UNIVERSITATEA din BUCUREŞTI

FACULTATEA de GEOGRAFIE

PĂDURILE ŞI ECONOMIA FORESTIERĂ

DIN BAZINUL MIJLOCIU AL
SIRETULUI

Coordonator ştiinţific:
Conf. univ. dr. MARIAN ENE

Autor
: Terenteac
Otilia
Colegiul Naţional “Vasile Alecsandri” Bacău, Judeţul Bacău
 PĂDURILE ŞI ECONOMIA FORESTIERĂ
DIN BAZINUL MIJLOCIU AL SIRETULUI

CUPRINS

PARTEA I STUDIUL ŞTIINŢIFIC

CAPITOLUL 1
INTRODUCERE 5
1.1. Argument .................................................................................................................... 5
1.2. Locul cercetărilor ........................................................................................................ 6
1.3. Scopul cercetărilor şi metoda de cercetare .................................................................. 6

CAPITOLUL 2
ELEMENTE INTRODUCTIVE 9
2.1. Ce este pădurea ? Definiţii. ......................................................................................... 10
2.2. Pădurea în concepţie ecosistemică .............................................................................. 15
2.3. Arbori – Arborete -Tipuri de staţiune şi tipuri de ecosisteme ..................................... 23
2.4. Elemente de economie forestieră ................................................................................ 28

CAPITOLUL 3
PĂDUREA ŞI TOPONIMIA ÎN BAZINUL MIJLOCIU AL SIRETULUI 38
3.1. Delimitări etimologice ................................................................................................ 39
3.2. Toponime în Bazinul Mijlociu al Siretului ................................................................. 50

CAPITOLUL 4
CARACTERIZAREA CONDIŢIILOR STAŢIONALE 57
4.1. Geologia ...................................................................................................................... 58
4.2. Geomorfologia ............................................................................................................ 61
4.3. Clima ........................................................................................................................... 67
4.4. Hidrografia .................................................................................................................. 86
4.5. Solurile ........................................................................................................................ 89

CAPITOLUL 5
FAVORABILITATEA FACTORILOR ŞI DETERMINANŢILOR ECOLOGICI
PENTRU PRINCIPALELE SPECII FORESTIERE 97
5.1. Favorabilitatea factorilor şi determinanţilor climatici pentru principalele specii
forestiere ............................................................................................................................. 98
5.2. Factori şi determinanţi geomorfologici şi edafici pentru principalele specii
forestiere.............................................................................................................................. 100
5.3. Bonitatea tipurilor staţionale şi productivitatea diferitelor tipuri de arborete ............. 103
5.4. Măsuri de gospodărire a arboretelor slab productive, provizorii şi a celor afectate
de factori destabilizatori ..................................................................................................... 108
5.5. Lucrări de ajutorare a regenerării naturale în arborete................................................. 116

CAPITOLUL 6
ISTORICUL ŞI ANALIZA MODULUI DE GOSPODĂRIRE A PĂDURILOR 118
6.1. Evoluţia proprietăţii şi a modului de gospodărire a pădurilor până în 1948 ............... 119
6.2. Modul de gospodărire a pădurilor după 1948 ............................................................. 123

2
CAPITOLUL 7
TIPURI STAŢIONALE ŞI TIPURI DE PĂDURE REPREZENTATIVE ÎN BAZINUL
MIJLOCIU AL SIRETULUI 142
7.1. Tipuri de staţiune ........................................................................................................ 143
7.2. Formaţiunile forestiere şi tipurile de pădure ............................................................... 150

CAPITOLUL 8
FUNCŢIILE SOCIALE ŞI ECONOMICE ALE PĂDURII 183
8.1. Funcţiile pădurii şi principalele reglementări legislative şi economice ...................... 184
8.2. Funcţiile pădurilor din Bazinul Mijlociu al Siretului .................................................. 187
8.3. Regimul ....................................................................................................................... 190
8.4. Compoziţia ţel ............................................................................................................. 191
8.5. Operaţiuni silviculturale şi tratamente ........................................................................ 193
8.6. Exploatabilitatea .......................................................................................................... 200
8.7. Ciclul de producţie ...................................................................................................... 202

CAPITOLUL 9
PRINCIPALII INDICATORI STRUCTURALI AI FONDULUI FORESTIER 204
9.1. Compoziţia pe specii ................................................................................................... 206
9.2. Vârsta arboretelor şi clasele de vârstă ......................................................................... 209
9.3. Consistenţa arboretelor ............................................................................................... 213
9.4. Clasa de producţie ....................................................................................................... 214
9.5. Volumul mediu la hectar şi fondul lemnos total ......................................................... 215
9.6. Indicele de creştere curentă ......................................................................................... 218
9.7. Posibilitatea anuală de produse ................................................................................... 219

CONCLUZII 235

PARTEA a II-a STUDIUL METODIC

CAPITOLUL 10
STRATEGII ŞI METODE FOLOSITE ÎN ACTIVITATEA DIDACTICĂ 239
10.1. Demers teoretic ......................................................................................................... 240
10.2. Metode didactice de predare-învăţare ...................................................................... 247

CAPITOLUL 11
VALORIFICAREA INSTRUCTIV-EDUCATIVĂ ÎN CADRUL APLICAŢIILOR DE
TEREN (ACTIVITĂŢI ÎN MUZEE, DRUMEŢIA ŞI EXCURSIA DIDACTICĂ) 274
11.1. Activităţi în muzee .................................................................................................... 275
11.2. Drumeţia .................................................................................................................... 279
11.3. Excursia didactică ..................................................................................................... 282
11.4. Tehnici de colectare şi conservare a materialului didactic vegetal ........................... 296

CAPITOLUL 12
METODE DE EVALUARE COMPLEMENTARĂ 302
12.1. Interviul ..................................................................................................................... 304
12.2. Reportajul .................................................................................................................. 309
12.3. Posterul ...................................................................................................................... 313
12.4. (Power Point) Slide Show-urile cu scop didactic ...................................................... 318
12.5 Portofoliul .................................................................................................................. 322

3
CAPITOLUL 13
INSTRUMENTE DOCIMOLOGICE ŞI CURSURI OPŢIONALE 327
13.1. Chestionar practic – Arborii comunitari ................................................................... 328
13.2. Scriere şi desen tematic ............................................................................................. 333
13.3. Programe discipline opţionale ................................................................................... 340

CAPITOLUL 14
PROIECTE DE LECŢIE 360
14.1. Lecţia în şcoala contemporană .................................................................................. 361
14.2. Proiect de lecţie clasa a IX-a ..................................................................................... 364
14.3. Proiect de lecţie clasa a X-a ...................................................................................... 372
14.4. Proiect de lecţie clasa a XI-a ..................................................................................... 385

Bibliografie 391

ANEXĂ 398

4
PARTEA I STUDIUL ŞTIINŢIFIC

CAPITOLUL 1
INTRODUCERE

1.1. ARGUMENT
Pădurea, prin complexitatea, diversitatea şi perenitatea sa, deţine categoric un loc
special în multiplicitatea formelor de manifestare ale biosferei.
Prin capacităţile sale bioprotective, bioregeneratoare, bioproductive şi
informative, pădurea, în calitatea sa de „fiinţă colectivă”, exercită un rol imposibil de
substituit cu oricare alt sistem biologic asupra mediului fizico-geografic şi reprezintă în
acelaşi timp o condiţie sine qua non pentru comunităţile umane.
Între pădure şi dezvoltarea socio-economică, pe de o parte, şi drepturile
fundamentale ale omului şi protecţia pădurilor, pe de altă parte, există relaţii de
interdependenţă indubitabile şi imposibil de disociat.
Dezintegrarea accelerată a relaţiilor dintre elementele capitalului natural strict
evidenţiază încă odată, dacă mai era necesar, faptul că pădurea stă la baza acestuia şi
implicit la baza unei economii, care, cel puţin la nivel declarativ, se doreşte strict
sustenabilă.
Deciziile politicilor forestiere, cu toate derapajele, evidenţiază într-o zonă de mare
intensitate funcţională şi fragilitate ecologică, cum este Bazinul Mijlociu al Siretului, că
raportul dintre valoarea funcţiilor protective şi productive înclină net spre primele.
Dacă interferenţa pădure-economie forestieră reliefează mutaţii pozitive la nivelul
mentalităţilor şi practicilor manageriale, fapt demonstrat de frumuseţea, stabilitatea şi
productivitatea majorităţii pădurilor din regiunea studiată, nu acelaşi lucru se poate
afirma despre toţi factorii implicaţi şi interesaţi.
Refacerea pădurilor destructurate ecologic din varii motive şi împăduririle de pe
terenurile degradate de procesele de eroziune şi deplasări gravitaţionale sunt condiţionate
nu numai de factorul administrativ şi financiar cât mai ales de voinţa şi ştiinţa locuitorilor
din regiune.
Nu trebuie uitat că pădurile, indiferent de proprietar, sunt un bun de interes
naţional (bun public imperfect sau comun din punct de vedere economic), iar, dacă a avea
grijă de ele nu poate constitui pentru toţi un act de civilizaţie, ar putea fi măcar un gest

5
pragmatic, preventiv, pentru că o ţară şi un popor ce are păduri sunt o ţară şi un popor
bogat, sănătos şi prosper.
Aceste motive au contribuit la luarea deciziei de a cerceta pădurile din Bazinul
Mijlociu al Siretului, ştiut fiind faptul că doar o bună cunoaştere a unui fenomen poate
conduce la luarea celor mai bune decizii fie în domeniul ştiinţific, economic, fie în cel
educaţional.

1.2. LOCUL CERCETĂRILOR

Regiunea cercetată se întinde între paralele de 46º09’20”- 46º49’36” latitudine
nordică şi meridianele de 26º34’35” - 27º19’48” longitudine estică, pe o suprafaţă de
41456,7 ha din care 40842,7 ha cu păduri şi suprafeţe de împădurit, ce aparţin din punct de
vedere administrativ ocoalelor silvice Fântânele, Traian, Bacău şi Sascut.
Regiunea luată în studiu se suprapune din punct de vedere fizico-geografic
Subcarpaţiilor Moldovei şi Podişului Moldovei (Podişul Bârladului), respectiv Masivului
Runc, clinelor externe ale culmilor Barboiului şi Pietricicăi, Văii Bistriţei, în aval de
localităţile Cândeşti şi Buhuşi, Culoarul Siretului, Dealurile Icuşeştilor din Podişul Central
Moldovenesc şi Colinele Tutovei până la Valea Berheciului şi interfluviul ce separă
cursurile superioare ale râurilor Lipova şi Racova. (v. Anexa)

1.3. SCOPUL CERCETĂRILOR ŞI METODA DE CERCETARE

Lucrarea a fost orientată în direcţia valorificării informaţiilor de teren din fondul
forestier de stat, existente în amenajamentele generale ale ocoalelor silvice Fântânele,
Traian, Bacău şi Sascut şi ale celor douăzeci şi două de unităţi de producţie componente,
pentru intervalul 2008/2009-2018/2019, fiind susţinută şi completată de informaţiile ce se
găsesc în baza de date privind amenajarea pădurilor, dar şi în lucrările de cercetare cu
specific pedostaţional şi forestier.
Cercetarea a vizat cunoaşterea tipurilor de pădure şi a staţiunilor forestiere din
Bazinul Mijlociu al Siretului, conexiunile dintre specificul ecologic al staţiunilor,
aptitudinea fitocenotică şi potenţialul lor productiv şi tipurile forestiere edificate.
Prin urmare cercetarea a fost orientată în direcţia valorificării şi analizării critice a
bazei de date amenajistice.
Obiectivele majore ale studiului au fost:
► realizarea unui tablou sintetic al tipurilor de staţiuni, ecosisteme forestiere şi tipuri
natural fundamentale de păduri din Bazinul Mijlociu al Siretului;

6
► corelarea sistemului românesc de clasificare a ecosistemelor forestiere cu cel european;
► cunoaşterea principalelor condiţii staţionale sub aspect litologic, landşaftic,
geomorfologic, climatic, pedologic şi edafic şi a criteriului productologic;
► evidenţierea vulnerabilităţii arboretelor ca urmare a existenţei unor factori şi
determinanţi limitativi şi a tratamentelor propuse pentru stabilizarea arboretelor;
► prezentarea şi analizarea staţiunilor şi a tipurilor forestiere reprezentative pentru Bazinul
Mijlociu al Siretului sub aspectul zonalităţii fitoclimatice, geomorfologic, pedologic şi
fitocenotic, al modelării compoziţionale, cât şi surprinderea unor aspecte regionale ale
acestora;
► analiza sincronică şi diacronică a modului de gospodărire a pădurilor şi a principalilor
parametri structurali şi economici ai arboretelor;
► analiza sincronică şi diacronică a bazei fundamentale a amenajamentelor (tratamente,
regime şi cicluri);
► reflectarea aptitudinilor forestiere ale regiunii în toponimie.
Pentru partea metodică a lucrării au fost vizate următoarele obiective:
► dobândirea cunoştinţelor despre staţiunile şi tipurile forestiere;
► dezvoltarea atitudinii şi motivaţiei necesare pentru studiul pădurilor şi a gradului de
afectare a acestora de către factorii naturali şi antropici;
► înţelegerea rolului arborilor în mediul citadin;
► aplicarea cunoştinţelor în direcţia acţiunilor concrete asupra mediului forestier;
► formarea unui comportament corect faţă de arbori şi sistemele edificate de către aceştia;
► implicarea activă şi raţională în procesul de adoptare a deciziior de mediu.
Cercetarea realizată a fost orientată în primul rând în direcţia valorificării
informaţiilor din baza de date a amenajamentelor silvice şi din hărţile tematice, care nu ar
fi putut fi obţinute sub nici o formă prin investigaţii proprii date fiind specificul,
complexitatea şi amploarea acestora. Li s-au adăugat şi informaţiile din lucrările de
specialitate (geologie, geografie, pedologie, biologie, silvicultură, psiho-pedagogie şi
metodică) care au avut rolul de a susţine şi a explica fenomenele studiate.
Prin urmare, se poate afirma că cercetarea a avut un amănunţit caracter analitic,
sintetic şi integrativ, fapt ce a permis o stratificare pe verticală a informaţiilor.
Deoarece este evident că au apărut modificări de ordin climatic, s-a încercat cu
ajutorul datelor (obţinute de la staţiile Bacău şi Adjud) să se evidenţieze unele tendinţe de
evoluţie ale valorilor temperaturii şi ale precipitaţiilor şi, categoric, de evoluţie, în acest
caz, a staţiunilor, a tipurilor forestiere şi a producţivităţii lor.

7
 S-a avut în vedere analiza critică a bazelor de amenajare, a principalilor parametri
structurali şi economici, a tipurilor de pădure vizând caracteristicile actuale şi riscurile
ecologice ale acestora. Astfel, se poate afirma că demersul are şi un caracter predictiv şi
unul comparativ.
În vederea analizării tuturor tipurilor de staţiune din regiune (25), a tipurilor de
pădure (58), a grupelor ecologice, a tipurilor de ecosisteme şi a solurilor a fost valorificată
întreaga bază de date statistice din amenajamentele silvice, stratificată şi sintetizată astfel
încât să se poată pune în evidenţă următoarele: localizarea geografică şi administrativ-
teritorială, mărimea suprafeţelor identificate, solurile şi vegetaţia forestieră, condiţiile de
relief, condiţiile edafice, tipul de floră indicatoare, modul de organizare şi gospodărire,
compoziţiile propuse, principalii parametri structurali, funcţiile sociale, ecologice şi
economice.
Pentru înţelegerea actualei baze de amenajare, structurilor şi modul de organizare a
fondului forestier şi pentru a evidenţia dinamismul fenomenelor a fost întrebuinţată metoda
comparativ-istorică.
O altă metodă folosită a fost cea a analizei hărţilor tematice (soluri, staţiuni,
arborete, lucrărilor de exploatare, geologice) şi metoda cartografică pentru a realiza hărţi
sintetizate ale acestora şi diagrame, utilizând aplicaţiile ArcGis, ABBYFine Reader 9.0,
Adobe Corel Draw, Adobe Corel Paint, Adobe Photoshop, Microsoft Excel.
Observaţiile de teren au avut un caracter strict punctual, selectiv, contribuind la
înţelegerea unor fenomene prezentate în lucrare.
Metoda de lucru adoptată a implicat un volum foarte mare de muncă, sistematizare,
prelucrare şi interpretare, dar a permis acoperirea întregului spaţiu forestier vizat.
În această lucrare nu a putut fi cuprinsă prezentarea tuturor aspectelor staţionale şi
de vegetaţie care au rezultat din prelucrarea şi stratificarea datelor amenajistice existente,
deoarece au un volum foarte mare şi s-a preferat aprofundarea celor relevante şi a celor
considerate ca având un pronunţat caracter regional.
Ca urmare a retrocedării pădurilor, a fost imposibilă reconstituirea întregului fond
forestier din Bazinul Mijlociu al Siretului, analiza surprinzând doar teritoriile aparţinând
fondului forestier de stat.
Din punct de vedere psiho-social, s-a urmărit, prin aplicarea de chestionare, scriere
şi desene tematice, nivelul de cunoaştere al elevilor asupra aspectelor ce ţin de plantele
lemnoase şi de relaţia om-pădure.

8
CAPITOLUL 2
ELEMENTE INTRODUCTIVE

2.1. Ce este pădurea? Definiţii.

2.2. Pădurea în concepţie ecosistemică
2.3. Arbori - arborete - tipuri de staţiune şi tipuri de ecosisteme
2.4. Elemente de economie forestieră
2.4.1. Consideraţii introductive
2.4.2. Particularităţi ale economiei şi managementului forestier
2.4.3. Instrumente adaptate economiei forestiere
2.4.4. Estimaţia forestieră

9
CAPITOLUL 2
ELEMENTE INTRODUCTIVE

2.1. CE ESTE PĂDUREA? DEFINIŢII.

După cum observa marele silvicultur român Marin Drăcea în 1939, „...natura a pus
pământul românesc de azi şi din totdeauna într-un cadru forestier foarte diversificat şi
complex, care, în general, este deosebit de prielnic pădurii, abstracţie făcând câteva staţiuni
extreme, motiv pentru care ea însăşi, pădurea, cât timp a rămas puţin tulburată de om, a
fost de o vigoare, de o diversitate şi de o productivitate impresionante” (Giurgiu, 1980).
Plecând de la definiţiile oficiale ale pădurilor României „terenurile ocupate cu
vegetaţie forestieră care au o suprafaţă mai mare de 0,25 ha şi sunt cuprinse în fondul
forestier naţional”, un „sistem biologic deschis, unitate a biosferei, în care rolul
principal este deţinut de biocenoze forestiere cu deosebire de populaţii de arbori, destul
de deasă şi de întinsă pentru ca în interiorul său să se formeze un mediu specific,
distinct de al suprafeţelor învecinate, realizând o comunitate complexă de viaţă, capabilă
să îndeplinească funcţii multiple socio-economice şi ecologice”, se constată că de-a
lungul timpului această miraculoasă enigmă a avut numeroase definiţii printre care poate
cea mai frumoasă este cea a lui Pliniu cel Bătrân, care considera „pădurea ca fiind cel mai
mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut omului”. Rămâne de văzut în ce măsură aceasta va fi
apreciat în cele din urmă.
În anul 1938, profesorul Marin Drăcea spunea: „Pădurea este un organism care
poate suporta până aproape în ultimă analiză o comparaţie cu noţiunile de organism aşa
cum stabilesc ştiinţele biologice. Pădurea naşte, trăieşte şi creşte spre a se regenera apoi
şi pentru ca o nouă generaţie de arbori să-i ia locul celei care piere Am putea asemăna
şi mai bine pădurea cu un organism social, în care se pot urmări foarte interesante
procese de interdependenţă şi de relaţiune între părţile componente. Pădurea îşi are clima
sa proprie, tonalitatea sa proprie, diferenţiată de a mediului său ambiant îşi are sufletul
său propriu, pe care-l simţim aşa de bine cei care ne împărţim viaţa între pădure şi
ţinuturile lipsite de această podoabă...”. Sub raport economic pădurea este „o suprafaţă
apreciabilă de arbori sălbatici care cresc strâns şi al căror produs principal este lemnul
sau coaja”.
În lucrarea sa „Pădurile şi destinul nostru naţional” din 1941, Pop oferă una din
cele mai sensibile definiţii: „Pădurea este înainte de toate o fiinţă colectivă, cea mai
grandioasă din câte există, înfiorată de o viaţă proprie, închegată la rându-i de milioane

10
de vieţi individuale, cât se poate de diverse, contopite într-o fizică armonică şi într-un duh
unitar şi care impresionează într-un fel unic spiritul omenesc ”.
Puţin mai târziu pe la 1958, Negulescu afirma că „pădurea poate fi apreciată ca o
grupare de arbori care ocupă o suprafaţă întinsă de teren pe care trăiesc în strânsă
comunitate de viaţă, capabilă să exercite o importantă funcţie economică şi socială prin
produsele şi influenţele binefăcătoare”.
Ceva mai recent, Leahu (1982) afirma, citându-l pe Rucăreanu (1967), că pădurea
„se caracterizează ca o biocenoză sau, în măsura în care se distinge o relativă
omogenitate, ca un ecosistem”.
Pe plan internaţional, în 1935, Dengler defineşte pădurea ca „o comunitate de viaţă
(Lebensgemeinschaft), însă reprezentată de arbori care realizează o mare desime, o
înălţime peste 5 metri, pe o suprafaţă suficientă unde climatul, condiţiile staţionale ale
acestei comunităţi să se deosebească de cele ale mediului din afara pădurii”, iar
Tschermach pune în 1950 accentul pe „conceptul de comunitate complexă de viaţă”.
Şcoală rusă prin Mozorov (1952) defineşte pădurea ca fiind „o totalitate de plante
lemnoase... interdependente şi în acţiune reciprocă, atât între ele cât şi cu mediul
înconjurător”.
În 1970 Leibundgut spunea: „când arborii şi arbuştii formează o grupare densă,
influenţându-se reciproc, când suprafaţa ocupată de ei este destul de mare şi când se
formează mediul interior diferit de cel exterior al suprafeţei ocupate, deci când efectul
prezenţei comune a plantelor şi a animalelor pe suprafaţa ocupată de această grupare este
evident, se poate vorbi de o comunitate de viaţă corespunzătoare conceptului de «pădure»,
...în pădure, fiecare arbore, arbust, animal şi fiecare plantă nu-şi trăieşte propria viaţă:
pădurea trăieşte ca un tot organizat...” (Milescu, et al., 2006).
E. Negulescu afirma în 1973 despre pădure că reprezintă „o grupare deasă de
arbori, care trăiesc în strânsă interdependenţă între ei, cu celelalte plante şi animale
precum şi cu condiţiile de mediu, realizând astfel o complexă şi unitară comunitate de
viaţă, capabilă să îndeplinească o importantă funcţie social-economică”.
În ultimii 40 de ani s-a accentuat totuşi ideea, atât pe plan internaţional cât şi intern,
că „pădurea nu este asemănătoare unui organism din cauza relaţiilor reciproce dintre
componente” (Vlad, 1997) generate de raporturile de vecinătate ce au stimulat concurenţa,
interspecifică, intraspecifică, interstratală şi intercenotică, concurenţă care este cu atât mai
acerbă cu cât sunt mai multe specii cu exigenţe apropiate şi cu cât condiţiile de mediu sunt
mai favorabile, dar neexcluzând fenomenele de ajutor şi de protecţie, intensitatea şi

11
calitatea relaţiilor permiţând menţinerea unui echilibru biocenotic în interiorul
ecosistemelor forestiere.
Tot Popescu şi Pătrăşcoiu în lucrarea „Pădurea şi omul” (2004) prezintă şi cele
mai recente definiţii ale pădurii. Este citat din nou Vlad (1997) care sublinia că din punct
de vedere sistemic „pădurea reprezintă o unitate funcţională a biosferei, constituită dintr-
o biocenoză edificată de arbori şi staţiunea pe care aceasta o ocupă, ambele fiind legate
printr-un permanent schimb de informaţie, energie şi materie”. Iar Mayer cu 20 de ani mai
devreme afirma că pădurea este „o comunitate de viaţă în care componentele biotice între
ele, împreună cu condiţiile de mediu, se găsesc într-o reţea complexă de relaţii reciproce.
Acest ecosistem se găseşte într-un echilibru dinamic a cărui amplitudine variază cu
modificările condiţiilor de mediu şi cu evoluţia organismelor vegetele şi animale, cu
acţiunile unor factori din afară, cu ritmurile de dezvoltare a plantelor şi animalelor,
precum şi cu efectul concurenţei şi ajutorului reciproc dintre acestea”.
O definiţie cu un pronunţat caracter pragmatic este „Pădurea reprezintă terenurile
care au un înveliş de arbori care depăşeşte un procent de 10% şi ocupă cel puţin 0,5 ha.
Pădurile sunt determinate atât de prezenţa arborilor, cât şi absenţa altei utilizări
predominante a terenurilor. Arborii trebuie să aibă cel puţin 5 m înălţime. Arboretele
tinere care nu au atins încă, dar trebuie normal să atingă, o densitate a covorului de 10%
şi o înălţime de 5 m, sunt considerate păduri, ca şi suprafeţele temporar despădurite...
Acest termen exclude, într-o formă specifică arboretele destinate producţiei agricole, ca
plantaţiile de pomi fructiferi şi exclud de asemenea arborii plantaţi în sistem agroforestier.
Se consideră ca fiind pădure naturală pădurea compusă din arbori indigeni şi care nu
sunt clasificaţi în categoria plantaţii forestiere. Plantaţiile forestiere reprezintă arboret cu
arbori proveniţi din plantaţii şi/sau din seminţe printr-un proces de împădurire sau
reîmpădurire şi compus fie din specii noi introduse, fie în anumite cazuri din specii
locale”(www.org.forestry/FO/ERF/index.jsp). Terenurile destinate cu precădere agriculturii
sau utilizării urbane nu se includ.
Se remarcă faptul că această definiţie punctează câteva aspecte importante:
♦ pădurea este caracterizată în funcţie de ambele componente ale sale, arborii şi
utilizarea forestieră a terenului;
♦ cuprinde terenurile destinate împăduririlor, reîmpăduririlor şi suprafeţe ce se
regenerează;
♦ înglobează plantaţile forestiere cu utilizare primară de producţie sau de protecţie;
♦ exclude arboretele aflate în sistemul agricol, parcuri şi grădini urbane;

12
 ♦ include pădurile din parcurile naturale, cele aflate în conservare sau cu funcţii de
protecţie a unor obiective de interes ştiinţific, cultural, spiritual şi altele.
Dincolo de perspectiva istorică a definiţiilor ce reflectă gradul de cunoaştere a
pădurii, evoluţia concepţiilor privind structura, specificul şi funcţiile acesteia, progresele
făcute în domeniul silvobiologiei, ecologiei şi implicit ale biogeografiei „pădurea nu este
numai un organism biologic, unitate de bază a ecosferei, obiect de frumuseţe naturală,
privită în sine, ea este o adevărată lume, un cosmos care se conduce şi este structurat după
legi proprii generatoare de entropie şi de forme de viaţă stabile. Ea este în acelaşi timp un
spaţiu sacru, în care se nasc mituri şi se creează poezie, un orizont de cunoaştere, de
revenire şi regăsire a vârstelor omenirii în drumul său spre progres” (Milescu et al., 2006
apud Bândiu, 2004).
Tipul de pădure reprezintă o „unitate sistematică ce cuprinde pădurile care
vegetează în condiţii staţionale similare şi care se caracterizează prin aceeaşi formă
exterioară şi aceleaşi însuşiri biologice” ( Milescu et al., 2006 apud Przmeţchi, 1921) sau
„tipul de pădure reuneşte porţiunile de pădure uniforme după compoziţia speciilor
arborescente, după celelalte etaje de vegetaţie şi faună, după complexul condiţiilor
staţionale (climatice, edafice şi hidrologice), după relaţiile dintre plante şi mediu după
procesele de regenerare şi după direcţia succesiunilor în ele, necesitând prin urmare în
aceleaşi condiţii economice măsuri silvotehnice de acelaşi fel”.
Tabelul 2.1.1.

Formaţia forestieră Suprafaţă

Nr.
40841,7
Crt Cod Denumire ha
1. 4.2 Făgete pure de dealuri 15810,5
2. 5.3 Şleau de deal cu gorun 11091,6
3. 5.2 Goruneto-făgete 4290,1
4. 5.1 Gorunete pure 4150,3
5. 4.3 Făgete amestecate 3757,9
6. 5.5 Şleauri de deal cu gorun şi stejar 623,4
7. 6.2 Şleau de deal-câmpie de stejar 390,9
8. 9.9 Amestecuri de anin negru şi anin alb 163,6
9. 6.1 Stejărete pure de stejar 139,6
10. 9.3 Amestecuri de plop alb şi plop negru 130,4
11. 9.1 Plopişuri pure de plop alb 115,5
12. 9.7 Aninişuri de anin negru 84,4
13. 5.4 Goruneto-stejărete 40,5
14. 6.3 Şleau de luncă 33,6
15. 9.8 Aninişuri de anin alb 5,6
16. 9.5 Sălcete pure 3,8

13
 În regiunea supusă analizei au fost identificate 58 de tipuri de pădure în fondul
forestier de stat grupate în 16 formaţii forestiere (toate tipurile de pădure constituite din
aceeaşi specie sau amestec de specii) după cum se poate remarca în tabelul 2.1.1. şi în
tabelul 2.1.2./Anexă.
Formaţiile forestiere aparţin grupelor de formaţii Fageta, Querceta sessiliflorae
compozita, Querceta roboris şi Popula, Salceta, Alneta, după cum se observă mai jos în
figura 2.1.2.1:

Figura 2.1.2.1. Grupe de formaţii (ha)

928,1

Fageta
19568,4
Querceta roboris
Querceta sessiliflorae compozita
20205,6
Popula, Salceta, Alneta

139,6

Cele 58 de tipuri de pădure aparţinând fondului forestier de stat din Bazinul

Mijlociu al Siretului se încadrează în următoarele etaje fitoclimatice: etajul deluros de
gorunete, făgete şi goruneto-făgete (FD3), reprezentând 96,42 % din suprafaţa totală a
fondului forestier de stat. În acest etaj distribuţia vegetaţiei forestiere este foarte puternic
influenţată de relief, făgetele fiind dominant prezente pe versanţii umbriţi, iar gorunetele pe
cei însoriţi. Etajul deluros de cvercete şi şleauri de deal (FD2) ocupă în prezent o
suprafaţă redusă repezentând 0,2 % din fondul forestier. Etajul deluros de cvercete cu
stejar şi amestecuri ale acestora (FD1) se întinde pe 3,38 % din teritoriul analizat după
cum se observă mai jos:

Figura 2.1.2.2. Etaje fitoclimatice (ha)

39379,6

FD3
FD2
FD1

1378,6
83,1

14
2.2. PĂDUREA ÎN CONCEPŢIE ECOSISTEMICĂ
Ecosistemul forestier este definit ca unitatea suprasistemică a ecosferei, formată
din biocenoza forestieră (ca sistem biologic) şi mediul său de viaţă cu cele două laturi ale
sale, geotop (condiţii) şi ecotop-biotop (factorii). În ceea ce priveşte biotopul trebuie
precizat faptul că el are un sens sinecologic, reprezintând spaţiul ocupat de biocenoză
«sumă de populaţii», şi nu trebuie confundat cu habitatul care are un sens autecologic
«locul în care trăieşte o singură specie», deci un sens mai restrâns (Doniţă et al., 1977;
Budeanu et Călinescu, 1982). Dată fiind natura lucrării de faţă, s-a preferat utilizarea
termenului „staţiune” care acoperă cele două aspecte ale mediului.
Ecologia forestieră se defineşte ca ştiinţă a ecosistemelor de pădure, care se ocupă
cu studiul adaptării speciilor forestiere şi dinamicii populaţiilor, al biocenozelor de pădure
şi al raporturilor acestora cu factorii staţionali în cadrul ecosistemelor forestiere având
drept scop „găsirea căilor de dirijare a proceselor din pădure, pentru a-i menţine sau
ameliora stabilitatea ecosistemică şi pentru a-i spori resursele, cât şi pentru aportul său de
conservare şi ameliorarea mediului înconjurător” (Popescu et Pătrăşcoiu, 2004).
Se remarcă faptul că raporturile reciproce, dintre biocenoza forestieră şi staţiune,
sunt cele care stabilesc, etapizat, măsurile silvoculturale şi silvotehnice aplicabile pe
parcursul existenţei diferitelor tipuri de păduri în vederea creşterii productivităţii şi calităţii
producţiei forestiere, a funcţiilor specifice, dar şi menţinerea sau reconstituirea celor
natural fundamentale (Doniţă et al., 1997; Popescu et Pătrăşcoiu, 2004).
Conform legilor evolutive, în cadrul ecosistemelor forestiere au fost studiate în
primă etapă, componentele structurale, individuale, raporturile speciilor silvestre cu
principalii factori ecologici şi alte componente ale biotopului (staţiunii) aşa încât
fundamentarea iniţială a ecologiei forestiere şi implicit a silviculturii şi a biogeografiei a
fost de natură predominant autecologică, dar sub nicio formă încă perimată.
Treptat studiul a trecut de pe poziţiile descriptiviste, fizionomice la concepţia
structuralistă, integratoare şi cauzală privind comunitatea complexă de specii, punându-se
accentul şi pe fitocenoze, zoocenoze forestiere, pe biocenoze în ansamblul lor,
redirecţionând printre altele viziunea asupra culturii, conducerii, regenerării, protecţiei şi
conservării pădurilor.
Acest nivel sinecologic-tipologic continuă să fie actual, datele obţinute de pe
această poziţie fiind larg utilizate în fitocenologia şi biogeocenologia forestieră care a
determinat astfel seriile ecologice de pădure în funcţie de climatop şi edafotop, şi a elucidat
evoluţia lor în timp. Aceste date sunt aplicabile, de exemplu, în refacerea arboretelor

