Testul Rorschach

Psihologia este stiinta care are ca obiect principal de studiu omul in toata complexitatea sa
psihica. Pentru a putea studia e necesar sa avem posibilitatea sa culegem date despre ceea ce ne
intereseaza. In acest scop psihologia se poate baza pe o serie de metode : experimentul , interviul ,
chestionarul , testul si altele. Una din aceste metode este testul Rorschach.
Testul petelor de cerneala Rorschach este cel mai utilizat test proiectiv de personalitate la
ora actuala. Numele testului e legat de psihologul german Hermann Rorschach. Prima atestare a
testului a fost in anul 1921, odata cu aparitia cartii „Psychodiagnostik”.
Istoria petelor de cerneala ca stimuli in evaluarea sau dezvoltarea unor procese psihice este
insa mult mai veche , ele fiind folosite de exemplu in secolul XV de catre mari pictori , ca
Leonardo Da Vinci sau Botticelli , ca exercitiu de stimulare a imaginatiei. In a doua jumatate a
secolului XIX , petele de cerneala erau utilizate intr-un joc de societate numit „Blotto” in care
participantii trebuia sa asocieze o pata de cerneala cu un anumut design. La nivel formal , atat in
Europa cat shi in Statele Unite , petele de cerneala erau subiectul unor experimentari pentru teste de
imaginatie , personalitate si inteligenta.
Lucrand intr-un spital de psihiatrie , Rorschach a observat ca anumiti copii dau raspunsuri
diferite de ceilalti la unele pete de cerneala , precum si ca cei suferind de tulburari de acelasi tip dau
raspunsuri asemanatoare. In 1911 , el a inceput sa cerceteze „interpretarea formelor accidentale”.
Primul test cu pete de cerneala dezvoltat de el era menit sa foloseasca la investigarea halucinatiilor
reflexe ale subiectilor la vederea acestor stimuli. Printr-un proces de incercare si eroare , el le
sectiona pe acelea care discriminau cel mai bine intre diversele tulburari , realizand in acest fel
investigatii asupra dementei , sindromului Korsakoff parezei generale si encefalitei letargice. In
cartea sa , insa , el previne asupra faptului ca cele raportate de el sunt rezultate preliminare care
necesita investigatii mai elaborate si extinse. Din nefericire , el moare in 1922 , fara a-si putea duce
la capat demersul , cere este apoi preluat de diversi psihologi , dand nastere unor curente si traditii
foarte diferite in interpretarea acestui test.
Punctul de cotitura l-a constituit aici elaborarea Sistemului Comprehensiv de Cotare a
Rorschach-ului de catre John Exner.
1. locatia: intregul ( semn al potentialului intelectual ), subdiviziuni ( raspunsurile cele
mai comune ) si detalii ( reflecta tendinte compulsive) ;
 2. continutul: oameni , parti dintr-o persoana , haine , animale , parti din animale ,
natura ;
3. determinanti: forma ( abordare rationala ), miscarea ( indicator al unei imaginatii
bogate ), culoarea ( reactii emotionale ), utilizarea nuantelor de gri ( depresie ), utilizarea
spatiilor albe ( reactii de opoitie , agresivitate mascata );
4. raspunsuri tipice vs atipice ( luand drept criteriu un scor de popularitate al anumitor
raspunsuri in sensul ca sunt mai fregvente in populatia generala – ex. vederea unui fluture , flori,
cap de caine );
5. timpul alocat unei planse

Cele mai multe sisteme de cotare a acestui test iau in calcul urmatoarele categorii implicate
in generarea imaginii:
 Locatia: se refera la acea parte a petei cu care subiectul asociaza fiecare
raspuns ( intreaga pata , o parte mare , proeminenta a ei , un detaliu mic , neobisnuit,
spatiile albe )
 Determinantii: includ forma , culoarea , umbra , si „miscarea”, ultima
categorie referindu-se la faptul ca intr-o pata pot fi vazute obiecte in miscare
 Continutul: aceste categorii difera de la un sistem de cotare la altul . Printre
cele care se regasesc in majoritatea acestor sisteme se numara : forme umane , detalii
( parti) ale unor forme umane, forme animale , peisaje, harti si concepte geografice ,
plante , hrana , arta , abstractiuni. E important de mentionat aici ca un raspuns poate
apartine simultan la mai multe categorii.

In continuare , pentru cotarea si interpretarea testului se urmeaza trei pasi: cotarea efectiva ,
analize ulterioare legate de categoriile obtinute si apoi interpretarea tehnicii si descrierea
personalitatii subiectului.
O serie de studii realizate de catre psihanalisti sustin capacitatea de discriminare a testului
Rorschach intre diferite categorii de afectiuni psihiatrice ( schizofrenie , tulburari neuropsihiatrice ,
afectiuni organice ale creierului ). Un studiu de referinta care a comparat calitatiile psihometrice ale
testului Rorschach , MMPI si WAIS printr-o metaanaliza a studiilor care au utilizat aceste teste de
personalitate mentionate au aceleasi calitati psihometrice ca si testul de inteligenta ( WAIS ) care a
fost ales ca etalon. Exista totusi o critica fundamentala care i se aduce acestui studiu , si anume
aceea ca rezultatele pentru testul Rorschach au fost extrase dintr-o singura publicatie, existand astfel
o biasare editoriala.
 Criticile aduse acestui test variaza de la aspecte fundamentale legate de validitatea sa de
construct si predictiva, la aspecte tinand de distorsionarile ce pot aparea la aplicarea probei in
functie de profilul evaluatorului si al celui evaluat.
Testul Rorschach este controversat in primul rand datorita stimulilor pe care ii utilizeaza ,
care sunt intrinsec lipsiti de sens si subiectivi ( conditie fundamentala a testelor proiective ). Acest
fapt insa atrage dupa sine nevoia ca evaluatorul , la randul sau , sa se proiecteze in paternurile
imaginilor pentru a le putea da un sens. Intr-un anume fel , el insusi trebuie sa reactioneze la
stimulii testului , dat fiind ca interpretarea rezultatelor depinde de insight-ul sau in mai mare masura
decat de informatiile oferite de sistemul de cotare. Rezultatele testului ne spun nu doar cum s-a
proiectat cel evaluat in stimulii testului , ci si cum s-a proiectat psihologul in proiectiile celui
evaluat. Acest subiectivism l-a facut pe Evsenck sa afirme ca testele proiective sunt nici mai mult
nici mia putin decat vehicule ale imaginatiei bogate a clinicienilor.
Aceasta critica este insa contracarata prin utilizarea unor sisteme de cotare standardizate , in
care interceptarea este realizata nu pe baza asocierii unui sens anumitor tipuri de raspunsuri , ci pe
baza unor etaloane stabilite de populatii foarte largi. Aceste etaloane spun de fapt care sunt
raspunsurile tipice in anumite categorii de pacienti , facand testul Rorschach util in discriminarea
intre aceste categorii ( ex. tulburari de gandire, tulburari afective si anxioase , tulburari de
personalitate etc. )
Exista insa studii care infirma si acest tip de predictii in realitatea clinica. Studiul lui Albert,
Fox si Kahn ( 1980 ) a abordat problema stimularii in proba Rorschach , a demonstrat lipsa
validitatii acestei probe.
Lipsa unor rezultate consistente in urma evaluarii psihiatrice cu testul Rarschach este pusa
de psihanalisti pe seama unor probleme metodologice in evaluarea tulburarilor psihice in general.
Aceste probleme tin de :
 Faptul ca testul Rorschach este sensibil la multe dimensiuni ale personalitatii , ceea ce face
ca variabilitatea datorata componentei organice sa se piarda in „zgomotul” creat de alte
surse;
 Tulburarile organice sunt o clasa fiarte eterogena , neavand cum sa dea o imagine unitara a
evaluarii;
 Heterogenitatea psihiatrica este foarte mare chiar si in cazul pacientilor cu aceeasi etiologie;
 Multe dificultati de diagnostic psihiatric , se pot rezolva doar cu ajutorul unei perspective
longitudinale.
In ceea ce priveste validitatea predictiva a testului , rezultatele sunt contradictorii si fiecare
pozitie este argumentata cu ferocitate de catre sustinatorii ei. O serie de studii ( Riessman , 1955;
Haase , 1956 ) au demonstrat deja de cateva decenii faptu faptul ca subiectii provenind dintr-o clasa
sociala inferioara sunt defavorizati in urma evaluarii acestui test.
Se pare ca o serie de elemente implicate in cotarea testului Rorschach sunt sensibile la
diferentele de clasa. O ipoteza concurenta sustine insa ca raspunsurile acestora sunt caracterizate
mai degraba de lipsa de interes si patie decat de reactii de stres. Aceasta lipsa de interes e pusa pe
seama tipului de stimuli care ar intra in contradictie cu nevoia lor de structura, ceea ce face ca acesti
respondenti sa organizeze stimulii dupa cel mai usor criteriu : cel al formei. Dincolo de
aprofundarea studiilor necesare explicarii acestui fenomen, raman insa dovezile discriminarii pe
baza acestui test intre clasele sociale.
Testul Rorschach continua sa fie utilizat insa in practica clinica si in alte domenii aplicative,
fiind mai mult sau mai putin potrivit pentru dimensiunile personalitatii evaluate. Dovezile empirice
referitoare la validitatea , fidelitatea si utilitatea sa raman diverse si chiar contradictorii. Probabil cel
mia important lucru de mentionat in acest punct este necesitatea unei noi expertize obtinute prin
traininig pentru utilizarea lui si , mai mult de atat , necesitatea unui discernamant teoretic si
metodologic inainte de a opta pentru aplicarea acestui test ( in finctie de situatie , ce se urmareste
prin testare si cine sunt subiectii evaluati).
Asa cum au prezentat numeroase studii testul Rorschard are atat puncte slabe cat si puncte
tari. Nu putem spune despre nici o metoda de evaluare ca e in totalitate buna sau in totalitate rea.
Fiecare are si puncte tari si puncte slabe. Datorita varietatii metodelor, cercetatorul are posibilitatea
sa o aleaga pe cea mai potrivita studiului sau.

TEST REY
Introducere
André Rey elaboreaza o metodica de cercetare a particularitatilor memoriei verbale imediate care permite o
analiza a procesului in desfasurarea lui.Rezultatele obtinute la proba elaborata de A.Rey nu se reduc la
constatarea reusitei sau nereusitei ci scoate in evidenta determinantele psihice care intervin in nereusita. El
evidentiaza o serie de manifestari simtomatice privind volumul si fidelitatea, atat a reproducerilor cat si a
recunoasterilor a comportamentului motor si verbal, care toate in ansamblu dau un tablou mai mult sau mai
putin tipic pentru intarziatii mintali, pentru epileptici, psihopati, instabili si copii cu dificultati scolare.
Prezentarea probei si a tehnicii de aplicare l5b1bm
Proba se desfasoara in 6 faze. Primele 5 faze urmarind memorarea unei serii de 15 cuvinte in 5 repetitii, iar
cea de a 6-a faza urmarind capacitatea de recunoastere dintr-un text a cuvintelor memorate in fazele
anterioare.
Rey a intocmit pentru fazele de memorare 4 liste de cuvinte:
Seria A: Seria B: Seria C: Seria D:
1. toba 1.pupitru 1.portocala 1.vioara
2. perdea 2.pastor 2.fotoliu 2.pom
3. curea 3.vrabie 3.broasca 3.cravata
4. cafenea 4.pantof 4.dop 4.sunca
5. scoala 5.furnal 5.masina 5. valiza
6. parinte 6. munte 6.barba 6. var
7. soare 7. ochelari 7.mal 7. ureche
8. gradina 8. burete 8.sapun 8. cutit
9. chipiu 9. ilustrata 9. hotel 9.scara
10.taran 10.vapor 10.cal 10.caine
11.mustata 11.oaie 11.insecta 11.banana
12.curca 12.pusca 12.imbracaminte 12.unealta
13.culoare 13.creion 13.oala 13.vinator
14.casa 14.biserica 14.soldat 14.galeata
15.rau 15.peste 15. clanta 15.campie
Pentru faza de recunoastere mici texte in care sunt incluse cuvintele din cadrul listelor prezentate spre
memorare.
Istoria A:
Un batran taran(1) cu o mustata (2) lunga asezat pe o banca (3) la soare(4) in gradina(5) aproape de un
rau(6) marginit de arbori(7) supraveghea o curca(8) si gainile(9) sale fumand pipa(10) sa; el privea trecand
pe drum(11)prin fata la cafenea(12) aproape de gara(13) un copil care mergea la scoala(14).
Acest copil si-a uitat chipiu(15), paltonul(16) si cartile(17) sale; el sufla intr-o trompeta (18)tine un drapel
(19)si poarta la curea (20) o mica toba (21) de culoare (22) vie.
Din casa(23), de la marginea strazii(24) un parinte(25) si fratii (26)de dupa perdea(27) ; de la fereastra(28)
impodobita cu flori (29) observau atent micul scolar (30).
Istoria D:
Un caine (1) al muzicantului (2) orb care cata din vioara (3) aproape de scara (4) podului (5) pazea cina (6)
stapanului (7) sau: paine (8) si sunca (9) inchise intr-o valiza (10) atezata langa perete (11) printre pietre (12)
o unealta (13) veche, un cos (14) de fructe (15), o banana (16) si o galeata (17) ruginita.
El ciuli o ureche (18) si arata dintii (19) vazand departe pe campie (20) aproape de un pom (21) mare de
langa padure (22) pe un var (23) al unui vanator (24) care cu pusca(25)si cu un cutit (26) in mana (27)se
apropia fara palarie (28) si fara cravata (29) cantand un cantec(30).
Materialul verbal utilizat prezinta dificultati identice, dar s-au alcatuit mai multe variante cu scopul de a putea
utiliza o alta lista de cuvinte sau texte in cazul necesitatii unei reexaminari.
Tehnica de lucru este delicata si necesita o observatie riguroasa.
Pentru faza 1:
Subiectului i se da urmatoarea instructie:
"Eu iti voi citi mai multe cuvinte, tu le vei asculta si cind voi termina de citit imi vei spune toate cuvintele pe
care le vei tine minte. Le vei spune asa cum iti vin in minte, nu trebuie sa le spui in ordinea in care ti le-am
spus eu, dar trebuie sa spui cat mai multe.”
Dupa ce ne asiguram ca subiectul a inteles instructia, trecem la citirea uneia din listele de cuvinte
prezentate.
Cuvintele trebuie pronuntate dstinct, pastrand o pauza de o secunda intre fiecare cuvant prezentat.
Cand terminam de prezentat lista de cuvinte pentru a crea o pauza spunem:
„Ai auzit toate cuvintele acestea, spune acum toate cuvintele pe care le tii minte”.
In momentul in care subiectul incepe reproducerea, experimentatorul noteaza in foaia de protocol nu numai
cuvintele ci si toate manifestarile verbale sau de conduita, acordand pentru evocare un minut.
Pentru a avea o indicatie asupra ritmului de reproducere, la fiecare 15 secunde se trage cate o linie in foaia
de protocol
Pentru faza II:
Subiectului i se da urmatoarea instructie:”Eu iti voi citi inca o data aceleasi cuvinte si cand voi termina de citit
o sa-mi spui toate cuvintele pe care le stii. Prima data ai stiut sa-mi spui „X” cuvinte,acum ai sa poti sa-mi
spui mai multe. Spui toate cuvintele pe care le stii, si pe cele pe care le-ai spus prima data. Noi vrem sa
iinvatam aceste cuvinte si trebuie sa ajungem sa le poti spune pe toate fara sa tii seama de ordine,fiind
destul daca le spui asa cum iti vine in minte.”
Se va cauta ca aceasta noua instructie sa fie bine inteleasa pentru ca subiectul sa nu reproduca numai
cuvintele nou achizitionate, ci sa le reproduca toate cuvintele memorate, inclusiv pe cele din prima
faza.Pentru acreasta se verifica daca subiectul a inieles instructia punand intrebarea:”Ce trebuie sa faci?”;iar
la nevoie se repeta instructia.
Dupa citirea listei de cuvinte,inainte de evocare, se va crea o pauza spunand:”Ai auzit toate cuvintele, sa
vedem cate poti sa-mi spui acum.”
Caca subiectul intreaba din cate cuvinte ste alcatuita lista i se comunica numarul.
Timpul acordat pentru evocarea din aceasta faza cat si pentru fazele urmatoarele este de 1 minut si 30
secunde.
Daca subiectul se opreste inaintea de scurgerea timpului si spune ca nu mai stie alte cuvinte, va fi stimulat
sa faca un efort si este lasat sa se gandeasca pana ce trece timpul rezervat reproducerii.
In cazul in care subiectul reproduce numai cuvintelel noi achizitionate si se opreste i se va atrage atentia sa
repete si cuvintele pe care le-a spus prima data.
Pentru faza III
Se anunta o noua lectura si se repeta integral instructia data la faza a II-a.
Subiectului i se comunica numarul cuvintelor reproduse corect la prima si a II-a faza, in asa fel incit sa fie
interesat in progresul sau,fara a face nici o aluzie le cuvintele adaugate sau repetate de mei mute ori.
Pentru fazele IV si V
Se desfatoare la fel ca fazele II si III, numai ca la faza a V-a subiectul trebuie sa fie anuntat ca aceast este
ultima repetitie.Faza a V-a se aplica chiar daca subiectul ajunge sa reproduca toate cuvintele in fazele
anterioare.
Pentru faza VI
Este destinata compararii capacitatii de recunoastere in cea de reproducere.
Instructia care se da in cazul acestei faze este:”Eu am sa-ti citesc o poveste in care sunt toate cuvintele pe
care le-am invatat pana acun, dar in care mai sunt si alte cuvinte.De fiecare data cand auzi un cuvant invatat
de noi pana acum sa spui „DA”.Numai sa fii atent sa nu te pacalatti ti sa spui DA si la alte cuvinte.”
Dupa ce se verifica daca subiectul a inteles instructia se da citire unuia din textele prezentate anterior in care
sunt incluse cuvintelel perzentate penru memorare.
In foaia de protocol se noteaza numarul de ordine inscris in drepul cuvantului la care subiectul spune „DA”
(vezi anexa 1)
Sistemul de cotare:
In urma aplicarii probei, conform instructiunilor prevazute, se trece la analiza cantitativa a rezultatelor
subiectului. In acest scop:
• se numara cuvintele reproduse corect in cadrul fiecareia din cele cinci faze de reproducere;
• se numara cuvintele recunoscute corect;
• se numara pentru fiecare faza de reproducere cuvintele false si dublurile, iar pentru faza de recunoastere
se numara cuvintele false.
Rezultatele astfel obtinute se reprezinta grafic, curba memorarii si reproducerii se analizeaza comparativ cu
o curba etalon (m), insotita de reprezentarea grafica a limitelor inferioare (m-1s) si superioare (m-1s) ale
variatiei normale a rezultatelor grupului de varsta din care face parte subiectul (conform unui tabel de valori
medii pentru grupele de varsta - vezi anexa 2).
Pe langa aceste date cantitative fundamentale se va mai nota:
• ritmul si debitul (numarul de cuvinte reproduse pe unitate de timp in secunde)
• timpul cand subiectul a terminat reproducerea
• gradul de colaborare si efortul subiectului
• natura cuvintelor false ( deformari, incomprehensible, iradiatii asociative, cuvinte date la intamplare pentru
a completa numarul seriei prezentate etc.)
• comportamentul motor si verbal al subiectului an timpul probei
Se considra normala orice curba situata in jurul curbei medii, in limitele fusului de variatie stabilit in functie de
media si abaterea etalon, putem sa ne dam seama daca subiectul examinat se incadreaza in limitele
normalului sau se situeaya deasupra sau dedesubtul acestei limite.
Se calculeaza coeficientul de fidelitate (CF), care arata un aspect calitativ al memoriei si anume precizia,
fidelitatea acesteia:
toate cuvintele corecte
CF = •100 total cuvinte
Studiu de caz
P:A:
• scoala generala: cl. a5a
• data nasterii: 23 ianuarie 1990
• data examinarii: 2 februarie 2002
• sexul masculin
• resita scolara: romana 5,00; matematica 5,00; biologie 5,00; geografie 6,66; desen 9,66; purtare 10. media
generala 7,20
La prima intalnire cu subiectul conduita lui tradeaza putina timtidate.Dupa o discutie de 15 minute se terce la
aplicarea scarii Binet-Simon.In timpul examinarii P.A. este atent , dar la testele de memorie nu reuseste de o
100. Din acest motiv la a II-a intalnire cu subiectul i se aplica proba Rey.
Subiectul obtine urmatoarele rezultate:
• total cuvinte reproduse corect =32 (4+7+8+7+6)
• total cuvinte recunoscute corect =12
• total cuvinte corecte =44 (32+12)
• total cuvinte dublate = 10
• total cuvinte false = 11
• total cuvinte = 65 (44+10+11)
Coeficientul de fidelitate = 67,69, ceea ce indica un grad scayut de fidelitate a memorie verbale imediate a
subiedctului(CF maxim posibil este de 100)
In continuare se reprezinta grafic: reztatele medii ale grupului de varsta si rezultatele individuale ale
subiectului.(vezi anexa 4)
Din rezultatele prezentate reiese ca memoria verbala imediata a subiectului este foarte slaba, el fixeaza doar
cateva din cuvintele prezentate spre memorare,ceea ce se datoreste capacitatii sale reduse de structurare a
materialului verbal.Cu toate eforturile depuse nu reuseste sa evoce corect nici macar jumatate din cele 15
cuvinte repetate de 5 ori.Curba memorarii se ridica foarte putin la repetitia a II-a si a III-a si apoi scade la
ultima reproducere,ceea ce inseamna ca nu consoloideaza si nu „transporta”sarcina mnezica de la o
repetitie la alta.Se poate observa ca la P.A., curba memorarii se situeza mult sub nivelul curbei medii a
subiectilor de aceasi varsta cronologica;rezultatele subiectului se caraterizeaza prin evocare initiala slaba,
urmata de achizitie slaba. Rezultatele la faza de recunoastere sunt mai bune decat reusita la evocare, dar si
din acest punct de vedere subiectul ramane sub nivelul grupului sau de referinta. De asemenea , se observa
persistenta cuvintelor false si a dublurilor.
In concluzie, subiectul se caracterizeaza prin capacitatea de memorare voluntara deficitara, caracterizat atat
printr-un volum redus al reproducerilor, cat si al recunoasterilor.

pagina anterioară
eBooks
Cuprins
pagina următoare

Probe pentru investigare de tip performanţă

În psihologie şi în special în psihodiagnoză s-au utilizat diverse modalităţi de clasificare a probelor, a

testelor, scalelor etc. în funcţie de varietate de criterii. Influenţaţi de multe ori de clinică, de aspectele

psihopatologice puternic reprezentate chiar în conţinutul testelor, psihologii şi medicii din diverse clinici

(mai ales din psihiatrie) au încercat să ,,ordoneze“ experienţele câştigate pe acest plan, şi au sugerat 

ierarhizări, clasificări relativ acceptate. Este lesne de înţeles că existând aceste încercări de sistematizare,

doar simpla lor enumerare în cărţi şi tratate de specialitate nu elimină ,,iniţiativele“ şi ,,aventurile“

fascinante ale domersului psihoclinic ale unor psihologi, chiar bine intenţionaţi în cunoaştere.

