TM2 - NOŢIUNI DE MECANICA LICHIDELOR

Starea de agregare lichidă

Starea de agregare lichidă se caracterizează prin existenţa unor forţe de atracţie importante între particulele
constituente, cele de respingere fiind slabe, motiv pentru care, deşi lichidele au volum propriu, nu au formă
proprie, ele luând forma vasului în care se află.
Suprafaţa liberă a lichidelor este elastică şi exercită o presiune foarte mare (~109N/m 2) asupra interiorului
lichidului şi de aceea lichidele sunt practic incompresibile.

HIDROSTATICA (studiul lichidelor în repaus)

Densitatea
Densitatea unui material omogen se defineşte ca fiind masa conţinută în unitatea de volum. Unitatea de măsură
pentru densitate este kg/m3 sau g/cm3 (1000 kg/m3 =1g/cm3). Densitatea se notează cu litera grecească ρ (ro).
Conform definiţiei :

Densitatea relativă a unui material este raportul dintre densitatea lui şi densitatea unui material considerat
referinţă, prin urmare, un număr adimensional (fără unitate de măsură). Se poate demonstra că densitatea
relativă a unui material este egală cu raportul dintre masa unui corp din acel material şi masa aceluiaşi volum
din materialul de referinţă.
Pentru corpurile solide şi lichide se ia drept referinţă apa.
Pentru determinarea densităţii relative, în locul raportului maselor unor volume egale ale substanţelor se
folosesc greutăţile acestor volume, care, pe aceeaşi verticală sunt direct proporţionale cu masele (conform
principiului fundamental al dinamicii).
Astfel : G = mg şi pentru referinţă G′ = m′g. Împărţind cele două egalităţi una la cealaltă, obţinem:

Presiunea hidrostatică
Prin definiţie, presiunea este forţa exercitată pe unitatea de suprafaţă:

Pagină 1 din 21
În orice punct din interiorul fluidului există o presiune datorată greutăţii straturilor de deasupra acelui punct. Se
poate calcula presiunea pe care o exercită o coloană de lichid de densitate ρ şi grosime h la baza vasului având
aria secţiunii transversale S (Fig. 28).
Astfel :

Se observă că presiunea hidrostatică nu depinde de suprafaţa fundului vasului, ci numai de densitatea lichidului
şi de grosimea acestuia. Dacă punem în câteva vase comunicante care au secţiunile bazelor diferite (Fig. 29),
un lichid, observăm că înălţimea lichidului în vase este aceeaşi.

Acest lucru este datorat presiunii hidrostatice care are aceeaşi valoare la baza tuturor vaselor, iar lichidul este în
echilibru.
Principiul lui Pascal
Se enunţă astfel: Presiunea aplicată unui lichid aflat într-un vas este transmisă integral oricărei porţiuni a
fluidului, precum şi pereţilor vasului.
Aplicaţiile legii lui Pascal sunt numeroase. Dintre ele, amintim presa hidraulică al cărei principiu de funcţionare
presupune utilizarea unui piston de suprafaţă mică A1, prin intermediul căruia se exercită o forţă mică F1 direct
asupra unui lichid (Fig. 30).
Conform legii lui Pascal, presiunea p = F1 / A1 este transmisă prin tubul de legătură unui cilindru mai larg,
prevăzut cu un piston mai mare de suprafaţă A2. Rezultă că

Aşadar, presa hidraulică este un dispozitiv de amplificare a forţei, cu un factor de multiplicare egal cu raportul
suprafeţelor pistoanelor. Întâlnim presa hidraulică la scaunele folosite în cabinetele dentare, precum şi la frânele
hidraulice pistoanele pe care se apasă corespunzând ramurii de secţiune mică.

Principiul lui Arhimede

Pagină 2 din 21
Un corp scufundat în apă pare să aibă o greutate mai mică decât în aer, iar un corp a cărei densitate este mai
mică decât a apei poate pluti la suprafaţa acesteia. Asta înseamnă că în apă, asupra corpului scufundat mai
acţionează o forţă al cărei sens este invers sensului greutăţii. Aceasta este forţa arhimedică.
Enunţul principiului lui Arhimede:
Un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de lichid
dizlocuit de corp :
F A = ρlichidxVdizlocuitxg
unde g este acceleraţia gravitaţională, iar ρlichid reprezintă densitatea lichidului în care este scufundat corpul.

Forţa arhimedică se aplică într-un punct al corpului, numit centru de presiune,acesta coincizând cu centrul de
greutate al masei de lichid dizlocuită de corp (Fig. 32).

Plutirea corpurilor (Fig. 33)

a. Corpul pluteşte la suprafaţa lichidului – în acest caz, greutatea corpului este egală cu greutatea lichidului
dizlocuit, dar volumul de lichid dizlocuit este mai mic decât volumul corpului care pluteşte ;
b. Corpul pluteşte în interiorul lichidului – în acest caz, greutatea corpului este egală cu greutatea lichidului
dizlocuit, iar volumul de lichid dizlocuit este de asemenea egal cu volumul corpului care pluteşte ;
c. Corpul nu pluteşte – în acest caz, greutatea corpului este mai mare decât greutatea lichidului dizlocuit, corpul
este acţionat, aşadar, de două forţe care nu-şi mai fac echilibrul ; volumul corpului este egal cu volumul de lichid
dizlocuit de corp.

Principiul lui Arhimede are numeroase aplicaţii în laborator, în studiul

biologiei şi medicinei. În laboratoarele de analize şi cercetări se folosesc densimetrele,care sunt aparate
destinate măsurării densităţii lichidelor, construite pe principiul corpurilor plutitoare.

Pagină 3 din 21
Densimetria
Densimetria cuprinde metode şi procedee de determinare a greutăţii specifice a diferitelor corpuri. Dintre
metodele densimetrice amintim:
a) Metode bazate pe aplicarea principiului lui Arhimede
b) Metode bazate pe folosirea balanţei
c) Metoda vaselor comunicante
a) Metode bazate pe aplicarea principiului lui Arhimede – determinarea calitativă a densităţii. Se introduce
corpul în apă, observându-se condiţiile de echilibru ale plutirii. Evident, această metodă se poate aplica doar
corpurilor insolubile în apă. În cazul în care corpul se scufundă, densitatea lui relativă este mai mare decât 1, în
cazul în care corpul pluteşte, atunci densitatea sa relativă este mai mică decât 1.
Exemplu : În medicina legală o astfel de operaţie este folosită pentru a se stabili dacă un copil a fost născut mort
sau dacă a fost asfixiat după naştere, adică se stabileşte dacă acel copil a respirat sau nu. Dacă respiraţia nu s-
a instalat înaintea morţii, plămânul formează un ţesut compact, mai greu decât apa, şi introdus într-un vas cu
apă, va cădea la fund ; în cazul în care copilul a respirat, prezenţa aerului în veziculele pulmonare face ca
plămânul să fie mai uşor decât apa şi să plutească.
Metoda picăturilor – folosită pentru determinări cantitative ale densităţii unor corpuri lichide, mai ales în cazurile
în care dispunem de cantităţi mici de substanţă pentru operaţiunile respective. Pentru aplicarea acestei metode
este nevoie de un set de soluţii etalon de densităţi diferite, dar foarte apropiate între ele, cunoscute cu precizie.
Se introduce o picătură din lichidul de cercetat într-o cantitate mică din una din soluţiile etalon. Dacă picătura
cade la fundul vasului, densitatea lichidului este mai mare decât cea a etalonului. Se ia
următoarea soluţie etalon şi se repetă procedura. În momentul în care picătura din lichidul de studiat pluteşte în
interiorul soluţiei etalon, densităţile celor două lichide sunt egale. Această metodă serveşte la determinarea
densităţii sângelui, cu o precizie suficientă. Densitatea sângelui are o valoare constantă în cazuri normale,
datorită mecanismelor fiziologice reglatoare, ea putând varia puţin din cauza ingerării alimentelor, mai ales a
celor lichide. Valorile normale ale densităţii sângelui sunt cuprinse între 1,057 g/cm 3 şi 1,066 g/cm3, admiţându-
se ca densitate medie la bărbaţi valoarea de 1,061 g/cm 3, iar la femei de 1,058 g/cm3.Metoda se poate aplica şi
materialelor aflate în stare solidă.
Areometrele (Fig. 34) sunt aparate confecţionate din sticlă care pot pluti, formate dintr-un cilindru cu diametrul
de 2-3 cm, partea superioară având forma unei tije de o anumită lungime şi diametru 0,3-0,6 cm. În partea
inferioară aparatul are un rezervor de formă sferică sau ovoidală, în care se află o substanţă grea, cum ar fi
plumb sau mercur.
Din cauza acestei greutăţi, centrul de greutate al plutitorului este mult coborât faţă de centrul de presiune, iar
rezultatul constă în menţinerea areometrului în poziţie verticală în lichid. La introducerea areometrului într-un
lichid, acesta se scufundă cu rezervorul cilindric mare şi cu o parte din tubul subţire. Cu cât lichidul are densitate
mai mare, cu atât areometrul se scufundă mai puţin.