15
degradate, în selecţionarea tratamentelor şi operaţiunilor silvoculturale (Stănescu et Şoflea,
1998).
Dar, după cum s-a observat în definiţiile prezentate anterior, pădurea, ca ecosistem,
se remarcă printr-o organizare internă de maximă complexitate, cu numeroase caracteristici
variabile, fiind un sistem deschis supraindividual, capabil să recepţioneze, să preluceze, să
elaboreze, să fixeze şi să transmită info-energie codificată prin intermediul multiplelor
conexiuni dintre componentele abiotice şi biotice.
Astfel concepţia ecosistemică asupra pădurii, în comparaţie cu cea biogeocenotică
(biogeocenoza reprezintă unitatea chrologică elementară a învelişului biocenotic, limitată
pe suprafaţa unei fitocenoze), ale cărei principii nu sunt excluse, aduce un plus de înţeles
asupra structurilor interne, organizării pădurii şi naturii sale sistemice, relaţiilor funcţionale
trofice, energo-informaţionale, ierarhizării şi interconexiunilor dintre componentele ei,
programelor la nivel individual şi colectiv. Concepţia ecosistemică reuşeşte să ofere o
imagine mai complexă a funcţionalităţii părţilor şi a întregului şi permite, de asemenea,
folosirea conceptelor şi metodelor cibernetice în studiul pădurii (Stănescu et
Parascan,1982; Stănescu et Şoflea, 1998; Leahu, 2001).
Întrucât criteriile de stabilire a limitelor tipurilor de ecositeme forestiere includ pe
lângă origini, localizare geografică, compoziţia comunităţii şi tipurile de interacţiuni,
natura interrelaţiilor, nivelurile energetice, trofice şi informaţionale în acelaşi ecosistem se
pot încadra tipuri de pădure diferite, dar care se aseamănă prin natura şi intensitatea
schimburilor de informaţie, energie şi materie (Planşele 1 şi 2/ Anexă). Astfel, de exemplu,
Făgetul de deal cu floră de mull (421.1.) şi Făgetul de deal pe soluri scheletice (421.2.)
aparţin tipului de ecosistem (4161) Făget înalt şi mijlociu productiv, deşi pădurile apar pe
staţiuni diferite.
Pădurea, în calitate sa de sistem ecologic deschis, prezintă, din punct de vedere
structural şi fiziologic, o structură caracteristică mulată pe cele două elemente componente,
biotopul (staţiunea) şi biocenoza. Precum în celelalte sisteme biologice, structura cuprinde
mulţimea relaţiilor dintre componente, manifestate prin poziţia lor reciprocă (relaţii
spaţiale) şi prin procesele desfăşurate în timp (relaţii temporale), iar funcţiile reprezintă
activităţile aceloraşi componente orientate spre menţinerea integrităţii sistemului.
Astfel ecosistemului forestier prezintă structuri funcţionale specifice, grupate pe
niveluri trofice care sunt angrenate în lanţuri trofice distincte şi perfecţionate. În structura
spaţială a pădurii se diferenţiază straturi de vegetaţie interconectate şi dependente reciproc
din punct de vedere funcţional: arboretul, subarboretul, pătura erbacee şi cea muscinală

16
care formează patoma, la care se adaugă litiera, orizonturile solului şi straturile epigee.
Totodată se evidenţiază numeroase microcenoze, determinate de apariţia unor condiţii
ecologice particulare ca faciesul de mull sau macrocenoze (frunzişul arboretului şi al
subarboretului) şi endostranuzii, sinuzii individuale în cadrul unor straturi (licheni şi
ciuperci), (Stugren, 1994). Datorită raporturilor de interdependenţă complexe ce se
stabilesc între componentele fiziologice şi structurale ale pădurii, aceasta se prezintă ca un
sistem biotrofic, bioenergetic şi bioinformaţional de mare randament şi eficienţă
economică (Stănescu et Parascan,1982).
După cum s-a punctat anterior, ecosistemul forestier ca orice sistem biologic
prezintă trăsături specifice acestuia: caracter informaţional, integralitate, programe,
echilibru dinamic, autoreglare.
Ca sisteme informaţionale, arboretele folosesc fluxul de energie şi materie drept
mijloc de primire, prelucrare şi transmitere a informaţiei în vederea organizării, menţinerii
stabilităţii şi integralităţii ecosistemelor forestiere. Acestea dispun de un set de informaţii
ce pot fi grupate în tipuri: informaţia biologică (genetică şi epigenetică) aparţinând
organismelor individuale, ecotipurilor, biotipurilor şi populaţiilor de plante şi animale;
informaţia staţiunii, a cărei prelucrare în ecosistem este condiţionată de cea ereditară, şi
informaţia ecologică (organizatorică).
Informaţia primordială/fenomenologică, care stă la baza constituirii populaţiilor
locale ce compun biocenozele forestiere, este informaţia genetică, stocată în structurile
biochimice ale ADN-ului şi transmisă prin succesiuni de semnale, cum ar fi secvenţele de
baze azotate din ARN mesager.
În contact cu ADN-ul ajunge însă informaţia epigenetică, cea care circulă dinspre
mediu înconjurător spre elementele tisulare ale plantelor. Arborii apar astfel ca nişte
structuri extrem de flexibile, total cerebralizate, ansamblul epigenetic fiind „programul”
care interceptează şi interpretează semnalele reţelelor informaţionale externe.
Informaţia epigenetică asigură atât realizarea formelor şi funcţiilor conform
programului genetic propriu, cât şi încadrarea speciilor de plante în biocenoză şi în
ecosistemul forestier.
Dar informaţia biologică prin entropia sa este echivalentă cu indicele de diversitate
ce defineşte complexitatea structurală a populaţiei sau a biocenozei. Cu cât informaţia
structurală e mai bogată şi entropia mai redusă, cu atât ecosistemele forestiere devin mai
complexe şi mai stabile, de exemplu pădurile de şleau care deţin cea mai mare cantitate de
informaţie biologică şi ecologică. Dar diversitatea, ca măsură a informaţiei structurale,

17
presupune şi repartiţia diferită în spaţiu a componentelor biocenozei, în etaje de vegetaţie,
etaje şi plafoane de arboret. Această diversitate de natură structurală reprezintă sursa de
informaţie ecologică care asigură comunicarea între părţile componente ale ecosistemului
forestier. Informaţia ecologică devine în ultimă instanţă informaţie epigenică, la nivel
individual, informaţie de reglaj genetic, determinând modelări sau schimbări în structura,
compoziţia, viteza de creştere sau modificări ale formei specifice ale arborilor ş.a.m.d.
Spre deosebire de informaţia biologică ce apare sub formă structurală şi
fenomenologică, informaţia staţională este numai structurală şi aparent nedisipativă.
Climatul general, topoclimatul, substratul litologic, relieful şi solul au contribuit la
informarea organismelor din ecosistemul forestier, impactul lor biochimic şi biologic fiind
înregistrat şi demonstrat de plantele indicatoare, potenţialul de creştere, forma şi calitatea
tulpinilor etc. Relaţia funcţionează şi invers. Memoria trecutului biocenotic este prezervată
de succesiunea orizonturilor de humus, tipul şi subtipul de sol forestier, solurile
indicatoare, caracteristicile fizico-chimice ale acestora, factorii climatici modelaţi (micro-
climat forestier). (Stănescu et Parascan, 1982; Stănescu et Şoflea, 1998)
Expresia unităţii dintre organism şi mediul său de viaţă este dată de integralitate.
Ea presupune integrarea într-un tot unitar, intercondiţionat, a elementelor biotice şi
abiotice, a unor forţe şi energii diverse, care pe ansamblu definesc o calitate nouă, cu
însuşiri proprii deosebite de a părţilor componente. Toate modificările ce survin ca urmare
a integrării au drept scop creşterea gradului de organizare şi de structurare a nivelului de
stabilitate şi coeziune a sistemului, fără pierderea individualităţii organismelor sau a
complexelor fizico-geografice (Stănescu et Parascan, 1982 apud Botnariuc, 1976).
Ca urmare „ecosistemul forestier ajunge să funcţioneze ca un sistem corelat şi
integrat, în cadrul căruia se manifestă procese noi, specifice, începând cu închiderea stării
de masiv, cu etajarea şi decalarea fenologică a vegeteţiei şi terminând cu producţia de
biomasă, cu regenerarea şi succesiunea speciilor” (Stănescu et Parascan,1982).
De subliniat faptul că între integralitatea arboretelor şi gradul lor de organizare
există un raport direct proporţional, deoarece capacitatea biogenă a mediului de viaţă
(presiune biocenotică) este cea care limitează creşterea numărului de componente a
structurilor elementare indiferent de gradul de eterogenitate structurală şi funcţională a
acestora. Această capacitate (în caz de nonintervenţie antropică) declanşează procesele de
autoreglare a eterogenităţii interne, între anumite cote, specifice fiecărui tip de ecosistem
forestier, menţinând stabilitatea şi perenitatea acestuia.
Integralitatea ecosistemului forestier se evidenţiază cel mai bine în momentul în

18
care asupra lui se exercită o acţiune externă modificatoare antropică sau naturală. Astfel,
hipereterogenitatea structurală a sistemului peste anumite limite conduce la creşterea
gradului de dezorganizare, provocând dispersarea rapidă a acestora, e.g. arboretele
parcurse cu tăieturile rase, succesive în şleauri şi gorunete sau tăieri în crâng cu căzănire.
Din acest motiv, pentru a se obţine produse principale ori pentru ajutorarea regenerării
naturale, după producerea calamităţilor de diverse etiologii sau din cauza incapacitaţii
reinstalării sistemului, se indică tipuri de tratamente specifice fiecărui tip de arborete.
De exemplu, în pădurile de şleau, supuse tăierilor progresive (în ochiuri), puieţii şi
ierburile suferă un proces de readaptare a aparatului radicular, folial şi a asimilaţiei care
conduce la o creştere a masei totale a puieţilor, a ierburilor, a numărului de speciilor
invadante şi la creşterea intensităţii dezvoltării în grosime şi la prelungirea duratei de
creştere la arbori. În acest caz, cel mai puternic reacţionează arborii dominanţi de pe
laturile sudice şi estice ale ochiurilor, acolo unde condiţiile de umiditate a solului sunt mai
favorabile.
În suprafeţele parcurse cu regimul tăierilor succesive (făgete), creşterea în înălţime
a puieţilor poate spori pănă la 100%. Masa ierburilor este mai slabă, iar buruienile şi
speciile neforestiere aproape că nu se mai semnalează (Doniţă et Purceleanu, 1975).
Mărirea numărului de componente (prin tăieri progresive în şleauri, jardinatorii în
regim de codru grădinărit ori reintroducerea gorunului, fagului, stejarului în proporţiile
corespunzătoare tipurilor staţionale, regenerarea pădurilor de amestec fag-gorun şi a
şleaurilor, ţinerea sub control a succesiunilor) permite realizarea de noi relaţii sistemice.
Prin reţeaua sa de raporturi foarte diversificate şi profunde, prin organizarea foarte
complexă, prin volumul mare de mediu, integralitatea ecosistemelor forestiere are o
enormă influenţă mediogenă care este luată în calcul în momentul stabilirii funcţiilor
arboretelor şi a modul lor de gospodărire.
Ecosistemul forestier prezintă o gamă largă de stări în limitele structurii şi
organizării sale, adică programe colective, inferioare (la nivelul fiecărui subsistem) şi
programe superioare (la nivelul sistemului integrat, al pădurii în ansamblul său).
Subsistemul arboretelui, în calitatea sa de sistem edificator şi coordonator, trece în
decursul unei singure generaţii printr-o succesiune de stări temporare de la cea de seminţiş,
prăjiniş, păriş, codrişor la cea de codru bătrân, care, în pădurea echienă, cultivată, se repetă
fără modificări importante de la o generaţie la altă şi fără diferenţierea bioecologică a
arborilor.
Însă, în limitele aceluiaşi tip determinant al interacţiunilor dintre componentele

19
organice şi anorganice, între etajele de vegetaţie se pot înregistra ipostaze în compoziţia şi
structura internă, în starea vegetaţiei şi desimea arboretului, a productivităţii, a eliminării
naturale, variaţii cauzate fie de acţiunea factorilor naturali, fie de intervenţia antropică. De
exemplu, din cauza începerii lucrărilor de regenerare pe suprafeţe mari, fără efectuarea la
timp a tăierilor următoare în arboretele provizorii de carpen şi tei (în care s-a dorit
introducerea stejarilor în ochiuri), în porţiunile neregenerate, în Ocolul Silvic Bacău, s-a
instalat carpenul, plopul tremurător, salcia căprească şi mesteacănul, fiind astfel afectată
compoziţia, productivitatea şi preţurile de producţie.
„Programele subsistemelor anorganice şi organice, deşi influenţează arborii, sunt
subordonate programelor superioare, coordonatoare, ele neputându-se manifesta decât sub
acţiunea modelatoare a acestora. De aceste programe depinde etajarea complexă şi
corelativă a vegetaţiei, specializarea ecologică a florei şi a faunei în limitele ecosistemului,
pe scurt existenţa şi specificitatea ecosistemului” (Stănescu et Parascan, 1982).
Echilibru dinamic, al ecosistemelor forestiere, se realizează printr-o stare
staţională (homeostazie) specifică de non-echilibru care permite reglarea în timp şi
stabilitatea ecosistemelor forestiere pe fondul unei necontenite schimbări a energiilor şi
materiilor componente ce-i asigură plasticitatea, reactivitatea şi inerţia genetică. Acest grad
de instabilitate al stării staţionale (în cazul în care variaţia factorilor ecologici nu are
caracter disruptiv exagerat) este cel ce permite adaptarea continuă a pădurii la condiţiile de
mediu. După cum s-a spus mai sus, stabilitatea variază direct proporţional cu gradul de
complexitate şi cu capacitatea de reorganizare internă. Din acest motiv pădurile
monotipice, cu un statut singenetic (plantaţiile de molid şi pin, spre deosebire de cele de
larice care au găsit în Culmea Pietricica un optim de condiţii, ori arboretele provenite din
lăstari) sunt mai sensibile în faţa factorilor perturbatori deoarece pragul limită al
suportanţei lor este mai scăzut.
Un alt exemplu îl constituie pădurile naturale pluriene sau cele de amestec care
prin repetarea structurilor neregulate pe suprafeţe întinse sunt mai stabile în spaţiu sau în
timp datorită stării avansate de homeostazie, şi, chiar dacă sunt supuse continuu
prefacerilor, ele reuşesc să rămână identice (de exemplu pădurile de şleau, goruneto-
făgetele ori făgetele seculare din trupurile de pădure Runc I şi II ale Ocolul Silvic
Fântânele, sau alte făgete din acelaşi ocol care datorită calităţii lucrărilor au fost menţinute,
în ciuda intervenţiei antropice, la un optim compoziţional, ecologic şi productiv). În cazul
pădurilor cultivate (atât cele natural fundamentale, cât şi în cele derivate sau artificial de
producţie), de regulă şi echiene, trebuie să se intervină cu măsuri culturale şi tratamente

20
atent adaptate fiecărui tip de pădure şi subunitate de producţie deoarece finele reglaje
bioenergo-informaţionale, interconexiunile funcţionale au fost alterate prin intervenţia
antropică, iar capacitatea de a reacţiona în faţa agenţilor destabilizatori şi limitativi este
mult diminuată (v. capitolul 5). Din acelaşi motiv nu se recomandă nici tăierile rase pe
suprafeţe întinse deoarece acestea nu mai permit refacerea structurii originale a pădurii, iar
în pădurile cultivate (întrucât de păduri seculare prea puţin se poate discuta în prezent), se
preferă regenerarea naturală sau în cazuri extreme împăduririle cu puieţi proveniţi din
sămânţă urmărindu-se pe cât posibil obţinerea structurilor complexe şi stabile ale
ecosistemelor forestiere naturale fundamentale.
Nu trebuie uitat că homeostazia ecosistemului este susţinută de cea individuală, a
speciilor ce îl compun, ceea ce explică pe de o parte explozia lor adaptativă la condiţiile de
mediu nou create în pădurile cultivate, pe de altă parte fragilitatea şi efemeritatea
comunităţilor pioniere ori marginale şi a unor specii valoroase precum gorunul, stejarul sau
ulmul. Din acest motiv este esenţială în aceste ecosisteme alegerea compoziţiilor ţel, de
împădurire precum şi a operaţiunilor culturale şi a calităţii acestora (v. capitolele 7 şi 8) sau
menţinerea rezervaţiilor de seminţe şi a arborilor seminceri valoroşi pe picior în celelalte
subunităţi de producţie ştiindu-se faptul că supravieţuirea ecosistemelor forestiere
„depinde şi de mecanismele de homeostazie genetică a populaţiilor fundamentale, adică a
mecanismelor care asigură protecţia împotriva pierderilor de variaţie genetică” (Stănescu
et Şoflea, 1998)
Comportamentul antientropic al ecosistemelor forestiere este reprezentat de
autoreglare ca expresie a complexităţii organizării lor interne, rezultat al conexiunilor
reciproce dintre subsistemele informatizate, programate şi a gradului ridicat de
integralitate, generând un nivel ridicat de stabilitate sistemică în timp.
Ecosistemele deţin două mecanisme cu ajutorul cărora îşi reglează raporturile dintre
constituienţi: unul de prevenire, feed-before (conexiunea directă) care condiţionează
organizarea internă a acestora (ca de exemplu parcurgerea corespunzătoare şi la timp a
lucrărilor de îngrijire a arboretelor, promovarea regenerărilor naturale, degajări şi rărituri
conforme cu cerinţele speciilor) şi unul de corectare a perturbărilor, feed-back (conexiunea
indirectă), de stabilizare a sistemului, adică de adaptare la variaţiile mediului (întreruperea
stării de masiv, fie din cauza doborârii unor arbori, fie a unor tăieri progresive, determină
reactivarea arborilor dominanţi şi integrarea lor în timp în etajul superior sau amplificarea
elagajului natural ori diminuarea proporţiei unor specii valoroase ecologic şi economic ca
urmare a îndesirii excesive, a dezvoltării în profunzime a coronamentului arborilor şi a

21
creşterii în dimensiune a acestora şi a diminuării inerente a cantităţii de substanţe
nutritive). În pădurile cultivate, mecanismul fiind oarecum alterat, există posibilitatea ca
pădurile natural fundamentale, stabile de altfel, să devină parţial sau total derivate, dacă nu
se intervine cu lucrări specifice, deoarece speciile considerate economic valoroase nu pot
susţine în orice condiţii concurenţa interspecifică. Este cazul cărpinizării, a teizării ori a
realizării unor succesiuni nedorite (înlocuirea goruneto-făgetelor cu făgete care atrag
uneori după sine şi scăderea valorii ecologice şi economice a arboretelor). „Asimilarea
influenţelor venite din partea altor factori conduce astfel la dezvoltarea coronamentului
arborilor limitrofi, apariţia de noi seminţişuri şi ierburi, intensificarea procesului de
humificare prin modificarea regimului hidric, termic şi trofic al solului” (Popescu et
Pătrăşcoiu, 2004).
Utilizând teoria reglării şi autoreglării la cunoaşterea modului de adaptare
permanentă a structurii pădurii la funcţiile sale, se pot optimiza acţiunile de organizare şi
conducere structural-funcţională şi, dată fiind natura sistemică a pădurii, se poate afla
producţia totală a unei păduri pe baza conexiunii inverse, după cum indică relaţia ce
reprezintă formula fundamentală a procesului de autoorganizare:

P_ 1 '
(a.)
 m1 I
v

1    a j  am 
 j 1 
1
Raportul
 m1  exprimă funcţionarea conexiunii inverse în sistemul de reglare
1    a j  am 
 j 1 
şi autoreglare. Întrucât el poate fi interpretat ca o sumă a unei progresii geometrice
infinite formula (a.) devine: P = [1 ± (a1 + a2 + ... + am-1 – am) + (a1 + a2 + ...+ am-1 – am)2 + ... ]I'v
(b.)
 i
P  aa  a  ...  a  I'
n

1 1 2 m1 m  v
 I 
1
m1
n
i
  '
P  1     a   I
a
j m v
 i1  j 1  

m1
 
 ultima relaţie se notează
Dacă   se obţine: P  n  i ' sau

j 1
a j am Q 1
 i1
Q Iv

P = I'V±Q I'V±Q3 I'V± ... ± QnI'V
22
 Exponentul n arată numărul deceniilor de aplicare a deciziilor amenajistice după care
diferenţele între fondul de producţie real şi cel normal se sting, ajungându-se la starea de

23
optim, iar I', reprezintă creşterea în volum a producţiei totale determinată pentru întreaga
pădure (Leahu, 2001).
Dacă din considerente de ordin social şi economic, pădurile pot fi incluse în
sistemele de organizare şi planificare, în orice situaţie pădurea rămâne în esenţă un sistem
biologic ce poate fi optimizat structural şi funcţional, iar utilizarea sa ca sistem productiv,
ca instrument socio-economic nu schimbă cu nimic natura sa ecosistemică, din contră
permite optimizarea producţiei şi gospodărirea fondurilor productive forestiere.

2.3. ARBORI – ARBORETE - TIPURI DE STAŢIUNE ŞI TIPURI DE ECOSISTEME

Precum pădurea, şi elementul său de bază, arborele, a cunoscut numeroase
definiţii, fiecare subliniind anumite caracteristici ale acestuia.
După Doniţă et al., 2004 „Arborii sunt plante lemnoase, cu durată de viaţă lungă
(zeci de ani şi chiar mii de ani) care ating înălţimi şi grosimi mari între 8 şi peste 100 m şi
respectiv între 20-30 şi 200, 350 cm sau chiar mai mult” sau „Arborii forestieri sunt
plante lemnoase care cresc obişnuit în păduri şi ating înălţimea de cel puţin 7 m; aceştia
produc lemnul sau îndeplinesc alte funcţiuni binefăcătoare asupra mediului înconjurător şi
a societăţii omeneşti” (Negulescu et Săvulescu, 1956), iar după FAO, 2005 „arborele este
o plantă lemnoasă perenă cu o singură tulpină principală sau, în cazul crângurilor, cu mai
multe tulpini, având o coroană mai mult sau mai puţin definită” (Milescu et al.,2006).
Prin dimensiunile şi portul său caracteristic, prin înalta capacitate competitivă
arborele este cel ce defineşte pădurea, conferindu-i acesteia caracterul ecosistemic. Prin
funcţiile îndeplinite, arborii determină nivelurile de integrare ale ecosistemului, valorifică
cel mai eficient resursele trofice şi energetice ale staţiunii, determină capacitatea
productivă a biomasei ecosistemului, transformă apa şi substanţele minerale în lemnul pe
care-l stochează pe perioade lungi de timp, determină direcţia de evoluţie a ecosistemului.
Dar, aceste funcţii le îndeplineşte numai când arborii cresc împreună în masiv formând
arboretele (Ibidem).
Arboretele reprezintă stratul arborilor dintr-o biocenoză forestieră, format din
populaţia ecologică a unei specii sau din câteva populaţii ecologice din specii diferite,
aşadar o parte de pădure omogenă atât sub aspect staţional, cât şi vegetal, cu o suprafaţă
minimă de 0,5 ha (Leahu, 2001). Pentru a se evita confuzia cu etajele de vegetaţie, noţiune
geografică curentă, se consideră arboretele ca fiind un strat al biocenozei forestiere care se
poate diviza în plafoane.
Arboretele, fiind o parte de pădure, iar pădurea, un ansamblu de arborete legate

24
funcţional între ele, constituie un ecosistem care funcţionează şi este organizat după
aceleaşi principii cibernetice prezentate anterior [în prezent se conturează teorii mai
complexe precum cea a câmpurilor morfologice, neo-aristotelice (Boutot, 1997)].
Ca sistem, arboretele, având capacitatea de a se autocontrola, tinde să realizeze o
diversitate optimă a structurii sale, în vederea dobândirii unei stabilităţi maxime. Cum
natura mediului (bonitatea staţională) este cea care influenţează diversitatea optimă, rezultă
un optim specific fiecărui biotop. Astfel un arborete cu o organizare superioară, adică
format dintr-un număr mare de specii, prezintă datorită multitudinii de conexiuni
biocenotice, o stabilitate şi o durată de viaţă net superioară unui arborete inferior organizat
precum cele din staţiunile extreme sau pădurile artificiale de producţie.
Faptul că în evoluţia sa spre o organizare optimă, sub raportul compoziţiei şi al
structurii, arboretele tinde să evolueze spre starea biocenotică de cea mai mare valoare
adaptativă, modulându-şi comportamentul faţă de condiţiile de mediu, care-i conferă şi o
funcţionalitate socio-economică. Ca atare, în arboretele cultivate, chiar dacă domină
silvicultura ecologică, fără a discuta de silvicultura artificială mai puţin apreciată în
prezent, controlul şi conducerea realizată de factorul antropic duce la schimbarea
raporturilor dintre arbori, la modificări structurale ale biocenozelor şi implicit ale
proceselor de creştere şi dezvoltare ale arborilor în scopul realizării unei stări de echilibru
dinamic corespunzător cerinţelor socio-ecologice şi economice. Dar acest fapt induce
modificări la nivelul organizării ecosistemice, ce trebuie în acest caz monitorizate întrucât
rezultatele economice înregistrate nu sunt altceva decât forma combinată a tuturor
componentelor acestor sisteme.
Cultura forestieră poate schimba aspectul sistemului staţiune - biocenoză, dar nu-i
poate altera esenţa deoarece staţiunea reprezintă starea permanentă a naturii în viaţa
arboretelor, în timp ce fitocenozele forestiere şi toate celelalte componente biotice ale
ecosistemului se transformă sau se substituie în modurile cele mai variate. Astfel
îndrumarea arboretelor pe linia intereselor socio-ecologice şi economice eficiente se
defineşte ca o problemă de organizare, modelare şi conducere structural-funcţională despre
care Rucăreanu (1978), citat de Leahu (2001), preciza:
♦ fiecare arborete, în calitatea sa de subsistem al pădurii, are funcţii proprii care
împreună cu celalte arborete contribuie la realizarea obiectivelor socio-economice ale
gospodăririi silvice;
♦ în calitate de sistem, fiecare arborete are o finalitate proprie (stare) exprimată prin
ţelurile de gospodărire finale şi prin ţelurile de gospodărire intermediare şi succesive;

25
 ♦ pentru a atinge starea dorită aboretele trebuie condus prin amenajament, devenind
obiect de conducere;
♦ prin conducere se stabilesc: compoziţia cea mai indicată în raport cu obiectivele
urmărite, particularităţile privind tipul de structură al arboretelor şi modelul de structură
finală, termenul exploatabilităţii, regime şi tratamente;
♦ scopul culturii pădurilor este de a atinge starea dorită printr-un sistem de lucrări silvo-
tehnice, numite de îngrijire şi de conducere a arboretelor;
♦ pentru ca această stare să facă obiectul activităţii de conducere, ea trebuie să fie în
prealabil definită;
♦ definirea ei porneşte de la obiectivul gospodăririi silvice, care poate fi sortimentul,
eventual sortimentele de lemn, ce se doreşte a fi obţinut (în pădurile destinate producţiei de
masă lemnoasă), sau care poate fi ansamblul serviciilor de ordin economic, socio-ecologic
sau cultural (în pădurile cu aceste destinaţii) (v. capitolul 8);
♦ stabilirea pentru fiecare arborete a indicatorilor calitativi şi cantitativi care definesc
starea (structura) căreia îi corespunde efectul cel mai bun şi care reprezintă obiectivul
întregii activităţi silvoculturale, adică operaţiuni de îngrijire, de conducere şi de tratamente.
Definirea stării se realizează prin amenajamente. Amenajarea pădurilor reprezintă
un act de conducere, „o inginerie şi economie a ecosistemelor forestiere” (management
planning) cu un caracter strategic (se iau decizii pe termen lung), tactic (decizii pe termen
mediu, în concondanţă cu obiectivele strategice) şi operativ (decizii pe termen scurt), act
aplicativ al operaţiunilor de îngrijire şi de conducere a arboretelor în scopul realizării unei
anumite concordanţe între structura şi funcţiile atribuite, a normalizării structurii şi a
mărimii fondului de producţie, garanţie a unei eficacităţi maxime, respectând principiile
biologice, economice, sociale şi politice ce permit regenerarea, utilizarea şi conservarea
pădurilor în condiţiile păstrării productivităţii acestora: principiul continuităţii, al
rentabilităţii, al păstrării echilibrului ecologic, al productivităţii, al eficacităţii
funcţionale, al valorificării optimale a potenţialului natural şi cel estetic (Drăgoi, 2004).
„Organizarea, modelarea, stabilitatea, optimizarea şi conducerea structural
funcţională a arboretelor implică cunoaşterea caracteristicilor staţionale şi a raporturilor
dintre acestea şi diferitele specii forestiere..., cunoaşterea însuşirilor specifice ale
arborilor, a raportului dintre structura acestora şi eficacitatea lor plurifuncţională..., a
raportului dintre structura arboretelor şi rezistenţa lor la acţiunea factorilor de mediu...”
în concordanţă cu obiectivele ecologice, economice şi sociale ale gospodăriei silvice
(Leahu, 2001; Milea et al., 2006).

26
 Rucăreanu a definit staţiunea „un fragment al scoarţei terestre caracterizat printr-
un mediu fizic”, dar ecosistemele forestiere produc fitomasă pornind de la energia şi
substanţele oferite de mediu, ca atare aceasta ar reprezenta „fondul climatoedafic de
energie şi substanţe al naturii”, caracterizat prin însuşiri fundamentale permanente sau de
foarte lungă durată (Chiriţă et al., 1977; Leahu, 2001), ori „un spaţiu biogeografic limitat a
cărui vegetaţie spontană este sau a fost pădurea, ori un alt tip de vegetaţie, dar este
destinat împăduririi şi care în cuprinsul lui este practic omogen sub raportul eficienţei
ecologice a factorilor determinanţi ai vegetaţiei şi producţiei forestiere sau cuprinde
acelaşi complex de spaţii omogene sau sub acest raport” (Milescu et al., 2006).
Întrucât, după cum se observă, staţiunea forestieră se defineşte atât ca unitate
fizico-geografică (geotop), cât şi ca unitate ecologică, complexul ecologic (ecotop), rezultă
că pădurea apare, creşte şi trăieşte în şi din staţiune (v. planşele 1 şi 2/Anexă), iar
variabilitatea complexulului ecologic (ecotopul) - inducând diferenţe în specificul ecologic
al staţiunilor, date fiind dependenţele reciproce şi interacţiunile dintre factorii ecologici -
obligă specificul ecologic al staţiunii prin aptitudinea sa fitocenotică să influenţeaze
nivelul productivităţii asigurat acestei vegetaţii (arboretele), adică potenţialul productiv.
(Chiriţă et al., 1977);
Deoarece specificul ecologic, aptitudinea fitocenotică şi potenţialul productiv sunt
caracteristicile fundamentele ale staţiunii, ele se regăsesc în denumirea acesteia.
Rezultantă a interrelaţiilor şi a influenţelor reciproce dintre factorii de mediu şi a
coabitanţilor biocenozei, precum şi a influenţelor asupra efectelor acestora a condus la
apariţia tipurilor staţionale. Tipul de staţiune reprezintă „totalitatea staţiunilor
asemănătoare în ceea ce priveşte capacitatea de vegetaţie şi producţie forestieră
determinată de condiţii climatice apropiate şi de sol de fertilitate apropiată, de acelaşi tip
sau de tipuri genetice apropiate cu troficitate şi regim de umiditate asemănătoare”.
(Milescu et al., 2006)
În funcţie de etajul fitoclimatic tipurile staţionale realizează unităţi de rang
superior, grupele de staţiuni, după cum se observă în tabelul 2.3.1.
În ultima parte a deceniului 9 al secolului anterior, Doniţă şi colaboratorii săi au
elaborat o tipologie forestieră care utilizează, în definirea tipului de ecosistem, combinaţii
de criterii biocenotice şi biotropice. La baza elaborării sistemului de clasificare au stat mai
multe premise precum discontinuitatea învelişului forestier, tipul de ecosistem forestier,
procesele de producere, transformare şi descompunere a materiei organice.

