Politica religioasă a lui Constans al II-lea (641-668)

Împăratul Constantin al III-lea i-a urmat pe tronul Bizanțului tatălui său Heraclie. Însă el a
domnit doar trei luni. Noul împărat l-a înlăturat de pe scaunul patriarhal al Constantinopolului pe
patriarhul Pyrrhus (638-641), succesorul lui Sergius, care era monotelit. Astfel, Constantin al III-
lea a urmărit să înlăture monotelismul. Urmașul său, Constans al II-lea (641-668) a susținut
monotelismul.
Urcarea pe tron a împăratului Constant al II-lea a avut loc într-un moment în care Imperiul
era scindat în interior de conflictele religioase provocate de criza monotelismului și era amenințat
la hotare de expansiunea arabă. În timpul domniei lui Constans al II-lea, criza provocată în Biserică
de disputa monotelită a atins punctul culminant. Ea a coincis cu agravarea conflictului dintre
Biserică și stat.

1. Constans al II-lea și disputa monotelită

În timpul domniei lui Constans al II-lea, criza provocată în Biserică de disputa monotelită a
atins punctul culminant. După depunerea patriarhului Pyrrhus (septembrie 641), scaunul patriarhal al
Constantinopolului a fost ocupat de către Pavel al II-lea (641-653). Noul patriarh era monotelit la fel
ca predecesorii săi; el va susține politica religioasă a împăratului Constant al II-lea. Între timp la Roma,
după moartea papei Ioan al IV-lea (12 octombrie 642), scaunul pontifical a fost ocupat de către
palestinianul Teodor (642-649), sfinţit la 24 noiembrie 642.
Rezistența împotriva monotelismului, susținut de către puterea imperială din
Constantinopol, s-a organizat într-o primă etapă în Africa de Nord. În urma cuceririi Siriei,
Palestinei și Egiptului de către arabi (între 636 și 640), mulți călugări, preoți și probabil chiar
episcopi s-au refugiat în Africa de Nord, care a devenit centrul de rezistență ortodoxă împotriva
monotelismului.
Printre refugiații sosiți din Orient se afla și Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) care,
începând din 640, s-a implicat direct în disputa monotelită. El se bucura de notorietate și de un
imens credit spiritual atât la Constantinopol cât și în Africa de Nord și Italia. În scurt timp, Maxim
a devenit consilierul teologic al guvernatorilor Africii bizantine Petru, Gheorghe și Grigorie de
care îl lega o strânsă prietenie. În 645, exarhul Grigorie a prezidat dezbaterea publică de la
Cartagina dintre Maxim și Pyrrhus, fostul patriarh al Constantinopolului (638-641); această
dispută teologică – câștigată de Sfântul Maxim – s-a încheiat cu un rezultat destul de surprinzător:
convertirea formală a lui Pyrrhus la ortodoxie și plecarea sa la Roma (sfârșitul lui 645 / începutul
lui 646). Sfântul Maxim Mărturisitorul l-a însoțit pe Pyrrhus la Roma, unde a rămas până în
653/655.
Începând din 646, rezistența antimonotelită s-a organizat în vechea capitală imperială,
avându-l ca lider necontestat pe Sfântul Maxim Mărturisitorul. În 646, cu siguranță la instigarea
Sfântului Maxim, episcopii africani din Numidia, Byzacene, Mauretania și Africa Proconsulară au
convocat sinoade în mai multe orașe nord-africane, care au condamnat în unanimitate ca eretică
doctrina monotelită favorizată de către guvernarea bizantină.
Opoziția față de puterea imperială bizantină nu a întârziat să ia o turnură politică extrem
de primejdioasă. În 646, exarhul Africii de Nord, Grigorie s-a revoltat împotriva împăratului,
găsind sprijin nu doar la populația imperială nord-africană, ci și la triburile maure vecine. El însuși
a fost proclamat împărat de către trupele sale. Guvernarea monotelită de la Constantinopol a
perceput evenimentele derulate în Africa ca un complot împotriva statului, în care ar fi fost
implicați exarhul Grigorie, Maxim și papa Teodor (642-649).
Arabii vor scăpa guvernarea bizantină de consecințele nefaste pe care ar fi putut să le aibă
revolta exarhului Africii pentru stat. În 647, după cucerirea Egiptului, trupele arabe au lansat un
atac neașteptat împotriva exarhatului Africii de Nord; uzurpatorul Grigorie își va găsi moartea în
luptele cu arabii de la Sufetula; după victorie, aceștia din urmă au jefuit Sufetula, reședința lui
Grigorie și s-au retras, pretinzând în schimb un tribut consistent. Exarhatul Cartaginei va rămâne
în continuare în stăpânirea Imperiului Bizantin.
Evenimentele derulate în Africa au avut un puternic ecou la Roma. Încurajat de deciziile
sinoadelor africane și sfătuit de către Sfântul Maxim Mărturisitorul, papa Teodor a rupt formal
comuniunea cu patriarhul Pavel al Constantinopolului. El l-a somat pe patriarh să se lepede de
monotelism. În răspunsul adresat papei, Pavel al II-lea a expus din nou doctrina monotelită,
declarând că el nu avea altă credință. În schimb, papa Teodor l-a excomunicat pe Pavel; acesta din
urmă a reacționat cu violență, demolând altarul de la reședința constantinopolitană a apocrisiarilor
papali, aflată în palatul Placidia.