De aceea, ne simţim datori să rememorăm faptul că finalizarea unor cercetări, structurarea unor

concepte în psihologia şi psihiatria jumătăţii de secol XX (aproximativ 1945–1965), evidenţierea

beneficiilor aduse de accepţia concepţiei psihosomatice pentru interpretările medicale şi psihologice au

avut menirea de a ,,deschide“ noi orizonturi în clinici, în spitale şi care nu au lăsat indiferenţi pe

practicieni.

Încercările de clasificare, de sistematizare, de apropiere a criteriilor, a conceptelor teoretice, a metodelor

de investigare psihologică şi chiar psiho-socială sunt din nou într-o dinamică evidentă iar şansa de a fi ex-

haustivi este de domeniul inimaginabilului.

Interconexiunile viului – ale aspectelor biologice din psihismul uman cărora tot mai acceptate şi

recunoscute li se adaugă cele ale domeniilor socio-profesionale şi economice determină multitudinea de

aprecieri, de concepţii, de evaluări şi implicit multitudinea de probe, criterii, clasificări.

Ceea ce ar trebui să se distingă relativ uşor ar fi nevoia de cunoaştere aprofundată a subiectului uman,

indiferent dacă psihologul utilizează anamneza psihoclinică, probe de performanţă, de personalitate,

scale, chestionare sau doar unele dintre ele într-o suită organizată în funcţie de specificitatea cazului de

investigat.

Pentru motive pragmatice, sperând că le-am inclus implicit pe cele teoretice şi ale experienţelor nu doar

personale, am încercat în paginile următoare să prezentăm o posibilă schemă de urmat în clinică. Această

“schemă” ar putea cuprinde:

ˇ   anamneza psihoclinică;

ˇ   investigarea performanţelor surprinse prin probe de atenţie, memorie şi calcularea QI; investigarea

aspectelor globale de personalitate (prin diverse probe proiective ori combinate probe şi scale,

chestionare recent aprobate în circuitul profesiei de psiholog).

Astel, pentru a reuşi să învăţăm şi să memorăm cunoştinţele prezentate în cadrul unui proces de

învăţământ este necesar să avem cât mai viu în minte scopul de a memora materialul respectiv.

Aceasta măreşte eficacitatea păstrării şi reproducerii celor învăţate.

Materialul de memorat este necesar să fie înţeles şi să fie integrat în sistemul cunoştinţelor vechi.

Pentru că materialul care nu se reia se uită este nevoie să folosim repetiţia. Repetiţia trebuie să o

utilizăm înainte ca textul să fie „şters”. Revenind sistematic asupra materialului, consumăm mai puţină

energie şi pierdem mai puţin timp. S-a constatat experimental că simpla repetiţie nu este suficientă

pentru memorarea efectivă.

Când se organizează repetiţiile perceperea materialului nu trebuie să lase scoarţa cerebrală indiferentă.

Noi trebuie să realizăm o întărire pozitivă, efectivă, prin intermediul limbajului.

Totodată este cunoscut că se fixează mai temeinic cunoştinţele care ne ajută efectiv în munca şi

activitatea noastră. Aplicarea celor învăţate în practică reprezintă o condiţie de bază atât pentru trăinicia,

cât şi pentru exactitatea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor noastre.

În organizarea repetării informaţiilor trebuie să realizăm o eşalonare a repetiţiilor în timp pentru

consolidarea legăturilor nervoase şi pentru sistematizarea componentelor materialului. Invers,

concentrarea repetiţiilor s-a constatat că duce, în timp, la rezultate slabe, de genul „pregătiri în asalt

pentru examene”, cu incapacitatea reproducerii informaţiilor memorate.

Cel mai util este ca în procesul repetării să încercăm să reproducem materialul cu frazele şi cuvintele
noastre proprii. Recunoaşterea ne dă întotdeauna falsa impresie că materialul este reţinut. Este mai

uşoară, dar nu suficientă pentru reproducere – iar şcoala, apoi practica, viaţa, ne cer cunoştinţe

reproduse, însuşite şi aplicate în procesul muncii, al creaţiei etc.

Toate condiţiile, procedeele de memorare temeinică şi sistematică ne vor asigura achiziţii fidele şi

finalitate practică dacă le vom adapta principiilor obiective ale activităţii nervoase superioare, ca şi

particularităţilor individuale, cerinţelor muncii şi activităţii didactice, a celei profesionale în domeniul

clinic, medical şi social.

Metode de investigare a funcţiei mnezice

Este important de ştiut că:

– Investigarea capacităţii de stocare nu poate fi făcută decât pe baza unei corecte funcţionări prosexice;

– Orice ,,amnezie izolat㔠fără alte simptome clinice trebuie să atragă atenţia asupra eventualei

posibilităţi de simulare din  partea subiectului;

– De obicei, memoria interferă cu elemente de inteligenţă, cunoştinţe acumulate, experienţă cognitivă,

afectivă;

– Numai solicitarea de a fixa şi reproduce cupluri de silabe ne ajută în exprimarea fidelă a „memoriei

brute”. Psihologul poate folosi în clinică una sau mai multe tehnici, metode de cunoaştere a nivelului

mnezic al subiectului. Între cele existente enumerăm:

A. Metoda Viérregge: reprezintă o tehnică binecunoscută. Concret persoanei de investigat i se repetă

unele cifre pe care le pronunţă examinatorul. Se cere repetarea cifrelor după un minut petrecut în linişte

şi încă o repetare după un alt minut, în care s-a încercat distragerea atenţiei printr-un mijloc oarecare.

Un adult sănătos poate repeta după primul minut 6-8 cifre şi după al doilea 5-6 cifre.

O altă variantă este proba „oraşelor”: i se dau subiectului 6-10 nume de oraşe şi i se atrage atenţia că

trebuie să le reţină; după ce i se distrage timp de un minut atenţia, acesta este solicitat să le reproducă.

Generic, este important de urmărit relatarea subiectului în legătură cu istoria existenţei sale.

B. Metoda Bernstein: constă în prezentarea a două grupuri de figuri desenate în profil: în primul rând

sunt 9 figuri, iar în al doilea sunt 25, printre care se numără şi primele 9. Prima grupare se prezintă

subiectului timp de 30 de secunde. Apoi se înfăţişează a doua grupare, iar subiectul este îndemnat să

recunoască primele 9 figuri.

C. Scala Wechsler pentru memorie (W.M.S.) conţine următoarele probe:

-   de informaţie generală,

-   de orientare,

-   de control mintal (repetarea alfabetului sau numărare în sens invers),

-   memorarea unui paragraf,

-   memorarea imediată a cifrelor,

-   memorarea perechilor de cuvinte.

D. Proba auditiv-verbală REY – explorează funcţia mnezică reliefând capacitatea de fixare şi

reproducere a ei. Proba este foarte utilizată ca metodă de psihodiagnoză a memoriei. Ea se desfăşoară în

cinci etape, stimulii fiind citiţi succesiv de examinator.

După instructajul dat subiectului de a reţine şi reproduce cât mai mult şi cât mai corect (fidel) din 

stimulii prezentaţi, examinatorul pronunţă clar, cu voce tare cele 15 cuvinte ale uneia din  cele patru

variante Rey, etalonate pe populaţie românească. Proba poate fi folosită în clinică, în industrie, în şcoli

etc., sub forma test-retest.

Sunt notate toate cuvintele, atât cele corecte, cele „greşite” (imaginate de subiect), cât şi cele „duble”

(repetate în cadrul aceleiaşi reproduceri de 2-3 ori). Proba nu se desfăşoară contra-cronometru, iar

subiectului nu i se impune să redea cuvintele în ordinea stabilită de autor.

Operaţiunea se repetă de cinci ori chiar dacă subiectul a redat integral toţi stimulii din  a treia ori a patra

evocare.

Curba „dublelor” (cuvinte spuse de 2-3 ori) oferă un indice de impromptitudine, iar cea a greşelilor un

indice al infidelităţii mnezice.

Se ţine cont de rezultatele etalonării pe populaţia ţării noastre în evaluarea diferenţiată a capacităţii de

fixare şi reproducere în funcţie de nivelul cultural. De asemenea, se pot efectua medii aritmetice pentru

cele cinci etape când proba este folosită n maniera test-retest.

PROBA REY (15 CUVINTE)

VARIANTA AUDITIVĂ

                                                              

REY I      REY II

ETAPE ETAPE
Stimuli Nr. crt. Stimuli
I II III IV V I II III IV

Vioară             1. Pară      

Copac             2. Fotoliu      

Cravată             3. Crap      

Şuncă             4. Dop      

Valiză             5. Trăsură      
 Pernă             6. Bărbie      

Ureche             7. Lac      

Cuţit             8. Săpun      

Scară             9. Hotel      

Câine           10. Cal      

Banană           11. Insectă      

Unealtă           12. Dulap      

Vânător           13. Oală      

Găleată           14. Soldat      

Câmpie           15. Broască      

Figura 1
Recunoaştere: Câinele (1) muzi-cianului (2) orb Recunoaştere: Întors din  război (1), soldatul (2) îşi

(3) care cânta la vioară (4) stând pe o pernă (5) căuta (3) prietenii (4) la barul (5) unui hotel (6) unde se

veche lângă scara (6) podului (7) păzea adunau de obicei ca să ciocnească o oală (7) cu vÎn (8).

mâncarea (8) stăpânului (9) său alcătuită din  El luă o trăsură (9) cu un cal (10) dar observă curând că

pâine (10) şi şuncă (11). Merindele (12) erau vehiculul (11) era plÎn cu insecte (12) aşa că se duse

închise într-o valiză (13) aşezată în spatele mai întâi la lac (13) şi se spală pe tot corpul (14) cu

zidului (14) printre bolovani (15), unelte (16) săpun (15). Apoi îşi scutură hainele (16) dar observă că

vechi, coji (17) de banane (18) şi găleţi (19) totuşi trebuie să le schimbe cu cele curate pe care le

ruginite. El îşi ciuli urechile (20) şi-şi arătă dinţii avea în dulap (17) şi se întoarse acasă(18). Aici îşi puse

(21) căci văzuse departe pe câmpie (22), lângă costumul (19) nou şi porni vesel (20) spre locul (21)

un copac (23) pe cei doi prepelicari (24) ai unde socotea că se va distra de minune. Ajuns acolo se

vânătorului (25) care, cu puşca (26) pe umăr aşeză într-un fotoliu, comandă o bere (22), o porţie de

(27) şi cuţitul (28) în mână (29) dar fără pălărie crap (23) şi pâine (24). El scoase dopul (25) sticlei (26),

(30) şi cravată (31) se apropia fluierând un bău, mâncă totul cu poftă şi mai ceru o pară (27).

cântec (32). Deodată, o broască (28) venită de nu ştiu unde începu

să sară pe podea (29) şi omul (30) nostru amuzat nu-şi

putu stăpâni un hohot (31) de rîs (32).

PROBA REY (15 CUVINTE)

VARIANTA VIZUALĂ
                                                                            

REY III   REY IV

ETAPE Nr. Stimuli ETAPE

Nr.
Stimuli I II III IV V I II III IV V
crt.
crt.
 1. Bancă            1. Toboşar          

 2. Cioban            2. Perdea          

 3. Vrabie            3. Curea          

 4. Pantof            4. Cafenea          

 5. Cuptor            5. Şcoală          

 6. Munte            6. Rudă          

 7. Ochelari            7. Soare          

 8. Burete            8. Grădină          

 9. Tablou            9. Şapcă          

10. Vapor           10. Ţăran          

11. Oaie           11. Mustaţă          

12. Puşcă           12. Gâscan          

13. Creion           13. Culoare          

14. Teatru           14. Casă          

15. Peşte           15. Râu          

Figura 2
Recunoaştere: Prietenii (1) şedeau pe o bancă (2) în Recunoaştere: Un bătrân ţăran (1) cu mustăţi (2) lungi

grădina (3) publică schimbând (4) păreri despre teatrul (5) şedea pe o bancă (3) la soare (4), în grădina (5) sa,

care vizitase de curând orăşelul (6) lor de munte (7). Marele aproape de râul (6) ce curgea printre copaci (7) şi

actor (8) jucase rolul (9) unui cioban (10) care cutreiera supraveghea gâscanul (8) şi găinile (9). El privea un copil

ţara (11) cu oile (12) şi puşca (13) lui. Iarna (14) şi-o (10) care trece pe şosea (11) prin faţa cafenelei (12) de

petrecea pe cuptor (15) aşteptând vremea zilelor (16) lângă gară (13) îndreptându-se spre şcoală (14). Elevul

calde. Unul din  cei doi (17) spuse că acţiunea (18) piesei (15) îşi uitase mănuşile (16), şapca (17), mantaua (18) şi

(19) este lipsită de interes (20) mai ales că în ultimul tablou ghiozdanul (19) dar sufla fără grijă (20) într-o trompetă

(21) apărea pe scenă (22) un vapor (23) pus acolo fără nici (21) şi fâlfâia un steag (22). El purta, legată cu o curea

un rost. Autorul (24) nu merită să ţină un creion (25) în (23) de gât (24) o mic tobă (25) vopsită în culori (26) vii
mână (26), opera (27) lui merită să fie ştearsă cu buretele dar nu o putea folosi. din  casă (27) de după perdea (28)

(28). Celălalt amic (29) povesti că nu aşteptase sfârşitul rudele (29) şi îndeosebi fratele (31) mai mic îl urmăreau

(30) spectacolului (31) deoarece îşi uitase acasă (32) cu atenţie pe micul şcolar (32).

ochelarii (33), îl strângea un pantof (34), iar pe masă (35) îl

aştepta o straşnică mâncare de peşte (36). Or, ar fi fost o

greşeală (37) să dea vrabia (38) din  mână (39) pe cioara

(40) de pe gard.

După cum se observă cu uşurinţă proba are atât o variantă de tip reproducere şi una de tip

reconoaştere. Ambele se pot utiliza, doar psihologul stabileşte ce variantă va folosi.

PROBA REY deţine etaloane pe populaţie românească.

Tabel cu etaloanele probei de memorie rey (15 cuvinte)

Nivel de instrucţie Etapele probei şi stimulii reţinuţi

  I II III IV V

Nivel scăzut de şcolaritate 4 6  8 10  12

Nivel mediu şi bun de şcolaritate 6 8 10 12 13,9

Exemplificarea cu acest tip de probe reprezintă un model de folosit pentru că probele au etaloane pe

populaţie românească. Trebuie ştiut că există alte numeroase probe (doar unele etalonate) care sunt

interesante şi pot tenta orice psiholog. Ele pot fi cunoscute şi doar după eforturi de validare şi etalonare

pot intra în patrimoniul psihodiagnozei clinice din România. În acelaşi timp, ţinem să subliniem că

fragmente din alte probe sunt utilizate pentru investigarea funcţiei mnezice la normali şi la bolnavi – din

diverse clinici medicale.

Atenţia este o activitate care face parte integrantă din  psihismul uman, necesară reflectării lumii reale.

Ea reprezintă un nivel optimal de desfăşurare a diverselor forme de reflectare a realităţii. Poate fi

înţeleasă ca funcţie psihică de orientare şi concentrare a activităţii umane asupra unor obiecte sau

fenomene, care sunt reflectate la un moment dat mai clar, mai precis. Zlate M. (1994) arată că psihologii

au oscilat în aprecierea atenţiei drept „activitate”, „stare”, „condiţie”, „proces” etc., unii asimilând-o cu

„setul”, alţii cu „vigilenţa”. „Atenţia este mai mult decât vigilenţă crescută, ea constă în orientarea

selectivă a percepţiei, iluminând obiectele şi ajutându-ne să le cunoaştem cât mai adecvat” (M. Zlate,

1994).

Sunt obiecte şi fenomene care ne atrag atenţia fără un efort conştient, fără nimic special din partea

noastră, iar altele nu reuşesc aceasta. Când are loc o orientare şi concentrare neintenţionată, fără efort
de voinţă a activităţii psihice vorbim de atenţia involuntară. Cauzele care o provoacă sunt în genere

grupate în două categorii:

a.    particularităţile intrinseci ale obiectelor;

b.    însemnătatea care o prezintă obiectele şi fenomenele pentru persoana respectivă.

Particularităţile stimulilor se referă la: intensitatea acestora, schimbarea şi intermitenţa lor, caracterul

neobişnuit, neaşteptat al unui obiect sau fenomen, interesele şi cunoştinţele omului ca şi starea

organismului în general şi a scoarţei cerebrale în special.

• Intensitatea stimulentului presupune apariţia pe scoarţă a unei excitaţii puternice care va domina

celelalte punct excitabile din  scoarţă (o detunătură, un fulger, o explozie, o reclamă luminoasă, scrisă cu

litere mari va atrage obligatoriu atenţia).

• Schimbarea şi intermitenţa stimulilor – ne arată că atenţia involuntară apare la modificări şi nu la

stimulare continuă, monotonă. Ca să atragem atenţia putem să creştem ori să reducem intensitatea

vorbirii (farurile din  porturi se aprind şi se sting intermitent; planşele şi diagramele din  clasă nu trebuie

să rămână ore în şir pe perete pentru că îşi pierd funcţionalitatea, nu mai atrag atenţia elevilor şi

studenţilor).

• Caracterul neobişnuit, neaşteptat este, de asemenea, o condiţie care atrage involuntar atenţia.

Frecvent profesorii cu experienţă pun întrebări neaşteptate în cadrul expunerii pentru a stimula atenţia

cursanţilor. Stimulii, cu toate calităţile lor, dacă nu au un caracter neobişnuit, provoacă reflexul de

orientare. Invers, repetarea unor situaţii identice, neîntărite, duce la stingerea reflexului de orientare şi

atenţia nu mai este atrasă.

