1

2
 EDUCAȚIE PRIN FAMILIE ȘI ȘCOALĂ

Profesor Mirela Mizileanu

Director Grădiniţa ”Floare de Colţ”

Părinţii sunt primii şi principalii educatori ai copiilor lor

având şi o competenţă fundamentală în acest domeniu: sunt
educatori pentru că sunt părinţi. Ei îşi împart misiunea
educativă cu alte persoane şi alte instituţii ale statului.
Drumul educaţiei duce până la faza autoeducaţiei, la
care se ajunge atunci când datorită unui nivel mulţumitor de
maturitate psihică şi fizică, omul începe să se educe pe sine.
De-a lungul timpului, auto-educaţia depăşeşte
obiectivele atinse anterior în procesul educativ în care continuă
totuşi să se înrădăcineze. Copilul întâlneşte noi persoane şi
medii noi, în special învăţătorii şi colegii de clasă, care exercită
asupra vieţii sale o influenţă ce se poate arăta educativă sau
antieducativă. În această etapă, el se desprinde într-o oarecare
măsură de educaţia primită în familie şi ia uneori o atitudine
critică faţă de părinţii săi. Cu toate acestea, procesul
autoeducării nu poate să nu sufere influenţa educativă
exercitată de familie şi de şcoală asupra copilului şi
adolescentului.
Clima de iubire pe care părinţii o instaurează între ei şi
fiii lor va deveni, apoi, prototipul relaţiilor pe care ei le vor
instaura cu ceilalţi. De aceea, dacă în ambientul familiei există
înţelegere reciprocă aceasta devine o realitate proprie care
instigă la iubire şi la crearea păcii cu ceilalţi. Psihiatrul
german H. Stierlin, vorbind despre raportul dintre familie şi
creşterea copiilor, elaborează teoria „reciprocităţii negative”
3
contrapusă „reciprocităţii pozitive”; prima aduce cu sine forme
extreme de conflicte şi inhibări, în timp ce a doua, împreună
cu acceptarea proprie, duce la formarea omului păcii.
Reciprocitatea negativă apare în familie când soţii în
loc să trăiască o relaţie de iubire şi prietenie şi în discuţii şi
divergenţe să promoveze dialogul, împăcarea sau iertarea, sunt
înlocuite cu dispreţul reciproc şi, închizându-se în sine înşişi,
adună atâta mânie reprimată, care tinde să paralizeze orice
încercare de manifestare a iubirii. Sub profilul psihologic, un
astfel de mod de acţionare poate provoca diferite forme de
tulburări, fie pentru soţii, fie pentru fii, ca de exemplu:
randamentul scăzut în muncă şi studiu, fenomene de devieri
la copii, etc. Pe lângă acestea, în multe familii acest
comportament produce o formă de „terorism familiar”, început
pentru alte manifestări de violenţă.
Reciprocitatea pozitivă are loc când în familie se lasă
mult loc dialogului şi soţii , membrii familiei se simt acceptaţi
şi iubiţi. Această atmosferă pozitivă de iubire contribuie la
formarea în fii a respectului şi acceptării nu numai a
componentelor familiei, dar şi a altora.
Pe lângă aceste caracteristici, nu poate fi dată uitării
consideraţia că elementul cel mai radical al obligaţiei educative
a părinţilor este iubirea paternă şi maternă. Acesta îşi găseşte
împlinirea în munca educativă a părinţilor. Ei trebuie să-şi
formeze fiii cu încredere şi curaj pentru valorile esenţiale ale
vieţii umane. Familia este locul unde poate avea loc o adevărată
educaţie, mai ales dacă ea se înţelege ca un proces de eliberare
de tot ce ne poate face robi.

4
 Familia este prima şi fundamentala şcoală a
sociabilităţii, deoarece este comunitate de iubire care ştie să
afle în dăruirea de sine legea care o conduce şi o face să
crească. Dăruirea de sine care inspiră iubirea reciprocă a
soţilor, este modelul dăruirii de sine care trebuie să se
actualizeze între fraţi şi surori, precum şi între diferitele
generaţii care sunt împreună în familie. Comuniunea şi
participarea la trăirea zilnică în casă, în clipe de bucurie şi de
dificultate, reprezintă cea mai concretă şi mai eficace
pedagogie pentru înscrierea activă, responsabilă şi rodnică a
copiilor în orizontul larg al societăţii.
Educaţia pentru dragostea autentică, dragostea binevoi-
toare, presupune primirea persoanei iubite şi considerarea
binelui acestuia ca propriul bine. Educaţia trebuie, deci, să
ofere posibilitatea de a stabili o relaţie corectă cu ceilalţi.
Trebuie educată la copil, la adolescent şi la tânăr, calea
justă de a intra în relaţie cu proprii părinţi, cu fraţii şi surorile,
cu prietenii de acelaşi sex şi cu cei de sex opus, precum şi cu
adulţii. Nu poate fi uitat nici faptul că educaţia iubirii este o
realitate globală: nu se poate progresa în stabilirea raporturilor
juste cu o persoană, fără ca acelaşi lucru să se producă şi în
raporturile cu toate celelalte persoane, oricare ar fi ele. Familia
a fost considerată totdeauna ca expresia primară şi
fundamentală a naturii sociale a omului. În substanţă, această
concepţie nu s-a schimbat nici măcar astăzi. Dar în zilele
noastre se preferă să se reliefeze ceea ce în familie, care
constituie comunitatea umană de bază, este considerat aportul
personal al bărbatului şi al femeii. Familia este într-adevăr o
comunitate de persoane, pentru care adevăratul mod de a exista
şi de a trăi împreună este comuniunea.

5
 VALOAREA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

O familie eficace este familia care creează condiții, care

să-i stimuleze pe copii să crească până la atingerea
potențialului omenesc deplin și face din acesta prioritatea ei.
Evoluția în timp a copilului este asemeni unei construcții:
se pune fundația și mai apoi se clădește, cărămidă cu cărămidă,
în copilărie, adolescență, maturitate, până ajungem să vedem
produsul finit al celei mai de preț investiții - copilul nostru.
Încă din primele zile ale existenței copilul are nevoie de
blândețe și gingășie verbală - acestea reprezintă fundația. Pe
măsură ce zilele și lunile se deapănă, începem să clădim. Vine
momentul când vocea tatălui, alături de a mamei - trebuie să
fie ferme, când copilul este atenționat și mai apoi explicăm cu
răbdare pasul greșit și intervenim corectiv.
Una din regulile de bază ale familiei respectabile este
încurajarea verbală. Nu se cuvine să descurajăm verbal copiii
noștri, acest lucru îi va afecta pentru viitor. Dacă îi spui că nu
este bun de nimic, va deveni bun de nimic, în schimb dacă
clădești încredere, vei crește un copil încrezător, care la rândul
lui va încuraja pe alții. Cuvintele au o putere extraordinară : ele
pot zidi, sau pot dărâma; trebui să-ți alegi cu grijă cuvintele,
căci nu poți controla consecințele vorbelor tale. Copilul are
nevoie de disciplină într-o atmosferă de dragoste, iar părinții
competenți evită extremele atât în dragoste, cât și în pedeapsă.
Dacă îți iubești copilul alimentând această dragoste,
atunci vei putea să-ți disciplinezi copilul menținând un
echilibru între dragoste și control.

6
 Există câțiva pași care se cer parcurși, pentru a ajuta
copilul să atingă ținta finală, adică să se poată descurca singur
și să reflecte valoarea investiției celor șapte ani de acasă.
1. Controlarea mediului. Cu cât vei planifica și aranja
mai bine mediul în care stă copilul tău, cu atât vor apărea mai
puține probleme de disciplinare. Pentru etapa timpurie, când
joaca este principala preocupare a copilului, trebuie să ne
asigurăm că avem echipamentul de joacă necesar acestui stadiu
de dezvoltare, atât înăuntru, cât și în afara căminului. Când
casa noastră este un loc de atracție, plin de lucruri pentru
adulți, atunci vor apărea probleme. Trebuie să creem un mediu
interesant și stimulator atât în casă, cât și în curte!
2. Atenție individuală acordată fiecărui copil în
parte. Fiecare copil este unic, de aceea nu putem folosi
aceleași metode de controlare pentru copiii noștri. Un copil
liniștit și sensibil are nevoie de o raportare diferită față de cea
arătată unui copil introvertit și turbulent.
3. Oferă-i copilului libertatea de a-și explora mediul
înconjurător. Când copilul tău ia lingura și vrea să mănânce
singur, nu te gândi la mizerie, ci lasă-l s-o facă ! Așa va învăța
să fie independent. Dacă vei continua să-i dai de mâncare,
atunci procesul de dezvoltare a disciplinării de sine va fi mai
lent. Această remarcă este valabilă pentru toate activitățile lui.
Prin urmare, când începe să se îmbrace singur, să-și strângă
jucăriile, să deschidă ușa, lasă-l s-o facă!
4. Exemplul părintelui. Părinții sunt un model viu și
real pentru copil, care simte plăcerea înnăscută de a imita. Noi
îi arătăm trăsături pozitive sau negative de caracter, prin
limbajul tăcut al comportamentului nostru. Dacă suntem
curtenitori și bine dispuși, atunci copilul nostru va fi fericit și

7
curtenitor. Dacă dovedim răbdare și hotărâre în momentele
dificile, atunci și el va face la fel. Dacă îi respectăm drepturile
și proprietatea, și el ne va respecta drepturile și sentimentele.
5. Pedeapsa. Pentru disciplinare nu putem apela doar
la limite, reguli și raționare, acționare; se cere și aplicarea
pedepsei. Este necesar să pedepsim copilul atunci când: se
repetă o purtare rea, când este implicată siguranța lui și când în
mod voit ne provoacă autoritatea. Când însă în mod voit ne
provoacă autoritatea, adică vezi scânteierea din ochii lui, de
parcă ar spune: „Cine deține controlul, tu sau eu?” atunci se
cere să acționezi prompt, pentru a nu deveni o victimă în fața
copilului tău. Poți folosi pedepse arbitrare, cum ar fi:
deposedarea temporară de anumite lucruri, ca de exemplu: îi
iei bicicleta, pentru o zi, dacă o lasă în drum și nu poți parca
mașina. O altă metodă ar fi - izolarea în camera proprie , dacă
este mereu în ofensivă și lovește colegii de joacă.
Pe de altă parte, ar trebui să oferim cu dragoste iertarea
atunci când copilul mărturisește că nu a ascultat; picioarele
mici se îndreaptă ușor pe o cale greșită, limbile mici se
îndepărtează ușor de adevăr, mâinile mici găsesc multe lucruri
în care să se amestece și cu toate acestea, mamele și tații care
iubesc dovedesc milă și bunătate, atunci când cer ascultare.
Disciplinarea este un proces de durată, nu se încheie la
șapte ani, ci continuă și în adolescență.
Concluzie: dacă copilul tău este dificil și îți provoacă
răbdarea, îți îngreunează abilitățile și îți testează creativitatea,
nu renunța la acest copil! Folosește-ți la maximum resursele
pentru a putea face față unui asemenea copil, până vei ajunge la
limanul Celor șapte ani de acasă.
ALIMENTAŢIA SĂNĂTOASĂ - PRINCIPIUL
8
 CELOR 7 ANI DE ACASĂ

Prof. înv. preşcolar

Mariana Băcanu

Când vorbim despre cei şapte ani de acasă, ne gândim

la momentele copilăriei noastre, momente în care ne-au fost
implementate principii de viaţă ce ţin de educaţia noastră.
O astfel de educaţie, a celor şapte ani de acasă,
defineşte şi măsoară viitorul copilului prin formarea
caracterului şi a bunelor maniere, adaptarea lui în societate,
acceptarea şi toleranţa celor din jur, fapte ce consolidează
educaţia pe întreg parcursul vieţii.
Responsabilitatea părinţilor este de a dezvolta copilului
principii şi valori privind cunoştinţe din toate domeniile de
dezvoltare: intelectuală, psihologică, socială, culturală şi
spirituală. Toate aceste domenii de dezvoltare vor fi preluate
de copii, doar dacă şi părinţii respectă aceste valori şi principii,
ei fiind primul model în faţa copiilor.
Principiile celor şapte ani de acasă sunt:
 Codul bunelor maniere pe înţelesul copiilor;
 Igiena;
 Alimentaţia sănătoasă;
 Dezvoltare culturală şi spirituală;
 Dezvoltarea intelectuală şi psihologică;
 Dezvoltarea socială.
Alimentaţia sănătoasă-unul dintre cele mai
importante principii ai celor şapte ani de acasă în
dezvoltarea frumoasă şi eficientă a copilului.
Principiul alimentaţiei sănătoase în primii ani de viaţă
9
reprezintă educaţia copilului, având la bază reguli de
combinare a alimentelor dar şi programul de alimentaţie,
armonios asociate cu activitatea copilului.
Modul în care percepem alimentaţia şi alegerile pe care
le facem zi de zi au un impact semnificativ asupra creşterii
armonioase şi stării de bine a copilului. Astfel, copiilor le pot
fi implementate câteva reguli de bază privind alimentaţia:
 Respectarea celor trei mese principale şi a meselor
secundare (gustările dintre mese), atat de catre copii cât
şi de părinţi;
 Alegerea alimentelor proaspete în detrimentul celor
congelate, conservate, etc.;
 Folosirea tratamentelor termice precum fierberea,
coacerea, frigerea, şi nu prăjirea;
 Cunoaşterea beneficiilor şi a valorii nutritive a
alimentelor;
 Evitarea totală a mâncărurilor de tip fast-food, a
dulciurilor cu exces de zahăr, a chipsurilor;
 Evitarea administrării vitaminelor şi a elementelor
nutritive sintetice şi apelaţi la fructe şi legume
proaspete;
 Consumarea apei sau a ceaiului neîndulcit în cantităţi
corespunzătoare vârstei;

Toate aceste reguli de alimentaţie trebuie îmbinate cu

efortul fizic zilnic şi odihna în fiecare zi după masa de prânz.
În concluzie, alimentaţia sănătoasă a copilului este o
deprindere ce depinde în mare măsură de preocuparea şi
responsabilitatea părinţilor.
PRINCIPII SĂNĂTOASE DE VIAȚĂ
10
 În contextul zilelor noastre, cei „7 ani de acasă” au
devenit doar o sintagmă spusă adesea, valoarea acesteia
diminuându-se tot mai mult. În opinia mea educația primită în
familie, echivalentă cu cei 7 ani de acasă este primordială
pentru dezvoltarea psihică și nu numai a copiilor și a
adolescenților. Prima perioadă din viața unui copil și primele
principii de comportare oferite în familie își pun amprenta într-
o mare măsură pe formarea unei personalități active și
creatoare, conform cerințelor societății. Dar ce e și mai
important, în această perioadă pot fi induse principii sănătoase
de viață ce vor fi urmate pe parcursul întregii vieți și pot duce
la un viitor de succes. În rândurile ce urmează voi pune
accentul pe câteva domenii în care educația primită în familie,
în primii 7 ani are un rol esențial.
Mai întâi de toate, consider că în primii ani de viață ai
copilului părinții trebuie să-i dezvolte abilitățile interpersonale,
atât de necesare în interacțiunea cu ceilalți. Oferindu-se pe sine
ca exemplu, familia trebuie să reprezinte izvorul de bune
practici privind relațiile interumane. Aici, copilul poate învăța
să colaboreze cu ceilalți în vederea atingerii unui scop comun,
poate deprinde arta negocierii armonioase, poate să își dezvolte
calități precum empatia. O altă trăsătură extrem de importantă
pe care copilul și-o formează în această perioadă este toleranța
față de opiniile celorlalți. Modul în care reușești să dovedești
toleranță și mai ales diplomația cu care o faci poate ajuta la
consolidarea unor relații pozitive cu cei din jur.

Cei „7 ani de acasă” se pot observa și în modul în care

copilul își comunică gândurile, ideile și opiniile precum și în
11
maniera în care comunică cu ceilalți. Într-o familie care alocă
timp și depune eforturi în acest sens, copilul va reuși să se
exprime în propoziții complete, va avea un vocabular dezvoltat
și va manifesta încredere în părerile sale. Mai mult decât atât,
cei „7 ani de acasă” reflectă și modul în care copilul știe să
asculte părerile celorlalți, este conștient că este nepoliticos să-i
întrerupi pe ceilalți sau reușește să-și adapteze volumul vocii
contextului în care se află.
Ioan Nicola susține că „dezvoltarea morală a
personalității umane este rezultatul interdependenței dialectice
dintre determinarea socială, concretizată în exigențele moralei
sociale, și autodeterminarea personală, reprezentată de
factorii interni, subiectivi antrenați în acest proces. Esența
educației morale constă în crearea unui cadru adecvat
interiorizării componentelor moralei sociale în structura
personalității morale a copilului, elaborarea și stabilizarea pe
aceasta bază a profilului moral al acestuia în concordanță cu
imperativele societății. In acest sens, scopul fundamental al
educației morale constă în formarea individului ca subiect
moral, respectiv ca subiect care gândește și acționează în
spiritul cerințelor și exigențelor moralei sociale, al idealului,
valorilor, normelor și regulilor pe care ea le incumbă”.
În concluzie, educația oferită în familie, denumită
generic „cei 7 ani de acasă” reprezintă baza pe care se
constituie întreaga personalitate a unei persoane, ce va fi
evidentă în fiecare domeniu al activității sale. O sumă de
principii sănătoase formate copilului în primii săi ani de viață
pot asigura integrarea cu succes a acestuia în societate.

ROLUL PĂRINŢILOR ÎN EDUCAŢIA

12
 COPIILOR

Prof. înv. preşcolar

Raluca Berechet

Părinții joacă cel mai important rol în formarea

copiilor, creșterea și dezvoltarea lor ca personalități.
Anume din familie copilul trebuie să învețe normele morale,
etice, fiindcă familia este baza fundamentală a formării de sine.
Educația trebuie să se manifeste în permanență ca o
acțiune unitară, coerentă, iar implicarea educației rezidă în
strânsă legătură dintre familie și mediul educațional.
Deseori credem că educaţia este responsabilitatea şcolii.
Acest lucru este adevărat în ceea ce priveşte dobândirea unor
abilităţi (a citi, a scrie, a face calcule matematice etc.) şi
cunoştinţe (istorie, ştiinţe naturale etc.). Totuşi există
cunoştinţe şi abilităţi care nu se pot dobândi doar în şcoală,
cum ar fi:
 Cum să convieţuim unii cu alţii;
 Ce înseamnă respectul;
 Ce obligaţii avem (să respectăm proprietatea celorlalţi;
să ne implicăm în treburile casnice; să-i ajutăm pe
ceilalţi membrii ai familiei atunci când au probleme).
 Cum să ne comportăm în societate (cei 7 ani de acasă).
Părinţii au două roluri cheie în educarea copiilor
astfel încât, atunci când aceştia vor fi adulţi să poată fi
persoane capabile să trăiască în societate, autonome şi
sănătoase. Aceste roluri sunt de sprijin şi de control:
1. Sprijin. Toţi avem nevoie de sprijin din partea
familiei, mai ales în situaţii critice, ca atunci când unul dintre
13
membrii familiei este bolnav, are probleme la locul de muncă
etc. Astfel familia asigură atât bunăstarea fizică a copiilor
(alimentaţie, îmbrăcăminte, protecţie) cât şi afecţiune,
înţelegere şi aprobare.
2. Control. De când copiii sunt foarte mici, părinţii
încearcă să-i disciplineze, să-i înveţe care sunt regulile de
comportare în viaţa zilnică.
Multe dintre dificultăţile pe care trebuie să le
depăşească părinţii în educaţia copiilor lor apar în încercarea de
a găsi un punct de echilibru între aceste două funcţii, cea de
control şi cea de sprijin.
Astfel, o familie care oferă doar sprijin, însă nu are nici
un fel de control asupra copiilor, va fi superprotectivă,
răsfăţând copiii. O familie care controlează, fără a oferi
suficient sprijin, va fi autoritară şi represivă.
Atunci când părinţii oferă sprijin copiilor şi îi
controlează într-un mod echilibrat, familia are rol benefic,
ajutând astfel pe copii să devină autonomi şi responsabili.
Concluzie: multe dintre dificultăţile pe care trebuie să
le depăşească părinţii în educaţia copiilor apar atunci când
încearcă să găsească un punct de echilibru între aceste două
roluri, cel de control şi cel de sprijin.
Probleme de comportament ale copiilor în familie
Majoritatea părinţilor ştiu cum să-şi crească copiii,
cum să se comporte cu ei, cum să-i sprijine şi să-i înţeleagă,
dar sunt şi situaţii când bunele intenţii nu sunt suficiente.

