Liliacul şi cele două nevăstuici
de La Fontaine
                        Un Liliac, zburătăcind ca un năuc,
                        Era să dea-ntr-o seară de bucluc,
                        Căci nimeri, pe-o ferestruică,
                        Într-un culcuş de nevăstuică.
                        Cum nu era cu neamul guzganilor în pace,
                        Ea şi sări la dânsul să-l înşface.
                        – Cutezi să vii aici, când neamul tău
                        A căutat, cum ştii, să-mi facă rău?
                        Căci ce mai tot încolo şi încoace,
                        Eşti Şoarece şi pace!
                        (Sau nu-s, eu, Nevăstuică!)
                        – Am fost zvârlit, aici, ca o fiţuică,
                        De-o pleasnă mai puternică de vânt,
                        Dar Şoarece n-am fost şi nici nu sunt,
                        Că n-am nimic comun cu rozătoarele.
                        Priviţi-mă: eu sunt cu aripi, Doamnă,
                        Şi aripile pasăre înseamnă…
                        Jos Şoarecii! Trăiască Zburătoarele!
                        Cum îi vorbise bine, ca din carte,
                        Ea l-a lăsat să plece mai departe.
                        Dar poate că blestemele păcatelor
                        L-or fi mânat cu joaca lor poznaşă
                        La altă Nevăstuică, – o vrăjmaşă
                        A tuturor înaripatelor –
                        Şi ea, cu gândul la obârşie,
                        Voia ca pasăre să-l sfâşie.
                        – Eu pasăre?! Sunt mai de viţă!
                        N-am pene, ca să mă feresc.
                        Nu vezi că-s Şoarece, Domniţă?
                        Trăiască neamul şoricesc!
                        Ştiind s-o schimbe şi s-o dreagă,
                        Scăpă din nou cu pielea-ntreagă.
Cocoşul şi vulpoiul
de La Fontaine
                        Într-un copac, pe-o creangă, sta un cocoş de pază.
                        Era bătrân cocoşul şi-avea o minte trează.
                        – Prietene – cu dulce glas, i se-adresează un vulpoi –
                        Te-nştiinţez că de acum nicicând nu vom mai fi-n război.
                        E pace generală –
                        Şi poţi, fără-ndoială,
                        Să vii să te sărut.
                        Te-aştept să-mi faci plăcerea chiar în acest minut,
                        Căci douăzeci de poşte am azi de străbătut.
                        Ai tăi şi tu, de bună seamă,
                        Vă veţi vedea de treburi, fără teamă.
                        Din partea noastră-a tuturor – tot sprijinul, ca de la fraţi.
                        Puteţi din astă-seară în voie să jucaţi.
                        Deci, vino să primeşti
                        Sărutul dragostei frăţeşti.
                        – Amicul meu, cocoşu-i spune, să ştii că pentru mine
                        Nu cred că este
                        O mult mai bună veste
                        Decât e cea a unei păci depline
                        Şi-s bucuros s-o aflu de la tine.
                        Dar, iată, că zăresc venind încoace pe cărare
                        Doi câini de vânătoare.
                        Mai mult ca sigur este
                        Că-s curieri şi-aduc aceeaşi veste.
                        Aleargă şi-ntr-o clipă au să ajungă-aici;
                        Cobor ca, împreună, să fim cu toţi amici.
                        – Adio, mă grăbesc, vulpoiul îi vorbi.
                        Am de parcurs drum lung. Rămâne-n altă zi
                        Succesul să-l cinstim. Să fie sigur, a fugit,
                        De stratagema sa nemulţumit.
                        Râzând, cocoşul cel bătrân şi-a zis, deplin satisfăcut:
                        „Să poţi să-nşeli pe-nşelător, de două ori e mai plăcut!”
Oala de lut şi Oala de tuci
de La Fontaine
                        Zise Oala cea de tuci
                        Către sora ei de tină:
                        – Ia ascultă, fa, vecină,
                        Ce-om păzi ca nişte cuci,
                        Tot făcând la gură spume?
                        Hai să mergem la plimbare
                        Să vedem ce e prin lume!
                        – Draga mea, ispita-i mare.
                        Însă eu rămân la vatră:
                        Nu mă simt de drum în stare:
                        M-oi ciocni, cumva, de-o piatră…
                        Dumneata eşti tare-n piele
                        Şi, fireşte, nici nu-ţi pasă.
                        Vai de cioburile mele, –
                        Eu, mai bine, stau acasă!
                        – Te înşeli, de bună seamă.
                        Uiţi şi de prezenţa mea?
                        N-ai motiv să-ţi fie teamă:
                        Te-oi păzi, cum voi putea.
                        Cum temeiul îi surâde,
                        Ea porneşte triumfal
                        Lângă oala de metal
                        Care-avea să-i fie gâde.
                        Nu ştiu cum s-o fi făcut:
                        S-au izbit la nişte hopuri
                        Şi în mii şi mii de cioburi
                        Cea de lut s-a prefăcut.
 