• Stimulii care au o anumită importanţă pentru organism (fie pozitivă, fie negativă) pentru

activitatea şi preocupările omului reuşesc să atragă atenţia. Adolescenţii sunt preocupaţi, interesaţi de

radiofonie, calculatoare, aero-modelaj, cibernetică, fapt ce va face ca activitatea lor să se concentreze pe

interese utile.

• Starea generală a organismului şi a scoarţei cerebrale în special poate influenţa orientarea

atenţiei. Obişnuit, un om flămând va reacţiona la orice stimulent legat de satisfacerea senzaţiei de foame

şi care în alte condiţii poate rămâne neobservat.

Atenţia involuntară este, în general, de scurtă durată, ea este necesară în procesul de cunoaştere, dar

nu este suficientă pentru buna desfăşurare a activităţii umane.

Când trebuie să fim atenţi la anumite obiecte ori fenomene timp îndelungat, va fi nevoie de un efort de

voinţă.

Atunci apare atenţia voluntară, un construct care se instalează doar ca urmare a existenţei intenţiei
noastre şi a efortului involuntar.

O dată cu apariţia atenţiei voluntare omul se antrenează pentru menţinerea ei, întrucât în procesul

muncii, al activităţii sunt şi unele momente dificile, plictisitoare, care prin ele însele nu pot atrage atenţia.

Pentru atingerea unui scop, pentru obţinerea unor rezultate, insul trebuie să treacă peste ceea ce îl

distrage, trebuie să se concentreze. În acest caz, sarcina pe care o formulăm conştient (cu ajutorul

cuvântului) este aceea care realizează orientarea activităţii de reflectare, mărind valoarea de semnalizare

a unor stimuli, actualizând anumite conexiuni şi inhibând alte legături care nu sunt conexe cu sarcina

dată. Notăm faptul că în anumite împrejurări efortul de orientare şi concentrare a activităţii noastre într-o

direcţie necesară se poate realiza şi prin intermediul limbajului interior (omul singur îşi propune să fie

atent, fie explicit, fie mijlocit).

Atenţia voluntară şi cea involuntară nu sunt strict delimitate. În timpul activităţii umane, în mod

frecvent, cele două forme de atenţie se întrepătrund prin grade de trecere de la involuntar la momentul

conştient, la efort.

De asemenea, cele două forme de atenţie se pot transforma una în cealaltă. În timpul activităţii şcolare şi

universitare se poate observa această trecere: când un subiect – elevul, studentul – începe studiul unei

probleme (cu efort voluntar) participă atenţia voluntară. Treptat dificultăţile iniţiale sunt depăşite, apare

interesul, satisfacţia şi se instalează un fel de atenţie de tip involuntar. Acest fel de atenţie este uneori

denumită de către unii psihologi atenţie postvoluntară. Se notează că procesul este posibil şi în sens

invers.

WECHSLER

Calcularea coeficientului (indicelui) de deteriorare intelectuală (QD)

            {n clinică, psihologul este în situaţia să calculeze nu doar Q.I. global, ci şi o serie de coeficienţi absolut necesari în stabilirea diagnosticului

psihologic şi medical.

Astfel pe foaia de notare este prevăzut de asemenea un spaţiu disponibil calculării coeficientului de deteriorare. Procedeul de calcul este

următorul:

1. Se totalizează notele standard ale subtestelor care, ,,ţin cu vârsta ”; - Informaţie, Vocabular, Completare imagini şi Asamblare (reprezentand

grupa A).

2. Se totalizează notele standard ale subtestelor care ,,nu ţin cu vârsta ”; - Raţionament aritmetic, Memorie, cifre, Cuburi, Cod (reprezentand

grupa B).
3. După formula  se calculează coeficientul de deteriorarea psihometrică.

4. Din valoarea deteriorării psihometrice se scade coeficientul de deteriorare în funcţie de vârstă, rezultatul reperezentand procentul de

deteriorare patologică. Corecţia sau deteriorarea psihică în funcţie de vârstă, calculată pe baza rezultatelor eşantionului folosit pentru etalonare se

utilizează conform tabelului de mai jos:

Coeficienţii de deteriorare medie (normală) la diferite varste (în %)

Probe

care ,,ţin”/                                                                   Vârsta

          probe care ,,nu ţin”              

                              cu

vârsta                                                                                                         20-24     25-29    30-34    35-39    40-44    45-49    50-54    55-

59                                                                                                                                      

          Valori calculate             0,5             2          3           3          7          9          11          11

          Valori rotunjite                      0             l     3           3          8          8          11          13

De exemplu: dacă o persoană obţine la testele care ,,ţin cu vârsta ” un total (în notă standard) de 47 şi la testele care ,,nu ţin cu vârsta ” un total

de 42, aplicând formula   vom obţine valoarea deteriorării psihometrice egală cu 10%.

Alt exemplu: dacă persoana este în varstă de 42 ani, iar  ,,corecţia” la această vârstă este de 8, rezultă că ea are un procent de deteriorare (sau

pierdere) de  2%,  şi respectiv, un procent de eficienţă intelectuală prezentă de 98%.

Semnificaţia valorii procentului de deteriorare patologică dată de D. Wechsler este următoarea:

Până la 10%   – corespunde unei deteriorări nesemnificative

între 10-20%  – corespunde unei deteriorări probabile (medie)

peste 21%       – corespunde unei deteriorări certe.

În vederea realizării profilului (mai exact a Scatterului)  performanţelor intelectuale ale unei persoane, pe baza rezultatelor obţinute cu Scala

Wechsler-Bellevue clasifică notele standard – care se extind pe o scară de 20 de puncte în următoarele clase (sau nivele):

  0 –   3 foarte slab

  4 –   7 slab

  8 – 11 mediu

12 – 15 bine

16 – 19 foarte bine.

Foaia de notare include de asemenea, cele 5 rubrici corespunzătoare acestor nivele  care dau posibilitatea repartizării în final a Scatterului.

Bateria ,,Wechsler-Bellevue“ – caracteristici diagnostice şi clinice

Cu toate că un examen de testare a inteligenţei are ca scop esenţial să dea o măsură valabilă şi sigură a capacităţii intelectuale globale a unui

subiect se poate gândi în mod rezonabil că orice Scală de Inteligenţă bine cunoscută va furniza ceva mai mult decât un simplu Q.I. sau o ,,vârstă

mintală“. De fapt, majoritatea probelor de inteligenţă, administrate individual reflectă un anumit numar de date privind modul de reacţie al

subiectului, aptitudinile sale şi incapacităţile sale particulare, şi destul de des anumiţi indicatori ai trăsăturilor de personalitate. În prezent

importanţa acestui tip de date auxiliare ce pot fi deduse dintr-o probă de inteligenţă depind într-o mare măsură de experienţa clinică şi

perspicacitatea personală a examinatorului. Fără îndoială această observaţie va rămane întotdeauna mai mult sau mai puţin exactă. Oricum

examinarea şi prognoza lor depinde la fel de mult de meritele intrinseci şi de posibilităţile de diagnosticare ale testelor înseşi. Comentariile

următoare trebuie să ne conducă la discutarea acelor caracteristici ale Scalei Wechsler-Bellevue a căror analiză preliminară şi experienţă ulterioară

le-au relevat valoarea clinică sau diagnostică. Caracteristica cea mai evident utilă a Scalelor Wechsler-Bellevue este împărţirea lor în două părţi:

una Verbală, cealaltă de Performanţă. Valoarea sa a priori constă în aceea că ea permite compararea facilităţii unui subiect de a folosi cuvinte şi

simboluri cu aptitudinea de a se servi de obiecte şi a percepe scheme (patternuri)  vizuale. În practică, această separare este justificată prin

diferenţele între capacităţile asumate şi aptitudinile profesionale diverse. În general, funcţionarii de birou şi profesorii reuşesc mai bine la testele

verbale, în timp ce lucrătorii manuali şi muncitorii reuşesc mai bine la testele de performanţă. Aceste corespondenţe sunt suficient de ridicate

pentru a avea o valoare de orientare profesională, mai ales când este vorba de adolescenţi din licee sau din facultăţi. În afara raportului lor posibil

cu aptitudinile profesionale, divergenţele între notele testelor Verbale şi cele ale testelor de Performanţă, mai ales când – aceste diferenţe – sunt

importante interesează în special pe clinician. Aceasta deoarece asemenea dezacorduri sunt în mod frecvent asociate cu anumite tipuri de

patologie mintală. De fiecare dată când o tulburare mintală produce o schimbare în capacitatea de funcţionalitate a individului, în

general ,,pierderea“ care rezultă nu este uniformă, ci afectează mai mult unele aptitudini decat altele. Acest fapt este frecvent utilizat în mod

sumar în psihiatrie şi neurologie, unde tulburările sau deficienţele specifice sunt considerate ca simptome patognomonice ale diverselor tipuri

(clase) de boli. Tulburările de gen ,,fuga de idei ” din psihoza maniaco-depresivă şi tulburările de memorie din alcoolismul cronic (psihoza

Korsakoff) sunt exemple bine cunoscute. În limitele semnificaţiei diagnostice a diferenţelor mari dintre aptitudinile verbale şi aptitudinile de

performanţă în ansamblul lor, constatarea generală este în majoritatea tulburărilor mintale, că alterarea funcţiei este mai mare în domeniul

Performanţei decât în domeniul Verbal. Această observaţie este valabilă pentru toate tipurile de psihoze, maladiile organice ale creierului şi într-un

anumit grad mai mic dar tot sensibil, în majoritatea psihonevrozelor. Numai două grupe contrazic această constatare generală; cea a personalităţii
psihopatice a adolescentului şi cea a debilităţii mintale profunde. Cele două grupe reuşesc mai bine la testele de Performanţă decât la testele

Verbale. Este interesant de notat că cele două grupe: psihopaţi adolescenţi şi debili mintal se deosebesc de celelalte stări psihopatice prin aceea

că deficienţa lor de funcţionalitate este datorată mai curând unei ,,lipse ” decât unei perturbări sau a unei dezorganizări a capacităţii de

funcţionabilitate (apud Wechsler, D., 1954).

În momentul evaluării diferenţelor între notele testelor verbale şi testelor de perfor-manţă trebuie bine înţeles să se ţină seamă de variabilitate,

chiar pentru indivizi normali.

Printre indivizii care au un Q.I. destul de apropiat de medie, o variaţie de 8-10 puncte între nota Verbală şi nota de Performanţă, într-un sens sau

în celălalt este în limita normală. La fel ca şi totalul, direcţia diferenţei variază, de asemenea, în funcţie de vârstă şi de nivelul intelectual al

individului. Subiecţii cu o inteligenţă superioară reuşesc în genere mai bine la testele verbale şi subiecţii cu o inteligenţă inferioară realizează note

mai bune la subtestele de performanţă (ibidem).

O a doua caracteristică a Scalei Wechsler-Bellevue, utilă din punct de vedere clinic este posibilitatea de a compara între ele şi la orice nivel de

funcţionalitate, diferitele aptitudini mintale testate de această Scală. Acest lucru a fost realizat prin faptul că, pe de o parte acelaşi tip de material

este utilizat în întreaga Scală şi pe de altă parte, că subtestele izolate ale Scalei au o importanţă egală în contribuţia lor la nota globală.

Compararea notelor subiectului la testele izolate a devenit astfel posibilă, la fel ca şi cercetarea patternurilor de teste semnificative. Pentru analiza

oricărui pattern este necesar să cunoaştem care este nota subtestului pentru oricare notă totală dată şi variaţiile acestei note care se modifică

odată cu vârsta. Dat fiind faptul că subtestele au fost egalizate între ele, în ceea ce priveşte importanţa lor, nota medie presupusă la un subtest

dat în raport cu oricare notă totală dată poate fi obţinută cu o bună aproximaţie, împărţind nota totală la 10. Astfel că, dacă un subiect obţine notă

totală de 95, media presupusă pentru oricare subtest dat este de 9,5. Totuşi notele verbale şi cele de performanţă nu contribuie într-o manieră

identică prin semne egale la nota totală; o aproximare mai bună, într-un anumit fel se obţine prin împărţirea sumei totale la punctele testelor

verbale şi respectiv a testelor de performanţă prin 5. Astfel pentru un subiect care a obţinut o notă totală (este vorba, bineînţeles, de note

ponderate) de 95 constituite din note pentru testele verbale şi note pentru performanţă, respectiv, de 50 şi 45, mediile presupuse vor fi:  pentru

testele verbale 10 puncte şi pentru testele de performanţă 9 puncte.

Problema care se pune este cea a definirii notei care variază într-o manieră semnificativă. Aceasta trebuie fie în mod necesar stabilit după cele

două validări: clinică şi statistic㠖 şi nu numai pentru oricare notă dată, ci de asemenea pentru orice combinaţie posibilă a notelor. Chiar dacă

datele pentru o analiză atât de completă, ar fi disponibile nu toate etaloanele necesare au fost stabilite. Se poate ajunge la aproximări suficiente

prin următoarea metodă empirică. Pentru oricare notă totală a Scalei complete, cuprinsă între 80-110 aceasta reprezentând o deviaţie

aproximativă de ą1 de la media 95. Persoane între 20 şi 35 de ani, având diferenţe mai mare de 2 puncte decât nota medie a subtestului va

deveni semnificativă.

Exemplu: un subiect care a obţinut o notă totală de 95 cu repartiţia următoare:

– Comprehensiune ............……… 11           – Clasare imagini ..................................    9

– Aritmetică ……..............………   9           – Completare imagini ............................   6

– Informaţii .......................……… 10           – Cuburi …...........................................   11

– Memorie imediată a cifrelor …..   7           – Asamblare obiecte ......................... … 10

– Similitudini.....................…….    13           – Cod ...............................................….   9

  

                                               T =   50                                                                    T = 45

Subiectul nostru manifesta variaţii sau diferenţe semnificative la testele: Similitudini, Completare imagini, Memoria imediată a cifrelor.

Pentru subiecţii care au obţinut note totale peste limitele de 80-110, la fiecare test izolat deviaţia faţă de medie care să definească o diferenţă

semnificativă poate fi obţinută în mare, împărţind nota medie a subtestului la 4. De exemplu, subiectul ,,Andrei “ obţine o notă totală de 56, în

consecinţă media unui subtest este de 5,6 puncte, din care 1/4 reprezintă 1,4 puncte. Urmează că fiecare din notele sale la un subtest izolat care

indică o deviaţie mai mare de 1,5 faţă de media subtestului vor fi semnificative. Subiectul ,,Barbu “ obţine o notă totală de 132 puncte: media

subtestelor fiind 13,2; urmează că pentru acest subiect numai notele parţiale cu o deviaţie de 3 puncte, sau mai mult (corect 3,3) vor fi de

asemenea semnificative.

Totalul diferenţei între nota obţinută şi media diferitelor subteste necesară ca un subiect să fie semnificativ este aproape proporţional cu valoarea

notei totale a subiectului. În anumite cazuri, atunci când dezacordul între Performanţă şi Verbal este foarte mare este de dorit, şi adesea necesar

să se trateze separat fiecare parte a probei. Acest fapt este în special adevărat în anumite cazuri de boli organice care prezintă dezacorduri

importante între Verbal şi Performanţă, în ansamblu, dar este o variaţie relativ mică între subtestele care constituie cele două părţi.

Metoda cea mai adaptabilă pentru utilizarea clinică este cea care consistă în ,,numărarea “ sau ,,integrarea semnelor “. Un semn sau simptom este

o notă slabă de test care s-a relevat a fi caracteristică unui tip particular de tulburare mintală, disfuncţie mintală sau asociată acestei Scale. Astfel,

dacă o notă scăzută la un test de Performanţă este o notă în special micşorată la testul de Cuburi au fost găsite ca fiind fiecare caracteristică

tulburării organice a creierului. Un subiect care va reuşi prost la cele două probe va fi de presupus că prezintă două semne de afecţiune organică

posibilă.

Bineînţeles că se poate afirma cu certitudine că acesta va fi în mod necesar o persoană cu o deficienţă organică, deoarece celelalte stări prezintă

de asemenea aceste ,,semne“.

Dar este foarte important întotdeauna să notăm numărul de cazuri cu note relativ scăzute, sau dimpotrivă, foarte ridicate, în distribuţia notelor la

teste izolate, obţinute de subiect.

Grupele clinice care obţin în general o notă mai ridicată la testele Verbale:

– maladii organice ale creierului,

– psihoză,

– psihonevroze.

Grupele clinice care obţin în general o notă mai ridicată la testele de Performanţă:

– dizarmonii (psihopatii) la adolescenţă,

– debili mintal.

A)     MALADIA ORGANICA A CREIERULUI

Caracteristicile testului la diverse grupe clinice

Informaţie ............................+

Comprehensiune ................. +

Aritmetică ...........................  –

Memoria imediată................. – –

Similitudini .......................... –

Vocabular ............................. + +

Aranjare imagini ................... 0

Completare imagini ............... 0

Asamblare obiecte ................. 0  la – – (conf. tipului de deteriorare)

Cuburi ..................................... – – la 0 (conf. tipului de deteriorare)

Cod ......................................... – –

Menţiune: În maladiile organice suma notelor la probele verbale va fi mică sau net superioară notelor la subtestele de performanţă, iar

variabilitatea inter-teste scăzută.

B) SCHIZOFRENIE

Informaţie .............……........... + la + +

Comprehensiune ...……..........  – la – – (conf. tipului de schizofrenie)

Aritmetică................................. 0 la –

Memorie imediată .................... 0 la +

Similitudini ............................... – la – – (conf. tipului de schizofrenie)

Vocabular .................................. + +

Completare imagini ................... 0 la – – (conf. tipului de schizofrenie)

Aranjare imagini ........................ – la 0

Asamblare obiecte ...................... –

Cuburi ......................................... 0 la +

Cod .............................................. –

Nivelul verbal este în general superior Performanţei, iar totalul la subtestul Aranjare imagini plus Comprehensiune este inferior totalului ,

Informaţie” plus ,,Cuburi”. Rezultatele la subtestul Asamblare obiecte este inferior faţă de Cuburi, iar performanţele la ,,Similitudini” foarte slabe.

Notele la Vocabular ridicate ca şi la Informaţie reprezintă în mod categoric un semn patognomic. Variabilitatea inter-teste este marcantă şi în

majoritatea cazurilor este mai mare între subtestele părţii  Verbale decât între cele ale părţii de Performanţă din  Scala Wechsler-Bellevue.

C) NEVROTICI

Informaţie ................................ +

Comprehensiune ...................... +

Aritmetică ................................. 0 la –

Memorie imediată cifre ............. –

Similitudini ................................ +

Vocabular ................................... +

Aranjare imagini ......................... –

Completare imagini …................. 0

Asamblare obiecte ....................... –

Cuburi .......................................... 0

Cod ............................................... –

Observăm că verbalul este în general superior Performanţei. Totalul notelor la Completare imagini plus Cuburi este în general mai mare decât

totalul la Aranjare imagini plus Asamblare obiecte.

D)  Dzarmonii (psihopatii) la ADOLESCEN|I

Informaţie ..................................... – la – –

Comprehensie ............................... 0 la –

Aritmetică ..................................... –

Memorie imediată cifre ................ 0 la –

Similitudini .................................. – la 0

Vocabular .................................…  0

Completare imagini .....................   + la 0

Aranjare imagini ...........................  + + la +

Asamblare obiecte ........................   + + la  +

Cuburi ...........................................  + la 0

Cod ...............................................   0 la –

Menţiune. Totalul la probele de Performanţă în general este superior achiziţiilor  în planul Verbal. Totalul la ,,Asamblare obiecte ” plus ,,Aranjare

imagini” ajunge întotdeauna mai mare decât totalul la ,,Cuburi ” plus ,,Completare imagini ”. Variabilitate inter-teste este comparativ limitată.

E) DEBILI MENTALI

Informaţie ..................................... 0 la –

Comprehensiune ........................... +

Aritmetică ..................................... – –

Memorie imediată cifre ................ 0

Vocabular ............................…….. + +

Completare imagini ..............……. – la 0

Aranjare imagini ..................…….  0

Asamblare obiecte ...............…….  +

Cuburi ...................................……  0 la +

Cod …....................................…… – la +

Menţiune. Notele la ,,Performanţ㔠sunt în general superioare nivelului Verbal, dar variabilitatea inter-teste limitată (deşi notele la ,,Similitudini ” şi

,,Cuburi” ating în general media).

Redăm semnificaţia simbolurilor utilizate în tabelele noastre: + şi + + semnifică: ,,relativ bun ”, ,,ridicat ” sau considerabil peste media notelor

celorlalte teste obţinute de subiect; – şi –  – semnifică ,,relativ slab” sau ,,scăzut” sau considerabil sub media subiectului la celelalte teste; 0

înseamnă nici o deviaţie semnificativă de la media notelor subtestelor rămase.