Copiii au nevoie de dragoste, protecţie, securitate

materială şi de un comportament constant din partea

14
părinţilor.
Părinţii îşi pun mereu întrebări: „am procedat bine?”,
„cum ar trebui să mă comport cu copilul meu?”, „de ce se
poartă copilul meu aşa?”…
Mai jos enumerăm câteva din preocupări frecvente
ale părinţilor:
„I-am făcut toate poftele, i-am dat orice a vrut, a făcut
ce a vrut şi totuşi...”
O educaţie excesiv de tolerantă îl poate face pe copil să
creadă că totul îi este permis, că totul i se cuvine fără prea
mari eforturi şi că tot ceea ce îşi doreşte trebuie să i se
îndeplinească cu orice preţ. Sumele mari de bani date zilnic
copiilor, fără a cunoaşte exact cum vor fi cheltuite, pot
constitui o tentaţie pe viitor în a-şi face rost de ţigări, alcool sau
droguri, mai ales dacă în anturajul lor vor exista deja
consumatori de tutun, alcool sau droguri.
În plus, o astfel de educaţie transformă dorinţele
copilului în ceva ieftin. După ce s-a lăudat cu mobilul, apoi cu
hainele, cu banii, ce lucru deosebit îi mai rămâne de făcut?
Dacă primeşte tot timpul imediat ceea ce solicită,
obţinerea unui lucru interzis este cu atât mai atractivă. Copilul
va încerca să facă lucruri ieşite din comun, fie pentru a câştiga
atenţia părinţilor, fie pentru a îi pedepsi.
„Sunt la serviciu toată ziua; câştig bani muncind din
greu, dar nu vreau să-i lipsească nimic copilului meu!”
În zilele noastre părinţii sunt din ce în ce mai ocupaţi
şi nu mai au timp să stea de vorbă cu copiii lor. Lipsa de
comunicare poate da copilului sentimentul că nu este înţeles, că
părinţii lui nu sunt interesaţi de ceea ce se întâmplă cu el, mai
ales că la această vârstă oscilează între sentimente de încredere

15
şi neîncredere, între stări de tristeţe şi bucurie, nu pune la
îndoială ceea ce află de la alţii şi vrea să experimenteze, să
încerce lucruri noi, chiar dacă asta înseamnă să-şi rişte viaţa.
La vârsta adolescenței apar probleme legate de
identitatea de sine, de locul pe care îl ocupă în grupul de
prieteni şi sunt puţine persoane cu care poate să discute aceste
dificultăţi, iar când părinţii nu au timp să vorbească cu copilul,
totul se desfăşoară înăuntrul lui. În astfel de situaţii poate căuta
înţelegere în altă parte şi sprijin în altceva.
De aceea este important să acordăm copiilor cât mai
mult timp să stăm chiar şi 5 minute zilnic de vorbă, să îi
ascultăm, să le înţelegem stările prin care trec, să îi ajutăm să
depăşească mai uşor situaţiile dificile.
Chiar dacă le oferim copiilor tot ce-şi doresc, tot ce au
nevoie, ca să nu le lipsească nimic,trebuie să nu uităm că de
cele mai multe ori, copiii nu au nevoie doar de bani, ci de
dragostea părinţilor, de prezenţa lor, de o privire înţelegătoare.
Au nevoie să fie ascultaţi, au nevoie să ştie că întradevăr ne
preocupă situaţiile de viaţă prin care uneori trec şi că suntem
alături de ei. Vor şti toate lucrurile astea doar dacă îi vom
înconjura de sprijinul şi de dragostea de care au nevoie.
„Îmi cresc singur(ă) copilul …”
Într-o familie în care există un singur părinte, ca urmare
a divorţului sau a decesului celuilalt, consumul de tutun, alcool
sau droguri poate să apară foarte uşor. Copilul se poate simţi
vinovat pentru divorţul părinţilor sau pentru decesul acestora.
Se întâmplă de multe ori ca părintele cu care a rămas să nu fie
cel mai apropiat de copil sau, mai grav, să-l considere vinovat
pe acesta pentru evenimentele din familie.
Această situaţie este la fel de grea, atât pentru părinte

16
cât şi pentru copil. Părintele se simte depăşit, are sentimente de
vinovăţie, se simte singur şi deprimat. Dar nu trebuie să treacă
singur prin toate aceste încercări ale vieţii, mai ales când
copilul are acum atâta nevoie ca părintele să-I fie aproape.
Dacă vă aflaţi într-o astfel de situaţie, puteţi apela la
specialişti (consilier şcolar, psiholog, serviciile de protecţia
copilului şi cele de asistenţă socială), care vă pot ajuta să treceţi
mai uşor peste astfel de dificultăţi. În plus, chiar dacă pare
nedrept, trebuie să fiţi responsabil pentru bunăstarea copilului,
deci trebuie să reuşiţi să faceţi faţă situaţiei cât mai bine pentru
amândoi.

CELE 5 LIMBAJE DE IUBIRE ALE COPIILOR

Multe persoane au convingerea că, în societatea de

astăzi, este din ce în ce mai greu să crești copii sănătoși din
punct de vedere emoțional. Cu toate acestea, ne dorim extrem
de mult să reușim acest lucru. Primul și cel mai important lucru
pe care îl putem face noi, părinţii, pentru a asigura sănătatea
emoțională a copiilor noștri este să le oferim iubirea de care
au nevoie. Căci, dacă cei mici simt că sunt iubiţi sincer de
către părinți, ei vor fi mai receptivi la sfaturile lor, susțin Gary
Chapman și Ross Campbell, autorii cărții „Cele cinci limbaje
de iubire ale copiilor”. Această lucrare ajută părinții să
înțeleagă nu doar nevoile profunde ale copiilor, ci și cât de
simplu este să satisfacă aceste nevoi pentru ca cei mici să fie
fericiți. „Pentru ca un copil să se simtă iubit, trebuie să
învățăm să vorbim limbajul său unic de iubire. Fiecare copil
are un fel special de a percepe iubirea”, spun autorii cărții.
Fiecare copil are nevoie să fie iubit diferit, deoarece

17
fiecare copil are personalitatea lui și percepe diferit iubirea.
Nevoia de iubire a copilului se află la baza tuturor celorlalte
nevoi. Prin felul în care ne exprimăm iubirea față de copil
acesta învață să o exprime mai departe. Studiile arată că baza
emoțională a copilului se formează în primele 18 luni de viață,
în special în relația mamă-copil. Baza iubirii formată în primii
ani de viață influențează capacitatea copilului de a învăța și de
a se dezvolta complet. Studiile arată că starea emoțională a
părinților, relația dintre ei și, în special, starea emoțională a
mamei, influențează fetusul.
De fapt, sunt 5 limbaje ale iubirii copiilor, susțin autorii
mai sus-amintiți: mângâierile fizice, cuvintele de încurajare,
timpul acordat, darurile și serviciile. De regulă, o persoană are
unul sau două limbaje principale, în care se simte iubit. De
exemplu, un copil pentru care limbajul principal de iubire este
timpul acordat, nu se va simți iubit atunci când părinții nu au
timp de el, nu se joacă împreună cu el, nu fac activități
împreună, și asta indiferent câte cadouri i-ar aduce sau câte
cuvinte de încurajare i-ar spune. În schimb, atunci când știi
care este limbajul principal de iubire al copilului și ai grijă,
chiar și în graba cotidiană, să-i arăți iubirea exact în acel mod,
te asiguri că cel mic se va simți iubit. Iar atunci când se simte
iubit, vei comunica mai ușor cu el. Totuși, asta nu înseamnă că
poți exclude și celelalte forme de manifestare a iubirii
părintești. Copilul are nevoie de fiecare în parte, însă cu un
accent special pe unele dintre ele. De fapt, ideal ar fi ca noi,
părinții, să învățăm să ne exprimăm în toate limbajele iubirii și
să facem acest lucru în mod constant. În caz contrar,
rezervorul iubirii copilului, cum îl numește autorul Gary
Chapman, se va goli și copilul nu se va mai simți iubit. Iar,

18
când nu se simte iubit, copilul poate avea diverse
comportamente neplăcute.
Dacă unii părinți își pot da seama imediat care sunt
nevoile emoționale ale copiilor, alții au nevoie de mai mult
timp și de mai multe instrumente pentru asta. Însă, este
chiar mai simplu decât pare. În primul rând, observă cum
anume își manifestă iubirea copilul tău. Cel mai probabil,
acesta este și modul în care și-ar dori și el să primească iubirea
ta. În al doilea rând, apleacă-ți urechea la reproșurile pe care ți
le face, deoarece în spatele lor se ascunde o nevoie emoțională
nesatisfăcută. În al treilea rând, dacă ai un copil mai măricel
despre care nu știi cum își dorește să primească iubirea, îl poți
întreba direct dacă se simte iubit de către tine.
Este esențial să descoperim canalul principal prin care
un copil primește și înțelege iubirea, deoarece, neștiind acest
lucru, putem să respingem inconștient modul prin care el se
simte cel mai iubit și să-i creăm frustrarea și neliniștea de a nu
se simți iubit, de a se simți chiar abandonat sau neglijat. Știind
canalul principal prin care copilul se simte cel mai iubit, putem
fi atenți în această direcție și putem reacționa, de fiecare dată,
când copilul nostru are nevoie de a primi iubire în cel mai
plăcut mod perceput de el, în modul prin care înțelege cel mai
bine iubirea primită, în modul în care se simte cel mai iubit.
Exprimarea iubirii contribuie la dezvoltarea creierului
copilului, precum și la crearea unor conexiuni valoroase între
neuroni. Mulți din copiii ținuți în brațe frecvent și constant se
dezvoltă mai devreme din punct de vedere emoțional. O
sărutare pe frunte, o îmbrățișare, o mângâiere pe spate sau pe
braț, o strângere de mână, toate sunt semne de iubire prin care
copiii se simt valoroși și importanți pentru adulții din viața lor.

19
 Dacă părinții mențin plin rezervorul emoțional al
copilului, acesta va crește cu o stimă de sine armonioasă și
cu o identitate sexuală sănătoasă. Copiii au nevoie de
mângâieri fizice în fiecare zi. Când principalul limbaj de iubire
al copilului este mângâierea fizică, acesta va însemna pentru
el canalul principal de receptivitate, înțelegere și exprimare a
iubirii. Pentru acest copil, mângâierile fizice sunt mult mai
importante decât rostirea cuvintelor ”te iubesc”, timpul petrecut
împreună, un cadou sau repararea bicicletei.
Cuvintele blânde, tandre și cele de încurajare au un rol
esențial în viața copilului, îl hrănesc emoțional și îi dau
sentimentul valorii de sine și al siguranței. Prin aceste cuvinte
copilul înțelege cât de valoros și important este el în viața
familiei. Dacă însă cuvintele sunt folosite cu asprime,
exprimând frustrarea, pedeapsa și învinuirile, acestea toate vor
afecta încrederea și siguranța de sine a copilului. Copiii
primesc mesajele emoționale încă înainte de a înțelege
cuvintele. Ei percep foarte bine tonul vocii, blândețea,
atmosfera calduroasă, mimica și gestica. Cuvintele ”te iubesc”
trebuie exprimate, întotdeauna, fără să fie urmate de formulări
condiționate.
Pentru cei care au ca principal limbaj de iubire timpul
acordat, aceștia se simt cu adevărat iubiți când primesc din
partea adulților atenție totală. Toți copiii au nevoie de prezența
totală a părinților. Acest timp de calitate petrecut împreună
reprezintă cel mai minunat cadou pe care și-l doresc, și de care
au cea mai mare nevoie, deoarece le satisface nevoia iubirii
necondiționate. În acest context, contactul vizual plin de
blândețe, afecțiune, înțelegere, are un rol esențial. Aceste
priviri îl asigură pe copil că este iubit, acceptat și că se află în

20
siguranță. Timpul acordat presupune și împărtășirea
sentimentelor, a nevoilor și a gândurilor. Poveștile și
conversațiile sunt instrumente esențiale în petrecerea timpului
împreună.
Copiii care au ca principal limbaj de iubire darurile vor
fi foarte atenți la mici detalii, precum felul în care sunt
împachetate cadourile, cât de original sunt făcute. Vor fi
entuziasmați și vor discuta despre hârtie, despre cât de bine
arată, pentru că toate aceste mici detalii pentru ei simbolizează
grija, iubirea și atenția voastră. La primirea darului, acești copii
au nevoie să primească atenție necondiționată. Pentru ei pot fi
cadouri oricât de mici, însă fiecare din acestea le amintește că
sunt iubiți.
Pentru copilul care are ca principal limbaj de iubire
serviciile, rugămintea lui de a-l ajuta să repare
bicicleta sau să coase rochia păpușii sunt, de fapt, nevoi de
iubire și conectare pe care le simte în acel moment. Serviciile
oferite copiilor cu iubire necondiționată, și nu din obligație sau
sub formă de răsplată, îi învață pe copii ca, la rândul lor, să le
ofere în același mod și celorlalți.
Deși este important să descoperim principalul limbaj de
iubire al copilului, pentru a-i dărui și exprima iubirea noastra
necondiționată în modul prin care el o înțelege și o primește cel
mai bine, nu trebuie uitate celelalte patru limbaje, sau să
rămânem fixati pe unul singur. Copiii trec prin schimbări
diverse în etape diferite de vârstă și e important să fim atenți
la cum își exprimă ei iubirea față de ceilalți și la cererile pe
care le fac pentru a o primi. Așa putem vedea că preferințele
prin care își doresc să primească dragostea adultului se
schimbă. E important, deși cunoaștem limbajul principal de

21
iubire al copilului nostru, să ne exprimăm iubirea față de el în
toate cele cinci limbaje, învățându-l astfel să dăruiască la
rându-i propria iubire, în modurile preferate de ceilalți.

SĂ VORBIM DESPRE COPILĂRIE

22
 Educatoare
Anda Dragomir

Când vorbim despre „cei șapte ani de acasă” ne gândim

la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea
personalităţii şi comportamentului copilului până merge la
şcoală. Familia şi mediul familial determină viaţa copiilor mici,
adică sunt definitorii pentru formarea lor ca adulţi. Părinţii
noştri ne dau model ca să avem succes în viaţă.
Copilul, preşcolarii şi şcolarii mici aproape nu-şi pot
imagina viaţa fără familiile lor, cu toate că lor le place mult şi
jocul cu colegii. Ei trăiesc viaţa obişnuită de toate ziele, în care
se dezvoltă în primul rând familia. Desigur familia îşi
adaptează programul zilei la activităţile copilului. Părinţii
trebuie să rezolve cum să ia copilul de la grădiniţă sau de la
şcoală şi să-l ducă acasă. Pentru copii mai mici este important
să fie cât mai mult timp în familie, să ia masa, să fie programe
comune.
Cum cresc copiii, devin importanţi prietenii, dar copilul
care trăieşte într-o familie normală devine mult mai sigur pe
sine în faţa prietenilor. Pentru toţi copiii este important să fie în
spatele lor o familie cu multă înţelegere. Ei au nevoie din când
în când să vorbească cu fraţii şi cu părinţii despre lucruri
importante. Comunicarea este foarte importantă, pentru că
ajută formarea imaginii de sine.
Sunt norocoşi copiii care trăiesc într-o familie în care
există timp pentru fiecare, timp pentru excursii comune,
evenimente culturale şi conversaţii bune.
Dacă familia este primul mediu educativ, grădiniţa este
primul factor de socializare instituționalizat. Ce putem facem
23
noi ca educatori? Orice părinte își dorește să aibă un copil
inteligent, sociabil, lipsit de complexe. Nu toți copiii ajung să
gândească și să acționeze așa cum și-ar dori părinții lor, pentru
că nu toți au fost educați în aceeași manieră și nu toți au fost
receptivi în aceeași măsură în modelul socializat impus.
Părinţii sunt modele pentru copiii. Degeaba îi spunem
copilului să nu mai ţipe în clasă dacă el aude frecvent certuri
între părinţi. Trebuie să-i învățăm pe copii să comunice, să-și
spună frustrările, trăirile, nevoile, astfel încât să îi putem ajuta
în rezolvarea situației. Una dintre cele mai bune metode de a-l
face să se oprească din ţipat e să rămânem calmi. În felul acesta
îi arătăm că nu ne afectează prea mult comportamentul lui. În
schimb, dacă ne enervăm, nu facem decât să îi alimentăm furia.
În discuțiile și disputele cu copiii nu vom permite nimănui să
intervină, deoarece el va înțelege că indiferent ce va face va
găsi o salvare în persoana respectivă, iar autoritatea noastră va
fi subminată, copilul ne mai punând mare preț pe sfaturile
noastre.
Copilul apreciază și ascultă cu mai mare atenţie dacă
folosim un ton neutru atunci când i ne adresăm. În loc să-l
pedepsim pentru comportamentului lui inadecvat, îi vom oferi
o nouă explicație a consecințelor faptei sale.Fiind educatoare la
grupa mare pot spune că educația realizată de părinți până la
momentul intrării copilului în școală contează foarte mult.
Elevul soseşte la şcoală încărcat cu toate problemele lui
personale şi familiale, care determină, în parte, natura relaţiilor
lui cu şcoala.

PROGRAMAREA PENTRU SUCCES SAU EŞEC

24
 Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la
educația pe care copilul o primește de la părinți, la formarea
personalității și comportamentului copilului până merge la
școală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne
gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună
”mulțumesc”, ”te rog frumos”, care se comportă cuviincios cu
cei de vârsta lui și cu adulții.
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care
copilul capătă deprinderile şi educaţia necesare vieţii în lume.
E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii
frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Încă de la naștere, fiecare etapă din viața copilului își
pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice și
intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg ”de la sine”,
există factori care pot influența această dezvoltare, pe toate
palierele sale, iar o parte din acești factori țin strict de mediul
familial și de felul în care cei care intră în contact cu copilul se
raportează la lumea din jur.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte
primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează
pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a
interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central de
asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării
personalităţii individului.
Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru
prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia
este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult),
familia este mediul natural cel mai favorabil pentru formarea,

25
dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi
protecţie, atât fizică cât şi psihică, în orice perioadă a vieţii.
Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.
Expresia „ai, respectiv, n-ai cei șapte ani de acasă”
definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente
și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această
perioadă de timp este considerată ”culmea achizițiilor”, este
considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de
informații, de memorare și de însușire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Se numesc ”cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își
petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta
de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă
de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare
părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de
bună purtare în toate contextele sociale, începând de la
comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui
mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani
de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme
educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea
de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din
familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde
principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare
decât printr-un comportament conştient.

DISCIPLINA BUNEI CONVIEŢUIRI

26
 Prof. înv. preşcolar
Vera Gemălescu

„Copilăria e o lume aparte pentru noi, o lume

fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă,
una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la
educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea
personalităţii şi comportamentului copilului până merge la
şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne
gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta
lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia
către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va
descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul
căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe
care parinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.
Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație
oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.
Necesitatea educării tinerei generații pentru a face față
exigențelor societății ne obligă să urmărim în formarea
copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi,
deprinderi, ci şi însușirea unui comportament adecvat, în aşa
fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii.

Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare:

socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
27
 Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de
manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se
referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor
purtări şi nu la gesturile ”de faţadă” care nu vor decât să facă
impresie, nefiind motivate de o convingere interioară.
Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt
”lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm
de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.
Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi
are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul
lor, politicoşi cu ei.
Este bine de ştiut că a avea ”cei şapte ani de-acasă”
înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună- cuviinţă pe tot
parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu
toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu
profesorii etc.
De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii,
nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii (oriunde şi
oricând) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne
comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care
este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de
ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim
recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii?
etc.
Baza formării unui comportament corespunzător al
copilului este relaţia afectivă cu părinţii. „Dragostea cu care
părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se
dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de
părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă

28
îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de
comportament”, subliniază psihologul Oana-Maria Udrea.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod
pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că
părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face.
Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă,
bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se
transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată
etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea
în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu,
copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani,
copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu
este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să
împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este
nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este
încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate
înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama
vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună.
Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de
matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi
facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar
să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă
aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem
învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune
”bună ziua”, ”te rog”, ”mulţumesc”, ”la revedere”, iar copilul
învaţă prin imitaţie.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită
de cea a generaţiilor anterioare.

Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de

29
copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării
atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În
momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-
o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a
părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a
programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu
numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară
aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă
parte, acasă). Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte
importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la
grădiniţă/școală, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i
ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în
care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri
puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat,
sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează.
În ziua de astăzi, expresia „Cei șapte ani de acasă” a
dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia
se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini
copii politicoşi şi bine crescuţi.
Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a
dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la
această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn
printre oameni.

EDUCAŢIA SE FACE PENTRU COPII

30
 „Cei șapte ani de acasă” este o expresie pentru
educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de
părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales primii, când înveți
ce este viața de fapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i
acorde copilului, încă din primele zile de viață, o atenție
sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune,
părintele este cel responsabil pentru a-i explica diverse lucruri
ființei nou născute.
În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în
societate, când vorbim cu una sau mai multe persoane, cum ne
comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o
situație mai delicată.
Cei şapte ani de acasă se leagă de educaţia pe care o
primeşte fiecare acasă. Înseamnă ca o familie să fie întreagă,
părinţii să-şi educe copiii, pentru a avea un simţ, respect,
corectitudine: să nu furi, să nu jigneşti. Cei şapte ani de acasă
reprezintă o bază a educaţiei.
Pentru copii şi pentru viitorii cetăţeni ai societăţii,
anii petrecuţi în sânul familiei sunt foarte importanţi. Este
foarte important, de asemenea, ca cei care educă, părinţii, să fie
riguroşi cu ei înşişi, pentru că fiecare copil ascultă sfaturile
părinţilor, dar observă în primul rând gesturile părinţilor. O
perioadă ascultă de cuvânt, dar pentru copii este esenţial
exemplul faptei.

Cei şapte ani de acasă sunt vitali pentru copil în primul

31
rând, pentru părinţi şi societate, în al doilea rând. Cred că
esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm
lucrurile fundamentale. Să facă deosebirea între bine şi rău,
frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să primim mai
târziu. Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii
şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Ne
educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o
şansă în plus, pentru a le face drumul în viaţă mai târziu.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute
micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a
cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face
sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile
mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici). Munca
făcută cu măsură („Să pregătim masa”; „Să măturăm și să
ștergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să
adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile,
hăinuțele”).
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să
scrie, citească și să devină un bun exemplu la școală.
Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială,
psihologică, intelectual - cognitivă etc.
„Cei șapte ani de acasă” reprezintă o oglindă a educației
pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.
Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație
oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.

BUNELE MANIERE MODELEAZĂ

32
 COMPORTAMENTUL

Prof. înv. preşcolar

Silvia Grabă

Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită

de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce
mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea
confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul
familiei cu cele de la serviciu. Cu toate acestea, părintele
trebuie să-și facă timp pentru copilul său, căci educația unui
copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să
calculeze, ci trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți,
iar asta e răspunderea familiei. Copilul trebuie obișnuit de mic
cu bunele maniere, cheia către succesul lui social.
Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile
sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât
unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai
bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este ca
părinții să fie un bun model pentru el. Copilul trebuie să învețe
lucrurile simple încă de la vârste fragede: să salute, să spună
”te rog” și ”mulțumesc”. Dar buna creștere nu trebuie să se
oprească aici.
Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o
vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten
apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în
societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copiii
respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum îl înveți
bunele maniere?
A-l învăța pe cel mic bunele maniere este un
33
proces zilnic, care va dura în timp. Iată câteva „sfaturi” în
acest sens:
 Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi
concluzia că este prost crescut sau că tu ai uitat ceva
foarte important. Este posibil să aiba nevoie doar de una
doua lecții de bune maniere pentru ca problema să se
rezolve.
 Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau
nu.
 Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii
sau atitudini mai puțin politicoase, nu i- o reteza scurt,
ci încearcă să reformulezi.
 Fii înțelegător și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu
este încă suficient de matur pentru a ști bine cum
trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi,
adulții, greșim adeseori.
 Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu
îi ține prelegeri și nu îl critica în public, nu îl umili și
nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeala a fost
destul de mare. A-i face lui o scenă de față cu alții
dovedește că nici tu nu ai prea fost atent la lecțiile de
bune maniere.
 Fii consecvent. L-ai învățat de la doi ani să spună ”te
rog” și ”mulțumesc”? La 6 ani este evident că ar trebui
să le folosească.
 Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită
vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să învețe ceva!

Până la 3 ani, chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic

34
sau supărăcios, nu trebuie să confunzi comportamentul lui cu
lipsa de maniere - este o etapă firească a dezvoltării sale. Până
la această vârstă nu te aștepta să cunoască și să respecte mai
mult de una - două reguli de politețe. Desigur, nu este prea
devreme să îl înveți să utilizeze formule ca ”te rog”,
”mulțumesc”, ”bună ziua”, ”la revedere”. Încurajează-l să le
folosească nu doar cu străinii, ci și în familie.
Între 3 și 5 ani, cu puțină creativitate, îl poți ajuta pe
micuțul tău să înțeleagă de ce unele lucruri trebuie făcute
într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventează
jocuri în care el să fie actorul principal. Propune-i să fie gazdă
și tu musafir. Va învăța cum să își trateze invitații: să le
servească prăjiturele sau pur și simplu, să poarte o conversație
politicoasă. Găsește și alte situații în care el să aibă diverse
roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate
fi patron sau angajat, șofer sau prietenul unei persoane
importante pe care el o admiră.
El se va distra, iar tu îți vei atinge scopul: cu fiecare rol
jucat, micuțul va deveni tot mai conștient de modul în care
acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur.
Între 5 și 7 ani, odată ce încep să meargă la grădiniță,
cei mici devin tot mai independenți. Pentru că nu vei fi tot
timpul alături de el, va trebui să îi dezvolți mai mult
capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate, copii și
adulți. Acum ar trebui să cunoască și să respecte manierele
de baza la masă, să poarte o conversație cu adulții, să știe cum
să facă și cum să primească un compliment.

De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de

35
familie, la vizite, la aniversari. Poți începe să îi supraveghezi
intervențiile în discuții și să îi explici că este politicos să îl lase
pe celălalt să termine ce are de spus. Folosește-te de exemple
din viața de zi cu zi, de la grădiniță, de pe stradă. Când
greșește, atrage-i atenția și amintește-i ce are de făcut.
Între 8 și 10 ani, este vârsta la care cei ”7 ani de acasă”
trebuie să se fixeze definitiv în comportamentul copilului.
Metoda pe care o poți folosi este cea clasică, adică a
unei continue repetiții. Dacă până acum i-ai mai trecut, uneori,
cu vederea lipsa de bună cuviință, acum a venit momentul când
trebuie să fii mai categoric. În unele cazuri poți recurge chiar la
mici pedepse (îi interzici, de exemplu, televizorul, nu îl mai
lași să iasă afară la joacă cu prietenii, etc.).
De asemenea, dacă într-o anumită împrejurare s-a
comportat ireproșabil, merită o recompensă cât de mică. Dacă
a greșit, nu îl critica de față cu alte persoane străine. La această
vârstă se simte foarte stânjenit dacă i se face morala în public
și va avea tendința să procedeze exact pe dos. Continuă să îi
cultivi respectul pentru cei din jur.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să
înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Trebuie
doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le
trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a
copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să
descopere lumea.

TRASAREA ŞI ÎNDRUMAREA COPIILOR

36
 „Educaţia unui popor se judecă după ţinuta de pe
stradă. Văzând grosolania pe stradă eşti sigur că o vei găsi şi
în casă.” Edmondo de Amicis

Familia reprezintă primul spaţiu formativ şi mediul

socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. Educaţia
copilului este un demers care presupune un schimb de
experienţă, de valori şi competenţă între toţi adulţii care îl
susţin în demersul său de dezvoltare. Una din competenţele
parentale importante pentru fiecare dintre noi este aceea de a
putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la
stimulii pe care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea
spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele
de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună
cu copilul nostru şi să-i recunoaştem unicitatea, personalitatea,
nevoile.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un
exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând
de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita
celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la
rude.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează:
roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate care sunt
presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei - căldură
şi afecţiune; limite clare şi bine precizate; răspuns imediat la
nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor
copilului etc.

În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe

37
care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le
iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat,
predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranţă,
stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul
zilnic induce coerenţă, disciplină în planul mental al copilului,
îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu
pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când ne implicăm activ
în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi
el. Noi pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura
persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni prin alte forme
de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie,
trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic,
pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui
concept şi să ne aducem aminte adevărul celor „cei 7 ani
de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil sau pe lângă copil
este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind
intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le
integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi
structurează personalitatea.
Expresia ”Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot
bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini
acumultate în primii şapte ani de viaţă.

38
 TRANSFORMAREA COPILULUI ÎN ADULT
ECHILIBRAT

Prof. înv. preşcolar

Gina Harabagiu

În toate tratatele de specialitate, cei șapte ani de-acasă

sunt considerați fundamentul unei evoluții psiho-energo-sociale
sănătoase a individului. Această expresie definește tot bagajul
de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumulate
în primii ani de viață. Perioada aceasta este considerată culmea
achizițiilor, copilul având acum o imensă capacitate de
memorare și însușire. Educația primită în primii ani de viață
presupune însă, un cumul de factori. Contribuie astfel, în egală
măsură, familia, mediul înconjurător (cămin, jucării,
experiențe, etc.) și mai apoi grădinița. Dacă aceștia au un
impact pozitiv asupra copilului, vor asigura transformarea lui
într-un adult cu un caracter puternic și echilibrat, capabil să se
integreze cu succes în societate și să genereze acte
responsabile.
Expresia cei șapte ani de-acasă își are originea în
faptul că, în cea mai mare parte, educația pe care o primește
copilul în această perioadă provine din partea familiei. Mai
ales, în primii trei ani de viață, aportul membrilor familiei în
dezvoltarea celui mic este esențial. Copilul este acum ca un
burete gata să absoarbă orice informație cu care intră în
contact. Acum învață să vorbească, să se raporteze la lucrurile
din jurul lui, dar, mai ales, la persoanele care-l înconjoară. Este
perioada în care el începe să-și contureze personalitatea și
caracterul prin comportament, atitudini, limbaj, devenind
39
oglinda familiei. Fiecare adult este acum un model de la care
copilul poate prelua calități sau defecte pe care să și le
însușească ca fiind norme ale unei conduite de viață.
Așadar, membrii familiei trebuie să afișeze, atât față de
copil, cât și față de ceilalți adulți, un comportament moral. Cel
mic este un foarte bun observator, intuind raportarea la diverse
aspecte ale realității chiar din gesturile, atitudinea sau din
tonalitatea vocii celor mari. Astfel, nu este suficient doar să i se
spună copilului cum să vorbească, cum să se adreseze, cum să
se comporte, ci și exemplul personal al adulților este la fel de
important. Aceștia trebuie să-și controleze exprimarea
sentimentelor negative, în special a furiei, frustrării, vinovăției,
etc., în așa fel încât, acestea să nu predomine în educația celui
mic.
În cei șapte ani de-acasă copilul asimilează cele mai
importante atribute ale personalității viitorului adult. Părinții,
frații, bunicii sau unchii trebuie să-i fie exemplele cele mai
bune, fiind totodată persoanele cele mai apropiate și mai de
încredere. Mama reprezintă încă din primele zile universul
copilului. Ea îi va arăta iubirea, blândețea, bunătatea,
seninătatea, dăruirea și chiar religiozitatea. Primele tonalități
ale comunicării din vocea caldă și suavă a mamei vor fi
deprinse. Tatăl este cel care, ținându-l pe brațe, îi va transmite
putere, încredere, statornicie și curaj. Frații îl vor învăța să
socializeze, să lege prietenii, să răspundă și să se implice în
jocurile lor. Bunicii au o mare importanță în educația primară a
copilului. Întotdeauna dispuși să răspundă cu grijă și atenție
sporită nevoilor celui mic, aceștia sunt preferați pentru
plimbările în aer liber. Ei sunt cei care îi descoperă lumea
înconjurătoare, îi arată cerul albastru, păsările, copacii înalți, îl

40
învață să miroasă florile, să alerge după fluturași și chiar să
spună primele poezii. Tot ei, prin natura experienței lor de o
viață, au răbdarea necesară să-l corecteze cu blândețe de câte
ori greșesc.
Alături de părinți, și bunicii îl învață pe cel mic cum să
se adreseze celor din jur, dezvoltându-și bunul simț. Acum
copilul învață să salute civilizat prietenii și persoanele mai
mari, să ceară să i se îndeplinească o nevoie, să mulțumească
sau să ofere ajutor.
Acum se pun bazele unui comportament manierat,
echilibrat și responsabil. În mediul familial, în această
perioadă, copilul deprinde și normele de igienă, care îl vor
ajuta să-și păstreze sănătatea, să fie curat și ordonat. Unele
dintre însușirile dobândite în acești ani se păstrează pentru tot
restul vieții, cum ar fi cooperarea, altruismul sau atitudinea
pozitivă. Altele pot influența pe viitor evoluția caracterului.
Privind asupra tuturor acestor lucruri, educația copilului
în primii ani de viață poate părea apăsătoare. Adulții nu
trebuie, însă, să resimtă ca pe o corvoadă comportamentul
exemplar pe care îl vor afișa în fața celui mic, ci acesta trebuie
să devină un mod de viață. Copilul va înțelege în scurt timp
dacă părinții se comportă corect doar în fața lui și astfel va
deprinde și el un tip de conduită disimulată. Bineînțeles, pe
lângă bazele puse de familie își vor aduce contribuția și
programele de grădiniță. Acestea vor asigura un model de
micro-societate în care cel mic va pune în aplicare
comportamentul însușit acasă.
Astfel, părinții pot avea un feed-back în ceea ce privește
educația oferită de ei și pot aduce schimbările necesare.

41
 Toate aceste aspecte vor prinde contur și vor caracteriza
copilul pe viitor în toate actele sale. Vor influența modul în
care se va raporta la ceilalți, la experiențele pe care le va trăi, la
relațiile pe care le va forma. În funcție de manifestarea lor, cei
din jur vor putea spune despre el dacă are sau nu cei șapte ani
de-acasă!

UNIVERSUL COPILĂRIEI

Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să

scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie să înveţe şi cum să
se comporte cu ceilalţi, iar asta e răspunderea ta. Obişnuieşte-l
de mic cu bunele maniere. Cei 7 ani de-acasă sunt cheia către
succesul lui social.
Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile
sociale şi se va simţi mai confortabil în prezenţa celorlalţi decât
unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai
bună modalitate de a-l obişnui cu bunele maniere este să fie,
părinţii, un bun model pentru el. Începe să îl înveţi lucrurile
simple încă de la vârstă fragedă: să salute, să spună „te rog” şi
„mulţumesc”. Dar buna creştere nu trebuie să se oprească aici.
Va trebui să ştie ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o
vizită, la o petrecere şi chiar într-o discuţie cu un prieten
apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în
societate şi îl învaţă ce înseamnă respectul. Iar copiii
respectuoşi vor fi trataţi cu respect.
Expresia care face referire la cei 7 ani de acasă este deja
cunoscută tuturor.

De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele

42
maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are
cei 7 ani de acasă. Ca părinte, cu siguranță nu ne dorim un
copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de
aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești
7 ani.
Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își
poate educa copilul în această perioadă a vieții sale?

Fii tu un exemplu
Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă
la acest capitol ”nu fă ce face popa, fă ce zice popa”. Din
păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul
tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să
facă și ce să nu facă.
Puterea exemplului este foarte importantă la această
vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii
tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul
tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel
mic să procedeze la fel.

Obișnuiește-l cu regulile. subtil!

Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un
lucru, nu faci altceva decât să îi stârnești curiozitatea cu
privire la ce se întâmplă dacă pune mâna acolo unde mami
i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să
exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici
consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la
cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de
medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în
copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună

43
mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui
mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la
o vârstă fragedă.

Învață-l despre egalitate

Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi
explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât
doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc
pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură.

Explică-i despre bunele maniere în public

Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele
și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra
ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici
lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de
exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și
crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră.
Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună.
Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie
să cedezi când cel mic face crize de nervi în public.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în
primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile
valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea
în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este
important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe
care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om
respectuos și demn de respect la rândul său.
A avea cei şapte ani de acasă înseamnă a ne comporta
respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu
toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii.

44
 Se pot creiona, evident, generalizări. Printre
principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în
mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:

Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în

familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta
decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu
„bună ziua”.

Comportamentul în public. Un copil „bine crescut”

ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i,
conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care
vorbeşte.

Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se

demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi
voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot
jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente
corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de
joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice
vârstei lui.

Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi

suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor,
ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună
creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli
nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm
rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc,
spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm

45
drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu
facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.

Manierele la masă. O bună creştere presupune

folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a
celui/celei care serveşte masa.

Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca

şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are
nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va
învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării
regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi
demnitate.

Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la

părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de
dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va
face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de
glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe
cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt
rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite.
Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de
comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru,
precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate
lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut
pe lângă el fără să lase urme semnificative.
Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte
legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul

46
personal, asta în primul rând.
Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă,
deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaţionale încă
de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei
expresii: normele de conduită se învață din familie. Şcoala şi
alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să
consolideze normele deja deprinse din familie.

47
 METODE DE EDUCARE A COPILULUI

Prof. înv. preşcolar

Liliana Icleanu

Din perspectiva sociologică, familia este instituția

fundamentală în toate societățile. Familia este un gup social
relativ permanent de indivizi legați între ei prin origine, familie
sau adopție.
În societatea românească suntem familiarizați cu
anumite versiuni ale familiei: familia nucleu ți familia extinsă.
Filozoful John Locke susține că ființa umană se naște
”tabula rasa”, fără nicio capacitate de înțelegere și cunoaștere.
El afirmă că oamenii au puține limite biologice impuse, iar
comportamentul și calitățile sunt rezultatul învățării din cadrul
procesului de socializare. Fără a diminua importanța eredității,
trebuie precizat că în viața noastră și, mai ales în primii ani de
viață, contactul cu ceilalți membri ai societății este vital.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la
educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea
personalităţii şi comportamentului copilului până merge la
şcoală. Când spunem că un copil ”are cei 7 ani de acasă” ne
gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
”mulţumesc”, ”te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de
vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă
jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient
când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile
părinţilor în faţa comportamentului său (”mă ignoră sau îmi
48
acordă atenţie”), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul
pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la
masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele
maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în
fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în
direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial.
Masa alături de membrii familiei, mersul la
cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care
copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul
devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona
sau cu bunica şi pentru că nu va mai fi tot timpul alături de
părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi.
Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii,
să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de
aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să
vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să
termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public.
Interacţiunea socială din această perioadă de viață este
esențială pentru dezvoltarea normală din punct de vedere
biologic, psihic și social. Fără socializare, disponibilitatea
omului de a folosi și crea semne și simboluri rămâne
nerealizată. Capacitatea omului de a învăța este direct legată de
capacitatea lui pentru limbaj. În calitatea sa de vehicul pentru
cunoștințe și atitudini, limbajul este factorul cheie în crearea
societății umane.
El face posibilă depășirea granițelor limitate ale
biologicului pur, comunicarea ideilor, interacțiunea simbolică
de care depinde societatea umană. Acest punct de vedere este

49
puternic susținut de studii efectuate asupra copiilor lipsiți de
contactul uman. Contactele umane și afecțiunea au rol deosebit
în învățarea comportamentului uman. Lipsa acestora face ca un
copil să nu poată învăța elementele rudimentare ale
comportamentului uman, dezvoltarea sa fiind încetinită pentru
totdeauna.
Familia este principalul agent al socializării. Ea este
intermediarul între societatea globală și copil, locul în care se
modelează principalele componente ale personalității. Deși
familiile realizează funcții socializatoare comune, în realitate
numeroase diferențe în modul în care fiecare familie își
socializează copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul de
societate (tradițională sau modernă), de categoriile socio-
profesionale ale părinților, de rezidență etc.
Familia este cea care ne oferă o poziție în societate,
determină atribuirea de statusuri precum rasa și etnia și
influențează alte statusuri precum religia și clasa socială.
Calitatea educaţiei primite în familie – acei şapte ani de
acasă- depinde îndeosebi de nivelul educaţiei al părinţilor şi al
celorlalţi membri ai familiei ce vin în contact cu copilul, în
special sub aspect moral, comportamental. Atunci când copilul
aude că se înjură, va înjura şi el, dacă vede că se fură, va fura
şi el, dacă vede că se minte, va minţi şi el; dacă cei din jur se
poartă respectuos, tot aşa va face şi el.
Până la trei ani copilul învaţă ce este bine şi ce este rău,
dar aceasta o face în mare parte prin imitaţie (reproduce
comportamente ale adultului). De foarte multe ori la această
vârstă pot apărea manifestări de încăpăţânare şi protest, adultul
prin tactul lui poate influenţa conduita copilului. Mai târziu, în
perioada preşcolară (3-6 ani), evoluţia fiinţei umane, prin

50
multiplicarea relaţiilor ei cu adulţii, necesită modelarea
personalităţii. La această vârstă copilul este mai impulsiv,
capabil de emoţii şi sentimente, deseori îşi manifestă dorinţa în
contradicţie cu posibilităţile sale şi cu cerinţele adulţilor. Nu
trebuie uitat că acum copiii îşi pot însuşi noţiunile de adevăr,
dreptate, dragoste de neam, dragoste de aproape, credinţă,
încrederea în sine, etc.
În familie învățăm să fim umani. În socializarea
realizată la nivelul familiei, imitația are un rol important, mai
ales în primii ani de viață, când este dominantă.
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care
copilul capătă deprinderile şi educaţia ecesară vieţii în lume. E
foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi,
sănătoşi, bine educaţi.
”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul
în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi
de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun.
Mesajele ascunse nu sunt percepute conștient decât de copiii
foarte inteligenți, ele sunt percepute mai totdeauna de
inconștientul care le emite apoi conștientului în situații
similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un
copil percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al
propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi
vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba –
cum spunea Eric Berne)”.

