executare silită şi este obligatorie, indiferent de
modalitatea de executare silită care va fi aplicată.
Prin somaţie i se notifică debitorului că are obligaţia să efectueze plata sumelor
datorate iar dacă în termen de 15 zile de la comunicxare nu face dovada stingerii obligaţiei
bugetare, se vor continua modalităţile de executare silită prevăzute de lege. Somaţia este
însoţită de un exemplar al titlului executoriu.

55
Somaţia cuprinde: organul de executare emitent, datele de identificare ale debitorului,
data emiterii, numărul dosarului de executare, suma pentru care se începe executarea silită,
termenul în care cel somat urmează să plătească obligaţia prevăzută în titlul executoriu,
precum şi îndicarea consecinţelor nerespectării acesteia, semnătura şi ştampila organului de
executare.
Somaţia este obligatorie şi i se comunică debitorului după cum urmează:
a) prin poştă, la domiciliul sau sediul debitorului, după caz cu scrisoare recomandată cu
confirmarea de primire;
b) prin executorii bugeteri, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă privind
comunicarea citaţiilor şi a altor acte de procedură, care se aplică în mod corespunzător;
c) prin prezentarea celui somat şi primirea somaţiei de către acesta sub semnătură ca
urmare a înştiinţării prin alte mijloace cum ar fi fax, telefon, e-mail, dacă se asigură
transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia.
În cazul în care sdebitorii refuză primirea somaţiei sau se constată lipsa oricărei
persoane la domiciliul sau la sediul social al debitorului, comunicarea somaţiei se face prin
publicarea unui anunţ în coditiane locale ori centrale sau în Monitorul Oficial al României,
Partea a IV-a, în care se menţionează că a fost emisă somaţia pe numele debitorului şi că
acesta este invitat să plătească în termen de 15 zile suma datorată. Dacă publicarea
anunţului toate actele întocmite în cadrul procedurii de executare silită sunt opozabile
debitorului.
Dovada comunicării somaţiei urmează a se înscrie de îndată în evidenţele organului de
executare şi va fi păstrată la dosarul de executare.

Modalităţi de executare silită a creanţelor fiscale


Organele de executare pot folosi, succesiv sau concomitent, oricare dintre modalităţile
de executare silită preăvzute de Codul de procedură fiscală şi anume:
- executarea silită prin poprire;
- executarea silită a bunurilor mobile
- executarea silită a bunurilor imobile
- executarea silităa fructelor neculese şi a recoltelor prinse în rădăcină
- executarea silită a unui ansamblu de bunuri.
Legea dispune că, în situaţia în care asupra aceloraşi venituri ori bunuri ale debitorului
a fost pornită executarea, atât pentru realizarea titlurilor executorii privind creanţele bugetare
cât şi pentru titluri ce se execută în condiţiile prevăzute de alte dispoziţii legale, executarea
silită urmează a se face potrivit dispoziţiilor OG nr.92/2003 de către organele de4 executare
pe care acest act normativ le prevede.

56
D. Executarea silită prin poprire
Poprirea este acea modalitate a executării silite prin care creditorul urmăreşte în contul
creanţei sale, sumele pe care o terţă persoană le datorează debitorului urmărit. Aceasta
presupune indisponibilizarea în mâinile terţului poprit, care este la rândul său debitor al
contribuabilului urmărit, a sumelor datorate de acesta din urmă şi în plata directă a lor
creditorului urmăritor.
Înfiinţarea popririi dă naştere unui raport juridic între creditor (statul, o colectivitate
locală) şi terţul poprit, raport juridic grafat pe existenţa altor două raporturi juridice: cel dintre
creditor şi debitorul obligaţiei bugetare şi respectiv cel dintre debitorul obligaţiei bugetare, în
calitate de creditor şi terţul poprit.
Executarea silită prin poprire se popate întinde asupra oricăror sume urmăribile
reprezentând venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, titluri de valoare sau alte
bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau datorate cu orice titlu debitorului de către terţe
persoane sau pe care acesteale vor datora debitorului şi/sau le vor deţine în viitor în temeiul
unor raporturi juridice existente.
Sumele ce reprezintă venituri băneşti ale debitorului persoană fizică, realizate ca
angajat, sub forme de salarii şi alte venituri periodice realizate din muncă, pensiile de orice
fel, precum şi ajutoarele sau indemnizaţiile cu destinaţie specială sunt supuse urmăririi
numai în condiţiile prevăzute de art. 409 din Codul de procedură civilă.
Procedural, poprirea se înfiinţează de către organul de executare printr-o adresă de
înfiinţare a popririi, care se transmite terţului poprit prin scrisoarea recomandată, cu dovada
de primire împreună cu o copie certificată de pe titlul executoriu. Poprirea nu este supusă
validării.
Totodată va fi înştiinţat debitorul despre înfiinţarea popririi.
Adresa de înfiinţare a popririi cuprinde:
- denumirea şi sediul organului de executare
- numărul şi data emiterii
- denumirea şi sediul sau numele, prenumele şi domiciliul terţului poprit
- temeiul legal al executării silite prin poprire
- datele de identificare a debitorului
- numărul şi data titlului executoriu, precum şi organul emitent
- natura creanţei fiscale
- cuantumul creanţei fiscale pentru care s-a înfiinţat poprirea, atunci când acesta este
mai mic decât cel evidenţiat în titlul executoriu ca urmare a stingerii parţiale a debitului
- contul în care urmează a se vira suma reţinută

57
- semnătura şi ştampila organului de executare.
Despre înfiinţarea popririi trebuie înştiinţat şi debitorul. Poprirea înfiinţată anterior ca
măsură asiguratorie, devine executorie prin comunicarea copiei certificate de pe titlul
executoriu, făcută terţului poprit şi prin înştiinţarea despre aceasta a debitorului.
Terţul poprit este obligat ca în termen de 5 zile de la primirea comunicării să înştiinţeze
organul de executare dacă datorează vreo sumă de bani cu orice titlu debitorului.
Poprirea se consideră înfiinţată la data la care terţul poprit prin înştiinţare trimisă
organului de executare, confirmă că datorează sume de bani debitorului, sau la data expirării
termenului de 5 zile de la primirea comunicării.
După înfiinţarea popririi, terţul poprit este obligat să facă îndată reţinerile legale şi să
vireze sumele în contul indicat de organul de executare, până la recuperarea integrală a
creanţei bugetare, comunicând totodată în scris despre existenţa altor creditori.
În situaţia în care sumele datorate debitorului sunt poprite de mai mulţi creditori, terţul
poprit va anunţa în scris despre aceasta pe creditori şi va proceda la distribuirea sumelor
potrivit ordinii de preferinţă legale.
Atunci când debitorii deţin conturi bancare organul de executare poate proceda la
aplicarea măsurilor de executare silită prin decontare bancară. Înacest caz terţul poprit este
banca la care debitorul are conturi deschise în lei sau valută.
La începerea executării silite, odată cu transmiterea adresei de înfiinţare a popririi,
organul de executare va comunica debitorului urmărit somaţia şi titlul executoriu, înştiinţindu-
l în scris despre măsura luată. Banca de îndată ce a fost sesizată,trebuie să ia măsuri de
indisponibilizare a sumelor aflate în contul debitorului în cuantumul necesar achitării sumelor
datorate pentru care s-a înfiinţat poprirea şi a celor viitoare provenite din încasările zilnice în
conturile în lei şi în valută dacă este necesar.
Din momentul indisponibilizării şi până la achitarea integrală a obligaţiilor bugetare,
societatea bancară nu poate face vreo plată care ar diminua suma supusă indisponibilizării,
cu excepţia sumelor necesare plăţii drepturilor salariale.
Dacă debitorul are conturi deschise la mai multe bănci, pentru realizarea creanţei
bugetare, în măsura în care este necesar, executarea silită prin poprire se va putea întinde
concomitent asupra mai multor conturi bancare.
Dacă terţul poprit înştiinţează organul de executare că nu datorează vreo sumă de
bani debitorului urmărit sau nu respectă dispoziţiile legale privind efectuarea reţinerilor şi
distribuirea sumelor precum şi în cazul în care invocă alte neregularităţi în legătură cu
drepturile şi obligaţiile părţilor privind înfiinţarea popririi, organul de executare se va putea
adresa instanţei judecătoreşti în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul terţului