1.1. Promulgarea decretului Typos

Eșecul politicii monotelite promovate de către Constans al II-lea devenea din ce în ce mai
evident chiar și la Constantinopol. Cu excepția Armeniei, unde influența bizantină încă se
menținea puternică, speranțele de a utiliza monotelismul ca punct de plecare al unei uniri între
calcedonieni și monofiziți fuseseră năruite de victoriile arabilor în Siria și în Egipt. În schimb,
Italia și Africa, care se împotriveau monotelismului, se găseau în conflict deschis cu puterea
imperială de la Constantinopol.
 În această conjunctură politico-religioasă deosebit de defavorabilă pentru Imperiu,
împăratul Constant al II-lea și-a dat seama de necesitatea unei reconcilieri religioase între
calcedonieni și monoteliți. Pe de altă parte, curtea imperială, înțelegând primejdia unei rupturi de
Roma, a avut în vedere căutarea unei soluții imperative în vederea unei reconcilieri cu papalitatea.
Acesta a fost momentul în care, la recomandarea și cu sprijinul patriarhului Pavel, împăratul
Constant al II-lea a promulgat decretul Typos (septembrie 648). Typos-ul anulează Ekthesis-ul
împăratului Heraclius și interzice orice fel de discuție despre una sau două lucrări, respectiv una
sau două voințe în persoana Mântuitorului Iisus Hristos. De asemenea, decretul Typos prevede
sancțiuni aspre împotriva celor care îi încalcă dispozițiile, fie că este vorba de clerici sau de laici:
monahii vor fi excomunicați și alungați din mănăstiri; soldații vor fi degradați; nobilii vor fi
deposedați de averi; oamenii de rând vor suferi pedepse corporale și exilul pe viață.
Decretul a fost acceptat foarte probabil de către patriarhii din Orient, însă a fost respins de
către papa Teodor. Biserica romană a ripostat fără întârziere față de decretul Typos. În 649, papa
Martin I (649-655) a convocat sinodul de la Lateran. În definiția dogmatică a sinodului se
mărturisește existența a două voințe și două lucrări în Hristos, care corespund celor două firi ale
Mântuitorului și care sunt unite într-unul și același lucrător sau subiect operant. Canonul 18
promulgat la Lateran anatemizează atât Ekthesis-ul împăratului Heraclie, cât și Typos-ul lui
Constans al II-lea.
Actele sinodului de la Lateran au fost acceptate fără proteste în Apus, însă basileul bizantin
le-a respins, reacționând cu brutalitate împotriva Bisericii romane. La 17 iunie 653, noul exarh al
Ravennei, Teodor Kalliopas a intrat cu armata în Roma și l-a arestat pe papa Martin I. Papa a fost
dus la Constantinopol unde i s-a intentat un proces ; Martin a fost acuzat de înaltă trădare și exilat
în Chersones (Crimeea) unde moare în 16 septembrie 655.
Typos-ul se dovedește a fi o soluție de compromis. El nu și-a atins în mod evident obiectivul
său explicit de pacificare a Imperiului. Decretul Typos ilustrează faptul că împăratul Constans al II-
lea a sacrificat dogma Bisericii de dragul realizării unității și păcii sociale a Imperiului. La fel ca și
celelalte decrete de credință care l-au precedat, Typos-ul constituie expresia punerii în practică de
către împărații bizantini a unei noi metode de exercitare a puterii lor în treburile Bisericii: publicarea