Există trei categorii de areometre :

- cu volum constant şi greutate variabilă
- cu greutate şi volum variabil
- cu volum variabil şi greutate constantă
Areometrul destinat măsurării densităţilor mai mari decât ale apei este astfel construit încât introdus în apă
distilată se scufundă aproape în întregime, pe tija sa citindu-se valoarea 1, iar introdus în lichide mai dense
decât apa, scufundându-se mai puţin, indică densităţi mai mari. Areometrele gradate astfel încât să indice
densitatea relativă se numesc densimetre.
Exemple : lactodensimetrul sau lactometrul indică densitatea în jurul valorii de 1,030 g/cm 3 care reprezintă
densitatea pentru laptele normal; urodensimetrul folosit în laboratoarele de analize medicale pentru
determinarea densităţii urinei – urodensimetrul are gradaţiile cuprinse între 1,001 g/cm 3 şi 1,040 g/cm3, acestea
fiind extremităţile intervalului la care poate să ajungă densitatea urinei în cazuri patologice. În mod normal,
densitatea urinei este situată în jurul valorii 1,018 g/cm3 (densitatea urinei, de-a lungul unei zile, variază între
1,015 g/cm3 şi 1,025 g/cm3). În diabet, densitatea creşte (până la 1,030 g/cm 3 şi chiar mai mult) din cauza

Pagină 4 din 21
procentului mare de glucoză din urină. În albuminurie, densitatea este scăzută, dacă are loc în acelaşi timp o
poliurie.
a) Metode bazate pe folosirea balanţei

Aceste metode presupun cântărirea cu ajutorul unui vas de volum cunoscut gol şi apoi plin cu lichidul a cărui
densitate absolută dorim să o determinăm. Un astfel de vas de formă specială se numeşte picnometru
(Fig. 36). Prin împărţirea masei lichidului la volumul picnometrului se obţine valoarea densităţii.
c) Metode vaselor comunicante – se aplică în cazul în care avem două lichide nemiscibile cu densităţi diferite.
Să considerăm că avem benzină şi apă pe care le introducem în volume egale în cele două ramuri, de diametre
egale, ale unui tub în formă de U (Fig. 37).

Separate printr-un robinet, lichidele vor avea acelaşi nivel. Dacă se deschide robinetul de comunicare dintre cele
două ramuri, apa pătrunde în ramura cu benzină şi o împinge în sus. Între cele două ramuri ale vasului apare o
denivelare, la baza tubului, însă, avem presiuni hidrostatice egale la echilibru, ceea ce înseamnă că putem
scrie :

Această metodă se foloseşte pentru determinarea densităţii lichidelor nemiscibile cu apa,dar nu este foarte
precisă din cauza impreciziei în măsurarea nivelelor lichidului.

HIDRODINAMICA
Hidrodinamica se ocupa cu studiul mişcării lichidelor (în general, a fluidelor). Ca la studiul oricarui sistem, şi
abordarea studiului lichidelor presupune folosirea unor modele idealizate. Lichidul ideal este incompresibil şi
fără vâscozitate (frecări interne). Acesta constituie un mediu continuu, în care se pot forma curenţi, adică se
poate produce deplasarea unor părţi faţă de celelalte. În curgere, moleculele lichidului au o anumită viteză
(raportul dintre spaţiul parcurs în intervalul de timp). Întreaga cantitate de lichid în curgere reprezintă câmpul
vectorului viteză.
Numim linie de curgere2 traiectoria urmată de un element al fluidului în mişcare, tangentele la aceste linii fiind
direcţiile de mişcare ale moleculelor în acel punct. Curentul este uniform dacă vitezele lichidului în diferite puncte
sunt constante. În cazul în care elementele care trec printr-un punct au aceeaşi traiectorie, curgerea este
staţionară.

Pagină 5 din 21
Numim linie de curent curba a cărei tangentă în orice punct este în direcţia vitezei fluidului din acel punct.
Tubul de curent (Fig. 38) este mărginit de liniile de curent care strabat frontiera unui element de suprafaţă.
Prin convenţie, liniile de curent sunt desenate mai dese acolo unde viteza lichidului este mai mare şi mai rare
acolo unde viteza este mai mică.

Ecuaţia de continuitate
Pentru deducerea ecuaţiei de continuitate vom considera un tub de curent într-un fluid în mişcare (Fig. 38). Prin
definiţie, debitul volumic de curgere, Q, reprezinta volumul de fluid care traversează o secţiune a tubului în
unitatea de timp, în timp ce viteza de curgere, v, reprezintă distanţa parcursă de un element de lichid în
unitatea de timp.
Pentru un fluid incompresibil care curge staţionar şi nu se disipă prin pereţii laterali, debitul de curgere Q este
constant. Se observă că viteza de curgere este mai mare dacă secţiunea este mai mică şi scade cu creşterea
secţiunii transversale a tubului. Acest lucru se scrie matematic :
S1v1 = S2v2 = constant
adică produsul dintre aria secţiunii transversale a tubului şi viteza de curgere a lichidului este constant.
Aceasta este ecuaţia de continuitate.
Presiunea statică
Dacă se introduce un manometru (instrument de măsură a presiunii), într-un fluid în repaus acesta va indica
diferite valori ale presiunii în funcţie de adâncimea la care se află, conform Fig.40. Presiunea indicată de
manometru în acest fel se numeşte presiune efectivă pef. Într-un punct oarecare al fluidului, situat la adâncimea
l, presiunea efectivă va fi:
pef = p0 + ρgl
p0 - presiunea atmosferică de deasupra fluidului
ρ- densitatea fluiduluig
- acceleraţia gravitaţională
l - adâncimea coloanei de lichid în punctul considerat
Presiunea efectivă poate fi scrisă şi în funcţie de adâncimea totală a lichidului din vas (H) şi de distanţa de la
fundul vasului până în punctul în care se măsoară presiunea efectivă (h). Astfel, obţinem expresia:
pef = p0 + ρg (H-h)
care regrupată, devine:
pef + ρgh = p0 + ρgH = ct.

Pagină 6 din 21
Se observă că suma este o constantă indiferent de adâncime şi se numeşte presiune statică. Aşadar,
presiunea statică reprezintă presiunea totală pe care o înregistrează un manometru situat pe fundul unui vas plin
cu lichid – suma dintre presiunea atmosferică exercitată de aerul de deasupra lichidului şi presiunea hidrostatică
reprezentată de pătura de lichid.
Ecuaţia lui Bernoulli
Când un lichid curge de-a lungul unui tub de curent orizontal cu secţiune variabilă, viteza lui variază, el fiind
accelerat sau încetinit. Prin urmare, asupra acestui lichid trebuie să acţioneze o forţă rezultantă deci de-a lungul
tubului presiunea trebuie să varieze, deşi înălţimea nu se modifică.
Pentru două puncte aflate la înălţimi diferite, diferenţa de presiune depinde nu numai de diferenţa de nivel, ci şi
de diferenţa dintre vitezele din punctele respective.
Pentru tubul din Fig. 41 putem scrie un bilanţ al presiunilor în felul următor :

Aceasta este expresia matematică a legii lui Bernoulli referitor la curgerea lichidelor.
Termenul 1/2ρv2 se numeşte presiune dinamică, iar suma primilor doi termeni ai egalităţii este chiar presiunea
statică. Presiunea dinamică reprezintă presiunea pe care o exercită lichidul datorită vitezei sale de curg

Pagină 7 din 21
Vâscozitatea
Un fluid real este caracterizat de existenţa unor forţe de frecare internă. Alunecarea a două straturi de fluid
adiacente se poate face doar dacă se exercită o forţă, mai mare in cazul lichidelor decât în cazul gazelor.
Existenţa acestei forţe face ca straturile unui lichid în curgere printr-un tub să se deplaseze cu viteze diferite,
stratul de la mijlocul tubului având viteza maximă, vitezele scăzând către margine până la zero (Fig. 43).

