TEHNOLOGIA

PROTEZEI PARTIALE
ACRILICE
EDENTATIA
PARTIALA CURS 1
CURS 1
EDENTAŢIA PARŢIALĂ
Definiţie:
• Edentaţia parţială reprezintă situatia clinica frecvent întâlnită la pacienţii adulti, după
vârsta de 40 ani, iar solicitarea tratamentului este frecventă între 40-50 ani la femei şi 50-60
ani la barbati.
Starea de edentaţie poate apare din copilarie, la nivelul molarului de 6 ani, care este considerat
un dinte temporar, iar cariile aparute sunt lasate netratate în ideea schimbarii dintelui.

Lipsa molarului de minte este considerata edentaţie numai în cazul în care acestia au erupt
şi au fost extraşi.
In evolutia sa, edentaţia parţiala trece din stadiul de edentaţie parţiala redusa (1-4
dinţi, protezare prin punti dentare), la edentaţie parţiala întinsă protezata prin proteze
mobilizabile. In cazul în care există 1-2 dinţi prezenti avem de –a face cu o edentaţie
subtotala, premergatoare edentaţiei totale.
Edentaţia parţială incepe cu extractia oricarui dinte din cei 32 dinţi existenti, dar
statistica arata o frecventa a dinţilor pierduti în următoarea ordine: molarul 1, premolarii,
molarul 3, incisivii superiori, incisivii inferiori. Caninii şi molarii secunzi sunt dinţi care se pierd
ultimii.
In momentul extractiei, fie şi a unui dinte, se instaleaza starea de edentaţie caracterizata
prin intreruperea continuitatii arcadelor dentare, iar spatiul edentat este numit breşa
edentata. Prin disparitia punctelor de contact intre dinţi, blocul functional
reprezentat de arcadele dentare se rupe, iar dinţii vecini şi antagonisti migreaza spre spatiul
edentat, determinind aparitia disfunctiei ocluzale. La nivelul dinţilor migrati apar modificări
parodontale, spatiul alveolo –dentar se largeste, formindu-se pungi gingivale parodontale.
 Cauzele edentaţiei parţiale

1. Dobândite : sunt acele afectiuni ale aparatului dento-maxilar care fac

necesara extractia dinţilor care nu mai pot fi salvati :
• caria şi complicatiile ei;
• parodontopatiile;
• disfuncţia ocluzală;
• etiologie mixtă carie-parodontopatie;
• abraziuni exagerate ;
• traumatisme care produc fracturarea dintelui ;
• traumatisme care produc fracturări ale maxilarelor;
• tumori benigne şi maligne ;
• migrări dentare exagerate;
• tratamente stomatologice incorecte;
• neglijenţa pacienţilor faţă de tratament.
2. Congenitale :
• anodonţia parţială
• dinţii incluşi.
 Complicaţiile edentaţiei parţiale
Depind de numărul, extinderea şi topografia breşelor edentate, de reactivitatea
organismului, de vechimea edentaţiei.
Clasificarea lor este următoarea :
 Tulburări funcţionale masticatorii : apar când se pierd dinţii din regiunea
laterală. Prin pierderea molarilor dispare 3/4 din suprafaţa activă de masticaţie, ceea
ce duce la scăderea eficienţei de triturare a alimentelor, atât cantitativ cât şi calitativ.
Apare o concentrare a forţelor de masticaţie asupra dinţilor restanţi, această
suprasolicitare fiind cauza apariţiei modificărilor patologice la nivelul lor.
 Tulburări funcţionale fizionomice: apar în cazul pierderii dinţilor frontali
sau ca o complicaţie a edentaţiei parţiale, cum ar fi:
 Migrări orizontale cu apariţia tremelor şi diastemelor;
 Vestibularizări ale dinţilor frontali;
 Abraziuni exagerate ale dinţilor frontali;
 Reducerea dimensiunii verticale de intercuspidare maximă;
 Tulburări funcţionale fonetice: funcţia fonetică este mai puţin afectată,
producându-se o adaptare rapidă la condiţiile de edentaţie. Tulburările fonetice sunt
accentuate în cazul lipsei întregului grup frontal superior. Pierderea dinţilor frontali
inferiori produc tulburarea fonaţiei prin modificarea culoarului coloanei de aer.
 Edentaţia parţială netratată, pe lângă tulburările mai sus menţionate, poate
produce şi manifestări la nivelul dinţilor restanţi, a crestelor edentate, a ATM-ului, a
musculaturii, de comportament.

Edentaţia parţială poate prezenta un număr foarte mare de variante,

mergând de la lipsa unui dinte până la pierderea a 15 dinţi de pe arcadă.

Indicaţiile protezei parţiale mobilizabile pot fi grupate în:

• Situaţii clinice specifice tratamentului cu proteze adjuncte

• Situaţii clinice care exclud tratamentul prin punţi

1. Manifestări dentare in edentatia partiala
Consecinţele apariţiei breşei edentate pot fi schimbările de poziţie ale dinţilor
restanţi (migrările):
a. Migrări orizontale:
• dinţii limitanţi breşei tind să înlocuiască spaţiul edentat. Se traduc prin:
mezializări, distalizări, rotaţii, vestibularizări, oralizări. Migrarea orizontală
se poate face prin translaţie totală a dintelui sau prin înclinare (frecvent la
mandibulă). Migrările orizontale se produc atât în sens mezial, cât şi
distal, cele meziale (meziogresiunile) fiind mai ample şi mai numeroase decât
cele distale (distogresiunile). Dinţii situaţi înapoia premolarului II, deci molarii,
întotdeauna se mezializează, iar dinţii situaţi înaintea premolarului II se
distalizează sau se mezializează după locul pe care îl ocupă faţă de linia
mediană. Migrările orizontale se produc diferit la maxilar şi la mandibulă. La
maxilar au o viteză şi o amplitudine mult mai mare datorită structurii
spongioase a osului care opune o rezistenţă mai mică tendinţei de deplasare, în
timp ce la mandibulă se produc mai lent datorită structurii compacte a osului.

Schema migrării dinţilor

după pierderea acestora
Complicaţiile care apar consecutiv migrărilor orizontale sunt:
 Carii;
 Depozite tartrice;
 Treme care retenţionează alimentele;
 Traumatizarea directă a papilei interdentare;
 Solicitarea individuală a dintelui în timpul masticaţiei.
Înclinarea dinţilor face dificilă inserţia protezelor mobile sau a lucrărilor conjuncte; prin
înclinări se modifică înălţimea cuspizilor, ducând la apariţia contactelor premature şi a
interferenţelor în IM şi RC.

Migrarea cu inclinare (basculare): a Migrarea prin translatie:

– initial, b – dupa extractie a – initial ; b – dupa extractie
b. Migrări verticale - se produc la dinţii antagonişti spaţiului edentat. Se
clasifică în:
• Egresiunea (migrarea dinţilor împreună cu procesul alveolar); apare la dinţii cu
parodonţiul sănătos, iar coroana clinică nu-şi modifică dimensiunea iniţială. În urma
egresiunii, dinţii migraţi pot veni în contact cu mucoasa crestei antagoniste, iar tratamentul
protetic se face după extracţia dinţilor migraţi şi chiar remodelarea chirurgicală a
alveolelor acestor dinţi.

Egresiunea dentară.
• Extruzia (migrarea dinţilor fără procesul alveolar) apare la dinţii cu parodonţiul
afectat şi se produce mai repede ca egresiunea. Coroana clinică devine mai mare decât
cea anatomică.

Extruzia dentară

Consecinţele migrării verticale sunt:

• Denivelarea planului de ocluzie cu apariţia contactelor premature şi a
interferenţelor, odată cu pierderea timpurie a molarilor de şase ani, care erup slab
mineralizaţi.
• Dispariţia punctelor de contact interdentare.
Disfunctia ocluzală
A B prin pierderea
molarului de 6 ani:
A - la maxilar;
B – la mandibula
2. Manifestări parodontale in edentatia partiala
După extracţie, rădăcina dintelui vecin edentaţiei rămâne dezgolită pe o mare
suprafaţă, ceea ce poate compromite dintele. Papila interdentară, nemaifiind protejată de
punctul de contact, suferă traumatisme directe în timpul masticaţiei, iar involuţia ei poate
merge până la atrofia completă.

Modificările parodontale Modificările parodontale

la nivelul dinţilor migrati datorate suprasolicitarii

3. Manifestări ocluzale
Din cauza migrării consecutive edentaţiei, apar contactele premature şi interferenţele
ocluzale, care fac ca dinţii să se întâlnească în alte raporturi decât cele echilibraţe.
4. Manifestări la nivelul crestelor alveolare
Atrofia crestelor edentate depinde de vechimea edentaţiei, cauza care a produs-o,
felul extracţiei, vârsta pacientului, structura osului, felul antagoniştilor (dinţi naturali,
proteze).
5. Manifestări de comportament
Starea de edentaţie este considerată de mulţi pacienţi ca o infirmitate gravă.
Ideea purtării unei proteze mobile obsedează mai ales femeile, de aceea mulţi pacienţi refuză
sau amână tratamentul, favorizând apariţia complicaţiilor.
 Clasificarea edentaţiei
Primele clasificări au numit edentaţiile astfel:
• intercalate, în conditiile în care sunt delimitate la ambele capete de dinţi. Edentaţiile intercalate pot fi
situate numai în regiunea frontală şi atunci sunt numite edentaţii frontale sau în regiunea laterala fiind
numite edentaţii unilaterale când sunt situate numai intr-o parte sau bilaterale când sunt situate în ambele
parti;
• terminale, când edentaţia nu mai este delimitata distal de dinţi, putând fi uniterminale şi
biterminale;
• mixte sau combinate, rezultand din coexistenta situatiilor de mai sus.
Această clasificare, ca şi altele asemanatoare, sunt caracteristice şcolilor germane de
stomatologie, dar nu incadreaza cu exactitate toate posibilitatile existente.

Edentaţie intercalata Edentaţie frontală Edentaţie unilaterala

Edentaţie mixtă

Edentaţie bilaterala Edentaţie uniterminala Edentaţie biterminala

Kennedy clasifică edentaţiile după topografia breşelor edentate
Aceasta clasificare are urmatoarele clase:
• clasa I cuprinde edentaţiile situate în ambele regiuni laterale ale arcadei,
breşele fiind delimitate de dinţi numai mezial. Corespunde edentaţiei biterminale din
clasificarea de mai sus;
• clasa a II-a cuprinde edentaţiile situate intr-o singura regiune laterala a arcadei,
breşa fiind delimitata de dinţi numai mezial. Corespunde edentaţiei uniterminale;
• clasa a III-a cuprinde edentaţiile situate în ambele regiuni laterale ale arcadei, breşele
fiind delimitate de dinţi atat mezial, cat şi distal. Corespunde edentaţiei uni şi bilaterale;
• clasa a IV-a cuprinde edentaţiile situate în regiunea frontală.

CL. I CL. II CL. III Cl. IV

 La aceste patru clase principale, Kennedy a adaugat ulterior subclase determinate
de numărul breşelor, pe care le-a numit „modificări”, exemplu clasa I cu 1 modificare sau
clasa II cu 1 modificare, clasa III cu 1 modificare, clasa IV cu 1 modificare.

Edentaţie cl. I Kennedy cu o modificare Edentaţie cl. a II-a Kennedy cu o modificare

Edentaţie cl. a III-a Kennedy cu o modificare Edentaţie cl. a III-a Kennedy cu o modificare
Applegate aduce modificări clasificarii lui Kennedy adaugand criteriului
topografic şi elemente de fiziologie şi terapie protetică. Acest autor clasifica edentaţiile
în 6 clase după localizarea breşelor, valoarea dinţilor stalpi şi tipul protezelor
proiectate. De fapt, Applegate a pastrat clasificarea lui kennedy, dar a impartit clasa III
în alte doua clase.
Astfel, dacă clasele I, II, IV Kennedy ramin identice, clasa III este o edentaţie laterala
cu prezenta caninului pe care autorul o recomanda pentru tratament prin proteza
mobilizabila, clasa V este o edentaţie laterala cu lipsa caninului, tratabila mobilizabil, iar
clasa VI este o edentaţie laterala redusa care se trateaza prin proteza fixa. Clasificarea
este cunoscuta sub numele Kennedy-Applegate.

Edentaţie Applegate Edentaţie Applegate Edentaţie Applegate

Kennedy clasa a III-a. Kennedy clasa a V-a. Kennedy clasa a VI-a.
 O alta clasificare apartinand scolii anglo-saxone este cea a lui Kummer care are
drept criteriu poziţia liniei croşetelor denumita şi Fulkrumline sau Kippline a
autorilor germani şi care este linia care uneste croşetele situate pe dinţii stalpi.
Aceasta clasificare este orientata după forma protezelor şi cuprinde:
 clasa I, linia croşetelor este în diagonala fata de linia medio-sagitala a arcadei dentare;
 clasa II, linia croşetelor este transversala fata de linia medio-sagitala a arcadei dentare;
 clasa III, linia croşetelor este unilaterala, fara sa intretaie linia medio-sagitala a arcadei dentare;
 clasa IV, linia croşetelor este bilaterala şi transversala, deci poligonala, situatie care ofera maximum
de stabilitate protezelor parţiale. De obicei aceste edentaţii sunt insa rezolvate prin punti dentare.
O clasificare care ilustreaza foarte bine formele de edentaţii avand la baza criteriul
topografic este cea a lui E. Costa. Aceasta clasificare foloseste următoarea
terminologie:
edentaţie frontală, când lipsesc unii sau toti incisivii şi caninii ;
edentaţie laterala, când lipsesc dinţi din regiunea premolara şi molara, breşa
fiind delimitata la ambele extremitati de dinţi restanţi. Poate fi edentaţie uni sau
bilaterala;
edentaţie terminala, când lipsesc dinţii din regiunea premolara şi molara,
breşa fiind delimitata numai mezial de dinţi restanţi. Poate fi uni sau biterminala;
edentaţie mixtă, când pe arcada dentară coexistă 2 sau 3 forme de breşe:
frontală, laterala şi terminala;
edentaţie extinsa, când breşa intereseaza regiunea laterala şi regiunea
frontală;
edentaţie întinsă sau subtotala când pe o arcada mai sunt prezenti 1-2 dinţi.
Clasificarea lui E. COSTA

Edentaţie frontală Edentaţie laterala Edentaţie terminala

Edentaţie mixtă Edentaţie extinsa Edentaţie subtotala

Diagnosticul edentaţiei se face incepand cu partea dreapta la maxilar şi se termina la
mandibula în partea stanga, numind spatiile edentate. Astfel, în situatia alaturata care
reprezintă mai multe breşe edentate (5) posibile pe un maxilar, trei în zonele laterale şi
doua în zona frontală, avem o edentaţie latero, latero, fronto-, fronto, terminala. Linia de
unire reprezintă linia mediană, favorizandu-se astfel numirea şi reprezentarea edentaţiei.

Edentaţie latero, latero, fronto - fronto, terminala maxilara

 Clasificarea lui Kennedy a fost
completata de Applegate, astfel:
5. Clasa V – edentatie subtotala,
prezenta a cel mult 3 unitati
odontole in zona laterala;
6. Clasa VI – edentatie subtotala,
prezenta a cel mult 3 unitati
odontole in zona frontala.
Suportul dento-parodontal

CURS 2
 CÂMPUL PROTETIC ÎN EDENTAĘIA
PARĘIALĂ
Câ mpul protetic este alcă tuit din totalitatea elementelor morfologice ale oaselor
maxilare pe care se aplica proteza parţiala. Elementele morfologice sunt: dinţii
restanţi, crestele edentate, tuberozitatile maxilare şi tuberculii piriformi, bolta
palatina şi mucoasa acoperitoare.
Acestea sunt grupate în:
A. Suportul dento-parodontal format din dinţii restanţi şi parodontiul acestora, care
preia presiunile exercitate de proteza şi le transmite fiziologic oaselor maxilare.
B. Suportul muco-osos format din crestele alveolare, tuberozitatile maxilare,
tuberculii piriformi, boltă palatină şi fibro-mucoasa care le acoperă . Aceste
formatiuni preiau presiunile transmise de proteze în mod direct; acest mod
de transmitere este nefiziologic, formaţiunile respective nefiind adaptate
onto- şi filogenetic pentru a primi presiuni.
Câ mpurile protetice morfologic şi fiziopatologic, prezintă variaţii de la un
pacient la altul. Astfel, la examenul clinic, se constată :
• câ mpuri protetice favorabile, cu elemente morfologice
bine reprezentate;
• câ mpuri protetice nefavorabile, cu elemente morfologice reduse
prin procese de atrofie şi rezorbtie, care au o slabă capacitate de suport.
  SUPORTUL DENTO-PARODONTAL
Este evaluat de că tre medic prin examen clinic, radiologic şi prin
analiza modelelor de studiu, iar datele obţinute permit elaborarea şi
prognosticul tratamentului. Concluziile sunt aduse la cunoştinţa pacientului şi a
tehnicianului dentar, care participă la realizarea protezei.
Menţinerea, sprijinul şi stabilizarea protezei parţiale depind de:
numă rul dinţilor restanţi, repartizarea lor topografică , poziţia de implantare,
morfologia coronară , valoarea parodontală şi relaţiile de ocluzie.
1. Numărul şi topografia dinţilor restanţi:
În cazul în care există edentaţie cu prezenţa unui numă r mic de dinţi
restanţi (2-5 dinţi), dar repartizaţi bilateral, sunt condiţii bune pentru
menţinerea şi stabilizarea protezei, faţă de situaţia în care aceşti dinţi sunt
grupaţi pe o singură parte.

Edentaţie latero, Edentaţie latero,

fronto- Edentaţie de hemiarcada
fronto-
fronto,laterala fronto,terminala
 2.Poziţia dinţilor pe arcadă
La maxilar, axele de implantare converg spre apex, iar la mandibulă sunt
divergente spre apex.

Orientarea axelor de implantare a dinţilor. Conul de sustentatie a lui Villain

În edentaţia parţială , dinţii limitanţi breşelor edentate şi dinţii antagonişti

acestor spaţii migrează spre spaţiul liber, modificâ ndu-şi poziţiile de implantare în
sens orizontal şi vertical. Aceste noi poziţii se numesc malpoziţii secundare ale
dinţilor restanţi.

Diferenta de ax a molarilor migraţi spre edentaţie

3.Morfologia coronară
Coroanele dentare prezintă convexită ţi pe cele 4 feţe laterale, iar linia
care uneşte convexită ţile maxime se numeşte ecuator anatomic. Ecuatorul
anatomic este luat în consideraţie numai în poziţia verticală a dintelui. Dinţii
prezintă o poziţie de implantare caracteristică fiecă ruia, că reia îi corespunde un
ecuator de implantare, paralel cu linia de colet pe fiecare faţă a coroanei dentare.
Consecutiv migră rilor dentare, prin schimbarea poziţiei şi axului de implantare,
apare ecuatorul de malpoziţie. El este caracteristic dinţilor limitanţi ai edentaţiei,
care prezintă migră ri orizontale. Traiectul să u nu coincide cu cel al ecuatorului de
implantare.

Ecuatorul anatomic pe Linia ecuatorului de implantare

fata proximală şi paralela cu linia de colet
vestibulară
În zonele subecuatoriale coronare, retentive, de pe feţele vestibulare şi linguale
ale molarilor inferiori, se plasează braţele elastice ale croşetelor, în funcţie de
ecuatorul de implantare sau de malpoziţie. Determinarea ecuatorului de
implantare sau de malpoziţie, pentru localizarea zonelor retentive coronare, se
realizează în concordanţă cu axul de inserţie al protezei.
Pentru tratamentul protetic cu proteze mobilizabile, ne interesează
ecuatorul protetic sau ecuatorul comun al dinţilor stâ lpi, care este dat de linia ce
uneşte convexită ţile maxime ale acestor dinţi.

Ecuator de malpoziţie Ecuatorul comun al dinţilor stalpi

Traiectul ecuatorului protetic poate coincide cu cel al ecuatorului de

implantare sau de malpoziţie, sau poate fi creat prin pregă tiri proprotetice.
Ecuatorul protetic se determină cu ajutorul paralelografului.
 Trasarea ecuatorului protetic împarte feţele laterale coronare în două zone
distincte, cu utilizare protetică diferită : zona subecuatorială situată între colet şi
ecuatorul protetic, care este partea retentivă a coroanei. În această zonă se aplică
braţele elastice ale croşetelor; zona supraecuatorială situată între ecuatorul protetic
şi extremitatea liberă a coroanei, care este partea neretentivă a coroanei. În această
zonă se află marginea dentară a plă cii protetice la proteza parţială acrilică sau
elementele rigide ale croşetelor turnate la proteza scheletată .

Zonele coroanei
dentare:
A – subecuatoriala;
B – supraecuatoriala
 CARACTERISTICI PRIVIND RETENTIVITATEA DINTILOR
La maxilar, retentivitatile favorabile ale molarilor sunt situate pe fetele
vestibulare şi spre distal datorita inclinarii coroanei în aceste sensuri, iar la
mandibula retentivitatile favorabile ale molarilor sunt situate lingual şi spre mezial
datorita inclinarii coroanei în aceste sensuri.

Zonele retentive ale

molarilor la maxilar şi
la mandibula

Premolarii superiori şi inferiori datorita implantarii aproape verticale şi

uneori caninii inferiori, prezinta zone retentive atat vestibular, cat şi oral;
Retentivitatile dinţilor pot fi mari, medii sau reduse.

Retentivitatile diferite ale dinţilor :

A - mari, B - medii C- reduse.
În raport cu ecuatorul protetic, se remarca:
 zona subecuatoriala retentiva, utilizabila, situata pe fata vestibulara a
majoritatii dinţilor şi pe fata orala a molarilor inferiori;
 zona supraecuatoriala neretentiva, utilizabila, situata pe fata orala a
majoritatii dinţilor şi pe fata vestibulara a molarilor inferiori;
 zona subecuatoriala retentiva, neutilizabila, situata pe fetele proximale ale
dinţilor, fata de care elementele protetice raman la distanţa; zona
subecuatoriala retentiva poate fi impartita de catre o linie verticala trasata prin
mijlocul fetei vestibulare sau orale a dintelui stalp în alte doua zone, meziala şi
distală . In aceste zone se termina portiunea flexibila a segmentului retentiv al
croşetelor, în functie de retentivitatea favorabila.

Zonele dintelui în raport cu ecuatorul protetic:

a – subecuatoriala (retentiva) utilizabila Zonele fetei vestibulare:
b – supraecuatoriala (neretentiva) utilizabila; (1) meziala; (2) distală .
c – subecuatoriala (retentiva) neutilizabila.
 Dinţii fă ră convexită ţi nu pot asigura menţinerea protezei cu ajutorul croşetelor,
din cauza lipsei retentivită ţilor naturale care trebuie create artificial. Dinţii scurţi
sau abrazaţi nu sunt apţi pentru aplicarea corectă a croşetelor.
În alte situaţii se întâ lnesc dinţi cu convexită ţi exagerate, ceea ce impune o
remodelare a coroanelor în cadrul tratamentului proprotetic.
Incisivii, ca dinţi stâ lpi nu sunt apţi pentru aplicarea croşetelor din motive
fizionomice, a lipsei retentivită tii şi posibilită ţii de sprijin reduse. Caninii şi dinţii
laterali sunt mai indicaţi pentru a fi utilizaţi ca dinţi stâ lpi, retentivită ţile
favorabile fiind plasate vestibular.
 Ecuatorul protetic se poate prezenta în diverse situatii, putâ nd fi astfel
sistematizat:
• ecuatorul tipic situat aproximativ la jumatatea distantei cervico-ocluzale, cu
un traiect care porneste de pe fata proximala dinspre edentaţie, trece în
diagonala pe fetele vestibulara şi orala, apoi se indreapta catre fata proximala
opusa edentaţiei unde se afla mai aproape de colet.
Acest ecuator se afla la jumatatea distantei cervico-ocluzale indeosebi în portiunea
initiala;

Ecuator protetic tipic

• ecuatorul atipic care se prezinta în trei variante:
1. cu traiect oblic pornind de pe fata vestibulara dinspre edentaţie în
apropierea fetei ocluzale, coboara oblic vestibular şi oral şi ajunge pe fata proximala
opusa edentaţiei, foarte aproape de colet. Se intalneste frecvent la canini şi
premolari ;
2. ecuatorul inalt situat aproape de suprafata ocluzala pe fetele vestibulara
şi orala. Se intalneste frecvent la premolarii superiori inclinati vestibular şi la
premolarii inferiori inclinati lingual ;
3. ecuatorul coborat situat în apropierea coletului. Se intalneste pe fetele
proximale ale dinţilor care au pe fetele vestibulara şi orala un ecuator inalt şi pe
dinţii conici.

Ecuator atipic cu traiect oblic Ecuator atipic inalt Ecuator atipic coborat.
 TEHNOLOGIA
PROTEZEI PARTIALE
ACRILICE
SUPORTUL MUCO-OSOS
PREGATIREA CAMPULUI PENTRU
PROTEZARE
CURS 3
  SUPORTUL MUCO-OSOS
Este constituit din crestele alveolare, tuberozităţile maxilare, tuberculii
piriformi şi bolta palatină, împreună cu mucoasa acoperitoare. Proteza
parţială mobilizabilă se va sprijini în totalitate pe aceste elemente morfologice dacă nu i
se asigură şi un sprijin dentar. Presiunile ocluzale exercitate asupra dinţilor artificiali se
vor transmite direct asupra acestor ţesuturi, mai întîi asupra fibromucoasei, şi apoi
ţesutului osos subiacent.
1. FIBROMUCOASA acoperă formaţiunile osoase amintite, de care aderă în mod
diferit, fiind numită mucoasa fixă. Aceasta este formată din:
- epiteliu pavimentos pluristratificat de tip malpighian, de grosime relativă;
- corion conjunctivo-vascular dens, aderent de periost;
- ţesut submucos, bogat în ţesut adipos (în dreptul premolarilor);
- ţesut glandular şi adipos (în dreptul molarilor).
Mucoasa care acoperă crestele alveolare şi treimea anterioară a bolţii palatine este
aderentă de os şi formează cîteva pliuri, numite rugi palatine. In treimea posterioară,
mucoasa este netedă; conţine glande şi ţesut submucos.
Fibromucoasa aderentă prezintă un grad de rezilienţă, adică posibilitatea de a fi
comprimată sub presiunile masticatorii. Rezilienţa mucoasei nu este aceeaşi în
diferite regiuni, ea putînd să varieze de la 0, 3 - 2mm, poate chiar mai mult.
Rezilienţa mucoasei se poate pune în evidenţă cu un instrument bont. In zonele cu ţesut
conjunctiv lax şi ţesut adipos, subiacente corionului, rezilienţa mucoasei este crescută,
iar în absenţa acestora, rezilienţa este scăzută. Fibromucoasa cu rezilienţă scazută este
subţire şi suportă mai greu presiunile exercitate de proteză.
La nivelul bolţii palatine, mucoasa este mai puţin rezilientă decît la nivelul crestelor, cu
excepţia zonelor grăsoase ale lui Schroeder. Mucoasa crestelor alveolare mandibulare
are o rezilienţă mai mare decît la maxilar. In treimea anterioară a bolţii palatine,
mucoasa acoperă gaura palatină anterioară, formînd papila retroincisivă.
In edentaţiile terminale tratate cu proteze parţiale mobilizabile, este necesară corelarea
rezilienţei mucozale cu cea parodontală, pentru a se reduce efectul de pîrghie al protezei
asupra dinţilor stîlpi, care apare prin înfundarea şeilor.
Mucoasa foarte rezilientă se poate îndepărta chirurgical. La nivelul mucoase crestelor
edentate, în cazul purtării unei proteze vechi instabile, poate să apară hiperemia
mucoasei, eroziuni sau hiperplazii. Amprenta definitivă va fi luată după revenirea
mucoasei la aspectul normal.
 Mucoasa neutră (pasiv mobilă) se află la periferia cîmpului protetic. Este
situată la nivelul fundurilor de sac vestibulare şi linguale şi la trecerea de la palatul dur la
palatul moale (zona Ah) sub forma unei bande înguste. Marginile protezei nu vor depăsi
zona de mucoasă neutră.
La maxilar, fundul de sac vestibular se examinează privind lăţimea, prezenţa şi
locul de inserţie al bridelor laterale şi a frenului buzei superioare. Pentru un eficient sprijin
muco-osos, fundul de sac trebuie să fie cît mai adînc şi să asigure o grosime suficientă
marginilor protezei. In cazul în care bridele şi frenurile sunt inserate în apropierea muchiei
crestei, se poate interveni chirurgical în scopul adîncirii fundului de sac.
Mucoasa mobilă acoperă buzele, obrajii şi planşeul lingual. Mucoasa
mobilă este fixată de mucoasa aderentă sub forma frenurilor mediane ale buzelor,
frenului median al limbii şi a bridelor laterale. Aceste formaţiuni vor fi ocolite de
marginile protezelor.
Mucoasa fixă nu este pregătită fiziologic pentru a suporta presiuni. Ea se
comprimă parţial sub acţiunea protezelor şi revine la forma iniţială odată cu
îndepărtarea acestora. Purtarea protezelor produce în timp o modificare hipercheratozică
a mucoasei, reacţie adaptativă care face posibilă suportarea acestora.
Purtarea intermitentă a protezelor, cu pauză în timpul nopţii, stimulează
procesele fiziologice din mucoasă. Seile protetice trebuie să exercite presiuni
intermitente asupra mucoasei şi crestelor alveolare pentru a întîrzia resorbţia
acestora. De aceea, la edentaţii neprotezaţi resorbţiile sunt mult mai întinse faţă
de resorbţiile produse de proteză.
2. SUPORTUL OSOS al cimpului protetic.
Este reprezentat de crestele alveolare, tuberozităţile maxilare şi bolta
palatină la maxilar, crestele alveolare şi tuberculii piriformi la mandibulă,
elemente anatomice care oferă suport în totalitate protezei cu sprijin muco-osos şi pe o
întindere mai mică protezei cu sprijin dento-mucozal.

Creasta edentată reprezintă formaţiunea anatomică ce rezultă prin

transformarea procesului alveolar în urma extracţiei dinţilor. Poate prezenta dimensiuni şi
forme variate, poate fi voluminoasă sau atrofiată, în funcţie de următorii factori:
o Cauza pierderii dinţilor (carii, parodontopatii);
o Vîrsta pacientului;
o Intervenţii chirurgicale laborioase;
o Tipul constituţional al pacientului;
o Timpul scurs de la instalarea edentaţiei;
 Crestele edentate sunt mai bine reprezentate la pacienţii care au pierdut dinţii
prin complicaţiile cariei dentare. Dacă pierderea dinţilor (premolari, molari) se produce la
vîrstă tînară apar creste reduse în înălţime şi lăţime.
Extracţiile laborioase sunt însoţite de rezecţii ale ţesutului osos, reducînd
volumul crestelor. Extracţia după parodontopatii face să rezulte o creastă cu volum mai
mic. Pacienţii vîrstnici au creste edentate mai reduse datorită ritmului lent al proceselor de
osteogeneză, mai ales la cei care prezintă osteoporoză. Creasta edentată neprotezată este
supusă procesului de atrofie accentuată. Tendinţa de resorbţie osoasă generală poate fi
compensată sau nu de procesele de apoziţie ce se manifestă la nivelul osului alveolar.
Carenţele nutritive, diabetul, infecţiile cronice(sifilis, TBC) influenţează calitatea şi
reacţia osului alveolar.

LA MAXILAR crestele edentate sunt bine exprimate şi oferă condiţii favorabile

restaurării protetice. Pot fi înalte, medii, reduse.
Crestele înalte şi de volum mare oferă un perimetru întins pentru şeile
protetice şi preiau presiunile ocluzale transmise de către dinţii artificiali.
Crestele edentate reduse sau cu versante oblice oferă un perimetru redus
presiunilor ocluzale care se descompun. Presiunile ocluzale au efect
nociv,accelerînd procesele de atrofie şi resorbţie .
Intr-o edentaţie termino-terminală,crestele edentate reprezintă zonele de sprijin
muco-osos al şeilor protetice .Zona coamei crestelor suportă majoritatea presiunilor
masticatorii,fiind denumită zonă de sarcină primară. Versantele laterale ale
crestelor preiau presiunile oblice şi orizontale ,fiind denumite zonă de sarcină
secundară.
Crestele atrofiate sunt improprii stabilizării orizontale a protezelor şi nu oferă sprijin
muco-osos favorabil pentru şei.Neregularităţile şi proeminenţele produc leziuni de
decubit.Inclinările meziale sau distale ale crestelor favorizează deplasările protezei
în sens sagital,cu solicitarea nefiziologică a dinţilor restanţi.
La extremitătile distale ale crestelor edentate maxilare sînt situate tuberozităţile
maxilare, formaţiuni bine structurate ,care se atrofiază lent şi sînt numite “ zone
biostatice”. Ele au rol în stabilizarea ,sprijinul şi menţinerea protezei parţiale,fiind
acoperite în totalitate de protezele parţiale în edentaţiile terminale.Tuberozităţile
maxilare prezintă variaţii de formă şi volum, determinate de momentul în care a fost
extras molarul de minte .Cînd sunt exagerat de retentive,pot interfera cu marginea
şeii,făcînd inserţia protezei foarte dureroasă sau imposibilă. O dimensiune exagerată
în plan vertical (procidenţa polului inferior) poate ocupa complet spaţiul intermaxilar,
nemaiexistînd loc pentru şaua protezei. O dimensiune exagerată în sens vestibular
face ca, la deschiderea gurii ,apofiza coronoidă să atingă şaua,determinînd
desprinderea protezei sau o leziune de decubit.
Bolta palatină face parte din cîmpul protetic, fiind situată între crestele edentate.
Formele şi dimensiunile bolţii palatine sunt variabile în plan frontal,putînd fi
adîncă(ogival),medie sau plată. Bolta palatină adîncă este consecinţa unor obiceiuri
vicioase la vîrsta primei copilării(sugerea policelui,respiraţie bucală).
Bolta adîncă necesită măsuri speciale de individualizare a lingurilor standard în vederea
amprentării.Versantele oblice ale unei bolţi adînci realizează planuri înclinante,pe care
baza protezei parţiale are tendinţa să alunece la solicitările verticale din timpul
masticaţiei. Bolta palatină plată este urmarea pierderii dinţilor prin parodontopatii
avansate care subminează procesele alveolare ,crestele rezultate avînd înalţime mică.Cea
mai favorabilă protezării este bolta palatină plată,făra torus maxilar,proteza parţială prin
baza ei avînd un bun sprijin muco- osos.
Bolta palatină se atrofiază într-un ritm imperceptibil, fiind denumită ”zonă
biostatică”. Are o valoare protetică mare ,proteza acoperind-o pe2/3 anterioare sau în
totalitate în edentaţiile biterminale extinse,în edentaţiile subtotale sau în cele de
hemiarcadă.
LA MANDIBULA crestele edentate sunt puţin favorabile, putînd prezenta
următoarele forme:
• Creastă înaltă,voluminoasă,cu contur rotunjit;
• Creastă medie cu contur rotunjit;
• Creastă ascuţită (lamelară), înaltă şi subţire;
• Creastă ştearsă, atrofiată;
• Creastă negativă, la care mijlocul crestei se află sub nivelul crestelor oblice
internă şi exeternă;
La extremităţile distale ale crestelor edentate mandibulare se află tuberculii
piriformi, zone biostatice,a căror treime anterioară va fi acoperită de proteză. Peste
această limită se inseră ligamentul pterigo-mandibular.
In cazul unui tubercul piriform oblic se împiedică distalizarea protezei. Cînd rezilienţa
mucoasei este minimă,tuberculii piriformi reprezintă o zonă optimă de sprijin pentru
şei.
Este unanim acceptată teoria cu privire la accelerarea atrofiei care se
produce prin suprasolicitare, deci prin purtarea neîntreruptă a protezelor.
Trebuie menţionată părerea lui Jorres ,care recomandă următoarele: ”Purtarea
intermitentă cu pauze prelungite,situaţie în care presiunile discontinue
favorizează osteogeneza, în timp ce purtarea neîntreruptă prin presiuni
exagerate continue produce resorbţia osoasă”.
 Faţă de presiunile exercitate de proteze,se produce un proces moderat de atrofie
şi resorbţie la vîrstă relativ tînără, în timp ce la vîrstă înaintată, atrofia şi resorbţia se fac
într-un ritm intens,osul devenind rigid datorită osteoporozei.
Reacţia osului alveolar sub influenţa protezelor mobilizabile poate fi
apreciată pe radiografii dentare practicate la nivelul dinţilor stîlpi.Aceşti dinţi,
solicitaţi de presiunile preluate de elementele de menţinere şi stabilizare sau de
contacte nefuncţionale, transmit osului alveolar presiuni supraliminare, care modifică
structura acestuia.
Zonele de os alveolar modificate au fost denumite de către Applegate ”zone
indicatoare” şi pot prezenta:
• Procese de osteogeneză,semn că dinţii şi crestele edentate rezistă la presiuni
ocluzale normale,deci o perspectivă pozitivă pentru tratamentul cu proteze
mobilizabile.
• Spaţiul periodontal lărgit,semn că dinţii si crestele edentate nu rezistă la
presiuni ocluzale,perspectivă negativă pentru tratamentul cu proteze
mobilizabile.
Un rol important îl are şi momentul instituirii tratamentului. Proteza trebuie să fie
imediată pentru a favoriza vindecarea plăgii, modelarea funcţională a crestelor
edentate şi reducerea rezorbţiei osoase. Dacă protezarea se instituie tardiv,rezorbţia
osoasă se continuă într-un ritm intens.
 PREGATIREA CAMPULUI PROTETIC EDENTAT PARTIAL

Tratamentul edentatiei cu ajutorul protezelor mobilizabile cuprinde: tratamentul

preprotetic, proprotetic si protetic propriu-zis.Toate aceste etape de tratament vor fi
notate in fişa pacientului. La examenul clinic se poate stabili un plan de tratament
protetic, dar in urma tratamentului pre- si proprotetic se poate schimba situatia clinică şi
planul de tratament protetic iniţial.Interventiile conservative şi radicale asupra câmpului
protetic cuprind tratamentele preprotetice, iar cele protetice pregătitoare cuprind
tratamentele proprotetice.

TRATAMENTUL PREPROTETIC este un tratament nespecific efectuat asupra

suportului dento-parodontal şi muco-osos:
1. Tratamentul efectuat suportului dento-parodontal cuprinde:
• Tratarea cariilor dentare simple şi complicate;
• Extracţia resturilor radiculare şi a dinţilor nerecuperabili
• Rezecţii apicale
• Gingivo-alveoloplastii;
• Indepărtarea tartrului dentar;
• Tratarea parodontopatiilor.
2. Tratamentul efectuat suportului muco-osos cuprinde:
• Regularizara crestelor edentate în cazul existenţei exostozelor;
• Rezecţia tonusului mandibular când împiedică aplicarea conectorului
lingual;
• Rezecţia tuberozităţilor voluminoase când ajung aproape de creasta
mandibulară;
• Plastia frenurilor şi bridelor inserate aproaoe de mijlocul crestelor ;
• Excizia hiperplaziilor mucoasei .

3. Pregătirea psihică a pacientului:

Trecerea la o proteză mobilizabilă este un moment dificil pentru mulţi pacienţi care
colerează acest moment cu o îmbătrânire fizică o degradare a stării de sănatate şi
a celei sociale, considerându-se invalizi.
TRATAMENTUL PROPROTETIC este un tratament specific ,urmează
tratamentului pre-protetic şi include o varietate de intervenţii făcute de medic
asupra câmpului protetic pentru creearea celor mai bune condiţii privind refacerea
ocluziei funcţionale, menţinerea, sprijinul şi stabilitatea viitoarei protezei.
Pregătirea pro-protetică este stabilită în urma examenului clinic şi a analizei
modelelor de studiu.

 Corectarea disfunctiilor ocluzale apărute în urma migrării dentare

sau tratamentului cu lucrări protetice incorecte consta in :
• Indepartarea obtutaţiilor în exces şi a lucrărilor protetice incorecte;
• Depisatrea contactelor premature şi a interferenţelor şi corectarea lor; dacă
contactul prematur sau interferenţa este mai mică de 2 mm, remodelarea se face
prin şlefuire, iar dacă impune un sacrificiu biologic mai mare se impune acoperirea
dintelui cu o microproteză.
  Prepararea locaşurilor pentru pintenii ocluzali şi incizali
Pintenii ocluzali: sunt elemente de sprijin ale protezelor parţiale pe dinţii restanţi. Dacă
dinţii nu sunt abrazaţi, locaşurile se prepară strict în smalţ, prin frezaj.