de declarații dogmatice care pretind să exprime un consens, însă care impun în realitate politica
imperială prin forță. Or, tocmai aceasta a fost și greșeala politicii lui Constans al II-lea, care a încercat
să rezolve pe cale juridică și prin forță o problemă strict dogmatică și în primul rând de ordin
bisericesc. Ceea ce i se poate reproșa lui Constans al II-lea este faptul că el și-a ieșit din rolul său
de conducător temporal al Bisericii și apărător al ortodoxiei. Domnia lui Constans al II-lea reprezintă
un bun exemplu pentru ilustrarea „cezaropapismului”.
 1.2. Constans al II-lea versus Maxim Mărturisitorul : relația dintre Biserică și stat în
viziunea Sf. Maxim Mărturisitorul
După arestarea papei Martin I de către exarhul Ravennei Theodor Calliopas (17 iunie 653),
Sfântul Maxim Mărturisitorul a preluat conducerea rezistenței „ortodoxeˮ împotriva guvernării
monotelite de la Constantinopol. Se pare că, la scurt timp după arestarea pontifului roman,
împăratul Constans al II-lea a poruncit să fie arestat și Sfântul Maxim (foarte probabil în cursul
anului 653). În 16 mai 655, din ordinul lui Constans al II-lea, a început la Constantinopol primul
proces politic al Sfântului Maxim și al ucenicilor săi.
Actele procesului Sfântului Maxim Mărturisitorul ne furnizează rechizitoriul formulat de
către acesta împotriva Typos-ului. În opinia Sfântului Maxim, Typos-ul este inacceptabil și de
aceea a fost pe bună dreptate anatemizat de sinodul de la Lateran și de către papa Martin I. Așadar,
Sfântul Maxim se opune cu fermitate aplicării deciziilor Typos-ului pe care puterea politică dorea
să-l impună pentru a salva unitatea Bisericii și existența Imperiului. Recunoașterea și mărturisirea
a două voințe și două lucrări în Iisus Hristos sunt absolut obligatorii, fiindcă absența lor duce la
desființarea celor două naturi, divină și umană, ale Mântuitorului.
Pe de altă parte, prin forma sa, Typos-ul reprezintă o imixtiune imperială inacceptabilă în
dogmele de credință. Împăratul nu este și preot și doar Biserica are autoritatea de a formula, în
sinoadele proprii, învățătura de credință. În opinia lui Maxim, împăratul este un personaj sacru,
însă el nu are caracter sacerdotal, în ciuda formulei retorice care îl asimilează cu Melchisedec „rege
și preotˮ. Împăratul nu săvârșește Sfintele Taine. El este pomenit în Biserică după clerici, în fruntea
laicilor. Împăratul n-a primit puterea „de a lega și a dezlegaˮ. El se supune Bisericii ca rob al lui
Dumnezeu; este membru al comunităţii eclesiale prin botez şi participă la săvârşirea Sfintelor
Taine pentru mântuirea sa. Melchisedec, „rege și preotˮ în Vechiul Testament este o prefigurare a
lui Hristos și nu un model al împăratului creștin. Cu alte cuvinte, Sfântul Maxim a enunțat
principiul că împăratul este un laic și nu are niciun drept să ia decizii în materie de credință, aceasta
fiind treaba exclusivă a Bisericii. Ilustrul monah recuză foarte explicit dreptul împăratului de a
defini dogmele. El apără ideea că dogmele sunt de resortul preoților1; așadar, împărații nu pot să
intervină în domeniul învățăturii de credință, însă cei care au făcut-o au căzut în erezie sau ar fi
dus Biserica pe căi greșite fără curajul și sacrificiul episcopilor.

