Fotogrammetrie 1 Curs 4 – Procesul fotografic şi filme utilizate în fotogrammetrie

PROCESUL FOTOGRAFIC ŞI FILME

UTILIZATE ÎN FOTOGRAMMETRIE
4.1 Procesul fotografic

La începutul secolului al XIX-lea, în 1827, John Henry Schultze, descoperă

sensitivitatea nitratului de argint la lumină. În 1870, Richard Leech Maddox descrie emulsia pe
bază de gelatină şi de argint haloid.

4.2 Procesul fotografic alb-negru

În cea mai simplă formă, filmul fotografic contă dintr-un strat sensibil la lumină, emulsia
fotografică, aplicată pe o bază de plastic sau sticlă. Baza nu trebuie să se deformeze în timpul
expunerii şi procesării, deoarece geometria imaginii ar fi compromisă. Camerele
aerofotogrammetrice cu film, folosesc baze din plastic care nu sunt afectate de schimbările de
temperatură şi umiditate. Plăcile de sticlă sunt folosite în fotogrammetria terestră, pentru a obţine
cea mai bună stabilitate şi planeitate.
Emulsia fotografică este formată din cristale de argint haloid, având mărimea de 0,2m şi
alte săruri ca bromură de potasiu, azotat de potasiu, etc., într-un liant pe bază de gelatină sau
polimeri sintetici. Radiaţia luminoasă incidentă, în timpul expunerii, cade pe materialul
fotosensibil inducând un proces fotochimic primar, în cadrul căruia se iniţiază formarea atomilor
de argint neutru. Rezultatul acestui proces este imaginea latentă. Imaginea latentă devine
vizibilă în urma procesului de developare a negativului, prin reducerea argintului din haloidul de
argint în argint metalic. Bromura de argint neexpusă este convertită în baia de fixare, în sare de
argint uşor solubilă în apă, care este apoi înlăturată. Drept substanţe revelatoare pentru
developare, se folosesc metolul, glicinul, hidrochinonul, etc. Se folosesc substanţe conservatoare
care au rolul de a preveni oxidarea revelatorului, substanţe acceleratoare şi substanţe împotriva
vălului sau încetinitoare.
O importanţă deosebită în timpul de developare o are temperatura băii. Procesul de
developare se opreşte la apariţia imaginii optime.
Fixarea este procesul de înlăturare a halogenurii de argint din zonele neimpresionate de
lumină, cu ajutorul soluţiilor de tiosulfat de sodiu, tiosulfat de amoniu etc. Fixarea este urmată de
spălarea cu apă curentă, a materialului fotografic pentru a se înlătura compuşii chimici rezultaţi
din procesele anterioare. După spălarea materialului fotografic urmează uscarea sa, folosind
instalaţii speciale.
În fotograma expusă în final, rămâne numai argintul metalic, care în zonele cu o
expunere mai intensă este mai negru decât în zonele cu expunere slabă. Procesul fotografic
pentru filmele fotogrammetrice de mari dimensiuni se efectuează în instalaţii speciale unde
temperatura, compoziţia băii, viteza de developare, spălare, etc. sunt controlate în mod automat.
Suportul emulsiei sensibile poate fi: sticla, filmul (acetat sau poliester), hârtia sau alte
materiale.

4.3. Procesul fotografic color

Toate culorile se pot forma prin procedeul aditiv din trei culori primare: albastru, verde
şi roşu. Acest procedeu se utilizează la proiectarea imaginilor. Se adaugă culori pe un fond de
bază fără lumină sau negru.
Toate culorile se pot forma şi prin procedeul substractiv al luminii cu ajutorul filtrelor
celor trei culori primare substractive: cian, galben şi magenta. Acest procedeu este folosit la
filmele color.