27
 Tabel 2.3.1. Grupe de tipuri de staţiune
Suprafaţă
Etaj Cod Tip de staţiuni
(ha)
FD3 5.1. De gorunete-versanţi cu expoziţie predominant însorite 19483,1
FD3 5.2. De făgete-versanţi cu expoziţii predominant umbrite 19896,9
FD2 6.1. Pe versanţi cu expoziţii predominant însorite 63,9
FD2 6.2. Pe versanţi cu expoziţii predominant umbrite 19,2
FD1 7.1. Pe terenuri cu stâncărie şi soluri 62,1
Pe versanţi repezi şi puternic înclinaţi, fără stâncărie
FD1 7.3. aparentă 45,1
Pe terenuri fără stâncărie aparentă, coame, versanţi
moderat-puternic înclinaţi cu roci tari, acide şi
FD1 7.4. intermediare 1076,9
FD1 7.5. Pe terenuri de fund de văi, lunci şi terase 194,5

Tipul de ecosistem forestier reprezintă „modelul esenţializat al unei mulţimi de

ecosisteme concrete, suficient de asemănătoare din punct de vedere al calităţii
biocenozelor şi biotopurilor, având caractere structurale şi funcţionale calitativ distincte
de ale altor mulţimi de ecosisteme”. În regiunea luată în analiză au fost identificate 4 grupe
de formaţii, Făgete şi păduri de amestec cu fag balcanic, Gorunete şi păduri de amestec cu
gorun, Stejărete şi păduri amestecate cu stejar pedunculat, precum şi zăvoaie, grupate în
formaţii şi subformaţii care la rândul lor cuprind tipuri de ecosisteme forestiere prezentate
în tabelul 2.1.2. /Anexă.
Întrucât realitatea naturală este aceeaşi, între tipologia ecosistemică şi cea staţională
şi a pădurilor există numeroase contingenţe, deşi nu în totdeauna există o corespondenţă
totală. După cum se poate observa, unui tip ecosistemic îi poate corespunde un număr de
două sau mai multe staţiuni, respectiv de păduri, deoarece tipurile de pădure cu aceeaşi
compoziţie, dar cu productivităţi diferite, se pot afla în staţiuni diferite, dar în acelaşi
ecosistem. Între cele trei nu întotdeauna, aşa cum s-ar deduce din clasificări, se stabilesc
relaţii de subordonare, ci nuanţări determinate de variaţiile, uneori ale unui singur
determinant ecologic. Există şi tipuri de ecosistem cărora le corespund numai anumite părţi
dintr-o staţiune sau dintr-o pădure, după cum este cazul tipurilor ecositemice de şleau, sau
acelaşi ecosistem este întâlnit în staţiuni diferite ca urmare a relaţiilor ce se stabilesc între
complexele de factori (Planşele 1 şi 2/Anexă).
Doniţă şi colaboratorii săi (1990) susţin, şi s-a demonstrat faptul, că aplicarea unei
tipologii ecosistemice permite rezolvare unor probleme majore precum:
♦ stabilirea unităţilor ecosistemice naturale existente în teritoriu prin încadrarea
ecosistemelor pe tipuri de ecosistem;
♦ stabilirea seriilor ecologice utilizând tipurile de ecosisteme şi bonitatea staţională;

28
 ♦ utilizarea caracteristicilor ecologice ale tipurilor incluse în serii (desfăşurarea
proceselor ecosistemice, structură ş.a.m.d.) şi a funcţiilor socio-economice în stabilirea
ţelurilor de gospodărire;
♦ fixarea pe serii a compoziţiei ţel, a ciclului de producţie, a sistemului de măsuri
silviculturale necesare în funcţie de starea fiecărui ecosistem şi de caracteristicile sale
ecologice;
♦ aplicarea sistemului de măsuri pe tipuri sau grupe de tipuri, plecând de la starea
ecosistemelor şi tendinţele de evoluţie a acestora, ca urmare a tratamentelor şi a lucrărilor
culturale deja aplicate;
♦ ridicarea calităţii lucrărilor de protecţie şi mai buna evaluare a tuturor resurselor
pădurii (Doniţă et al., 1990).
Deşi, aşa cum s-a precizat la începutul subcapitolului 2.2., habitatul reprezintă,
stricto senso, locul unde trăieşte o singură specie, adică geotopul căruia îi corespunde un
ecotop, începând cu Programul CORINE termenul şi-a lărgit sensul. În acest caz şi al
sistemelor de clasificare care i-au urmat, «tipul de habitat» a căpătat sensul de tip de
ecosistem, cu cele două componente ale sale, staţiunea şi biocenoza sa, pădurea, în cazul
nostru.
Acest demers a fost necesar în calitatea României de membru al Uniunii Europene,
care are obligaţia de a implementa reţeaua paneuropeană NATURA 2000, în scopul
protejării diverselor tipuri de mediu printre care şi cele forestiere, conform prevederilor
Directivei Păsări (79/49/EEC) şi Directivei Habitate (92/43/EEC).
Din acest punct de vedere în tabelul 2.1.2./Anexa s-a încercat realizarea, cu ajutorul
bibliografiei de specialitate şi a amenajamentelor silvice, unei corespondeţe între sistemele
clasice de clasificare şi cele actuale pentru arealul studiat.

2.4. ELEMENTE INTRODUCTIVE DE ECONOMIE FORESTIERĂ

2.4.1. Consideraţii introductive
Economia după Ekenlung şi Tollins, 2000, are trei sensuri: cel de păstrare a unei
resurse, pentru a o consuma, probabil, mai târziu, cel de structură instituţională prin care
membrii unei societăţi îşi coordonează acţiunile, în funcţie de dorinţele şi resursele de
care dispun şi sensul de studiu al modului în care oamenii, cu dorinţe virtual nelimitate îşi
alocă în cele din urmă resursele limitate de care dispun pentru a-şi satisface cât mai bine
posibil dorinţele, iar obiectivul economiei ca ştiinţă este acela de a descoperi, a cataloga şi
crea legături între raţionamentele ce explică într-o manieră coerentă ceea ce se întâmplă

29
în lumea reală, adică de a explica modul de funcţionare a celui de-al doilea sens, cel de
structură instituţională (Drăgoi, 2008).
Din punctul de vedere al abordării realităţii, se pot distinge o economie pozitivă,
care formulează şi testează teorii şi legi, furnizând astfel aparatul metodologic şi corpusul
teoretic de legităţi şi o economie sectorială, precum cea forestieră, care este o activitate
normativă în care nu se explică de ce, ci doar se dictează cum trebuie să funcţioneze o
ramură economică ce utilizează un set bine definit de resurse şi tehnologii, încercând o
armonizare între legile economice generale şi restricţiile şi particularităţile specifice
ramurii (Ibidem).
Nou apărute în domeniul economic sunt economia ecologică, economia mediului şi
ecometria care prin specificul lor, fără a exclude celelalte domenii mai vechi sau mai noi,
susţin economia forestieră.
Economia ecologică în calitatea sa de domeniu transdisciplinar studiază dinamica
ecosistemelor naturale şi cultivate, rezultantă a interdependenţelor dintre acţiunile
antropice şi ecosistemele naturale.
Economia mediului studiază în primul rând externalităţile, procesele economice ce
le generează şi intrumentele economice ce pot diminua internalizările costurilor sociale
(externalităţile negative) şi creşte externalităţile pozitive (cuantificarea beneficiului social).
Economia mediului a oferit celei forestiere metodele de evaluare a serviciilor protective,
precum şi instrumentele economice de prevenire a externalităţilor negative şi de
recompensare a celor pozitive, atunci când acestea pot fi generate.
Ecometria reprezintă mai mult un instrumentar ce oferă, printre altele, metode de
prognoză şi de analiză a seriilor cronologice, necesare în economia forestieră, neexcluzînd
celelalte domenii ale economiei.
După cum se ştie orice activitate economică este constituită din mai multe
elemente: nevoile oamenilor, resursele, tehnologiile de producţie, mecanismele de
realocare a surplusului social precum şi pieţele şi instrumentele economice ce
funcţionează la nivel macro-economic. În acest caz o atenţie deosebită se acordă
capitalului natural, în speţă celui critic (sumă a condiţiilor obligatorii existenţei vieţii,
refacerii biomasei şi menţinerea ciclurilor bio-geo-chimice naturale), ecosistemul forestier.
De Groot et al., (2002), consideră că ecosistemele forestiere au următoarele funcţii: de
regularizare a circuitelor bio-geochimice, de regularizare a climatului şi purificare a apei;
productive (materii prime şi resurse genetice), protecţie a habitatelor (caracteristicile
biomasei: structură, biomasă, evapotranspiraţie), protecţia florei şi a faunei (diversitate

30
specifică, dinamica biodiversităţii, valoarea nutritivă), a lanţurilor trofice, precum şi
aspecte ce ţin de integrare şi valoare conservativă. Acestora li se adaugă şi funcţiile de
informare: recreere, educaţie estetică, informare (Ibidem).
Deşi dezvoltarea durabilă, ca şi concept, este de dată relativ recentă, se pare că
principiile sale sunt de mult timp aplicate în economia forestieră românească, care, dincolo
de greşelile inerente, s-a dorit sustenabilă, şi mai ales „strict sustenabilă” (Ibidem).

2.4.2. Particularităţi ale economiei şi managementului forestier

Prin noţiunea de economie forestieră se înţelege „activităţile de silvicultură,
exploatarea pădurilor, industrializarea lemnului şi comercializarea produselor pădurii”,
acestea diferenţiindu-se între ele prin natura proceselor de producţie şi a produselor finale
(Milescu, 2001), fie „mod de alocare optimă a resurselor forestiere lemnoase şi
nelemnoase, pentru a asigura atât baza de materii prime pentru industria prelucrătoare,
cât şi multiple servicii protective” sau „reţea de relaţii parte instituţionale, parte
informale, prin care firmele de profit şi grupurile socio-profesionale şi ştiinţifice
dependente sau preocupate de pădure fac schimburi comerciale şi comunică între ele”
(Ibidem ).
Astfel economia forestieră apare ca un sistem unitar de gospodărire durabilă a
pădurilor, constituit din trei subsisteme: silvicultură, exploatarea pădurilor şi
industrializarea lemnului, ale căror conexiuni exprimă legături de natură biologică,
geografică, ecologică, tehnică şi economică (Drăgoi, 2008).
Dată fiind interferenţa economiei forestiere cu cea a mediului, aceasta studiază şi
impactul activităţilor economice asupra mediului căutând instrumentele economice optime
de reducere a acestuia precum şi modalităţi de evaluare a lemnului în dubla sa calitate de
resursă şi materie primă, a factorilor de mediu şi a serviciilor protective ale pădurilor.
Datorită externalităţilor negative, asociate unor procese tehnologice (exploatarea şi
prelucrarea lemnului) sau pozitive, generate de existenţa în timp a pădurii, economia
forestieră, are un caracter normativ mai pronunţat, particularizând-o, comparativ cu
celelalte economii sectoriale, deşi este şi ea modelată de tendinţele manifestate la nivel
demografic, economic şi politic:
▪ cicluri de producţie foarte lungi, ce necesită un cadru instituţional mai degrabă
centralizat dat fiind gradul ridicat de interdependenţă şi interoperabilitate al unităţilor
economice, recte ocoalele silvice ce asigură gestionarea pădurilor;

31
▪ existenţa unor monopoluri naturale în gestionarea pădurilor, dublată de tendinţa firmelor
de exploatare de a crea oligopsonuri şi a industriei prelucrătoare de a forma structuri
oligopoliste atrag după sine intervenţia politicului, îndeoşte nu tocmai benefic pădurilor;
▪ fluctuaţiile necesarului de manoperă pentru lucrările silvice, solicită fie un capital uman
redus numeric, dar de foartă bună calitate, fie externalizarea serviciilor, ceea ce nu este
întotdeauna de dorit;
▪ fiindcă cea mai mare parte a proceselor de producţie au un caracter scolastic, ieşirile nu
pot fi măsurate cu precizie (pentru a limita pierderile generate de plata unei cantităţi mai
mici de lemn efectiv exploatat sau transportat în situaţiile în care media reală a erorilor de
estimare este pozitivă, se impune a fi revizuite fie modelele statistice utilizate la estimarea
volumului lemnului pe picior, fie modalităţile de vânzare), costurile ridicate de
monitorizare ale producţiei reflectându-se astfel în costul tranzacţiilor;
▪ cheltuielile şi costurile variabile nu pot fi decelate de cele fixe, făcând ca logica şi
raţionamentele gândirii marginaliste să fie inoperabile din cauza principiului continuităţii,
adică a modului de reglementare a producţiei;
▪ flexibilitatea redusă a producţiei;
▪ dificultăţile de comunicare cu mediul academic economic asupra unor aspecte precum
rata socială de scont, oportunitatea scontării veniturilor şi cheltuielilor etc., au condus la
izolarea economiei forestiere ca sistem;
▪ necesitatea armonizării intereselor pur economice cu aspectele sociale şi ecologice;
▪ economia forestieră contribuie la dezvoltarea rurală bazându-se pe capitalul natural şi pe
cel social. (Ibidem)

2.4.3. Instrumente adaptate economiei forestiere

Instrumentele economice reprezintă fie mijloacele de subvenţie a externalităţilor
pozitive, fie de internalizare a costurilor sociale datorate externalizărilor negative care
generează distorsiuni ale pieţei.
Tehnologii ecologice de exploatare. În exploatarea forestieră actuală, deşi costă
mai mult, tind a se impune tehnologiile ecologice fine, bazate pe tăieri repetate care reduc
gradul de vătămare a arborilor rămaşi pe picior, a solului şi a seminţişurilor chiar dacă este
ştiut faptul că tăierile rase urmate de împăduriri reprezintă cea mai eficientă modalitate de
exploatare. Dar, dacă se iau în considerare externalităţile ce afectează generaţiile următoare
de arborete, anume costurile sociale şi costurile de mediu, această eficienţă dispare date
fiind multiplele variabile precum eroziunea solului, alunecări de teren, heteoris hidrologic,

32
reducerea biodiversităţii, creşterea vulnerabilităţii la fenomenele meteorologice extreme,
pandemii. Prin urmare, externalizarea exploatării nu pare a fi o soluţie optimă, dat fiind că
firmele private de exploatare pledează fie pe aplicarea tăierilor rase, fie pe minimalizarea
costurilor la tratamentele cu tăieri repetate prin renunţarea la măsurile tehnice şi
organizatorice de protecţie a arborilor rămaşi, a solului şi a semninţişurilor.
Subvenţii. Ecological Economics, 1999 (C. F. Bach), demonstrează că fără
subvenţionarea (de suprafaţă sau pe preţ de lemn) firmelor de exploatare cu circa 147%
pentru acoperirea efortului financiar ridicat, de protejare a arborilor rămaşi (întrucât
valoarea totală a arborilor rămaşi pe picior scade după prima tăiere cu circa 53%, iar la
arboretele cu vârste cuprinse între 70 şi 100 ani indiferent de tipul de subvenţie cu 40%)
acestea nu vor susţine politicile forestiere de conservare a biodiversităţii. (Ibidem)
Premise negociabile. Punctul de plecare al acestui instrument l-a reprezentat
nivelul optim de protecţie în exploatările forestiere care trebuie să se afle la intersecţia
costului social (al firmei de exploatare) cu cel al costului privat de adoptare a măsurilor de
protecţie şi cel de neadoptare a respectivelor măsuri. Întrucât între optimul social şi cel
privat apar decalaje sensibile ce nu pot fi rezolvate prin amenzi de atenţionare ori
penalităţi, au fost introduse premisele negociabile care constau în acordarea unui anumit
număr de puncte ecologice (η) pentru fiecare metru cub de lemn exploatabil, din fiecare
partidă. Fiecărui punct ecologic îi revine o garanţie returnabilă (G), ce se depune într-un
cont, eliberat înainte de acordarea autorizaţiei de exploatare. După reprimirea partizii, se
recalculează numărul de puncte rămase pentru fiecare partidă:
  Di Si L i 
Ni  Vi   1   k1  k2  k3 k  k  k3  în care, mai apar Ti (numărul de
T A A 11 2
 ;
  i i i 

fire recoltate), Di (numărul de arbori rămaşi pe picior, dar vătămaţi de lucrările de

exploatare), Ai (suprafaţa partizii), Si (suprafaţa totală acoperită cu regenerări naturale, ce
au fost distruse ca urmare a operaţiunulor de scos-apropiat), Li (suprafaţa totală de pe care
s-a distrus stratul fertil de sol) şi k1,2,3 (ponderi atribuite celor trei tipuri de externalităţi
diferite). După încheierea evaluării pagubelor, pentru fiecare firmă de exploatare j, se
N ij

recalculează numărul de puncte rămase pentru a fi vândute (Pj): în care Nij

Pj  i

V ij
j

reprezintă numărul de puncte economisite de firmă în urma exploatării partizii i, iar Vij
volumul partizii respective.

33
 Servicii ecosistemice plătite. Deşi studiul s-a realizat pe domeniul de stat, merită a
fi analizat acest indicator dată fiind importanţa acestuia pentru pentru o regiune în care
24758,5 ha aparţin fondului forestier de stat special de protecţie la care se adaugă şi
suprafeţele retrocedate ce îndeplinesc aceleaşi funcţii. Atunci când unui proprietar i se
aplică un cost de utilitate, adică neexercitarea dreptului de a recolta masă lemnoasă din
pădurea sa, acesta trebuie compensat (servicii ecosistemice plătite), C, pentru pierderea
Q  Q1  P
financiară consimţită: C  , în care Q reprezintă posibilitatea anuală în ipoteza
S
că nu ar fi existat subunităţi de tip E, K sau M, Q1 este posibilitatea anuală a SUP A, P
reprezintă preţul mediu al lemnului pe picior, iar S suprafaţa cumulată a SUP E, K, M
acolo unde acestea apar.
Compensaţia medie la hectar şi pe an astfel obţinută trebuie diferenţiată pe cinci
categorii de distanţe faţă de suma care ar fi revenit proprietarului prin valorificarea

lemnului pe piaţa liberă: C  S   ci si , în care C este compensaţia medie ha/an, S

i

reprezintă suprafaţa totală a subunităţilor supuse regimului de conservare, ci este

compensaţia la hectar corespunzătoare suprafeţelor aflate în categoria i de distanţe de
apropiat, iar si compensaţia la hectar corespunzătoare categoriei i de distanţă.
Compensaţiile la hectar, pe categorii de distanţă de apropiat, se calculează conform

relaţiei ci   C , iar ki se determină cu ajutorul relaţiei: qi , în care qi


ki ki

s
q
i

s
i
i i
i

reprezintă coeficientul valoric al fiecărei categorii de distanţe de apropiat. Coeficienţii aleşi

trebuie să îndeplinească condiţia,
ci    pmax , în care v reprezintă volumul recoltabil pe
ha/an din pădurile aflate în regim de conservare, iar pmax preţul maxim obţinut din
arboretele aflate în imediata apropiere a drumului.
 Stotal 
Rezultatul statistic econometric final este: C  P1,428Q   , în care C
0,663ln Sconservar e 

reprezintă compensaţia, Q indică excedentul sau deficitul de arborete exploatabile în SUP
A; S reprezintă suprafaţa totală a unităţii de producţie şi suprafaţa subunităţii de conservare
deosebită.
Impozitul funciar. Întrucât taxele introduc distorsiuni, ele neputând îndeplini

34
condiţia de neutralitate în economia forestieră deoarece impozitele pe venit impun
creşterea vârstei exploatabilităţii arboretelor şi implicit cheltuieli suplimentare ce variază

35
în funcţie de specie, pornind de la relaţia de calcul a valorii nete, a fost avansată ideea unui
impozit neliniar, în care scontarea veniturilor ulterioare se face prin raportarea la factorul
de scont, e-rt:
W t  PV tert  C/1 ert , în care W(t) reprezintă valoarea prezentă
netă, P preţul lemnului, V(t) funcţia prin care volumul este exprimat în funcţie de vârsta de
tăiere t, r reprezintă rata de scont, iar C costul generării arboretelor. Deoarece volumul (V)
este doar estimat, se poate ataşa ecuaţiei valoarea u, eroarea estimării volumului, a cărui
valoare este zero:
 
W  t  W tert  P V tert  u  ert  C . Derivând în raport cu t şi
înmulţind totul cu -1 se ajunge la relaţia: P(V+u) = rPV(t) + rW(t) potrivit căruia
proprietarul pădurii, ce cunoaşte eroarea u, va recolta lemnul la vârsta t.
Dacă se introduce un impozit neliniar, exprimat ca procent al lemnului recoltabil în
funcţie de vârstă, adică g(t) relaţiile se vor rescrie astfel:
W t  P1 gtV tert  C/1 ert 

PV  u  rPV  rW  grC  PV dg

dt . Primii doi termeni reprezintă costul de
rt
 1  g 1  e  1g
oportunitate al întârzierii cu un an a recoltării lemnului, al treilea reprezintă impactul
direct al impozitului proporţional de rată g, iar ultimul termen înglobează efectul
neliniarităţii ratei de impozitare g. Pentru ca sistemul de impozitare să fie neutral (să nu
conducă la majorarea vârstei exploatabilităţii), pentru orice eroare de volum u, suma
termenilor ecuaţiei trebuie să fie zero, adică:
dg / dt rC dg
, în care / g reprezintă procentul de impozitare aplicat pe
 PV t 1  e rt
dt
g

venit, ce depinde de rata dobânzii r, de costul creării arboretului, de preţul lemnului şi
volumul recoltat, la diverse vârste (neutralitatea înseamnă că impozitul nu trebuie să
influenţeze alocarea resurselor, potrivit legii cererii şi ofertei).
Deşi din punct de vedere ecologic mărirea vârstei de exploatare este cea mai
optimă, ea poate fi aplicată doar în condiţiile urmăririi riguroase a traseului materialului
lemnos, deci în condiţiile monopolului de stat. (Milescu, 2001; Milescu et al., 2006;
Drăgoi, 2008)

2.4.4. Estimaţia forestieră.

Deoarece pădurile reprezintă o resursă utilizabilă s-a impus o evaluare a acesteia
generând o ramură distinctă a economiei forestiere, estimaţia forestieră ce are ca obiect pe
36
lângă estimaţia terenurilor forestiere, produsele de utilitate privată precum este lemnul (pe

37
picior sau a celui vândut la drum auto) sau renta forestieră şi produsele de utilitate publică,
serviciile ecosistemice şi protective. Astfel în economia forestieră şi a mediului se aduce în
discuţie valoarea totală (VET), dat fiind irevesibilitatea unor consecinţe şi a faptului că
pădurile fiind ecosisteme nu pot fi cuantificate cu precizie, ci doar estimate.
Valoare totală este compusă din următoarele:
• Valoarea utilitară ce este reprezentată de:
◦ valoarea comercială (egală cu preţul, în cazul în care acesta nu este distorsionat de
piaţă);
◦ valoarea de întrebuinţare directă (in-situ), ce caracterizează bunurile folosite ca atare,
fără a fi propriu-zis consumate şi fără a-şi transfera valoarea asupra altor servicii ori bunuri
aşa cum o fac funcţiile de agrement şi recreere ale pădurii sau terenurile de vânătoare.
◦ valoarea de întrebuinţare indirectă reprezentată în procente variabile de: valoarea
opţională, potenţială, precum biodiversitatea, serviciile de recreere, protecţie ori alte
utilizări viitoare a pădurilor conform funcţiilor ce vor fi atribuite la un moment dat, şi
valoarea cvasi-opţională (valoarea informaţiei dobândite prin amânarea unei decizii cu
consecinţe ireversibile) ca în cazul arboretelor supuse regimului de conservare (SUP M),
dar neincluse în diverse tipuri de rezervaţii.
• Valoarea neutilitară care este compusă la rându-i din valoarea de patrimoniu şi
singura componentă non-antropică a VET, valoarea existenţei (rezervaţii, parcuri naturale,
monumente ale naturii).
Drăgoi (2008), citându-l pe Brabier (2000), propune câteva metode de estimare a
pădurilor precum preţurile hedonice, evaluarea condiţionată, pieţele virtuale sau costul
călătoriilor pentru valoarea de utilizare directă. Lor li se adaugă modificarea
productivităţii ecositemelor forestiere şi costurile evitate pentru valoarea întrebuiţare
indirectă.
Pentru valoarea opţională s-a propus evaluarea condiţionată, cea comparativă şi
metode bazate pe alegerea individuală, iar pentru valoarea neutilitară, evaluarea
condiţionată.
Evaluarea serviciilor ecosistemice şi protective care, de altfel, sunt considerate şi
funcţii ale pădurilor vizează mai mult ceea ce este cunoscut sub numele de funcţii
geoecologice ale pădurii, metodele abordând o direcţie mai degrabă psiho-socială şi mai
puţin tehnică (cost-beneficiu), iar cererea de servicii protective depinde de conştientizarea
importanţei acestora, după cum şi oferta depinde de instrumentele economice folosite de
guvern pentru a încuraja furnizarea lor.

38
 Tabel 2.4.4.1. Componentele VET a pădurilor şi beneficiile generate de acestea
Componenta
Beneficii pe care le realizează
valorică
• mediu favorabil recreării şi educaţiei, inclusiv cele ce
presupun consum: vânătoare şi pescuit
• mediu favorabil păstrării unor tradiţii culturale
• produse lemnoase şi nelemnoase
Valoarea de
• educaţie şi cercetare
întrebuinţare
• energie regenerabilă
directă
• material imagistic publicitar
• efecte multiplicative: crearea de locuri de
muncă, dezvoltarea infrastructurii, preţ mai ridicat
pentru
terenurile marginale
• polenizarea plantelor
• protecţie hidrologică
Valoarea de
• prevenirea eroziunii
întrebuinţare
• stocarea carbonului
indirectă
• menţinerea biodiversităţii
• protecţia habitatelor
Valoarea opţională • potenţiale utilizări
• valoarea existenţei
Valoarea de • valoarea de patrimoniu natural, transmis de generaţile
utilizare pasivă anterioare şi care trebuie transmis mai departe,
generaţiilor viitoare
Preluat după Drăgoi, 2008 apud Kroeger et Paula Manalo, 2006

Câteva din produsele (bunuri comune) de utilitate publică/ funcţii estimate în acest
caz sunt:
◦ reglarea compoziţiei chimice a atmosferei (funcţia oxică, antipoluantă şi sanitar-igienică);
◦ reducerea extremelor climatice;
◦ reglarea circuitelor biologice mari precum cele ale carbonului şi ale azotului;
◦ diminuarea unor fenomene naturale catastrofale, precum alunecările de teren, inundaţiile,
seceta, avalanşe;
◦ conservarea şi ameliorarea calităţii apelor subterane;
◦ reţinerea apei în coronamentul arborilor şi regularizarea scurgerilor pe versanţi şi în sol;
◦ prevenirea eroziunii solului şi reducerea sedimentării;
◦ formarea solului (funcţia mediogenă şi edafică);
◦ reducerea toxicităţii deşeurilor şi resturilor;
◦ polenizarea;
◦ reglarea biologică a populaţiilor, inclusiv a celor de dăunători;
◦ refugiu şi adăpost temporar sau permanent pentru unele specii;
◦ biodiversitatea (funcţia bioforă şi cinegetică);
◦ apărarea obiectivelor construite (infrastructurale, industriale şi civile a aşezărilor umane);

39
◦ ambianţa forestieră (serviciul recreativ şi turistic – în acest sens se cer create păduri parc,
păduri de agrement pentru sfârşit de săptămână în apropierea centrelor populate, păduri de
interes turistic şi sportiv cu caracter de permanenţă);
◦ valoarea de patrimoniu cultural (parcuri şi rezervaţii) în cazul în care pădurile, unele
specii de arbori sau exemplare individuale, reprezintă un capital natural inestimabil
(funcţia educativă, ştiinţifică şi de păstrare a monumentelor naturii) (Milescu, 2001;
Milescu et al., 2006; Drăgoi, 2008; Popescu, 2009).
Se remarcă faptul că actuala viziune a economiei forestiere este mult lărgită întrucât
a aborda numai valorea economică a pădurii reprezintă o „viziune simplistă asupra rolului
şi funcţiei sistemului forestier în cadrul sistemului natural şi socio-economic întrucât ...
pădurea în calitatea sa de componentă fundamentală a biodiversităţii naturii reprezintă
atât o resursă cât şi o condiţie esenţială a existenţei şi progresului umanităţii” (Popescu,
2009).

40
CAPITOLUL 3
PĂDUREA ŞI TOPONIMIA ÎN BAZINUL MIJLOCIU AL SIRETULUI

3.1. Delimitări etimologice

3.1.1. Etimologie forestieră
3.2. Toponime în Bazinul Mijlociu al Siretului

41
CAPITOLUL 3
PĂDUREA ŞI TOPONIMIA ÎN BAZINUL MIJLOCIU AL SIRETULUI

„Toponimia se ocupă cu studierea numelor de pe hartă, şi de aceea, de

la început, trebuie să vedem în ea o cercetare de interes geografic. Astfel
concepută, nu va mai fi numai o ramură a filologiei, ci şi un mijloc pentru
lămurirea unor probleme de geografie, pentru că fenomenele (munţi, ape,
păduri, animale etc.) şi faptele (întemeieri de sate, schimbări de populaţiuni)
cari dau naştere unor numiri, fac parte din domeniul acestei ştiinţe”
(George Giuglea „Anuarul de geografie şi antropogeografie”, I.
1909-1910, p. 35-55.)
Ca domeniu al limbii, lexicul şi implicit elementele acestuia, cuvântul, poate fi
studiat din perspectivă diacronică, evolutivă sau istorică, ori din perspectivă sincronică,
statică sau descriptivă. Perspectiva diacronică presupune descrierea diferitelor etape de
formare a lexicului şi evoluţia cuvintelor sub aspectul formei şi al înţelesului. Onomastica,
ca ramură a onomasiologiei, studiază numele proprii dintr-o limbă, specializate pe regiuni
şi pe zone de influenţă lingvistică. Astfel că, în funcţie de ceea ce denumesc, acestea sunt
antroponime (nume de persoane) şi toponime (nume de locuri). La rândul lor toponimele
pot fi diferenţiate ca oronime (nume proprii de forme de relief), oiconime (nume de aşezări
omeneşti), hidronime (nume de ape) şi hagionime (termeni referitori la cultul creştin, care
evoluează în a denumi locuri şi localităţi), (Pătruţ, 1984; Ilie,1980).