1
Ibidem, p. 122: […] preoților [episcopilor] le revine cercetarea și definirea dogmelor mântuitoare ale
Bisericii universale… ”.
 1.3. Conceptul de iconomie în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul

Cuvântul κανών are sensurile de regulă, măsură, îndreptar, model, principiu2. În

terminologia bisericească, termenul în cauză are în esență două sensuri: „listă de cărţi, persoane,
elemente cu autoritate și respectiv regulă, îndreptar, standard de credință și viață” (Ică Jr. 2006-
2007, 17). Folosit cu primul sens, cuvântul kanon desemnează lista cărților acceptate de către
Biserică ca fiind scrise sub inspirația Sfântului Duh, și anume Canonul Sfintei Scripturi. Utilizat
cu al doilea sens, termenul în discuție desemnează orice hotărâre promulgată de autoritatea
bisericească în materie de disciplină, cult și organizare ecleziastică care va căpăta valoare de regulă
sau de lege (canon bisericesc)3. Mai precis, canoanele alcătuiesc legislația bisericească care
constituie obiectul dreptului canonic. Biserica folosește canoanele în funcție de condițiile și
necesitățile ei pastorale (L’Huillier, 2006-2007, 10-11; Bria, 1994, 77-79).
În privința aplicării canoanelor, mai ales începând din secolul al IV-lea, Biserica s-a
călăuzit după două principii canonice importante: pe de o parte, ἀκρίβεια (exactitate, rigoare), care
presupune observarea strictă și aplicarea riguroasă a prevederilor canonice, pe de altă parte,
οἰκονομία (excepție, dispensă, derogare, acomodare, ajustare)4 care implică scăderea rigorii
dispozițiilor canonice sau chiar suspendarea aplicării canoanelor de către autoritatea bisericească,
ținând seama de interesul Bisericii și de cel al credincioșilor (Dagron et alii, 1993, 199; Dagron,
1990, 3). Cu alte cuvinte, acrivia5 implică respectarea cu strictețe de către Biserică a normelor
canonice. Prin opoziție cu acrivia, termenul de iconomia6 „evocă ideea de condescendență și de
clemență (συγκατάβασις, ἐπιείκεια), implicând, într-un caz precis, o suspendare cu titlu de excepție a
aplicării dreptului canonic” (L’Huillier, 2006-2007, 14). Mai precis, iconomia „exprimă atitudinea
plină de bunăvoință a autorității bisericești față de membrii Bisericii care încalcă dispozițiile
acesteia, sau față de creștinii din afara ei, care doresc să devină membri ai Ecclesiei”
(Gheorghescu, 2001, 148). Prin aplicarea acriviei și iconomiei, Biserica urmărește același scop, și
anume mântuirea oamenilor (Gheorghescu, 2001, 148). Așadar, acrivia și iconomia nu se exclud
reciproc, deoarece aplicarea iconomiei nu presupune niciodată abrogarea definitivă a canoanelor
și implicit, încălcarea acriviei (Gheorghescu, 2001, 158-159).
După moartea patriarhului Sofronie al Ierusalimului (11 martie 638 sau 639)7, Sfântul
Maxim Mărturisitorul s-a implicat activ în conflictul dintre Biserică și stat care s-a declanșat în