18
 Fotogrammetrie 1 Curs 4 – Procesul fotografic şi filme utilizate în fotogrammetrie
Sensibilitatea ochiului omenesc este maximă pentru = 0.555 m, în timp ce în zona
roşu, (0,6 -0,7 ), sensibilitatea este de 60% din valoarea maximă; în zona verde (0,5m -
0,6m) este de 80% din valoarea maximă şi în zona albastru (0,4m-0,5m) sensibilitatea este
de 20% din valoarea maximă. Cu excepţia luminii strălucitoare, vizibilitatea este zero pentru =
0.4m (violet) şi în zona roşu-infraroşu pentru =0.7m. Acestea sunt cele trei culori primare
aditive folosite în formarea imaginii color prin procedeul aditiv. Prin proiectarea în poziţie
suprapusă şi în proporţii egale a acestor trei culori primare aditive se obţine culoarea albă.
Roşu + verde + albastru = alb.
Dacă din cele trei culori de bază utilizate la proiecţie se extrage câte una dintre ele, se
obţin culorile primare substractive derivate, utilizate pentru formarea imaginii color prin
procedeul substractiv. Aceste culori sunt:

albastru + verde =azuriu sau cian = alb - roşu;

verde + roşu = galben = alb - albastru;
roşu + albastru = purpuriu sau magenta = alb - verde.

Culorile primare aditive şi substractive sunt complementare. Dacă pe un filtru cade o

lumină albă, lumina care trece reprezintă culoarea filtrului, partea absorbită, care dacă este
adăugată luminii filtrate dă culoarea albă se numeşte culoare complementară. Culoarea primară
plus culoarea sa complementară suprapuse în proiecţie dă culoarea albă astfel:

roşu + azuriu = alb;

albastru + galben = alb;
verde + purpuriu = alb.

Un filtru într-o culoare primară substractivă, absoarbe culoarea complementară aditivă şi

transmite pe celelalte două. Toate filmele color, utilizate în fotogrammetrie, formează imaginea
color după principiul substractiv. Pentru un film color convenţional formarea culorilor se face
aşa cum se arată în figura 4.1.

Figura 4.1  Formarea culorilor: (a) procedeul aditiv; (b) procedeul substractiv; (OBS.
magenta sau purpuriu şi cian sau azuriu)

Comission Internationale de l'Eclerage (CIE) a adoptat în anul 1931 drept metodă de

măsură a culorilor sistemul spaţial de coordonate x, y, z. Aceste coordonate sunt definite astfel:
X Y Z
x ; y ;z ; (4.1)
X Y  Z X Y  Z X Y  Z
în care: x+y+z=1; X, Y, Z corespund aproximativ celor trei culori primare: roşu, verde şi
albastru obţinute prin măsurători spectroradiometrice.
Coordonatele de cromaticitate, pentru un spectru de energie egal, se pot calcula cu
relaţiile de mai sus, iar prin reprezentarea lor grafică se obţine diagrama de cromaticitate din
figura 4.2. În diagrama din figura 4.2 pentru coordonatele: x = 0,333, y = 0,333 şi respectiv z =
0,333, cele trei culori au aceeaşi strălucire, ceea ce corespunde unui alb perfect.

19
 Fotogrammetrie 1 Curs 4 – Procesul fotografic şi filme utilizate în fotogrammetrie
Diagrama cromaticităţii este utilizată pentru determinarea lungimilor de undă dominante
şi saturaţia celor trei culori dacă se cunosc coordonatele x, y şi z. Astfel nuanţa, saturaţia şi
intensitatea definesc în mod complet culoarea unui obiect.

Figura 4.2  Diagrama cromaticităţii

4.4 Formarea culorilor în cazul filmului color convenţional

În figura 4.3 se arată schematic domeniile de sensibilitate ale celor trei straturi ale unui
film color. Straturile fotosensibile A (albastru), V (verde) şi R (roşu) în urma proceselor de
laborator sunt colorate astfel: A în galben, V în magenta şi R în cian. Dacă acest film este
iluminat cu lumină albă se percep culorile originale prin procedeul substractiv astfel:

A=alb-magenta-cian;
V=alb-cian-galben;
R=alb-galben-magenta.

Figura 4.3  Formarea culorilor în cazul unui film color convenţional

20
 Fotogrammetrie 1 Curs 4 – Procesul fotografic şi filme utilizate în fotogrammetrie
4.5 Formarea culorilor într-un film infraroşu color
În figura 4.4 este ilustrată formarea culorilor în cazul filmului infraroşu color. După
developare straturile se colorează astfel:
IRa (infraroşu apropiat) în cian;
V în galben şi
R în magenta.