Un fluid care curge poate fi considerat un corp supus unei deformări prin forfecare.Curgerea unui fluid se poate
clasifică în funcţie de modul în care straturile adiacente se deplasează unele faţă de altele (Fig. 44) :
- curgere laminară in care caz straturile alăturate de fluid curg paralel unul faţă de celălalt, alunecarea lor
relativă fiind un proces lin ;
- curgere turbulentă caracterizată de prezenţa vârtejurilor.

Curgerii lichidului se opune o forţă de frecare internă căreia trebuie să-i stabilim direcţia şi sensul. Ca directie,
forta de frecare internă este tangentă la suprafaţa de forfecare, şi se opune mişcării. Are expresia matematică:

Pagină 8 din 21
Această expresie poartă numele de legea lui Newton.
Raportul ∆v/∆x se numeşte gradient de viteză transversal, S este aria straturilor glisante, iar η este o constanta
de material, numită coeficient de vâscozitate sau vâscozitate. La presiuni şi temperaturi obişnuite, vâscozitatea
gazelor este mult mai mică decât vâscozitatea lichidelor. Acest parametru scade cu creşterea temperaturii
pentru lichide, iar pentru gaze creşte cu creşterea temperaturii.
Unitatea de măsură a coeficientului de vâscozitate în S.I. este 1 Poiseuille. O altă unitate de măsură pentru
acest coeficient, utilizată frecvent este Poise-ul notat cu P, care reprezintă a zecea parte dintr-un Poiseuille.
Câteva valori uzuale ale coeficientului de vâscozitate sunt: vâscozitatea apei la temperatura camerei este 0,01
P, iar a sângelui, la temperatura corpului este cuprinsă între 0,02 şi 0,04 P (variază cu temperatura şi cu
numărul de hematii pe unitatea de volum).
În funcţie de vâscozitate fluidele se clasifică în:
- fluide ideale - care nu au vâscozitate (în realitate nu există astfel de fluide, dar modelul poate fi aplicat fluidelor
foarte puţin vâscoase)
- fluide newtoniene – sunt cele care respectă legea lui Newton, gradientul de viteză este proporţional cu
presiunea aplicată pentru a pune lichidul în mişcare; coeficientul de vâscozitate este constant, indiferent de
viteza de curgere
- fluide nenewtoniene – sunt cele care nu respectă legea lui Newton, coeficientul de vâscozitate luând valori
diferite în funcţie de viteza de curgere (el poate fie să crească, fie să scadă cu creşterea vitezei).

Sângele este un lichid nenewtonian pseudoplastic. Coeficientul său de vâscozitate scade pe măsura
creşterii vitezei de curgere, sângele nefiind un fluid omogen, ci o suspensie de particule solide într-un lichid
(elemente figurate in plasma). Când viteza de curgere este scăzută, eritrocitele sunt orientate aleatoriu, la viteze
de curgere crescute, ele au tendinţa de a se alinia paralel între ele şi cu direcţia de curgere.
În general, vâscozitatea unui sistem de dispersie depinde de concentraţie. Se poate defini o vâscozitate relativă
care reprezintă raportul dintre coeficientul de vâscozitate al soluţiei şi cel al solventului pur. Evident, această
mărime este adimensională.
Deşi prin fluid ideal înţelegem un fluid fără vâscozitate, natura a reusit să folosească aceasta „nonidealitate”: de
exemplu, prin introducerea unui fluid vâscos între două corpuri solide aflate în contact şi în mişcare relativă, sunt
preluate forţele de frecare mari solid-solid de forţele de frecare mai mici din interiorul lichidului (vâscozitatea sa).
Fluidul se numeşte lubrifiant, procesul de micşorare a frecării fiind lubrifiere.

Legea lui Stokes

Când o particulă se deplasează într-un lichid vâscos, între masa de lichid în repaus şi pelicula de lichid
antrenată în mişcare de către particulă se exercită forţe de frecare interne a căror valoare depinde de viteză
(Fig. 46). Rezistenţa opusă de lichid la înaintare reprezintă rezultanta forţelor de frecare. Această forţă de
frecare are o valoare variabilă, ea fiind direct proporţională cu viteza. La un moment dat, forţa ajunge să egaleze
forţa motrice (în cădere, greutatea) şi din acest moment, corpul se mişcă având viteză constantă.

În cazul unei particule sferice de rază r, la viteze mici v, legea lui Stokes dă expresia forţei rezistente:
R=6πηrv
La echilibru, cunoscând viteza limită se poate determina, de exemplu, valoarea coeficientului de vâscozitate.
Forţa motrice poate fi: greutatea, explicand astfel sedimentarea; forţa centrifugă, aplicată la centrifugare sau

Pagină 9 din 21
 ultracentrifugare; forţa electrică, aplicată la electroforeză. Particulele de diferite tipuri pot difuza într-un anumit
lichid funcţie de vâscozitatea acestuia, iar acest lucru este folosit in practica prin introducerea medicamentelor în
solvenţi sau dispersanţi vâscoşi, încetinind astfel viteza lor de difuzie.

Legea Poiseuille-Hagen
Curgerea laminară poate fi privită ca deplasarea unor tuburi coaxiale care alunecă unele faţă de altele, cu viteze
diferite, mai mari spre centru şi scăzând spre pereţi. În afara stratului periferic mişcarea este foarte neregulată -
turbulentă, datorită curenţilor circulari locali formaţi, distribuiţi haotic, numiţi vârtejuri. Acestea produc o creştere
considerabilă a rezistenţei la curgere, urmată de o scădere a presiunii totale a lichidului real de-a lungul tubului
(Fig. 47).
Conform legii lui Poiseuille-Hagen scăderea de presiune de-a lungul distanţei l străbătută de fluid într-un tub
cilindric de rază r este:

deoarece viteza v = Q/S = Q/πr2, unde Q este debitul lichidului prin conductă, S aria secţiunii transversale a
acesteia, iar η vâscozitatea lichidului. Prin urmare, în cazul fluidelor reale, vâscoase, energia potenţială a fluidului
scade pe măsură ce fluidul avansează în tub, datorită frecărilor interne. Se poate face o analogie între mărimile
hidrodinamice şi cele electrocinetice, diferenţa de presiune corespunzând diferenţei de potenţial electric, debitul
Q al curgerii corespunzând intensităţii curentului electric, iar factorul (8ηl/πR4) fiind echivalentul
rezistenţei electrice (el chiar reprezentând rezistenţa întâmpinată de fluid în timpul curgerii sale prin tub).

Legea lui Poiseuille este similară legii lui Ohm, ambele fiind expresii ale disipării energiei.

Numărul lui Reynolds

Caracterul curgerii unui fluid printr-un tub cu pereţi netezi poate fi anticipat dacă se cunosc viteza de curgere a
fluidului (v), densitatea lui (ρ), coeficientul de vâscozitate (η) şi diametrul tubului (D). Cu ajutorul acestor mărimi,
care caracterizează atât fluidul cât şi tubul prin care acesta curge, se poate calcula numărul lui Reynolds NR,
definit ca următorul raport:

NR este o mărime adimensională şi are aceeaşi valoare numerică în orice sistem de unităţi.
Experienţele arată că:
- dacă NR < 2000 curgerea este laminară
- dacă NR > 3000 curgerea este turbulentă
- pentru 2000 < NR < 3000 există un regim de tranziţie sau nestaţionar, curgerea este instabilă şi poate trece
de la un regim la altul.
În ceea ce priveşte curgerea pulsatorie a sângelui aceasta este o curgere în regim nestaţionar.
Curgerea prin tuburi elastice
În tuburi elastice, curgerea continuă a unui lichid se face la fel ca în tuburile rigide, dar în cazul curgerii
intermitente, curgerea printr-un tub elastic diferă de cea prin tubul rigid.
O experienţă clasică efectuată de Marey a pus în evidenţă această diferenţă. A considerat un tub de sticlă care
se bifurcă, una dintre ramuri fiind din sticlă, iar cealaltă din cauciuc, ambele ramuri având acelaşi diametru (Fig.
48). Prin capătul tubului a trimis un curent de apă întrerupt ritmic. A observat că în timp ce curgerea era
intermitentă în ramura de sticlă, deoarece la fiecare oprire de debit, presiunea atmosferică se opunea curgerii
lichidului, în ramura de cauciuc, curgerea era continuă, însă cu o viteză mai mică. Măsurând volumele de lichid
scurse prin cele două ramuri în intervale egale de timp, a constatat că mai mult lichid s-a scurs prin tubul elastic,
decât prin cel de sticlă, deşi diametrele acestora erau egale. Acest fenomen se explică prin elasticitatea tubului
de cauciuc. Presiunea lichidului care vine dintr-un rezervor cu debit constant acţionează nu numai asupra

Pagină 10 din 21
coloanei de lichid din tub, împingând-o înainte, dar şi asupra pereţilor elastici ai tubului, cărora le imprimă o
deformaţie elastică.