La nivelul premolarilor şi molarilor se prepară locaşuri în fosetele proximale,

respectând forma acestora, cu o adâncime de 1-1,5 mm, bine lustruite pentru a nu retenţiona
resturi alimentare care ar favoriza apariţia cariei. Baza locaşului trebuie să fie
perpendiculară pe axul dintelui pentru ca presiunile transmise prin pintenul ocluzal să se
transmită în lungul rădăcinii. Grosimea stratului de smalţ variază de la dinte la dinte. Se
examinează spaţiul faţă de antagonisti pe modelul de studiu. Dacă nu există spaţiu pentru
pinten, se realizează o microproteză.
Baza locaşului poate fi orizontală sau oblic descendentă spre mijlocul
suprafeţei ocluzale în unghi de 90° sau mai mic pentru a favoriza stabilitatea
pintenului.
Pe caninii superiori, locaşurile se pot prepara supracingular sub forma unei
trepte perpendiculare pe axul dintelui.
Pe caninii inferiori, locaşurile se prepară la nivelul unghiului mezial.
Pe incisivi şi canini se pot prepara locaşuri incizale situate la nivelul
unghiurilor proximale a doi dinţi vecini.
 Prepararea locaşurilor pentru segmentele intermediare ale unor croşete
Elementele de menţinere, sprijin şi stabilitate ale PPA sunt variate ca număr şi formă.
Unele prezintă segmente intermediare care traversează nişa masticatorie dintre doi
dinţi vecini. Asa sunt crosetele de sarma cervico- ocluzal deschis edental, ocluzo-
interdentar, crosetele inelare, ca si crosetele turnate Bonwill si C-O-C.
Cand spatiul din aceasta nisa este insuficient si crosetul plasat ar constitui un contact
prematur, se prepara un locas pe doi dinti vecini , strict la nivelul smaltului
dentar.
 Realizarea paralelismului dinţilor stâlpi
In edentatiile laterale intercalate, dintii migreaza catre edentatie. Cand migrarea este
minima se poate obtine paralelizarea printr-o manevra de frezaj a unei mici cantitati
de smalt. Pentru a ghida proteza la inserţie şi dezinserţie, aceste suprafeţe trebuie să
fie paralele cu axa de inserţie a protezei.
Suprafetele ce urmeaza a se paraleliza, se stabilesc pe modelul de studiu, cu ajutorul
unui aparat numit paralelograf. Folosind tija de ghidaj a paralelografului, se schiteaza
pe model suprafetele ce vor fi reduse prin frezaj rezultand paralelismul suprafetelor,
numite planuri de ghidare. În edentaţiile terminale nu sunt necesare planuri de
ghidare, din contră trebuie să existe o uşoară convexitate a feţei disto-ocluzale a
dinţilor stâlpi care să permită înfundarea şeilor fără solicitarea dinţilor stâlpi.
În edentaţiile frontale nu sunt necesare planuri de ghidare deoarece se
modifică forma dinţilor frontali, cu repercursiuni fizionomice.
 Alte intervenţii asupra dinţilor stâlpi
• reducerea convexitatilor vestibulare pentru a se putea cobori bratul retentiv al
crosetelor pentru a fi mai putin vizibil;
• reducerea convexitatilor orale pentru imbunatatirea reciprocitatii.
 Acoperirea dinţilor cu proteze unidentare în următoarele condiţii:
• dinti prezentand obturatii voluminoase;
• tendinta la carii dentare;
• dinti şlefuiţi intens pentru corectarea disfunctiei ocluzale;
• dinti migrati vertical pana in apropierea crestei alveolare antagoniste sau chiar
in contact cu aceasta.
• dinti lipsiti de retentivitati favorabile in scopul crearii acestora;
• acoperirea cu coroane cu praguri orale in scopul perfectarii reciprocitatii;
• acoperirea cu coroane cu locasuri pentru pinteni ocluzali.
• acoperirea pentru crosetul cu pinten intern
• acoperirea pentru aplicarea sistemului de culisare, pe proteza unidentara fiind
plasata fie matricea , fie patricea;
• acoperirea cu cape pentru sistemul de coroana telescopata;
• solidarizarea dintilor prin proteze unidentare unite intre ele in scopul
imobilizarii dintilor parodontotici;
Trebuie subliniat ca daca tratamentele preprotetice sunt aceleasi indiferent de proteza
partiala ce se va confectiona, acrilica sau scheletata, tratamentele proprotetice
complexe sunt impuse in special de proteza scheletata.
 TEHNOLOGIA
PROTEZEI
PARTIALE
ACRILICE
CONFECTIONAREA PPA
ELEMENTE COMPONENTE
CONFECŢIONAREA PROTEZEI PARŢIALE MOBILIZABILE

PPA este foarte răspândită datorită uşurinţei de confecţionare şi preţului

redus, fiind denumită “proteză socială”.In practica medicală curentă.PPA se
realizează în mod simplist,cu sprijin nefiziologic,de multe ori, fără pregătire pre- şi
proprotetică, ceea ce face ca ea să aducă daune câmpului protetic,iar integrarea sa
fiziologica să nu se obţină.
Proteza partială scheletată are multe avantaje privind confortul pacientului şi
profilaxia câmpului protetic, dar nu este încă o terapie de masă, necesitând
specialisti,dotări materiale,are preţ crescut.
PPA se realizează şi astăzi în 90% din cazuri cu sprijin muco-osos,
nefiziologic desi sprijinul dento-mucozal,semifiziologic este uşor de obtinut. Este
indicată pentru restaurarea arcadelor dentare edentate partial in edentatii intinse,
menţinându-se pe câmpul protetic cu ajutorul crosetelor de sârmă.
 DEZAVANTAJELE PPA sunt biologice, functionale şi de confort.

1. Dezavantaje care pot fi reduse ca intensitate.

PPA cu sprijin muco-osos produce atrofia accelerată a crestei alveolare pe care se
sprijină în totalitate in mod nefiziologic.
Dacă proteza este prevăzută cu croşete, se conferă un sprijin dentar, iar daca este
prevazuta cu pinteni ocluzali şi incizali,se obţine o proteză cu sprijin dento- mucozal
semifiziologic. In acest caz, atrofia este limitată la cele 2/3 distale ale şeilor terminale. Deci
trebuie subliniat ca proteza parţială trebuie prevăzută întotdeauna cu sprijin dentar.
Atrofia accelerată, consecutivă sprijinului nefiziologic, este urmată la scurt timp
după aplicarea protezei, prin înfundarea acesteia pe cîmpul protetic datorita efectului de
pană, efect care poate produce vestibularizarea dinţilor restanţi .
Efectul de pană este datorat sprijinului dentar insuficient realizat de catre
segmentul plăcii protetice plasat supracingular şi supraecuatorial care coboară sub acest
nivel. Trebuie subliniată importanţa utilizării pintenilor ocluzali şi a croşetelor cu traiect
ocluzo-vestibular.
Ca urmare a modificărilor produse la nivelul cîmpului protetic, se pierde
paralelismul acestuia cu faţa mucozală a protezei, iar aceasta devine instabilă.
Proteza instabilă este ineficientă din punct de vedere funcţional şi expusă fracturilor.
 In cazul în care nu s-a realizat despovărarea zonelor acoperite cu mucoasă subţire
sau marginile protezei sunt extinse peste limitele funcţionale ale cîmpului protetic,
proteza partiala provoacă leziuni de decubit, aceste deficienţe fiind înlăturate prin
distanţarea protezei de zonele sensibile şi prin individualizarea ocluzală minuţioasă la
aplicarea protezei în cavitatea bucală.
Croşetele de sârmă folosite pentru menţinerea protezei partiale solicită dinţii stâlpi la
inserţia si dezinserţia acesteia. Acest dezavantaj rezultă din grosimea sârmei din care sunt
confecţionate, plasarea greşită sub retentivitatea maximă a dintilor stâlpi, indiferent de
implementarea sau de starea de sănătate parodontală a dinţilor .Medicul este obligat să
indice în fişa de laborator grosimea sârmei, tipul de croşet şi gradul de elasticitate al
acestuia, nivelul de plasare al segmentului dentar.
Proteza partiala produce parodontopatie marginală datorită contactului plăcii protezei
cu parodontiul dinţilor restanţi, pe care îl presează în conditiile sprijinului nefiziologic.
Suferinţa pacientilor se manifestă prin jenă si durere, hiperemia mucoasei şi sângerări
spontane sau la presiuni usoare. Acest deziderat poate fi realizat prin distanţarea zonei
respective a protezei prin folierea modelului de lucru. Această manevră se face de către
tehnicianul dentar şi constă în acoperirea zonei corespunzătoare parodontiului marginal cu
ciment dentar de consistenţă vâscoasă, care se aplică de-a lungul festonului gingival,
acoperind 2 mm din faţa ocluzală a dinţilor prezenţi pe model şi 2mm din zona învecinată.
Grosimea stratului de ciment va fi de 1,5 mm.
 Proteza partiala acoperă in totalitate bolta palatinală. Receptorii termici şi
gustativi situaţi în 1/3 medie a bolţii palatine ajung în contradictie cu lucrarea protetică.
Receptorii situati în1/3 posterioară produc reacţia de vomă. Pentru a se preveni această
reacţie,se poate decupa 1/3 posterioară a plăcii protezei, obţinînd proteza răscroită
distal, fără a scădea rezistenţa mecanică a lucrării. Din păcate răscroirea zonei centrale a
palatului, deşi benefică, scade rezistenţa mecanică a lucrării.
PPA se obţine prin polimerizarea pastei rezultate din amestecul polimer-
monomer. Nerespectarea regimului termic de polimerizare face ca în proteză să rămînă
o cantitate crescută de monomer rezidual, care irită mucoasa producînd stomatite de
iritaţie.
Iritatiile de mucoasă apar şi dacă proteza partiala nu este lustruită foarte bine,
in asa fel incit contactul părţilor moi cu marginile şi suprafata exterioară a protezei să se
facă lejer.
Reducerea timpului de polimerizare prin creşterea temperaturii duce la fierberea
monomerului la 100,3° C, rezultînd proteza cu porozităti. In aceste porozităţi se depun
resturi alimentare pe care se dezvoltă microorganisme saprofite ale caviăţii bucale care
irită mucoasa şi care întreţin un miros neplăcut (halena bucală fetidă).
PPA cu sprijin muco-osos nefiziologic poate produce stomatita protetică pe un
cîmp protetic cu creste edentate neregulate sau de formă lamelară. Stomatita protetică se
caracterizeaza prin leziuni ale mucoasei, imposibilitatea efectuării masticaţiei, durere
violentă şi o afectare psihică a pacientului. Aceste semne sunt consecinţa lipsei de
integrare biologică a lucrării protetice. Soluţia terapeutică o reprezintă proteza cu sprijin
mixt semifiziologic şi proteza cu şei reziliente.
2. Dezavantaje care nu pot fi influenţate

PPA este o proteză inconfortabilă prin volumul său şi prin grosimea de 2 mm

a plăcii protezei, care scade spaţiul vital al limbii. Starea de inconfort este mărită prin
acoperirea receptorilor gustativi din zona centrală a bolţii palatinale.
Fenestrarea protezei duce la scăderea rezistenţei mecanice, proteza fracturîndu-se.
De asemenea, grosimea plăcii protezei sub 2 mm ar scădea rezistenţa mecanică a
lucrării.
Acrilatul folosit la confecţionarea PPA are culoarea roz. Colorantul este
răspunzător de apariţia unor manifestări alergice la nivelul mocoasei. Se poate
confecţiona placa protezei din acrilat transparent, excluzîndu-se manifestările alergice
în teritoriu cu care are raport, dar versantele vestibulare ale şeilor protezelor trebuie
confecţionate din acrilat roz, asemănător mucoasei, pentru că zona este vizibilă .
 PARTILE COMPONENTE ALE PPA
A. Arcadele dentare artificiale – care reprezintă segmente de arcadă;
B. Baza protezei: 1. şeile protezei, suportul pe care sunt fixaţi dinţii;
2. elemente de legătură între şei ;
C. Elemente de menţinere, sprijin şi stabilitate.
Toate aceste elemente formează corpul rigid (piesa protetică) care restaurează
morfologia cîmpului protetic afectat de edentaţie.

A. ARCADA DENTARA ARTIFICIALA

Dinţii artificiali formează segmente din arcadă pe care o restaurează şi
reprezintă elementele funcţionale principale. Arcadele dentare artificiale împreună cu
şeile protetice restaurează morfologia arcadei dentare fiind elementele principale ale
PP.
Dinţii artificiali refac morfologia coronară a arcadei dentare avînd un rol
important în restaurarea funcţiilor aparatului dento-maxilar: masticaţie, fonaţie,
fizionomie. Dinţii artificiali sunt montaţi şi fixaţi pe şeile protezei, fixarea realizîndu-se
chimic pentru dinţii din acrilat, mecanic pentru dinţii din porţelan şi fizico-chimic
pentru cei din răşini compozite.
 Dinţii din acrilat se pot produce industrial sau în laboratorul de tehnică
dentară. Dinţii artificiali fabricaţi se obţin din răşini acrilice speciale, depuse în tipare
metalice, la presiuni şi temperaturi ridicate. Au rezistenţă la abraziune, structură
omogenă, nu se impregnează cu resturi alimentare şi floră microbiană, au stabilitate
coloristică mai mare decât cei produşi în laborator. Au preţ de cost ridicat şi se
comercializează în garnituri, aşezaţi în ceară plastică pe plăcuţe, pentru grupul frontal
şi cel lateral. Pe plăcuţe sunt înscrise: culoarea, mărimea, forma şi numele
fabricantului.
Dinţii din porţelan sunt obţinuţi industrial prin coacerea masei ceramice la
temperaturi ridicate (1000°C) şi sunt prevăzuţi cu sisteme de retenţie mecanică
(crampoane, cavităţi retentive) pentru fixarea în acrilatul şeilor. Comparativ cu dinţii din
acrilat, cei din porţelan au o rezistenţă mecanică mare, transluciditate şi stabilitate
cromatică, sunt impenetrabili la lichidul şi flora microbiană bucală, dar nu pot fi prelucraţi
pentru că pierd luciul, sunt casanţi şi au un preţ de cost ridicat.
Sunt utilizaţi de obicei în zona frontală.
Dinţii din răşini compozite se obţin industrial prin polimerizare foto- chimică
şi se leagă fizico-chimic de baza acrilică a protezei. Faţă de dinţii din acrilat prezintă o
serie de avantaje: stabilitate cromatică, rezistenţă la abraziune apropiată de cea a
dinţilor din ceramică, pot fi prelucraţi şi lustruiţi, se pot înlocui uşor, dar au preţ de cost
ridicat.
B. BAZA PROTEZEI
1. ŞEILE PROTEZEI
Acoperă crestele edentate, reprezinta suportul de fixare al dinţilor artificiali şi
transmit presiunile ocluzale suportului muco-osos. Refac volumul şi forma crestelor
edentate rezultate după extracţiile dentare şi reduc procesele de resorbţie şi atrofie.
Modul de transmitere al presiunilor ocluzale este nefiziologic, osul nefiind adaptat
pentru a primi direct presiunile, deoarece la dentat presiunile nu se transmit direct
osului, ci sub formă de tracţiuni prin intermediul ligamentului dento-alveolar.
Numărul şeilor la PP este asemanător cu cel al breşelor edentate.
Şeile protezelor au două feţe:
• Faţa externă care prezintă doua versante:
• Versantul vestibular care acoperă versantul corespunzator al crestei edentate şi
se întinde de la muchia crestei până la nivelul fundului de sac. Reface
morfologia crestei edentate şi funcţia fizionomică în zonele frontale.
• Versantul oral (palatinal / lingual) la maxilar se continuă cu placa palatinală,
iar la mandibulă coboară până în fundul de sac lingual, în relaţie cu placa
linguală. Faţa orală, modelată plan sau plan-concav, este lustruită perfect şi are
rol în menţinerea protezei, fonaţie şi măreşte confortul, menajând spaţiul vital
al limbii.
• Faţa internă (mucozală) acoperă intim mucoasa crestei edentate până la nivelul
mucoasei pasiv-mobile. Nu se prelucrează şi nu se lustruieşte, ea reproducând
microrelieful mucoasei. Faţa mucozală transmite presiunile ocluzale suportului muco-
osos.
Limitele şeilor protezei sunt obligatorii în cazul protezelor partiale cu sprijin nefiziologic sau
sprijin semifiziologic in caz de edentatii intinse sau termino- terminale, astfel încât presiunile
ocluzale să fie distribuite pe o suprafaţă cât mai mare. În edentaţiile intercalate, şeile
sprijinite fiziologic prin pinteni ocluzali pe dinţii stâlpi nu mai transmit presiuni asupra
suportului muco-osos, putând fi reduse ca întindere.
În sens mezio-distal, şeile protezei se întind astfel:
• În edentaţiile intercalate sunt situate între dinţii restanţi;
• În edentaţiile terminale sunt situate între dinţii stâlpi şi tuberozitatea
maxilară, respectiv 1/3 anterioară a tuberculului piriform, pe care le
acoperă.
2. ELEMENTELE DE LEGĂTURĂ ÎNTRE ŞEI
Şeile protezei pe care sunt fixaţi dinţii artificiali sunt solidarizaţe între ele prin elemente
de legătură. Acestea sunt plăcile protetice confecţionate din acrilat: placa palatinală
pentru maxilar şi placa linguală pentru mandibulă. Placa protetică împreună cu şeile
protetice alcătuiesc baza protezei.

1. PLACA PALATINALA este placa protezei la PPA maxilară şi se numeşte astfel pentru
că acoperă în totalitate sau parţial bolta palatină,unind şeile protetice.Limitele plăcii
palatinale sunt:
- antero-posterior,se întinde de la zona supracingulară a dintilor frontali până
la zona “Ah”,situată la trecerea de la palatul dur la cel moale.
- Lateral, dreapta şi stânga,vine în contact cu zonele supraecuatoriale ale fetelor
orale ale dinţilor restanţi.
Placa palatinală se prezintă în 2 variante: întinsă şi redusă.
a. Placa palatinală întinsă se întinde în limitele prezentate anterior şi este
indicată în edentaţiile extinse,edentaţiile subtotală sau de hemiarcadă.In aceste situatii
clinice,se urmăraste obţinerea fenomenului de adeziune pentru stabilitatea protezei,
fenomen care apare între placa palatinală şi bolta palatină,şi caredepinde de mărimea
suprafeţei de contact.
b. Placa palatinală redusă prezintă 3 forme:
- P.p.r. răscroită distal este secţionată simetric în 1/3 posterioară a
bolţii palatine,degajându-se zona reflexogenă a vălului palatin evitând reflexul de vomă:
- P.p.r. fenestrată prezintă zona centrală a plăcii
decupată,lăsându-se liberă zona de mucoasă cu receptorii gustativi;
- P.p.r decoletată (răscroită parodontal) –placa este decupată pe o
distanţă de 2-3mm,lăsându-se liberă zona parodontiului marginal al dinţilor restanţi.
Dintre toate formele, cea mai utilizată este cea răscroită distal care nu scade rezistenţa
mecanică a protezei. Celelalte 2 forme lasă benzi înguste de acrilat prin reducerea plăcii,
expunând-o la fracturare.
2. PLACA LINGUALA este placa protetică a PPALşi are raport de vecinătate cu limba.
Ea uneşte şeile protetice, continuând versantele linguale ale acestora. Limita superioară
a plăcii linguale revine în raport cu zona supracingulară, respectiv supraecuatorială a
dinţilor restanţi.Limita inferioară urmăresţe fundul de sac lingual şi paralingual.
Toate tipurile de plăci pentru PPA sunt confecţionate din acrilat cu grosimea de 2mm şi
rămân la distanţă de parodonţiul marginal (1-2mm). Această grosime, pe toată
înfundarea, reduce simţitor din spaţiul cavitaţii bucale, creând senzatia de discomfort
pacientului. Se pot confectiona plăci metalice care prezintă următoarele caractere: sunt
subţiri (0,3-0,4mm), ocupă spaţiu puţin, sunt foarte rezistente, se confecţionează după
tehnologii speciale.
3. SPRIJINUL PPA trebuie să fie mixt, dento-mucozal, semifiziologic, chiar şi în
condiţiile unui număr scăzut de dinţi. Presiunile ocluzale vor fi preluate atât de dinţi
restanţi cât şi de crestele edentate, dar numai în 2/3 distale ale şeilor terminale, situate la
distanţă de dinţii stâlpi.
Pintenii ocluzali sau croşetele din sârmă cu traiect ocluzal transmit o parte din
presiunile dinţilor restanţi şi o parte crestei edentate, proteza având un sprijin
semifiziologic. Sprijinul dentar al PP lmitează efectul de pană al PP, reducând
înfundarea acestora.
Din păcate, PPA sunt realizate în proporţie de 90% cu sprijin nefiziologic muco- osos.
ELEMENTELE DE MENTINERE, SPRIJIN şi STABILITATE
A PROTEZELOR PARŢIALE ACRILICE
Protezele parţiale sunt supuse unor tendinţe de mobilizare de pe câmpul protetic, de o serie
de factori, cum ar fi: musculatura oro-facială, limba şi planşeul lingual, frenurile şi bridele,
alimentele lipicioase şi gravitaţia pentru protezele maxilare.
Deplasarea protezelor se poate face în sens vertical, orizontal sau sagital (basculare).
Această deplasare poate fi limitată sau frînată de croşetele de sîrmă şi pintenii incizali şi
ocluzali.

 Croşetele de sârmă – se aplică pe dinţii limitanţi breşelor edentate,

numiţi dinţi stîlpi. Au rolul de menţine şi stabiliza protezele pe câmpul protetic, iar cele
care traversează nişa masticatorie oferă şi sprijin dentar.
Se confecţionează din sîrmă de wipla, cu diametru secţiunii de 0, 6 – 0, 8 şi cu un grad
mare de elasticitate; mai rar, se confecţionează din sîrmă de aur platinat cu diametrul
secţiunii de 0, 8 – 1, 2 mm. Se preferă sîrma de formă rotundă pe secţiune, care are un
raport mai redus cu dintele, spre deosebire de sîrma semirotundă, care are un raport mai
mare cu dintele.
Compoziţia aliajului tip wipla :
• Fier 70-72 %, carbon 0, 07 %, fierul şi carbonul formînd soluţii solide,
omogene.
• Nichel 8 %, crom 18 % (sunt componente care împiedică oxidarea oţelului);
• Mangan, molibden, siliciu, tantal şi titan (sunt elemente care favorizează
fixarea carbonului şi inhibă apariţia carburii de fier).

Caracteristicile aliajului tip wipla :

• Are o culoarea alb-argintie, asemănătoare platinei;
• Intervalul de topire este situat între valorile 1375-1420 grade C;
• Are o elasticitate mare, favorabilă modelării şi acţiunii croşetelor;
• Rezistă la acţiunea oxidantă şi corozivă a mediului bucal, menţinîndu-şi luciul;
• Omogenizarea aliajului se obţine prin tratamente termice după turnare, care
constau într-o încălzire pîna la 1000 oC, urmată de o răcire bruscă.
Părţile componente ale croşetelor de sârmă:
1. Segmentul dentar, se aplică pe 2/3 din faţa cu retentivitate favorabilă a dintelui,
pentru majoritate dinţilor faţa vestibulară, iar pentru molarii inferiori faţa linguală.
2. Segmentul intermediar, diferit de la un croşet la altul, poate fi situat la o distanţă de 0,
5-1mm de mucoasa crestei edentate, sau în raport cu dintele. Poate fi modelat în forme
diferite:Z, V, S, avînd rolul de a conferii elasticitate croşetului.
3. Segmentul retentiv (de fixare) este porţiune terminală care favorizează fixarea
croşetului în şaua sau placa protezei. Poate fi modelat în zig-zag sau ca o ansă finală.

Segmentul dentar Segmentul intermediar

Segmentul retentiv
Caracteristicile croşetelor de sârmă:
• Confecţionarea croşetelor de sîrmă se face după desenul trasat de medic pe
dintele stîlp, sau după studiul modelului la paralelograf;
• Croşetele de sîrmă au contact liniar cu dinţii;
• Segmentele dentar şi intermediar trebuiesc plasate la distanţă de parodonţiul
marginal şi de mucoasa procesului alveolar, de buze şi obraji;
• Gradul de elasticitate a segmentului intermediar poate fi influenţat de
lungimea acestuia;
• Croşetele de sîrmă sunt mai elastice şi pot fi activate mai uşor decît croşetele
turnate; activarea se poate face atît pe plan orizontal, cît şi vertical;
• Croşetele de sîrmă asigură ancorarea verticală şi stabilizarea orizontală a
protezelor parţiale ;
• Croşetele de sîrmă pot avea un efect suprasolicitant asupra dinţilor stîlpi, dacă:
• Sîrma din care sunt confecţionate este mai groasă de 1-1, 2mm;
• Segmentul intermediar este scurt;
• Sunt active intens.
• Croşetele de sîrmă se pot înlocui uşor, după o perioadă de solicitare;
Confecţionarea croşetelor de sârmă
Se confecţionează prin îndoire, urmărindu-se modelarea după un traiect
prestabilit; se desfăşoară după următoarele reguli tehnologice:
► Sîrma de wipla se îndoaie într-un singur sens, o singură dată;repetarea îndoirii
modifică structura cristalină a aliajului şi micşorează rezistenţa la rupere;
► Modelarea sîrmei se face cu cleşti care au partea activă netedă, iar dacă se
foloseşte cleştele crampon prevăzut cu striuri, acestea nu vor fi imprimate pe suprafaţa
aliajului prin strîngere exagerată;
► Se contraindică introducerea sîrmei în flacără pentru a deveni mai elastică,
deoarece îi scade rezistenţa;
► Vîrful segmentului dentar va fi bine rotunjit, pentru a nu eroda salţul sau a leza
mucoasa din vecinătate;
► Segmentul retentiv va fi modelat sinuos, pentru a fi fixat în masa acrilică a
protezei, fără posibilitatea de rotire;
► Este recomandabil ca medicul să deseneze traiectul croşetelor pe model, stabilind
astfel poziţia segmentului dentar faţă de ecuatorul protetic, în funţie de implantarea
dinţilor şi de starea de sănătate parodontală;
► Medicul este obligat să consemneze grosimea sîrmei pentru fiecare dinte stîlp în
parte, fiind folosită numai sîrmă cu un grad mare de elasticitate şi cu grosime de 0,
6-0, 8mm.
 Confecţionarea croşetelor de sârmă trebuie să respecte următoarele principii
biomecanice:
► Forţa de ancorare a croşetelor va asigura stabilizarea protezelor faţă de forţele
dislocante şi va permite desprinderea croşetelor numai cînd pacientul doreşte;
► Forţa de ancorare a croşetelor va fi corelată cu rezistenţa parodontală a
dinţilor stîlpi, care se opune smulgerii acestora din alveole;
► Croşetul nu trebuie să aibă efect cariogen, să nu erodeze smalţul dintelui pe care
se aplică;
► Croşetul nu trebuie să favorizeze retenţionarea resturiolr alimentare;
► Croşetul trebuie plasat astfel încît să nu lezeze parodonţiul marginal şi părţile moi
periprotetice;
► Croşetul nu trebuie să fie vizibil, pentru a nu trăda protezarea;
► Croşetul nu trebuie să se dezafecteze la scurt timp de la aplicarea protezei, şi să nu
se fractureze în urma solicitărilor multiple.
Calităţile mecanice ale croşetelor depind de :
► Calitatea aliajului: oţelul inoxidabil are elasticitate mai bună decît aurul platinat;
► Grosimea sîrmei utilizate: sîrma cu diametru de 1mm, deşi mai eficientă, este mai
traumatizantă pentru dinte, de aceea se foloseşte sîrmă de 0, 6-0, 8mm;
► Lungimea segmentului inermediar: forma de buclă, prezentă la croşetul
cervico-alveolar, este mai elastică.
► Segmentul dentar, plasat în zonele retentive mai aproape de colet, este mai puternic
decît cel plasat în apropierea ecuatorului protetic; plasarea segmentului dentar, la
distanţă de ecuatorul protetic, se face pe dinţi bine implatanţi, în timp ce plasarea în
apropierea ecuatorului protetic se face pe dinţii cu implantare defectuoasă.
Calităţile biologice ale croşetelor: - sunt reprezentate de caracteristica croşetului
de a proteja ţesuturile parodontale de leziuni directe sau indirecte, provocate prin
contact direct sau prin forţele exercitate continuu şi traumatizant asupra dintelui.
CURS 5
 Pintenii incizali şi ocluzali - se aplică pe dinţii stîlpi limitanţi
breşelor edentate, dar şi pe dinţi restanţi, situaţi la distanţă . Prin acţiunea lor,
asigură un sprijin mixt, dento-mucozal, semifiziologic, pentru protezele parţiale
mobilizabile.
Se confecţionează din sîrmă de wipla cu profil semirotund, groasă de 1-2mm, dar
şi din sîrmă cu profil rotund, groasă de 1 - 1, 5mm.
Pintenii incizali poartă denumirea de gheruţe incizale, şi au o formă caracteristică ,
asemă nă toare literei “Z”.
Prezintă trei segmente :
1. segmentul dentar se aplică într-un locaş preparat strict în smalţul dentar, la
nivelul fosetei proximale a dinţilor laterali, sau într-un locaş situat pe o
proteză unidentară . La nivelul dinţilor frontali, segmentul dentar este plasat
în locaşuri preparate la nivelul unghiurilor proximale a doi dinţi vecini.
Segmentul dentar trebuie plasat astfel încît, presiunile pe care le transmite să
acţioneze în axul dintelui.
2. segmentul intermediar se plasează pe faţa proximală a dintelui, în cazul
pintenilor ocluzali, şi în spaţiul interdentar, în cazul pintenilor incizali, acoperind
parţiali treimea proximală a fiecă rui dinte pe care s-a preparat locaşul.
3. segmentul retentiv se fixează în şaua protezei, pentru pintenii ocluzali, şi
în placa protetică , pentru pintenii incizali.
1 – segmentul dentar; Segmentul dentar al unui pinten ocluzal
2 – segmentul intermediar;
transmitand presiunile în axul dintelui.
3 – segmentul retentiv

Locasuri pentru pinteni Locasuri pentru gherute incizale

ocluzali 1 – vedere ocluzala
2 – vedere proximala
Instrumentar folosit la confecţionarea croşetelor din sîrmă
Pentru modelarea sîrmei de wipla, se utilizează cleşti de tehnică dentară ,
turnaţi din oţeluri speciale inoxidabile, foarte rezistente, iar modul lor de acţiune se
bazează pe principiul pîrghiilor de gradul I.
Cleştii de tehnică dentară prezintă o parte activă , asemă nă toare unor fă lci şi braţele
cu o lungime 120mm, rezistente, de formă curbă , care favorizează prinderea în mîna
tehnicianului. Cele două braţe încrucişate se articulează printr-un nit.
Cleştele crampon are partea activă (fă lcile) dreaptă , care, pe feţele interne, prezintă
striaţii transversale, care favorizează priza sîrmei. Poate secţiona sîrma, avînd la baza
fă lcilor o concavitate delimitată de o muchie tă ioasă .
Poate fi utilizat la :
-Confecţionarea croşetelor de sîrmă şi a pintenilor incizali şi ocluzali;
-Activarea croşetelor de sîrmă ;
-Activarea arcurilor ortodontice;
-Secţionarea sîrmei de wipla.
Cleştele cu fălci rotunde are partea activă de formă rotundă pe secţiune, conice în
totalitate.
Este utilizat la:
-Modelarea croşetelor prevă zute cu bucle;
-Modelarea atelelor de imobilizare;
Cleştele de tăiat sîrmă se prezintă în două tipuri : cu partea activă dispuse
frontal şi cu partea activă dispusă longitudinal.
Este utilizat la :
• Secţionarea sîrmei de wipla de 0, 6-0, 8mm, în vederea confecţionă rii croşetelor
de sîrmă
• Secţionarea sîrmei de wipla de 1-1, 5mm, în vederea confecţionă rii
pivoturilor pentru coroanele de substituţie provizorii.
• Secţionarea sîrmei obişnuite de 1mm, în vederea confecţionă rii ştifturilor
pentru amprentarea canalelor radiculare.
 CLASIFICAREA CROŞETELOR DE SARMA
Criteriul de clasificare utilizat curent este cel care împarte croşetele după
frecvenţa utiliză rii lor. Astfel, croşetele se împart în două grupe:
 croşete indicate curent (uzuale): croşetul cervico-alveolar deschis dental şi
croşetele cervico-ocluzale;
 croşete indicate mai rar: croşetul în „T”, croşetul cervico-alveolar deschis
edental, croşetul în „i”, croşetul alveolo-interdentar, croşetul ocluzo-interdentar,
croşetele inelare, croşetele proximale, croşetul cervico-ocluzal întors, croşetul
mucozal.
CROŞETE UZUALE
a. Croşetul cervico-ocluzal deschis dental
Segmentul dentar este aplicat în zona subecuatorială , pe 2/3 din faţa
vestibulară a dintelui stă lp. Extremitatea liberă este orientată spre dinţii
restanţi. Segmentul dentar se continuă supraecuatorial vestibulo-proximal,
orientâ ndu-se spre edentaţie. Segmentul intermediar, situat pe faţa proximală
a dintelui stâ lp, poate avea fie forma literei „U”, fie„V”, şi se situează sub
creasta marginală . Traiectul croşetului coboară spre versantul oral al crestei
alveolare, unde se continuă cu segmentul retentiv, în şaua protezei.
Croşetul cervico-ocluzal deschis dental Croşetul cervico-ocluzal deschis edental

Croşetul este indicat pentru toate formele de edentaţii, pe dinţi bine

implantaţi, câ nd nu se recomandă croşete cu elasticitate mare.
Croşetul are urmă toarele funcţii:
 se opune tendinţei de desprindere a protezei de pe câ mpul protetic, prin
segmentul dentar situat subecuatorial;
 se opune distaliză rii protezelor terminale, prin extremitatea libera a
segmentului dentar, care este plasată pe versantul mezial al coroanei dintelui
stâ lp;
 se opune tendinţei de deplasare laterala a protezei, prin porţiunea
supraecuatorială , mai rigidă , a croşetului.
 b. Croşetul cervico-ocluzal deschis edental
Are un traiect identic cu croşetul cervico-ocluzal deschis dental, cu diferenţa că
are extremitatea libera a segmentului dentar orientată spre edentaţie.
Segmentul intermediar este situat în nişa masticatorie dintre dintele pe care se
aplică şi dintele vecin, câ nd există spaţiu faţă de antagonistul care articulează la acest
nivel. Dacă acest spatiu nu există , se crează proprotetic un locaş pentru segmentul
intermediar.
Croşetul este indicat în edentaţiile terminale şi are urmatoarele funcţii:
 se opune desprinderii protezei de pe câ mpul protetic, prin segmentul dentar situat
subecuatorial;
 oferă protezei sprijin dentar, prin segmentul intermediar situat în nişa masticatorie,
limitâ nd înfundarea protezei, că reia îi asigură un sprijin semifiziologic;
 prin porţiunea supraecuatorială , mai rigidă , se opune tendinţei de deplasare
laterala a protezei;
 contribuie la fră narea bascularii prin desprinderea şeii terminale, prin capă tul liber
al segmentului dentar, situat spre edentaţie.
Folosirea celor două tipuri de croşete cervico-ocluzale, pe doi dinţi vecini,
realizează croşetul cervico-ocluzal bidentar, cu actiune reciprocă . Acest croşet
întruneşte funcţiile celor două croşete şi leagă dinţii într-un bloc funcţional.

Croşetul cervico-ocluzo bidentar

 c. Croşetul cervico-alveolar deschis dental
Segmentul dentar al croşetului este plasat subecuatorial, cu extremitatea libera
spre dinţii restanţi. Segmentul intermediar, situat în dreptul crestei alveolare la
distanţa de 0, 5-1 mm de mucoasă , se modelează în forma literei „Z”.
Segmentul retentiv se plasează pe versantul vestibular al seii protetice.
Croşetul este indicat în toate formele de edentaţie, pe dinţii stâ lpi cu
retentivită ţi mari sau cu implantare parodontală deficitară , fiindcă , prin
elasticitatea sa, solicită dinţii mai puţin.
Gradul de elasticitate a croşetului depinde de lungimea segmentului
intermediar şi de grosimea sâ rmei folosite. Este croşetul de sâ rma cel mai elastic şi
a că rui elasticitate poate fi dirijată .
Croşetul are urmă toarele funcţii:
 se opune tendinţei de desprindere a protezei de pe câ mpul protetic, prin
segmentul dentar situat subecuatorial pe dinţii stâ lpi;
 se opune distaliză rii protezei, prin extremitatea liberă a segmentului dentar,
situată pe versantul mezial al coroanei dintelui stâ lp;
 se opune în mică masură tendinţei de deplasare laterală a protezei, datorită
elasticitaţii segmentului intermediar.

Croşetul cervico-alveolar deschis dental

 CROŞETE UTILIZATE MAI RAR
Utilizarea mai rară a acestor croşete decurge din dificultatea confecţionă rii lor
şi din ignorarea efectului favorabil al unora dintre ele.
a. Croşetul de sârmă din „T”
Are segmentul dentar de forma verticalei literei „T”, plasat subecuatorial.
Segmentul intermediar are forma verticalei literei „T” şi se plasează la 0, 5-1 mm
de mucoasa crestei alveolare. Are un grad de elasticitate prin lungimea sa.
Segmentul retentiv se plasează pe versantul vestibular al şeii protetice.
Croşetul este indicat în edentaţiile terminale.
Functiile croşetului:
 se opune tendinţei de desprindere a protezei de pe câ mpul protetic, prin
segmentul dentar;
 se opune tendintei de basculare prin desprinderea şeii terminale, prin
extremitatea segmentului dentar orientată spre edentaţie;
 se opune tendintei de basculare, prin înfundarea şeii terminale, prin
extremitatea segmentului dentar orientată spre dinţii restanţi;
 se opune în mică mă sură tendinţei de deplasare laterală a protezei, datorită
elasticitaţii segmentului intermediar.

Croşetul de sâ rmă în T.
 b. Croşetul cervico alveolar deschis edental
Are extremitatea liberă a segmentului dentar orientată spre edentaţie.
Segmentul intermediar are forma unei bucle care pă trunde în spaţiul intermediar
mezial, coborâ nd apoi în lungimea procesului alveolar la distanţa de 0, 5-1 mm de
mucoasă .
Segmentul retentiv se situează pe versantul vestibular al şeii protetice.
Croşetul este indicat în edentaţii terminale.
Funcţiile croşetului:
 se opune desprinderii protezei, prin segmentul dentar plasat subecuatorial;
 se opune tendinţei de basculare, prin desprinderea şeii terminale, prin
extremitatea liberă a segmentului dentar;
 se opune tendinţei de distalizare a protezei, prin bucla care pă trunde în spaţiul
interdentar mezial;
 se opune în mică mă sură tendinţei de deplasare laterală a protezei, datorită
elasticită ţii segmentului intermediar.

Croşetul cervico-alveolar
deschis edental.
 c. Croşetul de sârmă în „I”
Este numit şi croşet vestibulo-proximo-alveolar datorită traiectului să u;croşetul
este recomandat în edentaţii laterale scurte, plasat pe dintele stâ lp mezial.
Segmentul dentar are un contact punctiform, subecuatorial în zona retentivă
vestibulo-proximală .
Segmentul intermediar, sub forma unei bucle mici, se situează în dreptul
coletului dintelui stâ lp şi a mucoasei procesului alveolar, la distanţa de 0, 5-1 mm.
Segmentul retentiv se plasează pe versantul vestibular al şeii protetice.
Este un croşet fizionomic, fiind foarte putin vizibil.
Functia croşetului:
 se opune numai tendinţei de desprindere a protezei de pe câ mpul protetic;

Croşetul de sâ rmă în I.
 d. Croşetul alveolo-interdentar
Segmentul dentar are forma unei mici anse circulare, care se aplică sub punctul
de contact a doi dinţi bine implantaţi, din vecină tatea edentaţiei.
Segmentul intermediar continuă ansa, coborâ nd de-a lungul procesului
alveolar al dinţilor situaţi înapoia locului de aplicarea a segmentului dentar. Avâ nd
un traiect lung, este elastic.
Segmentul retentiv se situează pe versantul vestibular al şeii protetice.
Este indicat în situaţiile câ nd dinţii limitanţi edentaţiei sunt mobili, şi se
temporizează extracţia lor, croşetul alveolo-interdentar permiţâ nd folosirea unor
dinţi stâ lpi la distanţă de spaţiul edentat.
Dacă segmentul intermediar al croşetului este modelat de-a lungul zonei de
colet, croşetul se numeşte cervico-interdentar.

Croşetul alveolo-interdentar
 e. Croşetul ocluzo-interdentar (Stahl)
Segmentul dentar, de forma unei mici anse circulare. se plasează sub punctul
de contact dintre doi dinţi vecini.
Segmentul intermediar continuă ansa, urcâ nd că tre suprafaţa ocluzală pe
care o traversează prin nişa masticatorie dintre dinţii vecini, unde nu trebuie să
constituie un punct de contact prematur.
Segmentul retentiv se plasează pe versantul oral al şeii protetice.
Croşetul este indicat pentru ancorarea şi stabilizarea protezelor uniterminale
sau unilaterale, fiind plasat pe hemiarcada integră , şi pentru ancorarea aparatelor
ortodontice.
Funcţiile croşetului:
 se opune desprinderii protezei de pe câ mpul protetic, prin ansa interdentară ;
 oferă sprijin dentar, prin segmentul intermediar plasat în nişa masticatorie;
 se opune tendinţei de deplasare laterală a protezei, prin segmentul
intermediar cu traiect vestibulo-oral.

Croşetul ocluzo-interdentar. (Stahl)

 f. Croşetul inelar (Jackson)
Segmentul dentar, de formă semicirculară , este situat pe faţa vestibulară a
dintelui, în zona subecuatorială . Nu are extremitate liberă .
Segmentele intermediare sunt în numă r de două şi continuă segmentul dentar,
urcâ nd că tre nişele masticatorii pe care dintele stâ lp le formează cu dintele vecin
situat mezial şi cu cel situat distal.
Segmentele retentive, de asemenea două , pă trund în baza protezei, situată oral.
Aspectul de ansamblu al croşetului este inelar şi are o elasticitate redusă .
Croşetul este indicat pentru ancorarea şi stabilizarea protezelor uniterminale sau
unilaterale, fiind plasat pe hemiarcada integră şi pentru ancorarea aparatelor
ortodontice.
Functiile croşetului:
 se opune desprinderii protezei, prin segmentul dentar;
 ofera sprijin dentar, prin segmentele intermediare;
 se opune tendinţei de deplasare laterală a protezei, prin segmentele
intermediare, cu traiect vestibulo-oral.

Croşetul inelar Jackson

 g. Croşetul inelar (Adams)
Este asemă nă tor croşetului inelar Jackson, cu deosebirea că segmentul dentar este
prevă zut cu două mici bucle, situate la întâ lnirea segmentului dentar cu segmentele
intermediare. Datorită acestor bucle, este mai elastic. Are aceleaşi indicaţii şi funcţii ca
croşetul circular Jackson.

Croşetul inelar Adams Croşetul proximal cu caseta

h. Croşetul proximal cu casetă
Este un croşet fizionomic, nefiind vizibil deoarece se plasează pe faţa proximală a
unui dinte stâ lp, orientată spre edentaţie.
Segmentul dentar are forma unei mici anse, asemă nă toare literei U, fiind plasat sub
retentivitatea feţei proximale. Segmentul intermediar, în linie dreaptă , coboară
că tre mijlocul crestei edentate, îndepă rtâ ndu-se apoi spre faţa orală , unde se
continuă cu segmentul retentiv.
Croşetul este indicat pe dintele care delimitează mezial o mică breşă laterală de 1-2
dinţi.
Functia croşetului:
se opune tendinţei de desprindere a protezei.
i. Croşetul proximal cu patrice
Este identic cu croşetul proximal cu casetă , cu menţiunea că segmentul dentar
se aplică pe patricea (prelungirea) unei proteze unidentare, cimentate pe
dintele stâ lp.
Patricea, modelată în formă de pară , are partea mai îngustă orientată că tre
coletul dintelui, iar unirea cu microproteza este în forma de istm. Forma
patricei asigură ancorarea foarte bună a protezei. Este un croşet
fizionomic, aplicat pe o proteză unidentară , semifizionomică . Are aceeaşi
indicaţie ca şi croşetul proximal cu casetă .
Functiile croşetului:
 blochează desprinderea protezei
 se opune înfundă rii protezei;
 se opune tendinţei de deplasare laterală a protezei;
 fiind bine ancorat pe patrice, se opune distaliză rii protezei, dacă este
aplicat într-o edentaţie terminală .