2
Din punct de vedere etimologic, grecescul κανών provine din ebraicul qaneh, „trestie”, vezi, Lampe, 1961, 701-702, (s.v. κανών). În opinia lui Pierre
Chantraine, κανών derivă din grecescul κάννα care la origine avea sensul de tulpină de trestie, vezi Chantraine, II, 1970, 493 (s.v. κανών).
3
Pe lângă aceste două accepțiuni, termenul de kanon va căpăta ulterior și altele noi. De exemplu, în ritul bizantin, cuvântul canon va desemna un
anumit tip de compoziție imnografică; este vorba despre canoanele utreniei, „o serie de imnuri bazate pe cele nouă cântări biblice care se cântă la
Laude (a doua parte a slujbei utreniei care cuprinde psalmii 148, 149 și 150), a căror creație i-a fost atribuită Sfântului Andrei Criteanul (secolele
VII-VIII)”, Bria, 1994, 79, (s.v. canon).
4
Lampe, 1961, 940-943, (s.v. οἰκονομία).
5
Termenul de acrivia s-a impus în terminologia religioasă prin uz. Dacă în greaca veche litera b se pronunța [b], în greaca koine, prin betacism,
litera b se va pronunta [v].
6
De asemenea, termenul de iconomia s-a impus în terminologia religioasă prin uz.
7 P. ALLEN, „Sophronius and his Synodical Letter”, în: P. ALLEN (ed.), Sophronius of Jerusalem and Seventh-Century Heresy…, p. 21.
timpul domniei lui Heraclie și va atinge apogeul în timpul domniei succesorului său, Constans al
II-lea. Sfântul Maxim s-a angajat într-o luptă deschisă împotriva ereziei monotelite susținută de
puterea imperială din Constantinopol. El a combătut cu vigoare prevederile decretului Typos
publicat în 648 de către Constans al II-lea, al cărui scop declarat era suprimarea controverselor
dintre calcedonieni și monoteliți și restabilirea păcii și unității în sânul Bisericii. Typos-ul interzice
orice discuție despre o voință sau o lucrare, două voințe sau două lucrări în persoana unică a
Mântuitorului Iisus Hristos8. În realitate, decretul lui Constans al II-lea constituia un atac fățiș la
adresa Bisericii, amenințând integritatea și chiar ființa acesteia. Maxim Mărturisitorul a intrat în
conflict cu puterea imperială de la Constantinopol și a fost arestat în iunie 653; i s-a intentat un proces
politic care a debutat în mai 655 la Constantinopol. În urma refuzului de „a colabora” cu anchetatorii,
Sfântul Maxim a fost trimis în exil. El a murit în 13 august 662.

Sfântul Maxim Mărturisitorul pleacă de la premisa că iconomia nu se poate aplica, în niciun

caz, în materie de dogme și credință. Sfântul Părinte reproduce discuția purtată la Roma cu patriciul
Grigorie – trimisul împăratului Constans al II-lea – care avea misiunea să mijlocească împăcarea
dintre papa Teodor și patriarhul Constantinopolului, Pavel al II-lea (641-653)9; la sfârșitul anului
648 sau la începutul lui 649, pontiful roman îl excomunicase pe Pavel al II-lea datorită adeziunii
sale la monotelism. Patriciul Grigorie a propus ca unirea celor două Biserici să se înfăptuiască pe
baza decretului Typos:

«Și eu am zis: „Slavă lui Dumnezeu Care te-a făcut vrednic de o asemenea
slujire. Dar în ce mod a poruncit de Dumnezeu încoronata sa seninătate să se
facă venirea?” Iar tu ai zis: „Precum știi, pe baza Typos-ului”. Atunci am spus:
„Este cu neputință, pe cât socot, să se facă acest lucru, pentru că romanii nu vor
suferi ca glăsuirile purtătoare de lumină ale Părinților să fie suprimate dimpreună
cu rostirile necurate ale ereticilor, nici ca lumina să dispară împreună cu
întunericul10. Pentru că obiectul închinării noastre nu va mai fi nimic dacă se va
face vreo suprimare a cuvintelor învățate de Dumnezeu”. Atunci ai zis: „Typos-
ul nu face o suprimare a rostirilor sfinte, ci doar o tăcere, ca să ajungem la pace
prin iconomie”»11.

