FLOARE ALBASTRĂ

de Mihai Eminescu

”Floare albastră” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu și publicată la 1 aprilie 1873 în revista
”Convorbiri literare”.

Poezia ”Floare albastră” își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către un ideal înalt, de
fericire, încununat de o iubire pură, desăvârșită. Astfel, poezia ”Floare albastră” este o meditație pe tema iubirii,
o idilă desfășurată într-un cadru feeric, în care visul romantic prefigurează peisajul. Putem desprinde și o linie pe
tema fericirii și a iubirii ca formă de cunoaștere.

Romantismul a apărut împotriva clasicismului riguros, de aceea cultivă sensibilitatea, fantezia,

imaginaţia, sinceritatea emoţională în defavoarea raţiunii şi a lucidităţii clasice. Scriitorii romantici evadează din
lumea prezentă în trecut, în lumea meditaţiei sau a visului, într-un cadru romantic, motivele preferate fiind
noaptea şi luna. Se acordă atenţie tradiţiilor populare, istoriei, descrierii de natură, dar la acestea se adaugă
meditaţiile filozofice despre condiţia umană, despre timp sau cosmos şi prezentarea sentimentelor omeneşti, mai
ales a iubirii. Preferând meditaţia, romanticii manifestă interes pentru definirea timpului şi a spaţiului, care sunt,
conform gândirii lor, subiective şi infinite, idee preluată de la filozofii vremii. În opere apare figura omului de
geniu neînţeles şi singuratic, fiinţă superioară care este înzestrat cu raţiune, dar caută acces la subiectivitate prin
cunoaşterea iubirii. Această idee ocupă un loc central în operele eminesciene de tinereţe, care va culmina apoi în
capodopera „Luceafărul”.

Floarea albastră - e una din cele mai reprezentative poezii eminesciene prin viziunea romantică și atitudinea
poetică meditative. Din punct de vedere al speciei, ”Floare albastră” este o idilă romantică, prezentând o iubire
idealizată, exprimând puternice trăiri interioare.

Motive literare ”Floare albastra”

Poezia lui Eminescu are la bază motivul romantic al florii albastre, valorificat pentru ilustrarea
sentimentului iubirii sau pentru proiectarea dorinţei de iubire în infinit. Acest motiv este asemănător celui folosit
de poetul german Novalis, la care aceasta este simbol al aspiraţiei spre infinit, „tendinţa spre infinit, năzuinţa de a
atinge îndepărtata patrie a poeziei”. La Eminescu „floarea albastră” reprezintă metaforic viaţa, albastrul
simbolizând infinitul, puritatea, idealul, iar floarea simbolizează iubirea, iubita, astfel viaţa însăşi. Titlul poeziei
este motivul central, lait-motivul operei şi semnifică aspiraţia eului liric spre perfecţiune, spre o iubire ideală,
absolută dar totodată sugerează şi imposibilitatea împlinirii sentimentului, care cauzează tristeţe, nefericire pentru
poet. Poezia este organizată pe o serie de antiteze: eternitate-efemeritate, abstract-concret, vis-realitate.
Compoziţia romantică este realizată prin alternarea celor două planuri, cel al poetului şi cel al iubitei, planuri care
reprezintă două moduri de existenţă şi de cunoaştere, cea a cunoaşterii abstracte, infinite respectiv cea a
concretului, terestrului, trecătoare.

Structural, poezia este alcătuită din 4 secvenţe lirice construite simetric: două monologuri adresate iubitei
şi două monologuri meditative ale eului liric.
 Primele trei strofe conţin monologul iubitei, care se adresează iubitului cufundat în meditaţie. Aceste
versuri conturează portretul geniului preocupat de cunoaştere raţională, abstractă, de meditaţie asupra veşniciei.
Elementele acestui plan sunt stelele, norii, „întunecata mare”, soare, câmpiile Asire, „piramidele-nvechite”,
elemente veşnice, ceea ce sugerează că tipul de cunoaştere al poetului este etern. Aceste elemente simbolizează
infinitul cunoaşterii eului liric, însă la acest tip de cunoaştere însă nu are acces oricine, doar geniul. Versurile
finale ale secvenţei: „Nu căta în depărtare / Fericirea ta iubite!” sugerează un adevăr incontestabil, acela că
împlinirea umană se realizează doar în planul terestru prin iubire.

Tonul acestui monolog adresat este familiar, ceea ce este ilustrat prin exclamaţii şi interogaţii poetice,
respectiv prin termeni populari, ca de exemplu „nu căta”, „încalţe”.

A doua secvenţă lirică este strofa a IV-a, care conţine monologul eului liric, în care se accentuează
măreţia geniului, superioritatea gândirii şi a preocupărilor sale. El nu poate fi fericit trăind o iubire simplă,
terestră, oferită de fată.

Strofele 5-12 formează a treia secvenţă lirică, cuprinzând cuvintele iubitei. Monologul fetei conţine o
chemare la iubire în planul terestru, în mijlocul naturii, ale cărei elemente specifice: codrul, izvoarele, văile,
stânca, prăpastia alcătuiesc un cadru primitor pentru iubirea oferită de fată. Idealul de iubire este proiectat într-un
paradis terestru, unde căldura zilei de vară este în armonie cu pasiunea iubirii: „Şi de-a soarelui căldură / Voi fi
roşie ca mărul”. Trecerea spre nocturn sugerează trecerea de la peisajul intim la cel feeric, ceea ce accentuează
intimitatea. Apar momentele scenariului de iubire, care se desfăşoară într-un cadru natural rustic şi intim. După
chemare şi întâlnire, fata vorbeşte despre gesturile de iubire: îşi desface părul, cere o sărutare; îndrăgostiţii se
îmbrăţişează şi îşi şoptesc cuvinte de iubire. Acest tip de cunoaştere a iubirii nu poate să fie veşnică, fiind
compusă din elemente trecătoare.

Aceasta este subliniată şi de verbele la timpul viitor, ceea ce subliniază probabilitatea împlinirii iubirii.

Spre deosebire de celelalte poezii eminesciene, aici fata este cea care îşi cheamă iubitul în mijlocul
naturii, aceasta exprimând dorinţa refacerii cuplului paradisiac, refacerea perfecţiunii primordiale.

Ultima secvenţă este continuarea meditaţiei eului liric, a bărbatului asupra acestei iubirii, care dispare,
astfel trecutul este proiectat în lumea visului, a amintirii. Iubita dispare „înc-o gură şi dispare”, lăsându-1 pe poet
cu durerea iubirii pierdute. Frumuseţea, miracolul trăit de poet este frumos, dar trecător, ceea ce este sugerat prin
exclamaţia „Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi, dulce floare!” Ultima strofa exprimă regretul eului liric
pentru iubirea pierdută, unde iubita, iubirea este denumită metaforic „dulce minune”. Repetiţia „Floare-albastră!
floare-albastră” subliniază intensitatea trăirii iubirii, profunzimea durerii, a tristeţii şi regretul pentru
imposibilitatea eternizării sentimentului. Dezamăgirea este cauzată de neîmplinirea iubirii, aducând sugestia unei
tristeţi profunde „Totuşi este trist în lume!”

Ideea poetică prezintă condiţia nefericită a geniului care nu are acces la sentimentele umane care sunt
trecătoare, descrie „încercarea geniului de a se umaniza prin iubire şi a omului de a deveni geniu prin aspiraţia
spre etern”.

Poezia „Floare albastră” dezvoltă metaforic şi într-o viziune lirică proprie un motiv de largă circulaţie
europeană, ceea ce consacră poezia printre cele mai valoroase creaţii eminesciene de tinereţe.