51
 COPILUL NU ESTE O JUCĂRIE

Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil,

reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în
care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru
moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării
personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui întreg.
Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând
impactul familiei şi societăţii asupra copilului. Experimentarea
unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă
copiilor posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea
ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii
adecvate în diferite situaţii.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează:
roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate care sunt
presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei
(căldură şi afecţiune; limite clare şi bine precizate; răspuns
imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde
întrebărilor copilului; sancţionare educativă, constructivă a
comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect;
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a
reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă). În felul
acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem
regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le iniţiază în
mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil,
care să le ofere sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură,
protecţie din partea părinţilor.

52
 Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu
pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când ne implicăm activ
în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi
el. Noi pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie,
trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic,
pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui
concept şi să ne aducem aminte adevărul celor „cei 7 ani
de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii,
obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare, programe de
imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care
copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să
fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii
împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca
modele relaţionare în funcţie de care îşi structurează
personalitatea.
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării
copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia
copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă,
socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le
dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt
puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu
mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
Expresia ”Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot
bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini
acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de
timp este considerată ”culmea achiziţiilor”, este considerată
una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece
copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii,
de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,

53
atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească
informaţii.
Așadar, fiecare moment poate fi un prilej din care
copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului
doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu
tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot
atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de
învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra
„semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de
„vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici
să înveţe, să descopere lumea.

54
 IMPACTUL FAMILIEI ASUPRA COPILULUI

Prof. înv. preşcolar

Elena Marin

Mediul în care copilul se dezvoltă psihic și fizic în

primii șapte ani de viață se imprimă și se depozitează în
interiorul acestuia ca o condiție de bază care îl va defini ca om
pentru tot restul vieții. Cu alte cuvinte, primii șapte ani de viață
pot fi numiți drept o „carte de vizită” sau un album a cărui file
vor fi mereu răsfoite. Cei șapte ani vor fi decisivi în modul de
integrare al copilului în societate, în modul de însușire a
valorilor moral-civice.
Dacă mediul de viață al primilor șapte ani e caracterizat
de agresivitate, impulsivitate, egoism, copilul va deveni un
indezirabil. Iar dacă mediul de viață al primilor șapte ani e
caracterizat de calmitate, răbdare, înțelegere, copilul se va
putea adapta ușor în orice grup social.
În prima parte a celor șapte ani, copiii tind să imite tot
ceea ce văd în jur, astfel orice activitate a părinților sau a
persoanelor din jurul acestora are o mare influență și o
consecință totodată. Părinții trebuie să știe că sunt precum o
oglindă în fața copiilor lor, astfel stilurile parentale se reflectă
în comportamentul copiilor lor. Părinții trebuie să fie
responsabili, să conștientizeze că în fond ei sunt niște
educatori.
Expresia „ai, respectiv, n-ai cei șapte ani de acasă”
definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente
și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această
perioadă de timp este considerată ”culmea achizițiilor”, este
55
considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de
informatii, de memorare și de însușire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Se numesc ”cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își
petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta
de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
În cea de-a doua parte a celor șapte ani, copilul începe
să dea dovadă de independență, să-și dezvolte autonomia prin
diverse reacții, unele mai bune, altele mai puțin bune. De
exemplu: atragerea atenției prin opoziție, negativism,
contrazicere, imitarea adulţilor prin preluarea unor cuvinte sau
gesturi, creșterea gradului de maturizare în gândire sau
comportament etc. Este de datoria părinților să managerieze
aceste situații, astfel încât copilul să preia doar elementele
corecte, necesare procesului devenirii ca persoană unică,
independentă, funcțională.
Părinții trebuie să înțeleagă bine relația dintre faptă și
măsura ei educațională. În climatul educațional sunt necesare
toate ipostazele acestuia (severitatea și blândețea, afectivitatea
și sobrietatea ) toate însă cu măsură și la timp, orice exces fiind
păgubitor în sfera formării umane.
Un proverb spune: ,,O vorbă bună rostită la timp,
înviorează sufletul copilului, precum și ploaia bună, căzută la
timp potrivit, înviorează câmpul”.

56
 STUDIU ASUPRA CARACTERULUI ÎN 5 PAŞI

Pe cât de diferite între ele, cele cinci tipuri – prezentate

în aceste cinci portrete – sunt strâns legate prin faptul că
trăsăturile care le caracterizează și manifestările
corespunzătoare acestor trăsături aduc prejudicii atât celor care
se înscriu în aceste tipuri, cât și celor din jurul lor.
Obrăznicia, încăpățânarea, lașitatea, îngâmfarea și
lingușirea nu apar dintr-o dată; ele sunt consecințe ale unui
îndelung proces de modelare, de ivire treptată a unor trăsături
care sunt repudiate de oameni, stigmatizându-i pe purtătorii lor.
Reeducarea fiecăruia dintre cele cinci tipuri, pe lângă
unele măsuri specifice corespunzătoare trăsăturilor care le
individualizează, presupune nu un regim special de viață și de
activitate, ci, dimpotrivă, folosirea celor câteva măsuri
specifice în cadrul unui regim normal, cu aceeași atitudine
educativă pe care toți părinții trebuie să o aibă pentru
dezvoltarea armonioasă a copiilor lor.
Răspunderea părinților pentru acțiunea educativă care
să înlăture de la copiii lor trăsăturile negative ce definesc cele
cinci tipuri, este cu atât mai mare cu cât, o dată cu scurgerea
anilor, copiii lor se apropie să treacă peste pragul intrării
autonome în lume. Și, să nu-l treacă în nici un caz cu
obrăznicie, cu încăpățânare, cu lașitate, cu îngâmfare, cu
lingușiri, ci cu demnitate, cu responsabilitate, ca oameni pe
deplin și integru formați.
Obrăznicia este greu de acceptat nu numai de către cei
din jur, ci și de părintele însuși. Nu de puține ori am fost pusă
în situații conversaționale de tipul „nu mai știu ce să-i mai fac,
am aplicat toate metodele…”, scuze patetice ale unor părinți
57
care au înțeles obrăznicia ca pe o bună pregătire pentru viață,
echivalând-o cu istețimea, cu inteligența, cu spiritul practic,
crezând în zicala potrivit căreia „obraznicul mănâncă
praznicul”. Aceștia trec cu indiferență peste încălcarea
normelor de conduită de către copil și nu-și pun problema că
încălcarea și necunoașterea acestora de către educabil îi va
aduce – în timp – grave prejudicii atât lui, cât și celor din jurul
său. Fiecare părinte se confruntă, la un moment dat, cu
împrejurări specifice, chiar unice.
Nu merg soluțiile „în general”, dar nici abaterile de la
principii. Dacă treci cu vederea azi, mâine o obrăznicie pe
temeiul că e încă mic copilul, că e timp pentru intervenții mai
categorice, fisura s-a produs. Educarea „cumințeniei”, mai
bine-zis educarea comportării civilizate nu are date fixe când se
declanșează și se termină.
Trebuie însă deosebită obrăznicia ca atare de alte
abateri datorate necunoașterii normei (copilul care întinde el
mâna primul unui adult, în chip de salut), unei situații de mare
tensiune nervoasă (imposibilitatea de a răspunde la o întrebare
sau răspunsul necuviincios datorat unei emoții puternice), unei
stări conflictuale între părinte și copil (aroganța copilului
care-și consideră jignită demnitatea de către părinte, având ca
notă agravantă prezența la scenă a unei persoane străine). În
corectarea unui comportament obraznic ajută sancțiunile, cu
condiția folosirii lor adecvate: pedeapsa trebuie dimensionată
în funcție de vina copilului, de abaterea comisă, cei care
persistă însă în obrăznicie sunt întotdeauna mai aspru judecați.
De aceea, tratamentul trebuie aplicat în familie unde
copilul poate fi izolat de microbii săi contagioși.

58
 Încăpățânatul, caracterizat printr-o permanentă și
nejustificată opunere, are ca trăsătură dominantă persistența în
atitudinile de opunere pe care le adoptă. Spre deosebire de
îndărătnic, care spune, de regulă: nu voi face asta!,
încăpățânatul spune voi face ca mine!, fiindcă, în vreme ce
îndărătnicul este pasiv, refuzul său constituind un simplu refuz
ușor de înlăturat, încăpățânatul se vrea activ, refuzul său fiind
ferm, exprimând voința de a acționa numai ca el.
Cadrul în care se manifestă cel mai adesea
încăpățânarea derivă din relația părinte-copil. Aceasta include
responsabilitatea pe care o are părintele față de copilul său:
conduce activitatea copilului cu dragoste și autoritate, oferă
sfaturi, recomandări, impune sarcini, stabilește reguli, ia măsuri
de stimulare sau de sancționare ș.a. Încăpățânatul refuză toate
cele enumerate mai sus, el intră în conflict cu autoritatea
parentală, ignorând-o și nerespectând-o, ca modalitate de a-și
construi o autoritate proprie.
Copilul încăpățânat va deveni astfel un adult care își va
manifesta autoritatea prin negarea celor mai elementare norme
de conviețuire socială, cum sunt respectul reciproc, toleranța,
întrajutorarea, principialitatea etc. Încăpățânatul nu este însă un
om cu o voință chiar atât de puternică. Dimpotrivă, dacă nu
vrea să facă așa cum îi cere altul, nici ca el nu prea face. El
ar dori să acționeze altfel decât i se spune, dar regula
generală este aceea de a nu prea acționa. Spre deosebire de
laș, de obraznic, de lingușitor, încăpățânatului îi place să i se
spună astfel, căci pentru el este un semn că este socotit o
„personalitate”. Uneori, încăpățânarea se datorează faptului că
față de copil se impun pretenții exagerate din partea părinților
sau pretenții neînțelese de copil. Unele remedii care ar putea da

59
rezultate ar fi explicația cu răbdare, plasarea copilului
încăpățânat în situația de a se confrunta cu rezultatele negative
imediate ale atitudinii sale, introducerea în cât mai frecvente
relații sociale, spre a-l scoate din izolarea în care se situează
datorită atitudinii sale.
Lașul este cel care comite fapte reprobabile și îi lasă pe
ceilalți să răspundă pentru consecințele negative care decurg
din acestea. Lașitatea atrage după sine dispreț și revoltă. Ea
este generată nu numai de lipsa curajului, ci și de absența
demnității ca dimensiune a propriei personalități, cultivate
strict prin educația oferită pe parcursul celor „șapte ani
de-acasă”. Sursa lașității însă rămâne, la un prim nivel de
observație, teama. E greu să-i pretindem curaj, spirit de
răspundere, sinceritate unui copil agresat.
Unei victime a fenomenului de bullying îi este greu să
își învingă teama și să își recapete demnitatea. Totuși, nu
putem trece cu vederea lașitățile copilului, oricât ni s-ar părea
ele de lipsite de importanță. Dacă vom proceda astfel, el se va
întări în această direcție, simțindu-se stimulat să folosească, de
câte ori are prilejul, abile procedee necinstite pentru a scăpa de
urmări temute. Niciun părinte nu trebuie să-și dozeze efortul
în a lichida complet lașitatea copilului său, mulțumindu-se cu
măsuri superficiale și cu consolări de tipul
„mda, avem un copil cam laș, dar…”
Filosoful grec Teofrast definea îngâmfarea drept
„disprețuirea tuturor celorlalți, în afară de propria persoană”.
Îngâmfatul este cel care se înalță pe un soclu construit de sine
însuși, de la înălțimea căruia îi privește pe ceilalți, gândind că
nimeni nu merită respect și atenție din partea sa. Meșterirea
primelor trepte ale soclului se face de către părinți care își

60
supraapreciază odraslele în mod nejustificat, numindu-i nu pe
numele lor adevărat de Ionică, Tudor, Ana etc., ci numai Cea
mai/Cel mai (frumos, deștept, talentat, isteț, plin de
perspective). Îngâmfatul își taie, fără să observe, legăturile ce
apropie firesc oamenii între ei; nu îl interesează soarta
celorlalți, nu îl privește nimic din gândurile și ideile lor,
nimic din ceea ce nu se referă la el, nu ajunge la el deoarece se
consideră superior celorlalți, de neatins.
Lingușitorul, pe de altă parte, este mereu gata să
spună ceva plăcut, să laude, să folosească „vorba dulce”.
Este, neîndoielnic, un defect ce are un puternic miros de
nesinceritate. În relația părinte- copil această atitudine este
puternic susținută în familie, deoarece ea înmoaie inimi,
generând îngăduință, dăruire exagerată atunci când în spatele ei
nu se află un suport real, ci un anume interes din partea
copilului. Trebuie să combatem o astfel de atitudine din
comportamentul copilului nostru, deoarece ea este de
cele mai multe ori generatoare de etichete sugestive, de tipul
„periuță!”.
Principala terapie a lingușelii este să nu ne lăsăm pradă
ei, să nu satisfacem interesul copilului care caută să obțină ceva
lingușind. Acesta este un bun prilej de a-l face pe copilul nostru
să înțeleagă semnificația negativă a atitudinii lui, să prețuiască
sinceritatea, demnitatea, să aibă curajul răspunderii, să își
asume consecințele faptelor sale, să fie cinstit și combativ.
Pentru cei mici, personajele din literatură aduc un plus
de plasticitate, de convingere. Să ne gândim doar la cele trei
fete ale împăratului din povestea „Sarea în bucate!” și să
urmăm puterea exemplului.

61
 MEDIUL DE VIAŢĂ AL PRIMILOR 7 ANI

Prof. înv. preşcolar

Elena Mărgineanu

Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită

de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce
mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea
confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul
familiei cu cele de la serviciu, astfel ca în momentul în care un
copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o comunitate
întâmpină problemă de comportament. Întotdeauna când
vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care
copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi
comportamentului copilului până în momentul în care merge la
şcoală. Atunci când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă
vizualizăm un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
”mulţumesc”, ”te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de
vârsta lui dar şi cu adulţii. Cei 7 ani de acasă reflectă educația
pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a copilariei prin
reguli de comportament si educație ce sunt definitorii pentru
formarea lui ca viitor adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să
scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală, aceasta
reflectându-se în toate domeniile de dezvoltare: socială,
psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt
adesea caracterizați prin manierele copilului în interacțiunile cu
ceilalți.

62
 Educația realizată prin cei 7 ani de acasă se conturează pe
baza a zece reguli esențiale:
 Puterea exemplului este cea mai buna modalitate de
predare, bunele maniere pot fi însușite mai bine de către
cei mici prin exemplul pe care adultul îl oferă;
 Impunerea de reguli și limite în comportamentul
copilului contribuie în realizarea educației copilului în
cei 7 ani de acasă;
 Comunicarea este cheia unei relații solide între părinți
și copii, astfel prin limitarea timpului petrecut la
televizor și calculator și concentrarea pe arta
conversației se realizează o educație de calitate a
copilului în cei 7 ani de acasă;
 Părintele are rolul de transmite dragostea de lecturare ce
incepe încă de când este bebeluș prin citirea poveștilor
în anumite momente ale zilei, apoi lăsându-l pe el
treptat să le exploreze până când învață să citească și să
se bucure singur de ele;
 Copilul trebuie lasat să se bucure de copilărie și nu
trebuie urmărită transformarea lui într-un geniu înainte
de vreme. El trebuie lăsat să socializeze, să se relaxeze
și să se distreze, dar mai ales să se joace din plin;
 Abuzul asupra copilului nu trebuie să existe în nicio
formă față de copil. Nu sunt permise educația cu
”palma la fund”, abuzul emoțional sau verbal asupra
copilului ci doar educația concentrată pe disciplină;
 Părintele trebuie să-l învețe pe copil să iși exprime
emoțiile și sentimentele pentru a putea rezolva viitoare
conflicte pe cale pașnică și prin controlarea
impulsurilor și renunțarea la agresivitate;
63
  Copilul trebuie învățat să spună adevărul, să
prezinte realitatea fără deformări și prezentări
eronate ale faptelor, fapt ce este în rolul parintelui de a
preda această lecție având în vedere că viitorul
preșcolar imită ce aude și vede în jurul lui;
 Implicarea și devotamentul părintelui se reflectă în cei 7
ani de acasă, iar eforul de a petrece cât mai mult timp
cu copilul se va oglindi în calitatea timpului petrecut
împreună;
 Copilul trebuie să aibă parte de dragoste necondiționat
și acest lucru trebuie arătat zilnic prin gesturi tandre
precum îmbrățișările sau sărutul pe obraji indiferent de
performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură ale
copilului;

Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de

propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi
pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt
copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să
fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta.
Copilul la 2-3 ani nu este suficient de matur pentru
a şti ce e bine şi ce e rău, dar asta nu înseamnă că îi facem toate
poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm
limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea,
amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa
formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua,
te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă
jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient
când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile
64
părinţilor în faţa comportamentului său (”mă ignoră sau îmi
acordă atenţie”), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa
bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în
parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces
de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune
ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt
întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de
membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele
maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El
merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu
va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi
dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur –
copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu
adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu
copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să
vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să
termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public.
Replicile de genul ”taci din gură, că eşti mic şi nu ai
dreptul să vorbeşti” sau prelegerile ţinute în public nu fac decât
să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil, iar climatul și mediul
familial creat conduc la dezvoltarea sau diminuarea
influenţelor educaţionale prin transformarea acestora în
achiziţii psiho-comportamentale la nivelul personalităţii
copilului. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi, sau este ineficient să

65
îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în
familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Educaţia dată în grădiniţă se dovedeşte a fi ineficace
dacă familia, factorul cu cea mai puternică influență
educaţională în primii ani de viaţă ai copilului, nu se implică în
realizarea sarcinilor instructiv-educative.
Rolul educatorului și al părintelui este acela de a căuta
împreună cele mai potrivite ”căi de acces” la mintea şi la
sufletul copilului, şi de a găsi cele mai bune soluţii pentru
evitarea eşecului şcolar, important fiind să reţină ca ajutorul
eficient este cel pe care reuşesc să-l dea la timp. Şi unii şi alţii
în cele mai multe cazuri se completează şi se ajută reciproc în
demersul educativ.
Caracterul unitar al acţiunilor pedagogice este una din
condiţiile majore ale reuşitei şcolare de care se bucura în egală
măsură atât părintele cât şi dascălul.
Este greşit să se considere că odată cu intrarea copilului
în pregătirea pe care învăţământul o oferă, funcţiile părinţilor în
ceea ce priveşte educaţia încetează. Unii cred chiar că de acum
funcţia educativă este rezevată numai şcolii şi de aceea se
dezinteresează de evoluţia în continuare a copilului, ba chiar
acuză şcoala când se întâmplă ceva neplăcut cu copilul, că
nu-şi face datoria, că doar ”de aceea este şcoala”. Din păcate
această atitudine greşită prejudiciază chiar interesele copilului.
Constituirea copilului ca un adult în devenire, şi
cunoaşterea fenomenelor evoluţiei fizice şi psihice va permite
intervenţia activă în stimularea, formarea şi modelarea
personalităţii sale.