3.1. DELIMITĂTI ETIMOLOGICE

Ca urmare a specializării pe domenii socio-profesionale, cuvintele suferă modificări
accidentale sau regulate ale formei sub influenţele succesive de natură diversă. Ne referim
aici la originea termenului, pe de o parte sub aspectul etimologiei lui, cu modificările
datorate rostirii regulate zonale şi a influenţelor fonetice şi lexicale externe survenite în
urma unor cauze istorice, pe de altă parte sub aspectul evoluţiei semantice, a schimbărilor
de sens, fie de adaptare a formei unor înţelesuri noi, fie de îmbogăţire semantică în baza
unor realităţi sociale, fie datorate lărgirii sensului sau economiei semantice.
În cazul special al limbii române în evoluţia semantică intervine şi ironia, faptul că
actul comunicării nu se limitează la transmiterea în exclusivitate a informaţiei, ci satisface
şi predispoziţia firească a interlocutorului către glumă. Referindu-ne la domeniul studiat,
cazurile sunt frecvente, chiar dacă nu abundă în arealul analizat, mai ales în privinţa

42
denumirilor zonale ale locuitorilor şi ale aşezărilor omeneşti după aspectele sociale şi
profesionale hazlii (e. g. aşezările „Fundătura” sau „Fundeni” derivate ale substantivului
„fund”, loc unde se ajunge greu, exprimând ideea de izolare de restul comunităţii centrale,
parte a aşezării sărăcăcioasă, cu posibilităţi reduse, chiar dacă la origine terminologia se
referea la „aşezare ferită de calamităţi, de intemperii naturale sau invazii ale
cotropitorilor”).
Mergând pe acelaşi fir, fără dorinţa a minimaliza caracterul pragmatic al
denumirilor, se poate pune şi întrebarea dacă toponimele, provenite de la arbori şi arbuşti
ori alte plante considerate ca fiind „minore” în economia forestieră cum este cazul
alunului, mesteacănului, călinului, socului, cornului, răchităi, bozului ori porcului (Datura
stramonium), nu ascund practici magice ancestrale ştiind foarte bine că, de exemplu, în
regiune se întâlnesc toponime precum Galbeni, Negri, Verdele care nu au nicio legătură cu
aceste culori, dar au cu practicile tautologice foarte importante o perioadă îndelungată a
istoriei noastre iar îndelungata consubstanţialiate cu arborii nu avea cum să nu fie
evidenţiată de locuitorii acestor meleaguri (Nicolae, 2008).
Confom lui Evseev (1999), cf. Creţu, „vieţuirea milenară a omului acestor locuri
într-un mediu silvestru a dat naştere unei bogate simbolistici arboricole, a generat o
înfrăţire a omului cu codrul, pomul devenind analogul vlăstarului omenesc... Pomul este
prezent în toate riturile de trecere la români. La naşterea unui copil este sădit un pom, ori
pruncul este încredinţat ocrotirii unui copac sfânt, de obicei stejarul. Bradul uneori salcia
sunt nelipsiţi din ritualurile de căsătorie (substitut al mirelui ori garanţi ai jurământului
solemn) sau de înmormântare a tinerilor necăsătoriţi. Pomii sacri, ramurile cu frunze verzi
sunt prezenţi la diferite sărbători (Florii, Troiţa, Paşte, Sângeorz, Armindeni), unde au o
funcţie apotropaică sau de stimulare magică a forţelor creatoare”.
În cultura populară românească, alunul este consicerat un arbore sacru, cu funcţii
apotropaice miraculoase, în acelaşi timp un simbol solar şi unul htonian - nuiaua de alun a
colindătorilor, dar şi toiagul de nuntă al vornicului se numea colindă/corundă. Bozul se
pare că în preistorie a fost o plantă totemică sau întruchiparea strămoşului mitic deoarece
din boz (dar şi din ramurile de soc) se fac focurile rituale în zilele şi săptămânile închinate
morţilor. Cornul, simbolul tăriei şi al sănătăţii, este utilizat alături de alun şi de salcie în
practicile de stimulare şi de protecţie a vieţii omenilor şi animalelor. Frasinul, arborele
lumii alături de brad, salcâm şi stejar, ce uneşte cerul şi pământul mai este încă sărbătorit,
unele dumbrăvi de frasin fiind locuri de pelerinaj în perioada sărbătorilor vernale (Sfântul
Gheorghe, Ispas). Pădurea este atât un simbol al freneziei şi exuberanţei vieţii, cât şi al

43
spaimelor, al pericolelor ori al morţii, un loc intermediar între lumea de aici şi lumea de
dincolo. În mitologia românească, pădurea este locul în care, prin descântece, „babele”
exorcizau duhurile rele pătrunse în fiinţa umană şi lecuiau bolile; mersul la pădure, adusul
lemnelor, culegerea plantelor de leac şi a fructelor erau permise numai în anumite perioade
ale anului. Întrucât, în modelul tripartit al lumii, pădurea ocupă locul de mijloc: apă-
pădure/munte-cer, ea a reprezentat pentru daci şi români, şi probabil că nu şi-a pierdut
sensul de templu/ biserică, un protector absolut. Plopul cu frunzele sale veşnic tremurânde,
sub impactul legendelor creştine apocrife, a devenit un simbol htonian, negativ, dar, în
mod paradoxal, lemnul său are semnificaţii solare, eliberatoare în anumite rituale magice
ancestale (care, de altfel, se mai folosesc în satele româneşti), şi probabil prin acestea îşi
păstrează rolul de protector tainic în faţa negurilor necunoscutului, întunericului, răului.
Salcia/ Răchita reprezintă una din cele mai expresive şi protective prezenţe în dendrologia
mitico-simbolică, cu un simbolism feminin, acela de arbore al vieţii, al iubirii, al
regenerării şi al nemuririi. Chiar şi astăzi se mai practică pelerinaje, în primele zile ale
primăverii, spre a aduce în casă nuiele de salcie, rămăşiţe ale vechii veneraţii de care se
bucura salcia pe aceste meleaguri. Duminica Floriilor este considerată, de altfel,
„sărbătoarea înfloririi salciei”, puterile magice ale crenguţelor sfinţite fiind aproape fără
egal în lumea plantelor miraculoase. Stejarul/ Gorunul, arbore totemic, axial este, după
brad, al doilea arbore sacru la români, simbolul forţei fizice şi psihice, al perenităţii, al
maiestăţii, dar şi al legăturii dintre lumile subterane, terane şi celeste. Teiul, preţuit pentru
lemnul său, este un simbol solar al iubirii, dar şi al puterii acesteia, un arbore sacru cu
puteri tămăduitoare şi purificatoare deosebite şi, ca atare, cu funcţii ceremonial-cultice
deosebite ce încă se mai păstrează sub vălul sărbătorilor creştine (Evseev, 1999;
Drăgulescu et Tataru, 1998; Nicolae, 2008).
Revenind la problema abordată, aceea a stabilirii unei etimologii cât de cât
apropiate realităţii lingvistice, cât şi a celor ce decurg din mitologia şi mistica poporului
român trebuie clarificate unele aspecte în legătură cu originea limbii române şi existenţa
terminologiei ca idiom de sine stătător, independente de limba din care s-a format, în acord
cu fondul lexical autohton şi cu diversele influenţe lexicale ale elementelor migratoare, în
speţă cu realităţile lingvistice, sociale şi culturale ale zonei (abstractul).
Cu privire la cuvintele limbii române, cea mai cunoscută statistică a fost întocmită
de D. Macrea (1961) şi stabileşte 76 de grupe etimologice, din care numai 14 depăşesc 1%.
Autorul este de părere că în limba română sunt 20,02% cuvinte latineşti, 7,98% cuvinte
slave vechi, 1,78% cuvinte bulgăreşti, 1,51% cuvinte bulgaro-sârbeşti, 3,62% cuvinte

44
turceşti, 2,37% cuvinte neoturceşti, 2,17% cuvinte maghiare, 38,42% cuvinte franţuzeşti,
2,39% cuvinte latineşti literare, 1,72% cuvinte italiene, 1,77% cuvinte germane, 2,24%
cuvinte onomatopeice, 2,73% cuvinte de origine incertă şi 5,58% cuvinte cu etimologie
nesigură (cf. Groza, 2004).
Distribuţia lor zonală este influenţată desigur de prezenţa acestor populaţii într-o
regiune sau alta, de influenţa diverselor categorii socio-profesionale într-o zonă, de
frecvenţa migraţiilor, în prealabil de evidenţa unor condiţii istorice care să favorizeze
preluarea cuvântului în graiul populaţiilor autohtone. Pentru regiunea geografică cercetată
se deosebesc în special cuvintele de origine latină, slavă, greacă, maghiară, precum şi cele
a căror etimologie este incertă sau necunoscută, prezentarea lor fiind făcută pe straturi
lingvistice. Indiferent de pătrunderea lor în graiul autohton acestea sunt afectate în mare
parte de fenomene ce ţin în special de etimologia populară, de deformare atât a înţelesului,
cât şi a aspectului fonetic, şi de legile fonetice generale ale limbii române (cf. Rosetti,
1958; Groza, 2011).
Ansamblul antroponimic şi toponimic dintr-o anumită zonă geografică este o
reflectare sui-generis a relaţiei omului cu mediul înconjurător, a evoluţie acestui raport şi
rezultatul interacţiunii celor trei factori esenţiali: factorul lingvistic, factorul geografic şi
cel istorico-social. În cadrul acestui ansamblu se disting în general două elemente care au
avut consecinţe asupra schimbărilor survenite în structura denumirilor geografice:
patrimoniul lingvistic autohton, toponimic în cazul de faţă şi mobilitatea populaţiei.
Indiferent de originea lor, denumirile s-au fundamentat pe sistemul limbii române,
reflectând atât trăsăturile generale ale limbii, cât şi cazurile particulare ale acesteia.
Cazurile schimbărilor fonetice sunt diverse şi în mare măsură ţin de particularităţile
cuvântului în care apar (Frăţilă, 1987; Ilie, 198o; Giuglea, 1988).
Sunt fenomene fonetice constante:
1. Rotacismul (transformarea unei consoane intervocalice în r): alnus> arin, magulum
(etimologie incertă)>măgură; albaneza păstreză forma magulle, malum>măr, paludem>
padule>pădure, sanguinare>sânger;
2. Betacismul (transformarea sunetului v în b): corvum>corb, silvaticum>sălbatic, cervus
>cerb;
3. Apocopa (dispariţia sunetelor de la sfârşitul cuvintelor): lupum>lup, platanum> platan;
4. Sincopa (dispariţia sunetelor de la sfârşitul cuvintelor): populum>plop; abelona>alun;
5. Afereza (suprimarea sunetelor cu la iniţiala cuvintelor): fossatum>sat;
6. Proteza (adăugarea la început a uni sumet): daeda>zadă, korbull>scorbură;

45
7. Epenteza (apariţia unui sunet în interiorul cuvântului): siccus-siccare>sacă;
8. Anticiparea (anticiparea unui sunet): quodrum>codru;
9. Metateza (schimbarea ordinii sunetelor): paludis>pădure;
10. Asimilarea (transformarea unui sunet sub influenţa altuia): corona>cunună,
siccare>sa- că, silvaticum>sălbatic;
12. Disimularea (diferenţierea sunetelor): platanus>paltin, carpinus>carpin (carpen);
13. Tratamentul grupurilor consonantice: lignum>lemn;
14. Închiderea vocalelor accentuate: ceresia>cireaşă; glandem>ghindă;
15. Diftongarea (evoluţia vocalelor în diftong): mastichinus>mesteacăn, corona>coroană,
hedera>iederă;
16. Reducerea geminatelor (consoanele duble devin simple): siccare>sacă.
Alături de acest fenomen lingvistic, trebuie evidenţiat şi procesul derivării progresive
întâlnit mai ales la numele fructelor arborilor, proces care înregistrează următoarele
aspecte:
a. Numele arborelui are, faţă de cel al fructului, un segment grafic în minus, sufixul
-ă, care poate apărea în cuvintele moştenite prun-prună, păr-pară etc.
b. Masa geografică este indicată prin sufixele -et şi -iş:
brad/ brădet, rădăcină dacică şi sufix latin –et, călin/călinet; fag/ făget - /fagetum/; mălin/
mălinet; salcie/sălcet; sorb/sorbet; soc/socet; frasin/ frăsinet (fraxinetum); gorun/ gorunet;
ulm/ulmet /ulmetum/; alun/ aluniş; molid/ molidiş; nuc /nucet /nucetum/;
c. Există nume separate pentru copac şi fructele sale: stejar-ghindă, fag-jir, păducel-
cacadâre;
d. Numele pomului are un segment grafic în plus faţă de cel al fructului, de la care
derivă (-ar): alunar, cornar, murar, zmeurar;
e. Există cazul în care numele arborelui este o perifrază: tufă-de-alun, rug-de-mure,
copac-de-prun etc.;
f. În cele mai numeroase cazuri nu există nume pentru fructele acestora: ulm, tei,
paltin, jugastru (cf. Bejan, 1991).

3.1.1. Etimplogie forestieră

La baza toponimelor din arealul studiat precum şi cel limitrof se pare că stau
cuvinte de etimologie diversă ce au putut fi grupate pe opt straturi lingvistice după cum
urmează mai jos. Denumirile stadiilor evolutive ale pădurilor, animalelor, produselor din

46
lemn, activităţi legate de existenţa pădurii au fost prezentate în cartuşe separate pentru o
mai bună înţelegere a fenomenului lingvistic analizat.
1. Stratul latin/daco-român
Cea mai bogată se dovedeşte a fi moştenirea latină, mulţi arbori şi arbuşti
(fitocenoze) purtând nume latine:
Alun - /abelona/ alună;
Arbore, arbori - /arbor, -is/, arboret - /arboretum/, arbust - /arbustum/. Acesta este de
altfel termenul agreat în silvicultură şi nu cel de pom ori copac;
Arin/anin - /alnus/, ?/alinus/, (Alnus glutinosa)-anin negru şi (Alnus incana)-anin alb şi
(Alnus viri-dis)-anin de munte, liliac de munte;
Arţar - /arciarius/ din /acer/, dar după unii autori etimologia este necunoscută;
Carpen, carpin, carpăn, mustăreţ- /carpinus/; cărpiniş -carpiniş, subst. (n. topic)-pădure
de carpeni;
Cireş - /cerasus/
Corn, coarnă, corniţă, corn voinicel - după numele său /cornu/, /cornetum/;
Fag - /fagus/
Frasin - /fraxinus/. Termenul poate proveni şi de la planta Dictamos fraxiella (frăsinel);
Ghindă - /glans, -ndis/
Iederă - /hedera/
Jugastru, arţar, giugastru, leordină, mustăreţ, jugrast - /jugaster/;
Măr - /malum/
Mesteacăn - latinul /mastichinus/, /mestecinus/ dar posibil şi maghiarul / mastihinos/;
Mur - /înv., reg./ dud (Morus), /mõrus/
Nuc/núca - /nux, -cis/, /nucetum/
Paltin/Platan - /platanus/
Păducel - /peducellus/
Pădure - /padule/ se prea poate să aibă o altă etimologie, dacică, aşa cum se pare că este
cazul şi cu brad, copac, gorun, codru, scorbură, măgură deoarece există „silva”,
sălbatic care derivă din „silvaticus”. În acest sens aduc dovezi numeroşi lingvişti printre
care Ion Nădejde şi Alina Nădejde-Gesticone. Nu poate proveni nici din latina vulgară
„padulem” după cum se afirmă în unele dicţionare, care ar fi dat în latina clasică padulem
(baltă). Pădure include pe „dure” care este înrudit cu dru-arbore şi cu dāru-lemn, din
limba sanscrită. A. Vraciu afirma că D. Cantemir considera că pădure este cuvânt dacic. Pe
placa de plumb cu nr. 127, de la Sinaia, cu înscripţii getice, apare ΠĀΔVΕΑ tradus pădure.

47
Cuvântul se încarează într-o familie numeroasă de cuvinte înrudite darvar, pădurar,
pădurean, pădureţ, pădurice, păduros (Căluşiţa-Alecu, 1994, 2011; Lazăr-Tonciulescu,
1994);
Păr - /pyrus/
Pin - /pinus/
Plop, plută, pliop negru, plutaş, (plopul negru), plop de pădure, plop de munte (plopul
tremurător), plop argintiu, pleop (plopul alb) - /ploplus-pop(u)lus/;
Pom - /pomus/, cu sensul de arbore roditor. Cuvântul este înrudit cu poamă şi cu pomum
care în limba latină înseamnă „fruct”. Posibil ca şi acest cuvânt să fie geto-dacic, fiindcă pe
placa de plumb nr. 128 este scris ПΩΜV, tradus pomului (Căluşiţa-Alecu, 2011);
Prun - /prunus/
Tei - /tilia/
Salcia, lozie, răchită albă, răchită de luncă, rătcită, salce albă, sălcuţă - /salix, -cis/;
Sânger, lemn pucios, sângerel, sânginel - /sanguis-sanguinare/;
Soc, scopat, soc negru - /sa(m)bucus/
Sorb, scoruş - /sorbus/
Ulm, ulmar, şleau, ulmac, mladă - /ulmus//ulmetum/
Zadă, crin, larice, brad de vară, etc. - latina populară /daeda-taeda/;
Urzici - /urdica, urtia/
Tot de origine latină sunt următoarele şi următoarele părţi ale arborilor:
Burete - /boletis/boletus/
Floare - /flos,-ris/
Foaie - /folia/
Fruct - /fructus/
Mustaţă - /mustacea/
Putregai - /putredus/
Ram, ramură - /ramus/
Rădăcină - /radix, radicis, radicina/
Sămânţă - /sementia/
Scoarţă - /scortea/
Trunchi -/trunculus-truclus/
2. Stratul slav
Boz - slavă veche, /bŭzŭ/, fie ucrainianul /boz/ sau mai degrabă apelativul maghiar /boz/
care ar explica mai bine răspândirea geografică a termenului;

48
Călin - bulgară, /kalina/
Creangă, crengi - bulgară, /granka/
Gorun - bulgară/sârbo-croată dacă nu chiar geto-dacă /gorun/;
Leurdă - /levurda/
Rugii de mure - în slava veche /tut/
Mălin - bulgară, /malina/, ucrainiană, /malyna/
Răchită - bulgară, /rakita/
Rogoz, pir roşu, răgoz, rojină, săgeţel –slavă, /rogozŭ/
Scoruş, soarbă, sorb de pădure, pomul ursului, merişor - bulgară /skoruša/
Stejar- bulgară, /stežer/
Tei- slavă /lipa/, ce a generat toponimele Lipova, Lipovăţ;
Tisă - slavă, /tisa/
3. Stratul albanez
Brad - /bredh/, dar poate fi şi de origine geto-dacă; în limba română cuvite înrudite ca
brădet, brădişor, brăduţ. În latină înseamnă abies, sainus. Nu are cuvânt înrudit în slavă,
dar are în aromână şi meglenoromână. În sanscrită bŗhat înseamnă mare sau posibil şubred
care ar fi sugerat vegetaţia slabă care poate exista la umbra bradului. Numele bradului este
dominat de rădăcina bra a forţei prin legătură, frăţie;
Copac, copaci - /kopač/, bucată mare de lemn. Are înţelesul de arbore neroditor. Nu are
corespondent în latină sau rusă. Este considerat totuşi a fi traco-dacic;
Groapă - /gropë/
Măgură, măguri - /magullë/, pădure situată într-un loc înalt sau deal foarte înalt (tăiat de
ape). După Cornea (1933), măgura este un nume autohton, posibil traco-iliric, iar populaţia
locală susţine că ea este neapărat împădurită. Măgură are cuvinte înrudite şi în macedo-
română şi neogreacă;
Molid/molift/(pop. molivd) - /molikë/
Scorbură - /korbull/
Viezure - /vejdhullë/, termen şi el posibil geto-dac;
4. Stratul grecesc/greaca veche
Afin, afină - (Vaccinium myrtillus). Deşi DEX-ul consideră termenul ca având o
etimologie necunoscută, Giuglea (1988) optează pentru varianta grecească din sudul Italiei
cu toate că din punct de vedere fonetic este mai aproape de latinescul acinus, acina „boabe
mai mici”, care s-a păstrat în limbile romanice, iar variantele aromâne sunt afin, afincu şi
fructul afină, afâncâ;

49
5. Stratul turc
Bursuc - /borsuk/, (Meles meles), dar toponimul Valea Bursucăriei posibil să provină de la
bursucă (Bartsia Alpina), plantă erbacee;
Salcâm - /salkim/
6. Stratul german
Şleau, şleauri - /schlehe/ pădure cu arbori din specii diferite, deşi există şi un alt sens al
şleaurilor, acela de urme lăsate de roţile carelor în glodul drumurilor sau de turmele de oi;
7. Stratul maghiar
Orbic - /vãirbã pataka/ – pârâul pădurii de fagi a cetăţii;
Teiuş - /tãivis/, loc cu ghimpi;
Şomuşca - /somusca/, locul unde cresc coarne;
8. Etimologie necunoscută
Buda - conform dicţionarului realizat de A. Candrea, se numeşte o colibă de lemn retrasă,
însă A. Berindei şi S. Lugojan considerau a însemna loc, loc izolat. Cuvântul este format
din rădăcina bu şi sufixul da. Da sugerează dat, dar, dublare, iar în sanscrită bhū este o
denumire a pământului care a generat multe cuvinte legate de pământ (Căluşiţa-Alecu,
2011). Analizând harta, toate localităţile cu acest nume se află în regiuni forestiere/post
forestiere;
Brusture - cu origini necunoscute, alături de măceş şi zmeur, este traco-dac sau poate
provine din germana veche burst, Bürste, Bursta /burst/, cu trimitere la înţelesul de aspri,
arici, perie. Grigore Brîncuş în lucrarea „Vocabularul autohton al limbii române” consideră
ca fiind sigur traco-dace: numele generic- copac, arborii, brad şi carpen, planta sălbatică-
brusture, părţi de plante - sâmbure, mugure, ghimpe, fructe - păstaie (fruct al plantelor
leguminoase);
Butuc, butuci - bucată dintrun trunchi de copac tăiat şi curăţat de crengi; aparţine unei
familii numeroase: butucaş, butucel, butuci, butucos, -oasă, butură, butur. Se poate face o
conexiune cu limba tărtărienilor şi sumerienilor „butuku” cu sensul de ruptură, care ar
pleda pentru originea traco-dacă a cuvântului (Lazăr-Tonciulescu, 1994). Este sinonim cu
„buştean” şi el de origine necunoscută;
Burugă - bucată noduroasă sau scorburoasă dintr-un trunchi de copac.
În rândul toponimelor regiunii studiate se regăsesc şi nume de animale (zoocenoze)
a căror existenţă se leagă mai mult sau mai puţin de prezenţa pădurii:
Biber - (Castor fiber) – din germană /castor/;
Boncănit - a boncăni, boncănitul cerbilor, Pârâul Boncoaia;

50
Cerb (Cervus dama) – latină, /cervus/ Culmea sau pârâul Cerbilor;
Corb - latină, /corvus/ pasărea (Corvus corax), dar şi corb, corbană varietate de struguri;
Cucova - lebădă, (Cynus olor), dar şi cucă - deal înalt şi izolat;
Lup - latină, /lupus/ mamiferul Canis lupus, dar şi fructele de fag se mai numesc lup/lupi
ori ramurile de viţă de vie care se taie când se sapă via;
Porc (mistreţ) - latină /porcus/, (Sus scrofa) însă sub această denumire se mai ascunde şi
planta Datura stramonium;
Rac - slavă, /rakŭ/ crustaceul Astacus fluviatilis, dar şi rădăcinile care ies din butuc şi
care se taie când se sapă via;
Urs (Ursus arctos) - latină, /ursus/
Zimbru (Bison bonasus) - slavă /zombrǔ/. B.P. Haşdeu a arătat că numele zimbrului este
tracic şi că pe diferitele steme au fost reprezentate capete de tauri sălbatici de diferite rase
de zimbri sau bouri (Căluşiţa-Alecu, 2011).
O altă categorie de toponime îşi au originea în denumirile ce indică diferitele stadii
ale vegetaţiei forestiere chiar dacă în prezent unele sunt golite de conţinut:
Arboret - latină, /arboretum/
Arşiţa -latina populară, /arsicia/, loc unde s-a desfiinţat pădurea prin ardere;
Bunget - traco-dac, se pare; pădure mare şi deasă. Termenul nu se mai foloseşte deşi era
frecvet utilizat în evul mediu, după cum o demonstrează documentele vremii;
Códru, codri - latină, /quodrum, quadrum/ poate fi şi geto-dac la origine pornind de la
rădăcina rădăcina dr: codru, cracă, creangă, pădure, scândură, şindrilă, căldură, ţinând cont
de faptul că în preromână au existat cuvântele dāru, care înseamna lemn şi dru, cu sensul
de arbore. Aceaşi rădăcină apare şi în drug (de lemn);
Crâng - slava veche /krongǔ/
Cioată - origine necunoscută, parte rămasă dintr-un copac după ce restul a fost tăiat sau
rupt;
Curătură - latină, /curare/, „a îngriji, a curăţa”. Derivă din cura, prin sufixul abstrac
-ătură şi are înţelesul de gol în mijlocul pădurii unde au fost tăiate lemnele pentru a se
face loc de fâneaţă;
Dulapi - loc păduros, cherestea de grosime mare;
Dumbravă - slava veche /dobrava/, /dombrava/ din /dobru/ însemnând arbore, pădure de
stejar;
Groapă - albaneză, /gropë/, loc de fânaţ, fâneţ, obţinut prin distrugerea pădurii;
Lemn- latină, /lignum/, Piscul Lemnăria cu sensul de loc păduros;

51
Margine - latină, /margo, -inis/, în text cu sensul de margine a pădurii; Margine - arată ex-
tremitatea unui lucru, loc. Cuvinte înrudite sunt: mărginaş, mărginean, a mărgini, mărgi-
nire, mărginit; în sanscrită marga semnifică drum, metodă;
Poiană/Poieni - slavă /poljana/ loc natural fără copaci într-o pădure, fânaţ în pădure ori loc
în pădure realizat prin incendierea pădurii, dar se prea poate să provină din latinescul
/poieni/ - roşu purpuriu, care nu i-ar degenera înţelesul în cazul celui de-al doilea sens;
Căluşiţa-Alecu, 2011 (cf. Berindei şi Lugojan), afirmă ca ar exista o înrudire cu sanscrisul
pūvana, care înseamnă pū-curăţat (DS, p. 419) de vama-pădure (DS, p. 563), iar pe placa
de plumb nr. 7,72 este scris ПΩΥΕΝІ, adică poieni;
Rediu - etimologie necunoscută; avea sensul de pădure mică şi tânâră. În prezent nu se mai
foloseşte fiind un toponim golit de sens. Apare în toponimie în imediata apropiere a zonei
luate în studiu;
Runc - latină /runcus/, loc defrişat, curătură, laz;
Saca < sec (săc) - latină /siccus-siccare/, lipsit de apă, sevă, a usca sau /secare/ cu sensul
de a tăia, a defrişa;
Silişte, sălişte, sâlişte, selişte - slava veche /sel(i)šte/ (cort, locuinţă, loc unde se găseşte un
sat), slavă, /sĕliste/. Are şi înţelesul de loc necultivat sau plantat cu pomi, loc de fânaţ;
Silvestru – latină /silva/ loc sălbatic, păduros;
Zăvoi - pădure de luncă, de pe marginea râului.
Nu lipsesc din toponimie nici termenii ce au desemnat produse obţinute din
prelucrarea lemnului:
Bârnă, bârne- /brūvǐne/ trunchi de copac, cojit şi faţetat cu barda pentru a fi utilizat în
construcţii; posibil să fie de origine maghiară;
Blană, blăni- bulgara /blana/, popular: scândură groasă dar şi loc de fânaţ, blana la casă,
acoperiş pe care se pune şindrila sau ţigla;
Uluci- turcă /oluk/ , uluc, uluce, a generat pârâul Ulucilor;
Ciutură-latina /citola/, sat Ciutureşti;
Dulapi- turcă /dolapi/, loc păduros, dar şi cherestea de grosime mai mare (dulapi);
Doage- latina /doga/doage, fiecare dintre bucăţile de lemn, puţin încovoiate, care formează
corpul unor vase strânse în cercuri, Valea Dogăriei;
Şindrilă- probabil germanul /schindel/ sau maghiarul /zsindely/;
Tălpi- drugi de lemn, cherestea, buşteni de pus la temelia casei.

52
3.2. TOPONIME ÎN BAZINUL MIJLOCIU AL SIRETULUI
Cele mai numerose dintre topicele referitoare la pădure sunt cele privind aşezările
rurale, satele sau cătunele, cu vetrele şi hotarele lor, pe loc secund fiind hidronimele şi
oronimele.
În octombrie 1652 călătorul englez Robert Bargrave, străbătând Moldova pe Valea
Bârladului, arată că a mers „vreo 12 ceasuri de-a lungul unei văi bogate; dealurile erau pe
amândouă părţile acoperite cu păduri mândre, care sunt refugiul băştinaşilor împotriva
năvălirilor duşmane şi i-au apărat ...”, iar Nicolò de Porta (funcţionar austriac, ce a fost în
serviciul domnitorului Contantin Duca în 1694) afirma în 1695: „Ţara e cuprinsă de
păduri şi codri mari; între păduri stau micile lor târguri şi sate şi, dacă vreunele sunt în
câmpie goală, apoi sunt vecine cu vreo pădure unde se retrag şi-şi îngroapă proviziile,
uneltele şi tot avutul ... mai au în acele păduri multe mănăstiri care servesc drept locuri de
adăpost la nevoie”. Şi dacă din păcate în zilele noastre situaţia se prezintă invers,
abundenţa toponimelor specifice pun în evidenţă existenţa codrilor bogaţi de odinioară şi a
ocupaţiilor legate de prezenţa lor. O arie largă de toponime nu mai păstrează în prezent
sensul de odinioară, astfel încât pentru omul modern semnificaţia acestora prea puţin
accesibilă. Odată cu pădurea s-a schimbat şi toponimia, în special macrotoponimia supusă
legilor vremii ca de exemplu Dealul Orete a devenit Dealul Runc, satul Laz a devenit
Lozinca.
Posibil, şi mai mult ca sigur, la nivelul microtoponimiei lucrurile să stea mult mai
bine cunoscând inerţia populaţiei (denominatorul) în a-şi schimba obiceiurile şi dorinţa sa
de a numi cât mai precis lucrurile şi fenomenele ce îi sunt de folos (în acest sens se poate
exemplifica cu unele din străzile municipiului Bacău care se constituie de altfel în centru
de greutate al zonei, chiar dacă ele sunt de dată recentă (v. Harta toponime/Anexă).
Astfel se înregistrează oiconimele Pădureni, toate situate pe interfluvii, Dumbrava,
Dumbrăveni, Fundoaia, Fundu Tutovei, Fundu Răcăciuni (ascuns în pădure chiar dacă
este pe cursul superior al unei văi), hidronimul Dumbrava, oronimele Vârful Dumbrava,
Măgura, Culmea Măgurii, Crâng. Termenul margine a generat oicumenele Mărgineni,
probabil şi Baraţi, indicând fostele limite ale pădurii cu populaţie pastorală. Piscul
Lemnăria (loc păduros), Piscul Dulapilor ce semnalează atât prezenţa pădurii, cât şi
produsul obţinut.
Foarte numeroase sunt satele cu numele Poiana, aşezări omeneşti întemeiate în
general în golurile naturale ale pădurii. Ca şi toponimele de mai sus, ele constituie o
indicaţie preţioasă despre existenţa pădurilor în locuri în care acestea nu mai există astăzi,

53
fiind defrişate între timp: Poiana (Poiana-Jurăscu), Poiana Negustorului, Poiana lui
Alexei, Poiana Mărului, Poiana Humei, Poienari, Poieni (Poienile de Jos), Poieneşti,
Poiana Pietrii, Lărguţa, Prisecani, La Prisaca (înţelesul vechi fiind de loc despădurit)
pârâurile Poieni, Scursura Poieni, Poienile Brânzei, oronimul Poiana Neamţului. În
bazinul superior al pârâului de la est de Parincea existau trei aşezări apropiate, situate
odinioară în pădure: Poieni în aval, Barna (posibil Bârna) la mijloc şi Pădureni, la izvoare.
O parte din oiconime, precum Poiana-Jurăscu, Poiana-Irimiţă şi Poienile de Jos, au pierdut
după 1968 numele proprietarului poienii, numindu-se astăzi Poiana respectiv Poieni.
O altă categorie de sate sunt cele care au legătură cu poienile făcute de mâna
omului, poieni care poartă numele de runc. Termen de origine latină /runcus/ însemnând
loc defrişat şi curăţat de cioturi pentru a fi transformat în fâneaţă, după cum ar putea fi cel
amintit într-un document din anul 1439: „şi mai jos loc să-şi adune fân”. Tehnica se
regăseşte într-o serie de denumiri: satul Runc, Mânăstirea Runc, Dealul Runc (fostul
Deal Oretu) în arealul subcarpatic, Dealul Runcu Mare, pâraiele Runcu Mare şi
Runcului. Un alt termen utilizat este cel de laz. Cuvăntul de origine slavă /laz/, are practic
acelaşi înţeles ca şi runc. Prin lăzuire se tăia sub formă de inel coaja arborilor care din
această cauză se uscau, formându-se o „secătură”. De aici Lazu, Laza, Lozinca ( fostă Laz)
şi termenul izlaz sinonim cu cel de imaş, loc pentru păşunatul vitelor, sau satul Gropile în
prezent Dumbrava. Termenii de jarişte şi arşiţă indică folosirea focului pentru curăţarea
locului după cum arată chiar numele lor în toponime precum Arşiţa-Dodana, Prăjeşti,
valea Pârjoaia.
Curătură (pârîul Curăturii) şi săcătură (secătură) sunt termeni apăruţi mai târziu
şi au acelasi sens ca şi runc şi laz. Primul indică defrişaşarea pădurii şi scoaterea cioatelor
din „ciungitură”, obţinându-se loc de făneaţă ori arătură după scoaterea rădăcinilor
(oiconimul Rădăcineşti) ajungându-se la o „curătură” (curăţătură), iar cel de-al doilea
indică sacrificarea arborilor prin uscare forţată jupuindu-se scorţa copacilor pe o anumită
lăţime. Astfel „săcaţi” pe picioare, aceştia urmau a fi tăiaţi şi folosiţi imediat, „Având eu...
dreaptă secături făcută cu topor din codru meru lui taică-miu, din vremea robiei şi apoi
am lăsat-o şi al doile iar a umplut-o pădure. Şi am zis fraţilor mei să o secăm”. De aici,
probabil hidronimul Secuşoare, oronimul piscu Săcătura, oiconimul Siliştea (siliştea nu
reprezintă neapărat locul unde a fost un sat ori o casă, ci şi locul obţinut în urma „curăţirii”
pentru a construi case cu toate acareturile unei gospodării, siliştea de casă), Seaca. Multe
din aceste denumiri au fost înlocuite de-a lungul timpului cu altele, desigur mai ales cu
numele proprietarilor care s-au perindat. Astfel într-un document din 1806 aflăm „...o

54
mutări de oi ci să numeşte Orete, iar în ispicoc vecin... din leat 6948 (1440) Avgust 20, de
la strămoşii lor Şteful şi Isac... îi zic Săcăturile”. Cu acelaşi înţeles este Buda (apelativ
daco-roman chiar dacă slavii vor fi numit aşa unele aşezări), indicând faptul că, împrejurul
unei „colibe” din pădure/loc izolat, s-au stabilit cu vremea altele formându-se un sat.
Interesante sunt şi topicele „slobozii” şi „pustie”. În loc de „a curăţa” în evul mediu se
folosea şi termenul a destupa, „a-şi ţinea ale sale ocini şi moşii se cuvin, a le destupa din
codru şi a le opri de toţi răzeşii...” (1718 Martie 15). Deşi sloboziile sunt locuri date de
proprietari populaţiei alogene pentru a-şi întemeia aşezări, nu trebuie uitat că multe dintre
ele s-au format prin defrişarea pădurii (în regiune se înregistrează numeroase toponime
Slobozia). Pustiile/ locuri „de pustie” nu reprezentau neapărat aşezări ce au fost pustiite
rămânând din ele doar siliştele, ci şi codrii aflaţi la hotarele unei proprietăţi şi nevalorificaţi
de oameni (posibil oiconimul Pustiana pe valea Bârladului). Prin urmare, afirmaţiile din
documentele istorice „se dau locuri pustii şi silişti” indică formarea unor noi aşezări în
acele spaţii forestiere (Giurăscu, 1975).
Toponime precum Jeravăţ (este pomenit într-un document de la 1436 „...Gura
Jeravăţului”), semnificând mangal sau pădure cu jir, este legat tot de defrişare şi ardere (în
apropierea comunei Griviţa, afluent de stânga al Bârladului) (Poghirc, 1972 ).
Folosirea silvo-pastorală a codrilor a lăsat şi ea urme prin topicele generate (satul
Frunzasca). Pentru întreţinerea animalelor se foloseau crengi cu frunze (obicei ce nu s-a
pierdut). Crengile se păstrau în frunzare în pădure şi erau utilizate primăvara în cazul în
care lipsea nutreţul. „Frunzarele” erau şi drumuri ale oilor, „hănţişuri” între hotarele
aşezărilor vecine (satul Hanţu, azi dispărut, dar menţionat de documente la 1491, pe lăngă
Prisecani probabil).
Braniştile erau păduri protejate, din care „nimeni n-avea voie să intre spre a tăia
lemne, a cosi fân, a paşte vitele, a vîna, a prinde peşte sau a culege fructele pădurii, fără
voia stăpânului”. Cine încălca „obiceiul pământului” era pedepsit crunt. Cuvântul se pare
a fi de origine slavă, dar obiceiul pare a fi mult mai vechi, posibil geto-dac. Deşi au fost
numeroase braniştile domneşti, boiereşti şi mânăstireşti, în toponimia locală termenul nu se
mai regăseşte cu sensul avut iniţial. Astfel harta din 1835 arată că satul Şerbeşti avea un al
doilea nume, Braniştea. „Branişte avea şi mitropolia Sucevii, una cuprinzând şi o prisacă
era la Bacău, dincolo de viile băcăuanilor. La 7 mai 1632, Alexandru Iliaş i-o întăreşte
poruncind «nimeni să nu îndrăznească a merge acolo să pască cu vitele sau să taie lemne
sau nuiele sau să facă alt rău în acea pădure. Iar cine va afla tăind lemne sau umblând cu
vitele - adaugă domnul - să se ia de la el tot ce va fi având, numai să-l lase gol»...”