Figura 4.4  Formarea culorilor în cazul unui film infraroşu color

În mod similar ca în figura 4.3, culorile obţinute pentru straturile filmului A, V, R şi IRa
vor fi:
IRa se colorează în roşu,
V se colorează în albastru şi
R se colorează în verde.

Bazat pe aceste consideraţii, filmul mai este denumit şi falscolor.

4.6 Noţiuni de sensitometrie

Sensitometria fotografică se ocupă cu determinarea proprietăţilor fotografice ale
materialelor fotosensibile (studiază cum răspunde emulsia fotografică atunci când este expusă la
lumină). În urma proceselor de laborator se obţine negativul fotogramei.. Pentru a determina
caracteristicile materialului sensibil se măsoară diferitele înnegriri pe diverse porţiuni ale
clişeului şi pe baza acestora se construieşte curba caracteristică a materialului fotosensibil.
Aparatul utilizat în acest scop se numeşte densitometru (figura 4.5). Se deosebesc
marcodensitometru care măsoară densitatea pe o suprafaţă de aproximativ 1mm2 şi
microdensitometru care măsoară densitatea pe o suprafaţă de aproximativ 10 m2.
Densitometrul este dotat cu o sursă proprie de lumină, 1 care emite un fascicul luminos i şi
măsoară fluxul luminos transmis t prin materialul fotografic de măsurat 3, prin comparaţie cu
pana optică 4, care se deplasează până la egalizarea intensităţilor luminoase ce pornesc de la cele
două surse luminoase; se citeşte corespunzător acestei poziţii densitatea optică a materialului de
măsurat (figura 4.5).
 Transmitanţa  este definită de raportul:

 t
i (4.2)

21
 Fotogrammetrie 1 Curs 4 – Procesul fotografic şi filme utilizate în fotogrammetrie
 Opacitatea O este dată de relaţiile:
1 i
O 
 t (4.3)
 Densitatea optică D a materialului fotografic este:
1
D  log10    log10 O
  (4.4)
 Expunerea E este funcţie de intensitatea fluxului luminos incident I (măsurat în lucşi
(lx)) şi timpul de expunere t (în secunde (s)) este dată de relaţia:
E  I t
(4.5)

1 şi 1'-surse de lumină;

2 şi 2' -filtre de egalizare a intensităţii luminoase;

3-materialul de măsurat;

4-pană optică;

5-prismă rectangulară cu diagonala semiargintată

(cub de divizare),

6-ocular.

Figura 4.5  Densitometrul

Pe baza valorilor măsurate se trasează curba caracteristică a emulsiei.

Pentru trasarea acestei curbe, se consideră pe axa absciselor log E, iar pe ordonată
densităţile optice D (figura 4.6).

Figura 4.6  Curba caracteristică

Curba caracteristică a emulsiei are următoarele zone:
 a-b zona vălului, densitatea optică rămâne constantă;
 b-c zona subexpunerii, densitatea optică creşte foarte puţin;
 c-d zona expunerii corecte, (zona rectilinie a curbei) densităţile optice cresc proporţional cu
log E;
 d-e zona supraexpunerii, punctul e corespunde densităţii maxime;
 e-f zona solarizării sau inversiuni, dacă mărim expunerea obţinem densităţi din ce în ce mai
mici.

22
 Fotogrammetrie 1 Curs 4 – Procesul fotografic şi filme utilizate în fotogrammetrie
În zona densităţilor optice 2.5 – 3.5 creşte granulozitatea şi scade rezoluţia. Dacă se
prelungeşte porţiunea rectilinie a curbei până la intersecţia cu axa absciselor se obţine punctul I
denumit punct de inerţie. Unghiul de înclinare a porţiunii rectilinii a curbei este , (figura 4.6).
Curba caracteristică permite determinarea corectă a următoarelor caracteristici:
 coeficientul de contrast  este dat de relaţia:
DM  Dm
  tg 
log EM  log Em (4.6)

în care: DM, Dm sunt densităţile maxime respectiv minime în punctele d şi c;

logEM şi logEm reprezintă expunerile corespunzătoare.

Coeficientul de contrast  creşte odată cu: timpul, temperatura, agitaţia băii de developare
şi descreşte odată cu o parte din aceşti factori. Coeficientul de contrast caracterizează contrastul
obiectului.
 latitudinea fotografică L este dată de relaţia:
L  log EM  log Em
(4.7)
şi este numită şi latitudinea de expunere.
 fotosensibilitatea S, prin fotosensibilitate se înţelege valoarea invers
proporţională cu expunerea E . Este dată de relaţia:

k
S (4.7)
E
în care k este o constantă.