66
 IMPORTANŢA NEVOILOR COPILULUI

Referindu-ne la „cei șapte ani de-acasă”, gândul ne

duce, indubitabil, la educaţia pe care copilul o primeşte în
familie, la formarea personalităţii şi comportamentului
acestuia, până când pășește peste pragul şcolii.
Când afirmăm că un copil are „cei șapte ani de-acasă”,
ne gândim la un copil binecrescut, care ştie să salute, să spună
„Mulţumesc!” sau „Te rog!”, care se comportă cuviincios cu
cei de vârsta lui şi cu adulţii. Pentru a putea susține cu
argumente că este un copil binecrescut sau că „are cei șapte
ani de-acasă” – din punctul de vedere al celui care se preocupă
de această problemă, este important să cunoaștem în detaliu
aspectele psihice ale copiilor, să dezvoltăm o comunicare
eficientă cu acesta și să implementăm câteva norme de
conduită civică, morală, estetică, religioasă etc.
În rândurile de mai jos încercăm să analizăm câteva
aspecte care vizează importanța nevoilor copilului – ținând
cont de faptul că acesta se schimbă în cursul dezvoltării sale
psiho-somatice. Astfel, din punct de vedere emoțional, putem
vorbi de patru mari categorii de nevoi.
Printre acestea este și nevoie de dragoste și securitate,
atunci când un copil se va simți în siguranță lângă părintele
său, va avea încredere totală în adulții din preajma sa, sau va ști
că orice s-ar întâmpla, părinții sunt alături de el – un astfel de
copil va fi deschis, relaxat și echilibrat emoțional.
„Considerăm că dragostea și securitatea sunt cele mai
importante nevoi la vârsta mică. Ele vor oferi baza viitoarelor
relații sociale din familie, mai târziu la școală sau vor pune
bazele legăturilor care se realizează cu colegii de muncă, dar și

67
în cadrul societății, în general” (Munteanu, Ana, 2006, p. 88).
„O altă categorie este nevoia de noi experiențe.
Importanța ei constă în aceea că ea poate fi privită prin prisma
dezvoltării intelectuale a copilului – jocul și dezvoltarea
limbajului fiind cele mai însemnate în acest sens” (Munteanu,
Ana, 2006, p. 88).

Nevoia de recunoaștere a capacităților și nevoia de a fi

apreciat – indiferent dacă este mai mic sau mai mare ca vârstă,
copilul are nevoie să fie încurajat şi răsplătit, pentru ca să
depăşească dificultăţile şi conflictele inerente dezvoltării şi
interrelaţionării. Încurajările şi cererile rezonabile îl stimulează
să încerce, să caute, îl ajută la formarea stimei de sine şi îi dă
încredere în forţele proprii.
Și, nu în ultimul rând, nevoia de responsabilităţi și de
creştere a independenţei. În mod concret, copilul nu poate
depinde de ceilalţi la nesfârşit. Responsabilităţile sale cresc
odată cu vârsta. Ele sunt importante pentru că dau sentimentul
de libertate în desfăşurarea propriilor acţiuni. Așa cum se
menționează în literatura de specialitate, ”dacă această nevoie
nu este valorizată de părinţi, mai târziu, când părinţii au
aşteptări faţă de tânăr, el nu va şti şi nu va avea iniţiativa sau
capacitatea de a-şi asuma anumite responsabilităţi,
dezamăgindu-şi părinţii” (Munteanu, Ana, 2006, p. 90).
Este important ca – în funcţie de vârstă şi de aspiraţiile
sale – copilul să-şi asume responsabilităţile care-i revin, să-şi
satisfacă nevoia de libertate şi de luare a deciziilor.
În cele ce urmează vom încerca să prezentăm 10 reguli
esențiale în creșterea copilului, până la vârsta de șapte ani.

68
 O primă regulă este: „învață-l să se poarte frumos”.
„Bunele maniere” se predau cel mai bine prin puterea
exemplului! Prin urmare, comportamentul în timpul mesei,
modul de îngrijire al corpului (igiena corpului), folosirea
cuvintelor de politețe (vă rog!, mulțumesc! etc.),
comportamentul în timpul unei călătorii pe șosea (inclusiv la
service), pe calea ferată, pe apă sau cu avionul – toate sunt
concludente pentru acest aspect.
„Cunoscând aceste reguli de politețe, veți putea să vă
simțiți mai în siguranță pe situație” (Châtelet, Sylvie-Anne,
2005, p. 8) – de aceea apreciem că este foarte important să fie
implementată această normă de conduită în familie, de la cea
mai fragedă vârstă.
„Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul
copilului!” – constituie o a doua regulă esențială în dezvoltarea
acestuia. Ideal ar fi realismul, atunci când sunt stabilite
regulile. Mai mult, trebuie să ne asigurăm că sunt potrivite
pentru vârsta și dezvoltarea fizică și psihologică a copilului și
că el este capabil să le ducă la bun sfârșit. Un bun exemplu îl
poate constitui alocarea sarcinilor de curățenie (cu asigurarea
prealabilă că sunt potrivite pentru vârsta copilului).
„Comunică cât mai mult cu el” – comunicarea
reprezintă, în esență, secretul unei relații solide între părinți și
copii. Aceasta implică limitarea timpului petrecut în fața
televizorului sau a calculatorului și implicit, concentrarea pe
arta conversației, atât de necesară în educația lor! Considerăm
că procesul complex si complicat al comunicării cu copilul se
construiește în timp, cu multă răbdare și tact din partea
părinților. Prin urmare, acest proces complex implică mai
mult decât un simplu schimb de informații, fiind alcătuit din:

69
sunete, cuvinte, tonul vocii, gesturi, poziție, mimică ș. a.
„Învață-l să iubească lectura și cărțile” – ca regulă
esențială, poate debuta atunci când copilul e în placenta
maternă, prin lecturarea de povești, apoi, treptat, prin oferirea
posibilității de a le explora singur, până când învață să citească
și să se bucure individual de ele!
„Lasă-l să se bucure de copilărie” – nu trebuie încercat
să facem din ei genii înainte de vreme. Copilului trebuie să-i
dăm posibilitatea să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar
mai ales să se joace din plin.
„Nu abuza în niciun fel de copil” (fizic, emoțional,
verbal etc.) – pentru a putea evita, astfel, educația cu „palma la
fund” și a reuși să ne concentrăm pe disciplina pozitivă! Cea
mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială
(dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi a bucuriei
pe care părintele i le arată atunci când face o faptă bună.
De aceea, este important să-l lăudăm (să îi oferim feed-
back-ul pozitiv) ori de câte ori realizează un lucru bun.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea
pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea,
toate dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
„Învață-l să-și exprime emoțiile și sentimentele” –
sintagmă care formează a șaptea regulă esențială. Numai așa
copilul va fi capabil să rezolve conflictele inerente care apar,
doar pe cale pașnică, prin controlarea impulsurilor sau
renunțarea la agresivitate.
„Învață-l să spună mereu adevărul!” – aceasta este, de
fapt, o lecție pe care o învață cel mai bine de la propriul
părinte!
Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui, cu toate că

70
„nimănui nu-i plac mincinoșii; nimeni nu-și dorește cu
adevărat ca propriul lui copil să devină un mincinos” (Val, J.
Peter, 2007, p. 9) – de aceea este important să oferim un
exemplu pozitiv copiilor, încă de mici.
„Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău!” Fii, așadar,
un părinte implicat și devotat, iar cei „șapte ani de-acasă” vor
oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el!
Și, în sfârșit, o ultimă dar, cu siguranță, cea mai
importantă regulă este: „Iubește-l necondiționat și arată-i
zilnic asta!”
Copilul trebuie iubit, indiferent de notele pe care le
primește la școală, de felul cum arată, de performanțele
intelectuale, fizice sau de altă natură! Ca părinte, nu e bine să
glumești pe seama lui, nu trebuie să-i „dedici” anumite
porecle și spune-i zilnic că îl iubești. Îi poți demonstra acest
lucru prin gesturi tandre (îmbrățișări, sărutări pe frunte sau
obrăjori), arătându-i că, astfel, îl iubești.
Prin urmare, copilul va căpăta încredere în sine și va
avea curajul să încerce să realizeze mai multe lucruri noi, chiar
dacă nu îi va reuși întotdeauna. El trebuie să aibă implantată în
subconștient ideea că părinții săi nu îl vor critica, ba din contra,
îl vor încuraja să facă ceea ce îi place lui.
Concluzionând, putem aprecia că părinţii sunt
principalele modele pentru copii. Ei pot fi modele negative sau
pozitive. Un proverb străvechi preciza: „așa cum îi cresc, așa
îi au” – de aceea este important să se acorde o atenție majoră
formării caracterului copilului de astăzi, viitorul adult de
mâine.

71
 VALORILE FAMILIEI ÎN PRIMII ANI DE
VIAȚĂ

Prof. înv. preșcolar

Irina Mărgineanu

Propriul sistem de valori și principii este ceea ce ne

deosebește, ca ființe umane,unii de ceilalți. Caracterul unui
copil se formează puțin câte puțin, începând de la o vârstă
fragedă. Identificarea și înțelegerea valorilor care ne definesc
este un prim pas pe care trebuie să-l facă părinții, iar al doilea
este aplicarea acestora în viața de zi cu zi, prin asumarea de
către aceștia a rolului de model pentru cel mic.
Iată câteva valori pe care părinții ar fi bine să-i învețe
pe copii:
Compasiunea este conștientizarea și înțelegerea
profundă a suferinței celor din jur însoțite de dorința de a
îndepărta această suferință.
Toleranța este atât o atitudine, cât și o acțiune:
înseamnă înțelegerea și acceptarea ființelor umane așa cum
sunt, cu bune și rele deopotrivă.
Curajul este o stare mentală care permite unei persoane
să înfrunte pericolul sau frica cu încredere, fără a șovăi. Acesta
este, adesea, înțeles greșit de către copii: să sară la bătaie, să
facă ceva când este provocat de un coleg sau să sară de pe o
trambulina înaltă în apă. Curajul înseamnă cu totul altceva: să
lupți pentru ceea ce crezi, să-ți asumi riscuri pentru o cauză
nobilă, să te împotrivești nedreptății, să fii tu însuți indiferent

72
de ceea ce cred cei din jur.

Integritatea morala sau verticalitatea este calitatea de

a fi liber de orice influențe negative. Să ai o integritate morală
înseamnă să spui ceea ce gândești și să faci ceea ce spui, să fii
consecvent în aplicarea principiilor și valorilor tale.
Demnitatea - înseamnă să nu te umilești pentru a
obține favoruri și recompense, să-ți susții propriile opinii, să
nu-ți trădezi propria ființă. A fi demn înseamnă să nu-ți pleci
capul cu docilitate în fața celor care au putere și poziție
socială, dar care încalcă legi morale.
Onestitatea este calitatea de a spune și recunoaște
adevărul. Pentru a fi onest în relațiile cu ceilalți, trebuie în
primul rând să fii sincer cu tine însuți.
Prietenia este calitatea care presupune să te faci plăcut
celor din jur și să te bucuri de compania celorlalți. Prietenii
sunt adevărate comori pe parcursul vieții, ei aducând noi idei în
mintea noastră, noi sentimente în sufletul nostru, cu ei
împărtășim ceea ce suntem și ceea ce încercăm să devenim.
Bunătatea este calitatea sufletească de a avea inima
deschisă, de a da dovadă de amabilitate, omenie, empatie,
generozitate, altruism.
Perseverența este străduința de a urmări un scop,
tenacitatea de a atinge un țel sau de a-ți duce la capăt acțiunile.
Responsabilitatea este calitatea de a fi de încredere și
a-ți duce la îndeplinire sarcinile primite sau asumate.
Răbdarea este ca o respirație profundă care ne dă
răgazul să ne liniștim și să acționăm cu înțelepciune.
Părinții decid care sunt valorile familiale, acest lucru
fiind în întregime responsabilitatea lor. Un simț puternic al

73
acestor valori familiale asigură o bază solidă pentru evoluția
optimă a copilului.
FAMILIA - ROL DECISIV ÎN REALIZAREA
SUCCESUL ȘCOLAR

Succesul școlar este condiționat de corelarea perfectă

dintre cei trei factori esențiali ai procesului instructiv-educativ:
elevul, familia și grădinița. Dacă între cei trei piloni există o
susținere reciprocă, o colaborare perfectă, atunci succesul
școlar nu va ezita să apară.
Am plecat de la premiza ”Celor șapte ani de acasă”
deoarece familia este celula în care coplilului îi sunt inoculate
primele deprinderi de comportament civilizat, primele
sentimente față de ceea ce îl înconjoară: obiecte, ființe. O
particularitate a dezvoltării specifică vârstei foarte fragete este
aceea de imitare a comportamentului adulților, copiii încercând
să copieze mimica, gesturile și expresiile părinților sau ale
celor în compania cărora petrec cel mai mult timp, luându-i
drept niște modele ideale.
Copilul își studiază părintele din toate punctele de
vedere: cum se îmbracă, cum își aranjează obiectele personale;
este receptiv la felul cum părintele comunică cu cei din jur,
despre cum reacționează dacă are vreo problemă, o nelămurire,
o bucurie. Aceste lucruri pot părea simple banalități, dar pentru
tânărul învățăcel prezintă o importanță deosebită și pot
influiența decisiv formarea și dezvoltarea lui ca om.
În funcție de modul în care părinții știu să echilibreze
balanța între autoritate și liberalism, respingerea cu dragostea
denotă calitatea și tipul de socializare realizat în familie.
Părinții permisivi sunt aceea care omit impunerea

74
autorității permițându-le copiilor să-și pună în aplicare toate
ideile, fără nici un ocoliș. Atitudinea acestor copii devine
explozivă când li se impune să realizeze altceva decât ceea ce
își doresc; dau dovadă de imaturitate și dezinteres față de
activitățile instructiv-educative, dependență de părinți,
nesiguranță.
Părinții autoritari stabilesc țeluri înalte pentru copiii lor,
întărindu-le comportamentul pozitiv și sancționându-le lipsa de
consecvență. Această relație dezvoltă la copii încredere în
forțele proprii și mărește autocontrolul. Sunt și părinți autoritari
care cer foarte mult de la copiii lor, dar nu le apreciază
niciodată suficient rezultatele: în acest caz copilul nu își
manifestă propriile inițiative, iar comunicarea lipsește înrtucât
părinții recurg de cele mai multe ori la pedepse.
Părinții indiferenți nu acordă sub nicio formă atenție
proprilor copii. Nu sunt interesați de stabilirea unor țeluri pe
termen lung și nu urmăresc cu consecvență relizarea lor,
deoarece ei sunt atrași de grijile cotidiene. Pregătirea temelor
nu este o prioritate pentru astfel de părinții. Copii acestora
devin nepăsători față de propriile îndatoriri și indiferenți la
cerințele școlii.
Cadrului didactic îi revine rolul de a influența prin
diverse metode și mijloace relația pe care părintele o are cu
grădinița și cu propriul copil. De aceea este foarte important să
ne cunoaștem bine elevii, dar și mediul în care trăiesc.
Grădinița, familia și elevul trebuie să acționeze la
unison, fără ocolișuri și abandonări în fața greutăților
întâmpinate.

75
.

76
 CREȘTEREA ȘI EDUCAREA COPIILOR

Prof. înv. preșcolar

Silvia Mateescu

Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia

către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va
descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul
căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7
ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre
copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe
care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii
sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de
rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi
socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă
asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate.
Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este
momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la
baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează
cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în
care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu
întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate.

Politeţea - oglinda familiei

Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani -
copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe.
„Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va
vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei
persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va
77
vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va
învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere
vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm.
În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii
se vorbeşte pe un ton răstit. Tot în această perioadă (începând
cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. Un copil care va
fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va
reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt
mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se
adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în
familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu».

Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“

Până la 6-7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în
principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de
autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un
nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de
familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea
posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de
relaţionare socială - sintetizează psihologul.

Educaţia primită în familie

Se pot creiona, evident, generalizări. Printre
principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în
mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în
familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta
decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu
„bună ziua”.

78
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut”
ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i,
conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care
vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se
demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt
experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi
pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt
ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un
copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi
se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi
suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor,
ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună
creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli
nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm
rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc,
spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm
drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu
facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune
folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a
celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este la fel ca
şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are
nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va
învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării
regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi
demnitate.

79
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la
părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de
dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va
face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă
şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel
din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt
rezultatul anilor de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite.
Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de
comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru,
precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate
lecţiile pe care te- ai străduit să le predai copilului tău au trecut
pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia
este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui
copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând.
Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele
mult-aşteptate

EDUCAREA PUIULUI DE OM

„Pentru fiecare familie bijuteria cea mai de preț ar

trebui să fie copilul.Calitatea de om se naște din iubire a cărei
unică măsură este conștiința morală”. Ion Vulcănescu
În educarea „puiului de om”, familia, grădinița, școala
și societatea, în general, sunt mijloace importante de educație și
instrucție. Ca primă verigă a sistemului educativ familia are
responsabilități clare și diverse.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la
educația pe care copilul o primește de la părinți, la formarea
personalității și comportamentului copilului. Când spunem că
80
un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine
crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te rog, care se
comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții.
„Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care
s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând
bagajul lui educativ.
Întrebarea care se pune este dacă familia de astăzi are
timp pentru îndeplinirea responsabilităților educative, dacă este
pregătită să activeze constant ca un factor educativ.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil,
reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în
care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru
moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un
exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând
de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita
celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la
rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării
personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui întreg.
Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând
impactul familiei şi societăţii asupra copilului. Experimentarea
unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă
copiilor posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea
ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii
adecvate în diferite situaţii.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează:
roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate care sunt
presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei
(căldură şi afecţiune; limite clare şi bine precizate; răspuns

81
imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde
întrebărilor copilului; sancţionare educativă, constructivă a
comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect;
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a
reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe
care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le
iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat,
predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranţă,
stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor.
Programul zilnic induce coerență, disciplină în
planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare
a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu
pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când ne implicăm activ
în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi
el. Noi pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă
jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient
când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile
părinţilor în faţa comportamentului său (”mă ignoră sau îmi
acordă atenţie”), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa
bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în
parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces
de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune
ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt
întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de

82
membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele
maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El
merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu
va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi
dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur –
copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu
adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu
copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să
vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să
termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public.
Replicile de genul ”taci din gură, că eşti mic şi nu ai
dreptul să vorbeşti” sau prelegerile ţinute în public nu fac
decât să umilească şi să inhibe copilul.

83
 LUMEA COPILĂRIEI

Prof. înv. preșcolar

Ramona Mazilu

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume

fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă,
una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii
pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea caracterului
psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele
elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o
influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori,
întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al
acestuia.
Procesul de educaţie nu se opreşte la o anumită vârstă.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de
aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Cei șapte ani de
acasă înseamnă socializarea inițială care are loc în familie,
reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor
în prima parte a copilăriei, înseamnă însușirea sau dobândirea
unei temelii pe care se va clădi viitoarea personalitate a
copilului. Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța
să scrie, să citească și să calculeze.
El trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar
aceasta e responsabilitatea părinților. În societatea actuală,
numită și secolul vitezei, când oamenii pun pe primul plan
banii, cariera și puterea, mulți dintre aceștia uită că pentru a
ajunge să dețină toate acestea se folosesc în același timp de
planuri, strategii, inteligență, creativitate, inventivitate,
84
disciplină, dar este absolut necesar să adauge și o comunicare
adecvată, un comportament decent și o atitudine pozitivă.
„Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să
compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea copiilor
ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări,
şcoli, televizor şi calculator. Alţii le-au umplut timpul copiilor
cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine,
informatică, muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au
înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul
de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să
inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere decepţii, să aibă timp
de joacă şi să se bucure de viaţă.”
Părinții de astăzi, mereu ocupați, obosiți, stresați sau
nefericiți, nu au timp uneori pentru aceste lucruri simple, la
prima vedere. Ei dau vina pe școală, fără să se gândească la
faptul că stau prea puțin timp de vorbă cu ei, că uneori nu le
sunt modele bune sau nu le oferă atenția de care au nevoie
pentru a crește normal. Cei mai mulți dintre copiii din ziua de
astăzi sunt frustrați, fără copilărie, cu probleme de comunicare
și tulburări de comportament, toate acestea datorându-se
părinților plecați în străinătate sau prea ocupați cu serviciul.
Trebuie să conștientizăm că aceasta este o problemă
serioasă a zilelor noastre. Dar toate acestea se pot schimba, iar
copiii nu o pot face singuri.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra
copiilor se pot manifesta atât direct, prin acţiuni mai mult sau
mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită
oferite de membrii familiei. Modelele de conduită oferite de
părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi
climatul socio-afectiv, în care se exercită influenţele

85
educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor
despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport
cu diferite norme şi valori sociale.
Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea
ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în felul cum se poartă.
Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite
acasă, educaţie a cărei amprentă se observă cu uşurinţă în
comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
Adulții ar trebui să înţeleagă şi să accepte greşelile
copiilor, ținând cont de faptul că aceștia nu sunt încă suficient
de maturi pentru a şti bine cum trebuie să se comporte în
anumite situaţii. Educația are o regulă foarte importantă, pe
care foarte mulți părinți o încalcă, crezând că fac mai mult bine
decât rău. Educaţia se face doar acasă, cu discreţie, în familie,
în cadru restrâns, fără prelegeri şi critică în public, fără
umilință, jigniri și în nici un caz cu violență.
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de
şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a copilului. Din
nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul:
„Lasă-l, e prea mic, nu înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când
va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea
urâtă sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului.
Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile educative pe
care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile
noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor:
părinţi, bunici, învăţători, profesori.