8 J. D. MANSI, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, vol. X, col. 1029 E.

9 Jan Louis VAN DIETEN, Geschichte der Patriarchen von Sergios I. bis Johannes VI (610-715), (coll. Geschichte der griechischen
Patriarchen von Konstantinopel, Teil 4), Verlag Adolf M. Hakkert, Amsterdam, 1972, p. 95.
10 În acest fragment, Sfântul Maxim Mărturisitorul face aluzie la condamnarea monotelismului și monoenergismului și la

dogmatizarea diotelismului și dioenergismului hristologic de către sinodul de la Lateran întrunit în octombrie 649 sub președinția
papei Martin I (649-655).
11 Sfântul Maxim și tovarășii săi… (Audierea de la palat [655]), 4, p. 120.
 În opinia patriciului Grigorie, decretul Typos nu suprimă dogmele Bisericii, ci doar le
ignoră prin omisiune pentru a se ajunge la o înțelegere între Biserică și puterea imperială. În acest
caz, iconomia implică trecerea sub tăcere a expresiilor care determină dezbinarea între
sacerdotium și imperium12. În schimb, în opinia lui Maxim Mărturisitorul, păstrarea tăcerii, sub
pretextul iconomiei invocate de către patriciul Grigorie, înseamnă, de fapt, suprimarea dogmelor
Ecclesiei și implicit acceptarea Typos-ului lui Constans al II-lea13.

Sfântul Maxim Mărturisitorul respinge categoric iconomia invocată de către patriciul

Grigorie. El consideră că acceptarea decretului Typos de către Biserică ar însemna un compromis
cu puterea politică și, inevitabil, o concesie făcută ereticilor. În realitate, Typos-ul nu făcea altceva
decât să sacrifice credința și adevărul în numele unității Bisericii și Imperiului, precum și a păcii,
care trebuiau realizate cu orice preț și prin orice mijloace, inclusiv ale represiunii polițienești și
compromisului cu erezia și ereticii:

«Iar dacă, de dragul iconomiei [compromisului, subl. ns.] împreună cu credința cea
rea este suprimată și credința mântitoare, atunci o astfel de formă de pretinsă
iconomie este de fapt o separare totală desăvârșită de Dumnezeu și nu o unire.
Fiindcă mâine iudeii cei cu nume rău vor zice și ei: „Să facem și noi pace și unire
între noi prin iconomie, să suprimăm noi circumcizia iar voi botezul, și nu ne vom
mai război unii cu alții!” … . Dar nici un împărat n-a reușit să-i convingă pe de
Dumnezeu purtătorii noștri Părinți să se împace prin expresii intermediare [de
compromis, subl. ns.] cu ereticii de pe vremea lor, ci ei s-au folosit de expresii clare,
proprii și corespunzătoare dogmei aflate în cercetare, spunând deschis că preoților
[episcopilor, subl. ns.] le revine cercetarea și definirea dogmelor mântuitoare ale
Bisericii universale»14.

Deoarece prevederile Typos-ului implicau acceptarea de către Biserică a unui compromis

(oikonomia) în materie de învățătură de credință, în sensul desființării dogmelor sale, Sfântul
Maxim se opune aplicării principiului canonic al iconomiei în materie de dogme și credință. În
numele acestui principiu, Maxim rezistă în 655 presiunii monoteliților. Argumentul invocat în
acest sens de către Sfântul Părinte este că, în materie de dogme, nu poate exista decât rigoare și
exactitate (akribeia) și niciodată concesie și compromis (oikonomia). Prin urmare, Maxim

12 Sfântul Maxim și tovarășii săi…, 7, p. 128: «Dar să nu-l întristezi pe împărat … care pentru pace a poruncit iconomia tăcerii
asupra expresiilor care crează diviziune».
13 Sfântul Maxim și tovarășii săi…, 4, p. 120: «Și eu am spus: „Pentru dumnezeiasca Scriptură tăcerea este și o suprimare … . Deci,

potrivit Scripturii, dacă nu se grăiesc și nu se aud, atunci cuvintele despre Dumnezeu nici nu există în genere” ».
14 Sfântul Maxim și tovarășii săi…, 4, pp. 121-122.
respinge cu fermitate acomodarea de conjunctură pe care puterea politică intenționa să o impună
Bisericii prin decretul Typos, în numele armoniei pretinse de interesele salvării unității religioase
și a însăși existenței Imperiului15. Ilustrul monah apără ideea că dogmele sunt de resortul preoților;
așadar, împărații nu pot să intervină și să folosească oikonomia în domeniul învățăturii de credință,
însă cei care au făcut acest lucru au căzut în erezie sau ar fi dus Biserica pe căi greșite fără curajul
și sacrificiul episcopilor16.
Sinodul al VI-lea ecumenic (680-681) a pus în practică ideile Sfântului Maxim
Mărturisitorul; definiția dogmatică emisă cu această ocazie interzice elaborarea unor noi
mărturisiri de credință în scopul înfăptuirii unirii religioase cu evreii, păgânii sau ereticii prin
compromis (iconomie):