                        Lasă-ncolo jindul, fala:
                        Cu mai-mari să nu te-apuci,
                        Ca să nu păţeşti ca Oala
                        De pământ cu cea de tuci!
 
Iepurele şi broaştele
de La Fontaine
                        Un iepure şedea pe gânduri, în vizuina sa,
                        Căci ce putea în adăpostu-i să facă altceva?
                        Căzuse într-o sumbră stare:
                        E trist şi ros de-nspăimântare.
                        „Fiinţele – spunea – fricoase din natură
                        Nenorociri îndură!
                        Nu pot să-nghită-n pace
                        Mâncarea ce le place.
                        N-au bucurii depline; primejdii calea le-o aţin.
                        Şi eu trăiesc asemeni: această spaimă rea
                        Îmi stinghereşte veşnic somnul, deschişi chiar dacă ochii-i
                        Ţin.
                        – îndreaptă-te! – să spună ar putea
                        O minte înţeleaptă.
                        Dar frica se îndreaptă?
                        De altfel, ştiu, această frică
                        Nu este nici la om mai mică.”
                        Tot frământând acestea-n gând, i-i mintea ca năucă.
                        De grijă şi de spaimă,
                        Stă cu urechile ciulite şi vorba o îngaimă.
                        O umbră sau un foşnet – şi febra îl apucă.
                        Deodată bietul animal
                        Aude chiar un fâşâit,
                        Pe care-l ia drept un semnal
                        Că trebui să fugă – şi-ndată a fugit.
                        Tot alergând, ajunse la o baltă.
                        Trezite, broaştele din mal, ca la un semn, se saltă
                        Şi-n apă au ţâşnit.
                        „Şi eu pe alţii – zise – îi înspăimânt, vezi bine,
                        Întocmai cum şi alţii mă sperie pe mine.
                        Îndată ce mă văd,
                        Fug animalele ca de prăpăd.
                        De unde-mi vine atâta voinicie?
                        Să fiu eu un războinic? – Ce să fie?”
  Nu e fricos pe lume – s-ar zice, în sfârşit –
                        Ca-n spaimă să nu fie de altul depăşiit.
Vulpea şi barza  
de La Fontaine
                        Jupân vulpoi s-a fudulit odată,
                        Poftind la masă pe cumătra barză.
                        N-a fost o cină prea îmbelşugată,
                        Că dumnealui făcea economie;
                        O zeamă lungă, cu puţină varză,
                        Iar ca s-o păcălească, i-a pus-o-n farfurie.
                        Zadarnic biata barză îşi încerca norocul,
                        Că n-ajungea să soarbă un singur strop, cu ciocul;
                        Pe când vulpoiul, ciorba, a supt-o la iuţeală.
                        Voind să răsplătească această păcăleală,
                        La rându-i doamna barză, aşa, cam dup-o lună,
                        Şi-a invitat vecinul la o gustare bună.
                        Pe scumpa lui amică, nu poate s-o refuze!
                        A spus, galant, vulpoiul, lingându-se pe buze.
                        Apoi, cu pasul legănat,
                        Spre casa berzei s-a-ndreptat,
                        Lăudându-i marea bunătate
                        Şi-aromitoarele bucate.
                        Venea mireasmă dulce de carne la frigare,
                        Tăiată-n bucăţele mărunte, o minune!
                        (Vulpoii nu duc lipsă de poftă de mâncare.)
                        Dar barza, dinadins,
                        Tocana-ntr-o garafă cu gâtul lung i-o pune.
                        Bucăţele de carne ea le scotea în cioc,
                        Vulpoiul însă, tufă! nu izbutea deloc.
                        Nici o firimitură cu botul lui n-a prins.
                        Şi s-a întors acasă flămând, bătu-l-ar vina,
                        Pleoştit şi nemâncat,
                        Cu coada-ntre picioare şi foarte ruşinat,
                        Ca un vulpoi pe care l-a păcălit găina.
                        Înşelătorii prea uşor
                        Sunt înşelaţi, la rândul lor.
Porumbelul şi furnica
de La Fontaine
                        Pe cât îţi stă-n putinţă, fii bun cu orişicine:
                        Adesea ai nevoie chiar de mai mici ca tine,
                        Cum am s-arăt prin două exemple, de îndată, –
                        Atâta e în pilde povaţa de bogată.
 