{n general, simbolul plasat primul indică tendinţa generală. Astfel, la entitatea  ,,maladie organică a creierului”, testul de ,,Asamblare obiecte ”
este marcat de la 0 la  – –. Aceasta semnifică în general că nota unui subiect suferind de o tulburare organică nu este proeminentă la

testul ,,Asamblare obiecte”, dar că în anumite cazuri ea poate fi extrem de slabă.

Pe o bază cantitativă simbolurile au aproximativ semnificaţia următoare:

+       deviaţia 1,5 - 2,5 unităţi peste nota medie a subtestului,

+ +    deviaţia de 3 sau mai multe unităţi peste nota medie a subtestului,

–       deviaţia de 1,5 - 2,5 unităţi sub nota medie a subtestului,

0        deviaţia de la 1,5 la -1,5 unităţi de la nota medie a subtestului,

– –     deviaţia de 3 sau mai multe unităţi sub nota medie a subtestului.

Toate deviaţiile sunt exprimate în termeni de unităţi ponderate de notare.

Comentarii

1)     Maladii organice ale creierului

Categoria aceasta înglobează un grup important de sindroame care  conţine de la tumori ale creierului până la alcoolism cronic. Cazurile  nu sunt

citate ca exemple de diagnostice diferenţiale între entităţile unei maladii specifice oarecare, ci mai curând ca ilustrări de dezorganizare a

proceselor intelectuale observate în majoritatea cazurilor organice privind creierul fără a ţine seama de tip. Simptomele cele mai frecvente ale

cazurilor organice ale creierului sunt tulburările în sfera motrică a vederii, o pierdere a flexibilităţii mentale, deficienţe variate ale memoriei şi o

scădere a capacităţilor legate de aptitudini de organizare şi sinteză.

În consecinţă, cazurile de deficienţă organică ale creierului, cu rare excepţii reuşesc mai bine la testele Verbale decât la testele de Performanţă.

Nereuşita cea  mai  mare şi cea mai uniformă se manifestă la testul ,,Cod”, dar este încă cea mai specifică pentru diagnostic, deşi aceasta nu este

în mod necesar performanţa cea mai defavorabil afectată. Incapacitatea organică de a rezolva testul ,,Cuburi ”, reprezintă incapacitatea asociată în

mod sistematic cu tulburările de organizare vizulă şi motrică. După notele scăzute la testele ,,Cod ” şi ,,Cuburi ”, notele slabe cele mai frecvente

sunt obţinute la testele de ,,Aritmetic㔠şi conform genului de organ atins, la testul de ,,Asamblare obiecte ”. Deficitul de memorie se reflectă într-o

notă slabă la testele de ,,Memorie imediată”, în special la cifrele în ordine inversă. Anumiţi subiecţi reuşesc de asemenea să obţină note mari la

testul de Similitudini. Aceasta poate reflecta fie o pierdere a capacităţii de gândire conceptuală, fie mai frecvent, o rigiditate crescută în procesele

de gândire. Orice nouă sarcină de învăţat este afectată într-o manieră marcantă. Aceasta explică în principal nota slabă a bolnavului organic la

testul ,,Cod”, cu toate că tulburările vizual-motorii joacă un rol important în eşecurile sale.

Unele grupuri de cazuri, cum ar fi bolnavi paralizaţi şi indivizii cu arteroscleroză, prezintă adesea o deteriorare generalizată, adică ,,reuşesc “ rău la

aproape toate testele. În general ei reuşesc mai bine la testele verbale decât la testele de performanţă, dar nu prezintă o mare variabilitate în

ceea ce priveşte testele care constituie fiecare parte a scalării. Acest fapt are deseori valoare în diagnosticul diferenţial, ca de exemplu, între

leziunea traumatică a creierului în care alterările sunt inegale, şi paralizia generală în care procesele intelectuale sunt mai mult sau mai puţin

alterate într-o manieră uniformă.

2)     Comentarii privind schizofrenia

Schizofrenia în accepţia psihiatrilor germani identificată cu demenţa precoce include un grup de afecţiuni mai curând decât o singură entitate, o
singură maladie. Deşi împărţirea clasică a demenţei precoce în 4 tipuri: catatonic, paranoid, hebefrenic şi simplu ar fi mai mult teoretică decât

reală, ea sugerează totuşi ceea ce experienţa a demonstrat că schizofrenii pot prezenta între ei o mare varietate, cu aceeaşi simptomatologie ca

imagine generală. Pe lângă aceasta, diagnosticul general al schizofreniei însăşi, depinde adesea de orientarea psihiatrului sau de şcoala căreia îi

aparţine. Un caz care într-un spital este diagnosticat ca schizofrenie, poate fi perfect desemnat într-altul ca psihoză maniaco-depresivă sau invers.

Luând în consideraţie această situaţie este evident că orice listă simplă de semne nu poate fi suficient de întinsă, ori în totală contradicţie.

Din punct de vedere intelectiv-operaţional efectul cel mai general al proceselor psihotice din grupa schizofreniei este diminuarea eficienţei mintale

a subiectului. Această pierdere (QP) este pusă în evidenţă prin scăderea notelor obţinute la majoritatea testelor cerând un efort imediat şi dirijat.

Din punct de vedere profesional aceasta se manifestă (apare) în faptul că adaptarea profesională a schizofrenului este adesea considerabil

inferioară faţă de ceea ce s-ar putea aştepta de la individ ce pare dotat la origine, din naştere. Pe lângă slăbirea eficienţei mintale, schizofrenul se

caracterizează prin încetinirea accentuată a gândirii sale, o scădere a flexibilităţii mentale şi o tendinţă la perseverare. Aşa cum s-a remarcat

deseori, el reuşeşte mai bine la testele verbale. Această superioritate relativă a schizofrenului este de un interes special deoarece în general nu se

consideră că s-ar manifesta prin capacităţi de verbalizare. Din punct de vedere clinic, el este în mod constant desemnat ca un individ închis în sine

şi puţin comunicativ. Totuşi acest ilogism între cele două constatări se explică parţial prin aceea că la testele verbale care cer mai puţin

verbalizare decât precizie, schizofrenul reuşeşte mai bine. Atunci când testele cer o anumită verbalizare, cum e cazul testului de similitudini

există destule şanse ca el să eşueze. Acest eşec nu este datorat unei deficienţe de comprehensiune sau de facilitare a limbajului, ci unei deformări

în procesul de ideaţie al bolnavului. Schizofrenul interpretează incorect sau rău cuvintele, în aceeaşi manieră în care el interpretează prost

(deformat) realitatea şi răspunsurile sale necuviincioase, iar ideile sale bizare sunt urmare a acestei greşite interpretări.

O altă caracteristică a schizofrenului este incapacitatea de a se ocupa de situaţii concrete şi specifice. El uită detaliile, nu înţelege (nu percepe, nu

sesizează) asemănările obişnuite şi diferenţele, aceste dificultăţi reflectându-se adesea în notele scăzute pe care le obţine la testele ,,Similitudini ”

sau ,,Completare de imagini”, sau chiar la ambele.

În sfârşit, o altă caracteristică, dar nu mai puţin importantă este această imposibilitate de a face o predicţie oarecare privind evoluţia schizofreniei,

deoarece de la o perioadă la alta, se întâlnesc bolnavi care reuşesc la unul sau mai multe din aceste teste la care eşecul a fost înregistrat ca o

caracteristică a schizofreniei. Cunoaşterea aprofundată a cazului particular permite în general a se da o explicaţie acestor constatări contradictorii,

dar ocazia unor astfel de excepţii arată că diagnosticul schizofrenului după semne sau pattern-uri psihometrice nu este o treabă prea simplă.

Cazurile pe care le prezentăm ca ilustrări sunt tipice în sensul că ele privesc indivizii care prezintă majoritatea sau un mare număr de semne

caracteristice ale grupului schizofreniei, în ansamblul său.

3)     Psihopatie sau dizarmonie comportamentală

Trăsătura izolată cea mai prepon-derentă în pattern-ul unui adolescent viitor psihopat este nota sa în mod sistematic ridicată la testele de

Performanţă în comparaţie cu cele obţinute la testele Verbale. Se întâlnesc în mod ocazional excepţii, dar acestea sunt în general reflectarea unei

oarecare capacităţi sau incapacităţi speciale. De asemenea, demn de a fi notat este nota obţinută în mod frecvent de psihopat la testul de

Completare imagini. Această constatare este surprinzătoare deoarece se presupune că acest test constituie o bună măsură a inteligenţei sociale.

Dacă această interpretare este corectă trebuie să se facă o distincţie între Comprehensiunea (unei situaţii sociale, de exemplu) şi comportamentul

rezultat. Psihopaţii au în general comprehensiunea situaţiilor, dar ei au tendinţa de a le aduce, trata în propriul lor avantaj, într-o manieră

antisocială. Acestă idee nu trebuie împinsă prea departe, deoarece regula are numeroase excepţii, cum ar fi cazul extrem al unor psihopaţi care

sunt nu numai perverşi în comportamentul lor, dar deformaţi şi în comprehensiunea lor socială. Atitudinea la testul de performanţă al psihopatului

este caracterizată în ansamblul său, prin jovialitate şi o îndrăzneală (aplomb), contrastând într-un mod pregnant cu cele ale unui nevrotic. El nu

se împiedică de contradicţii şi când el nu este împiedicat face orice lucru fără cel mai mic efort, iar gândirea sa abstractă este adesea sub medie,

ceea ce se reflectă adesea printr-o notă scăzută la testul de Similitudini. El are, de asemenea, tendinţa de a reuşi destul de prost la Raţionamentul

aritmetic, dar trebuie remarcat că nota medie a subtestului de calcul Aritmetic este pentru adolescentul normal (vârstă 12-16 ani) în mod
sistematic mai scăzută decât nota sa medie la celelalte teste ale Scalei.

Pattern-ul testelor pe care le descriem este scăzut în special la performanţele adolescenţilor de sex masculin psihopaţi. Experienţa ulterioară a

arătat că aceasta se aplică de asemenea şi adultului bărbat psihopat. Unele studii arată că s-ar putea ca acest pattern să nu aibă aceeaşi valoare

diagnostică în cazul femeilor psihopate. S-ar părea că există o diferenţă importantă conform sexului. Totuşi, nota relativ scăzută la testul de

Informaţie ar fi o trăsătură comună adolescenţilor psihopaţi, băieţi şi fete. Ea poate fi datorată în parte unei întârzieri în educaţie (chiul la şcoală),

asociată deseori adolescentului delincvent. Totuşi o notă slabă la Informaţii este considerată întotdeauna un semn fidel pe care se poate sprijini

psihologul în selectarea cazurilor psihodiagnostice.

4)     Nevroticii

În general nevroticul ,,reuşeşte“ prost la testele care cer un efort imediat. El este înclinat să considere fiecare probă ca o sfidare şi se nelinişteşte

pentru impresia pe care el ar putea s-o facă asupra examinatorului. Rezultatul este că adesea încremenit exagerează critica şi neregularităţile.

Aceste caracteristici se pot manifesta la oricare test, dar la Performanţele nevroticului - testul de Asamblare obiecte şi Memorie cifre - ele sunt cel

mai bine puse în evidenţă. Cu toate că se întâmplă rar ca nevroticul să asambleze într-un mod absurd piesele, la testul de Asamblare obiecte,

efortul său la acest test se caracterizează prin numeroasele sale încercări şi erori. Adeseori absenţa unor combinaţii absurde este aspectul care

distinge (diferenţiază) nevroticii de cazurile organice, care, şi ele de asemenea, obţin note slabe la acest test. Succesele sau eşecurile nevroticului

la testul de Memorie cifre sunt imprevizibile. Adesea el eşuează la o serie uşoară de cifre şi reuşeşte la una mai dificilă. In mod frecvent el poate

repeta serii de cifre la fel de lungi (numeroase) sau uneori chiar mai lungi, în ordine inversată decât în ordine directă.

Cu toate că nota la Performanţă a nevroticului este în general mai scăzută decât nota sa Verbală, excepţiile sunt destul de curente, în special la

isterici şi în nevrozele obsesionale. Un număr mare din aceştia din urmă sunt obsedaţi de numere şi reuşesc adesea într-o manieră surprinzătoare

la cele două teste: Memorie şi Aritmetică. Nevroticii care lucrează într-un birou pot de asemenea obţine note ridicate la testul Cod. Nota scăzută a

nevroticului la testul Aranjare de imagini este în mod frecvent asociată deficienţei de adaptare socială şi reflectă obişnuita lor inaptitudine de a se

conduce în situaţiile sociale.

Anxietatea nevrotică se manifestă adesea în ezitarea subiectului, în eşecurile sale neaşteptate şi în maniera sa de a se înverşuna contra diverselor

întrebări ale testului. Bolnavii suferind de nevroze de angoasă şi de depresie nevrotică pot să fie în mod constant încurajaţi. Dar în general,

nevroticii supra estimează propria lor capacitate intelectuală. Variabilitatea testului este mai mare la nevrotici decât la subiecţii normali, dar mai

mică decât la psihotici.

5)     Debilitate mentală

Debilii mental nu prezintă de obicei nici o problemă specială de diagnostic, în afară de cazul unui prognostic social faţă de cel intelectual şi într-un

număr mic de cazuri când trebuiesc diferenţiaţi de schizofreniile simple. {n diferenţierea dintre schizofrenia simplă şi debilitatea mintală, testele

care îndeplinesc cel mai bine rolul de criterii ar putea fi: Calcul Aritmetic, Similitudini şi Cuburi. Se poate ca schizofrenul să reuşească să obţină o

notă ridicată la unul din aceste subteste, sau chiar la toate, dar debilul mental aproape niciodată. Aceste trei subteste permit de asemenea

diferenţierea cazurilor limită (bordeline) de debilitatea mintală definitivă (apud D. Wechsler, H. Israel & B. Babinski ,,A study of the Sub-test of

the Bellevue Inteligence Scale” în ,,Border-line and Mental Defective Cases ”, în American Journal of Mental Deficiency, N: 115, pp. 555-558).

6)     Variabilitatea inter-teste

Notaţia mare variabilitate ,,inter-teste“ îndeosebi când ea se aplică la schizofreni necesită un comentariu special. {ntr-un studiu mai recent s-a

consemnat că, în acest grup de bolnavi, variabilitatea inter-teste la A-B nu este în mod special mare, şi în orice caz, nu în mod semnificativ mai

mare decât cea întâlnită la debilii mental. Aceste constatări sunt nu numai diferite de observaţiile autorului testului, dar de asemenea, contrarii
experienţei clinice a celorlalţi investigatori atât la Scala Wechsler-Bellevue cât şi la celelalte Scale.

Datele privind Scala WB pot fi de un real folos din punct de vedere al diagnosticului diferenţial dacă examinatorul este la curent cu problemele

statistice şi nosologice care prezintă toate tablouri asemănătoare.

Astfel un studiu atent va arăta că la aceleaşi teste sunt eşecuri repetate ale diverselor grupuri clinice. De exemplu: toate grupurile clinice, în afara

psihopaţilor şi debililor mental reuşesc mai bine la testele de Performanţă decât la testele Verbale. Sau de asemenea, testul de Cod, ca test -  ,,eş

ec“ este comun nevrozelor, maladiilor organice şi în numeroase psihoze; în timp ce aproape toţi indivizii cu tulburări mintale reuşesc relativ bine la

testele de Vocabular şi Informaţie. In consecinţă, nu incidenţa unui ,,semn “, dar caracterul celorlalte   ,,semne“ care-i sunt asociate în combinaţie

determină semnificaţia sa diagnostică. In general, problema diagnosticului prin diferenţa specifică a notelor testului poate fi comparată cu

diagnosticul medical efectuat conform semnelor fizice.

Cu cât sunt mai numeroase ,,semnele“ asociate unei tulburări mentale definite, relevate printr-un examen psihometric, cu atât este mai mare

probabilitatea de a stabili un diagnostic corect pe baza acestui examen. Totuşi, dacă acestea sunt foarte accentuate, prezenţa unuia sau a

două ,,semne“ nu mai pot fi definitiv patognomonice. De exemplu: o notă foarte scăzută la testul ,,Cuburi ” combinată cu o notă foarte joasă la

testul de ,,Asamblare obiecte” este în mod categoric indicativul unei afecţiuni organice, deşi unii autori cred că aceste semne pot absenta.

Uneori ,,semnele“ sunt mai numeroase dar la fel de categorice şi în aceste cazuri trebuie să fie luate în considerare indicaţiile auxiliare. De

exemplu: debilii mental prezintă în mod ocazional distribuţiile notelor foarte apropiate de cele întâlnite la psihopaţi.

Noi concluzionăm la această discuţie asupra materialului psiho-diagnostic care ar putea fi extras din scala Wechsler-Bellevue adăugând unele note

care pot fi numite ,,indexuri calitative”. Aceste indexuri sunt itemii semnificativi care se relevă fie în forma, fie în conţinutul răspunsurilor

subiectului.

Calităţile de perseveraţie şi de redundanţă ale definiţiilor schizofrenului la testul ,,Vocabular ” sunt un exemplu. Altul ar fi negativismul care se

reflectă în tendinţa subiectului de a zice sau a face contrariu decât ceea ce i se cere. Această dispoziţie se manifestă frecvent la răspunsurile

subiectului la testul ,,Similitudini” unde în loc de a da asemănările cerute el citează diferenţele total gratuite. Tendinţa de a expune diferenţele

când i se cer asemănările se întâlneşte de asemenea la subiecţii având capacitate intelectuală limitată, tineri, copii şi debili mintal. Dar când ele

sunt date în mai multe reprize de un individ cu o inteligenţă peste normal, mediocru sau chiar bună, aceasta este aproape întotdeauna un semn

patognomonie în schizofrenie. Iată de exemplu răspunsurile date de un schizofren la testul ,,Similitudini ” care s-a încăpăţânat de a cita diferenţele

chiar după rugăminţi repetate şi terminând prin a obţine o notă de zero la acest test:

ˇ   pentru portocală - banană: portocala este rotundă - banana este lungă;

ˇ   pentru palton - rochie: un palton se pune pe o rochie;

ˇ   pentru câine - leu: un leu este mai mare;

ˇ   pentru automobil - bicicletă: un automobil are 4 roţi, bicicleta 2;

ˇ   pentru ziar - radio: se ascultă noutăţile la radio şi se citesc istorisirile în ziar;

ˇ   pentru arbore - alcool: arborele este de toate culorile, alcoolul este alb.

Uneori bolnavul persistă pur şi simplu în a da un răspuns de tip clişeu: ,,ele nu sunt asemănătoare, ele nu sunt la fel “. In cazuri similare lui îi este

imposibil să-şi schimbe formula (chiar greşită) şi dacă din întâmplare reuşeşte rezultatul obişnuit este obţinerea ca răspuns a unei diferenţe în loc
de asemănare. De exemplu: după ce a răspuns în mod sistematic ,,nu sunt la fel ” la primele 4 întrebări ale testului ,,Similitudini ”, bolnavul după

mai multe îndemnuri, îşi modifică răspunsul de la a 5-a întrebare ,,ziar-radio ” spunând: unul este făcut pentru noutăţi, altul pentru distracţie “.

O caracteristică relativ comună schizofrenilor şi ocazional anumitor tipuri de psihopaţi este răspunsul ,,stricat “ sau ,,contaminat ”. Subiectul dă la

început un răspuns bun sau acceptabil şi apoi el îl strică adăugând ceva fără legătură sau excentric. Asemenea răspunsuri sunt cel mai frecvent

provocate de întrebările testului ,,Comprehensiune” şi la fel uneori de întrebările testului ,,Similitudini ”. Astfel: ,,de ce se fac pantofii din piele? ”.

Răspunsul a fost ,,se merge mai uşor, este un vechi obicei “ (schizofren). Exemplu: ,,De ce terenul costă mai mult la oraş decât la sat? ”. Răspunsul

poate fi: ,,În oraş terenul are mai mare valoare fiindcă oamenii au nevoie de mai mult spaţiu, în timp ce la sat sunt mai puţin cerute. La

întrebarea: ,,Ce trebuie să faci când găseşti pe stradă o scrisoare? ” Răspunsul a fost: ,,S-ar putea pune la poştă, dar întâi eu aş deschid-o pentru

a vedea dacă nu cuprinde bani“. La întrebarea: ,,Presupunând că ar conţine bani? ” Răspuns a fost: ,,O rup “ - poate fi caracteristic pentru structuri

dizarmonice de personalitate.