Tubul deformat elastic îşi revine apoi la forma iniţială, dezvoltând o forţă elastică proporţională cu deformaţia,
astfel lichidul continuând să curgă din spaţiul suplimentar cu care tubul şi-a mărit diametrul prin deformarea
elastică.
Aşadar, în tubul elastic, lichidul curge continuu, cu o viteză mai mică, dar cu un volum mai mare decât în tubul
de sticlă. Acest lucru are o importanţă deosebită în curgerea sângelui în regimul pulsatoriu impus de inimă, prin
vasele elastice care înmagazinează energie potenţială în timpul diastolei, asigurând un flux mai mare de
sânge decât dacă vasele ar avea pereţi rigizi.
Tensiunea superficială
O serie de fenomene deosebit de importante apar la interfaţa lichid – gaz (suprafaţa liberă a lichidului în contact
cu gazul de deasupra) şi lichid – solid (lichidul în contact cu pereţii vasului care îl conţin). Primele fenomene
poartă denumirea de fenomene superficiale, cea de-a doua categorie numindu-se fenomene de capilaritate sau
capilaritate.
Să considerăm o anumită cantitate de apă, aflată într-un vas, având deasupra aer (Fig. 49). Forţele exercitate
de moleculele vecine asupra unei molecule din interiorul lichidului sunt absolut simetrice, prin urmare rezultanta
lor este zero. Nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu forţele intermoleculare exercitate asupra unei
molecule din stratul superficial. Forţele de interacţiune cu moleculele vecine de aer sunt mai slabe decât cele
dintre molecula considerată şi vecinele de ordinul unu din interiorul lichidului, de aceea rezultanta lor va fi
îndreptată în jos, către interiorul lichidului (Fig. 49).

Suma forţele rezultante care se exercită asupra tuturor moleculelor din stratul superficial raportată la aria
suprafeţei libere a lichidului reprezintă presiunea pe care stratul superficial o exercită asupra restului lichidului.
Această presiune are o valoare foarte mare (1011 N/m2), mai mare decât presiunea atmosferică (105 N/m2),
lichidele fiind puternic presate de stratul superficial, din acest motiv fiind practic incompresibile. Pe de altă parte,
numărul de legături pe care le stabileşte o moleculă de apă din interiorul lichidului este maxim, în timp ce o
moleculă aparţinând stratului superficial nu mai poate stabili numărul optim de legături cu moleculele de lichid,
dar legăturile stabilite au energie mai mare. Aceste forţe tangenţiale la suprafaţă realizează o tensiune
superficială pusă în evidenţă prin caracterul elastic al suprafeţei libere a lichidului. Spunem că suprafaţa
lichidului acumulează energie potenţială superficială. Energia superficială este direct proporţională cu aria
suprafeţei libere a lichidului S, coeficientul de proporţionalitate fiind o constantă care depinde de tipul lichidului şi
de temperatură, numită coeficient de tensiune superficială σ (sigma).

Epotenţială-superficială = σ ⋅ S
În baza principiului de minim, orice sistem tinde să-şi minimizeze energia potenţială, de aceea interfaţa are
tendinţa de a avea o suprafaţă S minimă (forma picăturilor de ploaie este sferică, deoarece, la un volum dat,
sfera are cea mai mică suprafaţă). Forţele de tensiune superficială, tangente la suprafaţă, au un astfel de sens
încât să micşoreze suprafaţa liberă lichidului. Valoarea coeficientului de tensiune superficială al apei, la
temperatura camerei de aproximativ 220C este: σapă = 0,073 N/m.

Pagină 11 din 21
Coeficientul de tensiune superficială scade cu creşterea temperaturii deoarece creşterea temperaturii provoacă
îndepărtarea particulelor între ele şi implicit scăderea forţelor de atracţie intermoleculară. Prin adăugarea unor
substanţe tensioactive, cum sunt detergenţii (Fig. 50), coeficientul de tensiune superficială scade de asemenea,
deoarece, datorită structurii lor moleculare amfifilice (un capăt hidrobob şi unul hidrofil), substanţele tensioactive
se adsorb la interfaţa lichid-gaz, slăbind legăturile intermoleculare dintre
particulele lichidului. Substanţele tensioactive pot fi ordonate conform legii lui Traube, care arată că
tensioactivitatea unei substanţe este cu atât mai pronunţată cu cât această substanţă conţine mai multe grupări
hidrofobe.Substanţele tensioactive au un rol deosebit de important în medicină şi farmacie.
De exemplu, secreţiile biliare ale ficatului, prin conţinutul de săruri biliare, săruri de potasiu şi de sodiu ale
acizilor glicocolic, taurocolic, ajungând prin canalul coledoc în duoden, scad tensiunea superficială, divizând
lipidele în particule numeroase, din ce în ce mai mici. Prin procesul de emulsionare a grăsimilor, creşte
suprafaţa de contact a lipazei pancreatice cu lipidele, iar acestea vor fi hidrolizate mai uşor în acizi graşi şi
glicerol. Ca adjuvante în industria farmaceutică, substanţele tensioactive sunt folosite datorită capacităţii lor de a
mări permeabilitatea membranelor prin scăderea tensiunii superficiale.

Forţe de adeziune, forţe de coeziune, forma stratului superficial

Moleculele de lichid aflate în contact cu pereţii vasului care conţin lichidul sunt supuse unor forţe de interacţiune
cu moleculele de solid din care este format vasul, numite forţe de coeziune Fcr. În acelaşi timp, ele
interacţionează şi cu restul moleculelor de lichid, prin forţe de adeziune Far. Prin compunerea acestor forţe, se
obţine rezultanta R care este perpendiculară pe tangenta la suprafaţa liberă a lichidului dusă prin punctul său de
aplicaţie (Fig. 51).
Unghiul dintre tangenta la menisc în punctul de contact cu peretele vasului şi peretele vasului se numeşte unghi
de racordare (unghiul θ din Fig. 51).

Dacă rezultanta va fi îndreptată în afară, spunem că lichidul udă pereţii vasului, iar meniscul este
concav, iar unghiul de racordare este mai mic decât 90 0. În cazul în care

rezultanta acestor forţe va fi îndreptată către interiorul lichidului, spunem că lichidul nu udă pereţii
vasului, mensicul este convex, iar unghiul de racordare este mai mic decât 90 0. În acest ultim caz lichidul nu
urcă, ci coboară în vasul capilar (Fig. 52).

Pagină 12 din 21
Capilaritate. Legea lui Jurin
Un fenomen important care rezultă din tensiunea superficială este ridicarea unui lichid într-un tub deschis cu
secţiune transversală mică (de ordinul milimetrilor). Deoarece aceste tuburi se numesc capilare, fenomenele
legate de ascensiunea lichidelor în ele se poartă numele de capilaritate.
Dacă turnăm apa în vase comunicante capilare, de diametre diferite, se constată că apa nu se mai ridică la
acelaşi nivel (Fig. 53), ca în cazul vaselor comunicante necapilare (Fig. 2).
Un lichid care udă pereţii vasului, va urca cu atât mai mult cu cat diametrul vasului este mai mic, iar un lichid
care nu udă pereţii vasului, va cobori sub nivelul exterior al lichidului cu atât mai mult cu cât tubul este mai
îngust. Urcarea şi coborarea lichidelor în tuburile capilare sunt efecte ale forţelor de tensiune superficială.

Un lichid urcă într-un vas capilar până în momentul în care greutatea coloanei de lichid din vas este echilibrată
de rezultanta forţelor de tensiune superficială care acţionează pe conturul meniscului. Din egalitatea acestor
forţe se obţine expresia ascensiunii capilare h:

în care σ este coeficientul de tensiune superficială al lichidului, ρ reprezintă densitatea lichidului, r este raza
vasului capilar, g este acceleraţia gravitaţională, iar θ este unghiul de racordare.
Expresia de mai sus este cunoscută sub numele de legea lui Jurin.
Fenomenele de capilaritate joacă un rol foarte important în biologie: ascensiunea sevei în tulpinile plantelor,
curgerea sângelui prin capilare.

