TEMA NR.

1
NOŢIUNI INTODUCTIVE ÎN VITICULTURĂ

Unităţi de învăţare
 Scurt istoric, definiţie şi conţinut.
 Importanţa viticulturii în economia naţională.
 Situaţia viticulturii pe plan mondial şi în România.
 Măsuri de relansare a producţiei vitivinicole româneşti.
 Viticultura şi problemele lumii contemporane.
Obiectivele temei:
 cunoaşterea obiectului şi a importanţei viticulturii în economia naţională;
 prezentarea situaţiei actuale a viticulturii pe plan modial şi naţional;
 enumerarea câtorva măsuri de relansare a producţiei viticole româneşti;
 cunoaşterea rolului viticulturii în contextul problemelor lumii contemporane.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Dejeu, L., 2010 – Viticultură. Editura Ceres, Bucureşti.
2. Dejeu, L., Bucur, Georgeta Mihaela, 2008 – Mic îndreptar de viticultură ecologică. AMC, UŞAMV
Bucureşti.
3. Oşlobeanu, M., Macici, M., Georgescu, Magdalena, Stoian, V.,1991 – Zonarea soiurilor de viţă-de-vie
în România. Editura Ceres, Bucureşti.
* * * - Ordinul nr. 225 din 31 martie 2006 privind aprobarea zonării soiurilor nobile de viţă-de-vie roditoare
admise în cultură în arealele viticole din România. Monitorul Oficial al României, partea I, nr.324/11
aprilie 2006.

1.2. SCURT ISTORIC, DEFINIŢIE ŞI CONŢINUT

Viţa-de-vie este, alături de grâu, una din cele mai vechi plante de cultură care a luat
naştere cu aproximativ 4 000 de ani î.C., iar pe teritoriul ţării noastre se cultivă încă din
epoca neoliticului mijlociu, cu aproximativ 3 000 de ani î.C. (Martin,1972).
Ea a fost mai întâi cultivată în partea răsăriteană a Mării Negre, în Transcaucazia, adică
în teritoriile ce aparţin astăzi Georgiei, Armeniei şi Azerbaidjanului.
Marele salt de la specia Vitis vinifera ssp. sylvestris (care şi-a continuat existenţa în flora
spontană) la Vitis vinifera ssp. sativa (strămoşul comun al soiurilor roditoare existente astăzi
în cultură), s-a produs sub influenţa selecţiei şi tăierilor aplicate de către om
(Teodorescu,1966; Fregoni,1991).
 Forma şi tipul frunzelor şi al strugurilor sculptaţi în piatră şi găsiţi pe teritoriul ţării
noastre arată că acum circa 2 700 de ani erau cunoscute nu numai soiurile de vin ci şi cele
de masă cu bobul mare (Constantinescu şi colab.,1970).
Despre existenţa viticulturii ca îndeletnicire de bază a dacilor şi romanilor stau mărturie
numeroase dovezi arheologice, epigrafice şi lingvistice.
În timpul evului mediu, viticultura s-a dezvoltat cu precădere în podgorii şi centre
viticole vestite prin calitatea vinurilor obţinute, din sortimente specifice, ele fiind căutate
atât pe piaţa internă, cât şi la export.
Primele documente care atestă existenţa viilor din Transilvania datează din prima
jumătate a secolului al XI-lea, iar a celor din Moldova şi Ţara Românească, de la sfârşitul
secolului al XIV-lea (Cotea şi colab.,2000).
De-a lungul timpului, s-au statornicit în podgorii sortimente specifice de soiuri. Ele au
fost reprezentate, pentru fiecare areal viticol, printr-un număr restrâns de soiuri, care îşi
puneau amprenta asupra specificităţii şi calităţii vinurilor.
Viticultura în România constituie o activitate tradiţională, de mare importanţă
economică, dezvoltată armonios, ca rezultat al condiţiilor naturale deosebit de favorabile pe
care viţa-de-vie le găseşte pe tot cuprinsul ţării.
Fiind o străveche îndeletnicire a poporului român, s-a dezvoltat cu precădere în podgorii
şi centre viticole vestite prin fineţea vinurilor, abundenţa acestora şi calitatea deosebită a
strugurilor de masă. Se apreciază că peste un milion de locuitori din ţara noastră îşi asigură
existenţa din cultura viţei-de-vie, prelucrarea strugurilor şi obţinerea vinului, comerţul cu
struguri şi vin, activităţi în industrii şi domenii conexe (ambalaje, transporturi etc).