Uneori o întrebare pusă de subiect poate releva tendinţe anormale. Astfel, înainte de a răspunde la o problemă de aritmetică în final, în test se

utilizează monede de tip franc. Dacă un om cumpără de 6 franci timbre şi îi dă funcţionarului o piesă de 10 franci, cât trebuie să primească rest?.

Un schizofren vrea să ştie singur dacă este vorba de timbre de ,,2 sau de 3 franci “. Alteori, o întrebare pusă la întâmplare de examinator poate

avea ca efect un răspuns revelator. Iată un exemplu, mai curând amuzant. ,,Ce distanţă este între New York şi Paris? ” Bolnavul răspunde: ,,nu

ştiu”. Examinatorul sugereaz㠖 încearcă să afli. Bolnavul: ,,Ei, bine, trebuie să treacă aproape o săptămână pentru a ajunge de la Paris la New

York. Sunt 7 zile într-o săptămână şi 24 de ore într-o zi: deci înmulţind 24 cu 7 se obţine 161, ceea ce dă numărul de ore din 7 zile sau o

săptămână. Ori, există 20 de grupuri de case într-o milă, multiplicând 161 cu 20, aceasta face 3220. Distanţa de la Paris la New York este de

3220 mile”. Calculul nu este în întregime just, dar mai importantă decât uşoara eroare de înmulţire este maniera în care subiectul dă un răspuns

aproape corect.

Acest răspuns a fost dat de un subiect schizofren care evidenţia în structura psihismului şi elemente maniacale. Utilizarea unor expresii şi

concepte cu iz arhaic ne arată că în istoricul Bateriei Wechsler-Bellevue acestea au fost folosite în primele variante alcătuite şi administrate

aproximativ în perioada 1939-1955.

pagina
anterioară
eBooks
Cuprins
pagina
următoar
e

Modalităţi de investigare a personalităţii

Metodologia de investigare a personalităţii prezintă multe diferenţe faţă de alte niveluri ale psihismului în general, specificitate raportată la

existenţa a peste 50 de definiţii ale personalităţii şi a identificării a mii de termeni care o definesc (G. W. ALLPORT şi H. S. ODBERT găsesc peste

18.000 de termeni în limba engleză).

De aceea, se impune o sistematizare, iar caracteristicile exhaustive ale acestei abordări sunt greu de respectat.
Probele prin care se realizează investigarea personalităţii (în ansamblu, atât la normali, cât şi în cadrul bolii) sunt extrem de polimorfe, alcătuite

după criterii care pun accentul pe individualitate; din  aceasta decurge dificultatea cuantificării rezultatelor obţinute, pentru a nu mai sublinia nota

de subiectivitate prezentă aproape în orice încercare de investigare.

1.    Se apreciază că există metode subiective, în care subiectul, pentru a fi cunoscut, este pus să vorbească despre sine. În prezent, psihologii

consimt că personalitatea (măcar anumite faţete) se poate investiga şi cunoaşte cu ajutorul anamnezei, chestionarelor şi a scalelor de

apreciere.

2.    Există modalităţi de investigare grupate sub genericul metode obiective – cu ajutorul cărora se urmăreşte cunoaşterea directă a

comportamentului subiectului, a diferitelor lui reacţii perceptibile.

Cercetătorii în domeniu, în special psihologii şi medicii, fac observaţie directă şi pot ajuta echipa de cercetare pentru reproducerea unor situaţii

de viaţă, cu suficiente limite deja cunoscute.

Pentru mai multă obiectivitate în cunoaşterea personalităţii umane, a conduitelor şi activităţii, psihologii şi medicii au apelat frecvent, în ultimele

decenii, la o serie de înregistrări şi măsurători psihofiziologice. În abordarea structurii complexe a sistemului de personalitate, aceste date sunt

recoltate, în special (realizând o notă de mai mare individualitate), în condiţii care provoacă un conflict ori o situaţie emoţională reprezentativă,

caracteristică psihică generic umană sau personală.

Aceste date, uneori doar, crâmpeie, câteodată definitorii pentru comportamentul uman sunt recoltate cu ajutorul electroencefalografiei (EEG),

electromiografiei (EMG), electrocardio-grafiei (EKG) etc., fiind rezultatul prelucrării reflexului psiho-galvanic ori al modificărilor electrice cerebrale,

musculare etc.

3.    Metodele proiective sunt constituite din  totalitatea tehnicilor prin care subiectului i se solicită răspunsuri faţă de stimuli nestructuraţi, pe

care acesta va tinde să-i interpreteze prin prisma propriilor trăsături de personalitate.

În general, răspunsurile subiectului sunt în funcţie de sensul sugerat de stimul, de stările prin care el trece. De asemenea, ele sunt influenţate de

particularităţile personalităţii subiectului, de nivel de cultură şi educaţie, nivel de aspiraţie, motivaţie, imagine de sine etc.

Pentru o înţelegere cât mai profundă şi pentru raţiuni de ordin metodologic trebuie să menţionăm că aspectele obiective şi subiective din structura

psihicului uman se înterpătrund, astfel că această încercare de clasificare, mai sus prezentată conţine elemente eclectice, deşi este mult utilizată. 

Există multiple împărţiri şi clasificări ale tehnicilor proiective; efortul psihologilor de a imagina probe fiind concretizat în mii de dovezi:

a.    tehnicile asociative mai cunoscute şi mai des utilizate sunt: experimentul asociativ-verbal şi tehnica RORSCHACH;

b.    tehnici constructive – TAT sau testul aprercepţiei tematice, imaginat de Murray şi Morgan;

c.    tehnici de completare: prin imagini – ROSENZWEIG;

   prin fraze MICHIGAN, Rotter etc.;

d. tehnici de ordonare: SZONDI (diagnostic pulsional);

e. tehnici expresive: testul arborelui (KOCH); desenul figurii umane.

Cunoscând o mai mare dezvoltare în ultimele două decenii, scalele de evaluare ţintesc estimarea cantitativă a comportamentului uman,

dovedindu-şi utilitatea în aprecierea cvasi-obiectivă a efectelor psihofarmacologice a diferitelor substanţe psihotrope.

Acestor scale de evaluare ,,rating scales” li se adaugă recentele procedee „check-list” şi lista de adjective pentru control. De exemplu, o variantă

în care din 300 de adjective considerate concludente pentru comportamentul uman, subiectul este rugat să sublinieze adjectivele care l-ar

caracteriza.

În această tehnică, examinatorul (evaluatorul) apreciază fiecare simptom (psihic ori somatic) cu o cifră, în funcţie de intensitatea acestuia.

Prelucrarea statistică obţinută din  scoruri, la etape anume stabilite de cercetători, oferă posibilitatea alcătuirii unui profil clinic (în dinamică) al

bolnavului respectiv.

Scalele de evaluare sunt adaptate nosologiei şi sindromologiei din  clinicile, de exemplu, de psihiatrie. Se vorbeşte de scale pentru nevroze,

psihoze etc., ori pentru testarea anxietăţii, a depresiei.

Cele mai cunoscute sunt: scalele LORR, HAMILTON, ZUNG, WITTENBORN.

Pentru aprecierea efectelor terapeutice (aspecte comparative, tratamente standard şi depôt ori standard şi retard etc.), scalele au fost folosite şi

la noi în ţară, pentru unele medicamente cum ar fi: fluanxol, oxipertină, clorpromazină, oxazepam.

Chestionarelesunt modalităţi de cercetare, de cunoaştere, prezente în majoritatea disciplinelor ca şi în activităţile cotidiene, alcătuite din 

întrebări cu un anumit grad de generalitate, dar urmărindu-se o ,,radiografiere” a stărilor, atitudinilor, intereselor, poziţiilor subiectului. Se
înţelege că răspunsurile pot fi mai mult sau mai puţin subiective, de aceea se alcătuiesc fie cu răspunsuri închise(„DA”, „NU”, „NU ŞTIU”), fie cu

răspunsuri deschise (libere).

Unul dintre chestionarele cunoscute şi frecvent utilizate este Chestionarul Cornell (Universitatea Cornell din  S.U.A.), alcătuit din  101 întrebări,

la care subiectul este „forţat” să răspundă cu DA ori NU.

Întrebările sondează în ansamblu aspecte somatice, psihice, comportamentale. din  cele 101 întrebări: 18 se referă la frică şi dificultăţi

adaptative; 7 întrebări investighează timia, dispoziţiile afective; 7 întrebări sunt referitoare la anxietate şi nervozitate, altele privesc aspecte

hipocondriace, neîncrederea ori sensibilitatea excesivă, iar altele se referă la tulburări gastro-intestinale, circulatorii etc. Se obţine o notă care

poate varia între 10 şi 100, iar cei cu punctaj peste 23 sunt consideraţi bolnavi.

 A.  Inventarul de personalitate multifazic Minnesota (MMPI) este considerat cel mai complet şi cel mai răspândit chestionar.

Este alcătuit din  550 întrebări la care subiectul trebuie să se decidă pentru unul din  răspunsurile: „ADEVĂRAT”; „NEADEVĂRAT”; „NU ŞTIU”.

Rezultatele se apreciază în funcţie de 4 scale de validare: ,,?”, L, F, K şi 9 scale clinice.

Următoarele Scale de validare vor fi succint prezentate:

a)    Scala ,,?” – este cea dată de numărul total de răspunsuri la care persoanele răspund prin ,,nu ştiu” (se numără). O notă relativ crescută

indică un subiect cu o structură psihastenică, depresivă ori numai inhibată. O notă prea mare poate invalida testul.

b)   Scala L (lie = minciună) – Obţinerea de scoruri mari este proprie persoanelor rigide, psihopate ori cu tendinţe interpretative (în special când

doresc, în urma efectuării testului, să apară într-o lumină favorabilă, falsificând rezultatele).

c)    Scala F – apreciază validitatea întregului test. Un scor mare arată o posibilă lipsă de atenţie în sortarea enunţurilor ori incapacitatea de a da

un răspuns corect.

d)   Scala K – are un rol corectiv prin măsurarea atitudinii persoanei faţă de răspunsurile date. Scorul mare arată tendinţa de a se realiza un profil

normal, indicând atitudinea de apărare a persoanei, faţă de propriile slăbiciuni. El indică şi un bun prognostic pentru bolnav, ilustrând capacitatea

lui de a-şi rezolva propriile probleme.

Scale clinice – vizează, în fond, trăsături ale personalităţii.

1.    Scala Hs – pentru hipocondrie – măsoară interesul individului pentru funcţii şi caracteristici somatice. Scorul ridicat arată tendinţe spre

acuze somatice lipsite de suport organic, neîncredere în medic, relaţie terapeutică compromisă, inactivitate psihică. Scala diferenţiază aspectele

hipocondriac – cenestopate sau tulburări organice.

2.    Scala D – pentru depresie – este sensibilă la apariţia depresiei şi anxietăţii; scorul poate să crească şi la subiecţii normali dar blazaţi,

sceptici, introvertiţi ori cuprinşi de sentimentul inutilităţii. Detectează depresiile subiacente şi disimulate.

3.    Scala Hy – pentru isterie – arată inactivitatea psihică, egocentrismul, atitudini sociale de mare naivitate, ca şi tulburări funcţionale de ordin

general. Scala indică potenţialitatea histeroidă.

4.    Scala Pd – pentru deviaţie psihopatic㠖 indică superficialitatea stărilor emoţionale, lipsa unor capacităţi de a folosi experienţa proprie,

indiferenţă faţă de normele etico-morale, potenţial toxicomanic, tendinţă spre perversiuni, tendinţe narcisice.

5.    Scala M/F – masculinitate-feminitate – poate avea un scor mare, arătând devierea structurării intereselor în direcţia sexului opus. Scala

M/F cu scor mare la bărbaţi este legată câteodată, mai mult de anumite trăsături intelective decât de homosexualitate. Tendinţa de

homosexualitate este considerată ca prezentă când percepem o mărire concomitentă a scorurilor la M/F, Pd şi Pa. Scorul mare la femei indică

existenţa tendinţei de dominare, agresivitate, lipsă de inhibiţie.

6.    Scala Pa – paranoia – identifică o serie de trăsături ca: neîncredere, suspiciune, hipersensibilităţi, moralitate excesivă, tendinţe

interpretative.

7.    Scala Pt – psihastenie – se caracterizează prin încercarea de decelare a fobiilor, obsesiilor, a tendinţelor compulsive. Identifică şi

personalităţi psihastenice care se manifestă prin depresie, disprosexie, neîncredere în sine.

8.    Scala Sch – schizofrenie – nu este în special ilustrativă pentru personalităţi schizoide ori schizofrene, întrucât schizofrenia are o multitudine

de forme clinice.

9.    Scala Ma – hipomanie – ne ajută să identificăm persoanele cu structuri de personali-tate ce conţin: tumult ideativ, polipragmatism,

entuziasm incorigibil, non-conformism.

ˇ   Scoruri ridicate la Pd şi Ma indică imaturitate, toleranţă scăzută la frustrare, ostilitate, impulsivitate, agresivitate, comportament delictual.

ˇ   Scoruri mari la D, Hy, Hs caracterizează personalităţile pasive, resemnate, dependente, iritabile, în tensiune.
ˇ   Psihologii clinicieni au stabilit că scorurile ridicate la D, Hy, Hs asociate cu valori mari la scala Pt se întâlnesc la alcoolicii vechi cu

modificări biologice şi psihice.

ˇ   Persoanele cu scoruri ridicate la scala Pt şi D pot obţine rezultate bune în activitatea de rutină, deşi sunt lipsite de iniţiativă, curaj, simţ de

răspundere.

ˇ   De asemenea, scoruri mari la Pt, D şi M/F caracterizează personalităţile nevrotice, inhibate.

În concluzie, inventarul MMPI relevă potenţialul psihopatologic, dar are unele dezavantaje: este rigid, răspunsurile pot fi uşor trucate, este

permanent un monolog, iar în clinică are mult mai mult succes dialogul; subiectul poate face în mod inconştient proiecţie, încărcându-se cu un

grad mare de subiectivitate (în mod frecvent subiectul se apreciază aşa cum crede că este, cum şi-ar dori uneori să fie etc.).

Considerate ca fiind mai potrivite pentru activitatea clinică, metodele proiective au un grad mai mare de aderenţă în investigarea conduitelor şi

trăirilor, oricât de polimorfe ar fi ele. Permit investigarea conduitei intrinseci, iar numărul de răspunsuri nu este limitat. Totodată, interpretarea

răspunsurilor subiectului nu este univocă (specific al testelor de inteligenţă), ci extrem de complexă – fapt ce constituie pe alt plan un obstacol

evident în tentativele de apreciere cantitativă.

Având la bază o concepţie globală, sintetică asupra personalităţii, acestea furnizează datele unui portret descriptiv.

Din cauza imposibilităţii aprecierii (estimării) cantitative este de preferat să fie catalogate drept tehnici şi NU teste proiective. Cu ajutorul lor,

se desprind aspecte globale ale personalităţii abordată sintetic.

Dacă încercăm o comparaţie cu probele cognitive, aceasta arată că în probele proiective participarea afectiv-imaginativă a subiectului ajută

transpunerea în situaţii, care măreşte gradul de fidelitate al răspunsurilor în probe. În testele cognitive abordarea subiectului este de tip analitic,

iar participarea afectivă şi disprosexia scad nivelul de eficienţă al rezultatelor.

Când materialul adunat cu ajutorul tehnicilor proiective este restructurat, cel mai adesea subiectul dă răspunsuri raportate, prin analogie, la

configuraţia universului său afectiv, fapt ce impune un interes mai mic pentru aspectul cantitativ al rezolvării de probleme, al corectitudinii la

probe.

Tehnica asociativ-verbală a fost iniţiată de Fr. Galton care a construit prima tehnică proiectivă, ulterior dezvoltată de Jung.

Galton – a ordonat o serie de cuvinte-stimul la care subiectul trebuie să răspundă cu primul cuvânt care-i vine în minte şi a cronometrat timpul de

reacţie.

Jung utilizează testul ca un ,,detector” de complexe: la atingerea unor astfel de complexe printr-un cuvânt inductor, el presupune că se va

produce o tulburare sau o blocare a răspunsurilor, manifestată prin mărimea timpului de reacţie sau chiar uitarea cuvântului indus. Jung arăta că

pornind de la această tehnică, cu unele suplimentări (înregistrări RED, ritmul şi amplitudinea respiraţiei, observarea modificărilor mimicii) se pot

studia reacţiile emoţionale, componente ale structurii de personalitate.

În prezent, tehnica se foloseşte pentru studiul amănunţit în nevroze, stări depresive (potenţialitatea suicidară) şi în toate bolile cu coeficient

psihopatogenetic.

 B.  Tehnica Rorschach, imaginată şi definitivată de Herman Rorschach în 1921, se bazează pe răspunsurile pe care le dă subiectul, pe rând, în

faţa a 10 planşe, relatând tot ce îşi poate reprezenta în legătură cu stimulii standard.

Planşele sunt cunoscute ca alcătuind tehnica „petelor de cerneală” alcătuite prin suprapuneri de imagini simetrice, 5 dintre ele fiind alb-negru, 2

cu nuanţe de cenuşiu şi roşu şi 3 planşe sunt multicolore.

Cotarea se face în raport de numărul total al răspunsurilor (care pot fi globale sau detaliu; formă, culoare etc.) şi de timpul necesar pentru toate

cele 10 planşe. De o mare importanţă pentru interpretare este conţinutul pe care subiectul îl prezintă în răspunsuri: forme umane, animale,

plante, anatomie etc., ca şi raportul banalitate/originalitate.

Pe baza tehnicii Rorschach sunt descrise (Beck) arii centrale ale personalităţii:

a.    activitate intelectuală;

b.    emoţii exteriorizate;

c.    viaţă emoţională înnăscută.

 Planşe din proba Rorschach

Tehnica Rorschach, foarte mult utilizată, ajută la evidenţierea unor trăsături de personalitate la subiecţi normali, iar la bolnavi, atât la cei somatici,

cât şi la cei psihici, având rol important în diagnosticare, diferenţiere şi prognoză psihiclinică. Dorim să arătăm că, numai pe baza semnelor (fie ele

şi patagnomice) nu se pot diagnostica tipuri precise de maladii mentale, dar unele indicii, mergând chiar spre cunoaşterea detaliată le putem

obţine prin această tehnică. Astfel, perceperea predilectă a amănuntelor de formă este o dovadă a clarităţii percepţiei şi un indicator al bogăţiei

intelectuale.

Perceperea, în special după culoare a stimulilor din  planşe arată unele ,,deschideri” spre zonele de mai mare sensibilitate afectivă, specifică

pentru femei, iar la cele realizate preponderent după formă arată prezenţa unor capacităţi cognitive deosebite a tendinţelor spre sinteză etc. Cei

care au o fire sociabilă realizează o bună asociere formă-culoare (FC +). Cei ce dau răspunsuri construite pe elementul ,,umbră” denotă prezenţa

unor trăiri emoţionale negative: anxietate, depresii, inadecvare.

Utilizarea în mod deosebit a spaţiilor albe din  imaginile planşelor arată încăpăţânare, perseverenţă, ostilitate. Viaţa interioară apare reflectată în

răspunsuri care surprind mişcarea (K+), fiind dovada unor elemente ale emoţiei interiorizate.

Când răspunsurile tip mişcare (K) depăşesc numărul celor de tip culoare se apreciază că gândurile predomină asupra acţiunilor, iar simptomele

bolii privesc în special modificările la nivel cognitiv.

Predominanţa răspunsurilor de tip culoare (C) asupra celor de mişcare (K) arată prezenţa exagerată a simptomelor somatice şi motorii.

 C.  Test Zulliger (Test Z)

Testul Z diferă de Testul Rorschach

El reprezintă în esenţă o metodă colectivă destinată depistării subiecţilor patologic neadaptaţi ori dezechilibraţi.

Testul Z - trebuie să fie etalonat de psihologi pe populaţie de limbă şi cultură omogenă.

Nu e bine să se facă suprapuneri şi analogii între testul Z şi Rorschach, este chiar periculos.

Testul Z este diferit de Rorschach pentru că este test colectiv, realizează o bună cunoaştere elementară (banală) cu exteriorizarea profunzimilor

psihice.