Croşetul proximal cu patrice

 j. Croşetul cervico-ocluzal întors
Segmentul dentar al acestui croşet este mai lung în comparaţie cu cele
prezentate anterior:are capă tul liber orientat spre edentaţie; porţiunea
subecuatorială este continuată de o buclă care traverseaza ecuatorul;porţiunea
supraecuatorială care, spre proximal, ajunge în vecină tatea suprafeţei ocluzale.
Segmentul intermediar coboară vestibulo-proximal spre creasta edentată ,
continuâ ndu-se cu segmentul retentiv, plasat pe versantul vestibular al şeii
protetice.
Este indicat pe molarii inferiori mezializaţi, care prezintă retentivitate favorabilă
în sens vestibulo-mezial, şi care delimitează distal o breşă laterală .
Functiile croşetului:
 se opune desprinderii protezei de pe câ mpul protetic, prin segmentul dentar;
 se opune tendinţei de deplasare laterală a protezei;
 k. Croşetul mucozal
Numit şi muco-alveolar, se deosebeşte de celelalte croşete prin faptul că este
aplicat pe retentivitatea oferită de procesul alveolar.
Se modelează din sâ rma de wipla de 0, 7-0, 8 mm, în formă de ansă dublă , fiind
plasat la distanţa de 0, 5 mm de mucoasă .
Este format dintr-un segment mucozal relativ lung, care se întinde de-a lungul
procesului alveolar al dinţilor prezenţi, pâ nă în apropierea frenului buzei superioare,
şi un segment retentiv, plasat pe versantul vestibular, în şaua protezei.
Croşetul este indicat în edentaţiile biterminale maxilare, în special premolar-
molar, la pacienţii care îşi expun în totalitate dinţii în timpul vorbirii sau râ sului. Este
un croşet fizionomic.
Modul de actiune al croşetului:
 în tendinţele de desprindere ale protezei, croşetul apasă pe mucoasă , provocâ nd
durere pacientului;
 în mod reflex, pacientul aduce arcadele dentare în contact, iar proteza este repusă
pe câ mpul protetic;
Functiile croşetului:
 se opune desprinderii protezei de pe câ mpul protetic;
 se opune parţial tendinţei de deplasare laterală a protezei.
 Un alt criteriu de clasificare a croşetelor se referă la împă rţirea lor după
funcţiile pe care le îndeplinesc (V. Donciu). Acest criteriu împarte croşetele de
sâ rmă în două categorii:
 croşete care asigură menţinerea, sprijinul şi stabilizarea protezelor;
 croşete care asigură mentinerea şi stabilizarea protezelor.
a) Croşete care asigura mentinerea, sprijinul şi stabilizarea protezelor
 cervico-ocluzal deschis edental;
 croşetul ocluzo-interdentar (Stahl);
 croşetul inelar Jackson;
 croşetul proximal cu patrice.
b) Croşete care asigura mentinerea şi stabilizarea protezelor
In aceasta categorie sunt cuprinse croşetele:
 croşetul cervico-ocluzal deschis dental;
 croşetul cervico-alveolar deschis dental;
 croşetul cervico-alveolar deschis edental;
 croşetul în „T”;
 croşetul în „I”;
 croşetul alveolo-interdentar;
 croşetul proximal cu casetă ;
 croşetul cervico-ocluzal întors;
 croşetul mucozal.
Pentru ca proteza, prevă zută cu aceste croşete, să aibă şi sprijin dentar,
trebuie să i se asigure şi pinteni ocluzali sau incizali.
 CURSUL V
TIPURI DE CROŞETE LA
PROTEZA PARŢIALĂ ACRILICĂ
 CLASIFICAREA CROŞETELOR
DIN SÂRMĂ

 Croşete care asigură menţinerea, stabilizarea

şi sprijinul – cervico-ocluzal deschis dental,
ocluzo-interdentar;
Croşete care asigură menţinerea şi
stabilizarea.
 DUPĂ ALŢI AUTORI:

 Croşete indicate curent (uzuale) – croşetul

cervico-alveolar, croşetul cervico-ocluzal, etc;
Croşete indicate mai rar – croşetul
proximal, croşetul ocluzo-interdentar, etc.
 PREZENTAREA CROŞETELOR
DIN SÂRMĂ:

1.Croşetul cervico - ocluzal deschis

dental (croşetul cu umăr)
 INDICAŢII:
 La maxilar sau mandibulă pe dinţi cu
retentivităţi coronare moderate;
 La pacienţii care nu descoperă în întregime
dinţii în timpul vorbirii şi mimicii deoarece
este vizibil şi inestetic.
 COMPONENTE:
 Segmentul dentar (antebraţul, partea
subecuatorială) are traiect paralel cu festonul
gingival, fiind situat la 2 mm de acesta.
Jumătatea braţului dinspre extremitatea liberă
este plasată spre dintele vecin, sub ecuatorul
protetic, cealaltă jumătate este plasată
deasupra ecuatorului, spre muchia vestibulo-
proximală dinspre edentaţie.
Extremitatea liberă este orientată spre dinţii
restanţi. El are contact liniar cu dintele stâlp pe
2/3 din suprafaţa vestibulară;
 COMPONENTE:
 Segmentul elastic (braţul, umărul, partea
supraecuatorială) are formă de U sau V şi are
un traiect ascendent paralel cu muchia
vestibulo-proximală, până sub nivelul crestei
marginale cu 0,5 - 1 mm, după care coboară
pe această muchie până la coletul dintelui
stâlp;
 COMPONENTE:
 Segmentul de fixare (coada) se situează în
versantul vestibular al şeii acrilice, sub zona de
poziţionare a dinţilor artificiali.
CROŞETUL CERVICO-OCLUZAL
DESCHIS DENTAL
 FUNCŢII:
 Împiedică desprinderea protezei prin braţul
activ subecuatorial;
 Împiedică distalizarea protezelor terminale
prin extremitatea liberă plasată pe versantul
mezial al coroanei;
Limitează mişcăriledelateralitateprin
porţiunea supraecuatorială;
Prezintă ofricţiuneaccentuatăprin
suprafaţa mai mare de contact.
 2. Croşetul cervico-
ocluzal deschis
edental

INDICAŢII:
În edentaţiile terminale când între dintele
stâlp şi vecinul său există o tremă.
 COMPONENTE:

 Segmentul dentar se întinde vestibular pe 2/3

din dimensiunea mezio-distală a dintelui, la 2
mm de parodonţiul marginal. El are contact
intim cu dintele şi vârful său este orientat spre
edentaţie;
 COMPONENTE:
 Segmentul elastic are un traiect paralel cu
muchia proximo-vestibulară dinspre dintele
vecin, după care traversează ambrazura
ocluzală şi se continuă oral interdentar;
Segmentul de fixare se termină în placa
palatinală prin sisteme obişnuite de
retenţie.
CROŞETUL CERVICO-OCLUZAL
DESCHIS EDENTAL
 FUNCŢII:
 Se opune desprinderii protezei prin braţul activ
situat subecuatorial;
 Frânează bascularea prin desprinderea distală a
şeii terminale;
 Prin segmentul supraecuatorial care este rigid
frânează mişcările de lateralitate;
Prin segmentul dentar situat în nişa masticatorie limitează tendinţele d
 ACŢIUNE NEFAVORABILĂ:
Prin traversarea arcadei pot apărea
următoarele efecte negative:
 Să mărească spaţiul dintre dinţi;
 Are tendinţa să disloace dinţii printre care
trece segmentul său intermediar;
Poate crea contacte premature şi
interferenţe ocluzale.
ACŢIUNE NEFAVORABILĂ:

Acest efect poate fi anulat acoperind cei doi

dinţi printre care trece cu proteze unidentare
unite între ele şi pe care se modelează un locaş
în care se situează umărul croşetului.
 3. Croşetul cervico-
ocluzal bidentar
Indicaţii:
 Pe doi dinţi rămaşi izolaţi într-o edentaţie
întinsă;
 Pe doi premolari într-o edentaţie terminală
molară, când între primul premolar şi canin
există tremă.
Croşetul cervico-ocluzal bidentar
Descriere: este compus din două croşete
cervico-ocluzale orientate dental în sens
reciproc, având acţiune reciprocă.
Funcţii:
Contribuie înfundare;
la frânarea basculării prin

Frânează desprinderea şeii terminale;

Imobilizează dinţii stâlpi.
CROŞETUL CERVICO-
OCLUZAL BIDENTAR
 4. Croşetul cervico-ocluzal întors

Indicaţii:
 Se aplică pe molarii mezializaţi, cu
retentivitate mare vestibulo-mezială.
 Componente:
 Segmentul dentar are extremitatea liberă
plasată subecuatorial, înspre edentaţie,
urmează un traiect paralel cu festonul gingival,
apoi face o buclă şi urmează traiectul
supraecuatorial, care este paralel cu primul
traseu;
Segmentul elastic şi segmentul de retenţie nu prezintă deoseb
CROŞETUL CERVICO-OCLUZAL
ÎNTORS
 5. Croşetul cervico-
alveolar deschis
edental

Indicaţii:
 La edentaţiile terminale şi în special la
mandibulă.
 COMPONENTE:
 Segmentul dentar este plasat subecuatorial, la
o distanţă de 2 mm de parodonţiul marginal,
iar traiectul lui se întinde pe 2/3 din suprafaţa
vestibulară a dintelui în sens mezio-distal.
Acest segment are contact intim cu dintele pe
toată întinderea şi asigură retenţia protezei.
Vârful este orientat spre edentaţie, acolo unde
prin migrarea dintelui apare şi zona cea mai
retentivă;
 COMPONENTE:
 Segmentul elastic formează o buclă şi se
îndreaptă spre proteză. El este situat la o
distanţă de 0,5 - 0,6 mm de mucoasa
procesului alveolar;
Segmentul de fixare retenţionează în
versantul vestibular al şeii, la distanţă de
marginea protezei.
 CROŞETUL CERVICO-
ALVEOLAR DESCHIS EDENTAL
 FUNCŢII:
 Este estetic fiind bine ascuns sub buze;
 Braţul activ, prin sprijinirea pe ecuatorul
dintelui se opune tendinţei de desprindere a
protezei;
Se opune tendinţelor de basculare prin
desprinderea distală a şeilor terminale.
 6. Croşetul cervico-
alveolar deschis dental
(croşetul cu
buclă)
Indicaţii:
 Pe dinţi cu retentivităţi mari şi o implantare
parodontală redusă, datorită elasticităţii sale
crescute. Este utilizat la mandibulă.
 COMPONENTE:
 Segmentul dentar este plasat subecuatorial,
asigurând retenţia şi are contact cu dintele pe
tot traiectul său, pe 2/3 din suprafaţa
vestibulară. El este plasat la o distanţă de 2
mm de parodonţiul marginal, mergând paralel
cu festonul gingival. Vârful segmentului
dentar este orientat spre dintele vecin;
 COMPONENTE:
 Segmentul elastic (porţiunea alveolară) are
formă de buclă, conferind elasticitate
croşetului. El este cel mai elastic croşet
din sârmă. Bucla se suprapune versantului
vestibular al procesului alveolar din dreptul
dintelui, fiind la distanţă de 0,5 - 0,6 mm de
acesta.
 COMPONENTE:
Bucla are formă de “Z” sau “S” şi mărimea ei
este în funcţie de elasticitatea şi grosimea
sârmei, de convexitatea coroanei, de înclinaţia
dintelui şi de valoarea sa parodontală;
Segmentul de fixare se termină în
versantul vestibular al şeii, la distanţă de
marginea protezei.
 CROŞETUL CERVICO-
ALVEOLAR DESCHIS DENTAL
 FUNCŢII:
 Se opune tendinţelor de desprindere a protezei
de pe câmpul protetic, prin ancorarea braţului
activ în zona subecuatorială a dintelui stâlp;
Se opune tendinţei de distalizare prin
porţiunea croşetului care înconjoară
jumătatea mezială a coroanei.
 CROŞETUL CERVICO-
ALVEOLAR DESCHIS DENTAL
 CROŞETUL CERVICO-
ALVEOLAR DESCHIS DENTAL
 7. Croşetul ocluzo-
interdentar (Stahl)

Indicaţii:
 La proteze uniterminale sau unilaterale,
aplicate pe hemiarcada integră;
 În ortdonţie, la aparatele mobilizabile.
 COMPONENTE:
 Partea activă e reprezentată de o porţiune
interdentară, care e plasată sub punctul de
contact şi are forma unei anse circulare cu
diametru de 2 - 3 mm;
 Prelungirea ei supraecuatorială în zona
interdentară este continuată cu un segment ce
străbate ambrazura masticatorie;
 Coada retenţionează croşetul în porţiunea
orală a bazei protezei.
 CROŞETUL OCLUZO-
INTERDENTAR (STAHL)
 FUNCŢII:

 Împiedică desprinderea protezei prin

porţiunea activă a croşetului;
 Împiedică înfundarea protezei prin
porţiunea care străbate nişa masticatorie.
 CROŞETUL OCLUZO-
INTERDENTAR (STAHL)
 8. Croşetul cervico-
interdentar

Indicaţii:
 La proteze uniterminale sau unilaterale pe dinţi
bine implantaţi din vecinătatea edentaţiei,
dinţi care nu au convexităţi favorabile pentru
croşetele obişnuite.
 COMPONENTE:
 Are un braţ care vine în contact cu versantul
vestibular al procesului alveolar;
 Porţiunea terminală a braţului se încheie sub
formă de ansă care se aplică sub punctul de
contact a doi dinţi vecini;
Segmentul terminal retenţionează în baza protezei spre vestib
 FUNCŢII:

 Împiedică desprinderea protezei.

CROŞETUL CERVICO-
INTERDENTAR
 CROŞETUL CERVICO-
ALVEOLAR INTERDENTAR
 9. Croşetul vestibulo-
proximo- alveolar
Indicaţii:
 În breşe mici, pe unul dintre dinţii stâlpi, de
obicei cel anterior.
Contraindicaţii:
În edentaţii terminale sau întinse,
deoarece nu intervine decât în frânarea desprinderii pro
 COMPONENTE
 Braţul elastic, sub forma unei mici bucle,
traversează la distanţă coletul dintelui stâlp şi
o mică zonă din gingie;
 Extremitatea liberă se plasează în contact
punctiform cu zona retentivă vestibulo-
proximală a coroanei;
 Coada croşetului pătrunde în baza protezei, în
zona vestibulară a acesteia.
CROŞETUL VESTIBULO-
PROXIMO-ALVEOLAR
CROŞETUL VESTIBULO -
DISTO - ALVEOLAR
CROŞETUL VESTIBULO –
MEZIO - ALVEOLAR
 FUNCŢII:

 Frânează desprinderea protezei dacă este bine

confecţionat;
 Corespunde din punct de vedere estetic.
 10. Croşetul muco-alveolar
Indicaţii:
 Când procesul alveolar este retentiv;
 La pacienţii la care se văd în totalitate dinţii
frontali şi o parte din gingie;
La pacienţii care nu vor să accepte
croşete vizibile.
 COMPONENTE:
 Este format dintr-o ansă dublă de sârmă de
0,7 mm plasată pe versantul vestibular al
procesului alveolar, la o distanţă de 0,5 mm de
mucoasă. Este bilateral, de o parte şi de alta a
grupului frontal;
Inserţia şi dezinserţia protezei sunt
posibile numai dacă pacientul
îndepărtează cu degetele croşetele pentru a depăşi con
CROŞETUL MUCO-ALVEOLAR
 ACŢIUNE:

Acest croşet acţionează în felul următor: în

momentul în care asupra protezei acţionează
forţe slabe de desprindere, croşetul de sârmă
se propteşte în mucoasa procesului alveolar şi
limitează mecanic desprinderea involuntară a
protezei de câmpul protetic.
 ACŢIUNE:

La forţe de desprindere mai puternice, croşetul

din sârmă striveşte mucoasa vestibulară şi
provoacă dureri ce determină pacientul să
împingă cu dinţii antagonişti proteza
desprinsă, care vine din nou în contact cu
câmpul protetic.
 ACŢIUNE:

Prezenţa neobişnuită a acestor croşete în

vestibul poate declanşa o contracţie
permanentă a muşchilor orbicular şi
buccinator care stabilizează mulţumitor
proteza. Această contracţie poate fi iniţial
voluntară, dar cu timpul devine reflexă.
 DEZAVANTAJE:

 Are o acţiune destul de brutală asupra

mucoase procesului alveolar;
 Are totuşi o eficienţă redusă.
 11. Croşetul în buclă

Indicaţii:
 Pe dinţi înalţi, cu linia ecuatorială la mijloc;
 În special în edentaţii terminale.
 CARACTERISTICI:
 Este realizat dintr-o singură bucată de
sârmă;
 Realizează o suprafaţă mare de contact cu
dintele;
Poate avea una, două sau trei braţe
(bucle) dispuse astfel:
 TIPURI:

 croşetul cu o buclă prezintă o porţiune

supraecuatorială şi una subecuatorială, iar
cele două capete retenţionează în baza
protezei;
CROŞETUL ÎN BUCLĂ
 TIPURI:
 croşetul cu două bucle prezintă una
orientată vestibular şi cealaltă spre oral;
 croşetul cu trei bucle mai are în plus faţă de
cel cu două o prelungire pe suprafaţa
ocluzală a dintelui stâlp, care are rol în
sprijin.
 a. CROŞETUL CU UN BRAŢ
b. CROŞETUL CU DOUĂ BRAŢE
CROŞETUL CU TREI BRAŢE
(BUCLE)
 TEHNICA DE
CONFECŢIONARE
 12. Croşetul în “T” (Bonyhard)
Indicaţii:
 Se aplică pe canini şi premolari.
Funcţii:
 Asigură o bună retenţie protezei parţiale;
Este estetic.
 POATE FI:
 Croşetul simplu în “T” – este aplicat
subecuatorial pe faţa vestibulară a dintelui
stâlp. Porţiunea orizontală a “T-ului” este
realizată din sârmă dublă şi e paralelă cu
festonul gingival. Porţiunea verticală, care este
din sârmă simplă, se îndreaptă spre mucoasă,
la distanţă de aceasta;
CROŞETUL SIMPLU ÎN “T” -
BONYHARD
 POATE FI:

 Croşetuldublu în “T” – se deosebeşte de cel

anterior prin faptul că porţiunea verticală a
“T-ului” este realizată din sârmă dublă.
 13. Croşetul proximal cu patrice
Indicaţii:
 Se aplică în zona frontală, pe dinţi
acoperiţi de coroane.
Funcţii:
 Este estetic;
Împiedică mişcările de desprindere,
înfundare, protezei.
lateralitate şi distalizare ale
 COMPONENTE:
 Coroana dintelui pe care se aplică croşetul are
o prelungire proximală sub formă de pară –
patricea, - de care este legată printr-un istm;
 Partea activă a croşetului are formă de buclă,
care înconjoară patricea, după care traiectul
croşetului este direcţionat vertical către şaua
protezei şi placa palatinală la maxilar, unde se
fixează.
CROŞETUL PROXIMAL CU
PATRICE
14. Croşetul proximal cu casetă

Se deosebeşte de cel descris anterior prin

faptul că pe coroana dentară a dintelui stâlp
este realizată proximal o casetă, în care
culisează croşetul de sârmă cu partea lui
activă sau se face o microproteză cu casetă pe
dintele proximal.
CROŞETUL PROXIMAL CU
CASETĂ
CROŞETUL PROXIMAL CU
CASETĂ
 15. Croşetul inelar Jackson
Indicaţii:
 Se aplică pe un dinte lateral care are
vecini;
 Se aplică în general pe hemiarcada
integră în edentaţii uniterminale;
Nu se aplică în zona frontală fiind vizibil, deci inestetic.
 COMPONENTE:
 Nu prezintă extremitate liberă;
 Braţul activ este orizontal, situat subecuatorial
pe faţa vestibulară a dintelui, în contact intim
cu acesta;
Acest braţ se continuă cu două braţe
verticale ce urcă spre suprafaţa ocluzală,
lanivelulambrazurilormasticatoriişi traversează aceste s
 Cele două segmente retentive se fixează oral
în baza protezei.
CROŞETUL INELAR JACKSON
 Funcţii:
 Se opune desprinderii protezei prin
segmentul dentar;
 Oferă sprijin dentar prin segmentele
intermediare;
Se opune tendinţei de deplasare laterală a
protezeiprinsegmentulintermediarcu traiect vestibulo-oral.
16. CROŞETUL INELAR ADAMS
Descriere: este asemănător croşetului inelar
Jackson cu deosebirea că segmentul dentar
este prevăzut cu două mici bucle, situate la
întâlnirea segmentului dentar cu segmentele
intermediare. Datorită acestor bucle este mai
elastic.
Are aceleaşi indicaţii şi funcţii ca şi croşetul
inelar Jackson.
CROŞETUL INELAR ADAMS
CROŞETUL INELAR ADAMS
CROŞETUL INELAR ADAMS
 17. Croşetul cu bilă (“ball clasp”)

Indicaţii:
 Pe dinţi care nu prezintă retentivităţi
pentru croşetele normale;
 Este folosit la protezele interimare;
La dinţii cu expunere estetică minoră.
Descriere: segmentul de fixare se termină în
placa palatinală, de aici croşetul pleacă din
partea orală a plăcii, traversează ambrazura
ocluzală a doi dinţi vecini şi partea activă, sub
formă de bilă, se termină sub zona de contact
a celor doi dinţi. Se poate confecţiona şi din
sârmă mai subţire.
ELEMENTE PREFABRICATE
CROŞETUL CU BILĂ
CROŞETUL CU BILĂ
CROŞETUL CU BILĂ
ELEMENTE PREFABRICATE
 18. Tipuri de croşete de
sârmă descrise de
Staegemann

Deoarece tipurile de croşete de sârmă descrise

de către diverşi autori sunt foarte numeroase,
Staegemann le-a clasificat în formele cele mai
frecvent utilizate astfel:

Croşetul în formă de C – este forma de bază a croşetelor

 CROŞETE DIN SÂRMĂ:
 Croşetul în L – este cu un singur braţ şi mai
rar utilizat. Baza protezei are rol de
reciprocitate, acţionând ca şi croşetul cu două
braţe. Este indicat pe termen scurt;
 Croşetul Wustrov – braţele cuprind
dintele proximal;
C L WUSTROV
 CROŞETE DIN SÂRMĂ:
 Croşetul Fehr – este un croşet cu două braţe
şi două bucle, bidentar. În zona frontală, din
considerente estetice se plasează mai distal. El
iese din spaţiul dintre primii dinţi artificiali,
ocoleşte primul dinte artificial şi se ancorează
apoi pe dintele stâlp;
CROŞETUL FEHR
 CROŞETE DIN SÂRMĂ:
 Croşetul în E – este un croşet cu două braţe
prevăzut şi cu pinten ocluzal;
 Croşetul în G – pintenul ocluzal este plasat la
capătul unui braţ, în general cel lingual şi mai poartă
numele de croşet cu două braţe cu pinten terminal;

Croşetul după Elbrecht şi Thielemann – este tot un croşet cu do

E G ELBRECHT TIELEMANN
 CROŞETE DIN SÂRMĂ:
 Croşetul în O – este plasat pe o hemiarcadă
integră, umărul croşetului pătrunde prin
spaţiul interdentar, având şi rol de sprijin
ocluzal. Este necesară o preparaţie la acest
nivel.
CROŞETE ÎN O
ALTE TIPURI DE CROŞETE
S-a încercat utilizarea şi a altor tipuri de
croşete la proteza parţială acrilică (de
exemplu croşetele turnate), dar dificultatea de
execuţie şi mai ales fixarea lor precisă în baza
protezei le fac cu funcţionalitate incertă.
CROŞETE TURNATE ACKERS
PROTEZĂ PARŢIALĂ ACRILICĂ CU
CROŞETE TURNATE ACKERS
PROTEZA PARŢIALĂ MOBILIZABILĂ
ACRILICĂ PROVIZORIE (INTERIMARĂ)
 Proteza parţială mobilizabilă acrilică
interimară se utilizează:

 La copii şi tineri:
 Cu anodonţii;
 Cu traumatisme.
Deoarece volumul organelor pulpo- dentinare
este mare, nu se pot prepara dinţii adiacenţi
edentaţiei pentru lucrări protetice fixe. În
aceste situaţii, proteza parţială mobilizabilă
reface funcţia ocluzală şi totodată menţine
spaţiul, prevenind migrările orizontale şi
verticale.
  La adulţi:
 Când starea lor generală contraindică o
lucrare fixă;
 În situaţii de urgenţă, când este nevoie de a
rezolva edentaţia într-un timp foarte scurt.
 Variante de proteze parţiale
mobilizabile interimare

1. Proteza “lingură” (spoon): este

descrisă de şcoala anglo-saxonă pentru
înlocuirea a unu sau doi dinţi din regiunea
frontală, la tineri. Ea nu are croşete de aceea
prezintă un risc mare de inhalare sau ingestie.
PROTEZA SPOON
2. Proteza “spoon” modificată: la
această proteză fie există fricţiune între placă
şi feţele palatinale ale dinţilor posteriori, fie se
pun nişte croşete din sârmă.
PROTEZA “SPOON” MODIFICATĂ
PROTEZA “SPOON” MODIFICATĂ
PROTEZA “SPOON” MODIFICATĂ
CU CROŞETE DIN SÂRMĂ
Stresul lateral este redus prin obţinerea unei
echilibrări bilaterale, sau prin realizarea
ghidajelor pe dinţii restanţi, pentru a se obţine
dezocluzia dinţilor artificiali.
REALIZAREA GHIDAJELOR PE
DINŢII RESTANŢI
APLICAREA CROŞETULUI DIN
SÂRMĂ
APLICAREA CROŞETULUI DIN
SÂRMĂ
3. Proteza Every: este folosită pentru a
proteza breşe multiple şi limitate la arcada
superioară. Prezintă următoarele caracteristici:
 CARACTERISTICI:

 Toate marginile plăcii sunt la ce puţin 3

mm distanţă de marginea gingivală liberă;
 La joncţiunea şa-dinte se foloseşte design- ul
deschis (“open”);
 CARACTERISTICI:

 Punctele de contact dintre dinţii artificiali şi

dinţii stâlpi sunt realizate punctiform încât să
reducă la minimum stresul lateral;
Proteza are şei vestibulare pentru a ajuta
efectul de reciprocitate;
 CARACTERISTICI:
 Pe dinţii posteriori se pun stopuri de sârmă pentru a
împiedica migrarea distală a acestora, având drept
consecinţă deschiderea punctelor de contact. Aceste
stopuri pot de asemenea contribui la menţinerea
protezei în zona posterioară;

Stresul lateral este redus prin obţinerea unei echilibrări bilaterale, sau
PROTEZA EVERY
GHIDAJELE PE DINŢII RESTANŢI
GHIDAJELE PE DINŢII RESTANŢI
 Etapele clinico-tehnice de
realizare a unei proteze parţiale
interimare:

 Igienizareadinţilor restanţi prin detartraj şi

periaj profesional;
Amprenta celor două arcade cu linguri
standard şi cu un alginat;
 Culoarea dinţilor artificiali va fi determinată
folosind o cheie adecvată. Dimensiunea şi
forma lor va fi luată de tehnician pe baza
informaţiilor culese de pe model, prin
comparare cu dinţii omologi de pe hemiarcada
opusă;
 Dacă sunt absenţi toţi dinţii frontali se vor
folosi reperele care se utilizează în cadrul
restaurării edentaţiei frontale (linia mediană,
linia caninilor, linia surâsului);
Turnarea în laborator a celor două
modele, din gips de clasa a III-a sau a IV- a;
 Pe model se confecţionează şablonul de
ocluzie. Baza şablonului se poate realiza din
placă de bază, răşină acrilică
autopolimerizabilă sau fotopolimerizabilă.
Dacă există stopuri ocluzale multiple şi
stabile în poziţia de intercuspidare maximă,
nu este necesară înregistrarea ocluziei, deci nu
se vor mai confecţiona şabloanele;
 Tehnicianul trece la confecţionarea machetei
viitoarei proteze. Primele elemente realizate
sunt croşetele (utilizarea lor este însă
opţională) şi trebuie folosit paralelograful
pentru determinarea zonelor retentive
subecuatoriale;
 Când se stabileşte poziţia croşetelor trebuie să
se aibă în vedere menţinerea unei relaţii
corecte de ocluzie. Sârma utilizată la
confecţionarea lor poate fi mai subţire decât
cea indicată la protezele parţiale mobilizabile
de durată;
 În continuare se trece la montarea dinţilor
artificiali. În zona frontală, fiecare dinte
artificial va înlocui un dinte natural, nu se vor
monta dinţi mai mulţi sau mai puţini;
 În zona laterală nu este important numărul
dinţilor folosiţi atâta timp cât este refăcută
armonia ocluzală şi funcţionalitatea. Pe ultimii
8 - 10 mm ai şeilor nu se montează dinţi. Se
preferă dinţii acrilici care pot fi uşor
individualizaţi şi lustruiţi;
Dacă nu există rezorbţii mari ale crestei
reziduale se recurge la aplicarea direct pe
creastă a dinţilor artificiali, renunţându-se la
versantul vestibular al şeii. După poziţionarea
corectă a dinţilor pe model se va realiza o
cheie care să menţină dinţii în cursul realizării
bazei. Dacă se va folosi un material
termopolimerizabil nu este necesară realizarea
cheii;
 Între baza protezei şi creasta reziduală va
exista un contact cât se poate de intim obţinut
prin gravarea uşoară a modelului. Când există
rezorbţii ale crestei reziduale nu mai este
necesară gravarea modelului, deoarece baza
protezei va acoperi creasta reziduală, inclusiv
versantul rezidual al şeii şi va menţine dinţii în
poziţia pe care o aveau înainte de edentaţie;
 Seface proba machetei în cavitatea bucală,
moment când pot fi repoziţionaţi dinţii din
zona frontală, în raport şi cu cerinţele
pacientului;
 Setrece la realizarea protezei finite, exact ca la
proteza totală. Baza se confecţionează de
obicei din răşină acrilică, dar când se
preconizează că pacientul va purta proteza o
perioadă mai îndelungată, se poate realiza şi
din metal, caz în care va fi mult mai rezistentă
şi va permite menţinerea unei igiene
corespunzătoare;
 După lustruire, proteza parţială se aplică pe
câmpul protetic. Este posibil ca inserţia şi
dezinserţia să se facă cu greutate, prin
pătrunderea răşinii acrilice în zonele retentive
ale câmpului protetic, caz în care zonele de
interferenţă vor fi retuşate cu o freză de acrilat
montată la piesa dreaptă;
 Majoritatea protezelor parţiale mobilizabile
interimare restaurează protetic zona frontală
maxilară, astfel că nu trebuie să existe
contacte ocluzale la acest nivel în
intercuspidare maximă şi în relaţie centrică.
În poziţii excentrice contactele trebuie să fie
minore.
ETAPELE CLINICO-
TEHNICE DE
REALIZARE A PPA
AMPRENTA PRELIMINARA SI
CONFECTIONAREA MODELULUI
PRELIMINAR
CURS 6
ETAPELE CLINICO-TEHNICE DE CONFECTIONARE A PPA

1. Examenul clinic al pacientului, diagnosticul de edentaţie şi solutia de tratament (etapă

clinică);
2. Amprentarea câmpului protetic pentru obţinerea modelului de studiu (etapă clinică):
3.Tratamentele pre- şi proprotetice; (etapă clinică)
4. Amprentarea preliminară (etapă clinică);
5. Turnarea modelului preliminar (etapă tehnică):
6. Confecţionarea portamprentei individuale (etapă tehnică);
7. Amprentarea funcţională (etapa clinică);
8. Turnarea modelului de lucru (etapă tehnică);
9. Confecţionarea şabloanelor de ocluzie (etapă tehnică);
10. Determinarea relaţiilor intermaxilare (etapă clinică);
11. Fixarea modelelor de lucru în ocluzor sau articulator (etapă tehnică);
12. Confecţionarea machetei preliminare (de probă) a PPA (etapă tehnică);
13. Proba machetei în cavitatea bucală (etapă clinică);
14. Confecţionarea machetei definitive (etapă tehnică);
15. Ambalarea machetei pentru obţinerea tiparului (etapă tehnică);
16. Confecţionarea bazei acrilice a protezei, introducerea acrilatului întipar şi
polimerizarea lui (etapă tehnică);
17. Dezambalarea, prelucrarea şi lustruirea protezei (etapă tehnică);
18. Aplicarea şi adaptarea protezei pe câmpul protetic(etapă clinică).
 1. EXAMENUL CLINIC AL PACIENTULUI
Se face de către medicul stomatolog care culege date subiective şi obiective
privitoare la starea de edentaţie partială.
Se efectuează un examen complet al aparatului dento-maxilar şi al câmpului protetic,
care va fi completat cu examenul radiologic şi cu analiza modelelor de studiu. In această
etapă medicul face un plan preliminar de tratament privind pregătirile pre- şi
proprotetice,iar planul final de tratament va fi stabilit după analiza radiografiilor şi a
modelului de studiu.
2. AMPRENTA PRELIMINARA
După examinarea pacientului, se amprentează câmpul protetic cu materiale elastice din
categoria alginatelor, susţinute de portamprente standard, maxilară sau mandibulară.
Pentru ca alginatele să adere de portamprentele standard, acestea trebuie acoperite la
nivelul marginilor cu benzi dleucoplast sau să fie prevăzute cu perforaţii.
Scopul amprentării preliminare este de a se obtine în laborator un model preliminar,
pe care tehnicianul dentar va confecţiona portamprenta individuală, corespunzătoare
ca formă şi dimensiune cu câmpul protetic respectiv.
Portamprenta individuală va fi adaptată de medic pe câmpul protetic şi utilizată pentru
amprentarea definitivă, funcţională a câmpului protetic.
În amprentarea edentaţiei parţiale sunt utilizate trei feluri de linguri :
- Linguri standard ;
- Linguri standard individualizate ;
- Linguri individuale.
Lingurile standard – sunt numite şi linguri universale, sunt confecţionate în raport
cu topografia edentaţiei, atât la maxilar cât si la mandibulă.
Trebuie să aibă următoarele caracteristici:
-Să fie rigide, să fie prevăzute cu retenţie;
-Să cuprindă în întregime câmpul protetic;
-Între câmpul protetic şi lingură să existe un spaţiu de 3-5 mm pentru materialul de
amprentă;
-Marginile lingurii să fie cât mai aproape de linia de reflexie a mucoasei;
-Lingura să fie cât mai apropiată de mărimea şi forma maxilarelor.

Există următoarele linguri de serie:

1. Linguri metalice – pot fi cromate sau nichelate, din oţel inoxidabil sau aluminiu. Pot fi cu
perforaţii (pentru alginate sau elastomeri chitoşi), fără perforaţii (pentru gips, materiale
termoplastice, alginate, elastomeri chitoşi. În cazul folosirii alginatelor sau a elastomerilor
chitoşi se impune realizarea unor retenţii prin aplicarea unor benzi marginale de leucoplast,
sau aplicarea pe toată suprafaţa internă a lingurii a unor substanţe adezive de care să se
lipească materialul de amprentă). Lingurile standard din aluminiu pot fi deformabile sau
nedeformabile.
2. Lingurile din material plastic – sunt fabricate cu sau fără perforaţii. Prezintă un mâner
metalic, detaşabil, care poate fi sterilizat şi reutilizat pentru manevrarea altor linguri noi.
3. Linguri speciale metalice – sunt prevăzute cu un circuit de apă pentru răcirea
materialului de amprentare (hidrocoloizi reversibili).

Cu ajutorul lingurilor de serie se pot lua următoarele amprente:

- Amprente documentare, pentru realizarea modelului documentar;
- Amprente preliminare, pentru realizarea modelului preliminar şi a
modelului antagoniştilor;

Linguri standard individualizate – sunt linguri standard retuşate pentru a se

apropia mult de forma maxilarelor, şi pentru ca marginile lor să fie mai apropiate de linia
de retenţie a mucoasei. La maxilar, în cazul unei bolţi palatine adânci, se va aplica ştenţ
încălzit pentru a adera de lingură, modelându-se în aşa fel încât să se reducă distanţa
dintre lingură şi fundul bolţii palatine. Dacă lingura este prea scurtă marginal sau distal,
aceasta se poate prelungi tot cu ştenţ. La mandibulă, în cazul marginilor scurte, atât
vestibular cât şi în zona tuberculilor piriformi, lingura se prelungeşte tot cu ştenţ bine
încălzit. În cazul în care există linguri standard cu marginile prea lungi ( în zona
retromilohioidiană), ele vor fi scurtate prin şlefuire cu o piatră.
Cu lingurile individualizate se iau aceleaşi amprente ca şi cu lingurile standard,
utilizând ca material de amprentare alginatul. În cazul în care se folosesc la amprentare
elastomeri chitoşi, există riscul să se desprindă marginile adăugate datorită presiunii
din timpul amprentării.
 Alegerea şi controlul lingurilor standard

În alegerea unei linguri, trebuie să se urmărească să nu fie prea mare (antero-

posterior şi transversal), dar nici prea mică. La maxilar, o lingură prea lungă
antero-posterior, face ca în timpul amprentării, ligamentul pterigo- mandibular să
se contracte şi să împingă portamprenta spre anterior. În consecinţă, amprenta va
avea o grosime insuficientă a materialului la nivelul palatului, dar foarte
voluminoasă la nivelul dinţilor frontali. La mandibulă, în sens antero-posterior,
limita distală a lingurii este stabilită de inserţia ligamentelor pterigo-mandibulare.
Prin contracţia lor, se împinge portamprenta înainte şi în afară, ceea ce determină o
amprentare defectuoasă la nivelul frontalilor inferiori şi a mucoasei corespunzătoare
şi o amprentare excesivă la nivel vestibular.
În sens transversal, lingura poate să fie prea largă, rezultând amprente de
grosimi exagerate, sau poate să fie prea strâmtă, exercitând presiuni anormale
asupra câmpului protetic, traumatizând mucoasa şi formaţiunile ligamentare în
timpul amprentării.
Pentru alegerea lingurii standard se verifică:
1. La maxilar, în sens antero-posterior, în regiunea distală, lingura trebuie să cuprindă
în totalitate tuberozităţile maxilare şi să depăşească foarte uşor linia Ah. În regiunea
anterioară, lingura trebuie să acopere dinţii frontali şi să ajungă aproape de fundul
vestibular, permiţând mişcările funcţionale ale orbicularului buzei.
În sens transversal, lingura trebuie să cuprindă crestele edentate împreună cu dinţii
restanţi, iar marginea ei să se oprească vestibular la 2-3 mm de linia de reflexie a
mucoasei, fără a jena mişcările funcţionale ale buccinatorului.
2. La mandibulă, în sens antero-posterior, în zona distală, lingura trebuie să se
întindă pe tuberculul piriform, până la inserţia ligamentului pterigo-mandibular. În zona
anterioară, lingura trebuie să acopere dinţii restanţi şi să ajungă cu marginea în vestibul,
fără să împiedice contracţia orbicularului buzei.
În sens transversal, lingura trebuie să cuprindă crestele edentate şi dinţii restanţi şi să
coboare în vestibul până la o distanţă de 2-3 mm faţă de linia de reflexie a mucoasei. În
regiunea linguală, spre anterior, marginea lingurii poate ajunge până la inserţia muşchilor
geniogloşi, în timp ce lateral şi posterior, nu are voie să depăşească linia milohioidiană.
Inainte de turnarea modelului, amprenta va fi examinată şi de tehnician. Dacă amprenta
este corectă, ea se spală cu un jet de apă de presiune redusă ,pentru a nu risca
desprinderea alginatului de pe lingură.Urmele de salivă se înlătură prin pudrarea
amprentei cu gips, care apoi va fi îndepărtat prin spălare.
Surplusul de apă se înlătură cu un jet uşor de aer, fără a se usca amprenta.Este indicat
ca amprenta cu alginate să fie introdusă intr-o solutie de sulfat de potasiu 2%, realizând
o îmbunătătire a suprafetei modelului.
Plusurile de alginat care depăşesc lingura de amprentare vor fi secţionate cu o
spatulă ascutită.

La controlul amprentei preliminare se va ţine cont de următoarele repere:

► Amprenta să fie solidară cu portamprenta;
► Materialul de amprentă să aibe o grosime uniformă;
► Amprenta să cuprindă câmpul protetic în totalitate, redând cu fidelitate dinţii
restanţi, crestele edentate, tuberozităţile maxilare, bolta palatină şi tuberculii
piriformi;
► Să nu prezinte bule de aer sau lipsă de substanţă în zonele principale ale
câmpului protetic;
► Marginile amprentei să fie uniform de groase şi nedesprinse de lingură, şi să
schiţeze modelajul funcţional.
 MODELUL reprezintă copia pozitivă a câmpului protetic şi se obtine
prin turnarea gipsului în amprentă.