58
poprit. Pe baza cererii organului de executare ori a altei părţi interesate, precum şi a probelor
administrate, instanţa va pronunţa menţinerea sau desfiinţarea popririi.
Judecata se va face cu precădere. Hotărârea de menţinere a popririi constituie titlu
executoriu şi va sta la baza executării silite a terţului poprit.
În cazul în care popririle înfiinţate de organul de executare generează imposibilitatea
debitorului de a-şi continua activitatea economică, cu consecinţe sociale deosebite,
creditorul fiscal poate dispune, la cererea debitorului şi ţinând seama de motivele invocate
de acesta, suspendarea temporară, totală sau parţială a executării slite prin poprirea
conturilor bancare.
O dată cu cererea de suspendare debitorul va indica bunurile libere de orice sarcini,
oferite în vederea sechestrării sau alte garanţii legale.
Nerespectarea de către terţul poprit a obligaţiilor care îi revin privind efectuarea
înştiinţărilor, reţinerilor şi altele în legătură cu poprirea, constituie contravenţie pe care o
poate constata şi sancţiona organul de executare silită.

E. Executarea silită a bunurilor mobile


Reprezintă o modalitate de executare indirectă a creanţei bugetare, creditorul
îndestulându-se din suma de bani obţinută prin valorificarea bunurilor mobile aparţinând
debitorului.
Executarea silită a bunurilor mobile ale debitorului se face prin sechestrarea şi
valorificarea acestora, în temeiul unui titlu executoriu, chiar dacă ace4stea se află la un terţ.
Terţul nu se poate opune sechestrării unui bun al debitorului invocând un drept de gaj
ori un privilegiu pe care îl are asupra bunurilor.
Sunt supuse executării silite orice bunuri mobile ale debitorului cu excepţiile prevăzute
de lege.
Pentru bunurile mobile anterior sechestrate ca măsură asiguratorie, nu este necesară o
nouă sechestrare, executorul bugeter, la începerea executării silite, fiind obligat să verifice
dacă bunurile se găsesc la locul aplicării sechestrului şi dacă nu au fost substituite sau
degradate, precum şi să sechestreze alte bunuri ale debitorului în cazul în care cele găsite la
verificare nu sunt suficiente pentru stingerea creanţei.
Bunurile debitorului persoană fizică necesare desfăşurării activităţii de comerţ nu sunt
exceptate de la executare silită.
Procedural după comunicarea siomaţiei, activitatea de executare silită continuă prin
identificarea şi indisponibilizarea acestora în măsura în care nu a fost instituit anterior
sechestrul asigurator.

59
Bunurile mobile urmăribile ale debitorului, aflate la domiciliul, reşedinţa sau sediul
acestuia ori în alt loc, sunt indispobibilizate prin aplicarea sechestrului de îndată, în măsura
necesară acoperirii creanţei şi pentru a se evita înstrăinarea acestora până la momentul
valorificării.
Debitorul este obligat să prezinte organului de executare toate bunurile mobile
proprietate exclusivă, comună sau indiviză şi să dea informaţii complexe privind aceste
bunuri, locul de păstrare, să prezinte orice documente şi evidenţe referitoare la acestea.
Bunurile nu vor fi sechestrate dacă prin valorificarea acestora nu s-ar putea acoperi
decât cheltuielile executării silite.
Potrivit procedurii, organul de executare, va întocmi un proces-verbal de sechestru
care trebuie să cuprindă:
a) denumirea organului de executare indicarea ,locului, zilei şi a orei când s-a făcut
sechestrul
b) numele şi prenumele executorului bugetar care aplică sechestrul, numărul legitimaţiei
şi a delegaţiei acestuia;
c) numărul dosarului de executare, data şi numărul de înregistrare a somaţiei, precum şi
titlul executoriu în baza căruia se face executarea silită;
d) temeiul legal în baza căruia se face executarea silită
e) sumele datorate pentru a căror executare se aplică sechestrul inclusiv cele
reprezentând dobânzi, penalităţi şi penalităţi de întârziere, menţionându-se şi cota acestora,
precum şi actul normativ în baza căruia a fost stabilită obligaţia de plată;
f) numele, prenumele şi dominiliul debitorului persoană fizică ori în lipsa acestuia, ale
persoanei majore ce locuieşte împreună cu debitorul sau denumirea şi sediul debitorului,
numele, prenumele şi domiciliul altor persoane majore care au fost de faţă la palicarea
sechestrului precum şi alte elemente de identificare a acestor persoane;
g) descrierea bunurilor mobile sechestrate şi indicarea valiorii estimative a fiecăruia după
aprecierea executorului bugetar, pentru identificarea şi individualizarea acestora,
menţionându-se starea de uzură şi eventualele semne particulare ale fiecărui bun, precum şi
dacă s-au luat măsuri spre neschimbare, cum sunt punerea de sigilii, custodia ori ridicarea
de la locul unde se află, sau de administrare ori conservare a acestora, după caz;
h) menţiunea că evaluarea se va face înaintea începerii procedurii de valorificare în cazul
în care executorul bugetar nu a putut evalua bunul deoarece acesta necesită cunoştinţe de
specialitate;
i) menţiunea făcută de debitor privind existenţa sau inexistenţa unui drept de gaj, ipotecă
ori privilegiu, după caz, constituit în favoarea unei alte persoane pentru bunurile sechestrate;

60
j) numele , prenumele şi adresa persoanei căreia i s-au lăsat bunurile precum şi locul de
depozitare a acestora, după caz;
k) eventualele obiecţii făcute de persoanele de faţă la aplicarea sechestrului;
l) menţiunea că, în cazul în care în termen de 15 zile de la data încheierii procesului-
verbal de sechestru debitorul nu plăteşte oblugaţiile bugetare, se va trece la valorificarea
bunurilor sechestrate;
m) semnătura executorului fiscal care a aplicat sechestrul şi a tuturor persoanelor care
au fost de faţă la sechestrare. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau nu vrea să
semneze, executorul fiscal va menţiona acestă împrejurare.
Când un exemplar al procesului-verbal de sechestru se predă debitorului sub
semnătură sau i se comunică la domiciliul ori sediul acestuia, precum şi atunci când este
cazul custodelui, acesta din urmă semnând cu menţiunea de primire a bunurilor în păstrare.
Prin sechestrul înfiinţat asupra bunurilor mobile, creditorul fiscal dobândeşte un drept
de gaj care îi conferă acestuia în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi dreptul de gaj
în sensul prevederilor dreptului comun.
De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt
indisponibilizate. Cât timp durează executarea silită debitorul nu poate dispune de aceste
bunuri decât cu aprobarea dată, potrivit legii, de organul competent. Nerespentarea acestei
interdicţii atrage răspunderea potrivit legii, a celui în culpă.
Actele de dispoziţie care ar interveni ulterior indisponibilizării sunt lovite de nulitate
absolută.
Bunurile mobile sechestrate vor puteafi lăsate în custodia debitorului, a creditorului sau
a altei persoane desemnate de organul de executare sau de executorul fiscal, după caz, ori
vor fi ridicate şi depozitate de către acesta. Atunci când bunurile sunt lăsate în custodia
debitorului sau a altei persoane desemnate conform legii şi când se constată că există
pericol de substituire sau de degradare, executorul fiscal poate aplica sigiliul asupra
bunurilor.
În cazul în care bunurile sechestrate constau în sume de bani în lei sau în valută, titluri
de valoare, obiecte din metale preţioaser, pietre preţioase, obiecte de artă, colecţii de
valoare, acestea se ridică şi se depun, cel târziu a doua zi lucrătoare, la unuităţile
specializate.
Cel care primeşte bunurile în custodie va semna procesul-verbal de sechestare.
În cazul în care custodele este o altă persoană decât debitorul sau creditorul organul
de executare trebuie să îi stabilească acestuia o remuneraţie ţinând seama de activitatea
depusă.