Se acceptă că doar testul Rorschach descrie personalitatea. Testul Z nu poate face aceasta în profunzime dar permite descoperirea semnelor tipic

patologice, arată anomaliile simpto-matice, dar nu dă diagnostice diferenţiale

Istoric – a apărut în timpul celui de al doilea război mondial (1942), în Elveţia, selectând persoanele apte pentru a fi ofiţeri

-      La mulţi subiecţi normali nu trebuiau aprofundate structurile mentale pentru că unele erau evidente la prima privire ori manifestare. În 1942

Zulliger       a elaborat un set nou de planşe ca Rorschach – preparând şi pregătind 600 planşe; în final a optat pentru 3 planşe.

-      ele au fost etalonate pe 800 subiecţi cu dovedirea validităţii şi fidelităţii.

Comparativ cu metoda Rorschach, testul lui Zulliger este mai modest, dar ,,recunoaşte” normalii şi îi selectează pe cei pentru examinări

aprofundate

Testul Z este considerat că are o mare obiectivitate chiar aplicabilitate şi în alte domenii decât în armată.

Descrierea testului

Planşa I este alcătuită doar cu tonuri de gri închis şi deschis; imagini masive şi cu margini
„adâncite”.
Răspunsurile pot fi de tip interpretare globală, primară. Apar reacţii la diferite tonuri –

denumite reacţii de ,,estompaj” şi de tip „clob” (apud Rorschach).

Poate să apară şoc la culoarea negru iar subiecţii afirmă că planşa ar fi „sinistră”,

imagine de mort, fantomă etc.

Conţinutul acut disforic este generat de anumite interpretări.

Planşa I
 

Planşa II – este colorată divers şi considerată ,,ciudată”, evocând: numeroase interpretări ale culorilor; interpretări de tip detaliu; rare interpretări

de tip „G” (elaborate) – fapt important pentru structura mentală; elemente kinestezice; şoc – culoare frecvent.

Pata roşie – interpretarea culorii dar şi a mişcării este frecvent decodificată drept: „doi copii care se ţin în braţe”

Pata alb㠖 sugerează inter-pretare imediat㠖 fapt ce demonstrează prezenţa elementului patologic şi răspuns tip şoc-culoare.

Pentru imaginea verde lateral se obţin interpretări botanice (de plante) – determinate de culoarea respectivă.

Imaginea din partea inferioară a paginii Brun – maroniu determină interpretări nuanţate, fie statice, fie de tip mişcare. 
Interpretarea petelor verzi şi brune – arată o reacţie primară; iar subiectul care lasă roşul la sfârşit îl descrie ca fugind de roşu şi ne arată teama

de a se implica emoţional a subiectului – decodoficată drept: „refulare afectivă”.

Planşa II

Planşa III – oferă interpretări mai dificile – pentru că este mai complicată. Această planşă este importantă pentru surprinderea mişcării

Ea sugerează, în mod analog, cu planşa III din testul  Rorschach – imagini umane.

Pata roşie exterioară adesea este  interpretată în manieră kinestezică.    

Ea dă loc la răspunsuri pentru surprinderea banalităţii.

Planşa III

Administrarea testului

De regulă, se face într-o sală pentru 30 subiecţi cu vizibilitate egală. În sală trebuie să fie întuneric, iar sala să fie dotată cu lumină cât să permită

subiecţilor doar să scrie, în timp ce imaginea rămâne proiectată pe ecran.

Distanţa faţă de ecran a primei planşe este pentru primul rând de subiecţi de 2,50 m (standard); iar distanţa maximă este de 15 m.

Fiecare subiect primeşte o foaie liniată – care are în partea de sus un spaţiu pentru date generale (nume, dată) şi o margine în stânga pentru

cotaţiile psihologice. Foaia este împărţită în 2 părţi: I şi II pe prima faţă, iar pe verso spaţiu pentru planşa III.

După mai multe încercări a fost fixat la 5 minute timpul necesar pentru răspunsuri, testul putând fi terminat în 20 de minute.

Notarea răspunsurilor se face pe marginea dreaptă. Răspunsurile  pe care pacientul le face în funcţie de percepţia lui sunt notate în funcţie de

localizare, determinant, conţinut şi, după caz, în funcţie de banalitatea sau originalitatea interpretării.

Localizare

Răspunsurile tip G şi D sunt notate ca în Rorschach. Considerăm „D” răspunsurile care revin cel puţin o dată la 22 de interpretări.

Se ştie că „Dd” este un segment insolit sau foarte limitat, iar ”Do” este o parte din ceea ce subiectul normal vede în general ca pe un tot; „dbl”

este interpretarea părţilor albe.

Determinantul
Determinantul reprezintă formă F+ sau F– şi  se regăseşte în statisticile autorului cel puţin de 50 de ori din 100.

Determinantul poate să reprezinte mişcarea şi este desemnat prin „K” cu condiţia să se aplice unei figuri umane care gesticulează.

Determinantul de tip culoare se notează exact ca în Rorschach: C, CF sau FC

În cazul în care interpretarea se referă la culoare ori  este o interpretare a imaginii negre sau gri, o vom nota: „Clob” - pentru o interpretare

inspirată de aspectul de „masă sumbră” şi compactă, iar „E” – ,,estompaj” –  pentru toate celelalte interpretări provocate de diverse nuanţe de

gri.

Culorile, „Clob”-urile şi „E”-urile pot fi pure sau determinate de formă şi vor fi notate

§    Clob sau E

§    F Clob sau FE

§    Clob F sau EF

Banalităţi sau originalităţi

Acceptăm ca răspunsuri banale pe cele care revin o dată la 4 enunţuri; ele comportă aceeaşi interpretare a semnificaţiei de adaptare socială şi de

participare la gândirea colectivă ca în testul Rorschach.

Originalitatea unui răspuns, mai dificil de stabilit, este în funcţie de mediul social, naţional şi cultural. Numai o lungă experienţă şi cunoaştere a

unei populaţii permite recunoaşterea cu certitudine a originalităţii şi valorii sale.

Tipuri de răspunsuri:

-      Tip de aprehensiune

-      Tip de rezonanţă intimă

-      Formulă secundară

-      Succesiune

-      Banalitate (ban)

-      F + %

-      A %

Tipul de aprehensiune reprezintă gradul de predominare a unuia sau maximum 2 elemente caracteristice de localizare: G – D – DD – Dbl – Do

Testul Z – ca test colectiv nu ar trebui administrat grupurilor ce depăşesc 10 persoane. În acest caz, nu va fi dificil unui examinator cu experienţă

să repereze de la prima vedere punctele litigioase şi de a pune eventual unele întrebări subiecţilor.

Metoda Zulliger prezentată de noi a fost recent tradusă, etalonată şi validată pe populaţie românească, graţie eforturilor susţinute ale colectivului

Catedrei de Psihologie a Universităţii de Vest din Timişoara – coordonate de psiholog IOANA RADULOVICI, doctor în psihologie ca şi a colegei

psiholog, medic şi doctor în psihologie Simona Trifu de la Institutul Naţional de Expertiză şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, din Bucureşti.

Autorul şi colaboratorii au examinat iniţial rezultatele a 100 de protocoale de bărbaţi adulţi care au dat un total de 1194 răspunsuri. În context,

exemplificăm utilitatea probei prin prezentarea analizei a 3 cazuri de persoane investigate cu această tehnică.

Protocol nr. I

-      tânăr, 28 de ani, absolvent Politehnică

-      nivel mental: superior

-      examen de selecţie a cadrelor.

Test Z – Protocol nr. 1

R = 23

  Tip de aprehensiune

  Tip de rezonanţă intimă

  Formulă secundară

  Succesiune: lăsată

  F+% : 70

  A % : 26

  Semne patologice: fără.

Analiză
Subiect introvertit, care are o anumită tendinţă să se replieze asupra lui şi să trăiască o viaţă interioară, imaginativă, poate un pic secretă.

Comportamentul îi este dirijat mai mult de intelect decât de afectivitate.

Productivitatea este ridicată (R 23) şi este cu atât mai eficace cu cât gândirea îi este aptă să abordeze probleme de ordin general cu capacitatea

de a le elabora şi sintetiza (număr şi analize ale G). Păstrează în acelaşi timp un bun contact cu realitatea şi cu sentimentul practic (12 D). Este

deci vorba despre un subiect capabil să înţeleagă ideile şi să le realizeze. Ţine cont de detalii fără însă să se lase dominat de ele (5 Dd). Adaptarea

socială este destul de puternică obiectivată prin răspunsuri de tip ,,Ban” (4 Ban).

Gândirea, destul de variată şi cu numeroase puncte de interes (conţinut), nu este întotdeauna foarte controlată (F + % 70). Subiectul nu

formulează şi nici nu acceptă idei absurde, dar datorită unei propensiuni datorată probabil anxietăţii (,,Clob”) gândirea sa a rămas uneori vagă şi

nesigură (Fą).

Viaţa interioară şi imaginaţia sunt destul de bogate şi active (4 K de extensie) pentru a prezice acestui tânăr o bună productivitate în domeniul

profesional. Se pare că în gândirea sa interioară şi secretă, anxietatea nu este foarte puternică, cu toate acestea „K” în albul Pl II este tulburător,

„personajul oribil” putând reprezenta, pentru că este perceput în alb, fie un personaj de care subiectului îi este teamă, fie un personaj de care se

teme să nu ajungă. Celelalte „K” arată o atitudine amuzată, simpatică în faţa figurii umane.

Accentul este pus voluntar pe partea pozitivă a vieţii. Agresivitatea este combătută: „K” –ul care o indică este incomplet (Kp Pl I). Elementele

constructive, productive (II, 2 – scene – artă) domină elementele distructive, respectiv, încredere în viaţă, energie, dinamism.

Aceste tendinţe sunt totuşi contracarate de o anumită doză de pesimism şi de anxietate (Clob şi Pl I, 7 şi 10), împotriva cărora subiectul luptă prin

inteligenţă şi raţiune. Se forţează să-şi construiască şi să-şi modeleze personalitatea.

Acelaşi lucru se observă şi în domeniul afectiv. Tendinţele impulsive (C Pl III) sunt refulate dar pot apărea brusc, într-o manieră neaşteptată; de

obicei emoţiile sunt adaptate, socializate, trimise controlului raţiunii (2 FC). O parte rămâne totuşi secretă şi refulată (E).

În rezumat: un tânăr echilibrat intelectual, ponderat, energic şi dinamic, dotat cu un control emoţional suficient, apt să reuşească într-o carieră

liberală sau într-un post de răspundere de conducere.

Protocol nr. II

-      tânăr, 23 de ani, licenţiat în Litere

-      nivel mental: bun

-      tânăr intelectual în căutare de lucru.

Analiză

Trăsătura şocantă în acest protocol este verbalizarea excesivă care adăugată la o slabă productivitate (Rq), la numărul relativ mare de G (în care

nici unul nu a fost elaborat), la reminiscenţele şcolare, la căutarea unui limbaj, la tendinţă de a cofabula, indică la acest subiect aspiraţii cu mult

peste capacităţile reale.

Subiectul şi-a dat sau a acceptat o sarcină intelectuală care îl depăşeşte; are dificultăţi pe care încearcă să le depăşească folosind un limbaj

abundent şi scolastic, care nu compensează capacităţile instructive. Este obligat în permanenţă să se sprijine pe gândirea ambiantă (5 Bau); când

gândirea sa se depărtează de la normă, ea devine prea slab structurată (I, 2 şi III, 2).

Contactul cu realul este insuficient (4 D). Din cauza dorinţei de a trăi într-un climat de gândire abstractă care nu îi aparţine, subiectul a pierdut

sensul realităţii şi are prea puţin discernământ în viaţa practică. Este pretenţios, îşi supraestimează cunoştinţele care nu sunt suficient asimilate.

Neînţelegerea cu privire la propria lui valoare îl împiedică să se mulţumească cu un post care i s-ar potrivi.

În viaţa interioară şi imaginativă, care este o banalitate extremă, el nu face decât să înfrumuseţeze cu cunoştinţele căpătate foarte scolastic o

gândire fără originalitate, dar de care este mândru şi foarte satisfăcut. „Eu”-ul foarte frecvent, arată hipertrofia lui „Eu” şi dorinţa de afirmare prin

mijloace pseudo-culturale spectaculare.

El nu lasă să se întrevadă în acest protocol nici o emotivitate (OC şi OE). Totul se petrece ca şi cum dorinţa de a „părea” a distrus orice altă formă

de sensibilitate.

În rezumat: tânăr cu inteligenţă medie, tributar anturajului, cu ambiţii excesive şi care caută într-un verbalism uşor şi spectacular confirmarea

unei pretinse superiorităţi.

Protocol nr. III

-  şcolar de 17 ani

-  nivel mental: bun, Q.I. 110.

Analiză

Trăsătura caracteristică a acestui protocol este introvertirea pură, puternică, la un subiect aflat încă aproape de pubertate. Ea indică o repliere pe

sine cauzată de nemulţumiri şi de insatisfacţii din motive afective, probabil familiale. Simţindu-se sau crezându-se insuficient iubit, subiectul a

găsit o compensare mai mult sau mai puţin reuşită în viaţa interioară, secretă, unde şi-a construit cu propriile fantasme o lume mai agreabilă

decât cea reală.

Se remarcă în conţinut o fantezie destul de bogată, alimentată de cunoştinţele dobândite. În imaginile observate se constată detaşarea faţă de

mediul ambiant (I, 2), câteva idei autiste (I, 3), câteva idei de evaziune fie în spaţiu (II, 3) , fie în realitate (II, 4). Subiectul plonjează în propriile

construcţii imaginare unde îşi găseşte probabil un amuzament şi o formă de compensare împotriva unei realităţi mai puţin plăcute. Detaşarea

afectivă care urmează este totală (OC şi OE); la ora actuală emoţiile nu joacă nici un rol în comportament.

Calitatea „K”-urilor, bună şi adesea de extensie, lasă să se întrevadă că acest tânăr ar putea mai târziu să atingă o anumită productivitate.

Dar gândirea foarte concretă, ataşată la realitatea imediată, fără mare anvergură şi fără capacitate de elaborare, nu permite previziunea unei

productivităţi creative (8D). Subiectul ar putea fi eficient în domeniul realizărilor practice sau tehnice.

Ataşarea la realitate, dorinţa de a face bine, de a nu greşi, menţine acest şcolar „în instanţă de bacalaureat” într-o stare de anxietate şcolară care

determină o rigiditate de gândire (F + % 100) care nu îi este în caracter. Subiectul face fără îndoială un efort de adaptare, se preocupă să fie sau

să pară ca toată lumea (4 Bau) în ciuda influenţei imaginaţiei. Acest efort limitează în prezent interesele subiectului (numai 2 categorii de

conţinut), el nu se simte liber şi probabil îşi refulează adevăratele tendinţe în favoarea unui conformism şcolar care trebuie, crede el, să-l ajute la

obţinerea diplomei.

În rezumat: şcolar preocupat să reuşească, care îşi sacrifică tendinţele unui scop şcolar. Repliat asupra lui, imaginativ, puţin sensibil şi puţin

comunicativ, nemulţumit poate de anturaj sau aflat într-o stare de conflict familial.

Pl. I

Imaginea pe care am văzut-o mi-a sugerat 3 idei diferite.

În primul rând, cea care mi-a atras atenţia este cea a unei mari pete de cerneală, a unui fluture de cerneală creat prin juxtapunerea simetrică a

unor foi de hârtie pliate în două, peste care aş fi vărsat călimara.

După aceea, imaginea unui crab hidos şi acoperit de asperităţi. Această idee mi-e sugerată de un fel de cleşti care se ridică deasupra capului şi de

stalactitele de cerneală care atârnă pe părţi.

În fine, partea centrală (C) îmi dă ideea unei frunze, pur şi simplu, ţinând cont de formă şi de decupaje.

Pl. II

În această imagine, am impresia că nu ne putem face o idee de ansamblu, în afară de culori, care sunt diferite şi caracterizează planşa.

Dar, individual, am fost lovit de asemănarea dintre verde (3 şi 9) şi peştii din Walt Disney, disproporţionaţi, cu ochii blegi şi gigantici, sau dintre

verde şi fauna submarină şi surprizele pe care aceasta le ascunde (fapt ignorat până acum).

Pl. III

Cât despre această planşă, mi se pare mult mai clară şi comprehensibilă decât celelalte două, poate şi datorită amintirii livreşti pe care o păstrez

despre bufonii vechilor regi înconjuraţi de pitici şi de fiinţe diforme din care aceştia îşi făceau o temă de amuzament.

Partea de sus a acest or figuri mă face să mă gândesc la pălăriile care se purtau la Curte pe vremea lui François I sau Henri al VIII-lea.

Personajele apar unul în faţa celuilalt ca pentru a-şi bate joc unii de alţii, înconjuraţi de micii lor servitori comici şi interesanţi.

 D.  T.A.T. – Thematic Apperception Test – a fost imaginat de Murray şi Morgan în 1935 şi este frecvent utilizat. Autorii au realizat 30 de

fotografii de dimensiuni standard care reprezintă una sau mai multe persoane într-o situaţie incertă, atitudinile fiind redate ambiguu.

Totdeauna planşele se distribuie diferit: 10 sunt pentru femei, 10 pentru bărbaţi şi 10 pentru adolescenţi. La terminarea probei se mai adaugă o

planşă albă pentru care subiectul este rugat să alcătuiască o poveste mizându-se pe exteriorizarea  de tip proiectiv a problematicii individuale.

La baza proiecţiei şi a posibilităţii de identificare a subiectului cu unul din  personaje, prin intermediul unei povestiri stă tocmai această prezentare

neclară a situaţiilor şi de aici tentaţia subiectului de a se asimila cu poza, cu imaginea din planşă.

Sunt analizate elementele formale ale povestirii (mărimea raportată la timp, organizarea materialului, bogăţia limbajului şi a detaliilor etc.),

care dau informaţii asupra posibilităţilor cognitive, ca şi conţinutul, care aduce date asupra laturii afectiv-emoţionale a personalităţii subiectului.

Elementele de conţinut sunt ilustrate prin sesizarea temei de bază, prin identificarea forţelor care acţionează favorabil sau nefavorabil, prin

stabilirea eroului cu care se identifică subiectul, prin felul cum se termină povestea (cu optimism sau pesimism), ca şi perspectivele eroului.
În afecţiunile somatice şi în unele stări reactive de intensitate nevrotică apar următoarele aspecte:

-      atitudinea perceptivă a bolnavului este extrem de permeabilă faţă de influenţele exterioare;

-      relatarea este totdeauna saturată emoţional, conform cu dinamica vieţii afective a persoanei;

-      deşi diferite, imaginile redau adesea acelaşi aspect al vieţii afective, pentru că în perioada respectivă aceasta este dominantă;

-      rezolvarea favorabilă pe care o dau bolnavii situaţiilor conflictuale din  tablouri se traduce prin speranţa depăşirii propriilor dificultăţi.

T.A.T. nu aduce date suplimentare deosebite în psihoze, poate doar în formele incipiente sau cu manifestare clinică discretă:

-      ca o consecinţă a senzaţiei de transformare pe care o trăieşte bolnavul, sunt cazuri când el apelează frecvent la examinator, dorind parcă

să ,,verifice” transformarea lui sau autenticitatea realităţii;

-      în descrierea imaginilor bolnavul lasă impresia unei lumi paralele cu alte criterii de apreciere, cu alte sisteme de referinţă;

-      uneori ideile prevalente sau dominante se impun chiar când nu sunt sugerate de imagini;

-       alteori, bolnavul impune în prim-plan conţinutul propriilor lui trăiri.

Fig. 12. Planşa T.A.T. pentru

adolescenţi

Fig. 13. Planşa T.A.T. pentru

adulţi
 

În bolile vârstei înaintate, în mod frecvent acţiunea redată de subiect este amplasată în  trecut, pentru că posibilităţile reprezentative sunt mai

bine conservate decât cele imaginative. Sunt prezente atitudini bănuitoare, revendicative, chiar protestatare.

În povestirile lor, bătrânii fac apel la cazul individual, care are o anumită pregnanţă conferită de încărcarea lor afectivă.

este alcătuită anume pentru a sonda toleranţele

 E.  Tehnica Rosenzweig (Picture Frustration Study-PF Test)

şi modul de a reacţiona la stresul cotidian.

 Fig. 14. Varianta pentru adulţi     Fig. 15.  Varianta pentru copii

Formată din  24 de imagini precum cele din figurile 14 şi 15, în care sunt minimum 2 personaje, în situaţii frustrante determinate de un obiect sau

personaj, tehnica solicită subiectului să-şi exprime spontan atitudinea prin câteva cuvinte sau o frază (în primele 16 imagini). In următoarele 8

situaţii subiectul trebuie să răspundă unei acuzaţii sau injurii.