Modelul preliminar redă cu exactitate zona de sprijin a câmpului protetic

reprezentată de dinţii restanţi, creste edentate, tuberozităţi maxilare, bolta
palatină şi tuberculii piriformi.Limitele câmpului protetic reprezentate de
zona de mucoasă neutră sunt redate relativ.
Scopul modelului preliminar este, în principal, confecţionarea portamprentei
individuale, dar este folosit şi pentru completarea examenului clinic al pacientului.
Pe modelul de studiu medicul stabileşte planul de tratament, pregătirile pre- şi
proprotetice şi schiţează forma viitoarei proteze.
Pentru evitarea modificărilor volumetrice, în cazul în care amprenta se ia cu alginat,
turnarea modelului trebuie să se efectueze în răstimp de 15 min. de la îndepărtarea de pe
câmpul protetic, timp în care amprenta va fi ţinută în mediu umed (învelită într-un tifon
umed). Unii autori, nu recomandă să se păstreze amprentele direct în apă deoarece, prin
absorbţia unei cantităţi mai mari de umiditate, îşi pot modifica volumul.
 Tehnica de obţinere a modelului preliminar.
Se adaugă cantitatea de gips recomandată la volumul corespunzător de apă , într-un bol
special, iar amestecul se face manual sau cu ajutorul vacuum malaxorului.Malaxarea gipsului
se face timp de 15-20 sec. până se obtine o consistenţă fluidă.Pasta de gips se introduce in
amprentă sub vibrare manuală sau pe măsuţa vibratoare.Astfel gipsul este dirijat în toate
detaliile amprentei, iar aerul din amestec este eliminat sub formă de bule.Aplicarea gipsului se
face initilal în regiunea distală a amprentei, care apoi va fi înclinată pentru a permite scurgerea
gipsului în toată amprenta.După ce s-a umplut zona dinţilor şi a crestelor, gipsul se adaugă
mai repede până la umplerea amprentei.Se fac apoi mici ridicături din gips ce vor servi ca
retenţii pentru soclu.
Amprenta turnată astfel va fi suspendată de mânerul lingurii într-o pozitie
orizontală.Când gipsul începe să se încălzească,amprenta va fi introdusă într-un vas cu apă
saturată cu sulfat de calciu, timp de 3-5 min. (solutia se prepară prin introducerea unor
fragmente din modele de gips vechi în apă timp de 48ore). Se înlătură excesul de apă de pe
amprentă cu o pompă de aer.
Se prepară o nouă cantitate de gips proportională ca lăţime cu suprafaţa amprentei, înaltă
de 2-3 cm.,care va fi aplicată pe o placă de sticlă sau plastic, dându-i-se formă de soclu.O
cantitate de gips se aplică şi peste prima parte a modelului.Se răstoarnă amprenta peste gipsul
de soclu, mentinând-o paralelă cu planul mesei , şi cu portamprenta standard orientată în
sus.Pe măsură ce gipsul face priză, se îndepărtează plusul de material care depăseste
marginile amprentei la 0.5 cm. de aceasta şi se fasonează soclul modelului cu înălţime de 1.5-
2cm.La amprenta mandibulară , zona linguală dintre marginile lingurii se netezeşte.
 După 40.min. de la prima turnare, se poate separa amprenta de model, operaţiune
denumită demulure. Inainte de demulare,se va avea grijă ca lingura să nu fie acoperită de
gips, acesta îndepărtându-se cu spatula. Separarea se obtine prin tracţionarea uşoară a
portamprentei, operaţiune favorizată de elasticitatea materialului de amprentă.
Amprentele cu alginate trebuiesc îndepărtate imediat după priza gipsului, în caz contrar
ele absorb apa din model, scăzându-i rezistenta.
După demulare, dacă medicul a trasat limitele câmpului protetic cu creionul
chimic,acestea s-au imprimat pe model.
Modelul nu trebuie spălat timp de 12.ore. Dacă este necesar modelul mai repede,
acesta poate fi spălat numai în apă saturată cu sulfat de calciu, introducându-se timp de 5
min. înainte de finisare. Pentru curătirea modelului se foloseste o perie moale.
Finisarea modelului.
Forma soclului modelului se definitivează cu ajutorul soclatorului. In regiunea mijlocie,
modelul trebuie să aibe o grosime de 16mm.Marginile trebuie să fie perpendiculare pe
bază. Dacă modelul se duplică, este recomandat ca marginile să fie uşor divergente către
baza soclului, pentru a usura îndepărtarea modelului din masa duplicatoare. Până la
fundurile de sac, modelul trebuie să aibă o grosime de gips de 4mm înăltime si 4mm
lăţime.
La modelele mandibulare, se va nivela cu spatula zona dintre creste, care trebuie să fie
orizontală.
După soclarea şi uscarea modelului,cu spatula se vor îndepărta perlele de gips care pot
exista în diferite zone. Cu un creion se trece pe soclu numărul de identificare a
modelului.
 Probleme in realizarea modelelor preliminare

1. Suprafata modelului este moale sau cretoasă.

Cauza:
- Turnarea târzie a amprentei;
- Prezenta salivei în amprentă când s-a turnat modelul;
- Prezenta apei în amprentă după spălarea acesteia;
- Incompatibilitatea dintre alginat şi gipsul de modele;
- Demularea după mai mult de o oră;
- Raport apă /gips necorespunzător.
Remediu:
- Turnarea amprentei cu alginate în max. 15 min. de la amprentare;
- Inlăturarea salivei prin pudrarea cu gips si apoi spalarea cu apa şi perie moale;
- Inlaturarea din amprenta a surplusului de apă prin suflare cu aer sau cu hârtie
absorbantă;
- Folosirea gipsului indicat de fabrică ;
- Demulare în interval de 1 oră ;
- Introducerea amprentei în solutie de sulfat de potasiu 2%;
- Respectarea raportului apă/pulbere la prepararea gipsului, la 200g pulbere sunt
necesari 48 cc apă.
 2. Suprafată aspră, rugoasă a modelului.
Cauza:
- Cantitate mică de apă când se prepară alginatul;
- Prezenta apei în amprentă când se toarnă modelul;
- Amestec incorect al gipsului;
- Finisarea modelului cu perii aspre;
Remediu:
- Prepararea alginatului după proportiile apa/pulbere indicate;
- Inlaturarea surplusului de apa din amprenta;
- Prepararea corectă a gipsului (se preferă vacuum malaxorul);
- Finisarea modelului cu perii moi;
3. Goluri în
modele Cauza:
- Prepararea manuală a gipsului;
- Turnarea modelului fără vibrare;
- Prezenta apei sau salivei în amprentă;
Remediu:
- Prepararea mecanică şi sub vid a gipsului;
- In timpul turnarii modelului se foloseste aparatul de vibrat;
- Turnarea prin adăugarea de mici cantităti de gips şi înclinarea amprentei în diferite
directii pentru scurgerea gipsului;
- Inlaturarea apei şi salivei din amprentă;
 4. Model deformat, cu dinţi alungiţi
Cauza:
- Alginat desprins de pe lingură;
- Amprenta a fost miscată inainte de priza alginatului;
- Amprenta a fost deformată la scoatere, datorită unor retentivitati ale câmpului
protetic;
- Demulare înainte de priză;
- Amprenta turnată într-un singur timp cu răsturnarea peste un soclu din gips mai vâscos.
Remediu:
- Nu se acceptă o amprenta la care alginatul s-a desprins de pe lingură;
- Turnarea amprentei în 2 timpi;
- Deretentivizarea câmpului protetic înainte de amprentare;
- Nu se face demularea în mai putin de 45 min;
- Amprenta nu se misca în cavitatea bucală până ce alginatul nu face priză

5. Model cu bază prea subtire

Cauza: - gipsul pentru soclu a fost de înaltime mică sau consistenta scazută;
Remediu: - gips în cantitate suficientă şi de consistenta mai crescuta decât cel pentru
turnarea modelului.
 6. Model cu dinţi fracturati
Cauza:
- Separarea prematura a amprentei de model;
- Separare târzie a amprentei de model (alginatul s-a uscat ,iar demularea este brutala);
Remediu:
- Nu se face demularea mai repede de 45 min. de la turnarea modelului,dar pâna într-o
oră;
- Demularea făcută cu grijă: eliberarea de gips a marginilor lingurii;miscări de mică
amplitudine;separarea lingurii de alginat si apoi sectionarea acestuia cu spatula;
7. Model fragil
Cauza:-nerespectarea raportului apa /pulbere de gips
Remediu:-respectarea indicatiilor de preparare a gipsului
8. Plusuri la suprafata modelului
Cauza:
- Inglobarea aerului la prepararea alginatului;
- Prinderea de aer între alginat şi câmpul protetic;
- Secretie glandulara abundenta la nivelul boltii palatine;
Remediu:
- Prepararea corecta a alginatului;
- Consistenta corespunzatoare a alginatului la amprentare ;
- Tehnica de amprentare corecta;
- Clatirea cu apa înainte de amprentare.
 ADA (American Dental Association) si ISO (Organiz. Internationala de
Standardizare) recomanda utilizarea a 4 tipuri de gips de uz stomatologic, fiecare
cu proprietati diferite:
-Tipul I: - gips de amprenta, de culoare roz (Xanthano-Bayer);
-Tipul II: - gips albastru folosit pt. modele preliminare în edentatia
totala, modele de studiu în edentatia partiala ( Bayer Moldabaster si
Moldabaster S)
-Tipul III: - gipsul dur – utilizat pentru realizarea modelelor
functionale (Moldano si Moldaroc)
-Tipul IV: - gipsul extradur - utilizat pt. modele cu bonturi mobile.
(Bego Stone, Fujirock, Moldastone)
 TRATAMENTE PRE- ŞI PROPROTETICE

Tratamentele preprotetice sunt tratamente nespecifice care urmăresc rezolvarea

proceselor patologice depistate la nivelul componentelor câmpului protetic.
Tratamentele proprotetice indicate în cazul PPA sunt:
- Prepararea locaşurilor pentru pintenii ocluzali şi incizali;
- Prepararea locaşurilor pentru segmentele intermediare ale unor croşete;
- Corectarea disfuncţiei ocluzale;
- Realizarea paralelismului dinţilor stâlpi;
- Reducerea convexităţilor vestibulare şi orale ale dinţilor stâlpi;
- Acoperirea dinţilor cu proteze unidentare pentru: protecţia coronară, după tratarea
disfuncţiei ocluzale, pentru corectarea migrării verticale, crearea de retentivităţi favorabile,
crearea de blocuri funcţionale, crearea locaşurilor pentru pintenii ocluzali, imobilizarea
dinţilor parodontotici.
Tratamentele pre- şi proprotetice trebuie efectuate înainte de
amprentarea definitivă a câmpului protetic.
CURS 7
 TEHNICA REALIZARII LINGURII INDIVIDUALE

Portamprenta sau lingura individuală reprezintă suportul rigid în care

se aplică materialul de amprentă funcţională (definitivă ) a câ mpului protetic.
Este confecţionată pe modelul preliminar, în limitele câ mpului protetic
delimitat în prealabil.
Lingura individuală poate fi confecţionată din acrilat autopolimerizabil
(Duracryl, Duracrol), materiale termoplastice speciale şi materiale
fotopolimerizabile.
Portamprenta individuală are urmă toarele componente:
- Baza portamprentei în raport cu câ mpul protetic;
- Elementele accesorii: mâ ner, întă rituri şi butoni de presiune pentru
lingura mandibulară .
În edentaţiile parţiale, lingura individuală va fi realizată la distanţa de
model, pentru a crea spaţiu materialului de amprentă . Distanţarea de model va fi
mai mare dacă pentru amprenta funcţională se folosesc alginatele, şi mai mică
dacă se folosesc elastomerii de sinteză . În ambele situaţii se indică
deretentivizarea dinţilor restanţi.
 În amprentarea funcţională a edentaţiei parţiale, utilizarea lingurii individuale are
urmă toarele avantaje:
1. Amprenta funcţională este de mare fidelitate, datorită calită ţilor deosebite ale
materialelor folosite;
2. Dacă lingura individuală este corectată adaptată , marginile amprentei
funţionale sunt extinse în limite fiziologice şi au grosime modelată funcţional;
3. Prin tehnica de realizarea a LI poate fi dirijată grosimea stratului de material
de amprentă ;
4. Grosime uniformă a materialului de amprentă împiedică
modifică rile volumetrice ale amprentei;
5. Materialul de amprentă retenţionează mai bine decâ t pe o lingură standard;
6. Dimensiunile reduse ale LI facilitează introducerea şi îndepă rtarea
materialului funcţional din gură ;
7. Amprenta funcţională poate fi corectată cu acelaşi tip de material;
8. Foarte rar sunt necesare retuşuri marginale ale protezei;
9. Stratul de material de amprentă fiind destul de subţire, realizează economie
de material.
Lingurile individuale pot fi confecţionate în laborator (metoda indirectă )
sau în cabinet (metoda directă ). Cel mai indicat material pentru confecţionarea LI
în laborator este acrilatul autopolimerizabil, dar se pot realiza şi din materiale
termoplastice.
Cea mai indicată este LI confecţionată în laborator, care trebuie să aibă urmă toarele
caracteristici:
1. Distanţare de model mai mică dacă se utilizează la amprentare elastomeri de
sinteză , şi mai mare câ nd se utilizează pentru amprentare alginatele. Se
recomandă folosirea pentru amprentarea elastomerilor de sinteză şi distanţarea
minimă .
2. Medicul realizează câ teva orificii cu diametrul maxim de 1 mm, câ te unul sau
două la nivelul muchiei crestelor; la maxilar se face un orificiu în dreptul
torusului sau a rafeului median. Aceste orificii au rol de a retenţiona
materialul de amprentă , asigurâ nd refluarea acestuia şi despovă rarea
ţesuturilor de presiune.
3. Butonii de presiune se vor confecţiona la lingurile mandibulare, în
edentaţiile clasa I şi vor fi plasaţi 2 butoni de presiune, iar în edentaţia clasa
a II-a, unul.
4. Câ nd acrilatul ajunge în faza plastică , se scoate din conformator şi se aplică pe
model, acoperindu-se zona foliată în întregime. Se presează acrilatul pe model
cu degetele pâ nă capă tă o consistenţă ce îi permite să -şi menţină forma.
Înaintea polimeriză rii acrilatului, din resturile de pastă se modelează un
mâ ner, care se aplică în regiunea frontală a lingurii (pentru fixarea mâ nerului
se aplică monomer în zona respectivă ). Mâ nerul va avea dimensiunile
asemă nă toare lingurii standard.
5. După polimerizarea acrilatului, se scoate lingura de pe model.
6. Deoarece există riscul de fracturare a dinţilor restanţi insuficient
deretentivizaţi cu ceară , se indică duplicarea modelului de studiu. Plusurile
de la marginile lingurii vor fi îndepă rtate cu freze de acrilat pâ nă la limita
desenată pe model. Marginile lingurii trebuie rotunjite şi finisate cu filţ şi
pulbere de piatră ponce umezită .
7. Modelul împreună cu lingura vor fi spă late cu apă fiartă pentru
îndepă rtarea resturilor de ceară şi vor fi trimise în cabinet.
8. Orificiile pentru retenţie vor fi realizate de că tre medic.
 PROBLEME în REALIZAREA L. I. DIN ACRILAT AUTOPOLIMERIZABIL
1. Fracturarea dinţilor la îndepărtarea lingurii de pe model.
Cauza:-deretentivizarea insuficientă a dinţilor;
Remediu:-folosirea foliilor de ceară mai groase de 3mm;
1. Lingura este flexibilă.
Cauza: - acrilatul este prea subţire;
Remediu: - folosirea conformatoarelor speciale care asigură o grosime suficienta a
acrilatului(nu se apasă acrilatul pe model)
2. Lipirea lingurii de model.
Cauza: - lichidul de izolare nu este bun;
- izolarea insuficientă a modelului la margini;
Remedii: - Izolarea marginilor modelului
3. Desprinderea materialului de amprentă de pe lingură
Cauze: - prezenţa resturilor de ceară în lingură ;
- retenţii insuficiente;
- lipsa deretentiviză rii câ mpului protetic;
Remediu: - spă larea lingurii cu apă fiartă ;
-realizarea orificiilor de retenţie;
-deretentivizarea câ mpului protetic înainte de amprentare;
Se recomandă realizarea LI din acrilat după deretentivizarea dinţilor restanţi, cu o
folie de ceară de3mm şi după deretentivizarea crestelor cu o folie de ceară de 0,
3 – 0,4mm. Amprenta functională va fi luată cu elastomeri de sinteză de
consistenţă medie. Medicul va executa orificiile de retenţie şi despovă rare.
TEHNICA REALIZARII L. I. DIN PLACA DE BAZA

Operaţiunile efectuate se desfă şoară în urmă toarea ordine:

1. Se schiţează cu creionul limitele câ mpului protetic;
2. Pregă tirea modelului astfel încît portamprenta care va rezulta să fie la
2mm distanţă de dinţii restanţi. Dinţii de pe model vor fi acoperiţi cu un
strat corespunză tor de gips, leocoplast, vată sau tifon umezit;
3. Izolarea modelului în apă timp de 10min, sau prin vaselinare, pperaţie
care împiedică aderarea de model a materialului din care se va confecţiona
portamprenta.
4. Placa de bază aplicată pe model are grosimea 2, 5-3 mm şi va fi plastifiată cu
flacă ra becului Bunsen, adaptată prin presare digitală , iar marginile sunt ră sfrâ nte
şi plasate în limitele desenului. La maxilar, modelarea este dirijată : începe din
mijlocul bolţii palatine că tre periferie, iar la mandibulă începe de pe versantul
lingual al câ mpului protetic şi se continuă cu cel vestibular. Placa de bază îşi pierde
plasticitatea în timpul modelă rii, fiind necesare mai multe reîncă lziri, pâ nă la
adaptarea finală . Plusul de placă de bază , care depă seşte limitele câ mpului protetic
trasate pe model, este îndepă rtat prin tă iere cu foarfeca.
5. Aplicarea accesoriilor: întă ritura, mâ nerul şi butonii laterali de presiune
la lingura mandibulară :
- Întăritura (pentru prevenirea fracturii în timpul amprentă rii) - este o armă tură
fă cută din sâ rmă , groasă de 1,5 mm, care încă lzită este încorporată în baza
portamprentei pe mijlocul crestei edentate. Sâ rmei i se va modela o buclă ce se va
situa pe linia mediană şi va constitui suportul mâ nerului;
- Mânerul: este modelat din resturi de material, în formă retentivă şi cu dimensiuni
corespunză toare incisivilor centrali (10 mm). Este plasat pe linia medio-sagitală , cu
suprafeţele laterale concave pentru a permite prinderea şi manevrarea
portamprentei.
- Butonii de presiune - sunt plasaţi în zona laterală la portamprenta inferioară , fiind
confecţionaţi din plusul de material la dimensiuni de 5-6 mm înă lţime, 2-4 mm
lă ţime şi 10-15 mm lungime.
6. Prelucrarea portamprentei: După îndepă rtarea de pe model, marginile
portamprentei se rotunjesc cu freze de acrilat şi vor ocoli frenurile şi bridele
laterale. Cu ajutorul frezelor cilindrice, portamprentele sunt perforate, pentru a
retenţiona materialul de amprentă (hidrocoloizi şi elastomeri), creâ ndu-se orificiile
de 2 mm la o distanţă de 10-15 mm.
AMPRENTA FUNCĘIONALĂ

Amprenta funcţională (definitivă ) reproduce cu exactitate toate detaliile câ mpului

protetic. Se realizează într-o portamprentă individuală , specifică fiecă rui pacient, care
cuprinde în întregime toate elementele câ mpului protetic. Calitatea acestei amprente
determină reuşita tratamentului protetic.
ETAPE:
a. verificarea portamprentei individuale - se verifică : adaptarea corectă pe câ mpul
protetic, poziţia marginilor lingurii în raport cu mucoasa neutră .
b. Alegerea materialului de amprentă – materialele utilizate fac parte din categoria
elastomerilor de sinteză , siliconilor şi thiocauciucurilor. Materialele folosite trebuie să
aibe o bună stabilitate volumetrică şi să adere foarte bine de portamprentă . Nu sunt
recomandate alginatele pentru această etapă deoarece acestea, pe lâ ngă instabilitatea
volumetrică , se pot desprinde de portamprentă sau deforma la turnarea modelului.
Caracteristicile amprentei definitive:
-Să reproducă toate elementele câ mpului protetic (dinţi restanţi, creste alveolare,
bolta palatină , tuberozită ţile maxilare, tuberculii piriformi);
-Marginile amprentei să reproducă exact zona mucoasei neutre (fundurile de
sac vestibulare şi linguale, zona “Ah”) şi impresiunile lă sate de frenuri şi bride;
-Suprafaţa amprentei să fie netedă , fă ră goluri în material;
-Materialul de amprentă să fie uniform repartizat în portamprentă şi fixat în
portamprentă .
 Dacă la examinarea amprentei se constată erori, amprenta se va repeta.
În funcţie de forma edentaţiei şi caracteristicile câ mpului protetic, se poate
proceda diferit la manopera de amprentare:
- În edentaţiile mixte, edentaţiile uniterminale sau biterminale în special
molare, cu creste alveolare bine reprezentate se poate executa proteza numai după
o singură amprentare. Amprentarea se va efectua cu o portamprentă standard care
să cuprindă întregul câ mp protetic în limite funcţionale sau cu o portamprentă
standard individualizată (lungirea marginilor cu materiale termoplastice,
reducerea marginilor situate peste limitele funcţionale ale câ mpului protetic - la
lingurile din materiale plastice). La acest tip de amprentă se pot folosi urmă toarele
materiale de amprentare: alginatele, stents+silicon fluid sau silicon vâ scos+silicon
fluid.
- În edentaţiile caracterizate printr-un numă r redus de dinţi restanţi (edentaţii
subtotale) sau printr-un numă r mare de dinţi dar distribuiţi necorespunză tor sau
edentaţiile asociate cu creste alveolare slab reprezentate se va executa mai întâ i
amprentarea preliminară , apoi cea definitivă .
După amprentare, medicul va trasa cu creion chimic limitele câ mpului
protetic de-a lungul marginilor amprentei.
 TURNAREA MODELULUI
Tehnica realiză rii modelului funcţional
Modelul funcţional reprezintă o copie poziţivă a tuturor elementelor
câ mpului protetic înregistrate printr-o amprentare în portamprenta individuală . Se
confecţionează din gipsuri dure tip Moldano. Pe modelul funcţional, tehnicianul
dentar execută toate etapele de laborator pâ nă la obţinerea PPA.
Tehnicianul dentar trebuie să examineze corectitudinea amprentei
funcţionale. Orice defecţiune care poate influenţa precizia, obligă la returnarea
amprentei în cabinet. Orice concesie de la corectitudinea amprentei funcţionale
va duce la realizarea unei proteze incorecte.
ETAPE:

1. Igienizarea amprentei prin spă lare cu jet de apă pentru îndepă rtarea salivei şi a
urmelor de sâ nge;

2. Înlă turarea plusurilor de material de amprentă cu ajutorul unei foarfeci;

3. Uscarea perfectă a amprentei cu jet de aer, atâ t în interior câ t şi în exterior;

4. Îndiguirea amprentei: se aplică un rulou de ceară cu diametrul de 4 mm, de jur

împrejurul marginilor vestibulare ale amprentei şi la o distanţă de 3 mm de
margini. Rolul îndiguirii este de a pă stra modelarea marginală a amprentei. La
mandibulă , în zona planşeului bucal, se va aplica o plă cuţă de ceară care se va lipi
de-a lungul marginii linguale la o distanţă de 3 mm de aceasta.

5. Cofrarea amprentei funcţionale: se aşează amprenta în poziţie perfect orizontală

pe masa de lucru, folosindu-se în acest scop ceară (plastelină ). Se aplică de jur
împrejurul amprentei o plă cuţă de ceară care să depă şească marginea amprentei
cu 1, 5 mm. cu spatula caldă se lipeşte o bandă de ceară de ruloul marginal, în
interior. Se obţine astfel un conformator pentru soclul modelului, care împiedică
scurgerea gipsului în afara amprentei în timpul turnă rii modelului, iar soclul va fi
gata format.
6. Se prepară pasta de gips în proporţiile recomandate de fabricant, manual
sau mecanic; amprenta este pusă pe masa vibratorie şi se toarnă gips pâ nă
la umplerea amprentei. Se opreşte vibratorul şi se aşteaptă priza gipsului
aproximativ 1 oră .

7. Se confecţionează soclul modelului din gips obişnuit. Dacă pasta de gips

Moldano nu a fă cut priză , gipsul obişnuit care face priză mai repede, va
trage apa din gipsul Moldano, rezultâ nd un model cu rezistenţă scă zută .

8. Se depune masa de gips obişnuit de 3-4 cm înă lţime şi o lungime mai

mare decâ t amprenta. Se aplică amprenta peste această cantitate paralel
cu planul mesei. Surplusul de gips obişnuit este îndepă rtat, schiţâ ndu-se
soclul modelului.

9. Este indicat ca timp de 12 ore să nu se intervină asupra modelului.

După aceea se îndepă rtează ceara de cofraj şi îndiguirea marginală . Se
face demularea cu grijă pentru a evita ruperea dinţilor restanţi.

10. Soclarea modelului se face cu ajutorul soclatorului pâ nă la obţinerea unei

forme caracteristice: pentagonală pentru maxilar şi trapezoidală pentru
mandibulă .
 CONFECŢIONAREA ŞABLONULUI DE OCLUZIE

Şablonul de ocluzie este o piesă intermediară necesară medicului pentru

determinarea relaţiilor intermaxilare. Se confecţionează pe modelul definitiv şi
prefigurează baza viitoarei proteze şi arcada dentară artificială .
Pă rţile componente ale şablonului de ocluzie sunt: baza şablonului şi
bordurile de ocluzie.
Baza şablonului este confecţionată din placă de bază termoplastică sau din
acrilat autopolimerizabil. Tehnica de obţinere a bazei şablonului din placă de bază
este asemă nă toare cu cea prezentată la portamprenta individuală mai puţin
accesoriile. Baza şablonului de ocluzie inferior trebuie prevă zută cu o întă ritură de
sâ rmă pentru a nu se fractura în timpul determină rilor relaţiilor intermaxilare. Baza
Ş O trebuie să fie stabilă pe câ mpul protetic, adaptată la suportul muco-osos al
câ mpului protetic şi pe feţele orale ale dinţilor restanţi supracingular şi
supraecuatorial. Marginile Ş O trebuie să fie rotunjite. Dacă baza şablonului va fi
confecţionată din acrilat autopolimerizabil, modelul se izolează cu o substanţă de
izolat, după care se prepară acrilatul autopolimerizabil asemă nă tor ca pentru
lingura individuală . Câ nd acrilatul ajunge în faza plastică nelipicioasă , se aplică
peste model, ca şi placa de bază , în ceea ce priveşte limitele. Plusurile marginale de
acrilat se vor îndepă rta cu spatula. După finisarea bazei, se face o că ptuşire a
acesteia pe model, cu un silicon într-un strat foarte subţire.
Urmează confecţionarea valurilor de ocluzie din ceară sau din stents. în acest caz,
valul de ocluzie trebuie să fie de înă lţime mai mică . Faţă de antagonişti va ră mâ ne
un spaţiu de 1mm, care va fi compensat de materialul cu care se determină
RIM(eugenatul de zinc) pe care îl aplică medicul în cabinet. Pentru îmbună tă ţirea
menţinerii şabloanelor de ocluzie se indică folosirea croşetelor din sâ rmă .
Bordurile de ocluzie sunt confecţionate din ceară roz conformată paralelipipedic,
fixate pe baza şablonului cu ceară de lipit, la nivelul spaţiilor edentate. Au
urmă toarele dimensiuni:
- Frontal – lă ţime 5-6mm;
- lateral - înă lţime cu 2mm mai înaltă decâ t dinţii restanţi;
- late câ t lă ţimea crestei edentate;
- înă lţimea cu 2mm faţă de creasta edentată ;
 CARACTERISTICILE ŞABLONULUI DE OCLUZIE:

1. Baza şablonului trebuie să acopere în totalitate câ mpul protetic, fă ră a

depă şi zona mucoasei pasiv-mobile;

2. Baza SO trebuie să aibă o grosime de 1, 5-2mm pentru a rezista

la determinarea relaţiilor intermaxilare, cea a SO inferior fiind
armată ;

3. Marginile SO trebuie să aibă forma şi dimensinea fundurilor de sac şi

vor ocoli frenurile şi bridele laterale;

4. Îndepă rtarea şi repunerea pe model să se facă fă ră dificultate.

5. Marginile SO să fie modelate la dimensiunile şi forma fundurilor de sac.

6. Marginile şablonului să fie finisate (netede) ca să nu producă

leziuni mucoasei.

7. Ş ablonul aplicat pe câ mpul protetic să aibă un oarecare grad de menţinere.

8. SO se trimite în cabinet împreună cu modelul antagonist. După

determinarea RIM, în functie de felul înregistră rii, se vor monta modelele în
ocluzor sau articulator.
CURS 8
Articulatorul – este un dispozitiv mecanic construit pentru a simula raportul dintre
arcadele dentare în RC, în mişcările de propulsie şi lateralitate.
Lejoyeux spunea că “articulatorul este un instrument de diagnostic şi tratament conceput
pentru a transforma şi analiza, în afara cavităţii bucale, relaţiile statice şi dinamice dintre
mandibulă şi maxilar, în vederea corectării dizarmoniilor ocluzale interarcadice,
tratamentului ortodontic, conceperii şi realizării tratamentului preprotetic, protetic şi
proprotetic, al edentaţiei parţiale şi totale”.
Articularea braţelor se face pe o pantă înclinată de diferite valori, ca şi panta
tuberculului articular. Protezele confecţionate cu ajutorul articulatoarelor sunt de mare
precizie, deoarece montarea dinţilor se face în condiţiile prezenţei tuturor mişcărilor
executate de mandibulă.
Articulatoarele sunt dispozitive mecanice care permit efectuarea analizei ocluzale şi a
restaurărilor protetice, şi care prezintă următoarele componente:
-Două braţe, superior şi inferior;
-Două ghindaje condiliene;
-Un ghidaj incisiv;
-Un sistem pentru orientarea planului de ocluzie;
-Un sistem pentru păstrarea rapoartelor mandibulo-craniene;
-Un sistem pentru fixarea modelelor.
În funcţie de caracteristicile mecanismului articular (de inclinarea pantei
condiliene ), articulatoarele se împart în două categorii: articulatoare medii şi
articulatoare individuale.
 ARTICULATOARELE MEDII
Aceste aparate reproduc mişcările mandibulei într-un mecanism articular a cărui pantă
este înclinată cu 33o, nereglabilă, valoare caracteristică pantelor tuberculilor articulari
din articulaţia temporo-mandibulară.
Se compun dintr-un braţ superior (1), braţ inferior (2), mecanismul articular
(3), înclinat la valoarea medie de 33 o. În partea anterioară, braţele au contact printr-o
tijă verticală care, la capătul inferior, se situează pe o plăcuţă incizală (4), reglată
corespunzător înclinării pantei incizale. Pe tija verticală se află o tijă orizontală (5),
care fixează nivelul punctului interincisiv marcat pe şablonul superior. Un plan de
orientare protetică, detaşabil, se plasează pe ramura inferioară, la o distanţă egală
între braţe. Acest tip de articulator se numeşte Gysi Simplex.
 Tehnica de fixare a modelelor în articulatorul mediu:

1. Pregătirea modelelor constă în:

-Pe suprafaţa bazală a modelului soclului superior se trasează linia mezio-
sagitală şi două linii de orientare, dispuse simetric faţă de prima;
-Pe şabloane se creează trei puncte de reper, în zone diferite (frontal, lateral stânga,
lateral dreapta), care permit repoziţionarea în RC, apoi se solidarizează între ele;
-Modelele sunt umezite prin introducerea în apă timp de 3-4 min, pentru a facilita
gipsarea;
-Ramurile articulatorului se vaselinează pe segmentele unde se montează
modelele, pentru ca gipsul să nu adere;

Model superior pregătit

pentru fixarea în articulator:
trasarea şi gravarea liniei
mediene şi a liniilor
paramediene
2. Fixarea modelului superior (întotdeauna se începe cu acesta, invers ca la
ocluzor):
- Se ridică braţul superior al articulatorului;
- Şablonul cu modelul superior se aşează pe planul cu orientare protetică (suprafaţa
ocluzală a bordurii este în contact cu acest plan), astfel ca linia mediană a modelului să
se suprapună cu mediana braţului superior, iar punctul interincisiv să vină în contact cu
vârful tijei de orientare existentă pe articulator. În această poziţie, bordura de ocluzie a
şablonului superior se lipeşte cu ceară de planul de orientare protetică.
- Se aplică pastă de gips pe suprafaţa bazală a soclului modelului superior şi se
coboară braţul vertical al articulatorului până ia contact cu modelul. Gipsul este
modelat într-o formă simetrică, rotunjită, în formă de calotă.
A – Arcul facial, şablonul de ocluzie şi modelul superior, braţul superior al
articulatorului sunt sprijinite de braţul inferior pentru a uşura montarea modelului
superior;
B – Braţul superior al articulatorului este ridicat şi se depune pastă de gips pe
suprafaţa bazală a modelului superior;
C – Se aşează braţul superior şi plăcuţa de montare peste cantitatea de gips; D –
Definitivarea montării în articulator a modelului superior
3. Fixarea modelului inferior:
-Modelul inferior împreună cu şablonul este repoziţionat faţă de cel superior în
poziţia de RC, cu ajutorul celor trei repere prezentate mai sus;
-Bordurile şabloanelor sunt lipite cu ceară;
-Se depune o cantitate de pastă de gips pe o hârtie, peste care se aşează braţul inferior al
articulatorului, şi se coboară modelele ansamblate, până când articulatorul se cuplează.
Platoul incizal, pe care ia contact tija verticală, se reglează până la înclinarea indicată
de medic.
A-Tehnica de montare a modelului inferior în articulator: modelul inferior, împreună cu şablonul de
ocluzie, este poziţionat faţă de cel superior în RC, care este ataşat la braţul superior al articulatorului;
B-Braţul inferior al articulatorului se poziţionează pe suprafaţa bazală a modelului inferior,
articulatorul fiind întors, lăsând un spaţiu adecvat între plăcuţa de montare şi model;
C-Cu braţul inferior al articulatorului scos, se depune pastă de gips pe suprafaţa bazală a
modelului inferior;
D- Se remontează braţul inferior al articulatorului la braţul superior, se coboară modelele
asamblate, până când articulatorul se cuplează. Platoul incizal, pe care ia contact tija verticală, se
reglează până la înclinarea indicată de medic.
 ARTICULATOARELE INDIVIDUALE
Din această categorie fac parte articulatoarele Gysi trubyte şi Hanau.
Sunt aparate prevăzute cu un mecanism articular reglabil la valorile pantei tuberculului
articular al pacientului, înregistrat în cabinet de către medic cu ajutorul arcului facial,
pentru fiecare articulaţie (dreaptă, stângă).
Articulatorul individual este format dintr-un braţ superior (1), un braţ inferior (2),
mecanismul articular (3), reglabil la valorile înregistrate cu arcul facial (se transferă
şablonul cu modelul superior la braţul superior al articulatorului, şi ulterior, modelul cu
şablonul inferior este gipsat la braţul inferior al articulatorului, cu ajutorul reperelor de
corespondenţă cu şablonul superior). Cele două braţe vin în contact anterior prin
intermediul unei tije care la capătul inferior se află pe o plăcuţă incizală
 OCLUZORUL
TEHNICA DE MONTARE
IN OCLUZOR
CURS 8
 FIXAREA MODELELOR în OCLUZOR şi ARTICULATOR

Şabloanele de ocluzie, utilizate de către medic pentru înregistrarea rapoartelor

intermaxilare, sunt poziţionate pe modelele de lucru şi transmise în laborator, unde vor fi
montate în ocluzor sau articulator. Fixarea modelelor conservă poziţiile fundamentale
intermaxilare: RC, PIM, DVO a etajului inferior.

APARATE FOLOSITE PENTRU

CONFECTIONAREA MACHETELOR
PROTEZELOR TOTALE

Confecţionarea machetelor protezelor totale si partiale se poate realiza numai dacă

modelele sunt fixate în aceeaşi poziţie în care s-a aflat mandibula faţă de maxilar, în
momentul în care s-a determinat şi înregistrat RC. Modelele sunt menţinute în poziţia de
RC cu ajutorul ocluzorului sau articulatorului.
Ocluzorul – este un aparat simplu care permite numai mişcări de închidere şi
deschidere, după un ax fix. Nu poate să imite mişcarea de propulsie şi lateralitate. Fixarea
modelelor în ocluzor dă posibilitatea depărtării şi revenirii în poziţia de RC, datorită
articulaţiei în formă de balama. În raport cu mişcările mandibulei, ocluzorul execută
numai mişcarea de coborâre şi revenire.
Aparatul este compus din două braţe care se articulează în jurul unui ax balama,
menţinute la o anumită distanţă printr-un şurub distanţator.
• Braţul superior (1), care reprezintă schematic maxilarul, are o formă
dreptunghiulară, extremitatea liberă fiind rotundă şi perforată, sau în formă de
furcă. Cealaltă extremitate prezintă un canal prin care trece axul de rotaţie.
• Braţul inferior (2), care reprezintă schematic mandibula, are forma asemănătoare celui
superior, dar este angulat sub un unghi de 100-120 grade.
• Axul balama (3) are diametrul de 3-4 mm, realizează articularea dintre cele două
braţe şi este prevăzut la un capăt cu o ansă, pentru a-şi păstra poziţia şi a permite
îndepărtarea lui şi separarea braţelor.
• Şurubul (4), care permite păstrarea unei anumite distanţe între braţe, se află pe partea
orizontală a braţului inferior, în vecinătatea unghiului. Pentru a menţine şurubul la un
anumit nivel este strânsă piuliţa stabilizatoare (5) care fixează poziţia.
 Fixarea modelelor în ocluzor

Modelele sunt fixate prin gipsare în poziţia de RC, stabilită şi menţinută cu

ajutorul şabloanelor de ocluzie.
Se controlează şabloanele de ocluzie, urmărindu-se:
 Dacă sunt bine solidarizate între ele la nivelul bordurilor de ocluzie,
pentru a nu exista tendinţa de deplasare;
 Dacă cele două şabloane prezintă o poziţie stabilă pe model (dacă bazele
modelelor s-au deformat în timpul determinării relaţiei intermaxilare sau pe
suprafaţa modelelor există fragmente de ceară, gips sau placă de bază; dacă
partea distală a soclurilor celor două modele sunt în contact şi nu permit aşezarea
şabloanelor în poziţie corectă, contactele sunt îndepărtate prin tăiere cu spatula
lăsând un spaţiu de 2-3 mm între socluri);
 Fixarea modelelor în ocluzor necesită următoarele operaţii:
I. Alegerea şi verificarea ocluzorului la nivelul axei balama care nu trebuie să
prezinte deplasări orizontale datorită uzurii sistemului de articulare;
II. Pregătirea modelelor, care constă în:
1. Reducerea dimensiunilor soclului dacă este supradimensionat în lăţime şi înălţime,
pentru a nu produce dificultăţi în: blocarea şurubului, în manevrare prin greutate şi
volum suplimentar, la introducerea între cele două braţe ale ocluzorului. Reducerea
înălţimii soclului la modelul superior se face în funcţie de adâncimea bolţii palatine:
dacă aceasta este adâncă, se va reduce numai jumătatea distală a soclului în pantă
oblică, corespunzătoare înclinării braţului superior al ocluzorului. În general, soclul
modelului nu trebuie să fie mai mare de 1, 5 cm.
2. Se recomandă tăierea mai multor şanţuri de retenţie pe suprafaţa bazală a
fiecărui soclu, adânci de 3-4 mm, pentru a mări suprafaţa de care aderă gipsul
pentru fixarea în ocluzor
3. Modelele se solidarizează la nivelul soclurilor în trei zone diferite, (frontal,
lateral dreapta, lateral stânga), cu freze sau beţe de chibrit, obţinându-se un
ansamblu modele-şabloane de ocluzie. Solidarizarea este efectuată pentru a
asigura stabilitatea ansamblului modele-şabloane în timpul gipsării în ocluzor
III. Gipsarea modelelor constă în :
1. Introducerea ansamblului modele-şabloane în apă pentru 2 min, pentru ca pasta
de gipsare să nu facă priză instantaneu, prin absorbţia apei din gipsul preparat
proaspăt, de către modelul uscat;
2. Modelele, solidarizate cu bete de chibrit, se introduc intre cele doua ramuri ale
ocluzorului, cu partea distală spre balama. Se actioneaza şurubul ocluzorului
pentru a crea un spatiu de 3-5 mm intre bratul superior şi soclul modelului
superior;
3. Fixarea modelului inferior: se prepară o cantitate de pastă de gips care se depune
pe o bucată de hârtie aşezată pe suprafaţa mesei. În gips se înfundă braţul
inferior al ocluzorului, peste care se depune o nouă cantitate de pastă şi se
aşează modelele solidarizate cu partea distală orientată către axa balama, între
care se menţine un spaţiu necesar pentru manevrarea şurubului care menţine
D.V.O.
4. Fixarea modelului superior după priza gipsului folosit pentru fixarea modelului
inferior: se prepară pasta de gips şi se aplică pe suprafaţa bazală a soclului
modelului superior, peste care se aşează braţul superior al ocluzorului şi se
adaugă pastă de gips pentru completarea gipsării. Este recomandată fixarea în
doi timpi diferiţi, deoarece dilatarea de priză a gipsului produce modificarea
relaţiei intermaxilare.
5. Excesul de gips, care depăşeşte soclul, este îndepărtat. Nivelul soclului
modelului superior se modelează pentru a se obţine o calotă simetrică,
emisferică
Ansamblul modele-şabloane este poziţionat conform a trei reguli de fixare:
1. planul de orientare ocluzală, materializat de locul de unire al celor două
suprafeţe ale bordurilor, este plasat în planul orizontal al mesei;
2. planul meziosagital al modelelor să se suprapună planului meziosagital al
ocluzorului (perpendicular pe axa balama);
3. distanţa dintre punctul interincisiv marcat pe şabloane la intersecţia liniei
mediene (trasată pe bordura superioară) cu planul de orientare ocluzală şi axul
balama să fie de 10, 5 cm.

După fixarea şi fasonarea modelelor este fixat şurubul distanţator cu contrapiuliţa.

Ocluzorul trebuie să menţină neschimbată poziţia de RC şi aceeaşi D.V.O. înregistrată
în cabinet.
IV. Transferul reperelor de pe şabloane pe modele
Şabloanele de ocluzie, la nivelul bordurilor de ocluzie prezintă mai multe repere cu o
importanţă deosebită pentru montarea dinţilor şi pentru precizarea dimensiunilor
pentru cei şase frontali.

Transferul acestor repere, după Gysi, pe soclul modelelor se face astfel:

-Linia mediană, însemnată vertical pe bordura de ocluzie, este prelungită la nivelul
soclurilor ambelor modele. Ea reprezintă locul unde se vor întâlni feţele meziale ale
incisivilor centrali.
-Liniile caninilor, însemnate numai pe bordura de ocluzie a şablonului
superior, marchează comisurile bucale şi corespund vârfurilor cuspizilor caninilor.
Sunt prelungite pe soclul modelului superior. Între cele două linii sunt montaţi cei
şase frontali superiori.
-Linia surâsului, trasată orizontal pe linia şablonului superior, corespunde liniei
coletului frontalilor superiori, folosind la stabilirea înălţimii acestor dinţi. Distanţa
dintre această linie şi planul de orientare ocluzală (aflat la întâlnirea bordurilor de
ocluzie), reprezintă înălţimea dinţilor frontali superiori. Se trasează pe soclul
modelului superior prin două linii paralele situate la distanţa măsurată între cele două
repere de pe şabloane. Distanţa în mm se înscrie şi în fişa de laborator.
-Planul de orientare ocluzală, reprezentat de întâlnirea celor două suprafeţe ale
bordurilor de ocluzie, se înscrie pe soclul modelului superior printr-o linie orizontală
paralelă cu acesta. În timpul montării dinţilor, tehnicianul va folosi un plan mobil
reprezentat de o plăcuţă de sticlă faţă de care se va realiza montarea.
-Curbura vestibulară a bordurii de ocluzie a şablonului superior reprezintă limita
feţelor vestibulare a frontalilor superiori. Arcul de cerc al acestei curburi va corespunde
arcului de cerc format de unirea feţelor vestibulare ale frontalilor superiori. Această
curbură este înregistrată printr-o amprentare cu gips a curburii vestibulare, obţinându-se
o cheie care este repusă pe model după îndepărtarea şabloanelor, faţă de care se vor
monta dinţii frontali. Această amprentă este cunoscută sub denumirea de “cheie
vestibulară”.
-Trasarea liniilor tangente la vârful crestei edentate - aceste linii se trasează pe
suprafaţa protetică a modelului, după îndepărtarea şabloanelor. Pe modelul superior,
corespunzător caninului, este trasat bilateral vârful crestei edentate dinspre mezial spre
distal până la tuberozitate. Pe modelul inferior sunt trasate bilateral liniile corespunzătoare
crestei edentate pentru zona laterală şi linia crestei edentate din zona frontală, care se
intersectează în dreptul caninilor.
-Linia curburii crestei edentate inferioare, corespunzătoare molarilor, este trasată
de o parte şi de alta a soclului modelului inferior, paralelă cu profilul vârfului crestei.
Această linie a curburii crestei îl orientează pe tehnician în montarea dinţilor: feţele
ocluzale ale dinţilor laterali sunt paralele cu această linie, rezultând curba ocluzală
sagitală
Trasarea reperelor după Pedro-Saizar:
Acest autor a imaginat o plăcuţă metalică de forma literei “U” care, aşezată între
bordurile şabloanelor de ocluzie, materializează planul de orientare ocluzală.
Datorită acestei plăcuţe, montarea dinţilor se va face după un plan stabil.
Reperele trasate pe bordura şablonului de ocluzie superior, ca şi curbura
vestibulară a acestuia, sunt trasate direct pe plăcuţă
Pe soclul modelului superior sau în fişa tehnică se trasează distanţa în mm dintre
planul de orientare ocluzală şi linia surâsului, care reprezintă înălţimea dinţilor frontali
superiori.