86
 LĂSAȚI COPIII SĂ SE BUCURE DE COPILĂRIE

Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil,

reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în
care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru
moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă” ca
parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de
schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un
exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând
de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita
celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la
rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării
personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui întreg.
Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând
impactul familiei şi societăţii asupra copilului. Experimentarea
unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă
copiilor posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea
ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii
adecvate în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă” ca
parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de
schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează:
roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate care sunt
presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei
(căldură şi afecţiune; limite clare şi bine precizate; răspuns
imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde
87
întrebărilor copilului; sancţionare educativă, constructivă a
comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect;
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a
reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă). În felul
acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem
regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le iniţiază în
mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil,
care să le ofere sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură,
protecţie din partea părinţilor.
Programul zilnic induce coerenţă, disciplină în planul
mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui
stil de viaţă sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu
pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când ne implicăm activ
în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi
el. Noi pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura
persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni prin alte forme
de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie,
trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic,
pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui
concept şi să ne aducem aminte adevărul celor „cei 7 ani
de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii,
obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare, programe de
imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care
copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să
fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii
împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca
modele relaţionare în funcţie de care îşi structurează

88
personalitatea.
„Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să
compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea copiilor
ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări,
şcoli, televizor şi calculator. Alţii le-au umplut timpul copiilor
cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine,
informatică, muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au
înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul
de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să
inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere decepţii, să aibă timp
de joacă şi să se bucure de viaţă.” („Părinţi străluciţi,
profesori fascinanţi” - Dr. Augusto Cury)

Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării

copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia
copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă,
socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le
dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt
puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu
mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
„Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este
copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă este să ne
observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un
altul, ci să-l evaluăm în raport cu progresele lui, cu succesele şi
insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a
constata salturile în dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile
întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul educativ
în perioada următoare.

89
 Expresia „Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot
bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini
acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de
timp este considerată „culmea achiziţiilor”, este considerată
una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece
copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii,
de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească
informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informaţii, de către cine şi în ce mod.

90
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ – FUNDAMENT AL
EVOLUŢIEI UMANE

Educatoare
Karina Roșioru

Mediul în care copilul se dezvoltă psihic și fizic în

primii șapte ani de viață se imprimă și se depozitează în
interiorul acestuia ca o condiție de bază care îl va defini ca om
pentru tot restul vieții. Cu alte cuvinte, primii șapte ani de viață
pot fi numiți drept o „carte de vizită” sau un album a cărui file
vor fi mereu răsfoite. Cei șapte ani vor fi decisivi în modul de
integrare al copilului în societate, în modul de însușire a
valorilor moral-civice.
Dacă mediul de viață al primilor șapte ani e caracterizat
de agresivitate, impulsivitate, egoism, copilul va deveni un
indezirabil. Iar dacă mediul de viață al primilor șapte ani e
caracterizat de calmitate, răbdare, înțelegere, copilul se va
putea adapta ușor în orice grup social.
În prima parte a celor șapte ani, copiii tind să imite tot
ceea ce văd în jur, astfel orice activitate a părinților sau a
persoanelor din jurul acestora are o mare influență și o
consecință totodată. Părinții trebuie să știe că sunt precum o
oglindă în fața copiilor lor, astfel stilurile parentale se reflectă
în comportamentul copiilor lor. Părinții trebuie să fie
responsabili, să conștientizeze că în fond ei sunt niște
educatori.
În cea de-a doua parte a celor șapte ani, copilul începe
să dea dovadă de independență, să-și dezvolte autonomia prin
diverse reacții, unele mai bune, altele mai puțin bune. De
91
exemplu: atragerea atenției prin opoziție, negativism,
contrazicere, imitare adulți prin preluarea unor cuvinte sau
gesturi, creșterea gradului de maturizare în gândire sau
comportament etc. Este de datoria părinților să managerieze
aceste situații, astfel încât copilul să preia doar elementele
corecte, necesare procesului devenirii ca persoană unică,
independentă, funcțională.
Educaţia copilului este un demers care presupune un
schimb de experienţă, de valori şi competenţă între toţi adulţii
care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară
care se ţese în jurul copilului se bazează pe încredere, pe
parteneriat. Una din competenţele parentale importante
pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa
progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi
oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu
este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este
suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi
să-i recunoştem unicitatea, personalitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil,
reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în
care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru
moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
„Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum
faptul că aveţi un pian nu va face pianist”(Mihail Levine). Prin
educaţie parentală părinţii „se descoperă” ca parteneri ai
copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de schimbare, se
simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un
exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând
de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita

92
celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la
rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării
personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui întreg.
Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând
impactul familiei şi societăţii asupra copilului. Experimentarea
unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă
copiilor posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea
ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii
adecvate în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă” ca
parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de
schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe
care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le
iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat,
predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranţă,
stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor.
Programul zilnic induce coerenţă, disciplină în planul
mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui
stil de viaţă sănătos.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie,
trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic,
pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui
concept şi să ne aducem aminte adevărul celor „cei 7 ani
de-acasă”.

93
 EDUCAȚIA FUNDAMENTALĂ

În cei șapte ani de acasă, educația pe care o primește

copilul este de la părinți. Mediul familial este primul mediu
educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ, deoarece
acum primește educația fundamentală, cunoaște bunele
maniere, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament
și regulile morale ce-l ajută să se adapteze mai ușor în mediul
social și devine un copil manierat ce se va descurca foarte bine
în relațiile cu ceilalți, față de un copil căruia îi lipsesc cei șapte
ani de acasă.
Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară
treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare etapă de
dezvoltare din viaţa copilului.
Copilul este curios, ceea ce-l determină să fie atras de
tot ce implică noutate pentru el, și în același timp să manifeste
un real interes pentru preocupările adultului la care încearcă să
ia parte și pe care, într-o formă sau alta, le consideră ca fiind și
ale sale; curiozitatea i se dezvoltă din nevoia de cunoaștere și
este construită preponderent, pe imitație și pe intuirea
scopurilor ce antrenează acțiunile persoanei adulte. Astfel,
familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre
tot ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi
climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Perioada de 0-7 ani, reprezintă prima parte a copilăriei,
a cunoașterii, și este caracterizată printr-o dezvoltare complexă,
având influențe semnificative asupra evoluției biopsihice
ulterioare.

94
 În această perioadă, copilul se transforma rapid atât din
punct de vedere fizic cât și din punct de vedere psihic într- un
mod deosebit de intens.
Copilul crește şi se formează în viaţă într-o lume pe care
o creează părinţi. Aceștia îl sprijină în formarea personalității și
comportamentului până merge în mediul școlar.
După ce ajunge în mediul școlar, el leagă repede relații
cu oricine, datorită faptului că este un copil plin de viață și,
vorbește bine și ușor, putând fi implicat într-un mod facil și
antrenat în activități, prezentând întotdeauna un interes
deosebit. Prin acestea, copilul își însușește elementele de bază
ale adaptării ulterioare în societate („cei 7 ani de acasă”);
activitățile desfășurate în grădiniță întăresc o asemenea
adaptare culturală întotdeauna. Deprinderile acestea și
obișnuințele se mențin toată viața și creează personalității un
suport de adaptare ce are răsunet profund, creând un suport de
responsabilitate pentru propria persoană și de autonomie, dar și
de contribuție la structurarea conștiinței de sine, a eului.
Școala continuă procesul de educație primit în familie.
Aşadar, părinţii sunt cheia cu o foarte mare influenţă
asupra copiilor în primii șapte ani de viaţă, când le transmit
copiilor propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei
odată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma alte
obiceiuri noi. Este esențial să îi transmitem copilului mic
învăţămintele pe care le considerăm noi importante şi care îl
vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul
său.
Copiii reprezintă viitorul, iar părinții sunt cei care pun
bazele educației fundamentale, a celor așa numiți „cei șapte ani
de acasă”.

95
 COMPETENȚELE PARENTALE

Prof. înv. preșcolar

Alexandra Sandu

Educaţia copilului este un demers care presupune un

schimb de experienţă, de valori şi competenţă între toţi adulţii
care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară
care se ţese în jurul copilului se bazează pe încredere, pe
parteneriat. Una din competenţele parentale importante
pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa
progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi
oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu
este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este
suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi
să-i recunoştem unicitatea, personalitatea, nevoile.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii
pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea caracterului
psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele
elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o
influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori,
întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al
acestuia.
Până la 3 ani, chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic
sau supărăcios, nu trebuie să confunzi comportamentul lui cu
lipsa de maniere - este o etapă firească a dezvoltării sale. Până
la această vârstă nu te aștepta să cunoască și să respecte mai
mult de una - două reguli de politețe.

96
 Desigur, nu este prea devreme să îl înveți să utilizeze
formule ca ”te rog”, ”mulțumesc”, ”bună ziua”, ”la revedere”.
Încurajează-l să le folosească nu doar cu străinii, ci și în
familie.
Între 3 și 5 ani, cu puțină creativitate, îl poți ajuta pe
micuțul tău să înțeleagă de ce unele lucruri trebuie făcute
într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventează
jocuri în care el să fie actorul principal. Propune-i să fie gazdă
și tu musafir. Va învăța cum să își trateze invitații: să le
servească prăjiturele sau, pur și simplu, să poarte o conversație
politicoasă. Găsește și alte situații în care el sa aiba diverse
roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate
fi patron sau angajat, șofer sau prietenul unei persoane
importante pe care el o admiră.
El se va distra, iar tu îți vei atinge scopul: cu fiecare rol
jucat, micuțul va deveni tot mai conștient de modul în care
acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur.
Între 5 și 7 ani, odată ce încep să meargă la grădiniță,
cei mici devin tot mai independenți. Pentru că nu vei fi tot
timpul alături de el, va trebui să îi dezvolți mai mult capacitatea
de a comunica cu cei din colectivitate, copii și adulți. Acum
ar trebui să cunoască și să respecte manierele de baza la
masă, să poarte o conversație cu adulții, să știe cum să facă și
cum să primească un compliment.
De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de
familie, la vizite, la aniversări. Poți începe să îi supraveghezi
intervențiile în discuții și să îi explici că este politicos să îl lase
pe celălalt să termine ce are de spus. Folosește-te de exemple
din viața de zi cu zi, de la grădiniță, de pe stradă. Când
greșește, atrage-i atenția și amintește-i ce are de facut.

97
 După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului
se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii din şcoală; cei
din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia,
să completeze golurile din procesul instructiv-educativ care au
scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea
şi lămurirea unor probleme.
Expresia ”Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot
bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini
acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de
timp este considerată ”culmea achiziţiilor”, este considerată
una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece
copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii,
de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească
informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informaţii, de către cine şi în ce mod.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în
ceea ce devine un copil mai târziu şi anume – OM. Aceasta
este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se
clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini şi preferinţe, cu un
comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne
educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor
manifesta pe viitor. Copiii cresc şi se formează în viaţă într-un
univers pe care-l creează părinţii.

98
 ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA
COPILULUI

Familia reprezintă locul în care individul se dezvoltă,

unde își petrece o mare parte din timp, unde devine practic
ființă socială. Indiferent de organizarea familei, de identitatea
sa etnică, religioasă ori politică, aceasta se caracterizează prin
dinamism și printr-o mobilitate continuă. Familia este un
sistem dinamic, care cunoaște transformări permanente.
Membrii ei se dezvoltă, evoluează împreună și adaugă
elemente care îmbogățesc în permanență viața familială. Cu
toate aceste schimbări însă, se poate spune că „instituția
familiei rămâne stabilă”. Totodată, se poate afirma că termenul
de „familie” nu mai surprinde realitatea caracteristică a
generațiilor precedente, tocmai datorită acestei schimbări.
Rolul educației realizate în familie este acela de a
dezvolta aptitudini de bază și competențe sociale în primii ani,
ulterior copiii fiind preluați de catre școală, pentru instruirea
didactică. Familia pregătește și susține copilul din punct de
vedere academic (în afara școlii), emoțional, comportamental,
social, financiar.
Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra
copiilor. O mare parte dintre cunostințele despre natură,
societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament,
elevul le datorează educației primite în familie. Rolul familiei
este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de
vedere fizic, intelectual, moral, estetic ș.a. Ca prim factor
educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoștințele uzuale (despre plante, animale, ocupațiile
oamenilor, obiectele casnice), familia este cea care ar trebui să
99
dezvolte spiritul de observație, memoria și gândirea copiilor.
Copilul obține rezultatele școlare în funcție de modul în
care părinții se implică în procesul de învățare. Părinții trebuie
să-i asigure copilului mijloacele materiale și de spațiu necesare
studiului, trebuie să-și ajute copilul din punct de vedere
cognitiv. Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau
sprijin, nefiind indicată substituirea copilului de la sarcinile
școlare. Tot în familie se formează cele mai importante
deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea,
sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea,
cumpătarea, grija față de ceea ce îi aparține.
Dezvoltarea personalității copilului și a formării lui în
conformitate cu idealul social și cel personal este influențată de
diferențele de ordin economic, social, cultural care există între
familii. Familia însă, în ciuda acestor diferențe, prezintă
anumite însușiri comune. Condițiile de viață ale copilului sunt
influențate de comportamentul părinților.
Familia trebuie sa aibă disciplina ei. Toate problemele
se pot rezolva mai ușor într-un climat de prietenie și de
înțelegere. În afara acestor elemente pe care copilul le preia în
mod natural, prin imitație și contagiune, din familie, părinții
trebuie să-și dezvolte și să-și asume în mod conștient o serie
abilități și responsabilități. Funcția de părinte presupune a veni
în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dezvoltare normală,
a acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui.
Există câteva abilități de care părintele are nevoie
pentru a putea fi un părinte bun.
 Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de
bază ale copilului;

100
  Abilitatea de a oferi copilului experiențe noi, de a-l
stimula cognitiv și afectiv;
 Abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul;
 Abilitatea de a avea așteptări realiste față de
comportamentul copilului;
 Abilitatea de a pune limite copilului;
 Abilitatea de a răsplăti/valoriza copilul;
 Abilitatea de a-și înfrâna propriile dureri și porniri
agresive fără a le proiecta în relația cu copilul.

Pentru rolul de părinte, un anumit grad de toleranță la

frustrare și conflict este foarte necesar. Părintele trebuie să-și
mențină calmul în relația cu copilul, să-i explice de ce nu a
făcut bine un lucru, ce i s-ar fi putut întâmpla, etc. În niciun
acesta caz nu trebuie să reacționeze agresiv.
Totodată, de la începutul vieții, ființa umană are extrem
de multe nevoi, care trebuie satisfăcute pentru o bună
dezvoltare a sa. În ceea ce-l privește pe copil, acesta în prima
parte a vieții are efectivă nevoie de familie, care să-i ofere
dragoste, atenție, să-l îngrijească.
Nevoile de bază ale copilului în familie sunt:
 dragoste și securitate;
 de experiențe noi, de stimulare;
 nevoia copilului de a fi apreciat și de a-i fi recunoscute
capacitățile;
 nevoia de responsabilități;
 nevoile de bază fiziologice ale copilului;

101
 Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei
și un punct comun pe care îl are aceasta cu școala este
orientarea școlară si profesională. Cei mai mulți părinți sunt
bine intenționați în alegerea unei școli sau unei profesii pentru
fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, intențiile pozitive sunt
sursa greșelilor lor deoarece, acestea nu țin loc de competență
și de pricepere.
În societatea actuală, aflată în modificări permanente de
dinamică a relațiilor în familie, în care vechea structură a
familiei nu mai reprezintă o majoritate, apărând tot mai multe
structuri de familie alternativă (familii reconstituite în urma
divorțurilor, familii monoparentale, copii proveniți din mai
multe căsnicii etc). În aceste condiții, părinții se simt
incompatibili cu modelele de identificare pentru copiii lor,
motiv pentru care lasă în sarcina școlii întreaga
responsabilitate.

102
PĂRINȚII-PRIMII EDUCATORI AI COPIILOR

Prof. înv. preșcolar

Raluca Sirghi

Expresia ”cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în

general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context
anume. Psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de
care cei mici au parte în familie, defineşte în mare măsură
viitorul adult. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru
copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul creşte.
De la cea mai fragedă vârstă, copilul este angrenat
într-un sistem de relaţii interumane ce se constituie la nivelul
grupurilor din care face parte: familie, cercul de prieteni,
colectivul clasei. Funcţionarea oricărui grup generează un
anumit grad de moralitate, rezultat al filtrării, adaptării şi
acceptării de către membrii săi a unor norme şi reguli din
marele izvor al moralei sociale. Când spunem că un copil are
cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care
ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă
cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Cei șapte ani de acasă reprezintă educația pe care
părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.
Acești ani sunt adesea caracterizați prin cât de manierat
este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
Primii șapte ani de viață, anii pe care copilul îi petrece
cel mai mult cu familia, conturează personalitatea viitorului
adult, imprimă valorile morale, scara valorilor familiei
respective, de aceea se spune că el este oglinda familiei în care
a crescut, recunoscând în comportamentul lui nivelul cultural,
103
moral, social al familiei respective. Acasă începe şi acasă
continuă educaţia, iar lucrurile esenţiale se învaţă şi se
exersează acasă. A te baza doar pe şcoală este confortabil
pentru părinții de azi, dar nu și înțelept și folositor pentru copii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale asigură
adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va
descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul
căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
Comportamentul de la școală al copilului este profund
influențat de ceea ce se întâmplă acasă. Părinţii trebuie să îi
explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va
întâmpla dacă nu le respectă.
Cercetări recente asupra dezvoltării creierului uman au
demonstrat că părinții sunt într-adevăr primii profesori ai
copiilor lor. În primii trei ani de viață ai copilului - tot ceea ce
părinții fac sau nu fac în mod obișnuit se va regăsi mai târziu și
în obiceiurile copiilor. De exemplu, copilul căruia i se citesc în
mod curent povești va dovedi mai târziu un interes mai mare
pentru citit.
Așadar, acasă copilul trebuie să învețe comunicarea,
bunele maniere, regulile de igienă, obiceiurile sănătoase,
cinstea, loialitatea, curajul, generozitatea, toleranța, modestia,
perseverența, civismul, bunătatea, respectul, cooperarea.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în
principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de
autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un
nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de
familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea

104
posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de
relaţionare socială - sintetizează psihologii.
Prin valorile promovate, mediul social are influențe
pozitive sau negative asupra dezvoltării și formării profilului
psihomoral al viitorilor adulți. Astfel, devine necesară
colaborarea între toți factorii implicați în acest proces și
promovarea comună a adevăratelor valori morale, culturale,
sociale.
„Cel mai important factor educațional este conversația
din casa unde locuiește un copil”. William Temple

IMPORTANŢA CELOR ”ŞAPTE ANI DE ACASĂ”

„Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum

faptul că aveţi un pian nu va face pianist” (Mihail Levine).
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă” ca
parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de
schimbare și se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un
exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând
de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita
celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la
rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării
personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui întreg.
Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând
impactul familiei şi societăţii asupra copilului. Experimentarea
unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă
copiilor posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea

105
ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii
adecvate în diferite situaţii.
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe
care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le
iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat,
predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranţă, stabilitate,
căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează
abilitatea de organizare a unui stil de viaţă sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu
pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când ne implicăm activ
în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi
el. Noi pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura
persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni prin alte forme
de activitate cu caracter compensatoriu.
Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii,
obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare, programe de
imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care
copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să
fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii
împreună cu copilul. Aceste intervenții copilul le asimilează și
le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi
structurează personalitatea.
Expresia ”Cei şapte ani de-acasă” defineşte tot bagajul
de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini
acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de
timp este considerată ”culmea achiziţiilor”, este considerată
una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece
copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii,

106
de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească
informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informaţii, de către cine şi în ce mod.