După administrarea probei, bolnavul citeşte răspunsurile pe care le-a dat, iar examinatorul notează mimica, inflexiunile vocii etc., clarifică

eventualele ambiguităţi.

Răspunsurile sunt apreciate după: direcţia agresiunii, fapt care delimitează subiecţii în mai multe categorii. Aceştia pot fi: extrapunitivi,

intropunitivi şi impunitivi, respectiv subiecţi ce îndreaptă reacţia agresivă în afară, spre ei înşişi sau nu acordă semnificaţie situaţiei transmise:

„nimeni nu e vinovat”.

Fiecare item este compus din două pesoane aflate într-un dialog şi o situaţie curentă de frustraţie. Una din persoane spune ceva. Problema

subiectului este de a se aşeza în situaţia celui de al 2-lea personaj (din situaţia de frustraţie) care trebuie să răspundă ca şi cum ar fi implicat în

acea situaţie de frustrare în mod real.

Există grade diferite de răspuns, dar modul de a răspunde poate fi împărţit în 3 tipuri:

1.    răspunsuri extrapunitive;

2.    răspunsuri intropunitive;

3.    răspunsuri impunitive.

În contextul acestor 3 tipuri de răspunsuri se detaşează trei feluri ăn care predomină ceva:

1.    există predominarea obstacolului şi a tot ce şine de el;

2.    există apărarea eului;

3.    există persistenţa – cerinţei,

        – necesităţii.

Din combinarea acestor 3 tipuri cu 3 răspunsuri se ajunge la existenţa a 9 factori.

Teoria frustrării consideră că este vorba de un obstacol.

Există perspective principale în reacţia de frustrare care se exprimă într-un fel de tipologie – Rosenzweig a delimitat 3 tipuri de R-uri:

a.     tipil de reacţie după trebuinţele frustrate,

b.    tipil de reacţie după direcţie,

c.     tipil de reacţie după caracterul mai mult sau mai puţin adecvat al reacţiei.

Testul are o anumită gradaţie a situaţiilor frustrante şi evidenţiază destul de satisfăcător toleranţa la frustraţie.

Rosenzweig spunea că fiecare om dispune de o anumită capacitate fie de a evita descărcarea tensiunii; fie de a încerca să-şi impună un grad de

idiferenţă faţă de situaţiile frustrante iar toleranţa la frustrare are atât componente individuale cât şi educaţionale şi datorită acestui fapt poate
exista o ,,amânare” raţionaşă fie a satisfacerii unei trebuinţe, fie a răspunsului agresiv de saturaţie.

Există subiecţi care au toleranţa foarte scăzută.

În interpretarea rezultatului testului se mai calculează indicele de conformitate la grup şi se notează cu GCR; are ca scop măsurarea conformaţiilor

răspunsurilor subiecţilor, raportarea acestora la media răspunsurilor populaţiei în astfel de situaţii frustrante.

Ele oglindesc gradul de adaptare socială a insului.

Testul se poate aplica la:   

– oameni normali,

–   dizarmonici,

–   cazuri cu trăsături sau tendinţe anti-sociale.

Tehnica constituie un mod de selecţionare a bolnavilor pentru psihoterapie. Totodată, ea dă indicii asupra relaţiilor interpersonale cu medicul, cu

psihiatrul chiar privind riscurile intervenţiilor exploratorii sau terapeutice.

 F.  Tehnica Szondi, elaborată de Leopold Szondi în 1939, vizează explorarea pulsiu-nilor intime ale individului. Formal, bazându-se pe noţiunea

de preferinţă estetică, proba este alcătuită din 48 fotografii ale unor bolnavi psihici – 6 serii a câte 8 fotografii, cu reprezentanţi din  8 entităţi

nosologice recunoscute clinic.

Bolnavul alege din  fiecare serie 2 fotografii care-i plac mai mult şi 2 care-i displac, în ansamblu va alege 12, considerate simpatice şi 12 drept

antipatice. Se repetă de mai multe ori, la 1-2 zile. Pentru alcătuirea unei poze, unii psihologi solicită şi algeri precum: ,,mai puţin simpatic”

ori ,,mai puţin antipatic”.

Alegerile sunt considerate ca reprezentând trebuinţe aprobate de persoană, iar respingerile ca trebuinţe reprobate, refulate, ele manifestându-se

în toate domeniile vieţii omului: profesiune, prietenie, dragoste, boală.

Tehnica este bazată pe o metodologie psihologică originală, numită de Szondi „analiza destinului”, ce explorează „inconştientul familial” situat

între inconştientul personal al lui Freud şi inconştientul colectiv al lui Jung.

Tehnica este destinată investigaţiei pulsionale, având pretenţia de a formula diagnostice psihiatrice.

În acest sens, Moser (1954) compară pe 40 de cazuri diagnosticul clinic cu rezultatele tehnicii şi găseşte o corespondenţă de 86%.

Totuşi, Arnold şi Kohlmann arată că numai epilepticii au putut fi identificaţi, pe baza probei, de alte grupe nosologice.

 G.  Tehnica arborelui (Koch, 1958). Subiectului i se cere să deseneze un copac oarecare, dar i se interzice să deseneze un brad.

Tehnica sesizează stadiile de evoluţie ale personalităţii, dar şi distorsiunile apărute datorită modificărilor distorsionate.

Se apreciază că bogăţia şi fineţea ramificaţiilor arată permeabilitatea afectivă, sensibilitate, impresionabilitate, imaginaţie, ca şi înţelegere vie, dar

şi pragul senzorio-afectiv coborât, cu un mare potenţial reactiv.

Ramurile desenate împletite, cu aspect de reţea, arată introversie, dar şi o personalitate

psihastenică, în pendulare obsesională.
 A       B 

Desenul A – Cătălin. Desenul B – Luiza.

În familie au existat probleme diverse afective ori tip social. Minora a desenat tulpina puternică – fapt ce ne arată că în viitor

Desenul neavând rădăcini ne arată că minorul nu are nici o va avea multă forţă şi aspiraţii înalte, dar nu-şi găseşte obiective

legătură stabilă. În acelaşi timp, la vârsta şcolarităţii mici este şi fetiţa se separă de restul lumii.

prezentă gândirea concretă, deci nu apar rădăcinile.

Copilul poate fi nesocializat: înclinaţie spre trecut şi proiecţie spre

viitor conform aşezării în pagină a copacului.

 C
Desenul C – Mihai.

Desenul ne arată probleme în partea primă a copilăriei, în primii ani de viaţă. Este vorba şi de lipsă de forţă (tulpina este desenată  foarte

subţire). Sau, putem să interpretăm că minorul realizează cu dificultate cunoaşterea în genere.

În acelaşi timp antepreşcolaritatea poate fi apreciată ca ,,bună”, dar există o nebuloasă în prezent.

În perspectivă, copilul ar putea deveni un om cu voinţă, dar adaptarea prezentă este dificilă.

Teste proiective de completare

Una dintre diversele modalităţi utilizate de psihologii pentru a facilita mecanismul proiecţiei constă în a prezenta subiectului o situaţie dezvoltată

doar parţial, acestuia revenindu-i sarcina de a completa cum crede că este mai bine, fără a se gândi prea mult timp. În această accepţie se înscrie

şi testul Wartegg, care are forma unei serii de desene de completare.

Un alt test de completare este cel creat de Louisa Duss. El constă în a-i pune pe copiii mai mari de 3-4 ani să completeze o povestire deja

începută.

Povestiri ce trebuie completate

Metoda povestirilor Louisei Duss, concepută încă din  1940, constă într-o serie de mici povestiri (zece în total) pe care subiectul trebuie să le

completeze. Fiecare povestire se referă la o situaţie care corespunde unui stadiu de dezvoltare psihică în conformitate cu teoria psihanalitică şi

trebuie să pună în evidenţă eventuala problematică (sau complexele) care ar corespunde fiecărui stadiu de dezvoltare. De aceea, este necesar ca

examinatorul să posede noţiuni clare asupra dezvoltării personalităţii, din  punct de vedere psihanalitic ca şi capacitatea de a înţelege situaţiile

simbolice.

L. Duss a pornit de la următoarea ipoteză: dacă subiectul dă uneia dintre povestiri un răspuns simbolic, sau manifestă vreo rezistenţă în a
răspunde, aceasta înseamnă că situaţia „protagonistului” povestirii îl stimulează să evoce complexul în cauză.

Povestirile sunt extrem de simple, în aşa fel încât să poată fi înţelese de un copil de 3 ani, dar să deţină şi capacitatea de a suscita interes chiar

din  partea unui copil mai mare ca vârstă.

Autoarea afirmă că testul nu a fost creat pentru adulţi, ci pentru copii, cu toate că ea însăşi a experimentat povestirile şi cu adulţi obţinând în

anumite cazuri răspunsuri spontane şi simbolice asemănătoare celor ale copiilor. Era vorba de adulţi încă tineri „inteligenţi, dar nu intelectuali”,

conduşi mai mult de intuiţie decât de raţionare (ex.: artişti şi lucrători manuali).

Pe de altă parte, cercetările întreprinse de Passi Tognazzo şi Zanettin Ongaro – 1975 asupra posibilităţii de a aplica „Metoda povestirilor” şi la

persoane adulte, utliizând subiecţi între 8 şi 22 de ani, a dus la rezultate pozitive în sensul că răspunsurile la povestiri s-au dovedit a fi

discriminatorii şi în măsură să prună în evidenţă problemele afective proprii fiecărui subiect la orice vârstă.

Când a creat povestirile L. Duss a încercat să elimine orice situaţie familiară, prea particulară, în care copilul ar fi putut să se recunoască, şi unde

ar fi putut interveni frica de a fi judecat. Pentru aceasta, în trei povestiri „protagoniştii” sunt animale, iar în celelalte subiecţii sunt puşi în situaţii

cu totul banale: o petrecere în familie, o înmormântare, o plimbare cu unul dintre părinţi prin pădure.

Iată cele zece povestiri ce sunt prezentate subiectului:

1. Povestea păsării – pentru a se observa ataşamentul copilului faţă de unul dintre părinţi sau de amândoi.

Un tată şi o mamă, păsări, dorm împreună cu propriul lor copil în cuib, pe creanga unui copac. Dintr-o dată izbucneşte un vânt puternic, cuibul

cade pe pământ. Cele trei păsări se trezesc brusc. Tatăl zboară pe un brad, mama pe un altul, dar copilul ce urmează să facă? El/Ea ştie să zboare

un pic.

2. Povestirea aniversării căsătoriei – pentru a se observa dacă subiectul a fost şocat în prezenţa părinţilor săi; gelozia faţă de unirea părinţilor.

Este aniversarea căsătoriei mamei şi a tatălui. Mama şi cu tata se iubesc mult şi au făcut o petrecere frumoasă. În timpul petrecerii, copilul se

ridică şi se duce în fundul grădinii. din  ce cauză?

3. Povestirea mielului – pentru a se investiga complexul înţărcării şi al rivalităţii fraterne.

O oaie şi mielul ei se află pe o pajişte. În fiecare seară mama îi dă lapte bun şi cald mielului şi acestuia îi place foarte mult. Dar acest miel

mănâncă deja şi iarbă. Într-o zi cineva îi aduce mamei sale un alt miel mai mic, căruia îi este foame, fapt pentru care aceasta îi dă şi lui un pic de

lapte. Dar oaia nu are destul lapte pentru amândoi, şi atunci îi spune fiului ei: „Nu am suficient lapte pentru amândoi, tu du-te şi mănâncă nişte

iarbă proaspătă!”. Ce va face mielul?

Pentru a se vedea doar dacă s-a instalat complexul înţărcării, se va omite etape venirii celuilalt miel, şi se spune că oaia nu mai are lapte şi că

mielul trebuie să înceapă să mănânce iarbă.

4. Înmormântarea – pentru a investiga atitudinea privind agresivitatea, dorinţa de moarte, sentimentul de vină, de auto-pedepsire.

Un cortegiu funerar trece pe stradă şi lumea se întreabă cine a murit. Soseşte răspunsul: o persoană care locuia în casa de acolo. Cine să fie?

Pentru copiii ce nu înţeleg conceptul de moarte, relatarea se face astfel: „Cineva dintr-o familie a luat trenul şi a plecat foarte departe, urmând să
nu se mai întoarcă niciodată acasă. Cine este?

5. Povestirea fricii – folosită pentru a se investiga asupra angoasei şi auto-pedepsirii.

Un băiat spune încet-încet: „Cât de frică îmi este!” De ce anume îi este teamă copilului?

6. Povestirea elefantului – este utilizată pentru a se investiga complexul castrării.

Un copil are un mic elefant care-i place foarte mult şi care este atât de graţios cu trompa sa cea lungă. Într-o zi, întorcându-se dintr-o plimbare,

copilul intră în casă şi constată că elefantul s-a schimbat cu ceva. În ce s-a schimbat elefantul? Şi de ce s-a schimbat elefantul?

7. Povestirea elefantului construit – relatarea se face pentru a investiga note caracteriale posesive şi obsesive, eventual complexul anal.

Un copil a reuşit să construiască ceva pe pământ (un turn), care-i place mult, tare mult. Ce va face? Mama sa îl roagă să i-l dea ei, el poate să i-l

dea dacă vrea. I-l va da?

8. Plimbarea cu tata sau cu mama – de regulă folosită pentru a pune în evidenţă complexul lui Oedip.

Un băiat/o fată a plecat să facă o plimbare în pădure cu mama (sau cu tatăl, dacă este vorba de o fată). Amândoi s-au distrat foarte bine. Când se

întoarce acasă, îşi găseşte tatăl/mama cu o înfăţişare diferită faţă de cea obişnuită. din  ce cauză?

9. Povestirea anunţului – în special utilizată pentru a cunoaşte dorinţele sau temerile copilului.

Un copil se întoarce de la şcoală/sau de la o plimbare; mama îi spune: „Nu începe imediat să-ţi faci temele, am o veste să-ţi dau!”. Ce are de spus

mama?

10. Visul urât – imaginat pentru a controla povestirile precedente.

Un copil se trezeşte dimineaţă agitat şi spune: „Ce vis urât am avut!”. Ce a visat?

Modalitatea de aplicare

I se explică subiectului că i se vor spune mici povestiri/poveşti, neterminate, şi că va trebui să ghicească continuarea. Va putea spune tot ceea ce

vrea pentru că este ceea ce crede el că este corect.

La cei de vârste mai mari, povestirile vor fi prezentate ca o probă de imaginaţie. Ei vor putea să spună ceea ce le vine în minte, pentru că nu este

vorba de o probă de inteligenţă, ci de fantezie, şi oricine poate avea idei diferite despre acelaşi lucru. Se povesteşte în mod direct, avându-se grijă

să nu se dea nici o intonaţie unor pasaje care-l pot influenţa pe copil. De exemplu, autoarea L. Duss spune că pentru povestirea cu mielul nu este

necesar să se spună că mielul ultim ajuns este pe punctul să moară de foame, deoarece dacă un copil este amabil din  fire el se va simţi obligat să

spună: „Îi lasă laptele său şi se duce să mănânce iarbă”. Dacă este vorba de un subiect care are o puternică ostilitate faţă de noul venit sau care

este foarte ataşat de mama, greşeala ar fi şi mai mare. Aceasta, deoarece faptul că el ştie că viaţa micului miel depinde de ataşamentul său, îi

poate crea anxietate din  cauza conflictului dintre dorinţa de a se debarasa de noul venit şi instanţa Super-Ego-ului care-i interzice să îşi satisfacă

o astfel de dorinţă. Această tensiune între Ego şi Super-Ego va genera o angoasă intensă. Inconvenientul cauzat de dramatizare este valabil

pentru toate povestirile.

Deseori răspunsul copilului este prea scurt, dar sub banalitatea sa se poate ascunde un conflict neexprimat. De aceea, este nevoie să se pună
întrebări ulterioare, pentru a se aprofunda răspunsul, pentru a se obţine toate informaţiile ce sunt conţinute implicit în primul răspuns dat de

subiect.

Evaluarea

În majoritatea cazurilor, un singur răspuns este suficient pentru a scoate la iveală existenţa unei probleme. Totuşi, pentru a formula o judecată

mai sigură este bine a se lua în considerare toate răspunsurile, pentru că astfel creşte posibilitatea evidenţierii conflictului.

În general, autoarea arată că se poate presupune existenţa unui complex în prezenţa unora dintre următoarele aspecte în comportamentul

subiectului:

1.      Răspuns imediat în aşteptare.

2.      Prezervarea complexului în răspunsul la alte povestiri.

3.      Răspunsul şoptit dat repede.

4.      Refuzul de a răspunde la una dintre povestiri.

5.      Tăcere şi rezistenţă la răspuns.

6.      Subiectul cere să reînceapă proba.

L. Duss prezintă o listă de răspunsuri date de subiecţii săi normali, ca şi liste cu răspunsurile date de subiecţii nevrotici, de la care putem obţine

răspunsuri de tip patologic.

Răspunsuri normale:

1. Povestirea păsării

Mica pasăre va zbura pe o ramură din  apropierea cuibului.

Va zbura spre mama sa.

Va zbura spre tatăl său pentru că este mai puternic.

Va rămâne pe pământ şi va plânge până ce părinţii vor veni să-l caute.

2. Povestirea aniversării căsătoriei

S-a dus să strângă flori pentru părinţi.

S-a dus să se joace.

Nu îl/o interesează conversaţia.

A primit o notă proastă la şcoală şi s-a dus să se aşeze pe o buturugă din  grădină.

3. Povestirea mielului

Va merge să mănânce iarbă.

Va căuta lapte în altă parte (la o altă oaie).

Este un pic supărat, dar va merge să mănânce iarbă.

4. Înmormântarea

Subiectul va indica o persoană ce a decedat recent în familia sa.

Este o persoană în vârstă, bunicul/bunica.

Este cineva important, sau un oaspete, de aceea lumea se interesează.

5. Povestirea fricii

Frica de a lua o bătaie.

Frica de a lua o notă proastă.

Frica de un animal.

Frica de război.

Frica de a-i muri singurul părinte.

6. Povestirea elefantului

Copilul a văzut o altă jucărie mai frumoasă, şi a lui nu-l mai interesează.

Nu elefantul s-a schimbat, ci copilul care a crescut şi nu-l mai interesează să se joace.

Nu s-a schimbat.

Şi-a schimbat pielea.

În tip ce copilul lipsea, îngrijitoarea a vărsat apă pe elefant.

7. Povestirea obiectului construit

I-l va da mamei. Se va juca cu el şi apoi i-l va da mamei, dacă i-l va cere.

Îl va arăta tuturor.

8. Plimbarea cu tata sau cu mama

Mama/Tatăl este mulţumită/mulţumit.

Mama a pregătit o masă gustoasă.

Mama/Tatăl a muncit mult şi arată obosită/obosit.

S-au întors prea târziu de la plimbare şi tatăl/mama era îngrijorat/îngrijorată.

Mama/tatăl a primit o veste proastă în timpul absenţei lor.

9. Povestirea anunţului

Mama vrea să-i spună o poveste.

Este vorba de o masă bună sau de o vizită.

Mama a primit o veste bună.

Mama vrea să-i dea sfaturi despre cum să-şi facă lecţiile sau sfaturi despre viaţă (generale).

10. Visul urât

Nu ştiu pentru că eu nu visez.

A visat un război.

A visat un animal care-l/o mânca.

Răspunsuri patologice

1. Povestirea păsării

Va rămâne pe pământ.

Dacă încearcă să zboare, va cădea şi va muri.

S-a ridicat de la pământ, dar dacă va ploua mai tare va muri.

Mama şi tatăl îl vor ascunde într-o tufă, dar va muri.

2. Povestirea aniversării căsătoriei

Copilul s-a dus în grădină pentru că se simţea stânjenit. (De ce se simţea stânjenit?) Pentru că era aniversarea părinţilor săi, şi mama nu vroia să-
i dea tort, acela era numai pentru tatăl său.

S-a dus în grădină pentru că vroia să stea singur. (De ce vroia să stea singur?) Pentru că nu vroia să stea în casă, tatăl şi mama făceau zgomot şi

copilului nu-i plăcea. (Cum făceau zgomot tata şi mama?) Se distrau împreună. (Unde dormi la tine acasă?) În camera părinţilor mei.

Pentru că s-a dus să mănânce în grădină, neavând destulă mâncare.

Prefera să fie singur.

Probabil că a văzut un alt copil mai vesel ca el şi este nemulţumit de ceva. (De ce anume?) Se gândeşte că nu este distractiv ca părinţii să

vorbească amândoi şi ca el să rămână singur. Se gândeşte că părinţii se distrează prea mult şi copiii insuficient.