Reperele trasate pe bordura de

ocluzie superioară sunt
transpuse pe plăcuţa Pedro
Saizar
Erori posibile la gipsarea modelelor

1. Pregătirea necorespunzătoare a modelelor:

- Soclurile nu sunt reduse suficient (dacă sunt mai mari spre distali blochează locul
necesar pentru manevrarea şurubului distanţator)
- Şanţurile săpate la nivelul soclurilor sunt reduse ca număr şi superficiale
- Soclurile nu sunt umezite, modelele se pot desface instantaneu din braţele
ocluzorului.
2. Nerespectarea regulilor de fixare:
- Modele sunt fixate foarte aproape sau mult anterior de axul orizontal şi de
şurubul distanţator.
- Gipsarea este făcută asimetric, neurmărindu-se suprapunerea planului
meziosagital al modelului superior cu cel al ocluzorului.
- Planul de ocluzie nu este situat în poziţie orizontală.
Nerespectarea regulilor de fixare determină dificultăţi în montarea dinţilor
laterali, rezultând un plan de ocluzie, fie ascendent-distal, fie descendent- distal.
Deficienţa apare după aplicarea protezelor şi se manifestă prin tulburări în dinamica
mandibulară, disconfort şi chiar neadaptarea protezelor.
 3. Baza unui şablon nu a fost aplicată intim pe modelul funţional, din
următoarele motive:
- S-a picurat ceară în zona cofrată a modelului ;
- S-a picurat ceară la nivelul crestei edentate, îndepărtînd şablonul de cîmpul
protetic;
- S-a interpus un corp străin între şablon şi model;
- Şabloanele nu au fost bine solidarizate de modele în timpul montării în ocluzor;
- Baza şabloanelor s-a deformat în timpul manoperelor clinice; Rezultatul
acestor deficienţe se evidenţiază prin proba spatulei pozitivă.
4. Bordurile de ocluzie nu au fost destul de bine solidarizate, suferind
modificări de poziţie, cu alunecare sagitală sau transversală. Defecţiunea se
manifestă printr-o RC incorect determinată. Aceeaşi greşeală apare şi în cazul în
care poziţia de RC nu se poate păstra corect datorită jocului lateral existent la
balama şi în cazurile în care piuliţa nu este suficient de bine fixată.
CONFECTIONAREA
MACHETEI
PRELIMINARE A
PPA
CURS 9
 CONFECTIONAREA MACHETEI PRELIMINARE A PPA
După montarea modelelor în ocluzor sau articulator, tehnicianul dentar se va comporta astfel:
► analizează indicatiile primite din cabinet privitoare la alegerea si montarea dintilor
artificiali;
► analizeaza modelul de lucru pentru a corela indicatiile primite din cabinet cu situatia pe care
o are de rezolvat;
► confectioneaza macheta preliminara a protezei partiale.

a. Analiza indicatiilor medicului

In fisa de laborator tehnicianul dentar primeste indicatii privind alegerea si montarea
dintilor artificiali, Problemele pe care le are de rezolvat sunt urmatoarele:
Indicatii privind alegerea dintilor artificiali
In fisa de laborator sunt consemnate date privind:
- culoarea dintilor artificiali;
- forma si volumul dintilor artificiali care reies si din analiza modelului de lucru;
- gradul de cuspidare a dintilor laterali;
- artificii de montare: diastema, treme, incalecari, rotiri in ax, modificari de culoare, forme
de uzura, microproteze etc;
- tipul de dinti artificiali: din acrilat sau din ceramica.
Daca laboratorul dispune de dinti din acrilat fabricati sau la recomandare din
ceramica, va alege garnitura corespunzatoare. In caz contrar, tehnicianul va confectiona
manufactural dinti de acrilat.
Indicatii privind pozitionarea dintilor artificiali
In edentatia partiala, pozitionarea dintilor artificiali este usurata sau ingreunata de prezenta
dintilor restanti pe arcada.
Pentru edentatiile reduse sau de grup din regiunea frontala, chiar daca tehnicianul nu primeste
nici o indicatie in fisa, dintii restanti si cei antagonisti sunt criteriile cele mai obiective pentru
pozitionarea dintilor artificiali. Cînd lipseste intregul grup frontal, mai ales la maxilar, ca si in
edentatii extinse sau subtotale, tehnicianul primeste prin intermediul sabloanelor de ocluzie
urmatoarele date:
- curbura vestibulara a bordurii superioare de ocluzie, nivel la care va monta fetele
vestibulare ale dintilor frontali superiori;
- linia mediana la nivelul careia se vor intalni fetele meziale ale incisivilor centrali
superiori;
- liniile caninilor sau liniile comisurale la nivelul carora se monteaza cuspizii caninilor
superiori;
- in privinta artificiilor de montare, tehnicianul poate primi indicatii sau spatiul de pe
model impune montarea cu spatieri, diastema si treme, sau cu inghesuiri;
-pentru crearea senzatiei de naturalete si mascarea protezarii, la cererea pacientilor se pot
utiliza: culori mai inchise ale dintilor artificiali, cu zone de culoare diferita simuland obturatiile,
dintii artificiali abrazati sau cu unghiuri incizale rotunjite sau fracturate, coroane sau fatete
metalice pe anumiti dinti (canini, premolari).
- pozitionarea dintilor laterali este realizata dupa regulile generale de montare: se
pozitioneaza pe mijlocul crestei alveolare cu inclinarile caracteristice si in raport cu dintii
antagonisti, urmarindu-se realizarea unitatilor de masticatie si a curbelor de ocluzie.
Artificii de montare:
1 – diastema; 1 – coroana de invelis metalica aplicata pe
2 – treme; proteza;
3 – inghesuiri. 2 – unghi incizal fracturat.
 Elementele de stabilizare
Protezele partiale confectionate din acrilat sunt mentinute si stabilizate pe
campul protetic cu ajutorul crosetelor de sîrma.
Alegerea şi proiectarea croşetelor si a pintenilor ocluzali este efectuata de medic
in colaborare cu tehnicianul dentar, asociind datele cu cele observate pe model, eventual
prin studiul modelului de lucru la paralelograf. Crosetele sunt proiectate pentru fiecare
dinte stalp in functie de:
- valoarea parodontala a dintilor limitanti ai edentatiei (implantare, numar de radacini,
starea de sanatate parodontala). In cazul unor dinti cu implantare slaba, segmentul dentar al
crosetului se aplica mai aproape de ecuatorul protetic, se foloseste o sarma mai subtire (0,6
mm) si se alege un croset cu segmentul intermediar mai lung, deci mai elastic. Daca se
ajunge curand in situatia de a fi extras, crosetul se poate aplica pe un alt dinte decat cel din
vecinatatea edentatiei;

Aplicarea crosetelor in functie de valoarea

parodontala a dintilor stalpi: Croset aplicat pe dintele vecin
a – normal; b – mai subtire; ultimului dinte stalp.
c – mai lung;d – mai aproape de ecuator.
- pozitia dintelui stalp, in zona frontala sau laterala. Dintii frontali sunt vizibili, cei
laterali mai putin sau deloc;
- tipul de edentatie si marimea ei, in edentatie laterala seile se ancoreaza pe ambii dinti
limitanti, iar in edentatia terminala numai mezial;
- valoarea fizionomica a crosetului este dependenta de mobilitatea buzelor si a obrajilor in
fonatie si mimica, dimensiunea fantei bucale care evidentiaza fetele vestibulare ale dintilor
in timpul rasului si de traiectul bratului retentiv al crosetului. Alegerea crosetelor in functie
de fizionomie se efectueaza dupa un examen clinic atent, care va stabili gradul de
vizibilitate a dintilor in fonatie si mimica. Sunt cazuri clinice la care buza superioara
acopera in integral zona de colet a dintilor. La astfel de pacienti se poate indica orice croset
din grupa celor uzuale. In cazul pacientilor care expun mult zona gingivala in fonatie sau
cand rad, crosetele uzuale ar trada restaurarea protetica. In aceste cazuri se indica utilizarea
crosetelor fizionomice cum ar fi cele proximale cu caseta sau cu patrice, in „I”, in
conditiile prezentate anterior , sau a celor mucozale

Ancorarea protezei in functie de tipul de edentatie:

a – pe ambii dinti limitanti; b Croset mucozal
– pe dintele situat mezial
 Indicatiile privind forma si dimensiunile bazei protezei
Baza protezei partiale (seile + placile protetice) confera rigiditate si rezistenta piesei
protetice. Participa la transmiterea presiunilor ocluzale suportului muco- osos, in totalitate
atunci cand proteza are sprijin nefiziologic si partial atunci cand proteza are sprijin
semifiziologic.
Pe baza protezei se pot efectua interventii ulterioare cum ar fi:
- adaugarea unor dinti artificiali in cazul extractiei unor dinti;
- fixarea unor crosete de sarma confectionate pe dintii care au devenit stalpi;
- extinderea seilor si a bazei rascroite distal pentru ca proteza partiala sa devina totala in
conditiile extractiei ultimilor dinti.
Limitele bazei protezei sunt trasate de medic pe modelul de lucru.
Baza protezei maxilare poate fi proiectata fie intinsa (totala), fie rascroita distal.
Alegerea uneia din aceste forme este in functie de concluziile examenului clinic al
pacientului, adica in functie de edentatie.

Baza protetica maxilara intinsa. Baza protetica maxilara rascroita distal

 In edentatiile subtotale sau de hemiarcada, trasarea bazei se face pana la limita dintre
palatul dur si cel moale cuprinzand tuberozitatea maxilara, baza intinsa intervenind pe de o parte in
stabilizarea protezei prin fenomenul de adeziune, iar pe de alta, distribuind presiunile ocluzale pe
un teritoriu mai mare. Limitele vestibulare ale bazei se vor trasa la nivelul fundurilor de sac
rezultate din amprentarea functionala, ocolind frenul si bridele laterale.
In alte forme de edentatii baza protezei poate fi trasata cu rascroire distala.
In conditiile in care proteza este proiectata cu sprijin mixt, dento-mucozal, semifiziologic,
seile delimitate la ambele capete de dinti pe care se vor aplica pinteni ocluzali sau incizali nu se
vor situa pana in fundurile de sac, ci vor fi reduse ca intindere. Numai seile terminale care in cele
2/3 distale se vor sprijini pe mucoasa vor fi extinse in limite functionale care distal vor cuprinde
obligatoriu tuberozitatile maxilare.
Cerintele fizionomice in atrofiile de creasta alveolara impun modelarea mai convexa a versantului
vestibular al seii protetice pentru a realiza plenitudinea faciala . In proalviile exagerate versantul
vestibular al seii nu se modeleaza, dintii urmand a se monta cu coletul pe creasta si vor fi fixati in
versantul oral al seii

Ingrosarea versantului vestibular

Montarea dintilor frontali pe creasta fara
al seii protetice pentru a obtine plenitudine faciala
versant vestibular
 Limitele bazei protezei pe fetele orale ale dintilor se vor situa supracingular pentru
dintii frontali si supraecuatorial pe dintii laterali. In cazul dintilor frontali superiori limitele
bazei protezei se vor trasa si in functie de relatiile de ocluzie ale acestora cu dintii
antagonisti.
Situarea marginilor dentare ale placii protetice supracingular si supraecuatorial are un
dublu scop:
- sa se opuna tendintei de infundare a protezei, indeosebi cand aceasta are un sprijin
muco-osos, nefiziologic;
- sa se opuna o contraforta actiunii crosetelor plasate pe dintii stalpi, care ar tinde sa se
deplaseze in directia opusa actiunii crosetelor daca nu ar fi sprijiniti supraecuatorial.

Limita pe dintii restanti a marginii protezei

 Macheta preliminara
Macheta preliminara sau macheta de proba are drept verificarea montarii
dintilor in cavitatea bucala.
Tehnicianul dentar efectueaza urmatoarele operatiuni:
- pregatirea modelului de lucru ;
- alegerea sau confectionarea dintilor artificiali;
- montarea dintilor artificiali;
PREGATIREA MODELULUI DE LUCRU
Consta in delimitarea campului protetic, folierea modelului si deretentivizarea
dintilor restanti.
Delimitarea campului protetic
Delimitarea se face cu un creion, modelul oferind prin detaliile sale limitele
campului protetic si deci, ale viitoarei proteze. Tehnicianului ii revine numai intarirea
acestor limite trasate de medic, daca este cazul.

Folierea modelului
Unele zone ale campului protetic trebuie aparate de presiunile exercitate de proteza
partiala. Aceste zone sunt: parodontiul marginal al dintilor restanti, torusul palatin
si mandibular, papila incisiva si zonele osoase proeminente acoperite cu mucoasa
subtire si aderenta.
 Zonele sus mentionate, mai putin parodontiul marginal, sunt indicate de medicul
stomatolog prin desenarea lor pe model. In functie de numarul si sensul liniilor care
traverseaza desenul, tehnicianul intelege ca este necesar sa le acopere cu folii de plumb
de 0,25 - 0,50 - 0,75 -1 mm grosime, operatiune care poarta numele de foliere.

Folia de plumb se decupeaza in forma desenata pe model si datorita maleabilitatii ei, se

muleaza bine in zona insemnata, fixandu-se prin cimentare. Datorita acestei operatiuni, pe
fata mucozala a viitoarei proteze va rezulta un spatiu care va distanta proteza de zonele
sensibile, tesuturile respective fiind astfel despovarate de presiunile exercitate de baza
protezei.

Proteza distantata de zonele sensibile prin

operatiunea de foliere
Folierea zonei corespunzatoare parodontiului marginal se face cu ciment dentar, preparat
de consistenta mai vascoasa, care se aplica in lungul festonului gingival, acoperind circa 2
mm din fata orala a dintilor prezenti pe model si 2 mm din zona invecinata. Grosimea
stratului de ciment va fi de circa 1,5 mm.
Deretentivizarea modelului
In edentatiile partiale, dintii care delimiteaza bresele se inclina fie mezial, fie distal
datorita migrarilor prin basculare (inclinare). Rezulta astfel zone retentive accentuate, dar si
dintii care nu migreaza prezinta pe fetele proximale retentivitati subecuatoriale. Protezele
confectionate pe un model cu retentivitati nu pot fi aplicate pe campul protetic. Mentionam
ca acrilatul din care se confectioneaza proteza patrunde in zonele retentive ale modelului
fiind aplicat in stare plastica, iar dupa polimerizare cand devine un corp rigid, proteza se
indeparteaza din tipar prin distrugerea modelului.

Folierea cu ciment a
modelului in zona
parodontiului
marginal

Deretentivizarea zonei
subecuatoriale neutilizabile a
dintilor inclinati
 Pentru a se facilita insertia protezei pe campul protetic este necesara deretentivizarea
modelului, zonele retentive acoperindu-se cu ciment dentar pana ce dintii devin paraleli
intre ei, la nivelul fetelor ce privesc spre edentatie. Operatiunea de deretentivizare se
executa cu multa precizie cu ajutorul paralelografului. Este obligatorie pentru tehnicianul
dentar, chiar daca nu este consemnata in fisa de laborator.
Mentionam ca este gresit sa se faca folierea si deretentivizarea modelului dupa
proba machetei intrucat ar necesita o readaptare a bazei machetei.

PREGATIREA DINTILOR ARTIFICIALI

Dintii artificiali se aleg din garniturile existente in depozit sau se confectioneaza in
functie de indicatiile primite in fisa de laborator. Tehnicianul dentar se poate afla in
general in doua situatii:
- cand exista dintii frontali, acestia reprezinta modelul precis de forma si volum pentru
alegerea sau confectionarea dintilor artificiali;
- in edentatiile extinse sau subtotale, pentru alegerea sau confectionarea dintilor
artificiali, reperele trasate pe sabloane: linia mediana, liniile caninilor, linia surasului,
nivelul si directia planului de orientare protetica si curbura vestibulara a bordurii superioare
de ocluzie ofera indicatii necesare pentru alegerea si montarea dintilor artificiali.
 CURSUL IX

MACHETAREA VIITOAREI
PROTEZE
 Machetarea bazei viitoarei
proteze
Baza protezei parţiale acrilice conferă
rigiditate şi rezistenţă întregii structuri.
Participă la transmiterea presiunilor ocluzale
către suportul muco-osos. Pe ea se pot efectua
intervenţii ulterioare, prin adăugare de noi
dinţi în urma extracţiei dinţilor restanţi.
Grosimea ei trebuie să fi de 1,5 - 2 mm. O
grosime mai mare este incomodă pentru
pacient, limba nu mai are spaţiul util de
acţiune, iar o dimensiune mai mică face
proteza uşor casantă.
Macheta bazei protezei va urmări acoperirea
suprafeţei de sprijin muco-osos şi se va întinde
în dreptul dinţilor restanţi pe suprafeţele lor
orale, supracingular la frontali şi
supraecuatorial la cei laterali.
În cazul edentaţiilor frontale, când creasta este
exagerat de retentivă, se poate exclude
versantul vestibular al şeii, dinţii fiind montaţi
cu coletul pe mucoasă. În atrofiile de creastă
alveolară frontală maxilară se va putea
îngroşa versantul vestibular al şeii, pentru a da
susţinere şi plenitudine buzei superioare.
Pe modelul după ce a fost izolat, deretentivizat
şi foliat, se mulează o placă de ceară roz
precalibrată (2 mm), plastifiată.
Pentru izolare, Neumann (2000) spune că apa
nu este suficientă şi recomandă o soluţie de
glicerină, care nu modifică proprietăţile cerei
roz de modelat şi care nu influenţează nici
aderenţa lacurilor alginice cu care se face
izolarea, fiind îndepărtată odată cu ceara roz
atunci când se face spălarea tiparului cu apă
clocotită.
După izolare se trasează linia mijlocului
(muchiei) crestelor alveolare, atât la nivelul
breşelor (când există edentaţii intercalate) cât
şi la nivelul crestelor alveolare care corespund
edentaţiilor terminale. Această linie a
mijlocului crestelor se trasează şi pe modelul
funcţional antagonist dacă este cazul.
Pe faţa laterală a soclului modelului
mandibular se vor trasa linii paralele cu
forma şi înclinarea muchiilor crestelor
alveolare din zonele cu edentaţii. Aceste linii
sunt necesare pentru realizarea corectă a
arcadelor dentare artificiale.
Placa din ceară roz nu se plastifiază în contact
direct cu flacăra becului de gaz, ci la distanţă
de aceasta, în aer cald, la circa 20 de mm de
flacără. Plastifierea se face uniform, grosimea
plăcii trebuie să rămână egală.
Placa de ceară se aplică pe întregul câmp
protetic trasat, de la centru spre periferie,
adaptându-se supracingular şi
supraecuatorial la dinţii restanţi. Limitele sale
marginale vor fi introduse în fundurile de sac
cu ajutorul spatulei de ceară, pentru a avea
grosimi corespunzătoare.
În spaţiile edentate, pe mijlocul crestei
alveolare, se vor lipi fâşii de ceară roz de 2
mm grosime în care vor fi montaţi dinţii
artificiali.
Se detensionează şi se perfectează aplicarea
plăcii de ceară roz pe model cu un tampon de
vată înmuiat în apă caldă, cu care se
tamponează uşor. După răcire, macheta bazei
este scoasă de pe model şi se verifică dacă nu
a fost subţiată.
Dacă grosimea este inegală, se reface lucrarea
cu altă placă de ceară roz. Dacă grosimea este
uniformă, se repune macheta bazei pe modelul
funcţional şi se fixează prin lipire cu ceară
fierbinte în 3 - 4 puncte.
 Confecţionarea şi aplicarea
elementelor de menţinere,
stabilizare şi sprijin
Protezele parţiale acrilice sunt stabilizate şi
menţinute pe câmpul protetic cu ajutorul
croşetelor din sârmă. Proiectarea croşetelor
trebuie făcută în aşa fel încât să nu permită
protezei să se desprindă uşor de pe câmpul
protetic, iar desprinderea efectuată de medic
sau de pacient să se facă cu un grad de efort.
Tehnicianul confecţionează croşetele din
sârmă şi pintenii ocluzali în funcţie de
indicaţiile primite din cabinet, prin desen pe
modelul funcţional şi prin fişa de laborator.
În privinţa momentului confecţionării şi
ataşării croşetelor există păreri diferite:
1. O serie de autori susţin că pentru
realizarea corectă a machetei, aceste elemente
trebuie confecţionate şi aplicate pe model
înainte de montarea dinţilor artificiali, chiar şi
în cazurile cele mai simple. În favoarea acestor
autori pledează o serie de factori:
 Adaptarea dinţilor artificiali prin şlefuire în
raport cu crestele alveolare şi cu dinţii
modelului se va putea face corect de la
început, întrucât cozile croşetelor şi-au ocupat
locul în machetă;
 Croşetele şi celelalte elemente asigură o mai
bună stabilitate în timpul probei în cavitatea
bucală;
 Concomitent cu proba montării dinţilor
artificiali se poate verifica şi corectitudinea
execuţiei elementelor de menţinere, stabilizare
şi sprijin.
Aceşti autori consideră că executarea şi
aplicarea pe model a elementelor de
menţinere, stabilizare şi sprijin după
înapoierea machetelor de la probă nu este
deloc o metodă practică, deoarece
modificările ce trebuie făcute machetei pentru
plasarea croşetelor sunt atât de importante
încât se face o nouă montare a dinţilor.
2. Alţi autori consideră că macheta de probă
nu trebuie să aibă elementele de menţinere şi
stabilizare, dar totuşi pentru realizare unei
machete corecte se recomandă să se execute
mai întâi croşetele şi după aceea să se
monteze dinţii artificiali în raport cu dinţii
restanţi şi cu crestele alveolare, în poziţia lor
definitivă.
Argumentul este acelaşi: după proba machetei
dinţii artificiali nu-şi mai găsesc locul şi este
necesară o nouă montare.
3. O variantă de compromis o constituie
executarea croşetelor din sârmă pe modelul
funcţional şi lipirea lor cu ceară pe suprafaţa
acestuia, nu numai la nivelul segmentului
retentiv, ci pe toată lungimea lui, înaintea
confecţionării şabloanelor de ocluzie, fără a
mai fi incluse în baza lor.
 Croşetele sunt proiectate pentru fiecare dinte
stâlp în funcţie de:
 Valoarea parodontală a dinţilor limitanţi. În
cazul unor dinţi cu implantare slabă, se pot
aplica croşete pe un alt dinte decât cel din
vecinătatea edentaţiei;
Poziţia pe arcadă a dintelui stâlp;
 Tipul de edentaţie şi mărimea ei. În edentaţiile
laterale şeile se ancorează pe ambii dinţi
limitanţi, în cele terminale, numai pe dintele
mezial;
 Numărul minim de dinţi pe care se poate
ancora favorabil o proteză parţială acrilică
este de doi. Condiţia esenţială este ca linia
care le uneşte („linia croşetelor”) să treacă
prin mijlocul bazei sau cât mai aproape de el;
 Ori de câte ori este posibil se pot pune trei sau
chiar patru croşete;
 Numărul croşetelor nu trebuie să fie nici
exagerat de mare, chiar dacă situaţia clinică o
permite, pentru a nu crea dificultăţi
pacientului la inserţia şi dezinserţia protezei;

Retentivităţile dinţilor trebuie judicios

utilizate pentruca forţa deretenţiea
croşetelor să asigure menţinerea dar să
nu fiemaimaredecât rezistenţa
parodontală a dintelui;
 Când există porţiuni de creastă edentată
retentive vestibular (creastă frontală sau
tuberozitate care vor fi prinse sub şaua
protezei), în alegerea croşetelor trebuie să se
ţină seama şi de acest element anatomic care
poate avea valoarea unui croşet rigid. Croşetul
de sârmă trebuie să fie pe cât posibil pe o
diagonală cu acest element anatomic;
 Valoarea estetică a croşetului.
La realizarea croşetelor, pentru ca ele să nu
creeze dificultăţi în montarea dinţilor
artificiali, este bine ca segmentele lor retentive
să nu fie situate pe mijlocul crestei alveolare ci
pe versantele vestibulare şi orale, situate la un
milimetru de model pentru a fi inclavate în
acrilat.
Croşetele din sârmă pot fi lipite pe model cu
ceară, anterior adaptării plăcii de ceară a
machetei, sau se pot fixa după adaptarea
acesteia.
În primul caz croşetele se pot dezlipi în timpul
adaptării plăcii de ceară, fiind preferată a
doua soluţie care permite şi îndepărtarea lor
din ceară la proba machetei în cavitatea
bucală. Îndepărtarea machetei nu este posibilă
cu păstrarea poziţiei croşetelor.
 Alegerea dinţilor artificiali
Alegere dinţilor artificiali se face după:

1. Reperele existente pe model - sunt

reprezentate de:
Dimensiunea spaţiului edentat în sens
orizontal (mezio-distal) – impune numărul
dinţilor ce se pot monta şi lăţimea lor;
  Dimensiunea spaţiului edentat în sens vertical,
reprezentat de spaţiul dintre creasta alveolară
şi feţele ocluzale ale antagoniştilor –
condiţionează înălţimea dinţilor artificiali;
Forma şi dimensiunea dinţilor restanţi.
 2. Reperele însemnate şi transmise pe
şabloane - sunt necesare în edentaţiile
întinse frontale şi subtotale. Sunt însemnate
următoarele repere:
 Linia mediană;
 Linia caninilor (comisurilor);
Linia surâsului;
Nivelul şi direcţia planului de ocluzie;
Relieful buzei superioare.
 3. Indicaţiile din fişa de laborator -
medicul va nota:
 Materialul din care sunt confecţionaţi dinţii
artificiali;
 Culoarea lor;
Artificii de montare – diastemă, treme,
încălecări, rotiri, anomalii de culoare, de
formă, de uzură, etc.;
Gradul de cuspidare al dinţilor laterali.
 La protezele parţiale acrilice, dinţii din răşini
acrilice sunt folosiţi în cea mai mare proporţie,
având în vedere şi perfecţionările aduse
acestor dinţi. Prezintă avantajele:
 Solidarizarea cu baza protezei se face pe cale
chimică;
Retenţia poate fi suplimentată mecanic, realizând cavităţi în
 Se prelucrează şi se lustruiesc uşor;
 Modificări de formă se pot face şi când
proteza este gata;
 Se pot realiza concomitent cu baza
protezei acolo unde este cazul;
 Sunt de neînlocuit în ocluzii foarte coborâte,
acolo unde dinţii de porţelan sunt inutilizabili;
 Dacă se realizează în laborator, se pot
confecţiona de forma, mărimea, culoarea
dorită şi numai câţi sunt necesari;
 Au un preţ de cost scăzut.
Alegerea dinţilor artificiali sau confecţionarea
lor în laborator se face în raport cu mărimea,
forma şi culoarea dinţilor naturali existenţi, în
funcţie de spaţiul existent şi relaţiile cu
antagoniştii. Dinţii din acrilat prefabricaţi au
la rândul lor o serie de avantaje faţă de cei
confecţionaţi în laborator:
 Culoarea este asemănătoare dinţilor
naturali şi mai persistentă în timp;
 Porozităţile sunt absente cel puţin la
suprafaţă;
 Rezistenţă crescută la abrazie;
 Lipsa monomerului rezidual;
 Timpul de realizare al protezei este mai redus,
tehnicianul nu consumă timp cu
confecţionarea lor.
 Dinţii din răşini compozite sunt de dată mai
recentă utilizaţi la protezele parţiale acrilice.
Sunt indicaţi în toate formele de ocluzii şi în
restaurări estetice deosebite. Prezintă
avantajele:
Stabilitatea coloristicăîn timp este mai
îndelungată decât la dinţii din acrilat;
 Rata de îmbătrânire este mai lungă;
 Proprietăţile mecanice, datorită umpluturii
anorganice, sunt cu mult superioare celor
acrilici. Astfel rezistenţa la abrazie şi duritatea
este apropiată de a dinţilor naturali şi
ceramici;
Modulul de elasticitateestemai mare
decâtcelalsmalţului,fiindexcelenţi
absorbanţi ai presiunilor ocluzale;
  Legătura cu baza acrilică a protezei este
fizico-chimică şi se produce prin termo sau
fotopolimerizare;
 Pot fi prelucraţi, adaptaţi şi relustruiţi;
Reparaţiile pentru înlocuire pot fi realizate
fără dificultate;
 Faţă de dinţii ceramici au avantajele:
o unirea chimică cu baza protezei;
o modulul de elasticitate;
o rata normală de abraziune a dinţilor
antagonişti;
o posibilitatea prelucrării şi relustruirii;
o absenţa zgomotului la contactul cu
antagoniştii.
 Dinţii din porţelan sunt rar utilizaţi la proteza
parţială acrilică datorită următoarelor
inconveniente:
 Nu li se poate modifica forma pe faţa
vestibulară deoarece îşi pierd luciul, rămânând
aspri;
Adaptarea prin şlefuire se face mai greu,
riscând adeseadesfiinţareacavităţilor
retentive sau a crampoanelor;
 Nu se abrazează dar sunt casanţi;
 Abrazează dinţii naturali;
 Solidarizarea lor cu baza protezei se face
numai mecanic, ceea ce uneori este insuficient;
 Este nevoie de un sortiment bogat de garnituri
de dinţi, cu forme, culori şi mărimi diferite;
 Preţul de cost este ridicat, iar o garnitură
descompletată de multe ori nu mai poate fi
utilizată la alte situaţii clinice.
 Montarea dinţilor artificiali
Montarea dinţilor artificiali se va realiza după
principiile generale şi individuale de montare
ale dinţilor, specifice tehnologiei protezei
totale. Dacă în zona frontală principiile
estetice sunt cele care predomină, pentru
zonele laterale vor domina cele de stabilitate.
Se procedează astfel:
 Peplaca de ceară adaptată ca bază pe câmpul
protetic, în dreptul crestelor alveolare edentate
se aplică şuviţe de ceară, groase de 2 - 3 mm
şi înalte cât jumătate din înălţimea dinţilor
vecini, în care se vor fixa dinţii artificiali;
 Cu lama spatulei bine încălzită se topeşte o
zonă din ruloul de ceară egală cu lăţimea
unui dinte şi se aşează dintele corespunzător,
în raport cu dinţii vecini şi cu antagoniştii.
Dacă dintele nu se adaptează trebuie
redimensionat prin şlefuire pentru a intra în
relaţie corectă cu antagoniştii, vecinii şi
creasta edentată;
  După stabilirea poziţiei corecte a fiecărui
dinte, se picură ceară fierbinte împrejurul său
pentru a-i consolida poziţia. Dinţii din acrilat
se vor acoperi cu ceară un milimetru la colet,
iar cei din masă ceramică atât cât să fie
acoperite retenţiile;
În funcţie de datele înscrise în fişa de
laborator şi de spaţiul edentat, se pot face artificii de montar
 Nivelul coletelor dinţilor artificiali trebuie
situate la nivelul celor naturali, deci înălţimea
dinţilor naturali trebuie să fie egală cu a celor
restanţi. Dacă nu se îndeplineşte acest lucru,
devine evidentă diferenţa dintre proteză şi
dinţii restanţi;
 Montarea dinţilor frontali se face în funcţie de
dinţii restanţi în această zonă, sau, în lipsa
întregului grup, în funcţie de datele transmise
prin intermediul şabloanelor de ocluzie,
asemănător montării la proteza totală.
MONTAREA FAŢĂ DE PLANUL
DE OCLUZIE ŞI CURBA
VESTIBULARĂ
MONTAREA FAŢĂ DE PLANUL
DE OCLUZIE ŞI CURBA
VESTIBULARĂ
Astfel, în funcţie de gradul de atrofie al crestei
alveolare, dinţii frontali se pot monta pe
creastă sau în afara ei, pentru refacerea
esteticii. Montarea se face în funcţie de planul
de ocluzie, linia mediană, linia caninilor, linia
surâsului şi de curbura vestibulară dată de
bordura de ocluzie. În privinţa ocluziei se vor
respecta indicaţiile
– ocluzie psalidodontă, labiodontă sau
inocluzie sagitală şi eventualele malpoziţii;
OCLUZIE PSALIDODONTĂ
OCLUZIE LABIODONTĂ
INOCLUZIE SAGITALĂ
 Dinţii laterali se vor monta strict pe mijlocul
crestei alveolare pentru ca presiunile ocluzale
să se transmită în poligonul de susţinere oferit
de creste;
 MONTAREA LATERALILOR
STRICT PE MIJLOCUL CRESTEI
 În funcţie de atrofia crestei alveolare,
montarea se poate face în rapoarte ocluzale
normale sau inverse. Odată cu raportul de
ocluzie se urmăreşte realizarea intercuspidării
maxime. În acest fel se refac şi curbele de
ocluzie sagitală şi transversală;
RAPOARTE DE OCLUZIE
NORMALĂ
RAPOARTE DE OCLUZIE
INVERSĂ
CURBA DE OCLUZIE SAGITALĂ
CURBA DE OCLUZIE
TRANSVERSALĂ
 Montarea dinţilor artificiali frontali şi laterali
urmăreşte refacerea unităţilor de masticaţie,
adică fiecare dinte se articulează cu doi
antagonişti, cu excepţia incisivului central
inferior şi a ultimului molar superior, care se
articulează cu un singur antagonist;
REFACEREA UNITĂŢILOR DE
MASTICAŢIE
DINŢII CU UN SINGUR
ANTAGONIST
 Verificarea rapoartelor corecte cu antagoniştii
se va face cu hârtie de articulaţie, care va
marca contactele dento-dentare;
 Gradul de uzură prezent pe dinţii restanţi va fi
copiat pe dinţii artificiali, pentru a se crea
armonia dento-dentară.
 În anumite situaţii, cum ar fi edentaţii parţiale
cu breşe frontale în care lipseşte numai un
dinte, ocluzii coborâte, spaţiu redus între
antagonişti şi creasta edentată, etc., dinţii se
pot modela în ceară şi realiza concomitent cu
baza protezei.
Când aşezarea şi fixarea dinţilor se consideră
încheiată, se trece la modelarea vestibulară şi
orală a machetei, redând în ceară aspectul
natural al gingiei. Pentru asigurarea rezistenţei
la manevrele de probă în cavitatea bucală, se
aplică elementele de întăritură astfel:
O bucată de placă de bază plasată în bolta
palatină, la macheta superioară;
 O bucată de sârmă aplicată pe faţa linguală
de la o extremitate la alta, la macheta
inferioară.
În continuare se curăţă dinţii artificiali de
ceară, se verifică posibilitatea îndepărtării
machetei de pe model, prilej cu care se
netezesc atent marginile cerii.
MACHETA
MACHETA
PROBA MACHETELOR
Această etapă este necesară şi obligatorie
pentru proteza parţială acrilică, pentru a se
putea stabili acurateţea execuţiei tehnice şi
existenţei stabilităţii statice şi dinamice pe
câmpul protetic a viitoarei proteze parţiale. Se
face în două etape:
1. Controlul machetei pe model: se face
în absenţa pacientului, pentru a verifica
corectitudinea realizării în laborator a
machetei, conform indicaţiilor date prin
modele, şabloane şi fişa de laborator. În prima
instanţă se urmăreşte:
 a) Controlul ocluzorului şi
al modelelor:
 Ocluzorul să nu aibă nici un fel de joc în axa
balama;
 Contrapiuliţa să fie fixată dacă determinarea
relaţiilor intermaxilare au fost stabilite numai
prin intermediul şabloanelor, deci nu există
contacte dento-dentare care păstrează ocluzia;
 Planul median al celor două modele să
coincidă cu planul median al ocluzorului;
 Pe modele să fie trasate mijlocul crestelor şi
dacă este cazul linia mediană, linia caninilor şi
linia surâsului;
 Se scot machetele de pe modele şi se repun
şabloanele pentru a verifica dacă datele
transmise prin şabloane au fost respectate.
 b) Controlul corectitudinii
realizării tehnice a
machetelor:
 Dacă tehnicianul a respectat forma, mărimea,
aspectul feţei ocluzale şi nuanţele coloristice
ale dinţilor artificiali;
 Dacă montarea dinţilor este corectă;
Dacă dinţii frontali sunt în rapoarte corecte
de ocluzie cu antagoniştii;
 Montarea dinţilor frontali reface curba
vestibulară şi nivelul planului de ocluzie;
 Dinţii laterali sunt montaţi pe mijlocul crestei
şi perpendicular pe direcţia acesteia;

Refacerea masticaţie;
corectă a unităţilor de
 Dacă artificiile de montare se armonizează cu
situaţia clinică;
 Extinderea plăcii palatine;
 Modelarea bazei şi a gingiei artificiale;
 Modelajul papilei şi a rugilor palatine.
 2. Controlul intrabucal al
machetelor:
este bine să fie făcut în prezenţa tehnicianului
dentar acolo unde este posibil. Înainte de
control pacientul clăteşte gura cu apă rece, iar
machetele aşezate pe model sunt răcite cu jet
de aer.
Controlul se face minuţios, dar la fiecare două
minute machetele spălate de salivă şi repuse
pe modele vor fi răcite din nou, iar pacientul
va clăti din nou gura cu apă rece. Verificarea
intraorală are în vedere următoarele:
 Stabilitateape câmpul protetic;
 Calitatea contactelor dento-dentare în
zonele laterale;
 Aspectul estetic.
Proba machetei este repetată după fiecare
retuş survenit în montarea dinţilor şi este
finalizată când macheta restaurează
corespunzător morfologia arcadelor dentare.
 B. MACHETA DEFINITIVĂ

După proba machetei, aceasta aşezată pe

model ajunge din nou în laborator unde
urmează definitivarea ei în vederea realizării
protezei finite. Tehnicianul dentar execută:
1.Pregătirea modelului: cuprinde
deretentivizarea, folierea şi gravarea, dacă
aceste operaţii nu au fost efectuate înainte de
confecţionarea machetei de probă.
2.Corecturile arcadelor dentare artificiale
consemnate în fişa de laborator: este de
preferat ca acestea să fie executate de medic
cu macheta aplicată în cavitatea orală a
pacient.
 3. Repoziţionarea croşetelor şi pintenilor
de sârmă: sunt fixate prin lipire în baza
machetei la cel puţin un milimetru de model,
pentru ca în final segmentul retentiv să fie
inclavat total în acrilat.
4. Modelarea finală a machetei: are drept
scop de a conferi protezei parţiale acrilice
anumite caracteristici:
  Să răspundă exigenţelor estetice;
 Să permită o igienă corespunzătoare;
 Să ofere libertate în fonaţie;
 Să aibă rezistenţă mecanică;
Să fie stabilă.
 Modelarea în scop estetic

Această operaţie face parte din activitatea

artistică a tehnicianului dentar şi de cele mai
multe ori are un rol hotărâtor în succesul
tratamentului protetic. Modelarea estetică are
drept scop:
 Să simuleze conturul gingival natural la o
proteză parţială, prin crearea şi festonarea
porţiunii gingivale, în următoarele situaţii
clinice:
 edentaţia frontală redusă;
 edentaţia frontală completă (lipsesc cei
şase dinţi frontali);
 edentaţia frontală de hemiarcadă (lipsesc
cei trei dinţi frontali de pe o parte);
 edentaţia de hemiarcadă.
 Să simuleze fostele structuri osoase astfel
încât să ofere suport corespunzător părţilor
moi.
Versantul vestibular al şeii în regiunea frontală
va avea grosimea necesară pentru a compensa
atrofia postextracţională a crestei edentate şi a
asigura suport rigid pentru buză. Trebuie avut
în vedere că:
 Modelarea prea subţire va duce la
înfundarea buzei;
 Modelarea prea groasă va duce la
bombarea buzei;
În edentaţia de hemiarcadă grosimea
versantului vestibular al şeii trebuie astfel
modelat încât să asigure simetria;
 În edentaţiile unidentare recente, cu creasta
conservată, se poate renunţa în totalitate la
versantul vestibular din dreptul breşei edentate
pentru a nu provoca bombarea localizată a
buzei;
 În cele vechi unde atrofia este mare sau când
extracţia s-a făcut cu pierdere mare de
substanţă osoasă, se realizează o şa mică,
modelată la nivelul procesului alveolar al
dinţilor vecini.
Al doilea aspect al rolului versanţilor se
referă la mărimea dinţilor selectaţi. Există o
“proporţie de aur” ca raport între înălţimea
dinţilor care domină majoritatea dimensiunilor
dentare dorite. Lăţimea celor şase dinţi
anteriori este aproximativ egală cu lăţimea
curbă a buzei în repaus cu dinţii naturali.
Date fiind aceste orientări pentru alegerea
dinţilor, mărimea ridicării liniei buzei (când
buza este ridicată pentru sunetul “e” sau
ridicarea în surâs forţat) va determina efectele
estetice ale bazei protezei.
Cea mai obişnuită şi dorită expunere a
dinţilor şi materialului bazei protezei se obţine
când linia înaltă a buzei arată toată lungimea
dinţilor până la limita cervicală şi de obicei
doar până la vârful papilei interdentare
acrilice.
Culoarea, forma şi poziţia bazei protezei sunt
elemente esenţiale în compoziţia estetică.
Aceste considerente ar trebui în general să nu
compromită aspectele generale ale menţinerii
şi stabilităţii protezei.
 Modelarea în scop igienic
Dacă în zona frontală modelajul va răspunde
exigenţelor estetice, pentru regiunile laterale
modelajul vestibular al şeilor va fi plan sau
uşor convex, fără redarea papilelor, a inserţiei
gingivale sau a spaţiilor interdentare, pentru a
corespunde normelor igienice. Lingual se va
face un modelaj plan-concav şi cât mai neted,
tot în acest scop.
 Modelarea în scop fonetic
Pentru realizarea acestui obiectiv, macheta se
va modela cu o grosime redusă şi uniformă de
2 mm. Această grosime este suficientă pentru
a nu influenţa fonaţia şi a nu compromite
rezistenţa mecanică a protezei. Plăcile reduse
însă se modelează cu o grosime mai mare.
Fonaţia va fi favorizată şi de modelarea cât
mai simetrică a machetei, în special în zonele
anterioare, pentru a oferi condiţii favorabile de
mişcare limbii, care şi ea se mişcă simetric în
fonaţie.
CONTURUL ORAL MODELAT
SIMETRIC
Pentru a favoriza acomodarea cu proteza şi a
asigura condiţii de pronunţare corectă încă de
la început, macheta definitivă a protezei
superioare va fi modelată cu reliefuri
asemănătoare celor existente pe bolta palatină.
Astfel se vor modela rugile palatine şi papila
retroincisivă corespunzător mărimii şi formei
lor de pe model.
MODELAREA PAPILEI ŞI
RUGILOR PALATINE
Dinţii anteriori superiori nu vor fi acoperiţi cu
ceară pe faţa orală decât 2 mm de la colet,
relieful acestor feţe rămânând liber în
totalitate. De asemenea şi poziţionarea lor pe
arcadă, înclinaţia oro-vestibulară contribuie la
fonaţie.
 Rezistenţa mecanică
Este asigurată în principal de grosimea de 2
mm a plăcii protetice, grosime ce este dată de
plăcuţele de ceară roz din care se
confecţionează. De aceea la adaptarea pe
câmpul protetic, placa de ceară nu trebuie
subţiată prea mult prin presiuni digitale.
Plăcile reduse (răscroită distal sau fenestrată)
ar trebuie să fie mai groase pentru a avea
rezistenţă mecanică, dar în acest caz devin
inconfortabile pentru pacient şi cu implicaţii
negative în fonaţie.
 Sunt situaţii în care se impune armarea
plăcii acrilice pentru a-i mări rezistenţa:
 Pacienţi cu torusuri maxilare sau
mandibulare voluminoase;
 Pacienţi cu bruxism;
 Pacienţi cu musculatură puternică;
Pacienţi cu procesul alveolar lingual de mică înălţime.
 Armarea protezei se poate face prin:
 Fibre de sticlă, fibre de carbon sau plase
metalice – la maxilar;
 Sârmă de wiplă cu diametrul de 1,5 mm sau
bare metalice prefabricate – la mandibulă.
 ARMAREA PROTEZEI
SUPERIOARE CU PLASĂ DE
SÂRMĂ
 ARMAREA PROTEZEI
INFERIOARE CU BARĂ
METALICĂ
TEHNICA ARMĂRII
Armarea protezelor nu trebuie generalizată
pentru că acest procedeu nu exclude în
totalitate posibilitatea de fracturare, iar
repararea unei proteze armate este foarte
dificilă.
Tot pentru creşterea rezistenţei mecanice a
protezelor la care se montează dinţi de
porţelan, sistemele de retenţie a acestora se vor
acoperi bine cu ceară în cazul crampoanelor
butonate, iar la dinţii cu cavităţi, aceştia vor
fi înfundaţi în ceara plastifiată pentru ca
aceasta să umple bine cavităţile.
Acoperirea în exces a crampoanelor dinţilor
frontali poate influenţa în mod negativ fonaţia
şi relaţia de ocluzie cu dinţii antagonişti. Pe
feţele vestibulare vizibile, ceara se va depune
numai un milimetru la colet, în cantitate mai
mare aduce prejudicii esteticii şi fonaţiei, fără
a creşte rezistenţa mecanică.
 Stabilitatea
Macheta definitivă contribuie la stabilitatea
viitoarei proteze prin:
 Croşetele din sârmă judicios alese şi aplicate
în zonele retentive naturale ale dinţilor stâlpi
sau în cele create proprotetic;
 Marginileprotezei nu se extind peste zona de
mucoasă neutră situată la periferia câmpului
protetic. Modelarea marginală este obţinută
prin amprentarea funcţională;
Modelarea protezelor
suprafeţelor externe ale
astfel încât să favorizeze
acţiunea muşchilor din zonă. Astfel:
Versantul vestibular al şeii mandibulare în
regiunea anterioară se modelează uşor
concav, pentru ca muşchiul orbicular al
buzelor, în timpul contracţiei, să împingă
proteza pe câmpul protetic;
Versantul vestibular al şeii maxilare,
când este posibil se modelează tot uşor
concav;
VERSANTUL VESTIBULAR
FRONTAL
 Versantulvestibular al şeilor în zona laterală
se modelează tot uşor concav, pentru ca
muşchiul buccinator, prin contracţia sa, să
aşeze proteza pe câmpul protetic.
Sunt autori care susţin că modelarea convexă
a feţei vestibulare a şeii în regiunea laterală,
aşa cum a fost procesul alveolar, ar favoriza
antrenarea contracţiei muşchiului buccinator
pentru menţinerea protezei;
VERSANTUL VESTIBULAR
LATERAL
 Versantul lingual al protezei inferioare se
modelează plan, pentru ca limba în mişcările
ei verticale, să nu antreneze proteza,
desprinzând-o de pe câmp. Modelarea uşor
concavă, recomandată de o serie de autori,
măreşte spaţiul vital al limbii, dar ar favoriza
desprinderea protezei la mişcările acesteia.
Tehnica modelării finale a machetelor
protezelor parţiale acrilice
Modelarea precisă a machetei şi finisarea ei
riguroasă reduce foarte mult prelucrarea finală
prin frezaj a protezei finite. În modelarea
machetei se vor urmări pe cât posibil toate
principiile prezentate anterior.
 OBIECTIVELE ESTETICII
PROTEZEI PARŢIALE ACRILICE