55
(Giurăscu, 1975).
Dar cele mai numeroase sunt denumirile de sate, ape sau dealuri ce au legătură cu
arborii şi arbuştii pădurii, dat fiind faptul că populaţia românească autohtonă şi-a cunoscut
foarte bine teritoriul pe care-l stăpânea şi a ştiut a-şi alege drept spaţiu de locuire pe cel
mai favorabil, codrul. Desele nume ce trimit la arbori şi arbuşti, ce nu par a fi din punct de
vedere economic prea importanţi pentru noi, ne fac a gândi dacă rolul lor nu a fost cumva
pentru stămoşii noştri mult mai complex, odată ce numele lor a fost cifrat de geto-daci, şi
dacă nu cumva o parte din aceste denumiri româneşti îşi au sorgintea într-o limbă mai
veche.
Arinul (liliac, iliac, lipicios) a dat toponimele Arini, pârâul La Arini, Culmea Arini
şi probabil oiconimele Lilieci, Liliac(u), ambele aşezări fiind pe valea Siretului.
Bradul (haşcă, sihlă, brădaică), arborele cu străvechi nume dacic, axis mundi la
români şi simbol phitogonic carpatin, este cel mai vechi şi important arbore mitic folosit în
heraldica şi sigiliografia românească fiind urmat de stejar şi alun. Dacă pentru geţii bradul
„Ea era Stema, Opus DETA e pom IDA flam SIA aflat note Tata Ram Magu” (Diaconu,
2010), nu-i de mirare că-l găsim chiar şi în etajul nemoral unde nu este reprezentativ: Brad
(aşezările Bradu se numesc în prezent Brad), oronime precum Piscul Bradului, Piciorul
Bradului, Vârful Bradului.
Carpenul/carpinul, copacul de soi, cu lemn ales, deşi mai puţin preţuit în prezent, a
generat în regiune oronimele Dealul Carpăn, Dealul lui Carp.
Satul Călini pe cursul superior al Zeletinului aminteşte de arbustul omonim.
Cornul, arbore cu lemn greu, flori galbene şi fructe roşii, e răspândit pe întreg
teritoriul românesc. Cu acest nume găsim topicele Cornii de Sus, Cornii de Jos, Corneşti,
hidronimul Cornăţel.
Fagul, buhaci (exemplare tinere formând desişuri), făgoaie, „Ago Fagu Noli” pare
că ar avea şi el străvechi rădăcini traco-dace (Diaconu, 2010). Fiind unul din cei mai
reprezentativi arbori al ţării noastre, nu lipseşte din toponimie deşi este mai puţin prezent
pe cât ne-am aştepta în arealul analizat: Făghieni, Făgeţel (pădure mai mică). Forma
buhaci este folosită de ciobanii din zona Siriului şi nu este exclus ca toponimele Buhoci şi
Buhocel de pe malul stâng al Siretului să li se datoreze. Cartierul Orbic din Buhuşi şi
pârâul omonim îşi au se pare originea în maghiarul orbic (părâul pădurii de fagi a cetăţii).
Frasinul denumit în vorbirea populară fracsân, frapsin, frasân, frasen, iesig,
apreciat pentru lemnul său din care se face mobilă de calitate, dar şi proprietăţile sale
terapeutice e prezent de timpuriu în toponimia românească. În regiune se menţine în

56
prezent doar hidronimul Frăsinel (în cazul în care nu are legătură cu planta medicinală
Dictamnus fraxinella), iar ceva mai la est, tot în apropiere de valea Racovei, toponimul
Frasinu.
Gorunul numit şi goron, gardun, jip, stejar alb, grădun, slodum, tufan a generat şi el
toponime, unele de dată foarte recentă precum Gorun (Pod. Central Moldovenesc) la nord
de râul Racova, iar stejarul (tufă, tufă râioasă, stejar de luncă, ştojar, terş, trăjer)
oiconimele Stejaru, Stejar, oronimele Dealul Stejarului, Piscu cu Stejari.
Nucul, deşi este un arbore reprezentativ şi foarte apreciat, se regăseşte mai puţin, în
regiune generând doar hidronimul pârâul Nucăriei.
Mesteacănul (mastacân, măstăcan, mestecan, mestican), deşi se află în afara ariei
sale de optim, fiind mai mult o specie pionieră, provizorie, a generat unele toponime
precum Mesteacăn şi pârăul Mesteacăn/Mastacan.
Murul se pare că a dat numele pârâului Mora, afluent de stânga al Siretului în
Colinele Icuşeştilor. „Numele de Tutova vine din timpul conlocuirii româno-slave, de la tut
care înseamnă mură; deci ţinutul rugilor de mure, frecvenţi în marile păduri ale Tutovei
medievale” (Giurescu, 1975). Alte surse indică dudul ca fiind cel care a stat la baza
toponimului, ştiindu-se faptul că femeile se îndeledniceau şi cu creştetea „gândacilor” de
mătase: Fundu Tutovei, râul Tutova, Colinele Tutovei.
Paltinul (arţar de codru, arţar alb - plaltinul de munte şi arţar coaje, arţariu-cel de
câmp) ca şi frasinul, arbore nobil, cu lemn bun pentru mobilă de lux şi pentru instrumente
muzicale, e prezent în toponimie sub diferite forme, satul Păltiniş, Paltinata (fostă
Paltinata de Jos), pâraiele Paltin, Păltineţ, afluenţi ai pârâului Fulgeriş, Paltinului.
Prezente sunt şi topicele în legătură cu plopul, arbore cu lemn moale, căutat de
rudari pentru copăi şi albii: localităţile Plopana, Plopoasa, hidronimele Plopiş şi Plopului.
Răchita, nume de origine slavă, este bine reprezentată în toponimie. Satele
Răchitoasa, Fundu Răchitoasa, Răchitişu, pârâul Răchitiş, afluent al Trebeşului (Luncani),
Răchiţele, Răcătăul, denumit cândva Rachiteu, Dealul Răchitiş.
Înrudită cu răchita şi cu aceleaşi întrebuinţări este salcia, ea generând toponimele
Salcia, Sălcuţa, Piscu cu Sălcii, pârâul Salciei.
Toponimul şi hidronimul Soci provine de la arbustul cu acest nume (prezent în
Atharva-Veda 4.9, precum şi în descăntecele străbunilor noştri) (Diaconu, 2010).
Scoruşul (pomul ursului, merişor, lemn pucios) cu al său port elegant şi fructe de
forma merişoarelor apare menţinat în Culmea Scoruşului.

57
 Teiul a generat în regiune numele satului Teiuş, hidronimul Pârâul Teiului şi
oronimele Piciorul Teiului, Dealul Teiuşului deşi se presupune că termenul ar provini din
limba maghiară /tãivis/, loc cu ghimpi. Hidronimul Lipova, oiconimele Lipova şi Lipovăţ.
Tisa: mânăstirea Tisa, Satul Tisa-Silvestri. E probabil ca pârâurile Tisa Mică şi
Tisa Mare să aibă aceeaşi origine. Numele se prea poate să fi fost date de maramureşeni
sau ruteni, arborele fiind mai rar întâlnit în zona de deal, de altfel condus spre extinţie de
ciobani pentru frunzele sale toxice, dar şi din cauza lemnului său valoros, extrem de căutat
în evul mediu.
Mulţimea de „pădureţi” a generat câteva topice: merii, localitatea Valea Mărului,
pârâul Mărului, iar cireşii, oronimele Culmea Cireşului, vârful Cireşului.
Nu lipsesc, pe Valea Siretului în amonte şi în aval de Bacău, nici numele unor
plante a căror prezenţă are mai mult sau mai puţin legătură cu pădurea: spinii cu
pronunţarea populară Schineni (cifraţi şi ei în patru moduri de strămoşi şi despre a căror
proprietăţi nu ştim nimic) (Diaconu, 2010). Se pare că vechiul lor nume sau cel cifrat
/racu/ nu e străin de Răcăciuni, şi celelalte derivate care abundă în această regiunea au
legătură cu vechile cetăţi dacice sau provin de la rac ori de la răchite. Nu trebuie uitat că
uneori ipoteza cea mai puţin plauzibilă este cea mai apropiată de adevăr.
Brusturele - Valea Brusturoasa, urzica - Dealul Urzicilor, boz - Dealul Bozului
(posibil a se referi la „bozărie”, loc de extragere al „catranei” în Evul Mediu), iedera -
Valea Ederei, rogozului - Valea Rogozului/Rogoazei, leurda - Valea Leurda (Borya,
1968; Ivănescu, 1972; Ilie, 1980; Frăţilă, 1987).
Îndelungata epocă a lemnului şi-a lăsat urmele în toponime precum Ciutureşti,
Obârşenii Linguri, Scorţeni, Şendreni, pârâul Şendreni ( în cazul în care nu provine de la
maghiarul Şandor/Alaxandru), satele Bârna devenită în prezent Barna «schimbându-şi
astfel sensul (barna - noroi, glod)», Putini, Bucium, Doagele, Pârâul Dogăriei, afluent al
Rogoazei /Răgoazei, Pârâul Ulucilor (jgheaburi din lemn, cu fund mai lat „inima” şi două
margini oblice „argelele”, pe care alunecă buştenii), Pârâul Cobzarilor, pârâu Tălpoaia,
toponimele Cârligi sau Blănari.
Satul Bucşa îşi trage numele de la „bocşă”, adică de la stiva circulară de bucăţi de
lemn de fag, tei ori alte specii care, arzând înăbuşit şi lent (incarbonizare), se transformă în
cărbune (mangal).
Corbasca, Corbeşti, Corbu denumire care se referă la fie la fabricarea mangalului,
fie indică prezenţă corbilor, una din speciile de păsări ce a generat numeroase toponime, în
cazul în care ipoteza prezentată mai anterior nu este valabilă.

58
 Hemeiuş (Hămeiuş) de la hameiul ce era unul din produsele pădurii utilizat la
fabricarea berii.
Oiconimul Păcurăreşti de la „păcura” obţinută în Evul Mediu din muguri şi lăstari
(a nu se confunda cu celălat produs, cunoscut de altfel din vechime).
Căutat era lemnul de brad, stejar, corn, tei paltin şi fag sub formă de cherestea
(dulapi), şindrilă, doage, pari şi alte ustensile, tăiat cu ferăstraiele mecanice, instalate pe
ape. În urma „morilor de scânduri” în mare parte dispărute chiar din secolul XIX au rămas
pârâurile Valea Morii, Valea Morarului, oronimul Dealul Morarului şi satul Dealul
Morii (după 1968 ). Nu este exclus ca unele din aceste topice să provină de la mori de apă
obişnuite, iar ultimul de la morile de vânt care au fost foarte numeroase cândva în zonă.
Sunt prezente toponimele derivate din animalele ce trăiau prin păduri, în general
vânat mare, ce interesa fie populaţia autohtonă, fie fac referire la animale totemice ale
preistoriei şi istoriei dacice (urs, lup, misteţ, bursuc) ori asigurau diversele tipuri de dări
precum „asprii de lupi, de şoimi, de cai”: pârâul şi satul Ursoaia, Valea Ursului, pârâul
Ursoii, Piciorul Lupului, satul şi pârâul Valea Lupului, Vârful Lupăria, Piciorul
Căpriniş, Pârâul Cerbului şi Dealul Boncoaia, pârâul Bursucăriei, localităţile Vulpăşeşti
şi Vultureni. Termenul porc apare menţionat de cinci/şase ori, Piciorul Porcului, pârâul
Porcului, pârâul Porcăriei. Cu siguranţă este vorba de mistreţii îngrăşaţi în pădurile de
stejar şi fag, cu ghindă şi jir pentru darea „groştina din codru” în vechime sau pentru
vânătoare, şi atunci şi acum. Zimbrul, dispărut din pădurile României, sau poate stejarii
marcaţi cu stema Moldovei, a generat hidronimul Valea Zimbrului, nu întotdeauna
făcându-se o distincţie clară între cele două mamifere: bourul (Bos primigenius) adevăratul
simbol şi zimbrul (Bison bonasus). Probabil că aceeaşi denumire trebuie pusă în legătură şi
cu exemplarele izolate de stejari seculari. Interesant este numele satului Bibireşti care, dacă
nu s-a închegat în jurul vreunei moşii (dar şi în acest caz ipoteza se susţine), poate indica
prezenţa pe aceste meleaguri a castorului (biberul) şi el dispărut din pădurile României.
Satul Cucova, Dealul Cucova de la cucova (lebădă - Cynus olor), dar mai sigur de la cucă
- deal înalt şi izolat. De la numele crustaceul Astacus fluviatilis, dar, se prea poate, şi de la
rădăcinile care ies din butuc şi care se taie când se sapă via sau alte sensuri se păstrează
hidronimele Racova, Răcătău, Răcătuş, Răcăreasca, Răcătăşel şi Răcăciuni sau
oiconimele Răcătău, Răcăciuni şi Fundu Răcăciuni, Racova. (v. Harta /Anexă )
„Nu trebuie uitat că limba este vie. Ea trăieşte şi se dezvoltă odată cu poporul
care a creat-o. Rădăcinile ei se mai păstrează şi le putem află în pămăntul ţării, în limba
moştenită şi nu în ultimul rând în inima noastră.” (Mioara Căluşiţa - Alecu, 2011)

59
CAPITOLUL 4
CARACTERIZAREA CONDIŢIILOR STAŢIONALE

4.1. Geologia (Litologia)

4.2. Geomorfologia
4.2.1. Unităţile şi subunităţile de relief
4.2.2. Aspecte morfometrice
4.3. Clima
4.3.1. Clima zonei subcarpatice
4.3.2. Clima Văii Siretului
4.3.3. Clima Podişului Central Moldovenesc şi a Colinelor Tutovei
4.3.4. Factorii genetici ai climei
4.3.4.1. Factorii radiativi
4.3.4.2. Factorii dinamici
4.3.4.3. Factorii fizico geografici
4.3.5. Principalele elemente climatice
4.3.5.1. Tegimul termic
4.3.5.2. Vântul
4.3.5.3. Nebulozitatea atmosferică şi durata de strălucire a aerului
4.3.5.4. Umezeala absolută
4.3.5.5. Regimul pluviometric
4.4. Hidrografia
4.5. Solurile
4.5.1. Consideraţii pedogenetice
4.5.2. Învelişul de soluri
4.5.2.1. Clasa Protisolurilor
4.5.2.2. Clasa Cernisolurilor
4.5.2.3. Clasa Luvisolurilor
4.5.2.3.1. Preluvosoluri
4.5.2.3.2. Luvosoluri
4.5.2.4. Clasa Cambisoluri
4.5.2.5. Clasa Pelisolurilor şi Antrisolurilor

60
CAPITOLUL 4
CARACTERIZAREA CONDIŢIILOR STAŢIONALE

4.1. GEOLOGIA
Regiunea aparţine Bazinului Dacic care în cazul nostru cuprinde avanfosa
carpatică: Subcarpaţii Cracău-Bistriţa (Culmea Runc) şi Subcarpaţii Tazlăului (Culmile
Barboiului, Pietricica şi Piemontul Pănceştilor) şi platforma Podolo-Moldovenească
(Culoarul Siretului, Dealurile Icuşeştilor şi Colinele Tutovei).
Fundamentul. Liniile de schimbare a morfostructurii anomaliilor magnetice
regionale au permis identificarea în regiune a trei unităţi tectonice: Platforma
Moldovenească, Depresiunea Bârladului şi Unitatea pericarpatică. Imaginile din planşa
3/Anexă scot în evidenţă raporturile de încălecare, cu vergenţă de la vest spre est, între
formaţiunile miocene cutate împreună cu substratul paleogen al acestora din aripa internă a
avanfosei carpatice şi cuvertura sedimentară a Platformei Moldoveneşti, aparent orizontală,
antrenată după un plan de afundare de la est spre vest, sud-vest, ca flanc extern al avanfosei
carpatice. Se remarcă aliniamentele de fracturi longitudinale, cele care au determinat
scufundarea în trepte a platformei, precum şi liniile de fractură transversale ce au
compartimentat-o în blocuri aflate la adâncimi diferite (Airinei, 1980; Botezatu, 1982).
Cedarea către vest a fundamentului a permis sedimentelor cuverturii să se îngroaşe
progresiv spre vest, sud-vest, mai ales a celor neogene ce îmbracă relieful îngropat şi
dizlocat al acestuia, ca urmare a formării depresiunii marginale . Se pare că cele mai vechi
depozite de cuvertură, aparţin Devonianului, iar cele mai noi Romanianului conturându-se
astfel patru mari cicluri de sedimentare: Proterozoic-Paleozoic-Devonian, Permian-Triasic,
Jurasic-Cretacic-Eocen şi Badenian-Romanian (Botezatu, 1982; Mară et al., 2001 apud
Ionesii, 1994).
Dat fiind rolul jucat de substratul litologic în formarea caracterului staţional
interesează formaţiunile posttortoniene din zonă.
Dacă pe Platforma Moldovenească structura cuverturii este mai simplă, fiind
caracterizată doar printr-o uşoară deranjare a statelor din poziţia iniţială în arealul de la
vest de Siret situaţia se schimbă, ieşind la suprafaţă de sub Sarmaţianul dizlocat şi remaniat
pe alocuri până la verticală formaţiuni geologice inexistente în arealul estic. Astfel flişul
paleogen cutat (gresii, şisturi disodilice, menilite) se afundă sub molasa neogenă
pericarpatică. În partea centrală „Burdigalian-Helveţiană” a avanfosei stratele au caracter
flişoid, în cuprinsul acestora separându-se „Burdigalianul”= orizontul roşu/strate de

61
Tescani, cu gresii pheldspatice în bază (gresia de Condor), apoi depozitele în benzi cenuşii
roşcate ale „Helveţianului” şi stratele de Perchiu, cu intercalaţii de gipsuri. Spre est, ivirile
de gresii de Bisericani şi de Lucăceşti, şisturile disodilice, gresii de Kliwa, disodile şi
menilite superioare, însedimentate în conglomeratele miocene antrenate în timpul şariajului
realizat de unitatea pericarpatică şi intensitatea ridicării, au permis menţinerea unor
altitudini relativ elevate în Culmea Pietricica, hogbakurilor, dar şi apariţia unor soluri
scheletice pe pantele abrupte întreţinând staţiuni forestiere cu productivitate mijlocie
spre/şi inferioară (Stoica et Gerasim, 1981; Tătărâm, 1984).
Badenianul („Tortonianul”) repauzează peste diverşi termeni ai Cretacicului, iar
spre vest şi sud, peste Eocen. Grosimea sedimentarului alcătuit din anhidrite cu intercalaţii
de marne, argile şi argile nisipoase, gresii creşte până la circa 400 m spre vest ca urmare a
inflexiunii unităţilor de vorland. Tot el, deşi, la partea inferioară, sunt antrenate şi lame din
depozitele Oligocene, marchează la suprafaţă limita faliei pericarpatice deferlată peste
depozitele sarmaţiene ale platformei din est. Limita este, de altfel, relevată şi de micile
depresiuni de eroziune selectivă, Valea Seacă, Faraoani, Cleja şi Fundu Răcăciuni (v.
Planşa 3/Anexă). (Stoica et Gerasim, 1981; Botezatu, 1982)
În ceea ce priveşte depozitele sarmaţiane prezente la zi în regiune, acestea sunt din
ce în ce mai tinere spre sud, ca urmare a direcţiei de retragere a Mării Sarmatice.
Astfel, Buglovianul detritic, argilo-nisipos, ce nu aflorează în zonă descreşte în
grosime de la est spre vest, foarte rapid la vest de Valea Siretului. Litologic este
reprezentat prin marne, argile, argile nisipoase şi nisipuri cu intercalaţii subordonate de
gresii, calcare grezoase, bentonite.
Volhinianul, alcătuit dintr-o alternanţă de argile, argile nisipoase şi nisipuri, ce
cuprinde mai multe nivele de gresii calcaroase, calcare oolitice, prezintă, la contactul
Miocenul cutat, intercalaţii de pietrişuri de origine carpatică. Seria monotonă de argile
albăstrui, cu intercalaţii de argile nisipoase şi nisipuri cenuşii şi gălbui lipsite de conţinut
fosilifer, îl face greu de delimitat de orizontul superior.
Bessarabianul apare la zi în lungul faliei marginale până la râul Cleja, iar pe
versantul stâng al Siretului până la pârâul Buhoci. Bessarabianul inferior, mai grosier, este
prezent printr-o secvenţă de nisipuri, nisipuri-argiloase, argile şi marne, ce suportă gresii
conglomeratice şi conglomerate cu intercalaţii subţiri de nisipuri şi marne. Orizontul a fost
scos la zi pe văile unor afluenţi ai pârâul Trebeş, precum Pietrosu şi Roşca (în dealurile
Budului şi Sămuilă). Orizontul superior al Bessarabianului, mai puţin grosier, reprezentat
printr-o alternanţă de marne argiloase şi nisipuri cu intercalaţii de plachete de gresii subţiri

62
şi de trei nivele de pietrişuri, cu grosimi de 50-80 m, aflorează între localităţile Măgura şi
Faraoani, pe drepta Siretului.
După o scurtă întrerupere între Bessasarabian şi Kersonian, procesul de
sedimentare a reînceput în facies deltaic. Kersonianul, semnalat în arealul subcarpatic şi
de podiş, este marcat de marne albăstrui, fosilifere cu intercalaţii nisipoase, nisipuri gălbui,
gresii fosilifere. La sud de pârâul Cleja, la exteriorul faliei pericarpatice, Kersonianul,
neputând fi separat paleontologic de Meoţian, se prezintă printr-o succesiune de argile cu
structură încrucişată, nisipuri şi cinerite andezitice, pietrişuri şi nisipuri cineritice.
Meoţianul, reprezentat de trei orizonturi, apare pe interfluviile din Colinele Tutovei
şi în Culmea Pietricica, la sud de pârâul Cleja. Orizontul inferior de 80-100 m grosime
conţine nisipuri, nisipuri argiloase şi argile verzui vineţii. După o intercalaţie de prundişuri
(ce pot atinge câţiva metri grosime), alcătuită dominant din gresii şi andezite, urmează
orizontul mijlociu şi cel mai reprezentativ („orizontul Nuţasca-Ruseni”), care aflorează
începând de la Valea Racovei, în nord, până la Valea Băcioiului, în sud, permiţând apariţia
defileului de la Răcătău-Răcăciuni. Este format din trei bancuri de cinerite andezitice de
10, 18, respectiv 40 m grosime, separate de roci argiloase şi argilo-nisipoase. Orizontul
superior conţine nisipuri, frecvent cu structură încrucişată, nisipuri agiloase, argile şi
intercalaţii subţiri de gresii în plăci, galbene ori vineţii. Aflorează frecvent în versantul
stâng al Siretului şi al afluenţilor săi până la confluenţa cu pârâul Polocin şi, de asemenea,
pe văile afluenţilor Berheciului (Hârjoabă, 1968; Mară et al., 2001).
Pliocenul este reprezentat prin etajele regionale Ponţian, Dacian şi Romanian.
Ponţianul, căruia îi este atribuit un complex de nisipuri şi marne nisipoase, şi
Dacianul, o formaţiune continentală cu argile lateritice şi siltite roşii, sunt prezente atât pe
interfluviile dintre Siret şi Berheci, cât şi pe flancurile drepte ale Siretului, cu începere de
la localitatea Răcăciuni (Donisă, 1968; Hârjoabă, 1968).
Nisipurile, pietrişurile şi argilele de natură lacustră şi continentală, din vestul
teritoriului, între Parava şi Valea Trotuşului, iar, în est, în Colinele Tutovei, sunt atribuite
Romanianului. Nisipurile gălbui, cu textură încrucişată, conţin concreţiuni grezoase ce îi
conferă un aspect de conglomerat, iar, între orizonturile nisipoase, apar intercalaţii de
argile şi siltite. Deasupra, suportă un strat de pietrişuri aduse probabil de Bistriţa sau Siret,
alcătuite din şisturi cristaline, menilite, cuarţite, gresii şi foarte rar andezite şi calcare, cu
textură torenţială, care se întind, spre nord, până la latitudinea localităţilor Gheorghe Doja,
pe dreapta Siretului, şi Crăieşti, în Colinele Tutovei. Înălţărea postromaniană a Culmii

63
Pietricica le-a redresat până la verticală, în vestul Piemontului Pănceştilor, generând
actualul aspect piemontan (Ibidem).
La începutul Cuaternarului, regiunea, în întregime exondată, a permis instalarea
şi dezvoltarea reţelei hidrografice şi a văilor şi teraselor aferente. Râurile alogene şi
autohtone au depus o cantitate mare de sedimente, diferite din punct de vedere genetic şi
litofacial. Nisipurile, prundişurile, argilele, luturile şi luturi löessoide apar atât pe terasele
de vârstă pleistocenă, cât şi pe cele holocene. Pe versanţi s-au format depozite deluviale,
iar la contactul acestora cu terasele sau lunca, depozite proluvio-coluviale (Mară, 2001
apud Băcăuanu et al., 1980) (v. harta geologică/ planşa 3/Anexă).
Principalele caracteristici ale tipurilor de roci de solidificare, identificate în regiune,
sunt duritatea mică şi caracterul relativ acid, permiţând astfel solurilor, formate pe ele, să
fie profunde şi să prezinte fenomene de podzolire.

4.2. GEOMORFOLOGIA
4.2.1. Unităţile şi subunităţile de relief
Din prezentarea anterioară, rezultă că arealul aparţine unităţilor geostructurale de
orogen şi de platformă, corespondentul în relief a racordului dintre cele două fiind Valea
Siretului.
Subcarpaţii Cracău-Bistriţa şi Tazlău-Caşin (Culmile Runc, Barboiu, Pietricica
şi Piemontul Pănceştilor) domină prin altitudine văile Siretului şi Bistriţei.
Orientarea generală a interfluviilor în culmile subcarpatice este de la nord spre sud,
paralelă cu tectonica de amănunt, chiar şi în sectoarele unde interfluviul principal a fost
străpuns şi fragmentat de unii afluenţi ai Bistriţei şi Siretului.
Culmea Runc se caracterizează prin prezenţa, pe nisipuri şi argile, a platourilor
largi, netede şi a versanţilor slab înclinaţi care trec în terasele înalte ale Bistriţei. Punctele
dominante ale acestui masiv sunt înregistrate pe pietrişuri sarmaţiene ce acoperă miocenul
cutat - formând măguri precum Movila Iuncaşu, Bobeica şi Runcu (515m). (Donisă, 1968)
Valea Bistriţei intră în Culoarul Siretului printr-o vale încastrată cu peste 250 m în
fosta deltă sarmatică. Eroziunea verticală, impusă de adâncirea Siretului, a dus la
îngustarea văii până la 2-3 km în dreptul localităţilor Iteşti şi Buda (Ocolul Silvic
Fântânele). În timp ce versantul stîng este terasat şi afectat de surpări şi ravenări (UP
Racova), versantul drept (Culmea Barboiului) urcă în pantă, aproape continuă, până la 400
m, bine împădurit. La est de Iteşti, valea se lărgeşte (circa 4 km la Hemeiuş), menţinând pe
ambele maluri lunci extinse şi continui până la confluenţa cu Siretul (Donisă, 1968).

64
 În Culmea Barboi îşi fac prezenţa culmi largi amintind de aspectul unor formaţii de
terase superioare. În apropierea confluenţei Bistriţei cu Siretul, sunt frecvente platourile şi
versanţii cu înclinare foarte slabă, e.g. în UP II şi Up III din OS Fântânele, în apropiere de
Hemeiuş (Donisă, 1968). Culmile se îngustează în amonte având în acelaşi timp şi o
fragmentare predominant colinară. Se remarcă prezenţa unor altitudini relativ ridicate (Dl.
Dulapului 434 m, Vf. Chicera 501,3 m, Dl. Stâncilor 468,8 m). Dacă Culmea Pietricica, cu
o lungime de peste 35 km, este ceva mai coborâtă spre nord, între şoseaua Bacău-Oneşti şi
Valea Trebeşului (Depresiunea Trebeşului) - unde îşi pierde din masivitate şi înălţime (Vf.
Căpăţîna 584,4 m şi Vf, Pietricica 585,7 m, iar pe alocuri coboară sub 360-400 m) -,
jumătatea sa sudică este mai masivă şi mai înaltă, culmea principală menţinându-se la peste
600-650 m, chiar depăşind 700 m în două „bobeici”: Cărunta (716 m) şi Capăta (740 m),
ca urmare a unei adaptări clare a reliefului la structură, cu interfluvii orientate dominant
nord-sud şi hogbackuri dezvoltate pe conglomerate. Dacă, în dreptul Vf. Cărunta,
interfluviul are o lăţime mare, spre sud se îngustează şi devine sinuos, iar, între Vf. Măgura
şi Vf. Cireşului, devine fragmentat în culmi paralele de afluenţii longitudinali ai pâraielor
Cleja şi Mocanu.
Flancul estic prezintă văi adânci cu versanţi puternic înclinaţi, uneori la verticală,
din cauza nivelului de bază al Siretului şi a faciesului petrografic (conglomeratic), cum
sunt văile Negel şi Sărată (Brânduş, 1981, Cojocaru, 1998).
Piemontul Pănceştilor, alcătuit mai mult din nisipuri şi marne pliocene, se întinde
din avale de Valea Răcăciunilor şi domină Depresiunea Capăta prin Vf. Bobeica (610 m).
Atât versanţii Pietricicăi, cât şi ai piemontului sunt afectaţi de procese geomorfologice
actuale şi de degradare a terenurilor, întâlnindu-se formaţiuni torenţiale care creează văi
uneori foarte adânci. Eroziunea regresivă a acestora generează culmi extrem de înguste,
transformate pe alocuri în martori de eroziune, iar, pe suprafeţe mici, dispuse insular, au
apărut alunecări de teren în valuri sau în brazde.
Culoarul Siretului, orientat în general de la nord la sud are, cu lăţimi ce variază de
la 15-14 km la 5-6 km, la nivelul terasei de 160-170m, şi de 6-2 km, la nivelul albiei
majore. Are un caracter asimetric relevat de declivităţile mari ale versantului său stâng şi
de larga desfăşurare a albiei majore pe malul drept. Astfel versantul stâng, păstrează
abrupturi cuestiforme, înscrise în aflorimentele de gresii şi calcare sarmatice ori cineritele
meoţiene, şi un singur rest de terasă de 50-60 m, la baza Dealului Scaun. Este puternic
afectat de procese geomorfologice actuale, mai ales în zonele defrişate. Versantul drept,
domol, cu terase bine exprimate în relief, realizează o trecere gradată spre interfluviile

65
sculpturale sau spre glacisul piemontan de la poalele Culmilor Runcu, Boiştea şi Pietricica
(Lupu et al., 1972; Cojocaru , 1998).
Extremitatea sud-vestică a Podişului Central Moldovenesc şi Colinele Tutovei,
respectiv Dealurile Icuşeştilor, interfluviile Siret-Berheci, Berheci-Racova, prezintă
înălţimi ce se menţin la peste 400 m şi uneori 500 m (dealurile Scaunului de 522 m şi
Vârlăneşti de 520 m). Afluenţii Siretului (Răcătăul, Fulgerişul, Polocinul), ai Berheciului
(Dunavăţul, Ghilivăneştiul, Reprivăţul, Găiceana), Tutova şi Lipova au pătruns destul de
puternic în aceste interfluvii pe care le-au fragmentat în culmi secundare cu aspect penat, a
căror altitudine coboară treptat spre Siret, respectiv spre Berheci, încât culmile principale
s-au îngustat foarte mult, evidenţiindu-se doar prin altitudinile mai mari: Toaca (458 m),
Bordei (451 m), Zarea Poieni (428,1 m), Cucuieţi (405,9 m). Râurile prezintă văi largi, cu
şesuri bine dezvoltate, încă din cursul superior, cu lăţimi ce pot atinge 300-400 m.
Deşi domină structura monoclinală, formele structurale sunt mai rar întâlnite din
cauza friabilităţii mari a rocilor. Cuestele s-au putut dezvolta doar în sectoarele cu caracter
subsecvent: cele ale Lipovei şi Tutovei în nord-est, în Dealurile Racova-Stemnic în nord-
vest, în Dealurile Icuşeştilor unde afluenţii Siretului au generat o succesiune de cueste, şi
cele ale Parâncei, Năneştilor şi Pânceştilor din bazinul Răcătăului, deoarece reţeaua
hidrografică a zonei este dominant consecventă (Hârjoabă, 1968; Geografia României Vol,
IV, 1992; Lupu et al., 1972).
Alt element caracteristic îl reprezintă degradarea puternică a versanţilor, în special
prin eroziune torenţială, alunecări favorizate de structura geologică şi defrişarea regiunii,
formaţiunile forestiere restrîngându-se pe interfluviile înalte.