107
 ABC-UL COMPORTĂRII

Prof. înv. preșcolar

Ana Soficaru

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la

educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea
personalităţii şi comportamentului copilului până merge la
şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne
gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
”mulţumesc”, ”te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de
vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un
copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei
din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de
câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează
familia şi pe care le transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al
copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care
părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte,
să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se
simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de
comportament. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă
deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se
transforme în disciplină de fier.

108
 Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a
copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3
ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu
realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta
următoarea întâmplare: „Un copil a spart cinci ceşti pe care
mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă
şi a aruncat-o pe jos” şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom
avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti
a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la
cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu
poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai
rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă
voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit
pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că
mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă
trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună.
Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de
matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi
facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar
să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă
aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem
învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune
”bună ziua”, ”te rog”, ”mulţumesc”, ”la revedere”, iar copilul
învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă
jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient
când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile
părinţilor în faţa comportamentului său (”mă ignoră sau îmi
acordă atenţie”), apreciază recompensele, dar conştientizează

109
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa
bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în
parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces
de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune
ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt
întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de
membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele
maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El
merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu
va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi
dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur –
copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu
adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu
copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să
vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să
termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public.
Replicile de genul ”taci din gură, că eşti mic şi nu ai
dreptul să vorbeşti” sau prelegerile ţinute în public nu fac decât
să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem
copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent
certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că
nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude
niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi
bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De

110
aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte
bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în
administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui,
ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să
facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi
spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată,
este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea
copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi
timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile
involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite
copiii.

EDUCAREA TINEREI GENERAȚII

Necesitatea educării tinerei generații pentru a face față

exigențelor societății, ne obligă să urmărim în formarea
copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi,
deprinderi, ci şi însușirea unui comportament adecvat, în aşa
fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii.
Dar ce înseamnă comportament adecvat?
Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de
operare cu informaţii?
Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea
generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea
sufletului omenesc.

111
 Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se
referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor
purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă
impresie, nefiind motivate de o convingere interioară.
Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual?
Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce
înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să
porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles
vreodată cu adevărat tainele expresiei ”vorba dulce mult
aduce”?
Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe
copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului
moral al relaţiilor umane.
„Cei şapte ani de-acasă” care în prezent, au devenit
„cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de
sens, o expresie învechită şi demodată.
Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult
te bucurai când auzeai spunându-se: „Ce copil politicos! Se
vede că are cei şapte ani de-acasă!”
De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji
faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda
primilor ani petrecuţi în familie.
În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a
luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar
răsfăţul cu dragostea.
Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini
copii politicoşi şi bine crescuţi.
Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a
dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la
această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn

112
printre oameni.
Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea
ce nu se uită niciodată sunt „cei şapte ani de-acasă”.
Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt ”lucruri”
care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la
părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.
Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi
are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul
lor, politicoşi cu ei.
Este bine de ştiut că a avea „cei şapte ani de-acasă”
înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă pe tot
parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu
toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu
profesorii etc.
De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii,
nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii
(oriunde şi oricând) următoarele: Cum, când şi pe cine
salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf,
în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?,
Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi
când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm
prietenii? etc.
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “
cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am
încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o
parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi
personalităţi.
Nu este corect să dăm vina pe alţii.

113
 Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia
copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi.
Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi
stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat
odată printre aceştia.
Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile
noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor:
părinţi, bunici, învăţători, profesori.
Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm
sensul expresiei „cei şapte ani de-acasă”.

114
 SĂ RESPECTĂM NEVOILE CELOR MICI

Prof. înv. preșcolar

Sînziana Stanciu

„Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei

care vin din altă parte spun: „Vai, ce a crescut!”. Dar nici
mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte. El a devenit în timp.
Şi în fecare clipă a fost ceea ce urma să fie.”
Antoine de Saint-Exupery

Teoria ierarhiei nevoilor (A. Maslow) afirmă că fiiinţele

umane au nevoi caracteristice, unele nevoi interne fiind mai
stringente decât altele şi că este nevoie de satisfacerea nevoilor
de bază (de la nivele inferioare) înaintea eliberării energiei
necesare împlinirii nevoilor de ordin mai înalt.

Nevoi fiziologice
Pe nivelul cel mai de jos al ierarhiei lui Maslow se află
nevoile de bază, biologice sau fiziologice. Corpul uman are
nevoie de aer, mâncare, apă, odihnă, îmbrăcăminte, activitate
sexuală. Modelul sugerează că oamenii cărora le este foame
sau care se confruntă cu pericolul pierderii elementelor de bază
necesare existenţei umane sunt mai puţin preocupaţi de viaţa
socială sau de satisfacerea nevoilor de cunoaştere. Doar în
momentul satisfacerii nevoilor fundamentale ale biologicului,
oamenii se pot orienta spre alte nevoi care au fost latente, în
aşteptarea împlinirii celor de pe nivelul inferior.

115
 Nevoi de securitate
Odată ce nevoile biologice au fost satisfăcute, oamenii
devin preocupaţi de siguranţa lor fizică şi psihică. Securitatea
reprezintă anumite condiţii care asigură integritatea fizică a
unei persoane.
Nevoi de apartenenţă
Dacă o persoană este satisfăcută din punct de vedere
fiziologic şi se simte în siguranţă, este posibil ca acea persoană
să devină interesată de contactele sociale. Modelul Maslow
indică faptul că oamenii au nevoie să intre în contact unii cu
alţii şi să se bucure de sprijin social.
Nevoi de stimă
Acestea se referă la nevoia de a fi bine
cunoscut de către ceilalţi şi la nevoia persoanei de a
se simţi valoroasă, competentă şi respectată. În situaţia în care
individul este ridicul izat, defăimat, discreditat sau evaluat
negativ, se va simţi rănit şi nevoile de pe acest nivel nu sunt
satisfăcute.
Nevoi de autoîmplinire
A. Maslow a postulat că, dacă toate nevoile descrise
anterior ar fi satisfăcute, oamenii s-ar afla în situaţia să îşi
dezvolte potenţialul la maximum. Nevoile de împlinire de sine
vizează construirea unei imagini de sine favorabile, precum şi
dobândirea capacităţii de autocontrol.
Nevoile copilului de sănătate, igienă, nutriţie
Este bine de ştiut că sănătatea deplină, creşterea şi
dezvoltarea armonioasă a copilului nu se pot asigura decât în
strânsă dependenţă cu mediul în care acesta trăieşte şi, mai
ales, depind de o respectare strictă a normelor de igienă
personală şi a colectivităţii în care copilul îşi petrece o mare

116
parte din activitatea zilnică (acasă şi la grădiniţă). Igiena
corporală, a locuiţei sau a spaţiului de viaţă şi activitate, a
îmbrăcămintei sau a încălţămintei, precum şi igiena
alimentaţiei activează potenţialul de dezvoltare integrată a
copilului.
Igiena corporală se imprimă copilului încă de mic, sub
forma unor deprinderi elementare (spălatul mâinilor, a feţei, al
dinţilor) chiar dacă, cel puţin la început, este ajutat în realizarea
lor de către părinţi. Baia zilnică trebuie să facă parte din
obişnuinţele copilului.
Igiena îmbrăcămintei şi a încălţămintei are rolul său în
menţinerea permanentă a stării de sănătate a organismului.
Îmbrăcămintea şi încălţămintea trebuie să fie potrivite
copilului. Dacă ele sunt prea largi sau prea strâmte, nu îl pot
proteja de frig, nu îl ajută să meargă şi să se mişte, îl pun în
situaţii de risc (copilul nu poate realiza mişcări corecte, deci se
poate împiedica), este posibilă deprinderea unor abilităţi
deficitare: copilul nu se poate deplasa având o poziţie corectă,
pot apărea deformări ale piciorului etc.
Locuinţa şi camera copilului reprezintă spaţiul în care
copilul îşi petrece acasă cea mai mare parte a timpului.
Camera copilului (a spaţiului individual, în cazul în care
familia locuieşte într-o garsonieră sau camera copiilor în cazul
fraţilor) trebuie să fie cea mai luminoasă, călduroasă şi liniştită
cameră din casă.
Iluminatul trebuie să aibă lumină naturală cât mai mult
posibil pe perioada zilei. Mobilierul camerei va fi redus numai
la strictul necesar, pentru a-i permite copilului să nu aibă nicio
îngrădire în explorările sale. Mobilierul trebuie să fie adecvat
dezvoltării copilului, să permită accesul acetuia la jucării,

117
cărţi, haine: pat adecvat vârstei copilului, masă şi scăunel, o
bibliotecă joasă, un recipient fără capac, pentru jucării.
Aerisirea camerei este o normă elementară de igienă şi
trebuie să fie asigurată atât pe timpul verii, cât şi pe timpul
iernii.
Activitatea zilnică.
Între principiile care duc la creşterea şi dezvoltarea
copilului sunt: stabilirea echilibrului între activitatea zilnică
depusă de copil (indiferent de vârsta lui), odihnă (activă) şi
somn.Volumul şi intensitatea activităţilor zilnice variază în
funcţie de vârsta copilului şi de preocupările sale particulare.
Surmenajul la aceasta vârstă duce la apariţa precoce a
stării de oboseală, la diminuarea (până la dispariţie) poftei de
mâncare şi la tulburări ale somnului. Timpul afectat somnului
variază în funcţie de vârsta şi de particularităţile individuale ale
copilului.
Creşterea imunităţii copilului.
La consolidarea imunităţii organismului copilului
contribuie activitatea zilnică în aer liber, expunerea la aer curat,
mişcarea în soare şi apă, alimentaţia echilibrată şi imunizările
prin vaccinare. În îngrijirea, creşterea şi dezvoltarea copilului,
niciuna dintre aceste metode nu trebuie eliminată, ele
aflându-se în interdependenţă.

Valori ale relaţiilor parentale de calitate

 căldură şi afecţiune;
 limite clare şi bine precizate;
 răspuns imediat la nevoile copilului;
 disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;

118
  sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor
inacceptabile ale copilului;
 respect;
 deschidere şi comunicare;
 recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor;
 confidenţialitate şi încredere reciprocă.

Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil,

reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în
care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru
moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia
în spaţiul în care copilul se află separat de părinţii săi.
Eforturile depuse de părinţi şi educatori trebuie să se
bazeze pe un schimb bogat de informaţii, de experienţe şi pe
colaborare în asigurarea celor mai bune condiţii de creştere şi
dezvoltare ale copiilor. Părinţii au nevoie să regăsească un
sprijin în grădiniţă, să se simtă responsabili şi responsabilizaţi
pentru a colabora cu educatorii şi a participa la orice activităţi
realizate împreună cu şi pentru copii. Părinţii au nevoie să
cunoască cine şi cum îi poate sprijini în eforturile sale de
îngrijire, creştere şi educare a copilului.

PRIMA ȘCOALĂ A COPILULUI

119
 Prima școală a copilului este familia. Ea este cea mai
importantă dintre toate instituțiile educaționale. Căminul este
locul în care trebuie să înceapă educația copilului. Aici este
prima lui școală. Avându-i pe părinți drept învățători, aici
copilul va învăța lecțiile care-i vor fi călăuză în viață: lecții
despre respect, cinste, ascultare, autocontrol. Influențele
educaționale ale familiei constituie o putere hotărâtoare spre
bine sau spre rău.
Toți părinții au obligația instruirii copiilor din punct de
vedere fizic și psihic. Educația primită de copil în această
perioadă a vieții lui se reflectă în toate domeniile de dezvoltare:
socială, psihologică, intelectual-cognitivă.
Este important ca părinții să știe că învățătura pe care
urmează să o dea copiilor trebuie să fie simplă și bine înțeleasă.
Prin lecții simple și prin exemplul personal părinții trebuie să-și
învețe copiii cum să-și conformeze viața celor mai înalte
standarde.
Obiectivul oricărui părinte este de a asigura copilului
său un caracter echilibrat. Acest obiectiv se realizează în timp
cu multă răbdare, perseverență și determinare. Părinții sunt cei
care prin exemplul propriu pun bazele formării și dezvoltării
unui om de valoare.
Din prima zi de viață părintele devine instructorul
propriului copil. Este necesar ca în această perioadă mama să
satisfacă nevoile micuțului. Copilul plânge dacă îi este foame
sau dacă are un disconfort. Pe măsură ce crește dorește să fie
ținut în brațe, explorează mediul încojurător cât timp un
membru al familiei se plimbă cu el în brațe – își satisface astfel
nevoia de cunoaștere.

120
 Pe măsură ce crește, mama începe să predea lecții de
alimentație, de vorbire/comunicare, lecții de mers, lecții de
igienă. În tot acest timp părinții trebuie să dea dovadă de
înțelepciune și răbdare iar activitățile ludice să nu lipsească din
metodele lor de „predare”.
Chiar din copilărie, din primii ani de viață, părinții au
datoria să le predea copiilor și lecția de bunătate, de respect, de
prietenie, de ascultare. Este bine de știut ca și părintele să știe
să-și asculte copilul și se explice de fiecare dată hotărârile pe
care le ia și care îl privesc pe copil. Aplicând aceste lecții pot fi
prevenite acele conficte de mai târziu dintre voință și autoritate,
care contribuie la apariția în mintea tinerilor a înstrăinării și
supărării față de părinți și a împotrivirii lor față de orice
autoritate.
În primii ani de viață, este important ca părinții să
dedice copiilor cât mai mult din timpul lor, să vorbească cu ei,
să se joace, să „lucreze” împreună. Așa copilul va fi permanent
supravegheat și nu va fi lăsat în voia lui.
De la o vârstă foarte timpurie, copiii pot înțelege ceea
ce le este spus simplu și clar, cu blândețe și dragoste. Pe
măsură ce copilul crește, părinții vor introduce reguli și
regulamente ce vor fi stabilite, care vor fi respectate de către
toți membrii familiei și care vor fi în felul acesta simplu și ușor
adoptate de către copil. Există o dragoste oarbă, ce lasă copiilor
„privilegiul” de a face ce vor ei; acest tip de atitudine conduce
la primul pas spre deteriorarea relației părinți-copil de mai
târziu.

Perioada numită „cei șapte ani de acasă” cuprinde

121
prima și cea mai importantă „decolare” în marile zboruri ale
unei vieți omenești. Ea dă marele start pentru cea mai sublimă
competiție a omului cu el însăși – în propria sa devenire,
autodesăvârșire și afirmare a sa ca valoare umană. Depinde în
mare măsură de părinți când și unde va fi aeroportul de
aterizare.
Părinții nu trebuie să uite niciodată că au fost și ei copii.
Ei sunt cei care încep transformarea persoanei (micuțului) în
personalitate.
Este datoria părintelui să aducă pe băncile primelor
clase copii sănătoși, viguroși pe care școala, prin aportul ei pe
linia instrucției, dar desăvârșind și opera de educație inițiată în
familie să îi transforme în personalități armonios dezvoltatea,
în cetățeni înzestrați cu spirit de răspundere, cu simțul datoriei
și potențial creator.
Ca o concluzie, cei șapte ani de acasă sunt piatra de
temelie a vieții viitoare. De acești ani depinde cum va fi
integrat viitorul adult în societate, cum va fi agreat de cei din
jur și cum își poate ordona viața și stilul de viață alături de cei
dragi.
Un adult care are în „bagajul” său cei șapte ani de
acasă poate merge în viață deschis și cu un viitor sigur.
În loc de încheiere mesaj pentru părinți:
Copiii învață neîncetat de la părinții lor. Felul în care
vă controlați propriile sentimente devine un model pe care
copiii dumneavoastră și-l vor aminti toată viața.

122
 NEVOILE DE BAZĂ ALE COPILULUI

Prof. înv. preșcolar

Petra Stănică

Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important

în formarea, dezvoltarea și socializarea copilului, deoarece ea
reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt
satisfăcute nevoile fiziologice și sociale și împlinite etapele
întregului său proces de creștere.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil,
reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în
care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru
moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
Părinții sunt primii educatori din viața copilului, iar
educația primită de acesta până la șapte ani este determinantă
pentru dezvoltarea sa ulterioară, fiind în primul rând cadrul
existenței biofizice al dezvoltării copilului, principalul obiectiv
al familiei trebuind să fie, păstrarea sănătății, creșterea normală
și dezvoltarea armonioasă a întregului organism.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un
exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând
de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita
celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la
rude, etc. Însă pentru aceasta, părinții trebuie să conștientizeze
că ei reprezintă primii mentori reali în viața copilului,
furnizându-i primele repere de orientare în lume, primele
informații și învățături despre lucrurile și fenomenele din
natură și din societate, primele sfaturi, norme și reguli de
conduită. Părinții trebuie să devină conștienți de influiența pe
123
care o exercită în viața copilului, să cunoască că educația dată
propriului copil este diferită de cele precedente, că societatea
viitoare va fi diferită de celelalte, iar copilul trebuie pregătit
corespunzător.
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe
care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le
iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat,
predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranţă,
stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor.
Programul zilnic induce coerenţă, disciplină în planul
mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui
stil de viaţă sănătos.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra
copiilor se pot manifesta atât direct, prin acţiuni mai mult sau
mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită
oferite de membrii familiei. Modelele de conduită oferite de
părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi
climatul socio-afectiv, în care se exercită influenţele
educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor
despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport
cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi
caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de dezvoltare în care se
află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe
măsura forţelor lui, oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i
depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprijinul de afirmare a idealurilor
tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează

124
primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită
igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente
majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii,
constituind bagajul educativ al „celor șapte ani de acasă”. Viaţa
copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se
desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi
ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială,
sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se
cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor,
comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în
mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului
se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii din şcoală; cei
din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat
familia, să completeze golurile din procesul instructiv-educativ
care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în
înţelegerea şi lămurirea unor probleme.

INFLUENȚELE EDUCATIVE ALE FAMILIEI

Procesul de integrare în societate începe în familie din

timpul copilăriei mici, când intervin primele contacte sociale și
experiențe de viață și continuă de-a lungul vieții omului, odată
cu dobândirea unor roluri succesive. Alături de funcția de
socializare, familia îndeplinește și funcții educative. Familia
pregătește și susține copilul din punct de vedere academic (în
afara școlii), emoțional, comportamental, social, financiar.
Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra
copiilor. O mare parte dintre cunoștințele despre natură,
societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament

125
copiii ar trebui să le primească din familie. Aceasta ar trebui să
dezvolte copiilor spiritul de observație, memoria și gândirea.
Copilul obține rezultatele școlare în funcție de modul în
care părinții se implică în procesul de învățare, aceștia trebuind
să-l îndrume și să-l sprijine și nu să-l substituie de la sarcinile
școlare. Cele mai importante deprinderi de comportament tot
în familie ar trebui să se formeze: respectul, politețea, cinstea,
sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea,
cumpătarea, grija față de ceea ce-i aparține.
Condițiile de viață ale copilului sunt influențate de
comportamentul părinților. Familia trebuie să aibă disciplina ei.
Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie
fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic pentru
naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În
organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este
prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială,
deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze
voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu
înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul
familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care
constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi
echilibrată.
Familia este prima instituţie de educaţie morală şi
pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă.
Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de
iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii,
respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt
elemente de bază ale vieţii sociale. Primul factor care
formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este

126
familia. Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în
valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor
conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare.
Familia trebuie mai mult să formeze decât să
informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial
primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi
contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum
părinţii imitând comportamentele acestora.
În funcţie de felul cum cei din jur, mai ales părinţii, ştiu
să vină în întâmpinarea nevoilor lui şi să înţeleagă, în
satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care ţin de vârsta
copilului, depinde dezvoltarea optimă a copilului pentru a
deveni o fiinţă normală, capabilă de a fi fericită, sau,
dimpotrivă, acesta evoluează la polul opus. Pentru orice
persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul
natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi
afirmarea lui, asigurînd condiţii de securitate şi protecţie, atât
fizică cât şi psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se
conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.
Cei „şapte ani de acasă”, ca şi lipsa lor, marchează
destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre
cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect,
toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit
să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai
în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă,
să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre,
acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe
care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.

