COMUNITATEA TURCĂ DIN BRĂILA

Profesor Oprea Oana-Mariana

Profesor Cursaru Cristina

Motto: „Cultura minoritarului nu este o cultură minoră, nu este o cultură

conjuncturală, de moment, ci este cristalizator al identității de sine, este zid de protecție și
eficiență, dă unitate, stil, sens, demnitate și noblețe vieții minoritarilor.” (Nuredin Ibram )

               Prezența turcilor la Brăila este legată în mod direct și masiv de ocuparea orașului, în
timpul sultanului Soliman Magnificul. O datare exactă a evenimentului nu există.
Documentele și relatările vremii plasează acest episod în intervalul iunie 1538 - 30 octombrie
1540.
Semnificația acestei decizii trebuie privită prin prisma raporturilor dintre Țările
Române și Înalta Poartă. Campania de pedepsire a domnitorului moldovean Petru Rareș din
vara anului 1538, soldată cu ocuparea și încorporarea Bugeacului și a Tighinei în cadrul
sistemului administrativ otoman, a fost urmată de o altă campanie, în Țara Românească.
In iunie 1539, ca urmare a răscoalei marelui vornic Șerban împotriva domnului  Radu Paisie,
turcii intervin în mod direct de partea ultimului. Urmarea imediată a acestor evenimente a
fost stabilirea unui pașă în capitala valahă, precum și ocuparea târgului Brăila.
Este posibil ca această decizie să fi fost o condiție  pentru restabilirea domniei lui Radu
Paisie. Ulterior, din ordinul sultanului, orașul a fost întărit cu o puternică fortificație ce va
deveni loc de refugiu pentru diferiți pretendenți la domnie, precum și punctul de plecare
pentru numeroase companii militare otomane.
Conform dreptului administrativ și juridic otoman, cetatea Brăilei, alături de un hinderland
agricol, cuprinzând circa 1/3 din teritoriul viitorului judet, se aflau sub conducerea unui nazâr
(pașă), iar unitatea administrativ teritorială purta denumirea de caza sau raia.
Să încercăm să ne imaginăm puţin atmosfera din cetatea Brăilei, de pe vremea
când era kaza turcească. N-a mai rămas aproape nimic din acele timpuri: câteva hrube, din
păcate neamenajate, aproape necunoscute atât turiştilor, cât şi brăilenilor, câteva mărturii
arhitectonice la Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, din Piaţa Traian, rămase de pe
vremea când aici era un lăcaş de rugăciune turcesc, precum şi o casă de început de
secol XIX, pe strada Orientului. Bunicii ne povestesc şi despre o linie de pasageri Brăila –
Constantinopol, la început de secol XX, o amintire neverosimilă astăzi, dacă nu am
găsi şi în cărţi mărturia acestui fapt care ne demonstrează că, într-adevăr, a existat şi nu este
doar o poveste. În colţuri atent păstrate în sufletul nostru au rămas ceva amintiri legate
de turcii Brăilei din copilăria noastră: un fes colorat, nişte vorbe stâlcite, miros de covrigi
calzi, dulceaţa halviţei şi a sarailiilor şi gustul atât de râvnit de bragă, sau de limonadă
rece. Și totuşi, turci trăiesc şi astăzi la Brăila…dar nu prea ştim mare lucru despre
ei… şi-or fi păstrat tradiţiile şi obiceiurile, mai vorbesc limba bunicilor, în casele lor se
mai fac sarailiile de odinioară…? Doar ei ne pot spune asta…
Regimul de ocupație a orașului se menține până la semnarea Tratatului de Pace de la
Adrianopole (2/14 septembrie 1829) când, alături de cazalele Giurgiu și Turnu, Brăila revine
în componența Țării Românești.
Cea mai mare parte a populației turcești s-a retras odată cu administrația și armata. Cu toate
acestea, documentele vremii menționează prezența unor negustori turci la Brăila.

