LUCEAFĂRUL

De Mihai Eminescu
Poemul ”Luceafărul” a fost publicat mai întâi în Almanahul Societății Academice
Social-literare ”România Jună” în aprilie 1883. În august 1883, revista ”Convorbiri literare”
publică integral cele 98 de strofe apărute în Almanah, însă în prima ediție a unicului volum de
versuri eminesciene ”Poesii” publicat de Titu Maiorescu, acesta elimină 14 versuri și
compune altele 2 pentru a completa o strofă. Poemul se încadrează în romantism prin teme
motive literare specifice precum: tema iubirii, a naturii, a cosmogoniei, motivul romantic al
visului, al nopții, al stelelor, dorului, umbrei, eliminarea barierelor spațio-temporale, antiteza
și cele două metamorfoze ale Luceafărului (cea angelică și cea demonică).
Poemul este inspirat din basmul românesc „Fata în grădina de aur ”cules de austriacul
Richard Kunish. Luceafărul este o alegorie pe tema geniului, dar și o meditație asupra
condiției umane duale, omul supus unui destin pe care tinde să îl depășească. Poezia se
realizează prin amestecul genurilor epic, liric și dramatic și al speciilor. Astfel, lirismul
susținut de meditația filosofică și expresivitatea limbajului este turnat în schema epică a
basmului și are elemente dramatice: secvențele realizate prin dialog și dramatismul
sentimentelor. Elementele fantastice se întâlnesc în prima și a treia parte (metamorfozele și
călătoria lui Hyperion), partea a doua îmbină speciile literare idila și elegia, iar partea a patra
conține elemente de meditație, idilă și pastel.
Poemul ”Luceafărul” este structurat pe planuri antitetice (terestru-cosmic și uman-
fantastic) organizat în 4 tablouri.
Tabloul I (strofele 1-43) se află sub semnul basmului. Timpul este mitic (illo tempore)
”A fost odată”, iar cadrul abstract este umanizat de portretul fetei de împărat, realizat prin
superlativul absolut de factură populară ”o prea frumoasă fată” ce scoate în evidență
unicitatea terestră. Fata reprezintă pământul însuși, iar comparația ”Cum e fecioara între
sfinți/ Și luna între stele” presupune o posibilă dualitate, puritate și predispoziție spre
înălțimile astrale.
Iubirea se naște lent din starea de contemplație și de visare în cadru nocturn. Fata
contemplă Luceafărul de la fereastra dinspre mare a castelului. La rându-i , Luceafărul privind
spre ”umbra negrului castel” o îndrăgește pe fată și se lasă copleșit de dor. Semnificația
alegoriei este că fata aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a
materialității.
Interferența celor două lumi este sugerată de simbolul ferestrei care face legătura
dintre real și ireal, între contingent și transcendent. Omul superior este atras de jocul iubirii,
dar în urma celor două chemări descântec ale fetei se rupe din sfera sa suferind două nașteri
simbolice: o întruchipare angelică din cer și mare și una demonică, din soare și noapte.
Strălucirea stranie a ochilor este înțeleasă greșit de fată drept atribut al morții, ceea ce o
determină să refuze propunerea Luceafărului ”Privirea ta mă arde”. Femeia este conștientă de
nimicnicia condiției sale, ceea ce o determină să refuze propunerea de a locui în
macrounivers. În schimb, omul de geniu își dovedește superioritatea, traversând barierele
lumii sale și fiind capabil de sacrificiu suprem în numele iubirii.
Tabloul al II-lea (strofele 44-64) , care are în centru idila dintre fata de împărat, numită
acum Cătălina, și pajul Cătălin, înfățișează repeziciunea cu care se stabilește legătura
sentimentală între exponenții lumii terestre. Este o altă ipostază a iubirii, opusă celei ideale.
Asemănarea numelor sugerează apartenența la aceeași categorie: a omului comun. Cătălina
recunoaște asemănarea ”Încă de mic/ Te cunoșteam pe tine/ Și guraliv și de nimic/ Te-ai
potrivi cu mine”.
 Chiar dacă acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră încă la iubirea ideală pentru
Luceafăr ”O, de Luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte”. Acest dor de moarte
ilustrează dualitatea ființei pământene, aspirația spre absolut, dar și atracția pentru ființa
inaccesibilă.
Tabloul al III-lea (strofele 65-85) valorifică tema cosmogoniei și prezintă călătoria
intergalactică a lui Hyperion spre Demiurg. Acesta pare a se întoarce la punctul zero, cel al
originilor și retrăiește în sens invers istoria creației. Punctul zero al creației este sugerat de
imaginea haosului, a întunericului premergător luminii. La cererea lui Hyperion de a renunța
la nemurire, de a se naște din păcat, Demiurgul refuză categoric, susținând că el s-a născut
odată cu lumea, iar renunțarea lui la nemurire ar echivala cu moartea Universului. Tot
Demiurgul este cel care trasează diferența dintre macro și microunivers, sugerând, de fapt,
incompatibilitatea lumilor ”Ei au doar stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici
timp, nici loc/ Și nu cunoaștem moarte”.
Tabloul al IV-lea (strofele 86-98) ilustrează un cadru teluric-astral și propune idila
dintre cei doi muritori proiectată pe fundalul unui cadru natural romantic. Cuplul este surprins
într-o ipostază adamică, iar spațiul este unul original.
Ultima chemare a fetei transmite dorința acesteia ca Luceafărul să-i protejeze fericirea
„Norocu-mi luminează”. Hyperion trăiește o atitudine de inferiorizare, conștientizând faptul
că nu poate fi fericit și nu poate ferici pe nimeni. Omul comun este incapabil să-și depășească
limitele, iar geniul manifestă un profund dispreț față de această incapacitate „Ce-ți pasă ție,
chip de lut/Dac-oi fi eu sau altul?”. Geniul constată cu durere că viața cotidiană a omului
urmează o mișcare circulară orientată spre accidental și întâmplător „Trăind în cercul vostru
strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”. Aceste versuri
fixează definitiv condiția geniului de însingurare, izolare, detașare de lumea comună, fiind
nemuritor prin natura sa, dar rece în plan afectiv.
Muzicalitatea elegiacă, meditativă este dată de particularitățile prozodice: măsura
versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima încrucișată, precum și de prezența asonanțelor și a
rimei interioare. La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei, dar și a antitezei
între omul de geniu și omul comun. Prezența metaforelor, mai ales în cadrul dialogului dintre
Luceafăr și fata de împărat, accentuează ideea iubirii absolute ce se cere eternizată într-un
cadru pe măsură „palate de mărgean”, „cununi de stele”.
Pentru ilustrarea condiției geniului, poemul „Luceafărul ”armonizează teme și motive
romantice, elemente de imaginar poetic și procedee artistice cultivate de poet, simboluri ale
eternității, morții și ale temporalității, vieții.