4.6.1 Interpretarea datelor sensitometrice

Luminozitatea obiectivului U este dată de relaţia:

B
U  max (4.8)
Bmin

în care: Bmax reprezintă luminozitatea porţiunii celei mai luminoase a obiectului;

Bmin reprezintă luminozitatea porţiunii celei mai întunecoase a obiectului.

Aceste luminozităţi sunt însă proporţionale cu expunerile, deci:

logU  log H max  log H min
(4.9)
Contrastul negativului D este dat de relaţia:

D  Dmax  Dmin
(4.10)
Legătura dintre contrastul obiectului U, contrastul negativului D şi coeficientul de
contrast  este dată de relaţia:
D   (log Bmax  log Bmin )   logU
(4.11)
Funcţie de coeficientul de contrast  materialele fotografice pot fi:
 = 0,4 materiale cu contrast şters;
 = 0,6 materiale cu contrast moale;
 = 1,0 materiale cu contrast normal;
 = 1,5 materiale cu contrast puternic;
 = 3,5 materiale cu contrast foarte puternic.

23
 Fotogrammetrie 1 Curs 4 – Procesul fotografic şi filme utilizate în fotogrammetrie
În funcţie de valorile relative ale lui U şi L se deosebesc următoarele cazuri:

1) atunci când U = L timpul de expunere trebuie foarte bine ales deoarece orice abatere
face ca o parte din imagine să cadă în zona de subexpunere sau în cea de supraexpunere;
2) când U L este posibilă o reducere a tuturor strălucirilor cuprinse între Bmin şi Bmax
pentru orice timp de expunere (se admite o oarecare abatere spre zona subexpunerii);
3) atunci când U  L este un caz favorabil deoarece se poate schimba expunerea în limite
largi. Erorile de alegere a timpului de expunere nu au o influenţă hotărâtoare.

Pentru exprimarea sensibilităţii materialelor fotografice au fost elaborate mai multe

sisteme sensitometrice dintre care se amintesc:
 sistemul DIN (Deutsche Industrie Normen);
 sistemul ASA (American Standards Association-un sistem logaritmic);
 sistemul BS ( British Standards (Institution) - un sistem aritmetic);
 sistemul RE (sensibilitatea relativă la lumină);

Sistemul DIN este o metodă de determinare a sensibilităţii filmului. Unităţile DIN sunt în
progresie geometrică de raţie 3 2 sau sensibilitatea este dublă când numărul creşte cu trei unităţi.
O emulsie de 30 DIN este de două ori mai sensibilă decât una de 27 DIN şi de patru ori faţă de
una de 24 DIN.

4.6.2 Proprietăţile fizice ale imaginii developate

Pentru a compara performanţele diferitelor emulsii fotografice se măsoară şi se

întocmeşte granulograma. Parametrii granulogramei se determină prin digitizare statică cu
densitometrul.

Haloul fotografic contribuie la deteriorarea imaginii şi este cauzat de trecerea luminii

prin stratul emulsiei şi a suportului acesteia. Deosebim halou de difuzie şi halou de reflexie
(figura 4.7).
 Haloul de difuzie are loc atunci când radiaţia incidentă este difuzată de
particulele de emulsie reducând puterea de separare a imaginii (figura 4.7, a).
 Haloul de reflexie se produce când radiaţia incidentă refractată care ajunge la
suport este reflectată şi este funcţie de grosimea suportului (figura 4.7, b).

Cele două tipuri de halou se produc concomitent şi au valori sensibil apropiate pentru un
suport cu grosimea de 0,1 mm. Există trei metode de eliminare a haloului:
a). se intercalează un strat antihalou între emulsie şi suport, format din gelatină şi bioxid
de mangan;
b). suportul se colorează în galben şi este astfel absorbită radiaţia ce pătrunde în acest
strat;
c). se aplică un strat absorbant pe spatele suportului (un strat inactinic).