1
Astfel, la 22 mai 1838, din inițiativa a 35 de negustori locali se formează o deputăție de 5
membri a cărei misiune era aceea de a-i reprezenta și a le apăra interesele în fața noilor
autorități. Printre aceștia se afla și un turc pe nume Sali Aga, care se iscălește grecește.
La 27 ianuarie 1831, turcul Abdulah Mehmed Ocnaloglu „născut la Brăila și locuitor al ei”,
refugiat la București în acel moment, cerea încuviințarea generalului guvernator rus Kiseleff
să meargă la Brăila pentru a-și vinde casele și prăvălia din oraș, precum și pentru recuperarea
unor datorii de la câțiva locuitori.
Un caz similar  este constatat la 6 februarie, când turcul Osman Muslon i se plângea aceluiași
general de faptul că în absența sa i se vânduse casa.
Una dintre cele două clădiri care mai păstrează elemente din arhitectura tradițională
turcească este Casa turcească, aflată pe strada Orientului. Clădirea pătrează elemente
specifice din arhitectura civilă turcească, precum streașina mult prelungită (sageac) construită
din lemn și prevazută cu un gen special de îmbinări. Casa datează de la începutul secolului al
XIX-lea.
   Cea de a doua clădire este Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril. Conform
tradiției, acest lăcaș de cult are o vechime de 250 de ani, fiind cea mai veche biserică a
orasului și în același timp singura casă de rugăciuni turcească de pe teritoriul României
transformată în biserică ortodoxă, dupa ce inițial clădirea a servit ca lăcaș de cult musulman.
La inițiativa arhiducelui Mihail Pavlovici Romanov, șeful armatei rusești, în anul 1829,
lăcașul a fost transformat definitiv în biserică ortodoxă.
 „Brăila are forma unui „evantai” ale cărui ramuri marginale coincid cu cheiul Dunării.
România nu are un alt oraş mai nou şi mai occidental. Orientul nu mai este amintit decât
printr-o veche moschee în centrul oraşului … Odinioară ruşii au sfinţit-o pentru religia
ortodoxă … În juru-i se grupează marile prăvălii şi hotelurile moderne”, avea să scrie în 1905
un călător francez, André Bellesort(La Roumanie contemporaine).
O impresie puternică a lăsat vizitarea orașului și asupra lui Mihai Tican
Rumano: „Brăila, cu populaţia ei de 90 mii locuitori, în care se cuprinde pe lângă elementul
românesc şi un foarte mare număr de străini – greci, evrei, bulgari, turci, lipoveni, armeni,
tătari, etc., – te atrage prin viaţa plină de varietate pe care ţi-o oferă.
Clădiri impunătoare, străzi drepte, bulevarde, parcuri, nimic nu-i lipseşte pentru a-i da
înfăţişarea unui oraş occidental, care păstrează însă şi o puternică nuanţă exotică. Dacă te
opreşti cât de puţin timp la una din numeroasele şi adesea luxoasele cafenele brăilene, ai
prilejul să auzi la mesele din jur crâmpeie din zeci de idiomuri europene şi mai ales orientale.
Pentru un moment îţi vine să crezi că nu mai eşti într-un oraş românesc, limba noastră fiind
pierdută din cuprinderea discuţiilor.
Centrul oraşului îl formează piaţa Sfinţii Arhangheli în mijlocul căreia se află biserica cu
acelaşi nume, fostă pe vremuri geamie, dar transformată de ruşi în biserică creştină. Parcul
unde se găseşte bustul împăratului Traian şi un mare ceasornic public e locul de întâlnire a
lumii bune, care vine seara să se plimbe”.(Mihai Tican Rumano, Icoane dunărene, 1933).
            Referindu-se la dinamica etnică a orașului, Gh.T. Marinescu, în ,,Analele Brăilei”,
1/1939 scria: ,,Brăila a fost unul din aceste teatre obscure unde se joacă eterna comedie a
căderii imperiilor. Turcii au fost măturaţi din ţară: ei n-au rămas decât ca corăbieri, puţini la
număr şi mediocri, ale căror caice despică, cu prora lor ascuţită, apele turburi ale Dunării.
Însă Brăila s-a ridicat importantă, italienii au acaparat comerţul cu cereale, apoi grecii veniră
peste italieni şi-i înlocuiră; mai târziu, evreii veniră peste greci; şi astăzi, evreii ei înşişi au de
luptat contra românilor transilvăneni…Aceste neamuri de oameni au evoluat în linişte în jurul
sacilor de grâu. N-au fost nici bătălii, nici riscuri, nici sgomote, nici injurii …”
Numărul etnicilor turci din orașul nostru a cunoscut, în perioada modernă și
contemporană, o pantă descendentă, la recensământul din anul 1930 înregistrându-se un
număr de 404 persoane, pentru ca la cel din 2002 numărul acestora să fie de 179.