4.2.2. Aspecte morfometrice

Altitudinea variază între 120 m în Lunca Siretului, 724 m în Culmea Pietricica, şi
522 m, Vf. Vladnic/ Scaunului (teritoriu privat), în Podişul Bârladului. Din punct de vedere
al treptelor hipsometrice, în prezent, majoritatea pădurilor sunt răspândite între 200 şi 400
m (82,4%), restul fiind situate la altitudini cuprinse între 120 şi 200 m (3,23%), iar la peste
400 m, 14, 37% (v. tabelul 4.2.2.1.). Rezultă că etajul fitoclimatic caracteristic este cel al
complexelor de gorunete şi făgete (FD3). Deşi altimetric arealul se înscrie şi în cel al
şleaurilor de deal (FD2) şi al cvercetelor de stejar (FD1), prin îndelungata lor exploatare în
prezent, acestea ocupă suprafete extrem de reduse.
Adâncimea fragmentării reliefului prezintă valori diferite atât de la un sector la
altul, cât şi pe acelaşi versant. Astfel, în sectorul subcarpatic, adâncimea fragmentării

66
majore scade dinspre cumpăna apelor spre Siret şi Bistriţa, dar cu valori diferite: dacă
partea nord-vestică (Ocolul Silvic Fântânele) a arealului, unde cumpăna apelor Tazlău-
Bistriţa coboară frecvent sub 450 m, iar în masivul Runc-Buhuşi abia atinge 515 m, ea este
mai mică de 300 m, ajungând la 100 m pe versantul drept, mai înalt, al Bistriţei şi la 50 m
pe cel stâng, în jumătatea sudică a Pietricicăi, cu numeroase cote ce depăşesc 700 m.
Energia reliefului atinge 400 m. Pe afluenţii de ordinul I ai Siretului, adâncimea
fragmentării depăşeşte 75 m, pe cei de ordinul II şi III valorile sunt de circa 25-50 m, deşi
pot depăşi cu mult aceste valori pe alocuri (Trebeş cca. 300, Mocanu, 100 m) dacă
raportarea se face la aceşti afluenţi. Către Siret valorile energiei scad destul de rapid, iar în
luncă unde albiile afluenţilor sunt abia schiţate, apele se revarsă destul de frecvent în
perioadele cu precipitaţii abundente. Pe afluenţii de ordinul I ai Siretului adâncimea
fragmentării depăşeşte 75 m, pe cei de ordinul II şi III valorile sunt de circa 25-50 m.
În Podişul Bârladului unde aliniamentele de dealuri depăşesc arareori 450 m,
adâncimea fragmentării majore are valori ce oscilează între 200-300 m, scăzând spre sud.
Pe afluenţii de ordinul I, II şi III ai Siretului valorile oscilează între 25-50 m, mai rar ≥ 75
m şi mai ales în sectoarele subsecvente ale acestora ( Brânduş, 1981; Cojocaru, 1998).
Tabel 4.2.2.1.
Suprafaţa fondului forestier pe categorii
de altitudine
Categoria
de Total Procent
altitudine suprafaţă (%)
(m) (ha)
101-200 1340 3,32
201-400 34126,3 82,39
401-600 5882,6 14,18
601-800 107,8 0,26

Densitatea fragmentării reliefului. Densitatea fragmentării reliefului reprezintă un

indicator util pentru stabilirea limitelor subparcelelor şi parcelelor din cadrul unităţilor de
producţie. Din punctul de vedere al eroziunii fluviale, în arealul subcarpatic, valoarea
medie este de 0,24 km/km2, iar, în podiş, de 0,23 km/km2 şi valori maximale în albia
majoră a Siretului. Pe direcţia nord-sud densitatea are valori diferite de la un sector la altul,
variind de la nulă la sud de confluenţa râului Polocin, la 6 km pe interfluviile Bistriţa-
Trebeş şi Mocanu-Cleja, 2-4 km pe interfluviile Soci-Fulgeriş şi Răcătău-Soci, faţă de 1,5-
3 km pe versanţii propriu-zişi.
Densitatea generată de torenţialitate şi pluviodenudare prezintă însă valori mai mari
şi mai neuniforme. Valorile cresc dinspre interfluvii către baza versanţilor cu declivităţi

67
mari şi defrişaţi. Astfel, în cursul superior al pâraielor Fântânele, Slatina, Bahna, Sărata,
Valea Seacă, Căpreanu şi Pânceşti din Culmea Pietricica, densitatea minoră atinge 4,5
km/km2, pe Valea Rea 2,5-4 km/km 2, iar în bazinul Trebeşului 2 km/km 2. Valori ridicate
se înregisrează şi în depresiunile erozive Fundu-Răcăciuni, Dumbrava şi în sectoarele
defrişate unde s-au instalat ravene şi ogaşe, din care unele s-au transformat în torenţi şi
pâraie semipermanente. Valorile densităţii scad pe direcţia vest-est coborând frecvent sub
1-0,5 km.
La est de Valea Siretului, valorile sunt mai reduse ca urmare a faciesului
predominant nisipos. Valorile ridicate ≥ 1,5 km/km2 sunt specifice versanţilor cuestiformi
ai văilor subsecvente, dar pot scădea la 0,2-0,5 km/km2 în sectoarelor subsecvente ale
văilor Răcătău, Fulgeriş, Soci şi în bazinele de recepţie ale torenţilor din partea de nord-
vest a Colinelor Tutovei şi Dealurile Icuşeştilor (Cojocaru, 1998).
Valorile ridicate ale densităţii şi adâncimii fragmentării reliefului determină
ponderea mare a versanţilor de diferite ordine de mărime, suprafaţa interfluviilor fiind
redusă la culmi alungite, care arareori depăşesc 500 m lăţime. Pe ansamblu, fondul
forestier se află pe pantele predominant repezi, cuprinse între 16-30° (54,14%) şi pe cele
moderate cu declivităţi cuprinse între 0-15° (44, 37 %), (v.tabelul 4.2.2.2):
Tabel 4.2.2.2.
Suprafaţa fondului forestier
pe categorii de înclinare
Total
Categorii de Procent
suprafaţă
(%)
înclinare (º) (ha)
0-15º 18394,9 44,37
16-30º 22445 54,14
31-40º 575,2 1,39
≥ 41º 41,6 0,1

Se consideră că versanţii şi expoziţia lor contribuie la diferenţierea unor anumite

caracteristici staţionale în sensul că pe versanţii însoriţi şi pe cei superiori se semnalează un
plus de căldură şi deficit de umiditate fiind preferaţi de şleaurile de deal cu gorun şi uneori
chiar gorunete pure, iar versanţii inferiori, umbriţi şi semiumbriţi, sunt de regulă ocupaţi de
arboretele în care predomină fagul şi carpenul sau chiar făgete pure.
Din analiza datelor a rezultat că expoziţia predominantă este cea parţial însorită (V,
NV, E şi SE) ce deţine 57,79% din fondul forestier, urmată de cea umbrită (N, NE) 26,83%
şi însorită (S, SV) 22,38%, asigurând în general o productivitate superioară şi mijlocie
arboretelor (v. tabelul 4.2.2.3.)

68
 Tabel 4.2.2.3.
Suprafaţa fondului forestier
pe categorii de expoziţie
Total
Categorii de Procent
suprafaţă
expoziţii (ha) (%)
Însorită 9878,91 22,38
Parţial
21057,1 50,79
însorită
Umbrită 11120,7 26,83

Comparând principalele tipuri de păduri se confirmă că făgetele pure de deal

preferă versanţii parţial însoriţi şi umbriţi (82%). Gorunetele pure preferă versanţii cu
expoziţie însorită şi parţial însorită (93%), cu proporţii relativ egale, versanţii moderaţi şi
repezi; şleaurile de deal cu gorun manifestă aceleaşi preferinţe. La făgetele pure, dar şi la
cele de amestec, se observă tendinţa de a ocupa odată cu creşterea declivităţii (≥ 40°),
expoziţiile umbrite în scopul asigurării necesarului de apă pe un sol superficial, cu stânci şi
bolovani la suprafaţă (eutricambosouri şi luvosoluri litice cu troficitate potenţial scăzută),
ce întreţin arbori de productivitate mijlocie şi inferioară, cu multe trunchiuri strâmbe,
conice, slab elagate (Făget de dealuri cu Vaccinium myrtilus sau cu floră acidofilă, făgete
de dealuri pe soluri superficiale cu substrat calcaros din Culmea Pietricica, la altitudini de
450/550 m, pe coame şi cumpene înguste). Pe cei cu expoziţii însorite şi semiînsorite cu
soluri puternic podzolite şi troficitate scăzută apar goruneto-făgetele cu Festuca drymeia,
cu bonitate scăzută pentru gorun. Totuşi, prin poziţia lor, aceste arborete joacă un
important rol antierozional, alunecările de teren fiind însă un factor litologic limitator
pentru arborete (v. tabelul 4.2.2.4./ Anexă).
În ceea ce priveşte etajele fitoclimatice se observă aceaşi tendinţă a expoziţiei şi a
declivităţii de a se manifesta ca factori morfometrici favorizanţi sau limitativi. Etajul
fitoclimatic cel mai extins FD3 - Deluros de gorunete, făgete şi goruneto-făgete – ocupă, de
preferinţă, expoziţiile parţial însorite cu tendiţa de a-şi glisa arealul spre cele umbrite odată
cu creşterea pantei, dar productivitatea acestuia scade din cauza deficitului de substanţe
utile, a apei disponibile şi a vânturilor puternice. La polul opus, FD 1, dominat de specii
heliofile, preferă expoziţiile însorite (v. tabelul 4.2.2.5./Anexă).

69
4.3. CLIMA
Climatul Bazinului Mijlociu al Siretului reprezintă rezultatul interacţiunii factorilor
climatogeni: radiativi, poziţia geografică a unităţilor geomorfologice componente faţă de
circulaţia generală a aerului, de condiţiile de relief, şi caracteristicile suprafeţei active.
Pe baza analizei elementelor climatice în interdependenţa lor cu ceilalţi factori
fizico-geografici, s-a constatat că arealul analizat prezintă un climat temperat continental,
specific dealurilor joase şi culoarelor depresionare din partea de est a României. După
Köppen teritoriul se încadrează în provincia D.f.b.x. {climat boreal cu păduri şi zăpadă, cu
anotimpurile de iarnă şi vară bine definite (D), precipitaţii suficiente în toate lunile anului
(f), cu temperatura medie a lunii celei mai calde sub 220C, cu cel puţin 4 luni de
temperatură medie >100C (b), maximul pluviometric la începutul verii (x) şi minimul
pluviometric la sfârşitul iernii} (Otetelişanu, 1928, apud Apostol, 2000).
Întregul areal face parte din aceeaşi unitate, sector, ţinut şi subţinut de climă: II.B.p.
Partea stângă a Bazinul Mijlociu al Siretului (Podişul Bîrladului) aparţine
districtului IIB.p.2 - climat de dealuri cu păduri, aflat sub influenţa climei continentale cu
amplitudini termice mari, precipitaţii medii multianuale relativ limitate, ploi sub formă de
averse vara, şi ploi frontale sau burniţe prelungite toamna, mase de aer reci iarna şi uscate
vara.
Partea dreaptă, culmile subcarpatice, se încadrează în districtul climatic II.B.p.4. ce
prezintă condiţii asemănătoare celui anterior, dar la care se adaugă inversiunile de
temperatură mai accentuate iarna pe fundul văilor (v. Planşa 3/Anexă) (Stoenescu, 1960).
La nivelul Văii Siretului, influenţele baltice din nord-vest şi cele de ariditate din
sud separă două subdistricte climatice despărţite de defileul de la Cleja-Răcăciuni,
subdistrictul climatic al al Bacăului şi cel al Adjudului.
Indicii de ariditate, de Martonne, cu valori de 28-40 în zona subcarpatică, 29 în
Culoarul Siretului şi 25.5-29 în zona de podiş arată destul de clar diferenţierile climatice cu
specific regional şi local existente în Bazinul Mijlociu al Siretului dar şi o uşoară
predispoziţie pentru producerea fenomenelor de uscăciune şi secete (Arsinte, 2001).
Pentru o mai bună înţelegere a condiţiilor staţionale, dar şi a factorilor determinanţi
şi limitativi ai vegetaţiei forestiere, vor fi prezentate în prima parte câteva trăsături ale
climatului subunităţilor de relief, impuse de factorii climatogeni, în a doua parte
prezentarea acestora şi a elementelor climatice ce fac subiectul analizei.

70
4.3.1 Clima zonei subcarpatice
Elementele climatice caracteristice flancurilor răsăritene ale culmilor Runc şi
Pietricica prezintă unele particularităţi comparativ cu subunităţile din estul lor.
Temperatura medie anuală în Subcarpaţi variază de la 8,5-9ºC în partea lor
inferioară (circa 250-300 m alt. abs.) şi 7º-6ºC în partea înaltă (circa 600 m alt. abs.).
Temperatura lunii celei mai reci (ianuarie) variază între -2 şi -3,6ºC, iar temperatura lunii
celei mai calde (iulie) este cuprinsă între 19 şi 20ºC. Lunile cu valori medii anuale negative
sunt doar cele de iarnă, iar extremele absolute se apropie de cele de podiş. Precipitaţiile
medii multianuale variază între 550-600 mm în Culmea Runc, 600-700 mm în Baraboi şi
700-800 mm în Pietricica. Se semnlează scăderea cantităţii la 700-600 mm spre sud şi est.
Deşi dinamica atmosferei este ceva mai moderată decât în arealul montan şi chiar
decât în podiş, vânturile dominante sunt tot cele din sectorul nordic, vestic şi sud-vestic.
De-a lungul zonei piemontane, se remarcă fenomenul de föhn, determinat de scurgerea
maselor de aer de origine vestică şi nord-vestică spre est şi sud-est, care favorizează
producerea secetelor şi a doborâturilor de vânt (Terenteac, 1985; Apostol, 2000).

4.3.2. Clima Văii Siretului

Sectorul mijlociu al Văii Siretului prezintă o climă mai aspră în albia majoră şi pe
terasele inferioare, deosebită de regiunile vestice şi estice ale zonei analizate, un rol
deosebit avându-l masele de aer continental şi inversiunile de temperatură specifice acestei
unităţi cu caracter depresionar.
Temperatura medie anuală este de 9ºC la nord de Bacău şi peste 9ºC la sud de
Defileul de la Răcăciuni. Pătrunderea în timpul iernii a maselor de aer continental rece din
nord-est şi est determină la Bacău, în luna ianuarie, media de -3,6ºC, cu abateri foarte mari
până la -12ºC. În schimb, vara, prin pătrunderea maselor est-continentale şi mai ales
sudice, temperatură lunii iulie ajunge la peste 20,6ºC şi chiar mai mult.
Dinamica atmosferei se caracterizează printr-o intensă circulaţie a aerului, în lungul
văii, şi prin curenţii descendenţi pe versanţi. Dominante sunt vânturile de nord-vest urmate
de cele de nord şi sud-est pentru ca cele de sud-est să fie surclasate de cele sudice la nord
de Bacău şi la Adjud.
Cantitatea medie de precipitaţii este de 560 mm, mai redusă decât în arealul
subcarpatic, dar mai ridicată decât în zonele de podiş.

71
4.3.3. Clima Podişului Central Moldovenesc şi a Colinelor Tutovei
Climatul acestei zone este puternic condiţionat de pătrunderea cu uşurinţă a
maselor de aer de componenţă estică, nordică şi nord-estică (≈25%) şi a celor sudice şi sud-
estice ce conduc la creşterea frecvenţei iernilor destul de aspre, cu viscole puternice, şi a
verilor călduroase, adesea secetoase, imprimând climatului un caracter continental cu
nuanţă excesivă.
Temperatura medie anuală prezintă valori de peste 9ºC în partea inferioară a
dealurilor (sub 200-250 m) şi de aproximativ 8-8,5ºC la altitudini mai mari, pe interfluvii
(400-500 m alt. abs.). Amplitudinea termică creşte şi ea, atingând 24-24,5vC, iar pe văile
râurilor se produc inversiuni de temperatură, dar de amploare mai redusă comparativ cu
cele din Culoarul Siretului, deoarece văile sunt mai puţin adânci.
Precipitaţiile anuale înregistrează valori de 530-560 mm, la nivelul interfluviilor, şi
450-500 mm, în partea inferioară a acestora (Băcăuanu et al., 1980; Atlasul R.S.R,1974).

4.3.4. Factorii genetici ai climei

4.3.4.1. Factorii radiativi
Sunt reprezentaţi, în principal, de radiaţia solară globală şi de cea difuză. Radiaţia
solară globală este elementul determinant al fenomenelor şi proceselor climatice. Valorile
lunare şi regimul său depind de latitudine, de dinamica regională a atmosferei şi de
caracteristicile suprafeţei subiacente, iar repartiţia pe luni şi sezoane e condiţionată, în
general, de mărimea zilei.
Teritoriul cercetat primeşte o radiaţie globală de 115-117 Kcal/cm2 scăzând în
zonele cu altitudine mai ridicată la 110-115 Kcal/cm2. Dispoziţia reliefului determină o
expunere favorabilă faţă de Soare a versanţilor cu orientare estică şi sud-estică şi
modificări în compoziţia şi productivitatea pădurilor natural fundamentale. Valorile
minime se înregistreză în luna decembrie (2,5-2,6 Kcal/cm2/lună) corelându-se cu
lungimea zilelor şi maximul de nebulozitate generat de stări barice ciclonale ce reduc
durata de strălucire a Soarelui, iar valorile maxime în luna iulie (15,0-17,0 Kca /cm2/ lună).
În semestrul rece al anului valorile ating 35,5-30,0 Kcal/cm2 în Culoarul Siretului,
ele scăzând la valori mai mici de 30,0 Kcal/cm 2, iar în semestrul cald 85,0-87,5 Kcal/cm2.
Din studiul repartiţiilor sezoniere rezultă că, în lunile de iarnă, se înregistrează circa 10
Kcal/cm2 (10% din radiaţia globală), iar în lunile de vară, aproximativ 50 Kcal/cm 2 (40%
din totalul anual). Cele mai ridicate valori se înregistreză primăvara, explicându-se saltul
termic al suprafeţei solului de 7,6-8,6ºC în martie-aprilie şi 7,2-9,7ºC în aprilie-mai. Vara

72
pădurile absorb 75-85% din radiaţia incidentă, valorile scăzând uşor cu 3-4% toamna
pentru a fi minime iarna.
Cele mai ridicate valori se înregistrează în zilele senine de vară (0,20-0,23 cal/cm 2)
dimineaţa şi la prânz (1,0-1,10 cal/cm2) ( Atlasul R.S.R. 1974; Bâzâc, 1982; Podişul
Moldovei, 1980; Mare et al., 2001).
Regimul radiaţiei difuze este în strânsă corelaţie cu regimul radiativ total şi
reprezintă 30-40% din acesta. Valorile sale sunt maxime vara şi minime iarna. Astfel
dimineaţa, la începutul verii, atinge 0,40-0,44 cal/cm2/min faţă de 0,002-0,3 cal/cm2/min
susţinând dezvoltarea vegetaţiei forestiere. Gradul de acoperire a cerului cu nori
diminuează radiaţia efectivă recepţionată faţă de potenţialul radiativ al zilelor senine, de la
60-70% vara până la 30-40% primăvara şi toamna.
Teritoriul analizat prezintă un deficit caloric zilnic de peste 85 cal/cm 2. Bilanţul
radiativ este negativ în decembrie-februarie (-0,15 cal/cm2/min) şi pozitiv din martie până
în noiembrie, vara înregistrându-se +0,1 cal/cm2/min (Bâzâc, 1982; Geografia României,
vol I, 1985; Mare et al., 2001).

4.3.4.2. Factorii dinamici

Bazinul Mijlociu al Siretului se încadrează în sfera de acţiune a marilor centri barici
care influenţează clima europeană: anticiclonul azoric şi cel siberian, ciclonul islandez şi
cel mediteranean, toate cu un caracter semipermanent. Aceştia prin marea lor mobilitate
provoacă modificări neperiodice însemnate ale vremii la intervale mici de timp.
Iarna, poziţia acestor centri favorizează pătrunderea maselor de aer artic
continentale, deosebit de reci şi uscate, ce conduc la răcirea puternică a substratului
acoperit mai mult sau mai puţin cu zăpadă. Acestea se caracterizează printr-o stabilitate
accentuată a atmosferei pe fondul unui cer senin, temperaturi scăzute şi lipsa precipitaţiilor.
În luna ianuarie ele afectează practic toată zona ale cărei altitudini depăşesc doar local 600
m.
Stările de vreme determinate de acţiunea ciclonilor mediteraneeni depind de
contrastul termic existent şi de caracteristicile fizico-geografice locale, ei antrenând mase
de aer cald şi umed. În a doua jumătate a verii (luna august), ciclonii mediteraneeni
încărcaţi cu umezeală, antrenaţi într-o mişcare retrogradă, provoacă precipitaţii cu caracter
torenţial. Iarna contactul dintre masele de aer umede ajunse deasupra Mării Negre şi aerul
rece eurasiatic generează furtuni violente sub formă de viscole însoţite de intensificări ale
vântului (crivăţ) ce afectează în special coniferele.

73
 Ciclonul islandez cu o activitate pulsatorie, iarna mărindu-şi aria de influenţă, iar
vara slăbind din intensitate, generează stări de vreme instabilă cu precipitaţii şi umiditate
atmosferică ridicată.
Anticiclonul azoric cunoaşte cea mai mare frecvenţă în lunile de vară, când
antrenează mase de aer umed ce induc stări de vreme variabilă şi precipitaţii, iar frecvenţa
cea mai redusă în intervalul noiembrie-martie, când aduce mase de aer cald şi umede ce se
deplasează în sens levogir, pe deasupra maselor de aer rece şi dens, contribuind la creşterea
deficitul energetic al regiunii prin mărirea gradului de nebulozitate (Podişul Moldovei,
1980; Bâzâc, 1982; Geografia României, vol I, 1985).

4.3.4.3. Factorii fizico-geografici

Se concretizează prin comportamentul suprafeţei active. Factorii fizico-geografici
locali (poziţia geografică, relieful, suprafeţele acvatice, solul şi activităţile antropice)
reprezintă cele mai importante componente geosistemice care intervin prin particularităţile
lor asupra suprafeţei active la nivelul căreia au loc cele mai intense schimburi info-
energetice, cu rol important în diferenţierea spaţială a elementelor climatice ce influenţează
direct şi indirect învelişul forestier şi solurilor specifice acţionând într-o perioadă scurtă de
timp, prin efectele sale actuale sau cumulat într-un timp mai îndelungat, prin efectele
stocate.
Poziţia geografică. În funcţie de latitudine, spaţiul studiat recepţionează diferit, în
timp şi spaţiu, radiaţia solară globală, ca urmare a micşorării unghiului de incidenţă al
razelor solare cu suprafaţa subiacentă. Deşi extensia latitudinală pare minoră, totuşi ea se
traduce printr-o diferenţă de 0,4-0,5ºC a temperaturii medii anuale, adică din punct de
vedere fenologic, de 2-3 zile între cele cele două extreme.
Cadrul natural. Particularităţile locale ale acestuia introduc modificări
topoclimatice prin alcătuire geologică, relief, vegetaţie, hidrografie şi soluri.
Dacă alcătuirea geologică prezintă un rol mai slab evidenţiat, relieful este factorul
care, prin specificul său regional şi local, generează, după cum s-a văzut mai sus,
modificări climatice la scară corespunzătoare. Acesta în ansamblul său induce diferenţieri
atât între sectoarele nordice şi sudice ori vestice şi estice, cât şi între vale şi versanţi.
Particularităţile locale ale reliefului (altitudinea reliefului, orientarea versanţilor, gradul de
fragmentare, geodeclivitatea, expunerea faţă de frontogeneză, incidenţa radiaţiei, văile
afluenţilor de dreapta ce debuşează aer de provenienţă vestică ori, ca urmare a umidităţii
crescute, se manifestă inversiuni de temperatură însoţite de brumă şi îngheţ) contribuie la

74
realizarea etajarea bio-pedo-climatică.
Direct influenţat de interacţiunile dintre factorii fizico-geografici este albedoul.
Dacă vara el înregistrează valori de (15-25 %), acestea cresc uşor la începutul toamnei (33-
48%) ca urmare a schimbării culorilor din verde în galben, ruginiu-roşcat, pentru a deveni
maxime iarna (60-80%). Cele mai reduse valori, de 8-20 %, se înregistrează primăvara, în
martie, după topirea zăpezilor (Sandu et al., 2008 apud Marcu, 1983).
Vegetaţia, în cazul nostru pădurea, prin extinderea în suprafaţă, speciile
componente, dimensiunea şi densitatea arborilor, proceselor fiziologice şi cele de
descompunere şi al său „strat activ suspendat” exercită rolul cel mai activ în modificarea
parametrilor climatici. Din acest punct de vedere, cele patru transformări anuale suferite
de pădurea de foioase echivalează cu modificarea succesivă a stratului activ.
Înfrunzirea, cu diferitele ei stadii, contribuie prin reflecţie repetată la încălzirea
aerului din pădure. Radiaţia nocturnă este încă ridicată menţinând amplitudini termice
semnificative în interiorul masivului forestier încă incomplet acoperit. Deşi temperatura şi
umezeala relativă nu prezintă deosebiri pozitive semnificative comparativ cu regiunile
decopertate, viteza vântului începe să scadă apreciabil.
Frunzişul matur al coronamentului reprezintă stadiul care generează topoclimatul
propriu-zis de pădure. Culoarea verde închis a frunzişului diminuează albedoul ducând la
încălzirea aerului la nivelul superior al acestuia şi la producerea inversiunilor de
temperatură în interiorul pădurii. Datorită rugozităţii sale, pădurea diminuează viteza
vântului, iar prin evapotranspiraţie provoacă creşterea umidităţii aerului. Pădurile extinse
pe mari suprafeţe contribuie prin creşterea gradului de nebulozitate şi la suplimentarea
aportului hidric generat de precipitaţile atmosferice mai dese şi mai abundente.
Desfrunzirea se produce într-o perioadă mai lungă sau mai scurtă în funcţie de
specii şi de evoluţia vremii. Degradarea biologică provoacă modificarea culorii de la verde
la nuanţe galben-roşu, iar instabilitatea cromatică modifică albedoul, care scade pe măsura
desfrunzirii arborilor. Desfrunzirea totală echivalează cu diminuarea corespunzătoare a
influenţei pădurii asupra climei.
Litiera reprezintă atât un bun izolator termic, cât şi o sursă de gaze şi căldură prin
procesele de descompunere suportate.
Pauza vegetativă din sezonul rece diminuează la extrem influenţa pădurii, doar
vântul părând a se mai supune topoclimatului forestier. Viteza redusă a vântului permite
depunerea uniformă a stratului de zăpadă contribuind astfel la completarea rezervei de apă
a solului, în sezonul vernal (Sandu et al., 2008).

75
 Hidrografia influenţează clima văilor prin volumele de apă vehiculate, prin pantă
sau, în cazul suprafeţelor lacustre, prin suprafaţa luciului şi volumele stocate. Acestea, la
rândul lor, influenţează bilanţul radiativ (Q), creşterea vitezei vântului, canalizarea
curenţilor pe direcţiile impuse de configuraţia bazinelor şi modificarea valorilor umidităţii
absolute şi relative care, în cazul văilor Siretului şi Bistriţei, au crescut odată cu mărirea
suprafeţelor acvatice ( Mară et al., 2001; Sandu et al., 2008).
În funcţie de proprietăţile sale, de gradul de acoperire cu vegetaţie, solul
influenţează stratele inferioare ale atmosferei generând tipuri de microclimate. Dacă un
conţinut ridicat de apă în sol creşte conductibilitatea termică a acestuia şi diminuează
amplitudinile termice ale aerului, dimpotrivă o cantitate redusă de apă are un efect contrar.
Vegetaţie forestieră diminueză însă rolul acestuia (Sandu et al., 2008).
Reducerea suprafeţei forestiere ca urmare a presiunii antropice a condus la
modificarea regimului temperaturii aerului, a evapotranspiraţiei, a umidităţii aerului şi a
precipitaţiilor, la creşterea vitezei vântului afectând echilibru ecosistemelor şi
productivitatea arboretelor. Ritmul defrişării pădurilor a fost frecvent impus de-a lungul
timpului de factorii politici şi economici şi de forma de proprietate. Exportul de material
lemnos brut, retrocedările şi incapacitatea de aplica legile au făcut ca, după anul 1990,
multe suprafeţe să fie despădurite abuziv, mai ales în ocoalele silvice private. (Ungur,
2008).

4.3.5. Principalele elemente climatice

4.3.5.1. Regimul termic
Temperatura aerului înregistrează, datorită diferenţelor latitudinale, altitudinale şi a
influenţelor climatice, o mare variabilitate în timp (variaţii anuale, anotimpuale, lunare şi
diurne), dar redusă în spaţiu. Repartiţia geografică a valorilor medii anuale este relativ
organizată cu oarece tendinţe de uniformitate, izotermele înglobând între ele suprafeţe
extinse. Temperatura medie anuală creşte de la nord spre sud şi în altitudine astfel că
valorile sunt cuprinse între 9,1ºC la Bacău şi 9,6ºC la Adjud. Comparând media surprinsă
pentru perioada 1901-2001 cu cea obţinută în ultimul deceniu, s-a constatat o creştere a
acestea cu 0,9ºC la staţii meteorologice Bacău şi Adjud. (v. tabelul 4.3.5.1.1./Anexă)

76
 25,0
Bacău 1901-2000

20,0 Bacău 2001-2010

15,0
Temperatura

10,0

5,0

0,0

-5,0
IIIIIIIIIVVI VII VIII IXXXI XII

Lunile anului

25,0
Adjud 1901-2000
20,0
Adjud 2001-2010

15,0
Temperatura

10,0

5,0

0,0
I II III III V VI VII VIII IX X XI XII

-5,0
Lunile anului

XII XI X IX VIII VII VI

Adjud 2001-2010
V III III
Adjud 1901-2000
Bacău 2001-2010
Bacău 1901-2000
Lunile

II
I

-5 0 5 10 15 20 25
Temperatura (TºC)

Fig. 4.3.5.1.1.1.Temperatura aerului (T0C) – mediile lunare

77
De altfel, dacă analizăm datele din ultimele 3 decenii, se constată că 80% din perioadă a
cunoscut abateri pozitive, iar 43,3% valori de ≥ 100C. În ultimul deceniu la Bacău doar
anul 2005 a înregistrat valori sub media secolului anterior (v. tabelul 4.3.5.1.2/ Anexă).