61
În cazurile în care nu au fost luate măsuri asiguratorii pentru realizarea integrală a
creanţei bugetare şi la începerea executării silite se constată că există pericol evident de
înstrăinare, substituire sau de sustragere de la urmărire a bunurilor urmăribile ale debitorului,
sechestrarea lor va putea fi aplicată odată cu comunicarea somaţiei.
În vederea valorificării organului de executare este obligat să verifice dacă bunurile
sechestrate se găsesc la locul menţionat în procesul-verbal de sechestru, precum şi dacă nu
au fost substituite sau degradate, ipoteza în care va încheia un proces-verbal de constatare.
În cazul în care executorul bugetar constată că în legătură cu bunurile sechestrate s-
au săvârşit fapte care pot constitui infracţiuni, va consemna aceasta în procesul-verbal de
sechestru şi va sesiza de îndată organele de urmărire penală competente.

F. Executarea silită a bunurilor imobile


Executarea silită a bunurilor imobile reprezintă o modalitate de executare indirectă a
creanţelor bugetare pe baza valorificării bunurilor imobile aparţinând debitorului.
Debitorul, persoană fizică sau juridică este obligat să prezinte organului de executare
toate bunurile imobile pe care le are în proprietate exclusivă, în proprietate comună sau
indiviză, să îi dea informaţii complete asupra tuturor acestor bunuri, asupra bunurilor imobile
pe care le deţine dar sunt proprietatea altor persoane, precizând locul unde se află fiecare,
precum şi să prezinte orice documente şi evidenţe referitoare la bunurile menţionate.
Executarea silită imobiliară se întinde de plin drept şi asupra bunurilor accesorii bunului
imobil, prevăzute de Codul civil. Bunurile accesorii nu pot fi urmărite decât o dată cu imobilul.
Organul de executare se va deplasa la locul unde se află imobilul în scopul identificării
şi obţinerii tuturor datelor privind dreptul de proprietate şi limitele acestuia, sarcinilr care îl
grevează, suprafaţa, vecinătăţile, calitatea şi felul construcţiilor, numărul camerelor, gradul
de uzură, etc.
Organul de executare va întocmi unproces-verbal de sechestru, având conţinut şi
efecte similare cu cel încheiat la executarea silită mobiliară.
Sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile constituie ipotecă legală. Dreptul de
ipotecă conferă creditorului fiscal în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi dreptul de
ipotecă, în sensul prevederilor dreptului comun.
Pentru bunurile imobile sechestrate organului de executare care a instituit sechestrul
trebuie să solicite de îndată Biroului de carte funciară efectuarea inscripţiei ipotecare,
anexând un exemplar al procesului-verbal de sechestru. Sechestrul constituie ipotecă legală.
Biroul de carte funciară va comunica organelor de executare, la cererea acestora,
celelalte drepturi reale şi sarcini care grevează imobilul urmărit, precum şi titularii acestora,

62
care vor fi înştiinţaţi de către irganul de executare şi chemaţi la termenele fixate pentru
vânzarea bunului imobil şi distribuirea preţului.
Ceilalţi creditori sunt obligaţi în termen de 30 de zile de la înscrierea prosului-verbal de
sechestru al bunului imobil în evidenţele de publicitate imobiliară, să comunice în scris
organului de executare titlurile pe care le au pentru bunul imobil respectiv.
La întocmirea procesului-verbal de sechestru şi în tot cursul executării silite, organul
de executare poate numi un administrator-sechestru, dacă această măsură este necesară
pentru administrarea imobilului urmărit, a chiriilor, a arendei şi a altor venituri obţinute din
administrarea acestuia, inclusiv pentru apărarea în litigii privind imobilul respectiv.
Administratorul-sechestru poate fi numit creditorul, debitorul ori altă persoană fizică
sau juridică. În ultima ipoteză, organul de executare este obligat să îi fixeze administratorului
o indemnizaţie ţinând seama de activitatea depusă.
Administratorul sechestru este obligat să consemneze veniturile încasate la unităţile
abilitate şi să depună recipisa la organul de executare şi să prezinte organului de executare
situaţia veniturilor şi cheltuielilor făcute cu administrarea imobilului sechestrat.
Veniturile consemnate sunt considerate încasări în contul debitului pentru realizarea
căruia s-a pornit executarea silită.
Administrarea necorespunzătoare a bunului imobil pentru care s-a pornit procedura de
executare silită atrage după sine răspunderea administrativă civilă sau penală, după caz, a
administratorului-sechestru.
După primirea procesului-verbal de sechestru, debitorul poate solicita organului de
executare, în termen de 15 zile de la comunicare, să îi aprobe ca plata integrală a creanţei
fiscale, inclusiv cheltuielile de executare, să se facă din veniturile bunului imobil urmărit sau
din alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni.
De la data aprobării cererii debitorului executarea silită începută asupra bunului imobil
se suspendă.
Pentru motive temeinice organul de executare poate relua executarea silită imobiliară
înainte de expirarea termenului de 6 luni.
Dacă debitorul persoană juridică căruia i s-a aprobat suspendarea se stinge ulterior de
la executare silită sau îşi provoacă insolvabilitatea, va putea fi atrasă răspunderea sa juridică
pentru sustragerea de la executarea silită.

i) Alte modalităţi de stingere a obligaţiilor fiscale


Compensarea
Compensarea este o modalitate specială de stingere a obligaţiilor fiscale care intervine
în situaţia în care acelaşi contribuabil, persoană fizică sau juridică are, pe de o parte,

63
obligaţii de plată la buget, iar pe de altă parte, are de primit sume plătite în plus de
rambursat ori de restituit, după caz, de la buget.
Prin compensare se sting creanţele fiscale cu creanţele debitorului, reprezentând sume
de rambursat sau de restituit de la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când
ambele părţi dobândesc fâreciproc atât calitatea de creditor cât şi cea de debitor alaceluiaşi
buget.
Compensarea obligaţiilor fiscale datorate de debitor cu creanţele acestuia se face de
autoritatea competentă, la cererea debitorului sau înainte de restituirea sumelor cuvenite
acestuia, după caz, în ordinea prevăzută la art. 110 alin. 2 din Codul de procedură fiscală.
Compensarea din oficiu poate fi efectuată de organul fiscal în tot cursul termenului de
prescripţie prevăzut de lege pentru fiecare dintre obligaţiile supuse compensării, începând cu
momentul în care ambele obligaţii îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 1145 din Codul
civil, respectiv din momentul în care acestea sunt lichide şi exigibile: organul fiscal poate
efectua compensarea din oficiu ori de câte ori constată existenţa unor creanţe reciproce.
Organul competent va înştiinţa în scris debitorul despre măsura compensării luate în
termen de 7 zile de la data efectuării operaţiunii.
Compensarea creanţelor debitorului se va efectua cu obligaţii datorate aceluiaşi buget
urmând ca din diferenţa rămasă să fie compensate obligaţiile datoerate altor bugete, în
următoarea ordine:
a) bugetul de stat
b) fondul de risc pentru garanţii de stat pentru împrumuturi externe
c) bugetul asigurărilor sociale de stat
d) bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate
e) bugetul asigurărilor pentru şomaj
În cazul creanţelor fiscale stinse prin compensare, dobânzile şi penalităţile de întârziere
se datorează până la data stingerii inclusiv. Data stingerii este pentru compensările la
cerere, data depunerii la organul competent a cererii de compensare, iar pentru
compensările efectuate înaintea restituirii sau rambursării sumei cuvenite debitorului,
data depunerii cererii de rambursare sau restituire.
În cazul în care în urma esecutării controlului sau analuizării cererii de compensare s-
a stabilit că suma ce urmează a se compensa este mai mică decât suma cuprinsă în cererea
de compensdare, dobânzile şi penalizăţile de întârziere se recalculează pentru diferenţa
rămasă de la data înregistrării cererii de compensare.
Pentru obligaţiile fiscale stinse prin procedurile de compensare prevăzute de actele
normative speciale, data stingerii este data la care se efectuează compensarea prevăzută în

64
actul normativ care o reglementează sau în normele metodologice de aplicare a acestuia,
aprobate prin ordin al ministrului finanţelor publice.