2
 Este de remarcat că în perioada comunistă multe dintre obiceiurile turcilor s-au
pierdut. Practicile fundamentale, marcate de profunde implicații religioase, s-au păstrat, chiar
dacă, în unele cazuri se poate vorbi de interferențe cu mediul majoritar creștin (un bun
exemplu este cel al „mesei mari”, la nuntă, și al nașilor).
Marile sărbători musulmane, unde factorul religios este decisiv și asigură dimensiunea
conservatoare a evenimentelor tradiționale, au resimțit mai puțin influențele vieții moderne.
La musulmani ziua echivalentă duminicii pentru creștini, sau sâmbetei pentru evrei, este
vinerea. În această zi, la amiază, se face o rugăciune în comun, la geamie sau moschee, dar
munca nu se întrerupe.
Turcii au șapte sărbători principale, dintre care patru religioase, iar dintre acestea două sunt
considerate foarte importante: Ramazan Bairam (sărbătoarea ruperii postului), numită și
Șeker Bairam (sărbătoarea de zahăr, sau a dulciurilor) are loc la sfârșitul postului Ramazan,
timp de trei zile, în care musulmanii se felicită, îmbracă haine noi, fac vizite, fac cadouri. La
moschee are loc o rugăciune în comun numită „rugăciunea de sărbătoare”. Kurban Bairam
(sărbătoarea sacrificiilor) – are loc începând din ziua a zecea a lunii pelerinajului la Mecca,
timp de patru zile. Cu această ocazie se sacrifică un animal, de obicei un berbecuț sau un
vițel. Carnea trebuie împărțită altora și numai o mică parte rămâne celui care sacrifică
animalul. Hâdârlez – este o sărbătoare culturală, câmpenească, etnoculturală și religioasă
care are loc în fiecare an pe 6 mai. Este echivalentul ,,Paștelui Blajinilor" din tradiția creștină.
Marchează începutul anului agricol, trecerea la anotimpul cald. Membrii comunităților
turcești practică anumite ritualuri, cum ar fi: rostogolirea prin iarbă – ca toate relele să se
ducă la dușmani; săritul peste foc – să se curețe de tot ce este rău; lăsatul hainelor afară –
pentru ca cei doi sfinți (Hızır și İlyas) să le biciuiască, în timpul nopții de 5 spre 6 mai și,
astfel, posesorul lor să fie ferit de rele. Tot acum, tinerele fete își pot cunoaște ursitul și
viitorul. Sărbătoarea, care aduce în prim plan ritualurile de fertilitate, implică și mitul moșilor
și strămoșilor, prin pomenirea acestora și comemorarea lor la cimitir. În toate comunitățile
turce, cu prilejul acestei sărbători, se sacrifică miei, se prepară bucate tradiționale, cum ar fi
turta din aluat nedospit numită „corek”, se spun legende, proverbe, zicători, se cântă și se
dansează pe muzică tradițională. Un obicei spune că de Hâdârlez fetele nemăritate trebuie să
umple o căldare cu apă sfințită, în care sunt aruncate podoabe din aur, iar în ziua de Hâdârlez
fetei respective i se interpretează viitorul.
Sărbătoarea Nevruzului/Navrezului este sărbătoarea care aduce, în fiecare primăvară,
dragostea, prietenia, pacea și solidaritatea. Se sărbătorește la sfârșitul lunii martie, începând
cu ziua de 21, și, la fel ca de Paști la creștini, de Nevruz se ciocnesc ouă vopsite în coajă de
ceapă. Cojile se aruncă pe pământ, semnificând momentul lepădării de urât, de anotimpul
rece, de greutăți și lipsuri. De aici și zicala: „Până ce coaja oului nu va cădea, primăvara nu
va sosi.“ În zilele Nevruzului, oamenii au casele curate, aranjate, pretutindeni plutind o
atmosferă de sărbătoare. Toți membrii familiei se îmbracă frumos, iar pentru a alunga bolile
și a intra sănătoși în primăvară ard vechiturile și sar peste flăcările ce se înalță din focul
aprins în cântece și veselie. (Ibram Nuredin, Tradiții și obiceiuri ale turcilor din România)
Nevruz este și „sărbătoarea împăcării” Grupuri de patru-opt băieți sau tineri, cu buchete de
flori în mâini, umblă pe la case și vestesc venirea primăverii cântând un cântec specific:
Navrez Cirri. Grupurile sunt însoțite de muzicanți, interpreți la tobe și trompete. În
primăverile timpurii, tinerii agață în ramuri înflorite de cireși, corcoduși, caiși, cadouri
primite de la casele pe unde au fost în vizită: batiste dantelate, marame, batiste brodate. Dacă