Figura 4.7  Haloul fotografic: a - haloul de difuzie; b - haloul de reflexie

24
 Fotogrammetrie 1 Curs 4 – Procesul fotografic şi filme utilizate în fotogrammetrie
Rezoluţia fotografică caracterizează puterea emulsiei de a reda detalii fine şi se exprimă
prin numărul de linii/mm. Depinde de granulozitatea emulsiei şi de puterea de rezolvare a
obiectivului. Emulsia sensibilă are o structură granulară, fiind alcătuită din mici granule de
cristale de argint haloid într-un liant de gelatină. Granulozitatea emulsiei, este de ordinul a
câtorva microni, iar după expunere granulele transformate în molecule de argint metalic au un
diametru între 0,5 şi 2.
Calitatea obiectivului utilizat influenţează rezoluţia fotografică prin aberaţiile şi
deformaţiile fasciculului luminos incident. Rezoluţia fotografică se determină cu mire speciale.
Rezoluţia optico-fotografică, se calculează cu relaţia:

Rmax (perechi de linii/ mm) = 2 000 / k

(4.12)
în care k este o constantă.

De exemplu:
 pentru k = 20 Rmax = 100 (perechi de linii / mm),
 pentru k = 10  Rmax = 200 (perechi de linii / mm).

Claritatea imaginii este de mare importanţă în fotogrammetrie şi fotointerpretare.

Claritatea depinde de aceiaşi factori care influenţează rezoluţia şi haloul de difuzie dar la care se
adaugă profunzimea de câmp şi de focar a obiectivului camerei aerofotogrammetrice şi diametrul
cercului de neclaritate, elemente definite anterior.
Funcţia de transfer optic (FTO) este o funcţie complexă care se referă la sistemul optic
al unui sistem de preluare.
Funcţia de transfer a modulaţiei (FTM), argumentul său este funcţia de transfer a fazei
(FTF), reprezintă modul în care modulaţia din spaţiul obiect este transmisă în imagine de către
camera aerofotogrammetrică.
FTM reprezintă o bună evaluare a calităţii unei camere aerofotogrammetrice şi a
imaginilor produse de aceasta. Limita rezoluţiei unui sistem cameră-film poate fi obţinută prin
aertofotografierea unei mire standard de mari dimensiuni în care perechile de linii corespund
unei frecvenţe spaţiale bine determinate.
Puterea de separare în spaţiul obiect este dată de relaţia:
H
Rt 
2000  ck  R (4.13)
în care: H este altitudinea de zbor;
R reprezintă rezoluţia camerei aerofotogrammetrice;
ck constanta camerei;
2 000 reprezintă factorul de transformare din m în mm şi înmulţit cu 2 pentru că Rt
reprezintă distanţa minimă între două obiecte în teren ce pot fi identificate cu precizie (R este dat
în perechi de linii/mm).

4.6.3 Filme utilizate în fotogrammetrie

În fotogrammetrie suportul emulsiei are o importanţă mare din punct de vedere al

deformaţiilor sale ireversibile şi reversibile. Domeniul de sensibilitate al filmului este arătat în
figura 4.2.

 Filmul pancromatic este sensibil în mod inegal la toate radiaţiile luminoase din spectrul
vizibil (de la cuvântul de origine franceză panchromatique).
 Filmul ortocromatic este sensibil la toate culorile spectrului vizibil în afară de roşu (de
la cuvântul de origine franceză ortochromatique). Filmele utilizate la noi în ţară sunt;
infraroşu alb-negru (sensibil la un interval de bandă ce merge de la ultraviolet la

25
Fotogrammetrie 1 Curs 4 – Procesul fotografic şi filme utilizate în fotogrammetrie
infraroşu) filmul color, spectrozonal şi infraroşu color sau fals color (sensibile la
spectrul vizibil şi infraroşu apropiat).
 Filmul color convenţional (sensibil la tot spectrul vizibil) are trei straturi sensibile aşa
cum se vede din figura 4.3. Stratul de separare este inserat împotriva difuziei luminii
către straturi inferioare ale filmului. Filtrul galben reţine radiaţia albastră pentru a nu
ajunge la straturile inferioare. Stratul liant asigură aderenţa cu suportul.
 Pozitivul se obţine pe hârtie fotografică cu ajutorul unor aparate de laborator adecvate.
Hârtia fotografică după expunere va trece prin aceleaşi operaţii de laborator ca si filmul.

26