E) Scăderea pentru cauze de insolvabilitate


Este o modalitate specială de stingere a obligaţiilor fiscale care constă în scăderea
(scoaterea) din evidenţă a acestora atunci când debitorul se găseşte într-una dintre situaţiile
de insolvabilitate prevăzute de lege:
- debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile;
- după încetarea executării silite pornite împotriva debitorului, rămân debite neachitate;
- debitorul a dispărut sau a decedat fără să lase avere;
- debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu fiscal cunoscut şi la acestea ori în alte locuri
unde există indicii că a avut avere nu se găsesc venituri sau bunuri urmăribile;
- când potriovit legii, debitorul persoană juridică, îşi încetează existenţa şi au rămas
neachitate obligaţii fiscale.
Organele competente să constate starea de insolvabilitate sunt organele de executare
prevăzute de OG nr. 92/2003 care vor urmări şi dacă nu există alte persoane responsabile
potrivit legii.
În vederea declarării debitorii în stare de insolvabilitate, organele de executare au o
serie de obligaţii:
- să verifice la domiciliul sau la sediul debitorului, precum şi în alte locuri depres care au
informaţii, situaţia materială a acestora;
- să solicite informaţii în vederea identificării domiciliului sau sediului debitorului, de la
compartimentele de evidenţă apopulaţiei din cadrul Ministerului de Interne, de la oficiile
registrului comerţului sau de la instanţele judecătoreşti;
- să solicite relaţii cu privire la situaţia materială a debitorului de la unităţile sau de la
persoanele fizice unde acesta şi-a desfplurat activitatea profesională sau lucrativă în ultimii 3
ani.
- să solicite relaţii de la organele de executare în a căror rază teritorială s-a născut
debitorul şi de la cele în a căror rază teritorială acesta a avut ultuimul domiciliu, precum şi de
la organele de executare în a căror rază teritorială ori evidenţă se află sucursale, filiale sau
puncte de lucru ale debitorului;
- să solicite informaţii societăţilor bancare la care debitorul a avut sau are conturi
deschise.
Procesul-verbal de constatare a insolvabilităţii se supune spre aprobare conducătorului
de executare, care va dispune printr-o rezoluţie datată, scoaterea creanţei din evidenţa

65
curentă şi trecerea acesteia într-o evidenţă separată, iar în cazul în care consideră că
investigaţiile sunt incomplete, dispune măsuri de completare a dosarului.
În cazurile în care se constată că debitorii au dobândit venituri sau bunuri urmăribile
după declararea stării de insolvabilitate, organele de executare vor lua măsuri necesare de
redebitare a sumelor şi de executare silită.
Organele de executare sunt obligate să urmărească situaţia debitorilor pe toată durata
prescripţiei dreptului de a cere executarea silită inclusiv în cazul în care cursul acesteia este
suspendat sau întrerupt.
Verificarea situaţiei debitorului se va face cel puţin o dată pe an, repetându-se când
este necesar investigaţiile prevăzute de lege. După îndeplinirea termenului de prescripţie a
dreptului de a cere executarea silită, creanţele rămase nerealizate urmează a fi scăzute din
evidenţa organului de executare.

F) Deschiderea procedurii de reorganizare judiciară şi faliment


În ipoteza contribuabililor care au calitatea de comerciant prin art. 172 din Ordonanţa
Guvernului nr. 92/2003 a fost reglementată o modalitatea specială de stingere a creanţelor
bugetare.
Astfel, organul de executare este în drept ca pentru creanţele bugetare datorate de
comercianţi, sociatăţi comerciale, cooperative de consum ori cooperative meşteşugăreşti
sau persoane fizice să ceară instaţelor judecătoreşti competente începerea procedurii
reorganizării judiciare şi a falimentului, în condiţiile legii.
Cererile organelor de executare privind începerea procedurii reorganizării judiciare a
falimentului se vor înainta instanţelor judecătoreşti şi sunt scutite de consemnarea vreunei
cauţiuni.

G) Anularea
Anularea reprezintă o modalitate specială de stingere a obligaţiilor bugetare izvorâte din
acte juridice cu caracter general sau din dispoziţii individuale.
Astfel, prin aşa-numita amnistie fiscală, obligaţiile bugetare care revin debitorilor, incluşi
într-o anumită categorie, se sting prin efectele unor acte juridice normative.
Spre exemplu, potrivit art.3 din OG nr.92/2003 în cazuri excepţionale, pentru motive
temeinice (cum sunt calamităţile naturale, starea de necesitate şi altele asemenea),
Guvernul respectiv autorităţile deliberative locale pot aproba prin hotărâre anularea unor
creanţe fiscale.

66
De asemenea potrivit art. 173 din OG nr. 92/2003, „Creanţele fiscale restante la data de
31 decembrie 2002 mai mici de 100.000 lei se anulează. Anual prin hotărâre a Guvernului se
stabileşte plafonul creanţelor bugetare care pot fi anulate.”
În acelaşi registru art. 169 din OG nr. 61/2002 statua: „Sumele reprezentând taxa pe
valoarea adăugată datorate de către autorităţile administraţiei publice locale pentru prestări
de servicii constând în închirieri şi/sau concesiuni de bunuri imobile, care până la data de 31
mai 2002 nu au fost facturate beneficiarilor şi nu au fost achitate la bugetul de stat, se
anulează inclusiv majorările de întârziere şi penalităţile de ântârziere aferente”.
Anularea obligaţiilor bugetare poate privi şi obligaţii individuale strict determinate. Astfel,
în situaţiile în care cheltuielile de executare exclusiv cele privind comunicarea prin poştă sunt
mai mari decât creanţele supuse executării silite, conducătorul organului de executare poate
aproba anularea debitelor respective. Cheltuielile generate de comunicare somaţiei prin
poştă sunt suportate de organul fiscal.
Anularea atrage scăderea definitivă a debitelor din evidenţele organelor de executare.