A plecat pentru că nu se simţea în largul său la această petrecere, pentru că înainte a fost rău, insuportabil. Nu vrea să facă pe ipocritul.

Copilul se simte izolat, melancolic, gelos pentru că mama sa este atât de iubită de tatăl său, se simte în plus, un străÎn în această dragoste.

Este foarte simplu: este supărat că nu se ocupă suficient de el, şi că petrecerea este pentru părinţii săi.

3. Povestirea mielului

Va merge să caute lapte la o altă doamnă. (Mielul va mânca iarbă?) Da, va mânca, dar este foarte supărat pe mamă, îi va reproşa multe. Cred că

va muri.

Nu va fi foarte mulţumit, dar se va duce să mănânce iarbă, va fi furios pe mama sa, îl va lovi pe cel mic şi va pleca să mănânce iarbă.

Va fi gelos, va pleca departe şi nu va mai privi la mama sa, ba chiar va încerca să-şi găsească alta, dar nu va reuşi. Va deveni cu timpul din  ce în

ce mai plÎn de ura împotriva celuilalt, îl va împinge şi va încerca să-l lovească cu capul, dar mai presus de orice se va îndepărta.

Va încerca să arate că este superior şi va bea în grabă laptele de la mama, chiar dacă a băut suficient înainte. Nu va lăsa nimic celuilalt şi apoi va

merge să pască iarbă.

Se va preface că este sătul, pentru a nu părea că-l interesează.

Dacă se va supăra va încerca să-l împingă pe celălalt miel într-o tufă cu spini.

Se va gândi: „Nu mai are lapte!”, şi nu va şti de ce, dar se va supune. Va merge imediat să mănânce iarbă spunând: „Este dezgustătoare!”, şi va

fi supărat pe mama şi pe cel mic, şi inima sa va fi neagră de supărare. De fiecare dată când cel mic se va apropia îl va lovi cu coarnele pentru a-l

face să se supere.

Se va supăra şi-l va lovi pe cel mic.

4. Înmormântarea

Este fată.
Era un lup, un leu, sau poate un copil. (De ce a murit?) Pentru că era rău şi trebuia să moară.

Tatăl său.

E tatăl sau mama unui copil, poate un copil.

Fiul cel mare.

Tatăl.

5. Povestea fricii

Pentru că a venit vrăjitoarea. (De ce a venit vrăjitoarea?) Pentru a-l ucide. (De ce vrea vrăjitoarea să-l ucidă?) Pentru că fata/băiatul era uneori

bună/bun, uneori rău/rea.

Îi este frică de un hoţ care vrea să-l ucidă. (De ce ar vrea hoţul să-l ucidă?) Pentru că acesta i-a strigat vorbe urâte, pentru că nu-l place pe hoţ.

Îi este frică că-l va mânca lupul. (De ce ar vrea lupul să-l mănânce?) Pentru că este un copil foarte, foarte rău.

Îi este frică de diavol. (Ce vrea să-i facă  Diavolul?) Vrea să-l pună în cazanul cu foc. (De ce?) Pentru că nu şi-a ascultat părinţii. (De ce nu şi-a

ascultat părinţii?) Pentru că este supărat pe mama sa.

Îi este frică să fie singur, să se piardă.

Îi este frică că mama lui îl va lovi pentru că nu a ascultat-o niciodată.

Îi este frică de şerpi.

6. Povestea elefantului

I-au retezat trompa.

S-a îmbolnăvit pe neaşteptate şi este pe moarte.

I s-a spart un fildeş.

Când îşi roteşte trompa se vede că s-a spart. (Ce gândeşte copilul?) Se face palid şi ceva se sparge în el.

Şi-a rupt trompa şi copilul este furios, sau dezamăgit şi trist.

7. Povestea obiectului construit

Îl va păstra pentru sine. (Dacă mama i-l va cere, el i-l va da?) Nu, pentru că este al lui şi el l-a făcut.

Nu i-l va da pentru că este foarte frumos, nici măcar dacă îl va cere, îl va păstra pentru el.
Îl va păstra în camera sa, dar nu-l va arăta nimănui, pentru că lumea este prea proastă pentru a-l aprecia.

8. Plimbarea cu mama sau cu tata

Tata şi-a schimbat înfăţişarea pentru că s-a transformat într-un soldat şi eu cred că este foarte supărat pe copilul său. (De ce?) Pentru că s-a

purtat urât cu mama în pădure. (Ce a făcut?) A lovit-o!.

Tatăl şi-a schimbat aspectul pentru că este bolnav, a răcit, e bolnav rău, ceea ce nu-i va plăcea mamei.

Tatăl nu a vrut să vină cu ei, a rămas să lucreze, dar nu este mulţumit. (De ce?) Pentru că nu a stat cu mama. (Ce l-a împiedicat să stea cu

mama?) Copilul, care a luat-o pe mama.

Mamei îi este teamă de ceea ce  au făcut împreună în pădure, de ceea ce se putea întâmpla. (Ce se putea întâmpla?) Îi era teamă că tatăl său să

nu încerce să seducă fata.

Mama este geloasă.

9. Povestea anunţului

Mama îi spune că nu trebuie să meargă pe stradă. (De ce?) Pentru că îl va lovi o maşină.

Mama vrea să-i spună că nu a fost cuminte şi că nu a ascultat-o.

Mama îl va anunţa de moartea tatălui său, a fraţilor şi a surorilor sale, sau de o boală grea.

10. Visul urât

Pentru că au luat trompa elefantului.

A visat că mama sa murise. (Ce s-a întâmplat?) A fost lovită de o maşină.

Un om rău l-a ucis cu un cuţit mare. (De ce a făcut omul asta?) Pentru că băiatul vroia să treacă strada să meargă la el.

Că diavolul a venit să-l ia. (De ce?) Pentru că nu ascultă niciodată.

A visat că rămăsese singur. (De ce era singur?) Aşa a vrut el. Îi era mai bine singur. (Cum poate ajunge să fie singur?) Se poate pierde, poate

greşi strada sau cădea într-o groapă şi muri.

A visat că era cineva în cameră care vroia să-l ia, un hoţ de copii.

Am insistat în prezentarea acestei probe pe identificarea tipurilor de completări de povestire pe care le poate realiza copilul întrucât, deşi

conţinutul lor arată provenienţa străină, proba este uşor de folosit la preşcolari. Sunt psihologi care o folosesc în activitatea lor obişnuită iar

rezultatele unei atari examinări ne arată succese în interrelaţia psihologului cu preşcolarul. De asemeni sunt specialişti care vorbesc despre

creşterea gradului de audienţă al povestirilor la sondarea tensiunilor interne ale unor copii provenind din familii conflictogene. Acestora ar trebui

să li se aplice proba Koch şi eventual DAP ori, la vârsta şcolară proba Rosenzweig (varianta pentri copii).
Testul Bender-Gestalt (BG) a fost elaborat de catre Lauretta Bender în 1938, care a selectat 9 desene dintr-o lunga serie
originala folosita de Wertheimer pentru demonstrarea principiilor gestaltiste. Consta în copierea unor figuri geometrice
care sunt îmbinate în diferite modele.
Evolutia probei BG în decursul deceniilor merge mai ales în directia obiectivarii criteriilor de cotare si de interpretare a
reproducerilor. În aceasta privinta, contributia adusa de Santucci si Pecheux în 1969 este importanta. Din cele 9 modele
folosite de Bender, autorii preiau doar 5 considerate ca fiind cele mai discriminative. Modificând cotarea elaborata de
Bender, ei iau în considerare trei aspecte fundamentale: constructia unghiurilor, orientarea figurilor sau a elementelor lor
si pozitia relativa a figurilor între ele sau a anumitor elemente ale acestora. Acesti 3 indici – arata Santucci si Galifret-
Ganjon ( 1964) – par sa distinga în mod semnificativ rezultatele normalilor de cele ale dislexicilor, la o populatie scolara
între 6-14 ani. Noul sistem de cotare pare sa fie unul dintre cele mai obiective existente pâna în prezent. BG-ul a patruns
astfel în literatura de specialitate sub denumirea de testul Bender-Santucci, destinat mai ales copiilor intre 6-14 ani.
Pornind de la cerintele practice ale diagnosticarii gradului de maturitate scolara – înca de la vârsta prescolara – Santucci
elaboreaza în 1960 o noua proba, proba Santucci, destinata de aceasta data prescolarilor între 4-6 ani. Inspirata din
proba Bender, testul Santucci este alcatuit din 10 figuri geometrice. Atât proba Bender-Santucci cât si testul Santucci se
aplica cu bune rezultate în psihodiagnoza scolara. Cunoasterea nivelului psihogenetic si a trasaturilor functiei visual-
motorii – una din conditiile interne ale însusirii limbajului scris – este importanta în evaluarea gradului de dezvoltare
psihica, mai ales la intrarea copilului în clasa I-a.

VALIDITATEA CONCEPTUALA A TESTULUI BENDER-SANTUCCI

Studierea integrarii senzoriomotorii presupune urmarirea relatiilor multiple dintre perceptie si motricitate. Caracteristica a
ceea ce Kulcsar numeste “vedere activa” consta tocmai în fixarea obiectului perceptiei, iar fixarea implica directionarea
privirii – prin miscarea corpului, a capului, a globilor oculari – si acomodarea cristalinului. Coordonarea spatiului vizual cu
cel manual, adica formarea functiei vizual-motorii marcheaza un alt aspect al interactiunii elementelor perceptive si
kinestezice. Reusita la testul Bender-Santucci depinde în mare masura de nivelul de dezvoltare al functiei perceptiv-
motorii, adica de aptitudinea de a percepe cu exactitate relatiile si configuratiile spatiale, de a le vedea spatiul si forma,
de a-si reaminti forma care poate servi drept continut al diferitelor operatii mintale. Copilul îsi poate forma aceasta
capacitate numai prin intermediul actiunii obiectuale, al activitatilor grafice s.a., care dezvolta din plin motricitatea ca o
componenta a cunoasterii.
În 1966, ca urmare a unei cercetari experimentale care a cuprins un lot de 60 de baieti cu vârste intre 4 si 6 ani, pe baza
reusitei la probe predominant perceptive, motorii si senzoriomotorii, Wittling-Lauret conchide ca geneza componentelor
functiei perceptiv-motrice nu este o conditie suficienta pentru aparitia functiei însasi. Dar ea constituie, binenteles o
premisa necesara. Din punct de vedere psihogenetic, abilitatea de a copia figuri apare dupa formarea capacitatii de a
recunoaste forme identice si dupa aparitia gestului motor de a urmari conturul unei configuratii. Deci, functia perceptiv-
motorie este superioara elementelor sale constitutive. Pe baza ei apar reprezentarile spatiale corespunzatoare, care
permit o oarecare detasare a activitatii de obiect. În cele din urma si acest al doilea nivel este reorganizat si integrat într-
o singura structura cognitiva, îmbinata cu operatiile formale ale gândirii. Operatiile formale se realizeaza cu ajutorul
simbolurilor care permit reglarea totala a activitatii prin limbaj. Functia perceptiv-motrica intra deci în structura functionala
a inteligentei practice ( Kulcsar, 1980).
Thurstone, adept al teoriei factorilor multipli ai inteligentei, sustine – pe lânga alti factori – existenta asa-numitului “factor
spatial”, atribuindu-i aptitudinea de a percepe cu exactitate configuratii spatiale, de a le compara între ele, deci de a
vedea spatiul si forma.
Randamentul la probe de copiere a figurilor geometrice este conditionat chiar de nivelul de dezvoltare al factorului spatial
si al celui motor, precum si de gradul lor de fuzionare, de integrare a structurii perceptiv-motrice a spatiului. Se considera
ca proba Bender-Santucci este valida atât în conditiile dezvoltarii psihice normale, cât si în cele ale deficientei mentale,
pentru predictia randamentului scolar, mai ales în privinta însusirii cititului si scrisului. Reusita la testul Bender-Santucci
coreleaza în mod semnificativ cu reusita la citire (r = 0, 71) si la dictare ( r = 0, 70), ceea ce pledeaza pentru posibilitatea
utilizarii cu succes a acestei probe în formularea prognozei scolare. De asemenea, acest test prezinta o corelatie
semnificativa cu scara Binet-Simon ( r = 0,44 – 0,62 la elevii din clasele I-VIII), cu scala WISC ( r = 0,61 – 0,67 la elevii
din clasele V-VIII) si cu Matricile Progresive Standard ( r = 0, 42 la elevii din clasele V-VIII) (Kulcsar, 1980).

INTERPRETAREA REZULTATELOR

Pentru a întelege randamentul subiectului, este foarte util sa se observe atent comportamentul copilului în timpul copierii
figurilor geometrice si sa se noteze procedeul sau de lucru. Rezultatul obtinut de un copil poate fi bun sau slab în functie
de anumite cauze care variaza foarte mult de la un subiect la altul; trebuie notet felul în care el a ajuns la un anumit
rezultat, dificultatile învinse, precum si mijloacele la care a recurs. De aceea este bine sa se înregistreze tot ce a
intervenit în cursul activitatii: dorinta de a alege orientarea modelului, alegerea pozitiei hârtiei – în functie de model si
elementele lui. Vor fi notate de asemenea toate procedeele mai mult sau mai putin neobisnuite: desene executate cu
mâna stânga, desen început prin elementele de la dreapta si terminat prin cele de la stânga. În cazurile în care se
cunoaste, dar si în cele în care se presupune, o dominanta laterala stânga sau ambidextrie, copilul trebuie pus sa
execute copia atât cu mâna dreapta cât si cu cea stânga, iar rezultatele sa fie comparate în vederea masurarilor
ulterioare. Se vor nota si tulburarile psihomotorii grave, care au ca efect o grafica tulburata, o imposibilitate de a construi
exact unghiurile sau dreptele ( Kulcsar, 1980).
Analiza cantitativa a randamentului vizeaza raportarea cotei totale obtinute de subiect la performanta medie (adica
etalonul) a grupului de vârsta din care face parte subiectul. Pe baza acestei raportari se pot stabili diferite nivele de
reusita: foarte bun (cota se încadreaza în cvartilul superior), mediu, mediu-slab, slab si foarte slab. Subiectii care în
pofida dorintei lor de a reusi, obtin rezultate foarte slabe sunt “suspecti” de tulburari instrumentale – caracteristice
dislexicilor, disgraficilor – sau de handicap mental, ADHD etc. Precizarea diagnosticului presupune, în aceste cazuri,
aplicarea altor probe, adecvate ipotezelor emise pe baza testului.
Dincolo de analiza globala, realizarile subiectului se interpreteaza atât din punct de vedere al celor trei aspecte cotate
( unghiuri, orientare si pozitie), cât si al fiecarui model în parte. De asemenea, sistemul de cotare permite nu numai o
apreciere globala a reusitei unei reproduceri, dar indica si nivelul la care se realizeaza ea. În felul acesta un subiect
poate rezolva un aspect cu cota minima sau cu cota maxima. Prin abordarea acestor aspecte ale produsului activitatii
subiectului, analiza cantitativa a randamentului sau trece pe plan calitativ care vizeaza detectarea, decodificarea
continutului psihologic al reproducerilor. În acest scop, se mai analizeaza modul în care subiectul verbalizeaza sarcina,
foloseste spatiul, deformeaza gestaltul, deseneaza rapid sau lent, e preocupat de detalii etc. Performanta la Bender-
Santucci este influentata de dezvoltarea limbajului, si de folosirea acestuia în verbalizarea strategiilor pe care copilul le
foloseste la copiere. Deci, acest test este un indicator al dezvoltarii capacitatii de planificare si de auto-control al erorilor.
De asemenea, unele trasaturi de personalitate si tulburari de comportament pot fi evidentiate, în functie de aranjarea în
pagina, de marimea figurilor sau de elementele adaugate de subiect: un copil timid, cu tendinte depresive, va face un
desen mic, situat în partea de jos a paginii, un copil maniacal va desene diferite înflorituri sau personaje în completarea
figurii, un copil cu ADHD va desena liniile îngrosate, va hasura unele figuri, etc. ( Drutu, 1975).

The SCL-90-R instrument is used by clinical psychologists, psychiatrists, and professionals in mental
health, medical, and educational settings as well as for research purposes. It can be useful in:

 Initial evaluation of patients at intake as an objective method for symptom assessment

 Measuring patient progress during and after treatment to monitor change

 Outcomes measurement for treatment programs and providers through aggregated patient information

 Clinical trials to help measure the changes in symptoms such as depression and anxiety

Quick Facts

Qualification Level M

Administer To Individuals 13 years and older

Reading Level 6th grade

Completion Time 12-15 minutes (90 items, 5-point rating scale)

Formats Paper-and-pencil, audiocassette, or computer administration

Report Options Interpretive, Profile, and Progress

Q Local™ Software
Mail-in Scoring Service
Scoring Options
Hand Scoring
Optical Scan Scoring

9 Primary Symptom Dimensions

Scales
3 Global Indices

Norms Adult nonpatients, Adult psychiatric outpatients, Adult psychiatric inpatients, Adolescent nonpatien

Key Features
The SCL-90-R test contains only 90 items and can be complete in just 12-15 minutes.

 The test helps measure 9 primary symptom dimensions and is designed to provide an overview of a patient's
symptoms and their intensity at a specific point in time.

 The progress report graphically displays patient progress for up to 5 previous administrations.

 By providing an index of symptom severity, the assessment helps facilitate treatment decisions and identify
patients before problems become acute.
 The Global Severity Index can be used as a summary of the test.

 More than 1,000 studies have been conducted demonstrating the reliability, validity, and utility of the instrume

About the Author

Norm Groups

Adapted from the SCL-90-R test, the revised test is normed on 4 groups:
 Adult psychiatric outpatients
 Adult nonpatients

 Adult psychiatric inpatients

 Adolescent nonpatients

The interpretive report is based on age-appropriate nonpatient norm groups; adolescent norms are used for 13- to 17-year olds, and
nonpatient adult norms are used for subjects over age 17.

Report Options

Profile Report (Product Number 51430)

This report can be useful for monitoring change. It presents a graphic profile of raw and normalized T scores for each of the 9 Primary
Symptom Dimensions and the 3 Global Indices. For adults, T scores are profiled based on your choice of nonpatient, outpatient or inpat
norms. (The T scores for the remaining norm groups are printed below the profile.) For adolescents, T scores are reported using adolesc
nonpatient norms.
View a sample Profile Report.
Interpretive Report (Product Number 51431)
In addition to providing a profile of scores, the interpretive report provides a narrative overview of the client's symptoms at the global leve
and specific statements describing the individual symptom scale scores. The Pathognomonic Signs section of the report notes disorders
might be present given the pattern and intensity of symptom endorsement. A Symptoms of Note section lists all items to which the client
responded "extremely" or "quite a bit."
View a sample Interpretive Report.
Progress Report (Product Number 51432)
This report can help monitor a client's progress over time. It graphically displays scale-by-scale changes in a client's scores for up to 5
previously reported administrations.
View a sample Progress Report.

Scoring Options

Q Local™ Software - Enables you to score assessments, report results, and store and export data on your computer.
Mail-in Scoring Service - Specially designed answer sheets are mailed to us for processing within 24-48 hours of receipt and returned vi
regular mail.
Hand Scoring - Administer assessments on answer sheets and score them quickly yourself with an answer key.
Optical Scan Scoring - Allows you to score the assessments at your site.

Common Questions and Answers

Do any of the SCL-90-R reports contain all of the normative groups?

The SCL-90-R MICROTEST QTM Interpretive and Profile Reports provide information on all three adult normative groups: Nonpatient,
Outpatient, and Inpatient. The SCL-90-R profile report graphically displays the data using the norm group of your choice. The SCL-90-R
interpretive report graphically displays the data using the nonpatient norms. The T scores for the other normative groups are listed below
graph.
Is the SCL-90-R available in other languages?
The SCL-90-R assessment is available in Spanish and French for Canada. Forms for the Spanish version are available for use with the
MICROTEST Q system and hand-scoring. Forms for the French for Canada version are available for use with hand-scoring only.
What is the difference between the SCL-90-R assessment and the original SCL-90 assessment?
The SCL-90 assessment is an unnormed precursor to the SCL-90-R assessment. The original SCL-90 anxiety scale did not work and its
obsessive-compulsive scale was very weak. After the assessment was revised, norms were developed for the revised assessment (SCL
R), and the BSI® assessment was developed from that. Most research has been conducted using the SCL-90-R and BSI instruments.