                        De mult mai mici fiinţe e vorba de-astădată.
                        Din limpezimea unui râu, sorbea un porumbel, odată,
                        Când o furnică a căzut în mijlocul acelei ape.
                        Văzându-se, ca-ntr-un ocean, sărmana gâză-ameninţată,
                        Se străduia, din răsputeri, dar în zadar, spre mal să scape.
                        Zărind-o, porumbelul de milă-a fost cuprins
                        Şi-un fir de iarbă – punte – pe apă i-a întins.
                        În felu-acesta ajutată,
                        Ajunse iar pe mal, salvată.
                        Acolo, sus, un oarecare
                        Desculţ – fiind căldură mare –
                        Având un arc la el,
                        Se pregătea să tragă în bietul porumbel,
                        Pe care-l şi vedea
                        În oală cum fierbea.
                        Dar chiar atunci furnica îl pişcă de picior
                        Şi omul se apleacă, iar pasărea, de zor,
                        O şi porneşte-n zbor,
                        Zburând cu ea-mpreună
                        Şi supa bună.
 
Cei doi catâri
de La Fontaine
                        Doi catâri pe-o cale:
                        Unu-ovăz purtând,
                        Celălalt, cu banii taxelor pe sare.
                        Tare mândru-acesta de ce-avea-n spinare,
                        O altă povară n-ar fi vrut nicicând.
                        Cu un pas semeţ călcând,
                        Tot suna din clopoţel; –
                        Vine-o ceată de duşmani,
                        Să-i ia sarcina de bani,
                        Se reped asupra lui,
                        Şi-l lovesc în chip şi fel,
                        Trag de frâu, pe loc îl ţin,
                        Pentru el scăpare nu-i
                        Şi lovit se zbate-n chin.
                        – Asta e – atunci a zis –
                        Ceea ce mi s-a promis?
                        Semenul ce-n urmă vine
                        Scapă de răufăcător,
                        Iar eu zac aici şi mor.
                        Celălalt catâr i-a spus:
                        – Nu e totdeauna bine
                        Să ai treburi prea înalte.
                        Dacă-ndeplineai la moară
                        Rosturi ca şi mine-ncalte,
                        N-ai fi fost acum răpus.
Şoarecele de oraş şi şoarecele de ţară
de La Fontaine
                        Şoarecele de oraş,
                        Într-o zi a invitat,
                        Cam pompos şi cam trufaş,
                        Pe un şoarece de sat.
 
                        Pregătise-n mare zor
                        Un dejun din pitulici.
                        Iată-i pe-un turcesc covor,
                        Ospătând ca doi amici.
 
                        Ce festin! Ce minunat!
                        Dar când masa era-n toi,
                        Cineva le-a tulburat
                        Liniştea la amândoi.
 
                        Auzind la uşă paşi,
                        O zbughi, înfricoşat,
                        Şoarecele de oraş;
                        După el – şi cel din sat.
 
                        Zgomotu-ncetând, revin
                        Şoarecii tot unde-au fost.
                        Zise gazda: – Un festin
                        Cu friptură are rost!
 
                        – Gata! rusticul grăi.
                        Astfel de ospăţ măreţ,
                        Când la mine vei veni,
                        Ai să vezi că n-are preţ:
                        Când mănânc – nici chiu, nici vai!,
                        Singur eu îmi sunt stăpân.
                        Ce plăcere poţi să ai,
                        Stând mereu cu frica-n sân!