H) 2. Evaziunea fiscală

Faptelele de sustragere de la impunere sau plata pentru impozite, taxe, contribuţii


datorate bugetului public au fost denumite în doctrină drept fapte de evaziune fiscală.
În literatura de specialitate este întâlnită ideea unei sfere mai largi a noţiunii de
evaziune fiscală decât cea care face obiectul dreptului, vorbindu-se de o evaziune fiscală
legală şi de o evaziune fiscală frauduloasă.
Evaziunea fiscală legală, adică la adăpost legii ar permite sustragerea de la impunere a
unei părţi din materia impozabilă fără ca această conduită să fie considerată ca o încălcare a
legii. Astfel, în situaţia reducerii impozitului ca urmare a scăderii din profitul impozabil a
cheltuielilor de sponsorizare, suntem în ipoteza evaziunii fiscale legale.
Evaziunea fiscală frauduloasă este realizată prin încălcarea dispoziţiilor legale, iar
autorii faptelor respective sunt pasibili de răspunderea juridică contravenţionaă sau penală.
Actul normativ care reglementează combaterea evaziunii fiscale frauduloase este
Legea nr. 87/1994, republicată. Facem precizarea că, în continuare, vom utiliza noţiunea de
evaziune fiscală în cel al doilea sens menţionat mai sus.
Legea nr. 87/1994, republicată defineşte evaziunea fiscală ca fiind sustragerea prin
orice mijloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor
sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi
bugetelor fondurilor speciale de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau
străine, denumite contribuabili.

67
Pentru a preveni producerea faptelor de eveziune fiscală, Legea nr. 87/1994
reglementează o serie de obligaţii pentru contribuabili cum sunt:
- efectuarea de activităţi permanente sau temporare, generatoare de venituri impozabile,
poate avea loc numai în baza unei autorizaţii emise de organul competent sau a unui alt
temei prebăzut de lege;
- obligaţia de declarare la organul fiscal, în termen de 5 zile de la înregistrare a actelor
în legătură cu subunităţile constituite în sucursale, filiale, puncte de lucru, depozite,
magazine lu oricare alte locuri în care se desfăşoară activităţi producătoare de venituri,
băncile şi conturile în lei şi în valută, indiferent de locul unde funcţionează, în ţară sau
străinătate;
- obligaţia de a declara organului de control bunurile sau valorile impozabile depozitate în
alte locuri decât cele în care desfăşoară activităţi producătoare de venituri;
- obligaţia de evidenţiere a veniturilor realizate şi a cheltuielilor efectuate din activităţi
desfăşurate prin întocmirea registrelor sau a oricăror alte documente legale;
- obligaţia declarării cu sinceritate a veniturilor realizate, bunurilor mobile şi imobile aflate
în proprietate sau obţinute cu orice titlu legal, precum şi alte valori care generează titlul de
creanţă fiscală. Atunci când legea nu prevede obligaţia de depunere a declaraţiei de
impunere, contribuabilii răspund de calcularea corectă a impozitelor şi a taxelor pe care
trebuie să le verse la buget;
- obligaţia de plată la termen a impozitelor sau taxelor datorate pentru veniturile sau
bunurile impozabile;
- obligaţia de a permite efectuarea controlului şi de a pune la dispoziţia organelor de
control a tuturor documentelor contabile, a evidenţelor şi a oricăror alte elemente materiale
sau valorice solicitate, în vederea cunoaşterii realităţii obiectelor sau surselor impozabile sau
taxabile;
Legea pentru combaterea evaziunii fiscale nr. 87/1994 stabileşte faptele care constituie
infracţiuni sau contravenţii de la prevederile acesteia.
Determinarea unor elemente din conţinutul faptelor calificate infracţiuni se realizează cu
ajutorul altor acte normative, normele penale completându-se cu normele de drept financiar.
Sunt calificate infracţiuni de cître Legea nr. 87/1994 următoarele fapte:
- refuzul de a prezenta organelor de control, împuternicite conform legii, documentele
justificative şi actele de evidenţă contabilă, precum şi bunurile materiale supuse impozitelor,
taxelor şi contribuţiilor la fondurile publice, în vederea stabilirii obligaţiilor bugetare
- neîntocmirea, întocmirea incompletă sau necorespunzătoare a documentelor primare
ori acceptarea de astfel de documente în scopul împiedicării verificărilor financiar-contabile,
dacă fapta a avut drept consecinţă diminuarea veniturilor sau surselor impozabile;

68
- sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin neînregistrarea unor activităţi pentru care
legea prevede obligaţia înregistrării sau prin exercitarea de activităţi neautorizate, în scopul
obţinerii de venituri;
- sustragerea în întregime sau în parte de la plata obligaţiilor fiscale, în scopul obţinerii
de venituri, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului ori a sursei
impozabile sau taxabile ori prin diminuarea veniturilor ca urmare a unor operaţiuni fictive;
- omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în acte contabile sau în alte documente
legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de
operaţiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori a diminua impozitul, taxa sau
contribuţia;
- organizarea şi conducerea de evidenţe contabile duble alterarea sau distrugerea de
acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau alte
mijloace de stocare a datelor, în scopul diminuării veniturilor sau surselor impozabile;
- emiterea, distribuirea, cumpărarea, completarea ori acceptarea cu ştiinţă de
documente fiscale false;
- sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin cesionarea părţilor sociale deţinute într-
o societate comercială cu răspundere limitată, efectuată în acest scop;
- sustragerea de la efectuarea controlului financiar-fiscal prin declararea fictivă cu
privire la sediul unei societăţi comerciale, la sediile subunităţilor sau la sediile punctelor de
lucru, precum şi la schimbarea acestora fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege,
efectuată în acest scop;
Faptele de evaziune fiscală de o gravitate mai redusă decât infracţiunile, calificate de
Legea nr. 87/1994, drept contravenţii sunt:
- nedeclararea, în termenele prevăzute de lege, de către contribuabili, a veniturilor şi
bunurilor supuse impozitelor, taxelor şi contribuţiilor;
- calcularea eronată a impozitelor,taxelor şi a contribuţiilor, cu consecinţa diminuării
valorii creanţei fiscale cuvenite statului;
- neprezentarea de către contribuabili, la cererea organului de control, a documentelor
justificative şi contabile referitoare la modul în care au fost îndeplinite obligaţiile fiscale;
- refuzul de a prezenta organului financiar- fiscal bunurile materiale supuse impozitelor
şi taxelor, în vederea stabilirii veridicităţii declaraţiei de impunere şi a realităţii înregistrării
acestora;
- nereţinerea sau nevărsarea, potrivit legii, la termenele legale, de către contribuabilii
cărora le revin asemenea obligaţii, a impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor care se realizează
prin stopaj la sursă;

69
- nedepunerea actelor, situaţiilor şi a oricăror alte date în legătură cu activitatea
efectuată de către unitatea şi subunităţile de care răspund contribuabilii, cerute de organele
financiar-fiscale, în vederea cunoaşterii realităţii financiar-contabile din acea unitate sau
subunitate, precum şi utilizarea în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, a documentelor
cu regim special;
- neaducerea la îndeplinire, la termen, a dispoziţiilor date prin actul de control încheiat
de organele financiar-fiscale;
- neonorarea, în mod nejustificat, de către bănci sau instituţii financiare, la care
contribuabilii au deschise conturi de disponibilităţi băneşti, a titlurilor de creanţă fiscală emise
de organele competente, în vederea urmăririi silite a impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor
neachitate la termen, inclusiv a dobânzilor.
Organele cu atribuţii de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a sancţiunilor
prevăzute de Legea nr. 87/1994 Republicată sunt: organele de control financiar-fiscal din
cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi unităţilor teritoriale subordonate, Garda Financiară şi
celelalte organe de control abilitate potrivit legii.
Procedura contravenţională este cea reglementată de O.G. nr. 2/2001 privind regimul
juridic al contravenţiilor
Legea pentru combaterea evaziunii fiscale prevede la art. 14 că în situaţia în care, ca
urmare a săvârşirii unei infracţiun sau contravenţii, nu se pot stabili, pe baza evidenţelor
contribuabilului, impozitele, taxele şi contribuţiile datorate, acestea vor fi determinate de
organul de control prin estimare, utilizând în acest scop, orice documente şi informaţii
referitoare la activitatea şi perioada desfăşurată, inclusiv compararea cu activităţi şi cazuri
similare.