Figura 4.3.5.1.2.1. Temperatura medie anuală la staţia Bacău în perioada 1980-2010 comparativ cu media
multianuală din perioada 1901-2000

Se poate observa că valorile temperaturilor medii anuale maxime de 10,8-11,5ºC

sunt comparabile cu cele din Câmpia Română, iar temperaturile medii minime de 7,7-8,1
se apropie de condiţiile termice din Podişul Sucevei (v. tabelele 4.3.5.1.3. şi 4.3.5.1.4./
Anexă)

25,0
VII
2007 VIII
VI
2010
V 2004
2 0,0 2003 X
IX 1981
2009
1 5,0
IV
Temperatura

2000
1 0,0XI
III 2010

II 2008
5,0 I
2007 2002
XII
2000
0,0
Data
Tabelul 4.3.5.1.3.1. Temperatura aerului medie lunară -maximă (TºC) la Staţia Bacău în perioada 1980-2000

Temperaturile sezonului rece sunt cuprinse între -2,2ºC şi -1,6ºC scăzând treptat
odată cu creşterea altitudinii. În ultimii zece ani, temperatura medie a iernii a înregistrat şi
ea un uşor salt (de la cca -3,6ºC la -2,3ºC). Deşi valorile cele mai scăzute continuă să se
producă în luna ianuarie, se remarcă tendinţa lunii decembrie de a fi mult mai rece decât în
secolul anterior (de la -0,9ºC la -2,3ºC).

78
 20,0 VII
VI VIII
1984
15,0 1984 1987
V
1980 IX
10,0
2005
Temperatura IV
5,0 1997
X
2005
0,0
III
1995
-5,0 XII
2002
I II XI
-10,0
1985 1985 1988
Data
Tabelul 4.3.5.1.4.1.Temperatura aerului medie lunară -minima (TºC) la Staţia Bacău în perioada 1980-2000

Valorile medii ale primăverii înregistrează valori în creştere de la 9,0-9,1ºC la 10,6-

10,8ºC, iar ale verii au ajuns de la 19,7 la 20,7ºC la staţia Bacău şi de la 20,7 la 21,7º C la
staţia Adjud. Temperaturile medii ale toamnei se înscriu în acelaşi parcurs ridicându-se cu
circa 0,4-0,5ºC; totuşi pe acest fond se remarcă uşoara tendinţă a lunii octombrie de a fi
mai răcoroasă, valorile ei scăzând cu 0,3ºC obligând astfel arboretele să-şi încheie mai
degrabă ciclul de vegetaţie.
Tabelul 4.3.5.1.5. Diferenţele termice interlunare (TºC)
Intervalul
Staţia/ Perioada XII- I- II- III- IV- V- VI- VII- VIII- IX- X- XI-
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Bacău 1901-2000 -2,7 1,5 5,0 6,8 5,5 3,8 1,7 -0,8 -4,5 -5,8 -5,8 -4,5
Bacău 2001-2010 0,0 0,8 5,9 6,4 5,9 3,2 1,8 -1,2 -5,8 -5,7 -4,5 -7,0
Adjud 1901-2010 -0,6 1,7 4,6 6,7 5,7 3,8 1,4 -0,3 -4,7 -6,1 -5,2 -4,1
Adjud 2001-2010 -2,8 2,1 4,9 5,7 6,3 3,3 2,2 -0,7 -5,8 -5,9 -5,2 -4,4

Cea mai călduoasă lună a anului este luna iulie, cu valori termice medii de 20,6-
20,9ºC, valorile maxime absolute înregistrându-se tot în această lună: 40,4ºC/06.07.2007 la
Bacău şi 39,6ºC /22.07.2007 la Adjud (v. tabelul 4.3.5.1.6./Anexă)
42,0
39,0
36,0
33,0
Temperatura

30,0
27,0
24,0
21,0
18,0
15,0 Bacău
I II III IV V Adjud
VI VII VIII
IX X XI
Lunile anului
Figura 4.3.5.1.6.1. Temperatura aerului - maxima absolută (TºC) în perioada 1961-2010

79
 Cea mai friguroasă zi a fost 20.02.1954 când la Bacău s-au înregistrat -32,5ºC şi
13-14 01.1985 la Adjud -29ºC (v. tabelul 4.3.5.1.7./Anexă)

10,0
5,0
0,0
-5,0
Temperatura -10,0
-15,0
-20,0
-25,0
-30,0
-35,0 1901-2010
2001-2010
I

V
II
II
I
I

V
I

X
Lunile anului

Figura 4.3.5.1.7.1. Temperatura aerului - minima absolută (TºC) în perioada 1961-2010

Dacă amplitudinea termică anuală se înscrie în jurul valorii de 23,9-24,5ºC,

menţinându-se şi în ultimul deceniu ca urmare a tendinţei lunii ianuarie de a se încălzi,
amplitudinea termică absolută este în creştere, fiind de 72,2ºC la Bacău şi 68,6ºC la Adjud
şi reprezintă rezultanta continentalismului accentuat al regiunii.
Perioada bioactivă începe la data de 28 februarie/1 martie şi se încheie la data de
3/8 decembrie durând în medie 280/281 zile (9,2 luni), suma temperatuturilor medii ≥0ºC
fiind de ≈ 3600ºC.
Perioada de vegetaţie (temperaturi medii diurne ≥0ºC) durează în medie 182 zile (6
luni), debutul perioadei de vegetaţie fiind marcat de data de 17/20 aprilie, iar finalul
acesteia data de 15 octombrie. În această perioadă suma temperaturilor medii diurne este
de cca. 3106ºC (Amenajamentele silvice, 2008, 2009).
Îngheţul, un fenomen obişnuit în lunile de iarnă, prezent şi în anotimpurile de
tranziţie, ce constă în coborârea sub 0ºC a temperaturii aerului, este un fenomen important
pentru vegetaţia forestieră. Data medie a primului îngheţ este14/15 octombrie, iar data
medie a ultimului îngheţ oscilează între 18 şi 20 aprilie, durata medie a perioadei fiind de
circa 156 de zile. Aceste date şi durata intervalului fără îngheţ pun în evidenţă inversiunile
de temperatură, dar şi procesele de dezagregare a rocilor acolo unde stratul de sol este
subţire sau aproape lipseşte (Ibidem).

4.3.5.2. Vântul
Regimul vânturilor pe teritoriul studiat este determinat de dezvoltarea diferitelor
sisteme barice care au fost pezentate anterior.

80
 Acesta este elementul meteorologic cel mai instabil ale cărui caracteristici sunt
determinate de orientarea şi valoarea gradienţilor barici orizontali, de altitudinea şi gradul
de fragmentare a reliefului, de orientarea diferită a văilor ce dirijează curenţii locali prin
intensificarea sau diminuarea dinamicii.
Analizând rozele anuale ale vânturilor pe direcţii, se pot observa unele schimbări
determinate în special de configuraţia reliefului. Dacă pe văi şi culoare vânturile au
frecvenţele cele mai mari, orientate conform cu direcţia acestora, dominante fiind cele din
direcţii opuse, în ariile depresionare şi văile închise predomină calmul, iar pe versanţi, în
funcţie de orientarea lor spaţială, acţionează circulaţia locală.
Astfel se constată că predomină circulaţia realizată pe direcţia nord-vest cu o
frecvenţă ce variază între 14,1% şi 20,9% urmată de cele de nord (15,2-16,6%) şi cele de
sud-est (9-18%). Frecvenţa vânturilor de nord şi nord-vest reprezintă o consecinţă a
persistenţei îndelungate a anticiclonilor scandinav şi central european în timpul iernii (57
%, în special în luna februarie) şi a celui azoric vara (41,1% - iulie). Frecvenţa cea mai
redusă o au vânturile de sud-vest (0,6-2,5%), ca urmare a staţionării în cea mai mare parte
a anului, în SV Europei, a unei arii barice de mică presiune.

N
25 Frecvenţa medie
a vântului pe direcţii (% an)
20
NV 15 NE
10
5
0

V E Vaslui Adjud

Roman Bacău
SV SE

Frecvenţa vânturilor dominante se modifică sensibil de la un anotimp la altul, pe

măsura schimbării sensului circulaţiei generale a atmosferei. În perioada iernii, rămâne
predominantă circulaţia de componentă nord-vestică (23,7-12,4%) şi, de asemenea, se
constată, spre deosebire de celelalte anotimpuri, o creştere a frecvenţei vânturilor de sud-
est (22,8%). Primăvara, cele două direcţii continuă să fie dominante: 14-20% cele de nord-
vest şi 13-19,6% cele de sud-est. De asemenea, pentru cele două anotimpuri se remarcă o
scădere a frecvenţei vânturilor de componentă nordică de la vest, în arealul subcarpatic

81
(16,2-18,8%), spre estul Colinelor Tutovei (14,4-16,2%) şi spre sud, în favoarea vânturilor
de sud-est (22,8-19,6 %), respectiv de sud (20,1-14,8 %), şi ca urmare a configuraţiei,
direcţiei ori confluenţelor principalelor văi - Bistriţa, Trotuş, Siret, Racova (v. tabelele
4.3.5.2.1.a., b., c., d.)
Dacă vara frecvenţa vânturilor de nord-vest este mai mare ca urmare a intensificării
activităţii anticiclonului azoric la latitudini mai mari, spre sfârşitul verii şi toamna îşi face
prezenţa aerului cald şi umed de la periferia estică a ciclonilor mediteraneeni ce se depla-
sează spre Depresiunea Panonică. În aceste luni, la fel ca iarna, creşte uşor frecvenţa
vânturilor din sectorul sudic (sud, sud-vest şi sud-est).
În cursul anului viteza medie se menţine în jurul a 4 m/s, direcţiilor dominante
revenindu-le şi cele mai mari viteze medii anuale. Astfel viteza medie atinge 4,8-5,2 m/s
dinspre nord, nord-vest şi 4,9-4,7 m/s dinspre sud, sud-est, pe Valea Siretului
înregistrându-se circa 50 de zile cu vânturi cu viteză ≥11 m/s pe direcţiile dominante, dată
fiind orientarea acesteia (v. tabelele 4.3.5.2.2. a., b., c.).
N
6
5 Viteza medie
NV 4 NE a vântului pe direcţie
3 (m/s/an)
2
1
0

V E Adjud

Roman

SV SE
Bacău

Valoarea medie a calmului atmosferic atinge valori destul de ridicate: 41% la

Bacău, 36% la Adjud şi 21% la Vaslui, remarcându-se o creştere a calmului pe măsura
scăderii altitudinii. În timpul anului numărul cel mai ridicat de cazuri se înregistrează
toamna când valorile oscilează în jurul a 43,7% la Bacău, 46,7% la Adjud, 30,8% la
Vaslui, ca umare a stratificării aerului rece şi greu la sol, iar procentele cele mai reduse în
timpul veri datorită încălzirii diferenţiate, care genezează curenţi verticali şi microcurenţi.
Valorile minime se înregistează primăvara ca urmare a instabilităţii formaţiunilor barice
(20,4-35,3 %).

82
 Calmul atmosferic (% an)

40
35
30
25
20
15
10
5
0
Vaslui Adjud Roman Bacău

Sub influenţa particularităţilor fizico-geografice are loc o circulaţie locală

caracteristică. În mişcarea sa descendentă, pe versanţii cu expoziţie estică, aerul se
încălzeşte adiabatic, supunând versanţii proceselor föhnale. Aceste mişcări locale ale
aerului imprimă unele particularităţi climei (topoclimatului) concretizate în creşterea
temperaturii aerului, scăderea umezelii relative şi a precipitaţiilor, creşterea numărului de
zile senine şi creşterea gradului de favorabilitate pentru speciile heliofile (Terenteac, 1985;
Centrul Meteorologic Regional Moldova-Iaşi).

4.3.5.3. Nebulozitatea atmosferică şi durata de strălucire a Soarelui

Nebulozitatea atmosferică depinde de particularităţile circulaţiei generale, regionale
şi locale ale atmosferei. Orientarea văilor influenţează, la rândul său, regimul tuturor
elementelor climatice prin prezenţa, densitatea şi înălţimea norilor.
Urmărind distribuţia valorilor medii anuale, se constată că acestea variază între
limite destul de restrânse: 5.6-6.7 zecimi. Expoziţia versanţilor faţă de direcţia de deplasare
a maselor de aer umed sau uscat determină diferenţieri în valoarea nebulozităţii pentru
aceeaşi altitudine, fiind cu o zecime mai mare pe versanţii vestici şi nordici în timp ce
influenţele föhnale de pe versanţii estici reduc valoarea acesteia. În condiţiile existenţei
marilor suprafeţe lacustre generate de amenajările hidrotehnice, precum cele de pe Siret şi
Bistriţa, se pot înregistra valori ridicate: 6.3 la Bacău, 6.1 la Roman, 5.7 la Adjud.
Maximul principal se produce în luna februarie (7.1-8 zecimi), coincizând cu o fază
de intensificare a activităţii ciclonale, iar maximul secundar în luna decembrie cu tendinţa
de a deveni principal, corespunzând cu activitatea ciclonală intensă de deasupra Mării
Mediterane ce determină o frecvenţă sporită a fronturilor atmosferice peste această regiune
şi persistenţa norilor stratiformi şi a ceţurilor. Migrarea maximului principal din decembrie
în februarie, pe direcţia est-vest, susţine caracterul de tranziţie al climei de la cea de podiş,

83
în est, la cea de orogen, în vest.
Vara, scăzând posibilitatea dezvoltării norilor de mică altitudine, gradul de
acoperire al cerului scade la 4.1-5.6 zecimi, dar, pe versanţii sudici supuşi preponderent
convecţiei termice generatoare de nori cumuliformi, valorile sunt uşor mai reduse,
explicând astfel canţităţile mari de precipitaţii înregistrate în regiuni pe care de altitudinea
nu le-ar justifica, de exemplu Hemeiuş cu peste 649 mm (Apostol, 2000).
La nivelul regiunii analizate, durata de strălucire a Soarelui oscilează între 1980
h/an, în vest, şi 2060 h/an, în est (2090 h/an la Vaslui), cu anumite variaţii de la un an la
altul în funcţie de caracteristicile dinamicii atmosferei. Se remarcă de asemenea şi o uşoară
creştere a duratei de strălucire a Soarelui odată cu reducerea latitudinii (1960 h/an la
Negreşti, 1982 h/an la Roman, 1986.9 h/an la Bacău şi 2004,5 h/an la Adjud).
În cursul anului, valorile maxime ale duratei de strălucire a Soarelui înregistrează
lunile iulie şi august cu 540-550 ore, în jumătatea vestică, şi 670 de ore în podiş. Minimele
lunare se produc în luna decembrie, cu valori ce cresc de la vest spre est (64.9/69.8-66/75
h). (Bâzâc, 1982; Terenteac, 1985)

4.3.5.4. Umezeala relativă

Depinde de o serie de factori precum umezeala absolută, altitudinea, temperatura
aerului, circulaţia maselor de aer, calmul atmosferic, frecvenţa şi extinderea precipitaţiilor,
gradul de umezire al solului, extinderea suprafeţelor acvatice şi a vegetaţiei.
Din analiza umezelii aerului a rezultat că arealul cercetat are o U% medie anuală
cuprinsă între 75-78%, gradientul fiind de 0,5%/1000 m altitudine. Versanţii, afectaţi de
procesele föhnale, prezentă valori uşor mai scăzute de 74-75%, iar văile Bistriţei şi ale
Siretului, afectate de lucrări hidrotehnice, valori ceva mai crescute 80-81%.
Tabelul 4.3.5.4.1. Umezeala relativă a aerului (U%)
Lunile
Staţia Anual
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Roman 88,5 87,9 79,2 72,1 74,2 73,4 74,6 76,1 78,3 81,6 87,9 80,3 80,3
Bacău 87,5 87,1 81,4 74,8 75,0 74,6 71,8 75,6 78,8 81,2 86,6 89,0 80,6
Adjud 84,5 83,6 78,0 71,1 71,5 70,7 69,7 71,3 76,4 80,6 83,4 85,3 77,3

Tabel nr. 4.3.5.4.2. Umezeala relativă a aerului (U%) pe anotimpuri

Lunile
Staţia
XII-II III-V VI-VIII IX-XII IULIE
Roman 85,5 75,1 74,7 82,6 74,6
Bacău 87,8 77,0 74,0 82,2 71,8
Adjud 84,4 73,5 70,5 80,1 69,7

84
 88,0

83,0

Rom
an
78,0
Bacă

73,0

68,0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Figura 4.3.5.4.1.1.Umezeala relativă a aerului (U%), medii lunare

În cursul anului, U% înregistrează un maximum principal iarna, în luna decembrie,

când variază între 80-83%, maximum provocat de frecvenţa mare a maselor de aer relativ
cald şi umed, de origine mediteraneană. Valorile ridicate se menţin în luna ianuarie ca
urmare a advecţiei maselor de aer mai reci dinspre nord şi nord-est ce întreţin temperaturi
scăzute ale aerului.
Pe văi, unde sunt mai frecvente advecţiile de aer rece şi inversiunile de
temperatură, umezeala relativă prezintă valori mai ridicate decât pe culmi depăşind 85% .
Vara, în luna iunie sau iulie, din cauza norilor cumuliformi generaţi de convecţia
din orele după amiezii, se înregistrează un maximum secundar foarte slab, coincizând cu
perioada cea mai ploioasă a anului.
Minimul anual se produce, fie în luna aprilie, fie în luna mai, când U% este
≥70%. (Terenteac, 1985; Mară et al., 2001))

4.3.5.5. Regimul pluviometric

Precipitaţiile reprezintă un element meteorologic mult mai instabil decât
temperatura şi, din acest motiv, abaterile în timp şi spaţiu de la anumite legităţi sunt
numeroase. (v. Tabelul 4.3.5.5.1./Anexă)
Arealul analizat, datorită extinderii sale în latitudine şi longitudine, se dovedeşte a
fi atât sub influenţa maselor de aer atlantice a căror acţiune este atenuată de bariera
orografică carpatică, dar şi sub influenţa maselor de aer continentale a căror acţiune se
resimte mai mult pe flancurile estice ale culmilor. Astfel, pe versanţii estici, izohietele tind
să se depărteze între ele, cantităţile de precipitaţii fiind mai reduse şi crescând ceva mai

85
lent în altitudine, deoarece planul dintre izohiete şi izohipse este deasupra planului
izohipselor, spre deosebire de cei vestici unde se află sub acest plan (Măgura 531,8 mm,
Cleja 577,2 mm). Relieful se impune prin altitudine, adâncimea şi densitatea fragmentării,
expoziţia culmilor (pe versanţii sudici, unde procesele de convenţie termică şi de
nefogeneză sunt accentuate, cantităţile de precipitaţii sunt sensibil mai mari decât pe
versanţii nordici). Declivitatea pantelor determină o zonalitate verticală a precipitaţiilor
evidenţiată atât în nivelul cantităţilor medii anuale, cât şi în regimul lunar şi anotimpual.

140,0

120,0

100,0

80,0 Bacău 1901-

2000
60,0 Bacău 2001-
2010
40,0

20,0

0,0

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Figura 5.3.5.5.1.1. Precipitaţiile atmosferice - cantitatea lunară şi anuală (mm)

Analiza datelor pluviometrice indică o medie a precipitaţiilor anuale de 540 mm la

Adjud, Sascut Sat 541,8 mm, Cucova-Valea Seacă 581,9 mm, 561mm la Bacău, la Trebeş
523,4, la Gârleni 603,3 mm, 535,9 mm la Plopana. Din analiza comparativă a datelor se
remarcă o creştere a cantităţii de precipitaţii frecvent peste media multianuală, datorate
averselor excepţionale (ce tind a se repeta anual) căzute în timpul sezonului cald, ele
neputând totuşi să compenseze dezechilibrul hidric generat de lungile perioade de secetă.
Creşterea uşoară a cantităţii de precipitaţii de la sud spre nord şi de la est spre vest
demonstrază caracterul de tranziţie al climei acestei regiuni, de la zonele mai aride din
estul şi sud-estul ţării, la cele mai umede, cu influenţe baltice.
Valorile medii lunare ale precipitaţiilor atmosferice tind să crească, în general, din
luna ianuarie sau februarie până în luna iunie cu o glisare a valorilor în ultimul deceniu pe
iulie, după care descresc până în ianuarie/februarie (v. tabelul 4.3.5.5.2./Anexă).
În perioada caldă a anului, respectiv în lunile aprilie-septembrie, se înregistrează
cele mai ridicate valori ale precipitaţiilor, totalizând 67-69% din cantitatea medie anuală.
Surplusul de precipitaţii se datorează fie convecţiei termice locale sau frontale, care ţine de
ciclonii mediteraneeni retrograzi, fie advecţiei maselor de aer umed şi instabil ce vin

86
 Figura 4.3.5.5.2.1. Precipitaţiile atmosferice anuale la staţia Bacău în perioada 1980-2010 comparativ cu media
multianuală a perioadei 1901-2000

dinspre vest. În sezonul rece, respectiv intervalul octombrie-martie, se înregisrează cele

mai scăzute valori de 31% la Bacău şi 33% la Adjud, pe fondul intensificării acţiunii
maselor de aer continental estice şi polare reci, cu umezeală relativă şi absolută scăzută şi
pe fondul reducerii proceselor convective.
Tabel nr. 4.3.5.5.3. Diferenţele lunare de precipitaţii la staţia Bacău (mm)
Lunile
Perioada XII- I- II- III- IV- V- VI- VII- VII- IX- X- Anual Salt
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
1901-2000 -5,0 0,6 0,7 12,3 28,0 20,2 -5,8 -18,5 -13,6 13,0 -1,4 -4,5 561,2
80,2
2001-2010 -2,6 -2,1 55,3 19,6 11,4 31,7 44,9 -82,0 -11,2 6,8 -22,7 -1,1 641,4

Repartiţia anotimpuală evidenţiază lunile de primăvară şi vară ca fiind cele mai

umede, cu un procent de 59-62%. Cantităţi deficitare de precipitaţii se înregistrează mai
ales în lunile de toamnă, situaţie care tinde să se generalizeze în arealul dat. Analiza
precipitaţiilor căzute în perioada septembrie-noiembrie arată perioade tot mai lungi şi mai
dese de secete întrerupte de ploi bogate, dând impresia că precipitaţiile se încadrează
statistic în valorile normale sau chiar le depăşesc (v. tabelul 4.3.5.5.3.).
Repartiţia neuniformă a precipitaţiior este relevată de ponderea mică a lunilor de
iarnă în realizarea cantităţii totale (9,9%) deşi se înregistrează în ultimii 10 ani o uşoară
creştere (12,2-14,4%). În cursul unui an, cantităţile medii de precipitaţii variază de la o
lună la alta, cele mai mari diferenţe evidenţiindu-se între lunile aprilie-mai cu o glisare pe
februarie-martie în ultimul deceniu, iar cele mai mici între lunile ianuarie-februarie
evidenţiindu-se clar caracterul continental al precipitaţiilor. Cantităţile maxime lunare au
atins 190,9 mm la Bacău, în august 1997 şi 230,9 mm la Adjud, în iunie 1991. Cea mai
secetoasă lună a fost luna martie 1975 cînd s-a înregistrat doar 1,2 mm la Bacău, iar la

87
Adjud 0,7 mm în anul 2002 (v. tabelele 4.3.5.5.4.-4.3.5.5.5./Anexă şi figurile 4.3.5.5.4.1 şi
4.3.5.5.5.1).
Anual sunt prezente 4-6 perioade secetoase, cu o durată medie de 13-14 zile
fiecare, care tind să crească în ultimele decenii. Cele mai scăzute cantităţi medii anuale de
precipitaţii au însumat anual 339,4 mm, în 1973, la Bacău şi 252,4 mm, în 1994, la Adjud.
În verile respective s-au înregistrat de 2-3 ori mai puţine precipitaţii decât mediile lunare.
Deficitul pluviometric pare a se accentua toamna şi la începutul iernii. În unii ani,
cantitatea de precipitaţii lunare scade de 4-5 ori. Începutul iernii tinde să fie mai secetos,
înregistrându-se ani în care cantitatea de precipitaţii a scăzut şi de 10 ori media lunii.
În opoziţie cu perioadele secetoase sunt perioadele excesiv de ploioase, când numai
în 3-4 luni consecutive se înregistrează cantităţi comparabile cu cele anuale care generează
astfel medii anuale ce depăşesc 800 mm. Reţine atenţia intervalul mai-iulie 1991, cînd au
căzut 558,3 mm la Bacău şi 538,8 mm la Adjud, 499,9 mm la Cleja, 577,4 mm la Orbeni şi
589,6 mm la Răcăciuni (Apostol 2000 apud Stăncescu, Goti, 1992).

250,0

200,0

150,0

Bacău
100,0
Adjud

50,0

0,0
I
II III IV
VI VII
V VIII IX
XI
XII
X

Fig. 4.3.5.5.4.1.Cantităţile maxime de precipitaţii (mm) la Adjud şi Bacău (1961-2010)

Deşi regimul lunar al precipitaţiilor are un singur maximum în luna iunie, care, în
ultimii ani, tinde să se deplaseze în iulie. Pare să se contureze un maximum secundar în
perioada august-octombrie, iar minimum se înregistrează iarna (Apostol, 2000).
Intervalul în care cantităţile maxime de precipitaţii s-au putut produce este cuprins
între aprilie-septembrie, iar cantitatea minimă multianuală nu s-a înregistrat numai în
intervalul decembrie-martie, ci şi în oricare din lunile sezonului cald.
Cantităţile maxime de precipitaţii căzute în 24 h sunt cauzate de procesele turbo-
convective locale ale aerului cu umiditate sporită, deseori combinate cu procese frontale

88
 18,0

16,0

14,0

12,0

10,0

8,0 Adjud
6,0 Bacău

4,0

2,0

0,0
I II III IV V VI VII
IX X
VIII XII
XI
Fig. 4.3.5.5.5.1.Cantităţile minime de precipitaţii (mm) la Adjud şi Bacău (1961-2010)

alohtone. Nu sunt de neglijat nici sursele de poluare din zonă reprezentate de platformele
industriale de la Bacău, Borzeşti, Săvineşti, traficul rutier, generatoare de nuclee de
condensare care alături de precedentele pot provoca ploi excepţionale (v. tabelul
4.3.5.5.6./Anexa) cum au fost următoarele cazuri: staţia Adjud cu 111,5 mm (11 august
2006), 119,2 mm la Bacău (27 iulie 2010) sau ploile devastatoare din 28-29 iulie 1991,
când la Orbeni au căzut 186,2 mm în 20 de minute, iar luna iulie a înregistrat >366 mm în
judeţul Bacău provocând debite de >650 m3/s pe râul Răcăciuni (Apostol, 2000 apud
Olariu, Nour, 1997) (Centrul Meteorologic Regional Moldova-Iaşi).

Figura 4.3.5.5.6.1.Cantitatea maxima de precipitaţii în 24/h (mm)

160,0

140,0

120,0

100,0
Bacău
80,0 Adjud

60,0

40,0

20,0

0,0
I II III IV VI VII VIII IX X XI XII
V

4.4. HIDROGRAFIA
Din punct de vedere hidrologic apele de suprafaţă se află în zona hidrologică IIA 1 şi
IIA5. Sunt reprezentate de cursuri de apă permanente, temporare, lacuri naturale şi
artificiale. Aceste ape aparţin bazinului hidrografic al Siretului chiar dacă nu sunt în
totalitate afluenţi de ordinul I. Cel mai important afluent este Bistriţa, dar şi numeroşi

89
afluenţi de mici dimensiuni, ce-şi au izvoarele fie în culmile subcarpatice Runc şi
Pietricica, fie în Po-dişul Bârladului.
Râurile principale sunt Siretul şi afluentul său de dreapta Bistriţa. Panta
longitudinală medie a Siretului de 1,0 m/km a permis dezvoltarea a numeroase meandre şi
despletiri, coeficientul de sinuozitate a albiei minore fiind de 1,96 km/km, iar microrelieful
albiei minore este însoţit de popine, ostroave şi belciuge . Amenajările hidrotehnice au
modificat o serie de caracteristici hidrografice, pe o lungime de 42 km, pe când tronsoanele
neamenajate de la nord de Lacul Galbeni şi sud de Lacul Bereşti, îşi păstrează pantele de
curgere de 0,73 m/km, respectiv 0,82 m/km şi coeficienţii de sinuozitate de 1,64 km/m şi
2,08 km/m.
Bistriţa este cel mai important dintre afluenţii Siretului. Pe cuprinsul Ocoalelor
Silvice Fântânele şi Bacău, este integral amenajată, străbătând Miocenul pericarpatic până
la Racova şi Sarmaţianul până la Bacău. Primeşte o suită de mici pâraie, însă cel mai
important afluent al său în acest perimetru este Trebeşul.
În afară de râurile Berheci, Lipova şi Racova, ce drenează parţial sau se constituie
în limite ale teritoriului analizat, afluenţi de diverse ordine, Siretul primeşte o serie de mici
afluenţi atât de stânga, cât şi de dreapta (v. tabelul 4.4.1.).
Pâraiele de dreapta, cu izvoarele în Culmile Runc, Pietricica şi Piemontul
Pânceştilor, la altitudini cuprinse între 450-650 m, sunt relativ scurte având lungimi
cuprinse între 14 şi 22 km, cu o pantă medie ce variază între 32 /km la 2,5 m/km şi
numeroase rupturi cu amplitudini de 0,5-1 m, îndeosebi în cursul superior. În aval, gradul
de divagare este crescut, în mare parte, din cauza proceselor de versant, albia minoră este
relativ îngustă, adâncită între maluri bine conturate, iar pe alocuri structura a favorizat
dezvoltarea unor bazine hidrografice asimetrice, cele ale pâraielor Cleja şi Răcăciuni.
Pâraiele de pe stânga Siretului îşi au obârşia în Podişul Central Moldovenesc şi în Colinele
Tutovei. Şi în această zonă se disting pâraie subsecvente foarte scurte precum Ulm,
Buhoci, Tamaşi, cu lungimi de 5-12 km şi o suprafaţa a bazinului de 17-29 km 2, dezvoltate
prioritar pe versanţii cu expunere vestică, spre Valea Siretului, cu pante accentuate şi văi
adănci în cursul superior şi mijlociu şi mai reduse în cel inferior, unde traversează nivelul
de 5-7 m şi lunca propriu-zisă a Siretului. Se adaugă văile de peste 20 km lungime şi cu o
suprafaţă a bazinului de peste 50 km2 (de exemplu Răcătău, cu o pantă de scurgere sub 15
m/km).
Regimul lor hidric se încadrează în tipul pericarpatic estic (PcE). Astfel majoritatea
pâraielor prezintă variaţii foarte mari de debit şi de nivel, generate de fluctuaţiile scurgerii

90
superficiale determinate de alimentarea dominant pluvială, secundar nivală şi aproape
irelevant freatic, aspect evidenţiat de numele unora dintre acestea: Turbata, Valea Seacă,
Secătura, Fulgeriş, Valea Rea.
Scurgerea maximă specifică este de 3-7 l/s/km 2 în jumătatea nordică şi de 1-2
l/s/km2 în cea sudică şi este peste 70% cauzată de aversele din intervalul mai-octombrie.
Restul survine în martie-mai ca urmare a topirii zăpezilor. La aceste râuleţe, amploarea
viiturilor depinde în principal de durata şi intensitatea averselor şi de gradul de saturaţie în
apă al solului. Ponderea debitelor lichide din sezonul cald depăşeşte în general 60% din
suma debitelor anuale, dar nu este exclusă secarea lor în perioadele de secetă hidrologică
prelungită în cazul în care lipseşte aportul de apă subterană. Sezonului rece îi revin debitele
mici din cauza precipitaţiilor deficitare, a diminuării rezervelor de apă din sol ori a stratului
de zăpadă întreţinut de temperaturile negative. Însă, se pot înregistra şi debite ridicate ca
urmare a creşterii frecvenţei ciclonilor mediteraneeni şi topirii bruşte a zăpezilor.
Amploarea viiturilor creşte de la nord la sud, evidenţiind rolul factorilor fizico-
geografici şi antropici care influenţează scurgerea superficială. Astfel, pâraie precum
Trebeş, Negel, Bahna, Bălţata, ce au cursul superior în arealul subcarpatic cu roci mai
dure, fisurate, care sustrag o parte din precipitaţii - areal mai bine împădurit -, au scurgerea
superficială, mai diminuată. Faptul că aceste pâraie au cursul mijlociu suprapus unor mici
depresiuni de eroziune şi sistemului de terase al Siretului, cu luturi löessoide şi aluviuni ce
permit infiltrarea apei din precipitaţii, au comparativ cu cele de la sud de Cleja - în
Piemontul Pănceşti - viituri mai mici. Pârâurile din zona Piemontului, ce au de traversat un
relief cu o fragmentare accentuată de procesele gravitaţionale şi denudaţionale, prezintă
rupturi de pantă, văi adâncite, cu versanţi puternic înclinaţi în cursul mijlociu, ce permit o
scurgere superficială, rapidă, predispusă la viituri. Câteva din cauzele repetării viiturilor de
mari proporţii pe Cleja, Răcăciuni, Drăguşeni, Pănceşti le constituie, alături de
despăduririle masive, ridicarea nivelului de bază local după amenajarea lacurilor şi
lungimea mare a cursului inferior al acestora suprapus luncii Siretului. Revărsarea lor
provoacă fenomene de înmlăştinire şi băltire temporară şi greutăţi în întreţinerea
drumurilor forestiere.
Râurile din Podişul Bârladului au un regim hidrologic la fel de capricios, mai ales
la sud de pârâul Răcătău.
Construcţia barajelor a cauzat apariţia unor praguri artificiale de 6-12 metri, iar, local,
diminuarea pantei de scurgere a râurilor în amonte pretând păraiele la viituri şi modificări
ale cursului. (Cojocaru, 1998; Geografia României vol I., 1983; ABA Siret şi Prut)

91
4.5. SOLURILE
4.5.1. Consideraţii pedogenetice
Solurile forestiere şi clima reprezintă componentele esenţiale ale staţiunilor
forestiere prezentând următoarele însuşiri specifice: acumularea litierei şi a produşilor
specifici de humificare a acesteia, biocenoza solului care contribuie la formarea humusului,
la valorificarea de către sistemul radicular al arborilor şi arbuştilor a solului şi punerea în
circuit a unui număr important de elemente minerale.
Principalele categorii de procese pedogenetice prezente în regiune sunt:
bioacumularea, argiloiluvierea, argilizarea (cambizarea), gleizarea, stagnogleizarea,
alcalizarea şi procesele vertice:
♦ Acumularea biologică este un proces dependent de condiţiile climatice, textură şi
biocenoză; constă în acumularea în sol a humusului. În arealul studiat predomină humusul
de tip mull, acumulat îndeosebi în orizontul A, dominant ocric şi subordonat molic. Deşi
orizontul A ocric, cu mull forestier, este caracteristic luvisolurilor şi eutricambosolurilor, el
apare şi în celelalte clase de soluri în procente mai reduse. (Mară, et al., 2004 şi Oprea,
2009). Ao se întâlneşte pe 24688,55 ha, respectiv 60,9% din suprafaţa analizată.
♦ Argiloiluvierea constă în deplasarea pe verticală, prin intermediul apei de infiltraţie, a
particulelor fine, predominant argilă, şi acumularea lor într-un orizont subiacent denumit B
argic (Bt) (Ibidem). Acest orizont specific luvisolurilor este întâlnit pe 23509,4 ha
(57,56%).
♦ Alterarea cambică (argilizarea) cuprinde procesele care duc la formarea orizontului B
cambic (Bv), diferit, mai ales cromatic, de materialul parental. Rezultă prin alterarea in
loco a silicaţilor primari şi formarea in situ a mineralelor, silicaţi secundari hidrataţi,
minerale argiloase. Este relativ sărac în substanţe humice şi are culori deschise comparativ
cu orizonturile supraiacente. Solurile cu Bv sunt în curs de evoluţie spre cele zonale,
deoarece sunt cantonate pe forme de relief mai tinere sau menţinute în stadiul de relativă
tinereţe (Ibidem). Procesul de argilizare e prezent pe 16740,1 ha (40,9%), specific
eutricambosolurilor, dar este prezent şi la alte subtipuri precum faeoziomurile cambice ori
vertosolurilor din lunca neinundabilă (0,25%).
♦ Procesele de gleizare şi de stagnogleizare. Procesul de gleizare a luvisolurilor şi
cambisolurilor afectează 0,54% din suprafeţele plane sau uşor înclinate, mai ales la nivelul
luncilor şi teraselor inferioare, în contextul excesului prelungit sau permanent de apă
freatică în sol, iar procesul de stagnogleizare este răspândit pe o suprafaţă de 871,4 ha
(2,1%), în solurile cu exces de umiditate pluvial la poalele versanţilor, în regiunile cu

92
declivitate redusă, dar în condiţiile existenţei unui orizont impermeabil. Ambele procese
favorizează reducerea fierului şi a manganului din sol, imprimând orizonturilor de sol
caractere gleice (gr) sau stagnice(w) cu aspect marmorat (Ibidem).
♦ Procesul vertic afectează o suprafaţă redusă de 2,8 ha (0,007%) ocupată de vertosoluri
tipice. Este prezent când pedogeneza se dezvoltă pe depozite argiloase gonflante. Solurile
sunt prezente în lunci şi pe terasele inferioare care au suferit anterior procese de coluvio-
proluviere (Ibidem).
♦ Procesul de alcalizare este extrem de puţin întâlnit, afectând doar 0,0035% din teritoriu.
Alcalizarea (îmbogăţirea complexului coloidal al solului în natriu până la 5-15%) se
manifestă cu intensitate slabă la protisolurile aluviale din regiune (Ibidem).