 ESTETICA BAZEI PROTEZEI

ESTETICA DINŢILOR ARTIFICIALI
 Baza protezei are unele componente care
necesită un management special pentru a
obţine un rezultat estetic. Baza va fi folosită:
 Ca versant labial pentru a restaura contururile
osoase pierdute;
Ca mecanism de retenţie pentru dinţi;
  Ca mecanism de retenţie pentru ataşarea
elementelor de menţinere;
 Ca dispozitiv de conectare care uneşte toate
elementele protezei;
Ca suport pentru forma şi poziţia buzei
(mai ales versantul labial şi vestibular).
Deşi şi alţi factori cum ar fi culoarea, efectul
de gravură punctată (stippling) şi conturul
gingival sunt importante, aceştia sunt totuşi
secundari faţă de susţinerea buzei şi poziţia
dinţilor.
Structura versanţilor bazei acţionează ca un
stimul în protezarea provizorie pentru a
recupera forma şi poziţia buzei. Mulţi pacienţi
vechi purtători de proteză ai căror dinţi au fost
plasaţi pe muchiile osului alveolar rezidual
prezintă o pierdere marcată a masei musculare
şi a tonusului pielii, deoarece arcada a fost
construită prea posterior şi prea mezial pentru
a reflecta natura centripetă a pierderii de os
maxilar.
La mandibulă montarea dinţilor urmărind
atrofia centrifugă măreşte de obicei arcada,
creând o buză îngroşată aproape tot timpul. În
plus, există frecvent o pierdere a înălţimii
verticale ce exacerbează aparenţa de
prognatism.
Versanţii protezei trebuie în general să
mărească buza superioară, poziţionându-i
tuberculul anterior. De asemenea trebuie să
mute joncţiunea filtrum-buză şi columella
nazală spre anterior.
Tuberculul buzei poate fi mutat anterior până
la 2 - 3 mm faţă de starea de edentat.
Joncţiunea columellei şi a filtrumului pot fi
mutate anterior cu până la 8 mm în caz de
edentaţie foarte veche.
 DVO funcţională

• Asigurarea poziţionării corecte a ţesuturilor moi

 Gradul de performanţă în modelarea
bazei protezei poate varia de la caz la caz,
în funcţie de mai mulţi factori:

 Gradul de vizibilitate al gingiei

artificiale;
 Pretenţiile estetice ale pacientului;
Capacitatea acestuia de a suporta un cost mai mare datorat co
 Efect estetic credibil
Modelajul gingiei artificiale în regiunea
anterioară trebuie să varieze în funcţie de vârsta
pacientului:

 La pacienţii tineri papilele trebuie modelate

convex;
 La pacienţii vârstnici modelajul trebuie să
simuleze o parodontopatie de involuţie.
 Efect estetic credibil
 Culoarea trebuie să fie în armonie cu cea a mucoasei
din jur.
 Cea mai sigură metodă de a obţine o culoarea adecvată
este utilizarea cheii de culori a răşinii acrilice
respective şi alegerea pulberii corespunzătoare.
 Efect estetic credibil
Atunci când pretenţiile estetice cresc se poate folosi o culoare mai deschisă în jurul coletelor
dentare şi mai închisă în şanţurile interradiculare.
Cosmetizare postpolimerizare cu acrilat
baro sau fotopolimerizabil
ACRILAT ÎN CINCI NUANŢE DE
CULORI PENTRU BAZA
PROTEZEI
 În situaţiile în care se impune folosirea unui
acrilat transparent, realizarea în totalitate a bazei
din acest acrilat dă un aspect artificial, lipsit de
viaţă.
 De aceea este bine ca în porţiunile vestibulare
vizibile să fie utilizat totuşi un acrilat roz care să
se piardă treptat în cel transparent.
 Gravura punctată
Creează o suprafaţă structurală care
dispersează lumina reflectată. Ea schimbă
reflecţia strălucitoare a luminii de pe o
suprafaţă lustruită perfect. De asemenea
simulează structura granulară a mucoasei
naturale.
Inflamată, mucoasa bolnavă este moale şi
lucioasă, de aceea gravura punctată este
întotdeauna de dorit, cu excepţia cazului în
care mucoasa este foarte lustruită în zona
vecină asociată cu dinţi naturali.
FOLOSIREA EFECTULUI DE
GRAVURĂ PUNCTATĂ
 Petele
Anumite grupuri etnice prezintă concentraţii mari
de melanină în mucoasă. Este bine ca versanţii
protezei să fie pătaţi pentru a se potrivi cu
distribuţia existentă a pigmentului melanic. Astfel,
unele răşini acrilice au disponibile nuanţe albăstrui
mai închise sau mai deschise. Ar trebui selectată
cea care se apropie cel mai mult de culoarea pielii
şi a mucoaselor.
PETELE
 Simularea rădăcinilor
Simularea subgingivală a rădăcinilor este de obicei
dificilă în zona canină unde au loc majoritatea
căderilor de buză când se pierde eminenţa canină a
osului. Simularea rădăcinii oriunde altundeva nu
este în general necesară, însă un uşor contur poate
fi plăcut ochiului, restabilind un concept anatomic
al conturului osos natural. Când sunt însă
exagerate, contururile pot retenţiona alimente, tartru
şi resturi.
CURS 11
 MONTAREA DINTILOR ARTIFICIALI
Pentru confectionarea corecta a unei machete este bine sa se execute mai intai
crosetele si pintenii ocluzali si dupa aceea sa se monteze dintii artificiali.
Procedand astfel, se pot adapta dintii artificiali in raport cu crestele alveolare,
cu dintii restanti si cu crosetele situate in pozitia lor definitiva. Pentru ca
acestea sa nu creeze dificultati in montarea dintilor, este bine ca segmentele lor
retentive sa nu fie situate pe mijlocul crestelor alveolare, ci pe versantele
vestibulare si orale, situate la 1 mm de model pentru a fi inclavate in acrilat.
Cand se confectioneaza crosetele dupa proba machetei in cavitatea bucala,
exista posibilitatea ca dintii artificiali sa fie mobilizati si sa nu-si gaseasca locul
pe care se aflau la proba si sa necesite o noua montare.
Pentru montarea dintilor artificiali se adapteaza, pe modelul umezit, o placa
de ceara roz plastifiata in limitele trasate, inclusiv, pe fetele orale ale dintilor
restanti. Se confectioneaza astfel baza machetei, care se lipeste cu ceara
fierbinte de model in 2-3 locuri.
Crosetele de sarma confectionate anterior se fixeaza in baza machetei de
unde se pot indeparta cu usurinta la proba machetei, proba efectuandu-se fara
acestea.
Pe baza machetei, la nivelul breselor edentate, se lipesc suvite de ceara roz, groase
de 2-4 mm si inalte cat jumatate din inaltimea dintilor vecini, plasate pe mijlocul
crestelor alveolare. Pe aceste suvite se vor monta dintii artificiali astfel:
- se plastifiaza o portiune de ceara cu spatula fierbinte si se asaza dintele
corespunzator stabilindu-i-se pozitia pe creasta alveolara in functie de dintii vecini
si de cei antagonisti. Daca este necesar, dintii artificiali se redimensioneaza prin
slefuire;
- dupa stabilirea pozitiei corecte a fiecarui dinte, se picura ceara roz fierbinte in jurul
sau pentru a-i consolida pozitia. Dintii din acrilat se vor acoperi cu ceara 1 mm la
colet, iar cei din ceramica atat cat sa fie acoperite retentiile mecanice.

Pozitionarea segmentului retentiv al crosetului:

a – corect; b – incorect
Tehnica montarii dintilor artificiali frontali

În regiunea frontală , dinţii artificiali se vor alege de comun acord cu

pacientul, în funcţie de forma, mă rimea şi culoarea dinţilor restanţi. De la
început se stabilesc eventualele artificii de montare (treme, diasteme, rotaţii,
încă lecă ri).
Probleme de montare apar câ nd în regiunea frontală spaţiul existent pentru
montare, în sens mezio-distal, este mai mic sau mai mare decâ t numă rul dinţilor
pierduţi, ca o consecinţă a migră rilor orizontale. Câ nd spaţiul este mai mic, o
înghesuire a dinţilor artificiali este mai estetică decâ t montarea unor dinţi
înguşti şi chiar a montă rii unui dinte mai puţin. Este inestetică montarea a trei
frontali mandibulari acolo unde au fost patru.
Montarea dinţilor artificiali în regiunea frontală va avea imperativ
estetice, dar şi de rezistenţă mecanică .
Montarea dintilor frontali se face in functie de datele transmise prin intermediul
sabloanelor de ocluzie, asemanator montarii dintilor la protezele totale. Astfel,
in functie de gradul de atrofie a crestei alveolare, dintii frontali se pot monta pe
creasta sau in afara ei pentru refacerea fizionomiei. Pentru aceasta, montarea se
face in functie de planul de ocluzie, linia mediana, liniile caninilor, linia surâ sului
si curbura vestibulara data de bordura de ocluzie.
 In privinta raportului de ocluzie in regiunea frontala se vor respecta indicatiile:
ocluzie psalidodonta, labiodonta sau inocluzie sagitala, de asemenea eventualele
malpozitii.

Montarea dintilor in
regiunea frontala:
a – psalidodont;
b – labiodont;
c – cu inocluzie sagitala.

Dinţii artificiali frontali aleşi se vor adapta proximal, dar nu se vor scurta în sens
gingivo-incizal, pentru a nu crea diferenţe faţă de lungimea dinţilor restanţi
naturali. Adaptarea se face numai în sens mezio-distal cu ajutorul pietrelor de
mă rime corespunză toare sau a frezelor. Curbura frontală la maxilar va fi dictată de
relieful buzei superioare, ceea ce impune uneori montarea dinţilor in afara crestei.
Această montare duce la apariţia unei inocluzii sagitale cu frontalii inferiori mai
mică sau mai mare. Acest aspect trebuie menţionat pacientului de la început,
pentru a nu reproşa mai tâ rziu faptul că dinţii nu se întâ lnesc între ei. Curbura
frontală la mandibulă va fi dictată de curbura antagoniştilor. Unii autori recomandă
existenţa unui spaţiu de inocluzie sagitală sau a unui contact lejer cu antagoniştii,
pentru a fi evitate basculă rile sagitale ale protezei prin înfundarea şeii în timpul
inciziei, sau deplasă rile protezei în timpul propulsiei mandibulare.
În situaţiile în care versantul vestibular al şeii determină bombarea buzei
superioare în mod exagerat, se renunţă la acest versant, iar coletul dinţilor artificiali
vin în contact direct cu creasta. În alte situaţii, o creastă retentivă vestibular impune
ca versantul vestibular al şeii să se termine la nivelul bombeului maxim al crestei.

Tehnica montării dinţilor artificiali laterali

În regiunea laterală , alegerea dinţilor artificiali şi montarea lor, se face după

criterii mecanice şi mai puţin fizionomice. Alegerea dinţilor se face după culoarea şi
înă lţimea gingivo-ocluzală a dinţilor restanţi. Dacă nu există dinţi restanţi laterali,
dinţii artificiali se aleg astfel încâ t să se armonizeze cu mă rimea frontalilor
existenţi.
Dintii laterali se vor monta strict pe mijlocul crestei alveolare, în linie dreaptă ,
pentru ca presiunile ocluzale sa se transmita in poligonul de sustinere oferit de
creste ,şi pentru a evita basculă rile laterale ale protezei. Relaţiile cu antagoniştii
trebuie să fie de tip cuspid-fosetă .
Dacă arcada antagonistă se termină cu molarul 1, se va monta decâ t un singur
molar artificial. Dacă există molar de minte antagonist se va monta cel de-al treilea
molar artificial, dar cu dimensiuni mezio-distale mai mici. Dacă spaţiul pentru
molarul 1 este redus prin migrarea orizontală a molarului II, se poate monta un
dinte de mă rimea unui premolar.
 Montarea dintilor laterali in perimetrul crestelor alveolare

Odata cu raportul de ocluzie se urmareste realizarea intercuspidarii maxime, prin

şlefuirea reliefului ocluzal al dinţilor artificiali în funcţie de cel al dinţilor
antagonişti.In acest fel se refac si curbele de ocluzie sagitală si transversala.
 Lungimea ocluzo-gingivală a dinţilor artificiali laterali trebuie să fie aceeaşi ca
a dinţilor naturali, mai ales la premolarii superiori care sunt vizibili. Din acest
motiv dintele artificial se subţiază prin şlefuire în regiunea coletului, zona care
trebuie şlefuită fiind marcată cu hâ rtie de articulaţie. Dinţii artificiali trebuie să
facă punct de contact perfect cu dintele natural vecin. După adaptare, dintele
artificial se lipeşte cu ceară , urmâ nd să se efectueze adaptarea ocluzală prin
şlefuirea zonelor marcate cu hâ rtia de articulaţie. După adaptarea în ocluzie, se
montează urmă torul dinte artificial ţinâ nd cont de regulile de montare amintite.
Pentru adaptarea ocluzală se foloseşte hâ rtia de articulaţie activă pe o singură
parte. Dacă montarea s-a fă cut în articulator, se corectează contactele dento-
dentare în mişcă rile de lateralitate şi propulsie.
În sens vestibulo-oral, dinţii artificiali trebuie să fie mai înguşti decâ t dinţii
naturali. Lă ţimea este în funcţie de aspectul crestei, cu câ t este mai îngustă creasta,
şi dinţii artificiali vor avea un diametru mai mic.
În sens mezio-distal numă rul dinţilor artificiali este influenţat de lungimea
arcadei antagoniste. Niciodată nu se vor monta dinţi artificiali pe tuberculul
piriform sau pe tuberozitatea maxilară .
Montarea dintilor artificiali, frontali si laterali, urmareste refacerea unitatilor de
masticatie, adica fiecare dinte sa articuleze (sa vina in contact ) cu câ te doi
antagonisti, cu exceptia incisivului central inferior si a ultimului molar superior care
articuleaza cu un singur antagonist

După fixarea tuturor dinţilor artificiali se modelează şaua atâ t vestibular, câ t

şi oral, se schiţează festonul gingival, papilele interdentale, depresiunile
interradiculare.
CURS 11
 MONTAREA DINTILOR ARTIFICIALI
Pentru confectionarea corecta a unei machete este bine sa se execute mai intai
crosetele si pintenii ocluzali si dupa aceea sa se monteze dintii artificiali.
Procedand astfel, se pot adapta dintii artificiali in raport cu crestele alveolare,
cu dintii restanti si cu crosetele situate in pozitia lor definitiva. Pentru ca
acestea sa nu creeze dificultati in montarea dintilor, este bine ca segmentele lor
retentive sa nu fie situate pe mijlocul crestelor alveolare, ci pe versantele
vestibulare si orale, situate la 1 mm de model pentru a fi inclavate in acrilat.
Cand se confectioneaza crosetele dupa proba machetei in cavitatea bucala,
exista posibilitatea ca dintii artificiali sa fie mobilizati si sa nu-si gaseasca locul
pe care se aflau la proba si sa necesite o noua montare.
Pentru montarea dintilor artificiali se adapteaza, pe modelul umezit, o placa
de ceara roz plastifiata in limitele trasate, inclusiv, pe fetele orale ale dintilor
restanti. Se confectioneaza astfel baza machetei, care se lipeste cu ceara
fierbinte de model in 2-3 locuri.
Crosetele de sarma confectionate anterior se fixeaza in baza machetei de
unde se pot indeparta cu usurinta la proba machetei, proba efectuandu-se fara
acestea.
Pe baza machetei, la nivelul breselor edentate, se lipesc suvite de ceara roz, groase
de 2-4 mm si inalte cat jumatate din inaltimea dintilor vecini, plasate pe mijlocul
crestelor alveolare. Pe aceste suvite se vor monta dintii artificiali astfel:
- se plastifiaza o portiune de ceara cu spatula fierbinte si se asaza dintele
corespunzator stabilindu-i-se pozitia pe creasta alveolara in functie de dintii vecini
si de cei antagonisti. Daca este necesar, dintii artificiali se redimensioneaza prin
slefuire;
- dupa stabilirea pozitiei corecte a fiecarui dinte, se picura ceara roz fierbinte in jurul
sau pentru a-i consolida pozitia. Dintii din acrilat se vor acoperi cu ceara 1 mm la
colet, iar cei din ceramica atat cat sa fie acoperite retentiile mecanice.

Pozitionarea segmentului retentiv al crosetului:

a – corect; b – incorect
Tehnica montarii dintilor artificiali frontali

În regiunea frontală , dinţii artificiali se vor alege de comun acord cu

pacientul, în funcţie de forma, mă rimea şi culoarea dinţilor restanţi. De la
început se stabilesc eventualele artificii de montare (treme, diasteme, rotaţii,
încă lecă ri).
Probleme de montare apar câ nd în regiunea frontală spaţiul existent pentru
montare, în sens mezio-distal, este mai mic sau mai mare decâ t numă rul dinţilor
pierduţi, ca o consecinţă a migră rilor orizontale. Câ nd spaţiul este mai mic, o
înghesuire a dinţilor artificiali este mai estetică decâ t montarea unor dinţi
înguşti şi chiar a montă rii unui dinte mai puţin. Este inestetică montarea a trei
frontali mandibulari acolo unde au fost patru.
Montarea dinţilor artificiali în regiunea frontală va avea imperativ
estetice, dar şi de rezistenţă mecanică .
Montarea dintilor frontali se face in functie de datele transmise prin intermediul
sabloanelor de ocluzie, asemanator montarii dintilor la protezele totale. Astfel,
in functie de gradul de atrofie a crestei alveolare, dintii frontali se pot monta pe
creasta sau in afara ei pentru refacerea fizionomiei. Pentru aceasta, montarea se
face in functie de planul de ocluzie, linia mediana, liniile caninilor, linia surâ sului
si curbura vestibulara data de bordura de ocluzie.
 In privinta raportului de ocluzie in regiunea frontala se vor respecta indicatiile:
ocluzie psalidodonta, labiodonta sau inocluzie sagitala, de asemenea eventualele
malpozitii.

Montarea dintilor in
regiunea frontala:
a – psalidodont;
b – labiodont;
c – cu inocluzie sagitala.

Dinţii artificiali frontali aleşi se vor adapta proximal, dar nu se vor scurta în sens
gingivo-incizal, pentru a nu crea diferenţe faţă de lungimea dinţilor restanţi
naturali. Adaptarea se face numai în sens mezio-distal cu ajutorul pietrelor de
mă rime corespunză toare sau a frezelor. Curbura frontală la maxilar va fi dictată de
relieful buzei superioare, ceea ce impune uneori montarea dinţilor in afara crestei.
Această montare duce la apariţia unei inocluzii sagitale cu frontalii inferiori mai
mică sau mai mare. Acest aspect trebuie menţionat pacientului de la început,
pentru a nu reproşa mai tâ rziu faptul că dinţii nu se întâ lnesc între ei. Curbura
frontală la mandibulă va fi dictată de curbura antagoniştilor. Unii autori recomandă
existenţa unui spaţiu de inocluzie sagitală sau a unui contact lejer cu antagoniştii,
pentru a fi evitate basculă rile sagitale ale protezei prin înfundarea şeii în timpul
inciziei, sau deplasă rile protezei în timpul propulsiei mandibulare.
În situaţiile în care versantul vestibular al şeii determină bombarea buzei
superioare în mod exagerat, se renunţă la acest versant, iar coletul dinţilor artificiali
vin în contact direct cu creasta. În alte situaţii, o creastă retentivă vestibular impune
ca versantul vestibular al şeii să se termine la nivelul bombeului maxim al crestei.

Tehnica montării dinţilor artificiali laterali

În regiunea laterală , alegerea dinţilor artificiali şi montarea lor, se face după

criterii mecanice şi mai puţin fizionomice. Alegerea dinţilor se face după culoarea şi
înă lţimea gingivo-ocluzală a dinţilor restanţi. Dacă nu există dinţi restanţi laterali,
dinţii artificiali se aleg astfel încâ t să se armonizeze cu mă rimea frontalilor
existenţi.
Dintii laterali se vor monta strict pe mijlocul crestei alveolare, în linie dreaptă ,
pentru ca presiunile ocluzale sa se transmita in poligonul de sustinere oferit de
creste ,şi pentru a evita basculă rile laterale ale protezei. Relaţiile cu antagoniştii
trebuie să fie de tip cuspid-fosetă .
Dacă arcada antagonistă se termină cu molarul 1, se va monta decâ t un singur
molar artificial. Dacă există molar de minte antagonist se va monta cel de-al treilea
molar artificial, dar cu dimensiuni mezio-distale mai mici. Dacă spaţiul pentru
molarul 1 este redus prin migrarea orizontală a molarului II, se poate monta un
dinte de mă rimea unui premolar.
 Montarea dintilor laterali in perimetrul crestelor alveolare

Odata cu raportul de ocluzie se urmareste realizarea intercuspidarii maxime, prin

şlefuirea reliefului ocluzal al dinţilor artificiali în funcţie de cel al dinţilor
antagonişti.In acest fel se refac si curbele de ocluzie sagitală si transversala.
 Lungimea ocluzo-gingivală a dinţilor artificiali laterali trebuie să fie aceeaşi ca
a dinţilor naturali, mai ales la premolarii superiori care sunt vizibili. Din acest
motiv dintele artificial se subţiază prin şlefuire în regiunea coletului, zona care
trebuie şlefuită fiind marcată cu hâ rtie de articulaţie. Dinţii artificiali trebuie să
facă punct de contact perfect cu dintele natural vecin. După adaptare, dintele
artificial se lipeşte cu ceară , urmâ nd să se efectueze adaptarea ocluzală prin
şlefuirea zonelor marcate cu hâ rtia de articulaţie. După adaptarea în ocluzie, se
montează urmă torul dinte artificial ţinâ nd cont de regulile de montare amintite.
Pentru adaptarea ocluzală se foloseşte hâ rtia de articulaţie activă pe o singură
parte. Dacă montarea s-a fă cut în articulator, se corectează contactele dento-
dentare în mişcă rile de lateralitate şi propulsie.
În sens vestibulo-oral, dinţii artificiali trebuie să fie mai înguşti decâ t dinţii
naturali. Lă ţimea este în funcţie de aspectul crestei, cu câ t este mai îngustă creasta,
şi dinţii artificiali vor avea un diametru mai mic.
În sens mezio-distal numă rul dinţilor artificiali este influenţat de lungimea
arcadei antagoniste. Niciodată nu se vor monta dinţi artificiali pe tuberculul
piriform sau pe tuberozitatea maxilară .
Montarea dintilor artificiali, frontali si laterali, urmareste refacerea unitatilor de
masticatie, adica fiecare dinte sa articuleze (sa vina in contact ) cu câ te doi
antagonisti, cu exceptia incisivului central inferior si a ultimului molar superior care
articuleaza cu un singur antagonist

După fixarea tuturor dinţilor artificiali se modelează şaua atâ t vestibular, câ t

şi oral, se schiţează festonul gingival, papilele interdentale, depresiunile
interradiculare.
 CURSUL XI
RĂŞINILE ACRILICE
UTILIZATE LA PROTEZA
PARŢIALĂ MOBILIZABILĂ
 CONFECŢIONAREA
BAZEI ACRILICE A
PROTEZEI

Transformarea machetei în proteză

parţială se face prin înlocuirea cerii cu
răşină acrilică, care după polimerizare are
o duritate specifică, necesară rezistenţei
mecanice a piesei protetice.
Răşinile acrilice s-au impus cu autoritate
ca materiale pentru bazele protezelor
datorită calităţilor lor şi tehnicii simple de
lucru. Răşinile acrilice utilizate în medicina
dentară fac parte din categoria
materialelor plastice, fiind înzestrate cu
calităţi speciale, pentru a corespunde din
toate punctele de vedere scopului protetic.
Diferitele procedee de realizare a bazelor
protezelor mobile şi mobilizabile utilizate la
ora actuală în laboratoarele de tehnică
dentară se bazează în principiu pe două
tehnologii de prelucrare a polimerilor:
1. Prelucrarea chemoplastică:
sunt acele mase plastice care prin
amestecul a două faze (pulbere-polimer şi
lichid-monomer) polimerizează în anumite
condiţii de temperatură, presiune şi
umiditate. Aceste materiale sunt aduse la
forma finită prin intermediul unei reacţii
chimice în cursul prelucrării chemoplastice.
În această categorie intră:
 Răşinile autopolimerizabile (autoplaste)
care polimerizează la rece;
 Răşinile termopolimerizabile care
polimerizează la cald;
 Răşinile barotermopolimerizabile care
polimerizează la cald şi presiune.
INCINTĂ DE TERMO-BARO-
POLIMERIZARE
 2. Prelucrarea termoplastică:
este vorba de un polimer finit care este
densificat şi adus la forma dorită prin
aportul de căldură sub presiune. Această
prelucrare este condiţionată de o dotare
mai sofisticată, existând două procedee de
realizare a bazelor protezelor mobile şi
mobilizabile:
 Injectare-turnare;
 Topire-presare.
APARAT DE INJECTARE-
TURNARE
APARAT DE TOPIRE-PRESARE
APARAT DE TOPIRE-PRESARE
La acest procedeu pot fi utilizaţi şi alţi
polimeri în afară de polimetacrilatul de
metil. Avantajele metodei sunt:
 Absorbţia de apă este scăzută;
 Rezistenţă la şoc şi fracturare superioare;
 Au o structură lipsită de pori datorită
densificării sub presiune înaltă;
 Nu există contracţie la polimerizare. Ea
apare în timpul răcirii materialului.
Răşinile acrilice folosite pentru realizarea
bazei protezei mobile sunt în general
termopolimerizabile, devenind rigide la o
anumită temperatură (aproximativ 120°C).
Proprietăţile necesare oricărei răşini
acrilice pentru a obţine lucrări protetice
întrutotul corespunzătoare sunt:
 Să fie perfect tolerate de ţesuturile cu care
vin în contact;
 Să nu aibă gust şi miros după
polimerizare;
 Să fie insolubile şi neutre din punct de
vedere chimic, în contact cu toate
alimentele sau în substanţele conţinute în
salivă;
 Să nu sufere dilatări, contracţii sau
distorsionări la temperatura cavităţii
bucale sau în timpul presiunilor
masticatorii;
 Să reziste la abraziune, la frecarea cu
alimentele şi la periile folosite pentru
curăţirea protezelor;
 Să se poată lustrui uşor pentru a împiedica
aderenţa alimentelor, care ar putea da
protezei un miros neplăcut şi un gust
dezagreabil;
 Să fie nedeformabile la temperatura
alimentelor şi băuturilor ingerate;
 După polimerizare să nu rezulte porozităţi;
 Să fie uşoare;
 Coloraţia lor să fie persistentă, stabilă şi să
poată fi obţinută într-o gamă variată,
pentru a imita culoarea gingiei şi a zonelor
învecinate;
 Manipularea să se facă uşor, cu aparatură
simplă, iar preţul de cost să fie acceptabil;
 Să poată fi reparate fără dificultate în
cazuri de fracturări sau adăugări de noi
elemente.
Din punct de vedere comercial, răşinile
acrilice se prezintă sub forma unui sistem
bicomponent, fiind formate din lichid şi o
pulbere în flacoane separate, ce trebuie
amestecate înainte de întrebuinţare. Există
pe piaţă şi produse în care pulberea şi
lichidul sunt predozate, în care raportul de
malaxare este optim, asigurând calităţi
superioare produsului finit, dar sunt cu
durată scurtă de conservare.
RĂŞINI ACRILICE
RĂŞINI ACRILICE
Pulberea sau polimerul este metacrilatul
de metil polimerizat şi se compune din
particule sferice, în formă de perle de
diferite dimensiuni. În pulbere se mai
adaugă un donator de radicali liberi
(peroxid de benzoil), substanţe inerte (talc
sau gelatină pentru a evita coalescenţa
între particule), un plastifiant (care scade
temperatura de înmuiere şi coeziunea
intermoleculară), coloranţi minerali şi
organici.
Polimerul are culoarea roz, în diferite
nuanţe, pentru a putea alege culoarea
corespunzătoare gingiei naturale a
pacientului. Există şi pulbere incoloră,
indicată în cazurile când pacientul prezintă
intoleranţă la colorantul încorporat în
acrilat.
Lichidul sau monomerul este metacrilat de
metil nepolimerizat, incolor, cu miros
caracteristic, volatil şi inflamabil. Fierbe la
temperatura de 100,3°C. I se mai adaugă
un antioxidant (hidrochinonă) cu rol şi de
inhibator de polimerizare, permiţând
conservarea lichidului.
Majoritatea firmelor producătoare
furnizează răşinile acrilice pentru baza
protezei în flacoane cuprinzând 120 g
polimer împreună cu 50 g monomer.
Există şi produse care conţin 500 g
polimer şi 250 g monomer. Fiecare produs
este însoţit de instrucţiunile de utilizare
privind proporţia de amestec, tehnica de
preparare, regulile de polimerizare precum
şi alte indicaţii suplimentare.
 Prepararea pastei de acrilat
Cantitatea de răşină acrilică necesară unei
proteze parţiale acrilice se apreciază în
funcţie de dimensiunile lucrării. Astfel:
 pentru o proteză parţială maxilară cu placă
palatinală extinsă sunt necesare
aproximativ 15 grame de pulbere;
 pentru o proteză maxilară cu placă redusă
cam 10 - 12 grame;
 pentru o proteză mandibulară aproximativ
12 grame.
Proporţia de amestec între polimer şi
monomer poate fi diferită. Unele acrilate
se prepară amestecând trei părţi de praf
cu o parte de lichid, iar altele din două
părţi de praf şi o parte de lichid.
Cele a căror proporţie de amestec este de
3:1 sunt superioare celorlalte, deoarece
conţinutul de monomer fiind mai redus,
contracţia materialului va fi minimă şi
practic fără influenţă asupra preciziei
lucrării protetice, iar cantitatea de
monomer rezidual va fi mai redusă.
Pasta se prepară într-un recipient (godeu
de sticlă, ceramică sau din mase plastice),
utilizând o spatulă de sticlă, agat sau oţel
inoxidabil. La prepararea ei trebuiesc luate
următoarele măsuri:
 Recipientul în care se prepară trebuie să
fie perfect curat şi uscat;
 Mâinile tehnicianului vor fi de asemenea
curate şi uscate;
 În cameră nu trebuie să existe vapori de
apă;
 Recipientul în care s-a preparat acrilatul va
sta în permanenţă închis;
 Amestecul polimerului cu monomerul nu
se face în prezenţa unei surse de căldură
cu flacără;
 Din momentul amestecului se va controla
din timp în timp consistenţa pastei de
acrilat pentru a nu depăşi momentul optim
de îndesare.
 Dozarea pulberii şi lichidului se poate face
prin mai multe metode:
 Dozarea ponderală: se cântăreşte
polimerul considerându-l un întreg şi
separat se cântăreşte monomerul, care
trebuie să fie aproximativ o jumătate din
masa pulberii. Deşi metoda este foarte
corectă ea este destul de incomodă;
 Dozarea volumetrică: cu un cilindru gradat
se măsoară cantitatea de polimer şi cu
altul cea de monomer în proporţiile
indicate în prospect (3:1 sau 2:1),
amestecându-le apoi în recipient. Este o
metodă simplă dacă firma oferă
dozatoarele necesare;
 Dozarea empirică: este cea mai folosită
metodă din comoditate. În recipient se
pune lichidul peste care se adaugă
progresiv pulbere până la saturaţie, în aşa
fel încât fiecare granulă de polimer să fie
îmbibată cu monomer. Se amestecă cu
spatula pentru omogenizarea pastei şi
uniformizarea coloraţiei şi se acoperă cu o
plăcuţă de sticlă care împiedică
evaporarea monomerului.
 Dacă proporţia dintre monomer şi polimer
nu este respectată pot apărea:
 Excesul de polimer duce la scăderea
plasticităţii pastei rezultând:
o proteză cu rezistenţă mecanică
scăzută;
 zone de coloraţie diferită;

 eventuale porozităţi.
 Excesul de monomer determină:
- creşterea gradului de contracţie la
polimerizare;
- apariţia porozităţilor;
- creşterea procentului de monomer
rezidual, cu acţiune iritantă asupra
ţesuturilor, dacă proteza este inserată în
cavitatea bucală la scurt timp după
terminarea ei.
Materialul acrilic astfel preparat trece prin
mai multe faze până ajunge a fi optim
pentru îndesare. Astfel:
Faza 1 - de sedimentare – pulberea
adăugată în lichid sedimentează, formând
o masă cu aspect nisipos sau de zahăr
umezit;
Faza 2 – de dizolvare – monomerul
difuzează între particulele de polimer,
dizolvă superficial aceste granule, iar
amestecul are un aspect cremos, care se
trage în fire;
 Faza 3 – de saturaţie – pulberea de
polimer a satura monomerul, amestecul
având un aspect păstos, devenind o cocă
netedă, nelipicioasă, nu se mai trage în
fire şi se desprinde cu uşurinţă de pe
pereţii recipientului. Aceasta este faza
optimă de introducere în tipar;
Faza 4 – de evaporare – dacă nu se
introduce în tipar în faza 3, monomerul se
evaporă, amestecul devine elastic şi nu
mai poate fi introdus în detaliile tiparului.
Timpul de formare a pastei este cuprins
între momentul începerii amestecării
pulberii cu lichidul şi momentul apariţiei
fazei a 3-a, care într-o încăpere cu
temperatura de 23°C trebuie să fie până
în 20 de minute. Durata de formare a
pastei este influenţată de diferiţi factori:
 Creşte proporţional cu mărimea
particulelor din pulbere şi cu gradul ei de
polimerizare;
 Scade odată cu creşterea temperaturii
mediului ambiant la 8 - 12 minute.
Timpul de lucru, adică perioada de timp
cât amestecul se află în stadiul 3 şi poate
fi introdus în tipar, trebuie să fie de cel
puţin 5 minute. Acest timp se prelungeşte
cu scăderea temperaturii mediului ambiant
şi cu creşterea gradului de polimerizare a
pulberii.
Introducerea pastei în tipar
Se efectuează când amestecul a ajuns în
faza a 3-a. Ceara din tipar trebuie să fie
complet eliminată, iar acesta trebuie să fie
rece, pentru a se evita evaporarea
monomerului. După izolarea tiparului,
pasta de acrilat se introduce fără a fi
atinsă cu mâna, folosindu-se o folie de
celofan sau polietilenă. În această etapă
pot exista două situaţii speciale:
 a) În tipar se introduce numai acrilat roz –
în funcţie de metoda de ambalare se
procedează astfel:
 La ambalarea directă (cu val) se introduc
iniţial cantităţi mici sub dinţii susţinuţi de
val, după care se inseră un rulou de acrilat
în restul tiparului;
 La ambalarea indirectă (fără val) se
introduce acrilatul numai în partea de tipar
în care se găsesc dinţii. În cazul
introducerii unei cantităţi prea mari de
acrilat, se poate produce o înălţare de
ocluzie datorită îngroşării bazei protezei.
Dacă acrilatul a fost insuficient, proteza va
prezenta zone incomplete şi cu siguranţă
porozităţi.
 Observaţii:
 Cantitatea de pastă acrilică trebuie să fie
cât mai exact apreciată, deoarece din
cauza croşetelor nu se poate face controlul
cantităţii introduse ca la proteza totală.
 Observaţii:
 Pentru a avea siguranţa că tiparul a fost
umplut în întregime, pasta acrilică trebuie
să fie în uşor exces. Apariţia în timpul
presării a surplusului de pastă este un
indiciu sigur că tiparul a fost complet
umplut.
 Observaţii:
 Pentru ca porţiunile de croşete care
pătrund în baza protezei să nu fie presate
spre model de către pasta de acrilat, se
recomandă ca între aceste porţiuni şi
model să se introducă mici foiţe de acrilat
polimerizat, înainte de îndesare. În acest
fel porţiunile de retenţionare ale croşetelor
vor fi ţinute tot timpul la distanţă de
model şi vor fi complet acoperite de
acrilat.
b) Concomitent cu acrilatul roz se
introduce şi acrilatul de culoarea dinţilor:
se prepară separat şi concomitent cele
două paste acrilice. Se introduce mai întâi
acrilatul de culoarea dinţilor care se aplică
în dreptul coletului dinţilor adaptaţi pe
gingie şi eventual în locul unde dinţii au
fost modelaţi în ceară.
Astfel dinţii nu vor apărea înconjuraţi de o
lizieră de acrilat roz, ci vor avea un aspect
estetic bun. În restul tiparului se introduce
acrilatul roz, iar manevra trebuie făcută
repede pentru ca primul acrilat introdus să
nu se usuce şi să se decoloreze.
 Îndesarea acrilatului în tipar când
amestecul este doar în faza întâia sau a
doua are următoarele consecinţe:
 Rezistenţă mecanică şi chimică redusă;
 Obţinerea unei proteze cu porozităţi;
 Exces de monomer rezidual.
 Dacă s-a depăşit faza a treia şi acrilatul
este introdus în tipar când este deja
elastic, pot avea loc:
 Deformarea tiparelor în timpul presării;
 Deplasarea sau chiar spargerea dinţilor;
 Neaderarea acrilatului la dinţi;
 Apariţia unor pete albicioase pe suprafaţa
protezei;
 Deformarea totală a protezei.
 Presarea
Pentru a evita aderarea pastei de tipar,
între pastă şi chiuvetă se interpune o folie
de polietilenă, care nu se va uda. Se
închid cele două părţi ale chiuvetei şi se
presează lent şi progresiv, la o presă
manuală sau hidraulică pentru ca pasta
plastică să alunece, să se insinueze în
toate detaliile tiparului şi eliminarea
completă a excesului de pastă.
 Presarea bruscă şi puternică poate
determina următoarele accidente:
 Modificarea poziţiei dinţilor artificiali;
 Deformarea pereţilor tiparului;
 Cavitatea tiparului poate rămâne
incomplet umplută de pastă.
CHIUVETA LA PRESA
MANUALĂ
PRESA HIDRAULICĂ
PRESAREA ACRILATULUI ÎN
TIPAR
Polimerizarea pastei acrilice
În tehnica dentară, polimerizarea
defineşte procesul chimic prin care pasta
de acrilat, rezultată din amestecul
monomerului cu polimerul, se transformă
într-o substanţă dură, rigidă. Ea se poate
realiza doar când amestecul a ajuns în
stadiul 3, când monomerul şi agentul de
reticulare au difuzat în toată grosimea
perlelor, pe care le vor plastifia.
Cu toate că la ora actuală au apărut pe
piaţă răşini acrilice care polimerizează sub
acţiunea căldurii uscate sau sub presiune
de aburi fierbinţi, de obicei în tehnologia
de realizare a bazelor protezelor mobile şi
mobilizabile se practică încă
termopolimerizarea în mediu umed,
deoarece temperaturile sunt mai uşor de
controlat. Există mai multe posibilităţi de
polimerizare:
 Polimerizare rapidă – se introduce şi se
menţine chiuveta la 65°C timp de 60 de
minute, iar apoi timp de 60 de minute la
100°C;
 Polimerizare lentă (1) – se depune
chiuveta în apă rece, după care timp de
60 de minute se ridică temperatura la
65°C. Este menţinută această temperatură
8 sau chiar 48 de ore, ce oferă avantajul
difuzării complete a monomerului în
polimer;
 Polimerizare lentă (2) – se introduce
chiuveta în apă rece, se ridică timp de 30
de minute progresiv temperatura la 65°C,
se menţine această temperatură timp de o
oră, iar apoi se ridică din nou temperatura
progresiv de la 60 la 100°C în timp de 30
de minute. Se menţine această
temperatură o oră şi apoi se răceşte lent
chiuveta în 8 - 48 de ore.
Reacţia de polimerizare este exotermă,
eliberându-se o cantitate de căldură
corespunzătoare unei diferenţe de
temperatură de 30 - 40°C, care se
însumează la temperatura de încălzire prin
fierbere a tiparului, ce nu trebuie să
depăşească 60 - 70°C, astfel încât
adunată la căldura eliberată de reacţie, să
nu depăşească valoarea de 100,3°C, limită
peste care monomerul se volatilizează.
Acest lucru poate cauza apariţia porilor în
interiorul masei de acrilat, fiind localizaţi în
special în zonele mai groase ale bazei
protezei, cu următoarele repercursiuni:
 Rezistenţă mecanică redusă a protezei;
 Instabilitate coloristică;
 Îmbătrânire rapidă;
 Igienă deficitară prin îmbibarea cu
germeni;
 Miros urât (halenă fetidă).
Indiferent de regimul de polimerizare,
răcirea trebuie să decurgă lent, ideal o
noapte. O răcire prea rapidă poate
determina apariţia de tensiuni interioare în
grosimea materialului şi chiar dacă nu
apar fisuri sau fracturi, proteza se poate
deforma în timpul prelucrării.
POLIMERIZAREA
GAMA DE PRODUSE VERTEX
(DENTIMEX)