Prin definiţie, ► obiectul viticulturii – studiul viţei-de-vie, a legilor ei de

viticultura creştere, dezvoltare şi fructificare;
reflectă ► scopul urmărit – obţinerea unor producţii mari, de
următoarele: calitate şi eficiente;
► legătura dintre teorie şi practică - cunoaşterea vieţii
viţei-de-vie, a cerinţelor sale, în vederea satisfacerii cât mai
depline a lor, prin tehnologiile existente şi elaborarea de
tehnologii noi;
►eficienţa ştiinţei – asigurarea unor producţii mari,
specifice soiurilor, pe diferite direcţii de producţie, cât mai
economice, relativ constante de la un an la altul;
► metodele de lucru în studiu şi în practică – observare,
experimentare, analiză de laborator şi câmp, sinteză şi
generalizare;
► destinaţia producţiei viticole – satisfacerea continuă a
necesităţilor omului, ale industriei alimentare, industriei
farmaceutice şi medicale.
 Conţinutul ► Ca ştiinţă biologică – studiază originea şi evoluţia viţei în
viticulturii cultură, dar şi a particularităţilor ei biologice şi ecologice.
► Ca ştiinţă tehnologică – studiază problemele teoretice şi
practice care privesc cultura viţei-de-vie, şi anume:
■ tehnologiile de obţinere a materialului săditor;
■ tehnologiile de înfiinţare a plantaţiilor viticole;
■ sistemele de cultură;
■ formele de conducere a viţelor în plantaţii;
■ tehnologiile de întreţinere a plantaţiilor tinere şi a celor pe rod.

Tehnologiile prezentate mai sus, trebuie să conţină tot ce s-a acumulat pe plan
internaţional şi la noi în ţară până în prezent, pentru a putea eficientiza cultura, pentru a
reduce consumurile de forţă de muncă, energie, deci implicarea unor cheltuieli minimale,
având grijă, în acelaşi timp, de a preveni poluarea mediului şi a solului.

1.3. IMPORTANŢA VITICULTURII ÎN ECONOMIA NAŢIONALĂ

Ponderea sporită a culturilor hortiviticole în economia mondială a producţiei
agricole, se datorează rolului pe care îl au strugurii, fructele şi legumele în alimentaţia
raţională a omului şi în sporirea venitului naţional al al ţărilor cultivatoare, cât şi în
ameliorarea condiţiilor microclimatice de viaţă ale omului.
Viticultura, a deţinut şi deţine un loc bine precizat în economia agricolă şi economia
naţională, a cărei importanţă se poate aprecia din mai multe puncte de vedere.

