MEȘTERUL MANOLE

De Lucian Blaga

Piesa de teatru „Meșterul Manole” a apărut în 1927, fiind dedicată lui Sextil Pușcariu, iar
în 1929 a avut loc premiera la Teatrul Național din București. Blaga prelucrează în mod original
unul dintre miturile fundamentale ale spiritualității românești – mitul jertfei supreme, al
creatorului de geniu.
Trăsături ale dramei blagiene sunt:ancorarea în izvoarele folclorice românești,
promovarea unor caracteristici ale expresionismului: concepte și idei ale condiției umane în
ipostaze variate, într-un spațiu virtual, istoric, definitoriu național precum: zei, mituri, eroi,
geniul; personajele sunt expresii ale unor idei-forță; viziunea autorului se face de la detaliu la
esență, de la concret la abstract; relația omului cu natura și cu universul se află sub semnul
misterului, al magiei; discursul dramatic este construit pe principii etice, moralem filosofice
exteriorizate sub marca îndoielii, neliniștii, revoltei.
Ttitlul piesei constituie numele personajului principal, Manole, creator de geniu,
meșterul, cel care potrivit legendei populare a proiectat și a construit biserica de la Curtea de
Argeș. Alegând acest titlu, Blaga mută accentul operei de la creție pe destinul tragic al
creatorului.
Tema operei o constituie prelucrarea unuia dintre miturile fundamentale ale poporului
român, sacrificiul pentru creație, mit ce valorifică surse de inspirație autohtone.
Structura piesei este dată de cele 2 planuri pe care se dezvoltă conflictele: planul exterior
( al conflictului dintre meșteri privind jertfa, al conflictului cu voievodul care vrea să se termine
mai repede biserica, al conflictului dintre boieri și călugări care ar dori pedepsirea lui Manole
pentru că a săvârșit o jertfă umană) și planul interior, al dramei artistului.
Compozițional, piesa are 5 acte: primul și ultimul act au câte 4 scene, iar actele 2,3,4 au
câte 3 scene.
Drama se deschide cu un moment de luciditate și întrebări fără răspuns ridicate de către
meșterul Manole în odaia sa, având în față proiectele construcției bisericii care, simbolic, a
cunoscut o repetată prăbușire inexplicabilă. Se conturează un simbol al cifrei 7 în metafore-cheie
precum: de 7 ani se surpă zidirea, geniul creator are 7 ani de căsnicie cu Mira, expresie a iubirii
terestre, umană, ideală.
Ritmul desfășurării dramei se accelerează sub forța revoltei meșterilor zidari și
nerăbdarea amenințătoare a lui Vodă. Manole își manifestă revolta în fața soluției lui Bogumil:
jertfa umană a ființei celei mai iubite. Găman se oferă pe sine pentru a fi jertfit pe zid, dar este
refuzat căci nu reprezintă jertfa supremă. Manole o asociază pe soția sa, Mira, cu biserica,
amândouă având valori supreme. Mira are viziuni premonitorii: ea prevede o posibilă dispariție a
ei și le reproșează meșterilor că nu lucrează din pasiune și din iubire, că nu lucrează râzând.
Vodă refuză schimbarea locului zidirii, iar meșterii depun un jurământ pentru zidirea
primei ființe dragi care va veni pe șantier. Pasiunea zidirii se transformă în patimă, iar Manole
acceptă acest sacrificiu, și-l asumă, dar simte că este învins de destin.
Mira este cea care vine prima pe șantier dorind să tragă clopotul cel mic ce se va auzi în
cer, iar Manole alege să tragă clopotul cel mare, al sacrificiului creației. Iubirea este jocul de-a
viața, iar zidirea este jocul de-a moartea. În cele 7 zile s-a făcut zidirea Mirei și înălțarea
bisericii. Manole îndeamnă la zidire rapidă, răzbunătoare, marcată de conștiința sacrificiului
uman suprem. El rămâne un revoltat pentru că Divinitatea a creat o condiție tragică geniului
creator.
Sfatul boieresc îl acuză pe Manole de crimă, dar Vodă poruncește să fie lăsat să trăiască
pentru frumusețea creației. Manole își simte sfârșitul, trage clopotul cel mare și se aruncă în gol.
Manole este un personaj simbol al destinului exemplar al creatorului, artistul care
descoperă prin sacrificiu cunoașterea luciferică. De expresionism se apropie prin voința de a
crea, prin structura sa apropiată de mit și prin extraordinarul zbucium sufletesc.
Mira este personajul secundar și complementar, deoarece exprimă latura umană a
creatorului, dragostea de viață. Numele său poate trimite la termenul „mir”, ulei sfânt, semn al
sacralizării sau poate exprima mirarea, uimirea față de pasiunea devastatoare a creației.
Bogumil îndeplinește, în piesă, rolul visului din baladă. El exprimă necesitatea
sacrificiului ca formă de împăcare a duhurilor care împiedică înălțarea bisericii.
Găman, prin stările sale de somnolență, prin agitație și vorbire metaforică, sugerează
forțele primare care se opun construcției, în așteptarea unei jertfe.
Meșterii au avut alte ocupații față de zidarii din baladă: pescar, cioban, ocnaș, călugăr.
Limbajul piesei valorifică funcția poetică ilustrând metafore plasticizante și revelatorii,
simboluri și figuri retorice. Interogația retorică, sursă a tragismului uman conștientizat: „ Cine
îmi cere jertfa umană? Dumnezeu nu poate, pentru că are principiul Să nu ucizi . Satana?” pune
în evidență antonimia dintre divin și satanic.
Prin destinul personajului principal, Manole, în dramă se afirmă o concepție filosofică cu
privire la destinul artei: nimic nu se dobândește fără sacrificiu și implicare absolută pentru
idealuri supreme.