ELEMENTE DE HEMODINAMICĂ

Hemodinamica are ca obiect studiul fenomenelor fizice ale circulaţiei (mecanica inimii şi hidrodinamica curgerii
sângelui prin vase elastice), aparatele, modelele precum şi dispozitivele experimentale folosite pentru acest
studiu. Studiul circulaţiei sanguine foloseşte modele mecanice datorită numeroaselor analogii care există între
funcţionarea inimii şi cea a unei pompe, între artere şi tuburile elastice etc.
Inima este un organ cavitar musculos care pompează sânge (lichid nenewtonian pseudoplastic) în tot
organismul prin contracţii ritmice (datorită ciclului cardiac) în vasele de sânge de diametre diferite, având pereţi
nerigizi şi parţial elastici. Inima are aproximativ 60-100 bătăi /minut, şi aproximativ 100.000 bătăi / zi. Bătăile
inimii sunt accelerate de activitatea musculară şi de temperatura mai ridicată a corpului.

Pagină 13 din 21
Rolul de pompă al inimii

Rolul principal al inimii constă în expulzarea sângelui în circulaţie, prin închiderea şi deschiderea în mod pasiv a
valvulelor care au rol de supapă. Inima este constituită din două pompe (Fig. 54), conectate prin circulaţiile
pulmonară şi sistemică:
- pompa dreaptă care are rolul de a pompa spre plămâni sângele dezoxigenat colectat din organism (circulaţia
pulmonară)
- pompa stângă colectează sângele oxigenat din plămâni şi îl pompează în corp (circulaţia sistemică)
Fiecare parte a inimii este echipată cu două seturi de valvule care, în mod normal, impun deplasarea sângelui
într-un singur sens, cele două pompe ale inimii având fiecare câte două camere: atriul este un rezervor care
colectează sângele adus de vene şi ventriculul care pompează sângele în artere. Septul este peretele care
desparte atât atriile cât şi ventriculele şi care împiedică trecerea sângelui dintr-un atriu/ventricul în celălalt.
Etanşeitatea pompelor este determinată de musculatura cardiacă. Mişcarea valvulelor este reglată de diferenţa
de presiune dintre atrii, ventricule şi vase sanguine, ele împiedicând sângele să curgă în direcţie greşită.
Musculatura cardiacă asigură atât variaţia volumului inimii şi presiunii sângelui precum şi energia necesară
funcţionării prin procesele biofizice şi chimio-mecanice din miocard.
Fazele ciclului cardiac
Activitatea de pompă a inimii se poate aprecia cu ajutorul debitului cardiac, care reprezintă volumul de sânge
expulzat de fiecare ventricul într-un minut. El este egal cu volumul de sânge pompat de un ventricul la fiecare
bătaie (volum-bătaie), înmulţit cu frecvenţa cardiacă. Volumul-bătaie al fiecărui ventricul este, în medie, de 70
ml, iar frecvenţa cardiacă normală este de 70-75 bătăi/min.; astfel, debitul cardiac de repaus este de aproximativ
5 l /min. Inima trebuie să pună în mişcare în fiecare minut, în medie 4 l în repaus, iar în timpul exerciţiilor fizice,
până la 20 l. În somn, debitul cardiac scade, iar în stări febrile, sarcină şi la altitudine, creşte.
Fiecare bătaie a inimii constă într-o anumită succesiune de evenimente, care reprezintă ciclul cardiac. Acesta
cuprinde 3 faze:
- sistola atrială constă în contracţia celor două atrii, urmată de influxul sanguin în ventricule. Când atriile sunt
complet golite, valvulele atrioventriculare se închid, împiedicând întoarcerea sângelui în atrii.
- sistola ventriculară constă în contracţia ventriculelor şi ejecţia din ventricule a sângelui, care intră astfel în
sistemul circulator. Când ventriculele sunt complet golite, valvula pulmonară şi cea aortică se închid.
- diastola constă în relaxarea atriilor şi ventriculelor, urmată de reumplerea atriilor. Închiderea valvulelor
atrioventriculare şi a celor aortice produce sunetele specifice bătăilor inimii şi pot fi ascultate cu ajutorul
stetoscopului (Fig. 55)

Fazele ciclului cardiac, din punct de vedere mecanic, cu referire la ventriculul stâng sunt: umplerea (diastolă

Pagină 14 din 21
ventriculară), contracţia atrială, contracţia izovolumică sau izometrică, ejecţia şi relaxarea izovolumică
(izometrică).
Umplerea corespunde diastolei ventriculare care durează 0,50s. Datorită relaxării miocardului, presiunea
intracavitară scade rapid până la câţiva mmHg. În momentul în care devine mai mică decât presiunea atrială, se
deschide valvula mitrală ducând la scurgerea sângelui din atriu. Relaxarea continuă a miocardului, permite
scăderea în continuare a presiunii, generând umplerea rapidă a ventriculului, urmat de un aflux mai lent, datorită
scăderii diferenţei de presiune.
Contracţia atrială este faza în timpul căreia se umple complet ventriculul. În timpul acestor faze, valvula
sigmoidă este închisă, iar presiunea aortică este mai mare decât cea ventriculară.
În timpul contracţiei izovolumice (la volum constant), ambele valvule sunt închise, ventriculul contractându-se
ca o cavitate închisă, asupra unui lichid incompresibil, fapt care duce la o creştere foarte rapidă a presiunii
intracavitare. Deoarece musculatura se contractă, forma ventriculului se modifică, dar volumul sângelui conţinut
rămâne acelaşi. Presiunea sângelui creşte rapid depăşind-o pe cea din aortă, în acest moment
deschizându-se valvula sigmoidă.
În timpul ejecţiei, datorită contracţiei miocardului ventricular, sângele este expulzat în aortă, cu viteză mare, la
început având loc o ejecţie rapidă (aproximativ 2/3 din debitul sistolic este expulzat în prima jumătate a sistolei).
Prin urmare, presiunea aortică şi cea ventriculară devin foarte apropiate ca valoare, la o diferenţă de 2-3 mmHg.
Musculatura se relaxează după jumătatea perioadei de ejecţie şi presiunea din ventricul scade, la
început mai încet decât cea aortică, expulzarea sângelui continuind mai lent. Când presiunea ventriculară scade
sub cea aortică, se închide valvula sigmoidă. Urmează o perioadă scurtă în care ventriculele devin cavităţi
închise (diastolă izovolumică sau relaxare izovolumică). În acest timp, presiunea intraventriculară
continuă să scadă până la valori inferioare celei din atrii, permiţând deschiderea valvelor atrio-ventriculare. În
acest moment, începe umplerea cu sânge a ventriculelor. Această relaxare este foarte rapidă, aşezarea fibrelor
musculare în straturi cu orientare diferită şi energia elastică înmagazinată în ţesutul conjunctiv ce leagă straturile
reprezentând factori deosebit de importanţi.
Structura muşchiului cardiac
Cele trei straturi din care este alcătuit muşchiul inimii au fiecare câte o altă orientare a fibrelor musculare (Fig.
56) şi participă în mod diferit la etapele ciclului cardiac şi anume:
- stratul intern cuprinde fibre răsucite elicoidal;
- stratul median este alcătuit din fibre circulare care ajută la micşoarea volumului ventricular în sistolă, acţionând
ca o centură care se strânge; el este foarte bine dezvoltat în ventriculul stâng;
- stratul extern are de asemenea fibre răsucite elicoidal, dar în sens invers celor din stratul intern; compunând
forţa generată de fibrele elicoidale din stratul intern (F1 din Fig. 56) cu forţa generată de fibrele elicoidale din
stratul extern (F2 din Fig. 56) se obţine o rezultantă (R) paralelă cu axul longitudinal al inimii, prin urmare sub
efectul forţelor dezvoltate de fibrele spiralate baza inimii se apropie de apex.

Deoarece prezintă avantaje energetice şi de rezistenţă, structura elicoidală este întâlnită la multe forme vii.
Lucrul mecanic al inimii
Dintre fenomenele fizice care se desfăşoară în cursul activităţii inimii, o importanţă deosebită o are efectuarea
de lucru mecanic de către inimă prin expulzarea sângelui, la fiecare ciclu (aproximativ 1,6J). Lucrul mecanic
reprezintă produsul scalar dintre forţă şi deplasare. Dacă nu există deplasare (de exemplu, variaţie nulă de
volum în cazul funcţionării unei pompe), nu se poate vorbi despre efectuare de lucru mecanic. În fazele ciclului
cardiac în care variaţia de volum este nulă (contracţia şi relaxarea izovolumice sau izometrice) nu se efectuează
lucru mecanic, spre deosebire de etapa de ejecţie (Fig. 57).Deoarece prezintă avantaje energetice şi de
rezistenţă, structura elicoidală este întâlnită la multe
forme vii.Faza de umplere reprezintă un aport de
lucru mecanic datorat presiunii mai mari a sângelui
din atriu. Lucrul mecanic este cu atât mai mare cu cât
numărul contracţiilor cardiace creşte, ca în cazul
efortului fizic.