«Acestea fiind stabilite de noi cu toată acrivia (ἀκριβεία) şi grija, hotărâm că nu este
permis nimănui să vestească o altă credinţă sau să scrie sau să alcătuiască sau să
cugete sau să înveţe sau să predanisească altfel; iar aceia care îndrăznesc fie să
născocească altă credinţă, sau să facă propagandă, sau să înveţe sau să transmită alt
simbol celor ce voiesc să se întoarcă la cunoştința Adevărului din elenism şi
iudaism sau din oricare erezie […] să fie anatemizaţi»17.

De altfel, Sinodul al VI-lea ecumenic a condamnat monotelismul și a restabilit ortodoxia;

pentru prima oară, începând de la domnia împăratului Heraclie, a fost restabilită symphonia între
Biserică și stat cât și pacea religioasă în întreaga creştinătate.
Actele procesului Sfântului Maxim Mărturisitorul evidențiază o nouă viziune referitoare la
relația dintre Biserică și stat care se va impune progresiv. Potrivit Sfântului Maxim, dogmele
Bisericii nu trebuie în nici un caz modificate în scopul concesiilor și compromisului, iar împăratul
trebuie să lase pe seama episcopilor conducerea Bisericii. Pe de altă parte, împăratul este un laic
și nu are nici un drept să ia decizii în materie de credință, aceasta fiind treaba exclusivă a Bisericii.
Aceste idei vor fi puse în practică la sinodul al VI-lea Ecumenic de la Constantinopol (680/681).

15 Sfântul Maxim și tovarășii săi…, 7, p. 128: « Dar să nu-l întristezi pe împărat care a făcut Typos-ul numai pentru pace, iar nu
pentru suprimarea a ceva din cele înțelese în Hristos și care pentru pace a poruncit iconomia tăcerii asupra expresiilor care crează
diviziune».
16 Gilbert DAGRON, Empereur et Prêtre. Étude sur le « cesaropapisme » byzantin, ouvrage publié avec le concours du Centre national

du livre, Gallimard, Paris, 1996, p. 182.

17 J. D. MANSI, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, vol. XI, col. 640; Jaroslav PELIKAN, Valerie HOTCHKISS, Creeds

and Confessions of Faith in the Christian Tradition, vol. I, Yale University Press, New Haven and London, 2003, pp. 228-229:
«Τούτων τοίνυν μετὰ πάσης πανταχόθεν ἀκριβείας τε καὶ ἐμμελείας παρ’ ἡμῶν διατυπωθέντων ὁρίζομεν ἑτέραν πίστιν μηδενὶ ἐξεῖναι
προφέρειν ἢ γοῦν συγγράφειν ἢ συντιθέναι ἢ φρονεῖν ἢ διδάσκειν ἑτέρως, τοὺς δὲ τολμῶντας ἢ συντιθέναι πίστιν ἑτέραν ἢ προκομίζειν
ἢ διδάσκειν ἢ παραδιδόναι ἕτερον σύμβολον τοῖς ἐθέλουσιν ἐπιστρέφειν εἰς ἐπίγνωσιν τῆς ἀληθείας ἐξ Ἑλληνισμοῦ ἢ ἐξ Ἰουδαισμοῦ ἢ
γοῦν ἐξ αἱρέσεως οἵας οὖν […] ἀναθεματίζεσθαι αὐτούς»; vezi și Gilbert DAGRON, Vincent, DÉROCHE, Juifs et chrétiens en Orient
byzantin, ouvrage publié avec le concours de la Fondation Ebersolt du Collège de France, Association des amis du Centre d’histoire
et civilisation de Byzance, Paris, 2010, pp. 38-39.