3. Cazierul fiscal

Cazierul fiscal a fost gândit ca mijloc de evidenţă şi urmărire a disciplinei financiare a


contribuabililor în scopul prevenirii şi combaterii evaziunii fiscale precum şi în scopul întăririi
administrării impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat, acesta reprezintă o evidenţă
electronică a contribuabililor – persoane fizice sau juridice, asociaţi, acţionari sau
reprezentanţi legali ai persoanelor juridice – care au săvârşit fapte sancţionate de legislaţia
financiar-fiscală şi vamală.
Cazierul fiscal este gestionat de Ministerul Finanţelor Publice pe două nivelzuri
respectiv nivelul central în cadrul Direcţiei generale a tehnologiiei informaţiei, unde s-a
organizat cazierul fiscal naţional şi nivelul teritorial, în cadrul fiecărei direcţii generale a
finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti precum şi al Direcţiei generale de

70
administrare a marilor contribuabili din municipiul Bucureşti şi din judeţul Ilfov, în care se ţine
evidenţa contribuabililor care îşi au domiciliul/sediul în judeţul respectiv.
În cazierul fiscal se înscriu faptele sancţionate de lefile financiare, vamale sau care
privesc disciplina financiară inclusiv cele care privesc stabilirea şi gestionarea impozitelor şi
taxelor.
În certificatul de cazier fiscal se înscriu numai faptele constatate pruinacte administrative
asupra cărora nu s-au exercitat în termenul legal căile de atac sau cele asupra cărora s-au
pronunţat hotărâri judecătoreşti definitive/revocabile.
În acest sens, Ministerul Finanţelor Publice are obligaţia să organizeze o evidenţă
separată, operativă pentru urmărirea derulării fazelor procedurale prevăzute de lege, până la
rămânerea definitivă a documentelor prevăzute la art. 4 din OG nr. 75/2001, datele acestea
fiind supuse secretului fiscal potrivit legii.
Conform art. 6 alin. 1 din ordonanţă, înscrie datele prevăzute la art.4 se face în baza
următoarelor documente:
a) extrasele de pe hotărârile judecătoreşti definitive, transmise de instanţele judecătoreşti
Ministerului Finanţelor Publice;
b) extrasele de pe deciziile de soluţionare a contestaţiilor rămase definitive prin
neexercitarea căilor de atac;
c) actelor/documentelor întocmite de organele fiscale şi vamale din subordinea
Ministerului Finanţelor Publice, rămase definitive prin care se consemnează datele şi
informaţiile prevăzute la art. 2 şi 4;
d) actele rămase definitive ale altor organe competente să constituie faptele prevăzute la
art. 2 şi să aplice sancţiuni.
În scopul completării cazierului fiscal, organele fiscale pot solicita Inspectoratului Genral
al Poliţiei şi unităţilor sale teritoriale extras de pe cazierul judiciar al contribuabililor care au
săvârşit faptele prevăzute la art.2.
Conform prevederilor legale, extrasul se comunică în termen de 30 de zile de la data
ssolicitării, fără perceperea de taxe de timbru.
Faprele care se califică pentru înscrierea în cazierul fiscal al contribuabililou sunt
împărţite în două categorii:
Infracţiuni şi contravenţii.
Prin HG nr. 31/2003 au fost luate în considerare şi aprobate un număr de 34 de
infracţiuni şi 14 contravenţii.
Lista cu faptele care se înscriu în cazierul fiscal a fost modificată prin HG nr.
1036/2003, numărul infracţiunilor care se vor consemna în acesta fiind majorat la 38 iar al
contravenţiilor fiind majorat la 16.

71
Faptele de natura infracţiunilor care se înscriu în cazierul fiscal sunt cele prevăzute în
Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, republicată. Legea nr. 31/1990
privind societăţile comerciale, republicată cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr.
141/1997 privind Codul vamal al României cu modificările ulterioare, OUG nr. 30/2003
pentru instituirea unor măsuri speciale privind producţia, importul şi comercializarea uleiurilor
minerale, Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată cu completările ulterioare.
Din totalul celor 16 contravenţii ce se înscriu în cazierul fiscal un număr de 5 sunt
prevăzute şi sancţionate de Legea nr. 521/2002 privind regimul de supraveghere şi
autorizare a producţiei, importului şi circulaţiei unor produse supuse accizelor, cu
completările ulterioare, un număr de 6 sunt prevăzute şi sancţionate de OUG nr. 158/2001
privind regimul accizelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 523/2002 cu
modificările ulterioare iar un număr de 3 de OUG nr. 30/2003 pentru instituirea unor măsuri
speciale privind producţia importul şi comercializarea uleiurilor minerale.
Lista se va actualiza pe măsura modificării legislaţiei specifice, precum şi în cazul în
care ca urmare a analiuzei modului de funcţionare a cazierului fiscal şi a evoluţeiei
comportamentului contribuabilului, se consideră necesară includerea sau eliminarea
anumitor fapte.

72
IV. CONTROLUL FINANCIAR

1. Noţiunea şi formele controlului financiar

Etimologic, cuvântul control provine din expresia latină contra rolus, care înseamnă –
verificarea unui act original după duplicatul său care, în acest scop, se află în posesia
unei alte persoane. Existenţa, în mâna unor persoane diferite, a două înscrisuri cu exact
acelaşi conţinut făcea imposibilă modificarea conţinutului lor în lipsa acordului ambelor
părţi , permiţând totodată a se verifica oricând (atâta vreme cât documentele respective
existau) exactitatea şi identitatea datelor conţinute.
Noţiunea de control a dobândit în timp, pe lângă înţelesul originar, mai multe alte
sensuri: de analiză periodică a unei activităţi, a unei situaţii etc., pentru a urmări mersul ei
şi pentru a lua măsuri de îmbunătăţire; de supraveghere continuă; de verificare periodică
a cunoştinţelor etc.
Controlul este un şir de acţiuni de verificare periodică sau permanentă, prealabilă,
concomitentă sau posterioară, desfăşurată - asupra unor activităţi, în scopul stabilirii
legalităţii sau oportunităţii operaţiunilor material-tehnice sau a actelor emise de autorităţile
administrative în domeniul financiar.
Controlul urmăreşte descoperirea faptelor, dar şi a cauzelor care au condus la
încălcarea prevederilor legale, ceea ce face ca aceasta să se deosebească de expertize,
revizii, inspecţii etc.
Controlul resurselor financiare ale statului, ale colectivităţilor locale şi ale instituţiilor publice
ale acestora reprezintă una dintre dimensiunile relaţiilor financiare.
Şi finanţele publice – componentă de bază a activităţii social-statale trebuie să
realizeze anumite valori politice, iar pentru a se asigura conformitatea cu acestea este
necesară instituirea unui vast şi complex control asupra lor.
Există o gamă amplă şi variată de forme de control a activităţii desfăşurate pe linia
finanţelor publice. Aceasta presupune atât un control politic realizat de Parlament prin
instrumentele constituţionale de supraveghere a acţiunilor puterii executive, cât şi un control
jurisdicţional realizat de către instanţele de judecată, inclusiv Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Ca orice activitate publică şi aceea care priveşte formarea, administrarea şi utilizarea
resurselor financiar publice este supusă nu numai unui control statal ci şi unuia social prin
diverse organisme şi mecanisme ale societăţii civile, prin exercitarea de către oricare
persoană a dreptului de petiţionare instituit de art.51 din Constituţia României, republicată.

73
Din ansamblul formelor instituţionalizate de control, controlul admibnistrativ-financiar
este cel mai complex, având mecanisme prin care este urmărită, cercetată şi
reglată acţiunea diferitelor entităţi ale sistemului financiar, pentru ca această
acţiune să fie conformă cu exigenţele stabilite prin lege.
Necesitatea controlului activităţii financiare nu trebuie să limităm rolul acestuia în
constatarea unor eventuale erori sau abateri, controlul manifestându-se şi ca
uninstrument important pentru a îndruma, orienta şi corecta acţiunea diverselor
structuri în vederea asigurării legalităţii acestora.