Pagină 15 din 21
Conform legii de conservare a energiei, lucrul mecanic al inimii se va regăsi sub
alte forme de energie în:
- energia potenţială a sângelui (căreia îi corespunde o presiune efectivă asupra pereţilo
vasului),
- în energia cinetică a sângelui care măsoară mişcarea sângelui,
- în încălzirea sângelui ca urmare a frecărilor dintre straturile de sânge.
Lucrul mecanic generat de inimă în sistolă se acumulează parţial sub formă de
energie potenţială elastică a pereţilor arteriali şi este cedat apoi coloanei de sânge în
timpul diastolei. Deoarece arterele au pereţi elastici, în condiţiile regimului pulsatil în care
lucrează inima, acestea permit curgerea sângelui şi în perioada în care inima este în
diastolă; astfel, debitul este cu mult mai mare decât debitul ce ar exista în vase cu pereţ
neelastici (vezi Mecanica Lichidelor-Curgerea prin pereţi elastici, experimentul lui Marey).
Schema generală a patului vascular
În Fig. 58 este reprezentată schema generală a patului vascular. Dinspre aortă unde presiunea este cea mai
mare (presiunea medie este de 100 mmHg), sângele curge spre locul cu presiunea cea mai joasă, vena cava
(presiunea medie este de 10 mmHg)
Se poate face o analogie cu sensul curentului electric de la un potenţial mai mare la un potenţial mai scăzut,
debitul sanguin reprezentând echivalentul intensităţii curentului electric. Drumul se ramifică, ramificaţiile fiind
legate în paralel. Presupunând că rezistenţa în unităţi arbitrare, a fiecărei căi este 0,1 (R1 = R2 = R3 = 0,1), se
poate calcula rezistenţa echivalentă a grupării serie (Fig. 59) comparativ cu a grupării paralel (Fig. 60).

Prin urmare, deşi are loc o ramificare din ce în ce mai complexă a vaselor de sânge, cu creşterea secţiunii

Pagină 16 din 21
transversale a patului vascular (secţiunea totală a capilarelor fiind de cca. 750 de ori mai mare decât aria
secţiunii transversale a aortei), rezistenţa la înaintare a sângelui scade, viteza de curgere fiind invers
proporţională cu suprafaţa secţiunii vasului.
Legea lui Laplace stabileşte ce calibru va avea vasul de sânge, care se comportă ca o membrană elastică de
formă cilindrică, atunci când sângele are o anumită presiune. Tensiunea T depinde de structura peretelui vasului
sanguin. Legea lui Laplace se scrie matematic astfel :

unde p este presiunea arterială, T este tensiunea exercitată de sânge asupra pereţilor arteriali iar R este raza
arterei. Se observă că pentru o diferenţă de presiune dată Up, tensiunea în vas T depinde de rază. Pentru
aceeaşi presiune de distensie rezistenţa pereţilor vasculari este invers proporţională cu raza vasului de sânge.
Legea lui Laplace are o importanţă deosebită în biofizica aparatului circulator. Cu ajutorul ei se pot explica unele
particularităţi anatomo-funcţionale fiziologice şi patologice ale inimii şi ale vaselor de sânge şi anume:
- dacă scade raza de curbură R a stratului median al muşchiului inimii, având constantă tensiunea parietală T,
conform legii Laplace, se constată că presiunea la care are loc expulzarea sângelui creşte ;
- în regiunea apicală peretele ventricular se subţiază, raza de curbură a cordului fiind mai mică, la aceeaşi
presiune a sângelui, tensiunea din perete este mai mică;
- în cazul hipertrofiei cardiace, creşterea razei de curbură duce la diminuarea presiunii sistolice, aşadar la o
expulzare deficitară, pentru aceeaşi tensiune în fibrele musculare ;
- în cazul cardiomiopatiei dilatative, muşchiul cardiac este slăbit, raza ventriculului creşte (inima slăbită nu mai
poate să pompeze mult sânge, după fiecare bătaie de inimă rămân cantităţi mai mari în ventriculi, iar aceştia se
dilată) şi pentru a crea aceeaşi presiune de expulzie este necesară o tensiune parietală mărită;

- în cazul anevrismelor, deoarece creşte raza vasului (Fig. 61), la aceeaşi presiune distală, vom avea o creştere
a tensiunii parietale şi, în consecinţă, o creştere a riscului de rupere a peretelui vascular.

Structura pereţilor vaselor de sânge

Structura arterelor şi venelor
Tunica internă – intima – este formată dintr-un rând de celule endoteliale turtite şi căptuşeşte interiorul
peretelui, conferindu-i caracter neted; endoteliul prezintă o permeabilitate selectivă pentru diferite substanţe.
Tunica medie are structură diferită, în funcţie de calibrul arterelor. Arterele mari, artere de tip elastic, au în
structura pereţilor lor fibre de elastină şi pe măsura ce diametrul arterial se diminuează începe să predomine
ţesutul muscular neted, care atinge cea mai mare dezvoltare la nivelul arteriolelor. Arterele mijlocii şi mici, artere
de tip muscular, conţin numeroase fibre musculare netede, printre care sunt dispersate fibre de
colagen şi de elastină. Fibrele de elastină şi cele de colagen sunt ţesuturi de susţinere; primele sunt foarte uşor
extensibile, creând pasiv, adică fără consum de energie, o tensiune elastică în peretele vasului, conferindu-i
acestuia o rezistenţă minimă la distensia produsă de presiunea sanguină, fibrele de colagen sunt mult mai
rezistente la întinderi decât fibrele de elastină şi conferă vasului sanguin rezistenţă la presiuni mari.
Tunica externă
Este formată din ţesut conjunctiv, cu fibre de colagen şi elastină, şi de asemenea fibre nervoase vegetative, cu
rol vasomotor.
Structura capilarelor
Capilarele conţin la exterior un strat format din ţesut conjunctiv cu fibre de colagen şi de reticulină, în care se
găsesc şi fibre nervoase vegetative, iar la interior un ţesut monostrat endotelial.
Muşchii netezi care intră în structura vaselor de sânge pot rămâne contractaţi pentru o perioadă mai lungă de
timp, activitatea lor fiind controlată de sistemul nervos autonom. Îndeplinesc multiple roluri, cum ar fi: dilatarea şi
contractarea vaselor sanguine, dar şi deplasarea alimentelor ingerate de-a lungul tubului digestiv, contracţia
uterului etc.
În arteriole se află o cantitate mare de muşchi netezi, controlul exercitat de aceştia asupra calibrului vascular
fiind cel mai reprezentativ la acest nivel.

Pagină 17 din 21
 Factorii care intervin în geneza rigidităţii intră în acţiune la valori de tensiune diferite. Când tensiunea este
scăzută, este solicitată elastina, la creşterea tensiunii va fi solicitat colagenul. Cu cât diametrul arterei este mai
mare, deci artera este mai dilatată, cu atât ea va deveni mai rigidă, deoarece creşterea diametrului duce la o
transmisie progresivă a tensiunii de la elastină la colagen.
Elasticitatea arterială joacă un rol deosebit de important în reologia sângelui, deoarece nu numai că transformă
regimul intermitent de propulsare a masei sanguine în regim continuu de curgere, dar măreşte şi debitul
sângelui în vase (vezi experimentul lui Marey). Dacă pereţii arteriali ar fi rigizi, debitul sanguin ar fi mai mic, iar
inima ar trebui să efectueze în timpul sistolei un lucru mecanic mai mare.
Diagrama tensiune - alungire (extensie)
Deoarece peretele vascular are o structură neomogenă din punctul de vedere al elementelor care îi asigură
elasticitatea, dependenţa tensiunii din peretele vasului de alungire, aşa-numita curbă tensiune – extensie, nu
este liniară (Fig. 62).Din prima parte a curbei tensiune-alungire, în condiţii normale se observă că este
nevoie de forţe din ce în ce mai mari pentru a obţine aceeaşi alungire.