4.5.2. Învelişul de soluri

Învelişul pedologic este variat surprinzându-se 11 tipuri, respectiv 31 de subtipuri
de soluri, reflectând clar zonalitatea altitudinală şi pe cea cvasimediană în condiţii
comparabile de rocă şi relief ce reflectă modificarea pe direcţia vest-est a parametrilor
climatici. Dintre clasele de soluri existente, s-au identificat şase, marea lor majoritate
(98,31%) fiind Cambisoluri şi Luvisoluri. Pe substrate mai acide (gresii) sau bazice
(marno-gresii), sunt prezente Eutricambosolurile frecvent asociate cu Luvosolurile. Ca
urmare a desfăşurării în altitudine a reliefului, îşi fac simţită prezenţa Luvisolurile
(56,57%), care ocupă cea mai mare parte a teritoriului, până la 600-700 m altitudine. În
spaţiul aferent luncilor Bistriţei şi Siretului sunt prezente Protisolurile (Aluviosolurile), iar
o caracteristică importantă determinată de relief, substrat şi de lipsa vegetaţiei forestiere
protectoare o reprezintă apariţia Antrisolurilor (v. tabelul 4.5.2.1../ Anexa ; v. hărţile
solurilor ocoalelor silvice Fântânele , Traian, Bacău şi Sascut).
Pentru surprinderea exactă a condiţiilor de vegetaţie, ne ocupăm numai de
studiul tipurilor şi subtipurilor considerate reprezentative în regiune.

Fig. 4.5.2.1.1. Clasele de soluri de sub pădurile din Bazinul Mijlociu al Siretului (fondul forestier de stat)
Protisoluri
Cernisoluri
Luvisoluri
Cambisoluri
Pelisoluri
Antrisoluri

93
4.5.2.1. Clasa Protisolurilor
Protisolurile se întâlnesc doar pe 1,03% din teritorii, în luncile râurilor şi pâraielor
sau pe versanţii afectaţi de pluviodenudare. Au ca diagnostic un orizont A dominant ocric
în cazul nostru, urmat de materialul sau roca parentală. Din tipurile existente sunt prezente
litosolurile, regosolurile şi aluviosolurile. Acestea din urmă sunt reprezentate de
subtipurile distric (114,3 ha), molic, molic-alcalin, coluvic şi entic însumând abia 278,4
ha. Aluvioslurile prezente în lunci, pe aluviuni, în general, fine au o aciditate ce variază de
la moderat acide (pH 5,3) la slab alcaline, în profunzime (pH 6,1-7,7). Conţinutul de
humus variază de la foarte slab humifer 1,1% la aluviosolul entic, la foarte humifer 7,7% în
ceea ce priveşte aluviosolul molic.
În funcţie de elementele edafice aceste soluri conferă staţiunilor forestiere o
bonitate ce variază de la mică la superioară. (v. tabelul 4.5.2.2../Anexă), (Puiu et al., 1983
şi Amenajamentele silvice, 2008, 2009).
Fig. 4.5.2.1.2. Proporţia subtipurilor de sol din Clasa Protisoluri

Distric
Litic
Distric
M olic
M olic-Alcalin
Coluvic
Entic

4.5.2.2. Clasa Cernisolurilor

Aceste soluri cu subtipul faeoziom cambic apar insular doar pe 0,24% din suprafaţă
în UP VI Tamaş, la Vest de Siret, în Podişul Bârladului, sub tipurile staţionale (5.1.5.3.
Gorunet normal cu floră de mull -Bs şi 5.2.4.3. Deluros de făgete cu floră de mull -Bs),
conferind o bonitate superioară acestora (v. Tabelul 4.5.2.1. /Anexă). S-au format pe
marne, sunt bogat humifere (5,0-5,4%), mai ales în orizontul Am, care este profund
(grosimi peste 40 cm), prezintă un pH neutru la slab alcalin (7,1-7,7), este foarte bine
aprovizionat în azot total (0,18-0,24%), iar textura este mijlocie, nisipo-lutoasă la suprafaţă
şi luto-argiloasă în profunzime (Ibidem).

4.5.2.3. Clasa Luvisolurilor

Luvisolurile sunt cele mai reprezentative soluri din Bazinul mijlociu al Siretului
susţinând tipuri staţionale cu un ecart al bonităţii cuprins între mic şi superior pentru

94
principalele specii forestiere. Tipurile prezente sunt preluvosolurile 19,6%, luvosolurile
79,1% şi alosolurile 1,3% din suprafaţa ocupată de această clasă. Subtipurile cu cea mai
mare extindere sunt cele tipice.

Fig. 4.5.2.1.3. Preluvosol

Tipuri de Luvosol
Luvisoluri
Alosol

Tipurile dominante sunt luvosolurile cu un procent de 79,1% şi preluvosolurile,19,6%.

Acest tip ocupă 4093,1 ha, însemnând 11,28% din suprafaţa fondului forestier de
stat, reprezentat de şapte subtipuri. Preluvosolul tipic (brun argiloiluvial tipic) apare pe
4093,1 ha (10,02% din suprafaţă şi 88,8% din preluvosoluri). S-a format pe luturi, depozite
löessoide, gresii şi versanţi cu declivităţi şi expoziţii diverse, sub păduri de Quercus
petraea şi Fagus sylvatica sau amestec între acestea, cu o vegetaţie ierbacee neacidofilă
din genurile Allium, Dentaria, Lamium, Mercurialis, Pulmonaria, Geramium, susţinând
astfel tipurile de staţiuni forestiere 5.1.5.2., 5.1.5.3., 5.2.4.2., 5.2.4.3. cu o bonitate mijlocie
la mare indusă de gradul de troficitatea (Tabelul 4.5.2.2.).
Fig. 4.5.2.2.1. Subtipuri de Preluvosoluri

Tipic
M olic
Pelic
Stagnic
Gleic
Scheletic
Calcic

Rezultat al condiţiilor de solidificare s-a format în orizont Ao de culoare brună sau

brună-deschisă. Sunt de la slab la foarte bogat humifere, cu un conţinut de humus pe
grosimea de 15-25 cm de 1,6/2,7-4,7%, puternic acid la acid în orizontul Ao (pH=4,3-
5,1/3,3-5,4), la acid moderat (pH=5,1-5,7), până la alcalin (pH=5,1-8,1), în profunzime.
Mezobazic la eubazic cu un grad de saturaţie în baze de V= 58-86%, mijociu la foarte bine
aprovizionat cu azot (Nt=0,14-0,21/0,44g%). Textura este în general lutoasă (nisipo-lutoasă
la luto-argiloasă) în Ao şi argiloasă (argilo-lutoasă) în profunzime, iar structura, în
orizontul superior, grăunţoasă şi columnoid-prismatică sau prismatică în Bt. Au o
capacitate mare de reţinere a apei, dar cu un uşor deficit estival (Ibidem).

95
 Preluvosolul molic, sol foarte bogat humifer, cu un conţinut de humus de 4,8-5,75
pe grosimea de 20 cm, puternic la moderat acid (pH=4,0-5,7), cu un grad ce saturaţie în
baze variind între 45% la suprafaţă şi 88% în profunzime. Foarte bine aprovizionat cu azot
(Nt=0,2-0,28g%) şi o textură luto-nisipoasă la suprafaţă şi luto-argiloasă în adâncime, asi-
gură o bonitate staţională superioară (Tabelul 4.5.2.2.). Ocupă suprafeţe reduse (2,5% din
total tip) în Podişul Bârladului (Ibidem).
Preluvosolul calcic apare pe suprafeţe ceva mai extinse (7,9% din total tip), în
Podişul Bârladului, pe versanţi cu pante şi expoziţii diverse. Slab până la bogat humifer
(2,8-8,6%), este puternic la moderat acid (pH=4,1-6,3) la suprafaţă până la slab alcalin în
profunzime (pH=7,2-7,7). Cu un conţinut de carbonaţi de 4,0-21,5% şi mijlociu la foarte
bine aprovizionat cu azot total (Nt=0,18-0,45%), conferă o bonitate mijlocie arboretelor pe
care le susţine (Ibidem).
Luvosolurile ocupă 18603,6 ha, fiind tipul cel mai răspândit, subtipurile
reprezentative, alături de cel tipic, fiind cele stagnice şi litice.
Luvosol tipic se întălneşte pe 17158,9 ha, fiind subtipul cu cea mai largă
răspândire, 42,01% din învelişul total de soluri şi 72,98% din clasa Luvisolurilor (v.
Tabelul 4.5.2.1./Anexă; hărţile ocoalelor silvice Fântânele, Traian, Bacău şi Sascut).
Învelişul natural sub care s-a format este reprezentat de Quercus petraea şi Fagus
sylvatica sau amestec între acestea, cu o vegetaţie ierboasă neacidofilă din speciile
Asperula odorata, Pulmonaria officinalis, Mercurialis, Geranium, Lamium galeobdolon,
Dentaria bulbifera, Allium ursinum, după cum o demonstreză şi diferitele tipurile
staţionale din etajul FD3: 5.1.3.2., 5.1.5.2., 5.1.5.3., 5.1.4.3., 5.2.5.4. şi 7.4.3.0., situate pe
versanţi slab până la moderat înclinaţi, platouri, terase cu expoziţii în general umbrite sau
parţial umbrite. Ocupând terenurile mai slab drenate şi cu temperaturi mai scăzute,
orientarea solidificări s-a făcut în direcţia luvierii.
Rocile parentale sunt reprezentate de nisipuri, löess-uri şi depozite löesside,
conglomerate, gresii ori materiale rezultate din alterarea acestora. Deşi mineralele
feromagneziene şi calciul sunt surclasate de componenta silicioasă, procentul acestora se
menţine destul de ridicat.
Orizontul superior Ao de culoare brun deschis prezintă o structură grăunţoasă şi
textură luto-nisipoasă, uneori chiar luto-argiloasă cu o grosime de 10-20 cm, dar care,
local, variază între 4 şi chiar 50 cm. Orizontul El de 10-30 cm grosime, este parţial sărăcit
în argilă, secvioxizi şi materiale organice din cauza alterării, debazificării şi migrării
coloizilor minerali. Prezintă o structură slab exprimată până la lamelară şi limite bine

96
conturate, iar textura mai grosieră comparativ cu cea a orizontului subiacent. Orizontul Bt
are grosimi ce variază între 60-80 şi chiar 100 cm. După conţinutul de argilă şi după
textură, s-au identificat două suborizonturi. Este, în general, compact, prezintă o textură
mijlocie, mijlocie fină şi structură prismatică/columnoid prismatică până la poliedrică (UP
Fântânele).
Proprietăţile fizice, fizico-mecanice, hidrofizice şi de aeraţie sunt mai puţin
favorabile comparativ cu preluvosolurile. Regimul de aeraţie şi permeabilitate pentru apa
accesibilă e bun pe primii 30-40 cm şi deficitar în profunzime. Regimul hidric este şi el
variabil: apa meteorică ce străbate cu uşurinţă orizonturile superioare stagnează deasupra
orizontului Bt, prezentând astfel exces de apă în perioadele umede şi deficit în cele
secetoase. Regimul hidrologic este percolativ, iar solurile sunt considerate a fi reavăn-
jilave. Din punctul de vedere al capacităţii de aprovizionare cu apă a arborilor, solurile sunt
mezohidrice (HIII) sau oligomezohidrice (HII).
Conţinutul de humus variază în funcţie de gradul de podzolire de la slab la moderat
humifer pe profil şi în teritoriu (0,5-6,7). În primii 10-15 cm poate ajunge de la slab la
intens humifer (2,6-10,2%) scăzând în profunzime. Rezerva de humus este de 60-120 t/ha
pe primii 50cm. Sunt soluri puternic acide la suprafaţă ca urmare a acumulării biologice cu
pH de 3,6-4,8/4,2-5,2 şi acid moderate (pH 5,2-5,8) la slab acide (pH 5,5-7,4) în
profunzime. Capacitatea de schimb se situează între 11,6 şi 28,2 me%, gradul de saturaţie
în baze (V) variază între 43-73% (oligomezobazice la mezobazice) şi 69-86% (mezobazice
la eubazice) în profunzime-Bt. Sunt foarte slab la foarte bine aprovizionate cu azot total, Nt
variind între 0,07-0,52g%/ 0,10-0,45g%, dar şi 0,03-0,34g% (Ibidem).
Luvosol stagnic (brun luvic pseudogleizat), cu 1,7% din total, preferă terenurile cu
caracteristici geomorfologice similare celor tipice. S-au format pe depozite de roci sărăcite
în minerale calcice şi feromagneziene (gresii silicioase, luturi uşoare, marne), prin urmare
sunt soluri acide (pH=4,8-5,5), cu un conţinut de humus variabil (0,7-4,2), capacitate totală
de schimb 17,7-29,2me%. Textura variază de la luto-nisipoasă în Ao la luto-
argiloasă/argiloasă în Btw.
Luvisol gleic (brun luvic gleizat), subtip întâlnit insular, pe o suprafaţă
nesemnificativă în UP I şi IV, OS Fântânele (0,05%), conferă o bonitate superioară către
mijlocie pentru majoritatea speciilor forestiere.
Luvisol litic (brun luvic litic) ocupă 1,77% din teritoriul analizat, pe versanţii de
la moderat la foarte puternic înclinaţi.

97
 Fig. 4.5.2.1.5. Subtipuri de luvisol
Tipic
Planic
Stagnic
Gleic
Litic

4.5.2.4. Clasa Cambisolurilor

Clasa cambisolurilor (16641,3 ha) este reprezentată mai cu seamă de
eutricambosoluri (99,9% din cambisoluri). Forma tipică a eutricambosolurilor (brun eu-
mezobazic tipic) reprezintă 95,6% din clasă şi 38,8% din total suprafeţei studiate,
identificată în toate ocoalele silvice sub staţiunile forestiere 5.1.5.1., 5.1.5.2., 5.1.5.3.,
5.2.4.2., 5.2.4.3., 5.2.5.4., pe versanţi diferit înclinaţi şi cu expoziţii diverse, dar cu
precădere pe versanţii bine drenaţi intern (v. tabel 4.5.2.1.).
Este format pe substrate, în general, bogate în minerale calcice şi feromagneziene,
precum gresii sau alternanţe de gresii calcaroase şi luturi sub un înveliş de păduri de fag,
gorun sau fag-gorun, cu vegetaţie moderat acidofilă la neutrofilă dominată de speciile
Asperula odorata, Mercurialis perenis, Lamium galeobdolon, Dentaria bulbifera, Allium
ursinum. Cu toate că solidificarea se desfăşoară în condiţii de climă umedă, procesele de
debazificare şi levigare sunt moderate ca urmare a prezenţei în roci a elementelor bazice cu
acţiune cuagulantă asupra elementelor argilohumifere.
Orizontul Ao este, de regulă, destul de gros 15-35 cm şi are culoare brună, brun-
închis. Orizontul Bv este gros şi foarte gros trecând adesea de 100-120 cm şi are o culoare
brună, brun-galbenă.
Humusul este de tip mull cu o reacţie moderat acidă (ph= 5,5) în orizontul Ao, slab
acidă (pH=6,0) în orizontul Bv şi slab alcalină (7,4) în orizontul C. Sunt slab humifere în
primii 25 cm (Ht 2,03) la foarte intens humifere (7,9-9). Mezobazice la eubazice, cu un
grad de saturaţie în baze de 55-87%, cu asigurare slab la foarte slab în N 2 pe primii 20 cm
(Nt= 0,10g%) până la foarte bună (Nt=0,35-0,68) şi bună în K (K=17-20mg/100g sol).
Capacitatea totală de schimb are valori mari (11-28), cea pentru N 2 fiind mai scăzută decât
cea pentru baze.
Textura este în general mijlocie (nisipo-lutoasă la luto-nisipoasă) în orizontul Ao,
luto-nisipoasă-lutoasă în Bv şi luto-nisipoasă în C/Cca. Structura variază de la subangulară,
mică-medie, slab dezvoltată la glomerular-colţuroasă în orizontul Ao, scurt prismatică sau
poliedrică, moderat dezvoltată în Bv la medie-mare, moderat dezvoltată în C/Cca. Sunt

98
soluri fără schelet sau slab scheletice, profunde la foarte profunde, afânate sau moderat
compacte. Drenajul este bun, iar capacitatea de aprovizionare cu apă a arborilor este mare
sau foarte mare, deşi apare şi un uşor deficit estival. Regimul de umiditate se
caracterizează ca reavăn, reavăn-jilav (U2 până la U2-3), iar conţinutul de substanţe nutritive
este apreciabil, caracterizându-se ca fiind eutrofice spre mezotrofice cu capacitate de
întreţinere a unor clase de productivitate superioare a arboretelor (Ibidem).
Forma litică (0,89%) a eutricambosolurilor este semnalizată mai frecvent în
Culmea Pietricica pe tipurile staţionale 5.1.5.2., 5.2.4.1., 5.2.4.2., pe versanţi cu expoziţii
diverse şi înclinări de la moderat la foarte puternice. Sunt soluri cu profunzimi variabile, de
la superficial la mijlociu profunde şi un procent de schelet ce poate ajunge până la 75%.
Eutricambosolurile stagnice şi gleice apar în luncile râurilor şi pe terase atingând
un procent foarte redus de 0,004% din total clasă şi 0,77% din suprafaţa supusă analizei.
Susţin tipurile de staţiuni forestiere 5.2.4.3. şi 5.2.5.4.

Tipic Stagnic Gleic Litic

Scheletic

Fig. 4.5.2.1.6. Subtipuri de Eutricambosoluri

4.5.2.5. Alosoluri
Alosolurile ocupă doar 0,75% din suprafaţă. S-au format sub păduri de Quercus
petreae sau Fagus sylivatica ori amestecuri între acestea, dar foarte bine încheiate, şi
specii ierboase acidofile. Asigură staţiunilor forestiere o bonitate ce variază de la
superioară la mijlocie în funcţie de regimul hidric şi de proprietăţile fizico-chimice ale
subtipurilor.

4.5.2.6. Clasele Pelisoluri şi Antrisoluri

Apar pe suprafeţe extrem de reduse însumând 0,417%. Antriosolurile sunt
reprezentate de Erodosolul tipic prezent în Lunca Siretului. Sunt specifice situaţiilor în care
ritmul proceselor de denudaţie este foarte mare, iar solul a fost îndepărtat apărând roca la zi
primăverii.
Deoarece componentele staţionare (geomorfologie, climă, soluri) influenţează
bonitatea staţionară respectiv productivitatea arboretelor concluziile sunt prezentate în
prima parte a capitolului 5.

99
CAPITOLUL 5
FAVORABILITATEA FACTORILOR ŞI DETERMINANŢILOR ECOLOGICI
PENTRU PRINCIPALELE SPECII FORESTIERE

5.1. Favorabilitatea factorilor şi determinanţilor climatici pentru principalele

specii forestiere
5.2. Factori şi determinanţi geomorfologici şi edafici pentru principalele
specii forestiere
5.3. Bonitatea tipurilor staţionale şi productivitatea diferitelor tipuri de arborete
5.3.1. Bonitatea staţiunilor şi arboretelor
5.3.2. Arborete slab productive şi provizorii
5.4. Măsuri de gospodărire a arboretelor slab productive, provizorii şi a celor
afectate de factori destabilizatori
5.4.1. Măsuri de gospodărire a arboretelor slab productive şi provizorii
5.4.2. Măsuri de gospodărire a arboretelor afectate de factori destabilizatori

100
CAPITOLUL 5
FAVORABILITATEA FACTORILOR ŞI DETERMINANŢILOR ECOLOGICI
PENTRU PRINCIPALELE SPECII FORESTIERE

5.1. FAVORABILITATEA FACTORILOR ŞI DETERMINANŢILOR

CLIMATICI PENTRU PRINCIPALELE SPECII FORESTIERE
Compatibilitatea ridicată între condiţiile climato-edafice şi exigenţele ecologice ale
majorităţii speciilor de arbori explică proporţia mare a tipurilor naturale fundamentale de
pădure, în special a celor de productivitate superioară (17291,1 ha).
Dar se constată că s-a intervenit puternic, modificându-se structura biocenozelor
forestiere existente şi chiar tendinţa naturală a speciilor arboricole de a se grupa în arborete
cu structuri diversificate şi complexe. Aşa se explică că o parte din tipurile de bază sunt
derivate, fie pe cale naturală, prin invazia naturală a teiului, carpenului sau fagului în
gorunete şi stejărete, fie pe cale artificială, prin introducerea masivă a răşinoaselor (molid,
pin, pin negru, larice, Douglas), ori prin conducerea greşită în timp, sub presiunea
intereselor economice, a arboretelor survenind probleme atât de ordin ecologic,
silvicultural, cât şi economic.
Dacă în ceea ce priveşte unele formaţiuni precum cărpinetele, teiuşurile şi chiar
făgetele nu se ridică probleme de ordin ecologic, ci doar silvicultural şi economic, referitor
la celelalte arborete, îndeosebi cele de răşinoase (molidete, pinete), situaţia se complică.
Analiza datelor evidenţiază că factorii climatici existenţi sunt pe ansamblu
favorabili pentru principalele specii forestiere şi implicit tipurilor de pădure natural
fundamentale, cu unele particularităţi pozitive sau negative, diferite de la o specie la alta
(v. Tabelul 5.1.1./Anexă). Deşi condiţiile medii asigură o favorabilitate de la mijlociu la
foarte ridicat, există situaţii în care condiţiile reale sunt la limita extremă realizând o
productivitate mijlocie spre mică şi o valoare ecoproductivă redusă, ca de exemplu
răşinoasele sau arboretele aflate pe pante cu declivitate mare.
Astfel atât molidul, cât şi pinul comun, din punct de vedere climatic „ies din areal”.
Dacă se ia în considerare şi faptul că zona prezintă risc major pentru răşinoase, la vătămări
produse de vânt, zăpadă, chiciură (Tabelul 5.2.2.) şi expunerea la incendii, iese clar în
evidenţă incompatibilitatea acestor specii cu factorii ecologici şi climatici din zonă. Prin
urmare, este de dorit neextinderea culturii răşinoaselor, îndeosebi a molidului, în regiunile
cu temperaturi medii anuale mai mari de 8ºC, precipitaţii sub 600 mm, indici de ariditate

101
sub 30, deşi durata perioadei de vegetaţie atinge nivelul de favorabilitate ridicat şi foarte
ridicat.
Gradul de favorabilitate a temperaturii medii anuale este ridicat şi foarte ridicat
pentru fag, stejar, tei, frasin, şi mijlociu pentru gorun şi diverse răşinoase (molid, brad).
Gorunul cu un temperament mai delicat decât al stejarului este mai puţin adaptat rigorilor
climatului continental excesiv preferând clinele subcarpatice mai înalte şi versanţii mai
adăpostiţi.
Precipitaţiile se dovedesc a fi un factor limitativ pentru fag, cantităţile medii anuale
fiind la limita minimă de exigenţă. Din acest motiv acesta preferă versanţii adăpostiţi, văile
închise şi terenurile cu aport de apă subteran, ce poate fi accesibil speciei, sau culmile mai
înalte şi reci ale Runcului şi Pietricicăi. În zonele în care atât microclimatul local, cât şi
condiţiile pedo-geologice sunt propice, favorabilitatea pentru această specie este ridicată şi
foarte ridicată, explicând astfel productivitatea înaltă a făgetelor din culmile Runc,
Pietricica şi nordul Podişului Bârladului. De altfel prin extrema nedorită, secetele,
precipitaţiile se dovedesc a fi un factor limitativ pentru toate speciile forestiere principale.
Din analiza regimului precipitaţiilor şi a temperaturilor înregistrate în ultimii 30 de
ani, la staţia meteorologică Bacău se observă că, deşi s-au înregistrat numeroşi ani cu
precipitaţii peste medie, au fost şi ani în care ele au fost sub media multianuală, grupaţi în
succesiuni de 2-3 ani (v.capitolul 4/4.3.).Valorile medii anuale ale temperaturii aerului au
depăşit constant media multianuală (10,3-11,1ºC), iar valorile medii ale indicilor de
ariditate se situează frecvent sub 24-25, indicând mai degrabă un caracter silvostepic din
acest punct de vedere. Fenomenul este cu atât mai grav, cu cât acest gen de fluctuaţii se
produc la limita intervalului tolerat (Tabelul 5.1.1). Ca atare, pe fondul perioadelor de
secetă prelungită, combinate cu temperaturile ridicate din sezonul de vegetaţie, s-a
semnalat fenomenul de uscare prematură a arborilor, într-o proporţie mai mare decât era
normal (221,9 ha), în special la cvercinee (gorun tânăr, 20-60 ani), la ulm, frasin, salcâm,
pin, dar şi la fag în faza de lăstăriş sau în arboretele ce provin din lăstari prin epuizarea
cioatelor. Suprafeţele cu fenomene de uscare nu au fost zonate funcţional sau încadrate în
mod special în subunităţi de păduri supuse regimului de conservare pentru acest motiv, dar
la stabilirea lucrărilor s-a ţinut cont de intensitatea fenomenului, care totuşi s-a mai
diminuat în ultimi ani.
În ceea ce priveşte poluarea, deşi afectează circa 839 ha, aceasta s-a menţinut la
cote inferioare anului 1989 deoarece industria poluantă băcăuană şi-a diminuat intensitatea.

102
 Din analiza factorilor climatici şi determinanţilor a rezultat totuşi un nivel avansat
de compatibilitate între oferta climatică şi exigenţele majorităţii speciilor forestiere.

5.2. FACTORI ŞI DETERMINANŢI GEOMORFOLOGICI ŞI EDAFICI

PENTRU PRINCIPALELE SPECII FORESTIERE
Suma suprafeţelor afectate de diverşi factori favorizanţi sau destabilizatori (3004,2
ha) nu are o semnificaţie deosebită, deoarece în majoritatea cazurilor, în cadrul aceloraşi
suprafeţe intervine un cumul de factori favorizanţi sau destabilizatori. Dar intensitatea
diferită şi frecvenţa acestora conduce în timp la valori deosebite ale bonităţii tipurilor
staţionale şi mai ales ale productivităţii arboretelor. Astfel pantele mari permit apariţia
rocii la suprafaţă (Tabelul 5.2.2.) şi a terenurile cu soluri superficiale (ce sunt plantate în
prezent majoritar cu pin şi salcâm).
De asemenea fiecare tip şi subtip de sol prezintă o serie de particularităţi care
explică în mare parte compoziţia şi productivitatea speciilor forestiere existente.
Din analiza datelor rezultă că variabilitatea solurilor este mare, iar amplitudinea
favorabilităţii acestora de asemenea, înregistrându-se de regulă o favorabilitate majoritar
ridicată şi foarte ridicată pentru aproape toate speciile forestiere şi mijlocie, în unele cazuri
cu menţiunea că trecerea de la mijlocie la mică se realizează foarte uşor atunci când se
manifestă factori limitativi precum volumul edafic, iar pentru unele specii, cum ar fi
gorunul, stejarul, teiul sau salcâmul, suma bazelor de schimb, conţinutul de argilă ori
conţinutul de CaCO3 pentru acesta din urmă (v. Tabelul 5.2.1./Anexă).
Un factor limitativ deosebit, în contextul climatic specific zonei în sezonul de
vegetaţie, îl reprezintă conţinutul de apă disponibilă din sol.
Astfel preluvosolurile favorizează mai degrabă stejarul pedunculat (mai mult decât
gorunul), frasinul, paltinul, teiul, carpenul, deşi sunt soluri profunde, cu mare capacitate de
reţinere a apei deoarece în sezonul de vegetaţie variază de la reavăn-jilav la reavăn şi chiar
reavăn-uscat în anii secetoşi.
Luvosolurile prezintă şi ele particularităţi din acest punct de vedere, în funcţie de
zonalitatea bioclimatică. Astfel luvosolurile tipice dezvoltate pe materiale biostratificate
(cu marne în bază), eutrofice, cu regim echilibrat (versant umbrit) induc un potenţial
mijlociu pentru gorun şi stejar deoarece umiditatea atinge nivelul minim în sezonul estival.
Cele dezvoltate pe luturi loessoide, profunde, tot eutrofice, au un regim de umiditate
estivală mai echilibrat, fiind foarte favorabile atât fagului, gorunului, stejarului, cât şi
speciilor de amestec. În cazul în care luvosolurile se află pe versanţi însoriţi, conţinutul de

103
umiditate estivală scade frecvent la nivelul uscat (U0), defavorizând carpenul şi stejarul ce
sunt frecvent înlocuiţi de jugastru şi tei.
Tabelul 5.2.2. Arboretele afectate de fact