Formele controlului financiar


Prin organizarea şi exercitarea controlului financiar se urmăreşte verificarea, sub aspect
valoric, a întregii activităţi desfăşurate de agenţi economici şi instituţiile publice, activitate care este
extrem de diversă, cuprinzând realizarea acumulărilor băneşti, utilizarea fondurilor constoituite,
gestiunea valorilor materialşe şi băneşti, operaţiunile cu şi fără numerar, creditarea, disciplina
financiară etc.
Activitatea de control financiar este stabilită prin acte normative.
Controlul financiar se realizează printr-o diversitate de forme, în funcţie de sfera, termenul,
volumul lucrărilor, felul activităţilor şi al organelor care îl efectuează, momentul înfăptuirii lui etc.
Astfel, controlul financiar se poate clasifica, în funcţie de diferite criterii:
- după sfera de acţiune – controlul financiar poate fi intern sau extern;
- după termenul în care se efectuează- controlul poate fi complet sau parţial;
- după volumul lucrărilor controlate – există control de casă, de magazie, de
documente, de operaţiuni financiare;
- după organele care îl exercită – controlul poate fi ierarhic, de gestiune sau de
execuţie;
- după momentul în care se efectuează, se disting următoarele forme de control financiar:
control financiar preventiv, control financiar concomitent şi control financiar
ulterior sau posterior;
- în funcţie de întinderea lui acest control este un control general şi unul
specializat, cum este controlul fiscal.
2. Modalităţi ale controlului financiar

a) Controlul financiar preventiv


Controlul financiar preventiv cu privire la utilizarea fondurilor publice şi administrarea
patrimoniului public reprezintă ansamblul formelor de control exercitate la nivelul
entităţii publice, stabilite de conducere în concordanţă cu obiectivele acesteia şi cu
reglementările legale, în vederea asigurării administrării fondurilor în mod
economicos şi eficient.

74
Controlul intern are următoarele obiective generale:
- realizarea, la un nivel corespunzător de calitate, atribuţiilor instituţiilor publice, în
condiţii de regularitate, eficacitate, economicitate şi eficienţă;
- protejarea fondurilor publice împotriva pierderilor datorate erorii, risipei, abuzului
sau fraudei;
- dezvoltarea şi întreţinerea unor sisteme de colectare, stocare, prelucrare, actualizare
şi difuzare a datelor şi informaţiilor financiare precum şi a unor sisteme şi proceduri
de informare publică adecvată prin rapoarte periodice.
Pentru a satisface eficienţa controlului intern preventiv, conducătorul instituţiei
publice este obligat să asigure următoarele cerinţe generale:
- asigurarea integrităţii şi competenţei personalului de conducere şi de execuţie, a
cunoaşterii şi înţelegerii de către acesta a importanţei şi rolului controlului;
- stabilirea obiectivelor specifice ale controlului intern preventiv astfel încât acestea
să fie adecvate, cuprinzătoare, rezonabile şi integrate obiectivelor de ansamblu ale
instituţiei;
- îndeplinirea de către personalul de conducere a obligaţiei de a acţiona coercitiv,
prompt şi responsabil ori de câte ori se constată încălcări ale legalităţii şi
regularităţii în efectuarea unei operaţiuni sau în realizarea unor activităţi în mod
neeconomicos şi ineficient.
Controlul financiar preventiv este definit ca fiind activitatea prin care se verifică
legalitatea şi regularitatea operaţiunilor efectuate pe seama fondurilor publice sau
a patrimoniului public înainte de aprobarea acestora.
Controlul financiar preventiv constă în verificarea sistematică privind regularitatea
şi legalitatea, încadrarea în limitele creditelor bugetare sau creditelor de
angajament în cazul proiectelor de operaţiuni care fac obiectul acestuia.
Fac obiectul controlului financiar preventiv proiectele de operaţiuni care vizează, în
principal:
a) angajamente legale şi credite bugetare;
b) deschiderea şi repartizarea de credite bugetare;
c) modificarea repartizării pe trimestre şi pe subdiviziuni ale clasificărilor bugetare sau
creditelor aprobate, inclusiv prin virări de credite;
d) ordonanţarea cheltuielilor;
e) efectuarea de încasări în numerar;
f) constiruirea veniturilor publice, în privinţa autorizării şi a stabilirii titlurilor de
încasare;
g) reducerea, eşalonarea sau anularea titlurilor de încasare;

75
h) constituirea resurselor proprii ale bugetului Uniunii Europene, reprezentând
contribuţia viitoare a României la acest organism;
i) recuperarea sumelor avansate şi care ulterior au devenit necuvenite;
j) vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat al
statului sau al unităţilor administrativ –teritoriale,
k) concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale;
l) alte tipuri de operaţiuni, stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice.
b) Controlul financiar concomitent
Controlul financiar concomitent, denumit şi simultan sau operativ ori curent, seexercită
în timpul desfăşurării proceselor economice şi financiare, în acelaşi timp sau paralel cu
efectuarea actelor şi operaţiunilor pe care le presupun aceste activităţi, în scopul de a
putea interveni pentru corectarea sau eliminarea deficienţelor ori a ilegalităţilor .
Controlul concomitent se exercită inopinat, cel puţin o dată pe lună, prin verificări faptice, pe
bază de documente, de regulă prin sondaj.

c) Controlul financiar posterior


Controlul financiar posterior sau ulterior se exercită asupra actelor şi operaţiunilor
economico-financiare, după ce acestea se realizează temeinic, cu amînunţime, fără a fi
stânjenite activităţile curente ale unităţilor controlate, asupra actelor şi operaţiunilor deja
încheiate. Controlul posterior are şi un aspect sau un rol preventiv, întrucât el permite
tragerea unor concluzii care pot fi utile pentru activităţile ulterioare.

3. Metodele controlului financiar

Metodele folosite în organizarea şi exercitarea controlului financiar sunt şi ele diferite, în


funcţie de aspectele supuse verificării, de elementele de evidenţă utilizate, de scopul urmărit şi de
gradul de cuprindere.
Astfel, sunt cunoscute ca metode tehnice de control: controlul financiar faptic,
documentar, tematic, total, parţial, complex, încrucişat, mixt, etc.
Controlul financiar faptic se exercită prin observarea directă (la faţa locului) a
proceselor şi fenomenelor economico-financiare, prin cercetarea şi investigarea activităţilor
specifice supuse controlului, în scopul constatării acelor situaţii care nu rezultă din
documentele existente la unitatea controlată.

76
Controlul financiar documentar se realizează prin verificarea documentelor existente, în
cadrul evidenţei contabile, urmărind concordanţa actelor cu operaţiunile privind modul de folosire
a mijloacelor materiale şi băneşti.
Controlul financiar tematic constă în verificarea anumitor categorii şi operaţiuni, cum ar
fi: cele de casierie, cele privind evidenţa şi păstrarea mijloacelor materiale şi băneşti,
retribuirea muncii etc.