Cuprinde diverse tipuri de răşini acrilice

destinate realizării protezelor totale şi
parţiale. Aceste răşini sunt produse într-o
gamă variată de culori, pentru a fi similare
cu culoarea gingiei pacientului. Tipuri:
 Rapid Simplified
Este o răşină acrilică termopolimerizabilă
pe bază de metil metacrilat destinată
confecţionării bazelor protezelor totale şi
parţiale. Este disponibilă în 11 nuanţe de
culori. Pulberea se găseşte în cutii de la 10
g la 2,5 kg dozajul, iar lichidul de la 50 ml
la 1,25 l. Pasta poate fi polimerizată în 20
de minute după introducerea tiparului în
apă care fierbe.
 Implacryl
Este tot un material termopolimerizabil pe
bază de metil metacrilat, destinat pentru
bazele protezelor care se aplică cu
precădere peste implante. Are o rezistenţă
la rupere cu 50% mai mare decât a
celorlalte materiale, fiind disponibil în 3
nuanţe. Este ambalat în recipiente ce
conţin 1 kg de pulbere şi 500 ml de lichid.
Timpul de polimerizare este de 120 de
minute. Tiparul se încălzeşte la 70 grade
Celsius timp de 90 de minute, iar apoi la
100 grade Celsius timp de 30 de minute.
 Self Curing
Este o răşină acrilică autopolimerizabilă pe
bază de metil metacrilat, utilizată pentru
reparaţii şi căptuşiri. Este disponibilă în 11
nuanţe şi în ambalaje de diverse gramaje.
 Castapress
Este o răşină acrilică autopolimerizabilă pe
bază de metil metacrilat, utilizată pentru
realizarea bazelor protezelor prin turnare,
reparaţii şi rebazări. Acrilatul se toarnă în
amprenta din hidrocoloid sau silicon,
polimerizează în 30 de minute la 55 grade
Celsius şi 2,5 barr. Este disponibilă în 10
nuanţe şi în ambalaje de diverse gramaje.
 Soft
Este o răşină termopolimerizabilă pe bază
de metil metacrilat, utilizată pentru
căptuşiri temporare. Este un material
sensibil la temperatură, fiind mai moale la
temperatura corpului decât a camerei. Are
o adeziune excelentă la protezele noi şi la
cele vechi. Este disponibil în două nuanţe
de culoare şi în trei variante de gramaj.
Poate fi polimerizat în trei ore la 70 grade
Celsius, urmat de 30 de minute la 100
grade Celsius. Este foarte uşor de finisat şi
lustruit, prezentând o suprafaţă cu o
textură excelentă.
 Acrylic Stain
Este un material pe bază de metil
metacrilat utilizat pentru a individualiza din
punct de vedere coloristic proteza,
disponibil în 5 nuanţe. Pudra se aplică în
zona dorită prin pulverizare şi este fixată
cu câteva picături de monomer. Se
polimerizează deodată cu baza protezei.
Datorită faptului că pigmentarea este
încorporată în baza protezei, ea nu se
poate decolora în timp sau ca rezultat al
uzurii.
Pentru a permite stabilizarea volumetrică a
protezelor şi eliminarea monomerului
rezidual, ele se menţin cel puţin 24 de ore
în apă (de preferat apă distilată).
Defectele care pot apărea la polimerizare
sunt:
 Porozităţile, datorate cel mai frecvent
greşelilor de dozare, manipulare sau
prelucrare a polimetacrilatului de metil;
 Incluziunile de formă sferică de dimensiuni
reduse, apar în urma unei încălziri prea
rapide a pastei de acrilat;
 Incluziuni mari de diferite forme, apar
datorită lipsei omogenităţii pastei,
repartiţiei defectuoase a monomerului sau
variaţiei prea mari a masei moleculare a
monomerului.
ALTE TIPURI DE RĂŞINI UTILIZATE LA
PROTEZELE TOTALE ŞI PARŢIALE
 RĂŞINILE DIACRILICE
FOTOPOLIMERIZABILE
Se găsesc sub formă monocomponentă şi
în ambalaj ermetic, protejat de lumină. Ele
dau o duritate mare bazelor protezelor
totale şi parţiale mobilizabile, rezistând
mai bine la zgârieturi şi deteriorări. Creşte
astfel durabilitatea protezelor şi confortul
pacienţilor.
Firma DeguDent (Austria) propune o
răşină ECLIPSE fotopolimerizabilă care nu
conţine polimetil metacrilat şi peroxid de
benzoil. Compoziţia materialului este:
 Oligomer uretan acrilic (TBDMA);
 Dimetacrilat uretan (HDIDMA);
 Acrilat de octadecil;
 Dimetacrilat hexandiol;
 Fotoiniţiatori;
 Pigmenţi.
Spre deosebire de metoda tradiţională în
care dinţii artificiali se montează în ceară,
în această metodă ei se montează pe o
placă de bază confecţionată din răşină.
Astfel sunt eliminate o serie de etape ca:
 Ambalarea machetei;
 Îndepărtarea cerii din tipar;
 Izolarea tiparului;
 Prepararea, îndesarea şi polimerizarea
pastei acrilice;
 Dezambalarea chiuvetelor;
 Îndepărtarea gipsului restant de pe
protezele finite.
 Avantajele acestui material
sunt:
 Mai puţine etape de lucru, mai puţine
şanse de apariţie a greşelilor;
 Dinţii nu sunt dislocaţi în timpul lucrului;
 Finisarea protezei este uşoară nefiind gips
pe ea;
 Timpul de lucru este mai scurt;
 Biocompatibilitate prin absenţa
monomerului;
 Reduce necesitatea ajustării protezei de
către medicul dentist;
 Materialul are o flexibilitate excelentă;
 De asemenea este rezistent la rupere şi
impacturi;
 Este mai uşor decât răşinile clasice şi deci
mai confortabil pentru pacient;
 Reparaţiile se pot face cu acest material
su cu răşini pe bază de metilmetacrilat.
 Firma livrează:
 Materialul pentru realizarea plăcii de bază;
 Răşina în care se montează dinţii artificiali;
 Răşina de contur (pentru restul protezei);
 Substanţa izolantă;
 Lac specific;
 Indicatori termici;
 Cuptorul de fotopolimerizare.
 TEHNICA DE LUCRU:
 Se toarnă modelul. Limita vestibulară
trebuie să fie cu 1 mm deasupra fundului
de sac pentru a permite luminii de
fotopolimerizare să penetreze materialul;
 În partea distală a modelului se realizează
uşoare retenţii cu freza. Acestea se fac
doar la proteza superioară;
 Se izolează modelul, se lipeşte de el
indicatorul termic şi apoi se introduce în
cuptorul de încălzire;
 Când indicatorul termic îşi schimbă
culoarea (virează în negru), înseamnă ca
modelul s-a uscat şi că a ajuns la
temperatura necesară pentru lucru (55
grade C);
 Timpul de încălzire variază în funcţie de
numărul de modele introduse în cuptor şi
de cantitatea de apă din gips;
 Se realizează apoi pe model din răşină
placa de bază. Se depune materialul din
vârful crestei şi apoi coboară pe cele două
versante, vestibular şi oral la maxilar,
vestibular şi lingual la manbibulă.
Se depune materialul la început în zona
frontală şi cu mişcări uşoare, uniforme, se
întinde către suprafaţa palatinală,
respectiv către linia “Ah". Dacă se apasă
prea tare materialul cu degetele, sau
mişcările de întindere sunt prea rapide,
placa de bază nu va fi uniformă şi pot
apărea bule de aer în material;
 Materialul se va întinde până pe partea
distală a modelului, în retenţiile realizate
cu freza, pentru a preveni eventuala
ridicare a plăcii la linia “Ah";
 Peste placa astfel realizată se aplică un
strat suficient de lac (ABC Schutz-lack), ce
va împiedica formarea unui strat de
dispersie în timpul fotopolimerizării, din
cauza aerului ionizant;
 După aceea se polimerizează în cuptorul
foto Eclipse® timp de 10 minute. Se lasă
lucrarea să se răcească la temperatura
camerei;
 Se taie excesul de material şi se introduce
totul în apă pentru 10 - 15 minute. În apă,
izolantul se "activează", iar placa de bază
se poate desprinde uşor de pe model cu
un cuţit de gips. Dacă există zone
retentive, se secţionează cu grijă modelul
cu un disc separator;
 Se verifică suprafaţa plăcii de bază. Dacă
are o culoare uşor portocalie, se introduce
din nou în cuptor pentru câteva minute
pentru o ultimă fotopolimerizare;
 Se prelucrează placa de bază în mod
obişnuit;
 Pe această placă se lipesc bordurile de
ocluzie din ceară realizându-se şablonul de
ocluzie, care este trimis în cabinet pentru
determinarea relaţiilor intermaxilare;
 După determinarea relaţiilor intermaxilare,
şabloanele (şablonul şi modelul
antagonist) sunt montate în articulator;
 Se îndepărtează bordurile de ocluzie şi
placa de bază se curăţă bine de ceară (de
preferat la jet cu aburi). Nu se introduce
în apă fiartă;
 Se creează retenţii în placă în locurile în
care vor fi montaţi dinţii artificiali;
 Se înăspreşte întreaga suprafaţă
exterioară a plăcii de bază cu o freză de
carbid sau diamantată, pentru a creşte
adeziune viitoarei răşini;
 Se aplică răşina în care vor fi montaţi
dinţii, având grijă ca aceasta să fie doar
sub dinţi;
 Dacă se montează dinţi din acrilat, aceştia
trebuie pregătiţi astfel:
 Sunt curăţaţi bine de ceara de pe ei cu un
instrument ascuţit şi cu apă fiartă;
 Baza dinţilor se şlefuieşte şi se ia stratul
superficial de glazură (pentru a reduce
agenţii de reticulare);
 Se fac retenţii mecanice în ei astfel:
 La dinţii frontali se face o retenţie în
formă de “V” în partea orală şi o canelură
în jurul întregului dinte, care va veni
acoperită de gingia artificială;
 La dinţii laterali se face o retenţie în “V”
sau o canelură de jur împrejur dacă nu
există suficient spaţiu vertical pentru
retenţii.
 Retenţia în “V” se face cu o freză
diamantată cu vârful în formă de cuţit şi în
funcţie de mărimea dintelui au adâncimea
de 1 – 1,5 mm şi lăţimea de 0,75 – 1,5
mm;
 Canelura are forma unui guler, este lipsită
de unghiuri ascuţite şi este poziţionată la
0,5 – 1 mm de baza dintelui, având o
adâncime de 0,5 – 1 mm.
 La dinţii de porţelan, care au retenţii
proprii făcute de producători nu sunt
necesare aceste retenţii suplimentare;
 Se curăţă baza dinţilor cu o perie deasă,
uscată şi curată şi apoi se suflă cu aer;
 Se montează dinţii în răşina moale
conform regulilor de montare. Se foloseşte
cât mai puţină răşină, sunt umplute cu ea
toate retenţiile (se recomandă cu vârful
spatulei electrice) şi trebuie lucrat cu mare
atenţie pentru a nu intra aerul;
 Se aplică apoi răşina de contur şi se
modelează întreaga bază a protezei;
 Proteza astfel realizată este trimisă în
cabinet pentru etapa de “probă a
machetei”. Deoarece materialul nu se
înmoaie în cavitatea bucală, pacientul
poate executa şi mişcări funcţionale, dar
cu foarte mare atenţie. Tot acuma se pot
elimina prin şlefuire interferenţele şi
contactele premature. Dacă totul este în
regulă, proteza este trimisă în cabinet
pentru definitivare;
 Deoarece proteza este nepolimerizată ea
trebuie trimisă la şi de la cabinet într-o
cutie care nu lasă să pătrundă în ea
lumina (livrată tot de producător);
 În laborator, se face dezinfecţia lucrării.
Următoarele soluţii dezinfectante se pot
folosi cu succes la răşinile nepolimerizate
şi polimerizate din această gamă:
 Glutaraldehide;
 Clorură de amoniu cuaternar;
 Clorură de amoniu cuaternar cu alcool
izopropilic în concentraţie mică;
 Fenoli pe bază de spray.
 De evitat dezinfectanţii care conţin iod.
 Pe toată lucrarea se aplică un strat gros
de lac şi se introduce în cuptorul de
preîncălzire setat la 55 grade Celsius timp
de cel puţin o oră (dar nu mai mult de 8
ore), pentru ca materialul să se
detensioneze;
 Se aplică pe marginile protezei gel care o
fixează pe model şi apoi se face ultima
polimerizare;
 Se îndepărtează gelul şi se spală lacul
rămas sub jet de apă;
 Se prelucrează şi se lustruieşte proteza
prin metodele cunoscute.
 Atenţionări:
 Acest material nu se poate folosi la
proteze parţiale şi totale la care
dimensiunea verticală de ocluzie este
limitată (mai mică de 12 mm, sub 6 mm la
o singură arcadă);
 Protezele scoase din cuptorul de
fotopolimerizare sunt fierbinţi, de aceea
este necesară utilizarea mănuşilor cu
protecţie termică;
 Nu se îndepărtează proteza de pe model
până când aceasta nu s-a răcit complet;
 Aceste răşini trebuie depozitate departe de
umezeală şi ferite de lumină, la
temperaturi cuprinse între 16 – 27 grade
Celsius. Materialul poate polimeriza dacă
este expus la umezeală excesivă, lumina
soarelui sau la radiaţii ultraviolete vizibile.
APARATUL DE FOTOPOLIMERIZARE
ŞI PROTEZEL FINITE
DEZAMBALAREA
Reprezintă operaţia de extragere din tipar
a protezei polimerizate prin diferite
procedee şi de curăţire a urmelor de gips
de pe suprafeţe şi dintre dinţi. Operaţia se
realizează atunci când chiuveta este
complet răcită şi după eliberarea ei din
ring.
Este una din fazele dificile ale procesului
de confecţionare a protezei parţiale acrilice
deoarece cu acest prilej se pot produce o
serie de accidente ca:
 Fisurarea sau chiar fracturarea bazei
protezei;
 Deformarea sau smulgerea croşetelor;
 Fracturarea dinţilor.
Procedeele de îndepărtare a protezei
parţiale din chiuvetă sunt diferite, în
funcţie de felul în care s-a făcut
ambalarea:
1. În cazul ambalării directe (cu val) se
dezambalează cel mai uşor şi fără pericole
deoarece baza protezei, dinţii şi croşetele
sunt fixate în aceeaşi parte a chiuvetei. În
aceste condiţii partea a doua a tiparului nu
va exercita nici o tracţiune asupra
protezei.
În vederea dezambalării, chiuveta se
desface pe linia de joncţiune a celor două
jumătăţi şi i se scot capacele. Eliberarea
protezei din prima jumătate a chiuvetei se
face săpând uşor în jurul ei cu un cuţit
ascuţit, la oarecare distanţă de croşete,
dinţi şi marginile protezei.
Mai elegant, se recomandă desprinderea
tiparului cu proteza în interior cu ajutorul
unei prese sau a unui dispozitiv special
elaborat acestui scop, după care cu o
spatulă de ceară sau o foarfecă specială
pentru gips se îndepărtează fragmentele
de gips ale tiparului. Este indicat să se
procedeze la detaşarea fragmentară a
gipsului, procedeu care, dacă este
executat cu fineţe, nu produce accidente.
2. În cazul ambalării indirecte (fără val)
deschiderea chiuvetei se face în acelaşi
mod, dar proteza poate rămâne fixată fie
în prima parte a chiuvetei, fie în a doua, în
funcţie de rezistenţa ce o opune gipsul
tiparului. Manevrele de deschidere a
chiuvetei se fac încet, prin tracţiune egală
şi uniformă, altfel putându-se deteriora
croşetele.
Indiferent în care parte a chiuvetei
rămâne proteza, eliberarea ei se face
săpând de jur împrejur cu cuţitul, folosind
un fierăstrău sau cu foarfeca de gips.
DEZAMBALAREA
 Observaţii:
 Dacă pentru ambalare s-a utilizat o
chiuvetă cu conicitate interioară,
degajarea protezei se face mult mai uşor;
 Când s-a efectuat o bună izolare a
tiparului dezambalarea este facilă şi baza
protezei nu necesită o prelucrare
laborioasă.
 Îndepărtarea urmelor de gips se realizează
prin curăţire:
 Mecanică – spălarea sub jet de apă,
însoţită de frecarea cu o perie aspră;
 Fizică – sub acţiunea vaporilor sub
presiune;
 Chimică – introducerea protezei pentru 24
de ore în citrat de sodiu 30%, urmată de
spălare sub jet de apă. Este recomandată
când rămân urme de gips foarte aderente
de suprafeţele protezei.
 După dezambalare şi curăţire se
controlează proteza finită:

 Dacă baza ei este completă;

 Dacă nu au apărut fisuri în baza protezei;
 Dacă dinţii artificiali şi-au menţinut poziţia;
 Dacă croşetele sunt la locul lor şi nu au
fost deformate;
 Dacă există zone cu exces de polimer pe
faţa mucozală a protezei, datorate
deteriorării modelului la presare;
 Se apreciază global calitatea polimerizării
protezei.
 PRELUCRAREA ŞI
LUSTRUIREA PROTEZELOR
PARŢIALE ACRILICE
 Prin prelucrare şi lustruire se urmăreşte
respectarea unor cerinţe tehnice şi
biologice. Aceste sunt:
 Să se obţină baze protetice cu tensiuni
interne minime, care au stabilitate
dimensională;
 Să contribuie la asigurarea condiţiilor de
rezistenţă mecanică (torsiune, tracţiune,
alungire, lovire), rezistenţă la abraziune şi
la îmbătrânirea acrilatului;
 Să nu apară defecţiuni structurale de tipul
porozităţilor macroscopice;
 Să se obţină integrarea biologică fără
probleme în cavitatea bucală;
 Să nu lezeze părţile moi periprotetice.
 Această fază de laborator are
următoarele etape:
 Planarea – constituie un proces de
prelucrare grosieră a protezei parţiale
acrilice, înlăturând excesele de răşină
acrilică polimerizată rămasă după
dezambalare. Se efectuează cu pietre
abrazive şi freze pentru acrilat de mărimi
variabile, acţionate de motorul suspendat
sau de micromotor.
Se procedează din aproape în aproape,
iniţial sunt detaşate fragmentele mari care
sunt situate marginal, având grijă să nu
atingem croşetele. Apoi se trece la
suprafaţa externă a protezei unde sunt
prelucrate zonele cu asperităţi. Marginal,
proteza este prelucrată cu o bandă
abrazivă cu granulaţie mică, la turaţie
redusă.
INSTRUMENTE PENTRU
PRELUCRAT
 Netezirea – se adresează prelucrării mai
fine a festonului gingival artificial, separării
dinţilor, desăvârşirii prelucrării externe.
Operaţia se realizează cu instrumente
rotative de diferite mărimi, acţionate de
micromotor şi ulterior manual. Iniţial se
începe cu freze de acrilat, apoi cu freze şi
pietre montate şi în final cu benzi
abrazive.
Prelucrarea în zona de colet a dinţilor
artificiali şi a spaţiilor interdentare se
realizează cu freze cilindrice, sferice sau
tronconice de mici dimensiuni.
Prezenţa elementelor de ancorare şi sprijin
necesită manevre şi precauţii
suplimentare.
Astfel croşetele vor fi riguros ocolite,
nefiind permis a le atinge cu frezele sau
pietrele, orice zgârietură constituind un
punct de minimă rezistenţă ce va avea
drept consecinţă fracturarea lor la scurt
timp după aplicarea protezelor în gură.
Prelucrarea protezei în jurul lor este bine
să se facă cu freze cilindrice mai uzate şi
chiar manual, cu un cuţit, instrument de
detartraj sau excavator.
Instrumentele abrazive se vor utiliza în
ordinea descrescătoare a puterii lor
prelucrătoare. Protezele nu sunt prelucrate
în dreptul zonelor de contact cu faţa orală
a dinţilor restanţi, deoarece se creează
spaţiu între aceştia şi proteză, cu efecte
negative asupra menţinerii şi stabilităţii
protezei.
Netezirea finală a protezei se realizează cu
gume de polipant şi cu benzi abrazive cu
granulaţie fină, fixate pe o mandrină
specială cu o secţiune longitudinală.
 Lustruirea – este operaţia care constă în
obţinerea unor suprafeţe externe lucioase.
Prin această manoperă sunt realizate:
 Alunecarea părţilor moi periprotetice
umezite de salivă;
 Prevenirea leziunilor mucoasei orale;
 Prevenirea aderării alimentelor şi a plăcii
bacteriene pe suprafaţa protezei.
INSTRUMENTE DE LUSTRUIT
INSTRUMENTE DE LUSTRUIT
INSTRUMENTE DE LUSTRUIT
MOTOR DE LUSTRUIT CU
CARCASĂ
 Lustruirea se realizează cu materiale
specifice, care conţin abrazivi cu
granulaţie fină, care se pot folosi singure
sau în asociaţie. Ele sunt:
 Pulberea de piatră ponce sau cuarţ cu
apă;
 Creta, care este un carbonat de calciu
preparat prin precipitare;
 Cenuşa de os;
 Osul sepia.
Aceste substanţe sunt acţionate pe
suprafeţele protezelor prin instrumente
rotative: perii, filţuri, gume, bumbac, lână.
Lustruirea se face la polizor, ocolind pe cât
posibil elementele de ancorare şi sprijin,
pentru a nu fi agăţate şi deformate sau
chiar rupte. Lustruirea se face până când
suprafaţa devine netedă şi lucioasă, dar
fără modificarea conturului acesteia.
Proteza lustruită trebuie să prezinte un
luciu intens, contur compatibil cu câmpul
protetic şi aspect natural. O suprafaţă
netedă şi lucioasă este mai uşor de
igienizat şi de menţinut curată.
PROTEZA DEZAMBALATĂ
PRELUCRAREA CU FILŢUL
 LUSTRUIREA PROTEZEI
ACRILICE CU PERIA CIRCULARĂ
PROTEZA PRELUCRATĂ
Unii autori recomandă ca prelucrarea
mecanică şi lustruirea protezei parţiale
finite să se facă pe modelul funcţional
(dacă acesta a fost dezambalat fără
distrugere) sau pe modelul duplicat
realizat din gips dur concomitent cu
confecţionarea modelului funcţional.
Avantajele metodei sunt:
 Se evită deformarea protezei;
 Permite exercitarea unei presiuni
suficiente în timpul lustruirii asupra tuturor
feţelor externe ale protezei;
 Nu se deformează sau rup croşetele din
sârmă;
 Nu se acţionează asupra versantului intern
(mucozal) al protezei, deci nu se modifică
relaţia cu câmpul protetic.
Până la aplicarea în cavitatea orală,
protezele se păstrează într-un vas cu apă
curată, schimbată zilnic. Acest lucru
previne contracţia şi distorsionarea
acrilatului prin deshidratare, cu consecinţe
privind inserţia şi adaptarea în cavitatea
bucală.
APLICAREA PROTEZELOR
PARŢIALE MOBILIZABILE
ÎN CAVITATEA BUCALĂ
 Înainte de sosirea pacientului se
inspectează protezele pentru a vedea
dacă:
 Faţa externă a protezei este corect şi
uniform lustruită, fără imperfecţiuni;
 Faţa internă a protezei nu prezintă urme
de gips sau plumb de la zonele foliate;
 Trecerea de la zonele de foliere la restul
bazei se face lin, nu cu muchii ascuţite;
 Limita posterioară a protezei maxilare se
termină pierdut în grosime;
 Marginile protezei sunt rotunjite, fără
muchii ascuţite;
 Dinţii sunt poziţionaţi corect şi bine
retenţionaţi în acrilatul bazei;
 Croşetele sunt bine retenţionate în
acrilatul bazei, nu au urme de zgârieturi şi
au vârfurile rotunjite;
 Protezele sunt curate.
Toate deficienţele constatate vor fi
remediate înainte de venirea pacientului.
După sosirea acestuia în cabinet, se trece
la adaptarea protezei parţiale acrilice în
cavitatea orală. Înainte de aplicare,
protezele sunt spălate în faţa pacientului
cu perie şi săpun şi apoi sunt bine clătite
cu apă rece.
 Adaptarea protezei parţiale în cavitatea
bucală cuprinde două aspecte distincte:
 Adaptarea mecanică pe câmpul protetic;
 Adaptarea biologică a protezei parţiale.
Adaptarea protezelor parţiale acrilice, aşa
cum sunt ele confecţionate, este destul de
dificilă, pentru că metodele tehnice de
laborator sunt simple şi imprecise. Atunci
când ele sunt realizate pe un model de
lucru care nu este corect foliat şi
deretentivizat aplicarea lor este aproape
întotdeauna imposibilă fără prelucrarea
locaşurilor în care pătrund dinţii.
Inserţia protezei se face prin tatonare,
pentru găsirea celui mai potrivit ax. Dacă
apar obstacole, acestea vor fi depistate cu
ajutorul hârtiei de articulaţie.
Adaptarea biologică este un fenomen
complex care constituie al doilea ciclu de
tratament, care, de multe ori, este mai
întins în timp şi mai dificil decât primul
ciclu. Această adaptare este dependentă
de:
 Calitatea tratamentelor preprotetice şi
proprotetice;
 Execuţia tehnică a protezei;
 Capacitatea medicului de a conduce
tratamentul protetic;
 Reactivitatea psihosomatică a pacientului,
posibilitatea de a se adapta cu noua
situaţie clinică.
PROTEZA FINITĂ
POLIMERIZAREA RĂŞINILOR
ACRILICE UTILIZATE LA
PROTEZA PARĘIALĂ
MOBILIZABILĂ
DEZAMBALAREA
Transformarea machetei în proteză parţială se
face prin înlocuirea cerii cu ră şină acrilică , care
după polimerizare are o duritate specifică ,
necesară rezistenţei mecanice a piesei protetice.
Ră şinile acrilice s-au impus cu autoritate ca
materiale pentru bazele protezelor datorită
calită ţilor lor şi tehnicii simple de lucru.
Ră şinile acrilice utilizate în medicina dentară
fac parte din categoria materialelor plastice,
fiind înzestrate cu calită ţi speciale, pentru a
corespunde din toate punctele de vedere
scopului protetic.
Diferitele procedee de realizare a bazelor
protezelor mobile şi mobilizabile utilizate la
ora actuală în laboratoarele de tehnică dentară
se bazează în principiu pe două tehnologii de
prelucrare a polimerilor:
sunt acele mase plastice care prin amestecul a
două faze (pulbere-polimer şi lichid-
monomer) polimerizează în anumite condiţii
de temperatură , presiune şi umiditate. Aceste
materiale sunt aduse la forma finită prin
intermediul unei reacţii chimice în cursul
prelucră rii chemoplastice. În această categorie
intră :
▣ Ră şinile autopolimerizabile (autoplaste) care
polimerizează la rece;
▣ Ră şinile termopolimerizabile care
polimerizează la cald;
▣ Ră şinile barotermopolimerizabile care
polimerizează la cald şi presiune.
 este vorba de un polimer finit care este
densificat şi adus la forma dorită prin aportul
de că ldură sub presiune. Această prelucrare
este condiţionată de o dotare mai sofisticată ,
existâ nd două procedee de realizare a bazelor
protezelor mobile şi mobilizabile:
▣ Injectare-turnare;
▣ Topire-presare.
La acest procedeu pot fi utilizaţi şi alţi polimeri
în afară de polimetacrilatul de metil.
Avantajele metodei sunt:
▣ Absorbţia de apă este scă zută ;
▣ Rezistenţă la şoc şi fracturare superioare;
▣ Au o structură lipsită de pori datorită
densifică rii sub presiune înaltă ;
▣ Nu există contracţie la polimerizare. Ea apare
în timpul ră cirii materialului.
Ră şinile acrilice folosite pentru realizarea bazei
protezei mobile sunt în general
termopolimerizabile, devenind rigide la o
anumită temperatură (aproximativ 120°C).
Proprietă ţile necesare orică rei ră şini acrilice
pentru a obţine lucră ri protetice întrutotul
corespunză toare sunt:
▣ Să fie perfect tolerate de ţesuturile cu care vin
în contact;
▣ Să nu aibă gust şi miros după polimerizare;
▣ Să fie insolubile şi neutre din punct de vedere
chimic, în contact cu toate alimentele sau în
substanţele conţinute în salivă ;
▣ Să nu sufere dilată ri, contracţii sau
distorsionă ri la temperatura cavită ţii bucale sau
în timpul presiunilor masticatorii;
▣ Să reziste la abraziune, la frecarea cu alimentele
şi la periile folosite pentru cură ţirea protezelor;
▣ Să se poată lustrui uşor pentru a împiedica
aderenţa alimentelor, care ar putea da protezei
un miros neplă cut şi un gust dezagreabil;
▣ Să fie nedeformabile la temperatura
alimentelor şi bă uturilor ingerate;
▣ După polimerizare să nu rezulte porozită ţi;
▣ Să fie uşoare;
▣ Coloraţia lor să fie persistentă , stabilă şi să
poată fi obţinută într-o gamă variată , pentru a
imita culoarea gingiei şi a zonelor învecinate;
▣ Manipularea să se facă uşor, cu aparatură
simplă , iar preţul de cost să fie acceptabil;
▣ Să poată fi reparate fă ră dificultate în cazuri de
fractură ri sau adă ugă ri de noi elemente.
Din punct de vedere comercial, ră şinile acrilice
se prezintă sub forma unui sistem
bicomponent, fiind formate din lichid şi o
pulbere în flacoane separate, ce trebuie
amestecate înainte de întrebuinţare. Există pe
piaţă şi produse în care pulberea şi lichidul
sunt predozate, în care raportul de malaxare
este optim, asigurâ nd calită ţi superioare
produsului finit, dar sunt cu durată scurtă de
conservare.
Pulberea sau polimerul este metacrilatul de
metil polimerizat şi se compune din particule
sferice, în formă de perle de diferite
dimensiuni. În pulbere se mai adaugă un
donator de radicali liberi (peroxid de benzoil),
substanţe inerte (talc sau gelatină pentru a
evita coalescenţa între particule), un plastifiant
(care scade temperatura de înmuiere şi
coeziunea intermoleculară ), coloranţi minerali
şi organici.
Polimerul are culoarea roz, în diferite nuanţe,
pentru a putea alege culoarea corespunză toare
gingiei naturale a pacientului. Există şi pulbere
incoloră , indicată în cazurile câ nd pacientul
prezintă intoleranţă la colorantul încorporat în
acrilat.
Lichidul sau monomerul este metacrilat de
metil nepolimerizat, incolor, cu miros
caracteristic, volatil şi inflamabil. Fierbe la
temperatura de 100,3°C. I se mai adaugă un
antioxidant (hidrochinonă ) cu rol şi de
inhibator de polimerizare, permiţâ nd
conservarea lichidului.
 Cantitatea de ră şină acrilică necesară unei
proteze parţiale acrilice se apreciază în funcţie
de dimensiunile lucră rii. Astfel:
 pentru o proteză parţială maxilară cu placă
palatinală extinsă sunt necesare aproximativ 15
grame de pulbere;
 pentru o proteză maxilară cu placă redusă cam
10 - 12 grame;
 pentru o proteză mandibulară aproximativ 12
grame.
Proporţia de amestec între polimer şi monomer
poate fi diferită . Unele acrilate se prepară
amestecâ nd trei pă rţi de praf cu o parte de
lichid, iar altele din două pă rţi de praf şi o
parte de lichid.
Cele a că ror proporţie de amestec este de 3:1
sunt superioare celorlalte, deoarece conţinutul
de monomer fiind mai redus, contracţia
materialului va fi minimă şi practic fă ră
influenţă asupra preciziei lucră rii protetice, iar
cantitatea de monomer rezidual va fi mai
redusă .
Pasta se prepară într-un recipient (godeu de
sticlă , ceramică sau din mase plastice),
utilizâ nd o spatulă de sticlă , agat sau oţel
inoxidabil. La prepararea ei trebuiesc luate
urmă toarele mă suri:
▣ Recipientul în care se prepară trebuie să fie
perfect curat şi uscat;
▣ Mâ inile tehnicianului vor fi de asemenea
curate şi uscate;
▣ În cameră nu trebuie să existe vapori de apă ;
▣ Recipientul în care s-a preparat acrilatul va sta
în permanenţă închis;
▣ Amestecul polimerului cu monomerul nu se
face în prezenţa unei surse de că ldură cu
flacă ră ;
▣ Din momentul amestecului se va controla din
timp în timp consistenţa pastei de acrilat
pentru a nu depă şi momentul optim de
îndesare.
 Dozarea pulberii şi lichidului se poate face prin
mai multe metode:
▣ Dozarea ponderală : se câ ntă reşte polimerul
considerâ ndu-l un întreg şi separat se
câ ntă reşte monomerul, care trebuie să fie
aproximativ o jumă tate din masa pulberii. Deşi
metoda este foarte corectă ea este destul de
incomodă ;
▣ Dozarea volumetrică : cu un cilindru gradat se
mă soară cantitatea de polimer şi cu altul cea de
monomer în proporţiile indicate în prospect
(3:1 sau 2:1), amestecâ ndu-le apoi în recipient.
Este o metodă simplă dacă firma oferă
dozatoarele necesare;
▣ Dozarea empirică : este cea mai folosită metodă
din comoditate. În recipient se pune lichidul
peste care se adaugă progresiv pulbere pâ nă la
saturaţie, în aşa fel încâ t fiecare granulă de
polimer să fie îmbibată cu monomer. Se
amestecă cu spatula pentru omogenizarea
pastei şi uniformizarea coloraţiei şi se acoperă
cu o plă cuţă de sticlă care împiedică
evaporarea monomerului.
 Dacă proporţia dintre monomer şi polimer nu
este respectată pot apă rea:
▣ Excesul de polimer duce la scă derea
plasticită ţii pastei rezultâ nd:
◾o proteză cu rezistenţă mecanică
scă zută ;
◾ zone de coloraţie diferită ;
◾ eventuale porozită ţi.
▣ Excesul de monomer determină :
- creşterea gradului de contracţie la
polimerizare;
- apariţia porozită ţilor;
- creşterea procentului de monomer rezidual,
cu acţiune iritantă asupra ţesuturilor, dacă
proteza este inserată în cavitatea bucală la
scurt timp după terminarea ei.
Materialul acrilic astfel preparat trece prin mai
multe faze pâ nă ajunge a fi optim pentru
îndesare. Astfel:
Faza 1 - de sedimentare – pulberea adă ugată în
lichid sedimentează , formâ nd o masă cu aspect
nisipos sau de zahă r umezit;
Faza 2 – de dizolvare – monomerul difuzează
între particulele de polimer, dizolvă superficial
aceste granule, iar amestecul are un aspect
cremos, care se trage în fire;
 Faza 3 – de saturaţie – pulberea de polimer a
satura monomerul, amestecul avâ nd un aspect
pă stos, devenind o cocă netedă , nelipicioasă ,
nu se mai trage în fire şi se desprinde cu
uşurinţă de pe pereţii recipientului. Aceasta
este faza optimă de introducere în tipar;
Faza 4 – de evaporare – dacă nu se introduce în
tipar în faza 3, monomerul se evaporă ,
amestecul devine elastic şi nu mai poate fi
introdus în detaliile tiparului.
Timpul de formare a pastei este cuprins între
momentul începerii amestecă rii pulberii cu
lichidul şi momentul apariţiei fazei a 3-a, care
într-o încă pere cu temperatura de 23°C trebuie
să fie pâ nă în 20 de minute. Durata de formare
a pastei este influenţată de diferiţi factori:
▣ Creşte proporţional cu mă rimea particulelor
din pulbere şi cu gradul ei de polimerizare;
▣ Scade odată cu creşterea temperaturii mediului
ambiant la 8 - 12 minute.
Timpul de lucru, adică perioada de timp câ t
amestecul se află în stadiul 3 şi poate fi
introdus în tipar, trebuie să fie de cel puţin 5
minute. Acest timp se prelungeşte cu scă derea
temperaturii mediului ambiant şi cu creşterea
gradului de polimerizare a pulberii.
Se efectuează câ nd amestecul a ajuns în faza a
3-a. Ceara din tipar trebuie să fie complet
eliminată , iar acesta trebuie să fie rece, pentru
a se evita evaporarea monomerului. După
izolarea tiparului, pasta de acrilat se introduce
fă ră a fi atinsă cu mâ na, folosindu-se o folie de
celofan sau polietilenă . În această etapă pot
exista două situaţii speciale:
 a) În tipar se introduce numai acrilat roz – în
funcţie de metoda de ambalare se procedează
astfel:
▣ La ambalarea directă (cu val) se introduc iniţial
cantită ţi mici sub dinţii susţinuţi de val, după
care se inseră un rulou de acrilat în restul
tiparului;
▣ La ambalarea indirectă (fă ră val) se introduce
acrilatul numai în partea de tipar în care se
gă sesc dinţii. În cazul introducerii unei cantită ţi
prea mari de acrilat, se poate produce o înă lţare
de ocluzie datorită îngroşă rii bazei protezei.
Dacă acrilatul a fost insuficient, proteza va
prezenta zone incomplete şi cu siguranţă
porozită ţi.
▣ Cantitatea de pastă acrilică trebuie să fie câ t
mai exact apreciată , deoarece din cauza
croşetelor nu se poate face controlul cantită ţii
introduse ca la proteza totală .
▣ Pentru a avea siguranţa că tiparul a fost
umplut în întregime, pasta acrilică trebuie să
fie în uşor exces. Apariţia în timpul presă rii a
surplusului de pastă este un indiciu sigur că
tiparul a fost complet umplut.
▣ Pentru ca porţiunile de croşete care pă trund în
baza protezei să nu fie presate spre model de
că tre pasta de acrilat, se recomandă ca între
aceste porţiuni şi model să se introducă mici
foiţe de acrilat polimerizat, înainte de
îndesare. În acest fel porţiunile de retenţionare
ale croşetelor vor fi ţinute tot timpul la
distanţă de model şi vor fi complet acoperite
de acrilat.
b) Concomitent cu acrilatul roz se introduce şi
acrilatul de culoarea dinţilor: se prepară
separat şi concomitent cele două paste acrilice.
Se introduce mai întâ i acrilatul de culoarea
dinţilor care se aplică în dreptul coletului
dinţilor adaptaţi pe gingie şi eventual în locul
unde dinţii au fost modelaţi în ceară .
Astfel dinţii nu vor apă rea înconjuraţi de o
lizieră de acrilat roz, ci vor avea un aspect
estetic bun. În restul tiparului se introduce
acrilatul roz, iar manevra trebuie fă cută
repede pentru ca primul acrilat introdus să nu
se usuce şi să se decoloreze.
 Îndesarea acrilatului în tipar câ nd amestecul
este doar în faza întâ ia sau a doua are
urmă toarele consecinţe:
▣ Rezistenţă mecanică şi chimică redusă ;
▣ Obţinerea unei proteze cu porozită ţi;
▣ Exces de monomer rezidual.
 Dacă s-a depă şit faza a treia şi acrilatul este
introdus în tipar câ nd este deja elastic, pot avea
loc:
▣ Deformarea tiparelor în timpul presă rii;
▣ Deplasarea sau chiar spargerea dinţilor;
▣ Neaderarea acrilatului la dinţi;
▣ Apariţia unor pete albicioase pe suprafaţa
protezei;
▣ Deformarea totală a protezei.
Pentru a evita aderarea pastei de tipar, între
pastă şi chiuvetă se interpune o folie de
polietilenă , care nu se va uda. Se închid cele
două pă rţi ale chiuvetei şi se presează lent şi
progresiv, la o presă manuală sau hidraulică
pentru ca pasta plastică să alunece, să se
insinueze în toate detaliile tiparului şi
eliminarea completă a excesului de pastă .
 Presarea bruscă şi puternică poate determina
urmă toarele accidente:
▣ Modificarea poziţiei dinţilor artificiali;
▣ Deformarea pereţilor tiparului;
▣ Cavitatea tiparului poate ră mâ ne incomplet
umplută de pastă .
În tehnica dentară , polimerizarea defineşte
procesul chimic prin care pasta de acrilat,
rezultată din amestecul monomerului cu
polimerul, se transformă într-o substanţă dură ,
rigidă . Ea se poate realiza doar câ nd amestecul
a ajuns în stadiul 3, câ nd monomerul şi agentul
de reticulare au difuzat în toată grosimea
perlelor, pe care le vor plastifia.
Cu toate că la ora actuală au apă rut pe piaţă
ră şini acrilice care polimerizează sub acţiunea
că ldurii uscate sau sub presiune de aburi
fierbinţi, de obicei în tehnologia de realizare a
bazelor protezelor mobile şi mobilizabile se
practică încă termopolimerizarea în mediu
umed, deoarece temperaturile sunt mai uşor de
controlat. Există mai multe posibilită ţi de
polimerizare:
▣ Polimerizare rapidă – se introduce şi se
menţine chiuveta la 65°C timp de 60 de minute,
iar apoi timp de 60 de minute la 100°C;
▣ Polimerizare lentă (1) – se depune chiuveta în
apă rece, după care timp de 60 de minute se
ridică temperatura la 65°C. Este menţinută
această temperatură 8 sau chiar 48 de ore, ce
oferă avantajul difuză rii complete a
monomerului în polimer;
▣ Polimerizare lentă (2) – se introduce chiuveta în
apă rece, se ridică timp de 30 de minute
progresiv temperatura la 65°C, se menţine
această temperatură timp de o oră , iar apoi se
ridică din nou temperatura progresiv de la 60
la 100°C în timp de 30 de minute. Se menţine
această temperatură o oră şi apoi se ră ceşte lent
chiuveta în 8 - 48 de ore.
Reacţia de polimerizare este exotermă ,
eliberâ ndu-se o cantitate de că ldură
corespunză toare unei diferenţe de temperatură
de 30 - 40°C, care se însumează la temperatura
de încă lzire prin fierbere a tiparului, ce nu
trebuie să depă şească 60 - 70°C, astfel încâ t
adunată la că ldura eliberată de reacţie, să nu
depă şească valoarea de 100,3°C, limită peste
care monomerul se volatilizează .
▣ Rezistenţă mecanică redusă a protezei;
▣ Instabilitate coloristică ;
▣ Îmbă trâ nire rapidă ;
▣ Igienă deficitară prin îmbibarea cu germeni;
▣ Miros urâ t (halenă fetidă ).
Indiferent de regimul de polimerizare, ră cirea
trebuie să decurgă lent, ideal o noapte. O ră cire
prea rapidă poate determina apariţia de
tensiuni interioare în grosimea materialului şi
chiar dacă nu apar fisuri sau fracturi, proteza
se poate deforma în timpul prelucră rii.
DEZAMBALAREA
Reprezintă operaţia de extragere din tipar a
protezei polimerizate prin diferite procedee şi
de cură ţire a urmelor de gips de pe suprafeţe şi
dintre dinţi. Operaţia se realizează atunci câ nd
chiuveta este complet ră cită şi după eliberarea
ei din ring.
Este una din fazele dificile ale procesului de
confecţionare a protezei parţiale acrilice
deoarece cu acest prilej se pot produce o serie
de accidente ca:
▣ Fisurarea sau chiar fracturarea bazei protezei;
▣ Deformarea sau smulgerea croşetelor;
▣ Fracturarea dinţilor.
Procedeele de îndepă rtare a protezei parţiale
din chiuvetă sunt diferite, în funcţie de felul în
care s-a fă cut ambalarea:
1. În cazul ambală rii directe (cu val) se
dezambalează cel mai uşor şi fă ră pericole
deoarece baza protezei, dinţii şi croşetele sunt
fixate în aceeaşi parte a chiuvetei. În aceste
condiţii partea a doua a tiparului nu va
exercita nici o tracţiune asupra protezei.
În vederea dezambală rii, chiuveta se desface
pe linia de joncţiune a celor două jumă tă ţi şi i
se scot capacele. Eliberarea protezei din prima
jumă tate a chiuvetei se face să pâ nd uşor în
jurul ei cu un cuţit ascuţit, la oarecare distanţă
de croşete, dinţi şi marginile protezei.
Mai elegant, se recomandă desprinderea
tiparului cu proteza în interior cu ajutorul unei
prese sau a unui dispozitiv special elaborat
acestui scop, după care cu o spatulă de ceară
sau o foarfecă specială pentru gips se
îndepă rtează fragmentele de gips ale tiparului.
Este indicat să se procedeze la detaşarea
fragmentară a gipsului, procedeu care, dacă
este executat cu fineţe, nu produce accidente.
2. În cazul ambală rii indirecte (fă ră val)
deschiderea chiuvetei se face în acelaşi mod,
dar proteza poate ră mâ ne fixată fie în prima
parte a chiuvetei, fie în a doua, în funcţie de
rezistenţa ce o opune gipsul tiparului.
Manevrele de deschidere a chiuvetei se fac
încet, prin tracţiune egală şi uniformă , altfel
putâ ndu-se deteriora croşetele.
Indiferent în care parte a chiuvetei ră mâ ne
proteza, eliberarea ei se face să pâ nd de jur
împrejur cu cuţitul, folosind un fieră stră u sau
cu foarfeca de gips.
▣ Dacă pentru ambalare s-a utilizat o chiuvetă cu
conicitate interioară , degajarea protezei se face
mult mai uşor;
▣ Câ nd s-a efectuat o bună izolare a tiparului
dezambalarea este facilă şi baza protezei nu
necesită o prelucrare laborioasă .
 Îndepă rtarea urmelor de gips se realizează prin
curăţire:
▣ Mecanică – spă larea sub jet de apă , însoţită de
frecarea cu o perie aspră ;
▣ Fizică – sub acţiunea vaporilor sub presiune;
▣ Chimică – introducerea protezei pentru 24 de
ore în citrat de sodiu 30%, urmată de spă lare
sub jet de apă . Este recomandată câ nd ră mâ n
urme de gips foarte aderente de suprafeţele
protezei.
▣ Dacă baza ei este completă ;
▣ Dacă nu au apă rut fisuri în baza protezei;
▣ Dacă dinţii artificiali şi-au menţinut poziţia;
▣ Dacă croşetele sunt la locul lor şi nu au fost
deformate;
▣ Dacă există zone cu exces de polimer pe faţa
mucozală a protezei, datorate deterioră rii
modelului la presare;
▣ Se apreciază global calitatea polimeriză rii
protezei.
 PRELUCRAREA ŞI
LUSTRUIREA
PROTEZELOR PARĘIALE
ACRILICE