Datorită structurii complexe a peretelui arterial, modulul lui Young nu este constant, ci creşte cu creşterea
presiunii arteriale, astfel încât peretele vasului de sânge va rezista mai bine la tensiuni cu cât este mai bine
întins. Conform legii lui Laplace, în arteriole, deoarece raza acestora este mai mică decât raza arterei, la aceeaşi
presiune a sângelui, avem o tensiune parietală mult mai mică.

Vâscozitatea sângelui
Sângele reprezintă o suspensie de elemente celulare (50% din volumul său) într-o soluţie apoasă (plasma) de
electroliţi, neelectroliţi şi substanţe macromoleculare (dispersie coloidală), fiind aşadar un sistem dispers complex.
Din punct de vedere al vâscozităţii, sângele este un lichid nenewtonian, pseudoplastic. În cazul unei suspensii
vâscozitatea sistemului depinde atât de mediul de dispersie (plasma în cazul sângelui),
cât şi de particulele aflate în suspensie, fiind funcţie de volumul total al acestor particule.
În sistemul CGS unitatea de măsură a viscozității dinamice este poise, numită după Jean Louis Marie
Poiseuille.
1 P = 1 g cm−1 s−1
Curent se folosește subdiviziunea centipoise (cP), deoarece la 20 °C apa are viscozitatea de 1,0020 cP, o
coincidență convenabilă.
Relația dintre poise și Pa s este:
10 P = 1 kg m−1 s−1 = 1 Pa s
1 cP = 0,001 Pa s = 1 mPa s
Valoarea vâscozităţii sângelui la temperatura de 37gradeC este de aproximativ 3 cP. Vâscozitatea relativă a
sângelui în raport cu apa (ηapa = 0,70 cP) , va fi, în medie:

Vâscozitatea sanguină relativă la subiecţii sănătoşi are valori cuprinse între 3,9 şi 4,9, fiind puternic dependentă
de vârstă (atinge maximul de 4,9 la vârste cuprinse între 35– 40 de ani). Datorită compoziţiei neomogene a
sângelui, vâscozitatea acestuia variază cu valoarea hematocritului, cu viteza de curgere şi cu raza vasului de
sânge.
Hematocritul reprezintă procentul de elemente figurate, în special hematii, dintr-un anumit volum de sânge.
Deoarece plasma este un lichid newtonian, elementele figurate sunt cele care conferă sângelui caracterul
nenewtonian. Prin urmare, vâscozitatea sângelui va fi mai mare acolo unde densitatea de elemente figurate este
mai mare: ηvenos > ηarterial.
La omul sănătos, valoarea hematocritului este de 40 - 50%, variind în funcţie de vârstă şi sex. Dependenţa
vâscozităţii relative a sângelui, ηr, de hematocrit este exponenţială, putând atinge valoarea de 12 pentru un
hematocrit de 80%. Hematocritul, alături de numărătoarea globulelor roşii şi de dozarea hemoglobinei, ajută la
punerea unui diagnostic mai precis de anemie (hematocrit scăzut).

Pagină 18 din 21
Vâscozitatea sângelui variază cu viteza de curgere, scăzând cu creşterea acesteia, datorită deformării elastice a
eritrocitelor. Scade, de asemenea, când diametrul vasului devine mai mic decât 1 mm (în capilare).
Vâscozitatea serului dă indicaţii referitoare la proporţia şi calitatea proteinelor cuprinse în el. În stare normală, la
o temperatură de 37gradeC, vâscozitatea specifică a serului uman este constantă, cu fluctuaţii mici în intervalul
1,64 – 1,69. În stări patologice, vâscozitatea serului variază mult, putând lua valori cuprinse în intervalul 1,5 – 3.
În timp ce prezenţa substanţelor cristaloide în ser (uree, NaCl) nu modifică sensibil vâscozitatea serului,
creşterea procentului de proteine duce la mărirea vâscozităţii acestuia.
Efectul de intrare
Deoarece diametrul vaselor de sânge variază de-a lungul patului vascular, apare aşa numitul efect de intrare în
momentul în care un tub prin care curge un fluid se îngustează brusc (Fig. 63).
Aceasta înseamnă că profilul vitezelor în partea îngustată a tubului corespunde celui din partea centrală a
tubului larg.

Viteza de curgere a sângelui

Doar în vasele mici curgerea sângelui poate fi considerată laminară, în majoritatea vaselor mari curgerea
sângelui se face intermediar între regimul laminar şi cel turbulent, numărul lui Reynolds având valori mai mari
decât 2000 şi mai mici decât 3000. Prin vasele capilare, care au diametre mai mici decât cele ale hematiilor, se
produce o deformare elastică a acestora, ele deplasându-se una câte una, cu viteză foarte mică,antrenate de
plasmă (Fig. 64).

În restul vaselor de sânge, curgerea este preponderent nelaminară, datorită vâscozităţii, neomogenităţii,
expulzării ciclice ale sângelui precum şi a dimensiunilor variabile ale vaselor. Curgerea turbulentă a sângelui în
vasele mari (mai accentuată în partea iniţială a aortei şi arterei pulmonare, unde NR > 3000) este deosebit de
importantă deoarece facilitează schimburile între fluid şi pereţii vasului şi omogenizarea substanţelor dizolvate.
În vase de diferite calibre, viteza sângelui este variabilă. În vasele mari viteza medie a sângelui are valoarea de
aproximativ 35 cm/s, viteză care scade la trecerea în vasele mici până la 1 mm/s în capilare (Fig. 65). Datorită
regimului pulsatoriu şi deformabilităţii pereţilor viteza instantanee variază în timp.

Deoarece aria totală a capilarelor este de 750 ori mai mare decât aria secţiunii aortei, rezultă că viteza medie de
curgere a sângelui prin capilare este de 750 de ori mai mică decât viteza medie de curgere a sângelui prin aortă.
Pentru a aprecia circulaţia sângelui prin artere se măsoară presiunea arterială, debitul sanguin şi
rezistenţa la curgere a sângelui (rezistenţa periferică).

Pagină 19 din 21
Presiunea sângelui
Presiunea arterială (PA) reprezintă forţa exercitată de sângele circulant pe unitatea de suprafaţă a peretelui
vascular (Fig. 66). Este determinată de forţa şi cantitatea sângelui pompat de inimă, precum şi de mărimea şi
elasticitatea arterelor.

Elasticitatea este proprietatea arterelor mari de a se lăsa destinse când creşte presiunea sângelui şi de a reveni
la calibrul iniţial când presiunea a scăzut la valori mai mici.
În timpul sistolei ventriculare când sângele este expulzat în circulaţie intermitent, cu o presiune mare, în artere
este pompat un volum de 75 ml de sânge peste cel conţinut în aceste vase. Datorită elasticităţii, unda de şoc
sistolică este amortizată, curgerea devenind continuă în zonele distale. În această fază a ciclului cardiac are loc
înmagazinarea unei părţi a energiei sistolice sub formă de energie elastică a pereţilor arteriali, această energie
fiind retrocedată coloanei de sânge în timpul diastolei. Prin aceste variaţii pasive ale calibrului vaselor mari, se
produce transformarea ejecţiei sacadate a sângelui din inimă în curgere continuă a acestuia prin artere. Astfel,
peretele vascular se încarcă în sistolă (proporţional cu complianţa) şi se descarcă în diastolă,
întocmai ca un acumulator de energie. Între undele de debit şi de presiune există un defazaj.
Presiunea sângelui la nivelul arterei aorte are un nivel oscilant între 80-120 Torr (mmHg) sau o valoarea medie
de 100 Torr. Presiunea arterială, apoi venoasă scad progresiv până aproape de anulare în vena cavă (Fig.
67).Scăderea presiunilor nefiind liniară, înseamnă că rezistenţa la curgere nu este constantă, arteriolele
opunând cea mai mare rezistenţă, la nivelul lor producându-se şi cea mai mare cădere de presiune. Tot în
arteriole se amortizează şi variaţiile ciclice datorate contracţiilor cardiace.