127
 PĂRINȚI ȘI COPII

Educatoare
Gabriela Toma

Succesul şcolar capătă în ochii părinţilor o importanţă

din ce în ce mai mare. Presiunea pentru obţinerea unor
performanţe şcolare superioare începe odată cu intrarea
copilului în şcoală şi în multe cazuri se accentuează spre
clasele terminale.
Elevii buni fac cinste părinţilor, care se mândresc
uneori cu rezultatele lor în faţa prietenilor, a vecinilor;
dimpotrivă, elevii slabi, nerealizând aspiraţiile părinţilor şi
făcându-i să se simtă într-o măsură vinovaţi de inaptitudinile
lor de educator, provoacă adesea în familie o stare de
nemulţumire, tensiuni care dezbină uneori pe părinţi şi se
răsfrâng negativ asupra copilului, fapt ce creează apoi un
climat puţin favorabil succesului.
Veţi spune: ”Ce e de făcut?”
Puteţi face însă multe lucruri cu scopul de a îmbunătăţi
situaţia şi primul într-un şir de lucruri ce nu sunt prezentate
într-o ordine a importanţei ar fi renunţarea la atitudinea
agresivă, mai concret e de preferat să dispară din
comportamentul adultului limbajul violent şi violenţa fizică
îndreptată asupra copilului ce primeşte ploaia de descărcări
negative aduse acasă de la slujbă, de la market.
De asemenea ar trebui să încetaţi a mai considera că un
copil nu are probleme importante de discutat.

128
 Deschideţi-vă ochii şi o dată cu ei şi inima, cunoscut
fiindcă, aşa cum spunea Antoine de Saint-Exupery: „Bine nu
poţi vedea decât cu sufletul; ceea ce este esenţial este invizibil
pentru ochi”.
Prin urmare în agenda de pe birou plină „ochi” de
activităţi cotidiene importante de făcut, să-şi facă apariţia chiar
dacă mai timid la început şi discuţia cu fiul/ fiica, măcar câteva
minute după ce aţi ajuns acasă. Vi se par banalităţi fraze ca:
”Azi colegul meu a…”, ”Doamna învăţătoare ne-a spus…”
Fleacuri, lucruri lipsite de importanţă veţi spune. Greşit.
Aceste vorbe reprezintă un univers; al propriului
dumneavoastră copil. Nu ezitaţi să pătrundeţi în el cât vă este
permis. S-ar putea într-o zi să regretaţi, să vă doriţi să
recuperaţi şi ar fi păcat să constataţi cum copilul
dumneavoastră s-a închis într-un univers personal, refuzând
comunicarea cu dumneavoastră aşa cum şi dumneavoastră, cu
ştiinţă sau nu, o refuzaţi acum. Nu-l respingeţi, forţându-l să
devină un străin, un capricios care cedează influenţei primilor
ieşiţi în cale, adepţi ai ”culturii străzilor” pentru care, a fi într-o
”familie”, înseamnă să consumi droguri, alcool, să vorbeşti
violent, să fii agresiv, să ucizi.
Aşadar, nu fiţi ”surzi” la nevoile emoţionale şi uneori
chiar fiziologice ale copiilor, nu-i abandonaţi afectiv, fiţi
părtaşi la trăirile, sentimentele şi frământările lor. Acceptaţi-i
ca să vă accepte. Faceţi-vă copilul să ştie că îl înţelegeţi, că îi
sunteţi alături, că îl iubiţi şi îl susţineţi.
Simţindu-se astfel va prinde ”aripi”, devenind elev şi
fiu mai bun, va performa el şi veţi simţi că aţi performat şi
dumneavoastră.

129
 FAMILIA-PIATRA DE TEMELIE A EDUCAȚIEI

„Copiii nu-şi amintesc ceea ce încerci să-i înveţi. Ei îşi

amintesc ceea ce eşti”. (Jim Henson)

Ce înseamnă să fii copil? Înseamnă să crezi în dragoste,

să crezi în frumuseţe, să crezi în credinţă.
Atât educația cât și familia trebuie să urmărească
același scop: formarea personalității copiilor în vederea
integrării lor în viața socială. Baza formării unui comportament
corespunzător al copilului, învățarea unor valori morale se
realizează în primul rând în familie.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia
către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va
descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, decât unul
căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Dar educaţia primită în
cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă
dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului,
valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Prin înţelegerea exactă a elementelor care contribuie la
dezvoltarea unui copil, părintele poate să controleze modul în
care acesta îşi formează personalitatea.
Părinţii trebuie să raspundă nevoilor copiilor, în special
celor emoţionale, care se concretizează în dorinţa de a fi
ascultaţi, îngrijiţi şi apreciaţi. În funcţie de vârsta şi nivelul de
dezvoltare al acestuia, atitudinea părinţilor trebuie să fie
corespunzătoare.

130
 Este important să învăţăm copiii valoarea relaţiilor
interumane, importanţa interacţionării cu ceilalţi, respectarea
anumitor norme sociale, aprecierea mediului înconjurător şi nu
în ultimul rând să îi încurajăm să îşi exprime părerile într-o
manieră liberă şi lipsită de presiune.
Este bine ca cei mici să fie încurajaţi şi susţinuţi cu
dragoste în activităţile educative. La vârste fragede aceştia au
nevoie mai mult ca oricând de siguranţa iubirii necondiţionate
din partea părinţilor. Un copil care este ”învăţat” să i se ofere
sprijin şi afecţiune va propaga la rândul lui aceleaşi sentimente.
Legătura copilului cu familia este extrem de puternică
şi de neînlocuit. O mare parte din cunoştinţele despre natură,
societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament,
copilul le datorează educaţiei primite în familie. Tot în familie
se formează cele mai importante deprinderi de comportament:
respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi
atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri
încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea
cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”. Un elev
fără „cei şapte ani de-acasă” va crea mereu probleme chiar şi
ca viitor adult.
Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei
pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani?
 deprinderi de autoservire;
 ordine;
 igienă;
 curăţenie;
 exprimarea propriilor nevoi;
 exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoţiilor atât

131
 pozitive, cât şi negative;
 bune maniere şi comportament;
 limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică
ori dezacord dintre părtile de vorbire);
 modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la
diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat
de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte
cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc.)
 consecvenţă în realizarea unei sarcini;
 concentrare a atenţiei;
 perseverenţă în realizarea unei sarcini;
 alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să
facă ceva.

Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin

stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de competiţie, altruismul,
cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.,
altele influenţează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat
permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta
foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele
ori nu va fi încrezător în forţele proprii.
Aşadar, părinţii au o foarte mare influenţă asupra
copiilor în primii şapte ani de viaţă, când le transmit celor mici
propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu
integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri
noi. Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe
care le considerăm noi necesare şi care îi vor ajuta să fie
oameni respectuoşi şi demni de respect la rândul lor.

132
 În loc de final: „Copiii învaţă ceea ce trăiesc”, de
Dorothy Law Nolte

Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să

condamne;
Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi;
Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi;
Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă
autocompătimirea;
Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie
timizi;
Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia;
Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă
vinovaţi;
Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie
încrezători;
Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea;
Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea;
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească;
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe
sine;
Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă
că este bine să ai un ţel;
Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă să fie
generoşi;
Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul
pentru adevăr;
Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi.

133
 FAMILIA-PRIMUL CADRU SOCIAL

Prof. înv. preșcolar

Mirela Ungureanu

Educaţia copilului este un demers care presupune un

schimb de experienţă, de valori şi competenţă între toţi adulţii
care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară
care se ţese în jurul copilului se bazează pe încredere, pe
parteneriat. Una din competenţele parentale importante
pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa
progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi
oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu
este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este
suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi
să-i recunoştem unicitatea, personalitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil,
reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în
care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru
moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării
personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui întreg.
Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând
impactul familiei şi societăţii asupra copilului. Experimentarea
unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă
copiilor posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea
ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii
adecvate în diferite situaţii.

134
 Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă” ca
parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de
schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe
care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le
iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat,
predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranţă,
stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor.
Programul zilnic induce coerenţă, disciplină în planul
mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui
stil de viaţă sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu
pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când ne implicăm activ
în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi
el. Noi pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura
persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni prin alte forme
de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie,
trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic,
pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui
concept şi să ne aducem aminte adevărul celor „cei 7 ani
de-acasă”.
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării
copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia
copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă,
socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le
dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt
puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu
mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.

135
NORME ȘI VALORI ESENȚIALE PENTRU SUCCESUL
VIITORULUI COPILULUI

Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă

de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare
părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de
bună purtare în toate contextele sociale, începând de la
comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui
mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.

2 scenarii posibile
Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în
acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele, copilul stă la
masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp,
mânuieşte cu dexteritate şi cunoaştere toate ustensilele de
lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice
serviciu şi contribuie în mod adecvat la conversaţie.
În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica
ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre
picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi paharul cu
vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul
când acesta aduce cafelele. Trebuie să recunoaştem că
ambele scenarii par exagerate.
Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de
pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel
de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale
pentru reeditarea lui „Domnul Goe”.

136
 Între aceste două improbabile extreme are loc o
provocare - uneori dificilă - a părinţilor în dorinţa lor de a
le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei
şapte ani de-acasă”.

Ce sunt cei 7 ani de acasa?

Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani
de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme
educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea
de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din
familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde
principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare
decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei
copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui
comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale
nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja
deprinse din familie.
Responsabilitatea aruncată pe umerii părinților?
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o
responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti
primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri.
Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un
standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm.
A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât
contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi
standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia
celor „şapte ani de-acasă”.

137
 Educația primită în familie
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre
principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în
mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:

 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în

familie, începând de la etapa în care piticul nu poate
saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe
urmă firesc cu „bună ziua”.
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut”
ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i,
conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel
care vorbeşte.
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se
demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc
destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa,
exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi
se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei
lui.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi
suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în
societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim:
trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau
la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi
„cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin

138
 afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora
de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile
noastre şi ale celor de lângă noi.
 Manierele la masă. O bună creştere presupune
folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor
şi a celui/celei care serveşte masa.
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel
ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un
copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din
jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi
sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de
slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la
părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice
tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând
pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos
şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide
răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.

Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt

rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi
bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament
pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în
care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai
străduit să le predai copilului au trecut pe lângă el fără să lase
urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul
multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa.
Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile
susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

139
 FORMAREA PERSONALITĂȚII COPIILOR

Prof. înv. preșcolar

Nela Zaharia

Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani

de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea
de la baza acestei expresii: normele de conduită se învață din
familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde
principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare
decât printr-un comportament conștient, iar vârsta primei
copilării este esențială în conturarea şi achiziția normelor unui
comportament social corect.
Școala şi alte medii educaționale nu pot ulterior decât
să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie. Această realitate aruncă pe umerii părinților o
responsabilitate majoră: de părinți, depinde ca adolescentul,
tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în acești primi ani ai
copilăriei toate componentele unei bune creșteri. Iar această
expresie – „bună creștere” – nu este un standard general. Ea
are forma pe care părinții i-o dau. A fi bine-crescut nu
înseamnă peste tot același lucru; atât contextul cultural-istoric
obiectiv al societății cât şi standardele subiective ale fiecărui
părinte determină definiția celor „șapte ani de-acasă”.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglinda a educației pe care
părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii
susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii
7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca
140
adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să
scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la școală. Ea se
reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică,
intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea
caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile
cu ceilalți.
Pentru cei mai mulți dintre noi, expresia „cei 7 ani
de-acasă” este sinonimă cu un set de reguli de politeţe şi de
principii de viață esențiale, pe care copilul le deprinde la o
vârstă fragedă, în sânul familiei, și care îl ajută pe adultul de
mai târziu să se integreze în viața socială.
Un copil care are cei şapte ani de-acasă va ajunge
adultul responsabil, educat, politicos, care ştie să spună
„mulţumesc” şi care are o conduită bună în orice situaţie, atât
în societate, cât şi în viaţa particulară.
Copilul îşi însuşeşte acest set de reguli încă din fragedă
pruncie, prin exemple şi argumente clare. Părinții nu trebuie să
uite că purtarea copilului lor, definită uneori ca obraznică sau
nepoliticoasă, nu este întotdeauna un lucru intenţionat. Uneori,
cei mici pur şi simplu nu îşi dau seama că nu este bine să
întrerupă două persoane care discută, că nu este frumos să
se scobească în nas atunci când se află la școală sau că nu e
un semn de bună creştere când comentează cu voce tare
defectele fizice ale unei persoane.
Încă din primii ani de viață, cel mic poate învăța cu
ajutorul părinților ce înseamnă noțiunea de respect, mai ales
dacă îl învață să folosească des cuvinte precum ”te rog”,
”mulţumesc”, ”bună ziua”.

141
 Nu trebuie să uităm că părinții sunt primele exemple
pentru copiii lor. Învățându-i bunele maniere, când vor crește,
toate aceste lucruri de bun-simț li se vor părea normale și își
vor completa personalitatea. Politețea se învață treptat, tocmai
de aceea e important cum părinții vor explica copiilor că
respectându-i pe alții vor fi, la rândul lor, respectați. Tot în
primii șapte ani de viață, părinții pot oferi copiilor câteva pilde
despre ce înseamnă recunoștința, începând cu un simplu
„mulţumesc“ adresat bunicilor sau rudelor pentru cadourile
pe care le-au primit de ziua lor de naștere şi până la mici
gesturi de apreciere pentru colegii de la grădiniţă sau copiii cu
care se joacă în parc.
Învață-i să fie deschiși, să aibă o atitudine plăcută și să-
şi exprime recunoştinţa față persoanele care i-au ajutat într-o
anumită situaţie. Chiar dacă nu înțeleg imediat de ce trebuie să
spună tot timpul „te rog“ sau „mulțumesc“, ori să salute şi să
răspundă la salut, pe măsură ce vor crește își vor da singuri
seama că bunele maniere îi ajută pe termen lung să relaţioneze
şi să socializeze mai bine cu cei din jur. Ba chiar vor atrage
admiraţia celorlalți dacă știu cum să se comporte corect
atunci când merge în vizită sau își însoțesc părinții la un
eveniment important.
Părinții trebuie să le spună că bunele maniere nu sunt
doar pentru zile mari, ci sunt importante în viața de zi cu zi,în
orice situație. Regulile de politeţe pe care cei mici trebuie să le
stăpânească sunt legate inclusiv de mesele în familie.
În aceste momente, părinții trebuie să le explici că nu
este frumos să stea cu coatele pe masă, pentru a nu-i deranja pe
cei de lângă ei, că nu este o privelişte prea plăcută atunci când

142
mănâncă cu gura deschisă, că nu este politicos să se joace cu
alimentele şi să le arunce în toate direcţiile şi că nu e nevoie să
bată cu tacâmurile de nerăbdare, oricât de foame le-ar fi în acea
clipă. Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să
se poarte la școală, cum să se prezinte la interviul pentru un loc
de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să și-i menţină.
Așadar, cei șapte ani de-acasă reprezintă și abilitățile
minime de socializare, care ajută un adult să se integreze şi să
fie acceptat. Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide
ca pe vremea bunicilor, e foarte important ca micuţul să ştie
cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise
dintr-un anumit grup sau dintr-o anumită comunitate.
Bineînțeles, în cei șapte ani de-acasă intră şi o
componentă de altruism, adică cel mic să arate că îi pasă de
ceilalți, că știe să asculte ce spune cineva, că e gata să sară în
ajutor atunci când este rugat. Nu este vorba numai de etichetă,
de cum să se îmbrace, să mănânce şi să se poarte în anumite
situaţii. Copilul trebuie să fie capabil să arate că celălalt este
important pentru el, că are valoare ca om.
Copilul care se simte apreciat de părinți percepe în mod
pozitiv regulile transmise de aceștia. Ba chiar el realizează că
părinții îi acordă atenție, că sunt preocupați de ceea ce face.
Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Educația trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a
copilului. Pentru că el înțelege lumea în mod diferit la 3 ani, la
5 sau la 7 ani.
„Cei șapte ani de acasă” vor constitui ”fundația” pentru
construcția unei vieți închinate binelui, frumosului și

143
adevărului.
FAMILIA-PRIMA INSTITUȚIE DE EDUCAȚIE

Procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, în

schimb educaţia începe din prima zi de viaţă a copilului în
familie. Familia are un rol esențial în educația și dezvoltarea
copilului, reprezentând nucleul în care acesta se formează ca
om și se conturează ca și personalitate.
Ea reprezintă un prim instrument de reglare al
interacţiunilor dintre copil şi mediul social, fiind prima şcoală
care pregăteşte copilul pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi
împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul
ierarhiei şi al ordinii. În cadrul familiei se trezesc şi încep să se
dezvolte puterile latente ale sufletului personal. Aici copilul
învăță să iubească, să creadă, aici se pun primele temelii ale
caracterului său, se descoperă în sufletul copilului sursele
principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare. Familia este
un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii
interioare.
Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune,
seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o
dezvoltare normală şi echilibrată. Primul factor care formează
copilul într-o perspectivă multidirecţională este familia.
Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în valorile
grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite, sau
de interiorizare a unor stări de spirit elementare.
Când rostim sintagma cei ”șapte ani de-acasă” ne
gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la
formarea personalităţii şi comportamentului acestuia, definind
tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi

144
atitudini acumulate în primii şapte ani de viaţă.
Această perioadă de timp este definită ”culmea
achiziţiilor”, fiind considerată una din etapele de intensă
dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. De aceea, este
foarte important cum sunt transmise aceste informaţii, de către
cine şi în ce maniera.
”Cei, şapte ani de acasă”, ca şi lipsa lor, marchează
destinul fiecărui copil. Copilul absoarbe din mediul familial
primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi
contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum
părinţii imitând comportamentele acestora.
Educaţia copiilor presupune întâi de toate desăvârşirea
propriei noastre educaţii, a sentimentelor noastre. Părinții
rămân primii și cei mai importanți educatori ai copiilor, în
primul rând pentru că îi influențează moral de la cea mai
fragedă vârstă și apoi pentru că au asupra lor autoritatea
incomparabilă a iubirii părintești la care copiii răspund cu
iubirea filială.
Părinţii trebuie să se străduiască să dea dovadă de o
moralitate ireproşabilă, de integritate şi educaţie aleasă, fiind
formatorii unei generaţii, ca astfel copiii să-i poată urma
avându-i ca model moral și spiritual. În educaţia copiilor, mai
întâi de toate, trebuie să ne educăm noi înşine.
Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre adevăr, bine,
frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e
să fie iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei
dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul,
ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi

145
frumosul, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant.
Felul în care părinţii se raportează la copii, afectează în
mod dramatic modul în care copilul se va raporta la societate.
Părinţii severi vor forma un copil fără personalitate,
voinţă, iniţiativă, un copil timorat cu o stimă de sine
scăzută, un inadaptat al societății, părinţii care-l vor răsfăţa vor
avea un copil care nu învaţă, nu munceşte, dar pretinde mereu,
considerând că totul i se cuvine, părinţii care denotă
inconsecvenţă educativă, care oscilează între răsfăţ şi
severitate, vor forma un copil dezorientat, încăpăţânat,
capricios şi dificil în raporturile sociale. Un copil care nu
beneficiază de o educaţie corectă în primi ani de viață va avea
de suferit la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu
are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce.
Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile
sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în
mare parte o consecinţă a unei educaţii defectuoase a ”celor
șapte ani de acasă”. Principala condiţie ca un copil să
primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor
de a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii
acestora.
Fiecărui copil trebuie să i se asigure cel mai bun start în
viață căci viitorul său și chiar și viitorul comunității sale, al
națiunii și al lumii întregi, depinde de acest lucru.
Ca o concluzie ”cu haina celor şapte ani de-acasă” îţi
faci prezenţa mai frumoasă!

146