3
primesc fructe, rahat, bomboane, le strâng pe toate în coșuri, apoi dansează. De sărbătoarea
Nevruzului se curăță mormintele, se așază pietre funerare mormintelor noi, se plantează flori,
iarbă, se rostesc rugăciuni. Săracilor li se împart fructe, bani și mâncare. Nevruzul este ziua
împăcării, a bunei dispoziții și a bucuriei. Se organizează lupte între cocoși, bivoli, întreceri
hipice. (Rodica Simionescu, Nevruzul – sărbătoarea musulmanilor, în „Lumea satului” nr. 7,
1-15 aprilie 2010).
Din perspectiva culturii și în special din ce a lingvisticii, influențele limbii turce sunt
masive, dar variabile în funcție de perioada istorică și de regiune. Chestiunea se cuvine
abordată, totuși, cu anumite specificații. Deși există specialiști în lexicologie care afirmă că în
limba română se regăsesc circa 3000-5000 de cuvinte și expresii formate din ele, cu rădăcini
în viața și civilizația turcă și multe din ele au înlocuit cuvinte din lexicul apusean, unora
luându-le chiar locul, este de precizat că nu întotdeauna aceste cuvinte au pătruns în limba
română direct din turcă. O bună parte a împrumuturilor de cuvinte de origine turcică au intrat
în limba română prin intermediul altor limbi. Cele mai multe cuvinte și expresii sunt cele
legate de ocupații: păstorit, vânătoare, cele care desemnează plante, metale, unelte, hrana
și prepararea ei. În zonele unde influențele otomane au fost mai puternice, cum este
Dobrogea, româna a împrumutat și cuvinte din domeniul administrației, arhitecturii,
geografiei fizice și istorice a locurilor. Este, de asemenea de remarcat că multe dintre
cuvintele turcești prezente în limba română, au ieșit treptat din uz, locul lor luându-l
neologisme din zona francofonă, sau anglofonă. După Emil Suciu, autorul cel mai avizat în
materie de lexic turcesc și de împrumuturi turcești în limba română, dintre cele 1137 de
cuvinte turcești din limba română actuală, circa 1000 sunt termeni uzuali, folosiți în mod
curent, în diferite variante stilistice (430 de termeni literari, 188 de termeni populari, 388 de
termeni regionali). Ilustrativ, pentru moștenirea turcească la nivelul lexicului românesc,
câteva exemple din domeniile vieții cotidiene: sunt de origine turcă denumirile de produse și
preparate alimentare, precum: ciorbă, ciulama, cașcaval, chiftea, musaca, pilaf, salam, sarma,
iahnie, iaurt, acadea, baclava, halva, rahat, magiun, sarailie, șerbet, cafea, caimac, rachiu;
denumirile de ustensile de bucătărie: fitil, cântar, capac, covată, chibrit, lighean, satâr,
sufertaș, ceaun, tacâm, tavă; denumirile pentru clădiri și elemente componente, mobilier,
construcții: han, chioșc, geam, dușumea, havuz, chirpici, odaie, perdea, pervaz, sobă, tavan,
tejghea, divan, dulap, canapea, raft, hambar, cherhana, saivan, cherestea, talaș; denumirile
pentru îmbrăcăminte: basma, ciorap, fotă, halat, chimir, papuci, șal, tichie. Tot de sorginte
turcească sunt și: derbedeu, dușman, haimana, lichea, mahmur, pezevenchi, șiret, tembel și
multe altele a căror origine aproape că nu mai este resimțită de vorbitorul de astăzi ca fiind
străină.

Bibliografie
Analele Brăilei, Muzeul Brăilei, serie nouă, an 1, nr. 1, Brăila, 1993.
Giurescu, Constantin C., Istoricul oraşului Brăila din cele mai vechi timpuri până astăzi,
Bucureşti, 1968
Iorga, Nicolae, Din trecutul istoric al oraşului Brăila, Editura ,,Istros”, Brăila, 1999
Volumul ,,Greci, evrei, ruși lipoveni, turci...Brăila”, Muzeul Brăilei, Editura ,,Istros”, Brăila,
2012