Curs 14
 Prin prelucrare şi lustruire se urmă reşte
respectarea unor cerinţe tehnice şi biologice.
Aceste sunt:
▣ Să se obţină baze protetice cu tensiuni interne
minime, care au stabilitate dimensională ;
▣ Să contribuie la asigurarea condiţiilor de
rezistenţă mecanică (torsiune, tracţiune,
alungire, lovire), rezistenţă la abraziune şi la
îmbă trâ nirea acrilatului;
▣ Să nu apară defecţiuni structurale de tipul
porozită ţilor macroscopice;
▣ Să se obţină integrarea biologică fă ră probleme
în cavitatea bucală ;
▣ Să nu lezeze pă rţile moi periprotetice.
▣ Planarea – constituie un proces de prelucrare
grosieră a protezei parţiale acrilice, înlă turâ nd
excesele de ră şină acrilică polimerizată ră masă
după dezambalare. Se efectuează cu pietre
abrazive şi freze pentru acrilat de mă rimi
variabile, acţionate de motorul suspendat sau
de micromotor.
Se procedează din aproape în aproape, iniţial
sunt detaşate fragmentele mari care sunt
situate marginal, avâ nd grijă să nu atingem
croşetele. Apoi se trece la suprafaţa externă a
protezei unde sunt prelucrate zonele cu
asperită ţi. Marginal, proteza este prelucrată cu
o bandă abrazivă cu granulaţie mică , la turaţie
redusă .
▣ Netezirea – se adresează prelucră rii mai fine a
festonului gingival artificial, separă rii dinţilor,
desă vâ rşirii prelucră rii externe. Operaţia se
realizează cu instrumente rotative de diferite
mă rimi, acţionate de micromotor şi ulterior
manual. Iniţial se începe cu freze de acrilat,
apoi cu freze şi pietre montate şi în final cu
benzi abrazive.
Prelucrarea în zona de colet a dinţilor artificiali
şi a spaţiilor interdentare se realizează cu freze
cilindrice, sferice sau tronconice de mici
dimensiuni.
Prezenţa elementelor de ancorare şi sprijin
necesită manevre şi precauţii suplimentare.
Astfel croşetele vor fi riguros ocolite, nefiind
permis a le atinge cu frezele sau pietrele, orice
zgâ rietură constituind un punct de minimă
rezistenţă ce va avea drept consecinţă
fracturarea lor la scurt timp după aplicarea
protezelor în gură . Prelucrarea protezei în
jurul lor este bine să se facă cu freze cilindrice
mai uzate şi chiar manual, cu un cuţit,
instrument de detartraj sau excavator.
Instrumentele abrazive se vor utiliza în ordinea
descrescă toare a puterii lor prelucră toare.
Protezele nu sunt prelucrate în dreptul zonelor
de contact cu faţa orală a dinţilor restanţi,
deoarece se creează spaţiu între aceştia şi
proteză , cu efecte negative asupra menţinerii şi
stabilită ţii protezei.
Netezirea finală a protezei se realizează cu
gume de polipant şi cu benzi abrazive cu
granulaţie fină , fixate pe o mandrină specială
cu o secţiune longitudinală .
▣ Lustruirea – este operaţia care constă în
obţinerea unor suprafeţe externe lucioase. Prin
această manoperă sunt realizate:
▣ Alunecarea pă rţilor moi periprotetice umezite
de salivă ;
▣ Prevenirea leziunilor mucoasei orale;
▣ Prevenirea aderă rii alimentelor şi a plă cii
bacteriene pe suprafaţa protezei.
 Lustruirea se realizează cu materiale specifice,
care conţin abrazivi cu granulaţie fină , care se
pot folosi singure sau în asociaţie. Ele sunt:
▣ Pulberea de piatră ponce sau cuarţ cu apă ;
▣ Creta, care este un carbonat de calciu preparat
prin precipitare;
▣ Cenuşa de os;
▣ Osul sepia.
Aceste substanţe sunt acţionate pe suprafeţele
protezelor prin instrumente rotative: perii,
filţuri, gume, bumbac, lâ nă . Lustruirea se face
la polizor, ocolind pe câ t posibil elementele de
ancorare şi sprijin, pentru a nu fi agă ţate şi
deformate sau chiar rupte. Lustruirea se face
pâ nă câ nd suprafaţa devine netedă şi lucioasă ,
dar fă ră modificarea conturului acesteia.
Proteza lustruită trebuie să prezinte un luciu
intens, contur compatibil cu câ mpul protetic şi
aspect natural. O suprafaţă netedă şi lucioasă
este mai uşor de igienizat şi de menţinut
curată .
Unii autori recomandă ca prelucrarea mecanică
şi lustruirea protezei parţiale finite să se facă pe
modelul funcţional (dacă acesta a fost
dezambalat fă ră distrugere) sau pe modelul
duplicat realizat din gips dur concomitent cu
confecţionarea modelului funcţional.
Avantajele metodei sunt:
▣ Se evită deformarea protezei;
▣ Permite exercitarea unei presiuni suficiente în
timpul lustruirii asupra tuturor feţelor externe
ale protezei;
▣ Nu se deformează sau rup croşetele din sâ rmă ;

▣ Nu se acţionează asupra versantului intern

(mucozal) al protezei, deci nu se modifică
relaţia cu câ mpul protetic.
Pâ nă la aplicarea în cavitatea orală , protezele se
pă strează într-un vas cu apă curată , schimbată
zilnic. Acest lucru previne contracţia şi
distorsionarea acrilatului prin deshidratare, cu
consecinţe privind inserţia şi adaptarea în
cavitatea bucală .
 CURSUL 14
REPARAŢII ŞI RECONDIŢIONĂRI
ALE PROTEZELOR PARŢIALE
ACRILICE
La protezele parţiale acrilice, cauzele care duc
la deteriorarea lor şi impun necesitatea
reparaţiei pot fi împărţite în:
• Modificări ale câmpului protetic datorate
purtării prea îndelungate a protezelor;
• Deficienţe de laborator care scad
rezistenţa protezelor;
• Diferite accidente.
 Modificările morfologice ale
câmpului protetic:
sunt reprezentate de schimbările de formă şi
volum ale substratului osteo-mucos pe care se
sprijină proteza, schimbări care se datoresc
atrofiei osoase. Înfundarea protezelor datorată
atrofiei crestelor alveolare determină apariţia
unei ocluzii neechilibrate.
Prezenţa unui dinte care depăşeşte planul de
ocluzie stabileşte un contact prematur în
momentul masticaţiei, contact care cu timpul
poate determina fisurarea sau chiar fracturarea
protezei.
Alte modificări ale câmpului protetic se pot
datora pierderii într-un timp relativ scurt (un
an sau doi) a dinţilor pe care s-au aplicat
croşete sau a altor dinţi care aveau un grad mai
mare de mobilitate în momentul protezării.
Repararea implică în acest caz înlocuirea în
proteză a dinţilor pierduţi şi aplicarea unor
croşete noi pe dinţii limitanţi ai edentaţiei.
 Deficienţele de laborator:
se referă la unele greşeli care pot apărea în
timpul execuţiei tehnice a protezelor. Astfel
pot să apară:
1. Deficienţe ale bazelor protezelor:
Grosime neuniformă a acesteia – zonele de
trecere de la o grosime mai mică la una mai
mare sunt porţiunile unde apar fisurile sau
fracturile. De asemenea insuficienta îngroşare
în dreptul dinţilor restanţi sau răscroirea
exagerată a bazei protezei pot duce la fractura
acesteia;
Folierea necorespunzătoare ca plasare şi
grosime sau absenţa totală a folierii torusului
palatin sau a diferitelor zone proeminente fac
ca proteza să basculeze în jurul acestor puncte,
fracturându-se în timpul masticaţiei, la
presiuni mari;
 Deficienţele de preparare, îndesare şi
polimerizare a acrilatului slăbesc rezistenţa
bazei protezei şi provoacă fracturarea
acesteia;
 Dezambalarea incorectă a protezei din tipar
poate duce la fisurarea sau chiar fracturarea
bazei, necesitând repararea înainte de
aplicarea protezei în cavitatea bucală.
 2. Deficienţe privind montarea dinţilor
artificiali:
Montarea dinţilor artificiali în afara crestelor
şi în special a celor laterali (premolari şi
molari) duc la bascularea protezelor sub
efectul forţelor masticatorii ce se exercită în
afara poligonului de susţinere;
Montarea unor dinţi laterali mai laţi decât
creasta alveolară provoacă acelaşi lucru.
3. Deficienţe la confecţionarea croşetelor din
sârmă (dacă nu se respectă regulile
tehnologice de realizare) sau aplicarea acestora
în altă parte a dintelui decât cea destinată
acestui scop.
 Accidentele:
sunt numeroase şi se pot datora:
• Căderii protezei pe o suprafaţă dură în
timpul igienizării;
• Actelor reflexe de mare intensitate
(strănut, tuse);
• Eforturilor masticatorii nejustificate (roaderea
oaselor, spargerea nucilor, alunelor, etc.);
• Parafuncţiilor;
• Tot aici pot apărea defecţiuni datorate calităţii
şi oboselii unor materiale din care sunt
confecţionate protezele.
A. REPARAŢIA
PROTEZELOR
PARŢIALE ACRILICE
Reparaţia – este termenul care se referă la
refacerea funcţionalităţii protezelor cu baze,
elemente de menţinere fisurate şi/sau
fracturate, respectiv la înlocuirea sau refacerea
unor segmente deteriorate sau pierdute (dinţi
artificiali, croşete sau şei).
În laborator, indiferent de tipul de reparaţie
care se execută, prima operaţie este
dezinfectarea protezei. De cele mai multe ori
protezele vechi, purtate mulţi ani, sunt
impregnate cu resturi alimentare, cu tartru,
infiltraţii microbiene, coloranţi alimentari, etc.,
ceea ce pe lângă aspectul inestetic, reprezintă
şi surse de infecţii.
 1.Reparaţia bazei protezei
fracturate sau fisurate:
pot să apară mai multe situaţii. Astfel:
a. Reparaţia unei fracturi simple cu
două fragmente : în acest caz cele două
fragmente se pot readapta (pune cap la cap)
foarte precis, iar tehnica este următoarea:
• Cele două fragmente de proteză, bine uscate,
se coaptează cu multă atenţie de- a lungul
liniei de fractură, astfel încât suprafeţele
fracturate să vină în contact intim fără să
apară denivelări sau spaţiu între ele;
• Cele două fragmente sunt solidarizate între
ele. Această operaţie se face cu ciano-acrilaţi
sau metoda mai veche, prin picurare de ceară
de lipit de-a lungul liniei de fractură şi
solidarizarea fragmentelor prin aplicarea şi
lipirea de beţe de chibrit sau fragmente de
sârmă, peste dinţii artificiali ai ambelor
fragmente;
• În interiorul protezei, pe faţa ei mucozală, se
toarnă pastă de gips de consistenţă
smântânoasă obţinându-se un model care va
menţine în poziţie corectă cele două
fragmente pe toată durata operaţiilor
următoare;
• După priza gipsului se îndepărtează cele două
fragmente de pe model cu multă grijă, pentru
a nu deteriora modelul;
• Fragmentele îndepărtate de pe model sunt
pregătite astfel:
Cu ajutorul unei freze de acrilat sau a unei
pietre montate la piesa de mână a
micromotorului se creează între cele două
fragmente un spaţiu de 2 - 3 mm, îndepărtând
ciano-acrilatul sau ceara de lipit;
După verificarea pe model, se reduce din
grosimea celor două fragmente, paralel cu
linia de fractură, o zonă de 5 - 7 mm. Aceste
spaţii sunt create pentru desfiinţarea zonei
lucioase a acrilatului ce s-ar putea opune unei
reacţii de polimerizare eficientă a acrilatului
cu care se execută reparaţia.
Şlefuirea fragmentelor se mai face şi cu scopul
de a realiza o grosime suficientă a acrilatului,
asigurând în acest fel rezistenţa protezei;
Pe zonele subţiate ale fragmentelor se
realizează cu o freză fisură nişte retentivităţi
care pot fi sub forme variabile,
- coadă de rândunică, retenţii liniare
perpendiculare pe linia de fractură, de „Y”,
„T”, etc. Uneori aceste retenţii trebuie create
chiar sub dinţii artificiali, evitându- se
deteriorarea sau schimbarea formei acestora.
Aceste retenţii sunt necesare pentru a mări
suprafaţa de contact dintre acrilatul vechi şi
cel nou şi de a crea condiţii de întrepătrundere,
asigurând în felul acesta o mai mare rezistenţă
protezei reparate.
CREAREA RETENŢIILOR
• Se izolează modelul cu o substanţă alginică
(Izodent, Pectizol);
• Se umectează cu monomer zonele din
fragmente care urmează a fi lipite şi apoi se
reaşează pe model cu grijă;
• Într-un godeu se prepară acrilatul
autopolimerizabil roz sau transparent, în
cantitate suficientă şi în momentul când a
ajuns în faza a III-a se introduce în spaţiul
dintre fragmente, în uşor exces.
Se presează cu degetele prin intermediul unei
folii de celofan pentru a completa tot spaţiul,
modelând în acelaşi timp ca pasta de acrilat să
fie la acelaşi nivel cu suprafaţa protezei.
Presiunea se menţine continuă până la
încheierea polimerizării acrilatului.
 Unii autori recomandă ca după întărirea
acrilatului, proteza să fie ţinută în apă caldă
într-o oală sub presiune timp de 10 -
20 de minute, pentru a definitiva polimerizarea
şi a mări rezistenţa acrilatului;

• Se îndepărtează proteza reparată de pe model

şi se prelucrează, se netezeşte şi se
lustruieşte.
b. Reparaţia unei proteze cu fracturi
multiple la care sunt prezente toate
fragmentele: dacă fragmentele pot fi aşezate
în poziţie corectă se procedează la fel ca la
punctul anterior. Subţierea liniei de fractură şi
retenţiile trebuie făcute la fiecare fragment în
parte, în dreptul zonei de fractură.
Dacă fragmentele nu pot fi repuse corect,
medicul ia o amprentă cu un material elastic şi
cu o lingură standard a câmpului protetic, iar
apoi tehnicianul aşează fragmentele în această
amprentă peste care va turna modelul. În
continuare se procedează ca la primul punct.
c. Reparaţia unei proteze la care unul
din fragmentele fracturate s-a pierdut:
în această situaţie, când fragmentul pierdut
este de dimensiuni mici, se va parcurge o etapă
clinică şi una de laborator.
Cu proteza parţială pe câmp, medicul
amprentează parţial zona în care lipseşte
fragmentul, utilizând mase termoplastice şi
elastomeri de sinteză sau doar elastomeri de
sinteză în două consistenţe (chit şi fluid).
În laborator se toarnă modelul, care cuprinde
zona lipsă a bazei protezei şi pe care se
reconstituie fragmentul lipsă cu răşini acrilice
autopolimerizabile.
d. Reparaţia unei proteze fisurate: prin
fisurare se înţelege crăparea protezei fără
separarea fragmentelor. Se execută la fel ca la
protezele fracturate, fără faza de coaptare a
fragmentelor. Înainte de a turna modelul părţii
mucozale, se va executa lipirea porţiunii
fisurate pentru a preveni o eventuală distanţare
la acest nivel.
După priza gipsului de model, se îndepărtează
din materialul acrilic pe linia de fisură, se
subţiază, se fac retenţiile de o parte şi de alta a
ei, apoi se aplică pe model unde se continuă
ca la o proteză fracturată.
2. Reparaţia pentru
înlocuirea unor dinţi
artificiali:
a. Dintele este numai detaşat din baza
protezei, dar intact ca formă: este un
accident relativ frecvent. Dacă dintele
artificial este acrilic se poate folosi termenul
de relipire, iar dacă este din ceramică (cu sau
fără crampoane) este indicată utilizarea
termenului de fixare (refixare). Se parcurg
etapele:
• Dintele se repune în lăcaşul său, prezent în
baza protezei, pentru a-i verifica poziţia şi
pentru a-i reţine modul de inserare;
• La dinţii din acrilat se realizează retenţii cu
freze obişnuite de oţel atât în baza protezei
unde a fost situat dintele artificial, având grijă
să nu perforăm spre faţa mucozală, cât şi pe
suprafaţa de contact a dintelui cu baza
protezei. Aceste retenţii sunt sub forma unor
mici puţuri, orificii sau şanţuri;
REALIZAREA RETENŢIILOR
• Se umectează ambele suprafeţe cu monomer;
• Se prepară acrilatul autopolimerizabil roz,
transparent sau de culoarea dintelui şi se inseră
în retenţiile create şi pe suprafeţele de contact,
la consistenţa optimă;
• Dintele se poziţionează corect şi se presează
manual până în momentul polimerizării
complete, modelând concomitent excesul de
pastă cu un instrument sau buletă de vată,
umectate în monomer;
• Proteza se poate introduce într-un bol cu apă
fierbinte, pentru o polimerizare mai rapidă;
• Se prelucrează, se netezeşte şi se lustruieşte
zona afectată de reparaţie;
• După efectuarea acestei operaţii este necesar
ca proteza să nu fie utilizată o oră.
b. Dintele desprins a fost pierdut de
către pacient: dacă dintele lipsă este în
imediata vecinătate a unui dinte natural
prezent pe arcadă sau dacă este vorba de un
premolar sau molar, unde contactul cu
antagoniştii trebuie realizat obligatoriu, se
procedează astfel:
• Se ia o amprentă cu silicon chitos peste
proteza aplicată în cavitatea bucală (pentru
relaţia cu vecinii) şi în ocluzie (pentru relaţia
cu antagoniştii);
• Amprenta, solidară cu proteza, se umezeşte şi
se toarnă un model în două etape:
În prima etapă se introduce pasta de gips în
interiorul protezei şi se realizează un soclu cu
o prelungire distală, unde se creează o cheie
de angrenaj.
După priza gipsului se izolează din nou şi se
toarnă gips în amprenta antagoniştilor,
prelungit peste cheia de angrenaj. Prin
demulare se obţine un model solidar cu
proteza şi modelul antagoniştilor;
• În locul unde lipseşte dintele, se va adapta prin
şlefuire un dinte de acrilat care poate fi:
– Dintr-o garnitură de dinţi cât mai apropiată
ca formă şi culoare cu dinţii din proteză;
– Confecţionat în laborator de către tehnician;
– În caz de urgenţă se poate apela pentru
dinţii frontali chiar la dinţii dintr-o cheie de
culori.
Adaptarea se face în raport cu dinţii vecini şi
cei antagonişti. În continuare se procedează la
fel ca la punctul anterior.
• În cazul în care dintele pierdut a fost din
ceramică, fie că se alege un dinte similar
dintr-o garnitură, fie se înlocuieşte cu un dinte
din acrilat cât mai apropiat coloristic de restul
dinţilor din proteză. A doua variantă este cel
mai des aplicată, deoarece nu este rentabil să
descompletezi o garnitură cu dinţi ceramici
pentru o reparaţie.
De menţionat că locaşul pentru dinţii de
ceramică de obicei se fracturează oral şi
trebuie completată baza/şaua protezei în acea
zonă cu răşină acrilică.
REFIXAREA DINTELUI
 c. Dintele este fracturat transversal sau
oblic, o parte a lui rămânând în baza
protezei - se procedează astfel:
• Se îndepărtează dintele din baza protezei cu
instrumente rotative. Trebuie să se lucreze cu
atenţie pentru a nu se deforma zona coletului
înspre vestibular;
• Se crează un locaş în baza protezei;
• Se alege dintele corespunzător ca formă şi
culoare;
• Se realizează retenţii în baza protezei şi a
dintelui artificial;
• Se prepară răşina acrilică
autopolimerizabilă şi se aplică în retenţiile
create şi pe cele două baze;
• Se coaptează cele două componente şi se
ţine dintele sub presiune digitală;
• După încheierea polimerizării se prelucrează
şi se lustruieşte proteza parţială.
3. Completarea unuia sau
mai multor dinţi:

este vorba despre o reparaţie unde s-au extras

unul sau mai mulţi dinţi naturali existenţi în
momentul confecţionării protezei parţiale şi
care acuma trebuie înlocuiţi. Tehnica este
următoarea:
• Imediat după extracţie sau la câteva zile,
medicul va lua o amprentă cu proteza parţială
în gură, amprentă care să cuprindă dinţii
vecini (când există), creasta alveolară
proaspăt edentată, fundul de sac vestibular şi
antagoniştii. În timpul amprentării se va avea
grijă ca proteza să fie aplicată exact pe
câmpul protetic, iar materialul să nu pătrundă
între mucoasă şi proteză pe toată suprafaţa
internă a ei;
• Modelul se toarnă în două faze. Prima parte a
modelului va cuprinde partea internă a
protezei şi câmpul protetic proaspăt edentat,
iar a doua parte antagoniştii. Modelul se
realizează cu cheie de angrenaj;
• Se îndepărtează proteza de pe model şi se
realizează retenţii în dreptul dinţilor extraşi,
exact ca la reparaţia de proteză;
• Se aleg din garnituri sau se confecţionează
dinţii din acrilat şi se probează în spaţiul
rămas liber după extracţie, fixându-se cu
ceară. Montarea lor se face pe un val de ceară,
ţinând seama de cerinţele estetice şi de
angrenarea cu antagoniştii;
• Se realizează o cheie vestibulo-ocluzală din
gips, care va asigura poziţia corectă a dinţilor
şi modelarea corespunzătoare a porţiunii
vestibulare a şeii în momentul îndesării
acrilatului;
• Se îndepărtează ceara, dinţii rămânând în
cheia de poziţie;
• Se izolează modelul şi cheia vestibulo-
ocluzală cu o substanţă alginică, fără a atinge
dinţii artificiali;
• Se prepară pasta de acrilat autopolimerizabil şi
se aplică în porţiunea dintre dinţi (care sunt
poziţionaţi în cheie) şi model, în dreptul
extracţiei recente;
• Se presează manual cheia pe model până la
polimerizarea pastei, având grijă să nu se
modifice relaţiile ocluzale;
• După polimerizare, se prelucrează şi se
lustruieşte proteza.
4. Completarea bazei protezei
parţiale în cazul extracţiei
dinţilor distali:

dacă este necesară extracţia unui dinte distal

şi edentaţia devine din laterală terminală,
placa protetică trebuie să acopere corect
tuberozitatea sau tuberculul piriform în
formare. Se procedează altfel:
• Cu proteza bine fixată pe câmpul protetic se ia
o amprentă parţială a zonei care trebuie
refăcută;
• Se toarnă din gips un model, care după priză
se izolează cu substanţe alginice;
• În continuare se fac retenţiile şi se procedează
ca la o reparaţie a bazei protezei.
COMPLETAREA DISTALĂ A
PLĂCII
COMPLETAREA DISTALĂ A
PLĂCII
 5. Reparaţia pentru
înlocuirea croşetelor din
sârmă:
tehnica este următoarea:
• Peste proteza inserată în cavitatea bucală se ia
o amprentă cu elastomer chitos care va reda
foarte exact forma dintelui pe care trebuie
realizat croşetul de sârmă, precum şi procesul
alveolar şi fundul de sac vestibular din zona
vecină dintelui;
• Se toarnă modelul din gips obişnuit şi după
priza acestuia se îndepărtează proteza de pe
model, având grijă să nu fracturăm dintele;
• Se realizează cu o freză sferică din oţel un
şanţ de 4 - 5 mm adâncime în placa protetică
pentru segmentul de fixare al croşetului. De
obicei coada vechiului croşet determină locul
în vecinătatea căruia trebuie făcut şanţul;
• Dintr-o sârmă de wiplă elastică de grosime
adecvată situaţiei clinice (0,6 - 0,8 mm) se
realizează prin îndoire croşetul, adaptat intim
pe dinte. Coada va fi plasată în şanţul special
creat anterior;
• Pentru a-i asigura o poziţie corectă pe model
în timpul aplicării acrilatului, croşetul se
lipeşte cu ceară pe dintele de gips;
• Se umectează cu monomer şanţul creat în
proteză, se aplică acrilat autopolimerizabil
proaspăt preparat şi se fixează coada
croşetului în poziţia corectă;
• Se presează manual până la polimerizarea
finală a acrilatului;
• Se prelucrează şi se lustruieşte proteza.
REALIZAREA
LOCAŞULUI PENTRU
CROŞET
 6. Transformarea protezei
parţiale într-o proteză totală:

în situaţia când toţi dinţii restanţi trebuie

extraşi, până la momentul optim
confecţionării unei proteze totale noi, proteza
parţială acrilică poate fi transformată în
proteză totală.
Această operaţie se indică când pacientul nu
poate fi disfuncţionalizat până la vindecarea
completă a cicatricei postextracţionale şi are
avantajul că proteza, care păstrează
rapoartele
intermaxilare, acţionează ca un
conformator pentru plaga
postextracţională.
 CONCLUZII:
Indiferent de tipul de reparaţie care trebuie
efectuată în cazul unei proteze parţiale
acrilice, vor fi respectate următoarele reguli:
• Reparaţia trebuie executată rapid pentru a nu
priva pacientul de proteză un timp îndelungat;
• Se va evita modificarea vechilor rapoarte ale
protezei cu câmpul protetic;
• Materialele aplicate (acrilat
autopolimerizabil, dinţi acrilici sau ceramici)
trebuie să confere protezei suficientă
rezistenţă şi durabilitate în timp;
• Se va evita aplicarea monomerului de acrilat
autopolimerizabil în timpul reparaţiei pe dinţii
din răşini acrilice deoarece poate să-i fisureze.
 B. OPTIMIZAREA PRIN CĂPTUŞIRE ŞI
REBAZARE A PROTEZELOR PARŢIALE
ACRILICE

Este o metodă prin care se realizează o nouă

faţă mucozală, respectiv o nouă bază,
paralelizând-o cu suprafaţa câmpului protetic,
în condiţiile apariţiei unei neconcordanţe între
acestea.
Căptuşirea constă în aplicarea pe faţa
mucozală a protezei şi pe marginile ei a unui
material acrilic în stare plastică, prin care se
obţine o readaptare intimă la câmpul protetic.
Rebazarea presupune înlocuirea în totalitate
a bazei protezei cu material nou, permiţând
reproducerea corectă nu doar a feţei mucozale
ci şi a suprafeţelor lustruite, cu repoziţionarea
optimă a dinţilor artificiali.
 CĂPTUŞIREA
Se poate clasifica în funcţie de mai mulţi
factori:
1. În funcţie de metoda de lucru poate fi:
• Directă – rolul esenţial îi revine medicului,
majoritatea procesului executându-se în
cabinet;
• Indirectă – implică o colaborare între medic
şi tehnicianul dentar.
 2. În funcţie de materialul utilizat:
• Dură;
• Rezilientă.
3. În funcţie de timp:
• Temporară;
• De durată.
 OBIECTIVELE CĂPTUŞIRII:
• Îmbunătăţirea menţinerii protezei prin
creşterea adeziunii şi folosirea retentivităţilor
câmpului protetic;
• Stabilizarea protezelor prin frânarea
deplasărilor orizontale;
• Obţinerea unui sprijin echilibrat pe dinţii
restanţi şi suportul muco-osos;
• Redistribuirea echilibrată a forţelor de
presiune masticatorii pe dinţii restanţi.
 Indicaţiile căptuşirii sunt:
• Atrofia avansată a zonei de sprijin osteo-
mucoase cu înfundarea protezei;
• Îmbunătăţirea menţinerii la o proteză
subextinsă;
• În caz de basculare pe un torus
proeminent;
• În deficienţele clinico-tehnice ale protezei
parţiale;
• În cazul protezărilor imediate urmate de
rezorbţii marcate a câmpului protetic;
• Pentru profilaxia ţesuturilor sensibile la
presiunile masticatorii la care despovărarea se
face cu materiale reziliente.
 Contraindicaţiile căptuşirii:
• Migrări ale dinţilor stâlpi către spaţiile
edentate cu pierderea punctelor de contact;
• Mobilitatea dinţilor restanţi cu afectare
parodontală;
• Dezechilibru ocluzal care nu poate fi
corectat;
• Dimensiune verticală de ocluzie
supraevaluată;
• Dinţi laterali montaţi în afara crestei;
• Proteze cu reparaţii multiple;
• Proteze cu dinţi degradaţi anatomic şi
cromatic.
 Căptuşirea indirectă
Avantajele metodei sunt:
• Nu există riscul de iritaţie pentru mucoasa
bucală, fiind mai comodă pentru pacient;
• După căptuşire materialul este mai
omogen, fără porozităţi;
• În caz de nereuşită, faza clinică
(amprenta) se poate repeta.
 Dezavantajele metodei sunt reprezentate de:
• Timpul de lucru, prin implicarea
laboratorului, este mai mare;
• Pacientul stă o perioadă de timp fără
proteza parţială;
• Preţ de cost mai mare.
 Tehnica de lucru:
În cabinet:

• Se îndepărtează un strat de un milimetru de

acrilat de pe faţa mucozală a protezei;
• În edentaţiile termino-terminale (clasa a I-a
Kennedy) se aplică în zona distală un strat de
material termoplastic (Stents sau Kerr) care se
ramoleşte, se introduce în cavitatea bucală şi
se aşează proteza pe câmpul protetic, unde se
menţine cu o uşoară presiune, executând
mişcări ca pentru amprenta funcţională;
• După priza materialului termoplastic, se face
testul de rotaţie al protezei care trebuie să fie
negativ;
• În vederea amprentării se aplică prin pensulare
un strat de ceară bucoplastică pe faţa
mucozală a protezei sau un elastomer de
sinteză (siliconi de consistenţă medie);
• Se introduce proteza în cavitatea bucală, se
aplică pe câmpul protetic şi se închide gura în
intercuspidare maximă;
• Se fac mişcări de modelare de către medic
şi pacient timp de 5 minute;
• Se îndepărtează proteza cu amprenta de pe
câmpul protetic după o prealabilă răcire cu
apă;
 În laborator:
• Pregătirea amprentei în vederea turnării
modelului;
• Realizarea modelului de lucru din gips dur sau
extradur. Pe baza soclului se fac nişte retenţii;
• Realizarea modelului antagonist cu cheie de
ocluzie, pentru păstrarea rapoartelor ocluzale
înregistrate în cabinet;
• Pentru evitarea fracturării protezei, ambalarea
în chiuvetă este înlocuită cu folosirea unei
„prese de căptuşire”. Acest dispozitiv are rolul
de a menţine neschimbate relaţiile ocluzale şi
permite presarea constantă a materialului de
căptuşire, scurtând totodată timpul de lucru;
PRESA DE CĂPTUŞIRE
• Se aplică gips de consistenţă moale în
jumătatea inferioară a presei de căptuşire,
peste care se aşează modelul cu proteza având
soclul modelului în sus, astfel ca dinţii
artificiali să se acopere cam 1/3 cu gips;
• După priză, soclul modelului se gipsează la
braţul superior al presei şi se strâng şuruburile;
GIPSAREA MODELULUI ÎN
PRESĂ
• După priza gipsului se desfac cele două
jumătăţi ale presei. Într-o parte va rămâne
cheia ocluzală, iar în cealaltă va rămâne
modelul cu proteza. Se îndepărtează proteza
de pe model cu atenţie pentru a nu se
fractura modelul;
ÎNDEPĂRTAREA PROTEZEI DE
PE MODEL
• Se îndepărtează de pe proteză materialul de
amprentă şi urmele de gips. Dacă medicul nu
a îndepărtat un milimetru de acrilat de pe faţa
mucozală a protezei, tehnicianul face acum
acest lucru;
• Suprafaţa externă a protezei se protejează cu
ceară, vaselină sau siliconi, materiale care pot
fi detaşate cu uşurinţă la prelucrarea finală;
• Aşezarea protezei în cheia ocluzală şi fixarea
ei în poziţie corectă cu ceară de lipit;
• Se izolează crestele modelului cu un material
de izolat;
• Se prepară pasta de acrilat autopolimerizabil;
• Suprafaţa mucozală a protezei se pensulează
cu monomer;
PENSULAREA CU MONOMER A
FEŢEI MUCOZALE
• Se aplică pasta de acrilat atât pe suprafaţa
mucozală a protezei cât şi pe model;
• Se asamblează cele două jumătăţi ale presei
de căptuşire şi se strâng şuruburile. Excesul de
acrilat se îndepărtează;
• Polimerizarea finală se face la
temperatura şi sub presiunea indicată de
producător;
STRÂNGEREA ŞURUBURILOR
• După polimerizarea acrilatului se desfac cele
două jumătăţi ale presei şi se scoate proteza;
• Se prelucrează, se netezeşte şi se lustruieşte
proteza parţială acrilică.
 În cabinet:

• Se aplică proteza în cavitatea bucală;

• Se face reechilibrarea ocluzală.
CĂPTUŞIREA
 Căptuşirea cu materiale
reziliente
Această metodă este indicată la pacienţii:
• Cu câmp protetic deficitar;
• Cu prezenţa unor incongruenţe între acesta şi
proteză;
• Unde se solicită îmbunătăţirea performanţelor
funcţionale atunci când substratul muco-osos
este sensibil la presiunile ocluzale;
• Existenţa leziunilor de decubit;
• Inflamaţie dureroasă a mucoasei;
• Mobilitatea mucoasei crestelor edentate;
• Masticaţie dificilă.
Materialele reziliente au capacitatea de a se
deforma sub influenţa presiunilor ocluzale,
deformaţii care se realizează potrivit reliefului
subiacent. Materialele folosite cel mai frecvent
sunt de tip vâsco- elastic, din grupa răşinilor
şi/sau siliconilor care polimerizează la rece şi
rămân moi, reziliente, o perioadă limitată de
timp. Consistenţa vâsco-elastică virează spre
cea elastică şi ulterior spre durificare în timp.
Datorită acestor calităţi ale materialului,
transmiterea forţelor masticatorii către
suportul muco-osos tinde să se egalizeze,
eliminând zonele de presiune exagerată, de
iritare sau traumatizare de la nivelul mucoasei
câmpului protetic.
 Căptuşirea poate fi:
a) Temporară: se recomandă pentru
recondiţionarea ţesuturilor din zona de sprijin
muco-osos. Proprietăţile vâsco- elastice ale
materialului refac ţesuturile traumatizate, le
relaxează şi le modelează, permiţând astfel o
nouă căptuşire cu materiale de durată.
Dacă se intenţionează înlocuirea acestui
material cu acrilat autopolimerizabil, acest
lucru trebuie făcut înainte ca materialul
provizoriu să-şi fi pierdut proprietăţile.
Materialele folosite au o vâscozitate lent
progresivă.
Se prezintă sub formă bicomponentă: pulbere
şi lichid. Durata lor de acţiune este de două
săptămâni după care îşi pierd elasticitatea şi
devin granuloase. Tehnica de aplicare este prin
metoda directă. Materialele se automodelează
dinamic în cavitatea bucală, odată cu
exercitarea tuturor funcţiilor sistemului
stomatognat.
b) Definitivă: se apelează la acest tip de
căptuşire când indicaţiile sunt foarte severe.
Consistenţa elastică a acestor materiale
amortizează presiunile asupra câmpului
protetic, permiţând o bună masticaţie.
Materialele utilizate trebuie să fie reziliente şi
să rămână moi pe toată perioada utilizării
lor, pentru a putea prelua forţele masticatorii,
fără a se produce însă o deformare
permanentă a materialului de căptuşire.
Căptuşirea se poate face prin tehnica directă
sau cea indirectă.
Pentru ca materialul elastic să acţioneze ca un
tampon al presiunilor ocluzale este necesar să
aibă o grosime de minimum 2 mm. În strat
mai subţire este ineficient, iar stratul mai gros
este imposibil de obţinut fără a reduce
rezistenţa mecanică a protezei; acest lucru se
poate realiza doar în atrofiile marcate de
creastă alveolară, când se poate câştiga spaţiu
reducând din grosimea acrilatului rigid sau
chiar a dinţilor.
Deoarece materialul elastic în strat subţire se
poate desprinde chiar în timpul prelucrării şi
îmbătrâneşte repede pierzându-şi elasticitatea,
este necesar ca întâlnirea cu acrilatul rigid să
se facă în strat gros. De asemenea această
întâlnire trebuie realizată la distanţă de
marginile protezei, locul de la care începe
întotdeauna procesul de îmbătrânire al
materialului.
 Astfel, şeile protetice vor fi confecţionate cu
un spaţiu rezervat sub forma unei trepte
interioare în şaua protetică care asigură:
• Grosimea necesară stratului elastic;
• Întâlnirea în strat gros cu acrilatul rigid;
• Protecţia marginilor acrilatului elastic.
REALIZAREA TREPTEI
MARGINALE
Spaţiul necesar şi treapta interioară din şeile
protetice se pot obţine prin două metode:
1. Prin aplicarea pe modelul de lucru a
unor folii de plumb de 2 mm grosime, care au
rolul de menţinător de spaţiu, peste care se
realizează macheta după tehnica obişnuită şi
în continuare proteza parţială. După ce
proteza finită se obţine cu spaţiile necesare de
2 mm grosime şi cu margini în formă de
treaptă:
• Fie medicul căptuşeşte direct proteza în
cavitatea bucală cu un material rezilient după
tehnica descrisă la căptuşirea directă;
• Fie medicul ia o amprentă cu un material
siliconic distribuit numai în spaţiul creat,
sub presiune ocluzală. În continuare se
procedează ca la căptuşirea indirectă.
APLICAREA FOLIILOR DE PLUMB
2. Prin aplicarea pe modelul de lucru a
unui menţinător de spaţiu, gros de 2 mm,
confecţionat din ceară roz. Acest menţinător
de spaţiu este aplicat pe modelul ambalat, deci
situat în componenţa tiparului, după
eliminarea cerii machetei şi înaintea aplicării
pastei de acrilat termopolimerizabil.
După presare se deschide chiuveta, se
îndepărtează menţinătorul de spaţiu după care
se trece la termopolimerizare. Se obţine o
proteză cu treaptă marginală şi în continuare
se poate proceda ca în cele două situaţii de la
punctul anterior.
Avantajul major al acestor materiale reziliente
este că nu provoacă iritaţii tisulare, deoarece
nu conţin monomeri acrilici.

Ca defecte sunt menţionate:

• Rezistenţa mecanică scăzută, din care cauză
prelucrările marginale şi la locul de îmbinare a
celor două materiale se fac numai cu freze noi
şi la turaţie mare a motorului de tehnică
dentară. Frezele uzate şi turaţiile mici pot
provoca smulgerea materialului rezilient;
• Gradul crescut de porozitate, ceea ce le expune
infiltraţiilor microbiene. Aceste infiltraţii plus
uzura mai rapidă fac ca aceste materiale să
îmbătrânească într-un interval de 6 - 24 de
luni. Îmbătrânirea duce la pierderea
elasticităţii şi la un aspect disgraţios al
stratului rezilient. Numai o igienă bucală
riguroasă asigură o utilizare mai îndelungată
căptuşirilor.
REPARAŢII ŞI OPTIMIZĂRI ALE
PROTEZEI PARŢIALE
ELASTICE
Pierderea unui dinte se face prin distugerea legăturii
mecanice dintre acesta şi baza protezei. Reparaţia se
poate face:
• Cu acrilat autopolimerizabil (Duracryl) care va fixa
dintele căzut la baza protezei prin legături chimice.
Pentru a realiza o legătură chimică mai puternică, se
recomandă umectarea suprafeţelor care vor veni în
contact cu monomer sau cu un primer specific
materialului utilizat;
• Prin procedeul de injectare, care presupune un
nou proces complet ca şi în cazul realizării
unei noi proteze elastice. Se ia amprenta (cu
sau peste proteză, în funcţie de tipul de
reparaţie), se toarnă modelul de lucru din gips
superdur, se realizează macheta
refuncţionalizând proteza, se face tiparul prin
ambalare în chiuveta specială şi se injectează
materialul.
La alegerea programului de injectare trebuie
avut grijă ca temperatura la care se
realizează topirea materialului ce vine injectat
să nu deterioreze restul protezei.
• Tot prin injectare se poate realiza şi căptuşirea
protezei elastice. În final, aceasta va avea pe
faţa mucozală un aspect neregulat, sub forma
unor cupe (ventuze).
PROTEZE ELASTICE CĂPTUŞITE