Controlul financiar total priveşte verificarea tuturor actelor şi operaţiunilor care au fost
întocmite sau efectuate în perioada scursă de la controlul financiar anterior desfăşurat la aceeaşi
unitate.
Controlul financiar parţial se exercită numai asupra unor compartimente din
activitatea unităţii controlate şi pe anumite perioade de timp. Acest control se realizează
prin sondaj asupra unora dintre actele şi operaţiunile derulate în cadrul activităţilor
economico-financiare.
Controlul financiar complex presupune verificarea unităţii controlate sub toate aspectele,
vizând forma, vizând formularea de aprecieri şi concluzii în ceea ce priveşte întreaga activitate
desfăşurată de către unitatea controlată. Efectuarea acestui gen de control presupune formarea unei
echipe constituită de reprezentanţii mai multor organe de control, având specialităţi diferite.
Controlul financiar mixt presupune utilizarea mai multor procedee tehnice de control, în
vederea asigurării unei mai mari eficacităţi a acţiunilor de verificare şi pentru a elimina
unele din dezavantajele pe care le prezintă anumite procedee de control.
Controlul financiar repetat reprezintă metoda utilizată în situaţiile când rezultatele unor
acţiuni de control efectuate anterior nu sunt concludente, sunt incomplete sau
nesatisfăcătoare.

4. Procedura controlului financiar

Procedura controlului financiar este alcătuită dintr-un ansamblu de operaţiuni şi acte


privind organizarea, desfăşurarea şi valorificarea rezultatelor acţiunii de control. Această
procedură cuprinde următoarele etape sau faze:
- pregătirea echipei de control financiar;
- prezentarea la unitatea supusă controlului şi organizarea activităţii de control;
- desfăşurarea activitpţii de control;
- redactarea actelor de control; valorificarea rezultatelor acţiunii de control .
După efectuarea controlului financiar, conducătorii unităţilor controlate au obligaţia -
potrivit legii - să dispună măsurile corespunzătoare care se concretizează, în
principal în:
- înregistrarea în contabilitate a rezultatelor controlului;
- luarea măsurilor legale pentru recuperarea prejudiciilor;

77
- determinarea oricăror altor măsuri pentru remedierea deficienţelor şi abaterilor
constatate şi tragerea la răspundere a celor vinovaţi.
Desfăşurarea acţiunilor de control financiar şi rezultatele acestora se sintetizează în
următoarele acte:
- procesul–verbal de control - care se întocmeşte pe capitole de obiective controlate,
prezentate în succesiunea cronologică a constatărilor făcute de echipa de control
financiar;
- notele de constatare – care se întocmesc în scopul evidenţierii situaţiilor constatate
şi a căror reconstituire ulterioară nu este posibilă;
- notele explicative – cuprinzând răspunsurile la întrebările formulate de echipa de
control şi care sunt date în cazurile în care se constată săvârşirea unor fapte care
atrag răspunderea juridică a persoanelor vinovate de încălcarea normelor legale,
- procesul-verbal de contravenţie - care se încheie de echipa de control financiar ori
de câte ori se constată încălcarea normelor juridice privind disciplina financiară de
către personalul unităţii supuse controlului;
- nota de prezentare a procesului-verbal de control financiar – care conţine raportul
echipei de control, cuprinzând concluziile şi propunerile formulate în urma
constatării abaterilor săvârţite în cadrul unităţii controlate;
- nota de expunere a concluziilor - care se întocmeşte atunci când, în urma acţiunii de
control, nu se constată nici o abatere sau deficienţă în activitatea obiectivelor
urmărite, actele şi operaţiunile verificate, precum şi compartimentele controlate.

5. Controlul exercitat de Curtea de Conturi

Curtea de conturi este organizată şi funcţionează ca o autoritate publică autonomă


nefiind în subordinea Ministerului Finanţelor Publice. Ea are anual obligaţia să prezinte
Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public naţional din
exerciţiul bugetar expirat în care să cuprindă şi neregulile constatate.La cererea Camerei
Deputaţilor sau a Senatului, Curtea de Conturi controlează module de gestionare a
resurselor publice şi raportează despre cele sesizate.
Coroborând textele constituţionale cu Legea organică nr. 94 din 8 sept. 1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, reiese că activitatea de control se exercită din
oficiu sau la cerere, la nivel central sau local.
Curtea de Conturi a fost înfiinţată la 24. ian. 1864, în timpul domniei lui Alexandru
Ioan Cuza având drept model Curtea de Conturi a Franţei.

78
În 1929 Înalta Curte de Conturi a fost reorganizată ca organ administrativ şi
jurisdicţional .
În 1948 Curtea de Conturi a fost desfiinţată, pentru ca în anul 1973 să se înfiinţeze
Curtea Superioară de Control Financiar, asemănătoare, prin unele atribuţii, actualei Curţi de
Conturi.
Prin dispoziţiile Constituţiei din 1991 s-a reînfiinţat Curtea de Conturi. După revizuirea
Constituţiei din 2003, Curtea de Conturi a pierdut atributul jurisdicţional, acesta fiind preluat
de către instanţele judecătoreşti.
Sediul Curţii de Conturi este în Bucureşti, iar în unităţile administrativ-teritoriale, la
nivel de judeţe, atribuţiile sunt exercitate de către Camerele de Conturi judeţene.
Membrii Curţii de Conturi, consilieri de conturi, sunt numiţi de Parlament pe o
perioadă de 9 ani. Curtea de Conturi se înnoieşte cu o treime din cdonsilierii de conturi
numiţi de Parlament, din 3 în 3 ani, în condiţii prevăzute de legea organică a Curţii.
Conducerea Curţii de Conturi se exercită de către plen, de către comitetul de
conducere, de preşedinte şi de vicepreşedinte.
În cadrul controlului, Curtea de Conturi are ca principală atribuţie verificarea:
a) a contului anual de execuţie a bugetului de stat;
b) a contului anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat;
c) a conturilor anuale de execuţie a bugetelor locale;
d) a conturilor anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale;
e) a conturilor fondurilor de tezaur;
f) a contului anual al datoriei publice a statului şi a situaţiei garanţiilor guvernamentale
pentru credite interne şi externe primite de către alte persoane juridice.
Prin verificarea conturilor, Curtea constată dacă conturile supuse verificării sunt
conforme cu realitatea, dacă inventarierea patrimoniului public a fost făcută la
termenele şi în condiţiile stabilite de lege, dacă veniturile statului, a unităţilor
administrativ-teritoriale, asigurărilor sociale au fost legal stabilite şi încasate, la
termenele stabilite de lege, dacă cheltuielile au fost angajate, ordonanţate, plătite şi
înregistrate în concordanţă cu prevederile legii bugetare.
De asemenea, Curtea de Conturi mai analizează legalitatea concesionării sau
închirierii de bunuri proprietate publică, calitatea gestiunii financiare, utilizarea fondurilor
provenite din asistenţa financiară acordată României de Uniunea Europeană şi din alte surse
de finanţare internaţionale.

79
Bibliografie:
1. Dediu Daniela, Evaziunea fiscala,Ed.Universul juridic,Buc.2018
2. Bufanu Radu, s.a. , Tratat de drept fiscal,Ed.Hamangiu Buc.2o16
3 Postolache Rada, Dr. Financiar , Ed. C. H. Beck , Bucuresti 2014
4. Popa Constantin, Executarea silita a creantelor financiar bugetare, Ed. Lumina Lex, Buc.
2000
5. Dascalu Daniel, Tratat de contencios fiscal, Ed Hamangiu , Bucuresti 2014
6. Stingu Gheorghe, Drept financiar si politici fiananciare, Ed. V. Goldis University Press,
Arad 2006
7. Stingu Gheorghe, Drept financiar public, Ed. V. Goldis University Press, Arad 2007.
8. Tabara Vasile, Finantele publice si controlul financiar in administratia locala, Ed. C. H.
Beck, Buc. 2009
9. Niculeasa Madalin, Regimul juridic general al taxelor si impozitelor, Ed. C. H.
Beck,Bucuresti 2009
10. Costea Ioana Maria, Controlul fiscal, Ed. Hamangiu, Bucuresti 2017
11. * * * Codul fiscal
12. * * * Codul de procedura fiscala
13 * * * Codul vamal
14 * * * Noul cod de procedura civila

80

S-ar putea să vă placă și