PA sistolică (maximă) reprezintă cea mai mare valoare a PA în cadrul unui ciclu cardiac, corespunzând sistolei
ventriculare. Aceasta depinde de forţa de contracţie şi volumul bătaie al vetriculului stâng, având o valoare
normală de 100 – 140 mmHg. Cea mai mică valoare a PA în cadrul unui ciclu cardiac se numeşte PA diastolică
şi corespunde sfârşitului diastolei ventriculare, depinzând de rezistenţa periferică opusă de sitemul arterial.
Valoarea normală a PA diastolice este cuprinsă în intervalul 60 – 90 mmHg.
PA medie (efectivă) înlocuieşte valorile instantanee (sistolică şi diastolică) cu o valoare unică, la care s-ar
realiza acelaşi debit circulator în condiţiile în care curgerea ar fi continuă şi nu pulsatilă. Poate fi aproximată, în
funcţie de presiunea sistolică ps şi cea diastolică pd, cu formula:

Câteva valori ale presiunilor medii sunt: 100 mmHg în aortă, 35 mmHg în arteriole, 25
mmHg în capilare, 15 mmHg în venule, 10 mmHg în vena cavă.
Măsurarea presiunii arteriale
Primul document care atestă măsurarea presiunii arteriale datează din secolul al XVIII-lea. În 1773, cercetătorul
englez Stephen Hales a măsurat în mod direct presiunea sângelui unui cal prin inserarea unui tub cu un capăt
deschis direct în vena jugulară a animalului. Sângele a urcat în tub până la înălţimea de 2,5 m adică până la
înălţimea la care presiunea coloanei de sânge (greutatea coloanei raportată la suprafaţă) a devenit egală cu
presiunea din sistemul circulator. Acest experiment stă la baza utilizării cateterului pentru măsurarea directă a
presiunii arteriale. Cateterul este o sondă care se introduce direct în arteră, prevăzută cu un manometru
miniaturizat care permite monitorizarea continuă a presiunii sângelui (metoda este folosită rar, mai ales în
urgenţă).
În mod uzual, presiunea arterială se măsoară prin metode indirecte bazate pe principiul comprimării unei artere
mari cu ajutorul unei manşon pneumatic în care se realizează o presiune măsurabilă, valorile presiunii
intraarteriale apreciindu-se prin diverse metode, comparativ cu presiunea cunoscută din manşetă. Dintre
metodele indirecte menţionăm: metoda palpatorie, metoda auscultatorie, metoda oscilometrică.
Metoda palpatorie (Riva Rocci) măsoară numai presiunea sistolică, prin perceperea primei pulsaţii a arterei
radiale (palparea pulsului) la decomprimarea lentă a manşonului aplicat în jurul braţului.
În metoda ascultatorie (Korotkow) în loc de palparea pulsului, se ascultă cu ajutorul unui stetoscop plasat în

Pagină 20 din 21
plica cotului zgomotele ce apar la nivelul arterei brahiale la decomprimarea lentă a manşonului, datorită
circulaţiei turbulente, urmându-se a determena atât presiunea sistolică, cât şi cea diastolică. Se pompează aer
în manşon până ce prin stetoscop nu se mai aude nici un zgomot (presiunea din manşon este mai mare cu
30-40 mm Hg peste cea la care dispare pulsul radial), după care aerul este decomprimat lent. Când presiunea
aerului devine egală cu presiunea sistolică, sângele reuşeşte să se deplaseze prin artera brahială dincolo de
zona comprimată de manşon, iar în stetoscop se aud primele zgomote. În acest moment se citeşte presiunea pe
manometru, ea reprezentând valoarea presiunii sistolice. Zgomotele provin de la vârtejurile ce apar în coloana
de sânge care curge cu viteză mare. Curgerea se face în regim turbulent deoarece se îngustează lumenul
arterial. Pe măsură ce aerul din manşon este decomprimat, zgomotele se aud tot mai tare deoarece
amplitudinea mişcărilor pereţilor arteriali creşte şi odată cu ea se intensifică vibraţiile sonore. În momentul în
care presiunea aerului din manşon şi presiunea diastolică sunt egale, artera nu se mai închide în diastolă,
zgomotele scad brusc în intensitate şi dispar. Presiunea citită în acest moment pe manometru este presiunea
diastolică. Aşadar, momentul în care se aude în stetoscop primul zgomot marcheazã presiunea sistolică;
momentul în care zgomotele nu se mai aud marchează presiunea diastolică.
Metoda oscilometrică (Pachon) permite determinarea presiunii sistolice, diastolice şi medii. Această metodă
urmăreşte amplitudinea oscilaţiilor pereţilor arterei brahiale în timpul decomprimării treptate a aerului din
manşonul gonflabil. Presiunea sistolică se înregistrează la apariţia oscilaţiilor, presiunea diastolică la dispariţia
acestora, iar presiunea medie în momentul în care amplitudinea oscilaţiilor este maximă.
Aspecte biofizice ale patologiei circulaţiei sângelui
Se referă la modificări ale vâscozităţii sanguine, ale dimensiunilor inimii, precum şi la modificări apărute în
diametrele şi elasticitatea vaselor de sânge.
Creşterea vâscozităţii sanguine duce la o rezistenţă vasculară mărită (conform legii Poiseuille-Hagen). Apare
suprasolicitarea cordului prin creşterea presiunilor arteriale în circulaţia sistemică şi în special pulmonară, acest
lucru favorizând staza sanguină, aderenţa trombocitară, ateroscleroza şi accidentele vasculare.
Creşterea vâscozităţii sanguine se poate datora unui număr anormal de leucocite (de exemplu în leucemii) sau
unei cantităţi crescute de proteine plasmatice -fibrinogenul (în inflamaţii) sau ca lanţurile K (proteine ce intră în
compoziţia anticorpilor) secretate de o linie limfocitară anormală (boală numită macroglobulinemie în care
vâscozitatea relativă a serului este >4 ).Vâscozitatea sângelui creşte în intoxicaţiile cu bioxid de carbon din
cauza creşterii volumului hematiilor.
Creşterea hematocritului se întâlneşte rar, în cazul deshidratării (prin transpiraţie,prin febră, prin vărsături)
precum şi în poliglobulie (boală care se caracterizează prin creşterea exagerată a numărului de globule roşii).
Din cauza valorilor mari ale hematocritului, creşte vâscozitatea sângelui prin stânjenirea mişcării libere a
hematiilor care sunt deformate mecanic şi favorizarea apariţiei de aglomerări eritrocitare. Aceste creşteri ale
hematocritului pot apărea ca un mecanism compensator în hipoxie (scăderea presiunii parţiale a oxigenului în
sânge) - de exemplu hipoxia datorată altitudinii sau hipoxia din unele boli ce afectează ventilaţia pulmonară.
Conform legii lui Poiseuille, pentru a trece printr-un vas un anumit debit de sânge, trebuie să se acţioneze cu o
presiune cu atât mai mare cu cât vâscozitatea lichidului este mai mare. Prin urmare, creşterea vâscozităţii
sângelui cere o contracţie mai mare din partea inimii pentru a asigura circulaţia, ceea ce se traduce prin
creşterea tensiunii arteriale.
Scăderea vâscozităţii sanguine este întâlnită în stările de anemie, atingând uneori valoarea 2, când poate fi
cauza apariţiei unor sufluri la un cord normal, prin favorizarea unei curgeri turbulente, în pierderea de sânge sau
când se consumă multe lichide înainte de recoltarea sângelui, în hidremie şi hiperglicemie.
Modificarea dimensiunilor inimii poate să apară ca urmare a presiunii mărite a sângelui care necesită din
partea inimii efectuarea unui lucru mecanic mai mare. În aceste condiţii, inima mărindu-şi dimensiunile (razele
de curbură ale pereţilor devenind mai mari), conform legii lui Laplace, pentru a realiza o aceeaşi presiune
sistolică se produce o tensiune mai mare în pereţi.
Când pereţii arteriali se rigidizează aportul de lucru mecanic al arterei faţă de inimă dispare sau se
micşorează foarte mult, inima fiind nevoită să efectueze un lucru mecanic mai mare decât în mod obişnuit, ceea
ce duce la obosirea acesteia. Mai mult, poate să apară şi riscul curgerii turbulente, urmat de creşterea
rezistenţei la înaintare a coloanei de sânge şi la apariţia unor sufluri.
În ateroscleroză (Fig. 69) depozitele de colesterol de pe pereţii vaselor de sânge, micşorează diametrul
acestora. Conform ecuaţiei de continuitate, aria secţiunii transversale îngustându-se, creşte viteza fluidului prin
acea secţiune. O creştere a vitezei de curgere a fluidului atrage după sine, conform ecuaţiei lui Bernoulli, o
creştere a presiunii dinamice, urmate de o scădere a presiunii statice, vasul putându-se bloca, la fel cum, de
asemenea, este posibil ca un cheag de sânge să blocheze vasul îngustat.

Pagină 21 din 21