1.3.1. Din punct de vedere social

Ca sursă de îmbunătăţire a hranei, viticultura prin produsele şi unele subproduse ale
sale completează şi îmbunătăţeşte regimul alimentar al populaţiei.
Strugurii proaspeţi şi stafidele, prin gustul plăcut, dar mai ales prin valoarea lor
alimentară deosebită, intră în categoria fructelor de elită de tip „delicatesse”. Ei au o
structură complexă şi cu implicaţie directă în organismul uman, sub aspect energetic,
reconfortant, vitaminizant, mineralizant, la care se adaugă însuşirile dietetice şi terapeutice.
Valoare alimentară nu prezintă numai strugurii ci şi mustul şi vinul, consumate raţional.
Componentele chimice ale strugurilor, precum şi formele uşor accesibile
organismului uman, contribuie la:
● hidratarea organismului, strugurii conţinând foarte multă apă 75-83%;
● asigurarea organismului cu vitamine (vitamina A, B1, B2, C), săruri minerale (Ca,
Fe, P, K, Mg), acizi organici care intră în constituţia oaselor, ţesuturilor şi echilibrează
reacţia sucului gastric;
 ● echilibrarea bilanţului energetic, strugurii proaspeţi conţin glucide (13-35%), sub
formă de zaharuri reducătoare (glucoză şi fructoză) şi zaharoză, care sunt uşor asimilabile,
intrând direct în circuitul sangvin fără transformări prealabile şi consum energetic;
● menţinerea echilibrului acidobazic, absolut necesar bunei activităţi a celulelor,
prevenind fenomenele de acidoză.
Conţinutul ridicat în zaharuri şi acizi organici, variat în săruri minerale şi vitamine
face ca strugurii să aibă în alimentaţia omului un important rol reconfortant, euforic şi în
multe cazuri terapeutic (afecţiuni ale plămânilor, rinichilor, inimii, stomacului), se pot
vindeca sau ameliora printr-un consum raţional de struguri şi must proaspăt.
Vinul este considerat un aliment complex, o băutură energetică (un gram de alcool
ingerat furnizează organismului uman 7 calorii), având şi un important rol terapeutic;
● compuşii fenolici din vin au proprietăţi deosebite, prevenind bolile
cardiovasculare, facilitează circulaţia sangvină, protejează împotriva hemoragiilor, a unor
tulburări de vedere;
● procianidinele din vinurile roşii, au rol în a îndepărta colesterolul din sânge,
mărirea rezistenţei pereţilor vasculari la hemoragii, în prevenirea îmbătrânirii premature a
ţesuturilor (Dejeu, 2010), de asemenea având un important rol şi în industria farmeceutică
(cele extrase din seminţe);
● vinul roşu, în special, are proprietăţi antiseptice, datorită acţiunii lui antivirale şi
bactericide.
Deoarece vinul este considerat un aliment, în ultimii ani ţările mari producătoare de
vin, tind spre o „viticultură ecologică”, cu reducerea substanţelor poluante, care se
acumulează şi în fruct, folosirea în cantitate cât mai mică a pesticidelor şi îngrăşămintelor
chimice, pentru obţinerea vinurilor sănătoase.
Alcoolul din vin obţinut prin distilarea vinului poate fi folosit, după bonificare şi
învechire în diferite condiţii (în butoaie de stejar) pentru obţinerea diferitelor băuturi
spirtoase (ex.: coniac, vinars etc).
Sucul de struguri consumat de copii, bătrâni şi adulţi are o acţiune tonifiantă asupra
organismului, fiind foarte folositor mai ales bolnavilor şi convalescenţilor.
Frunzele viţei-de-vie pot fi folosite în alimentaţia omului, pentru pregătirea
sarmalelor (fie în stare proaspătă, culese primăvara înainte de stropitul viilor, fie păstrate la
saramură).
Tescovina, produs secundar al procesului de vinificaţie, alcătuită din pieliţe, seminţe
şi restul ţesuturilor miezului, dă posibilitatea unei multiple folosiri: prin distilare se obţine
rachiul de tescovină, din seminţe se obţine un ulei cu folosinţă alimentară, după extragerea
seminţelor din tescovină se poate obţine un compost pentru fertilizarea organică a terenului.
Ca mijloc de câştigare a existenţei – lucrările de îngrijire a plantaţiilor viticole,
pepinierelor, prelucrarea recoltelor de struguri, industrializarea şi valorificarea produselor
vitivinicole necesită un consum mare de forţă de muncă, oferind locuri de muncă pentru o
parte a populaţiei (forţa de muncă are atât un caracter sezonier: recoltarea strugurilor, cât şi
permanent : tăieri, fertilizări).
În plus se stimulează activitatea industriilor producătoare de materiale (ciment,
sârmă, substanţe insecto-fungicide, îngrăşăminte minerale), maşini şi utilaje folosite în
practica vitivinicolă.

1.3.2. Din punct de vedere economic

► suprafaţa mare pe care o ocupă, respectiv 182.600 ha la finalul anului 2019;
► valorifică cu bune rezultate pantele erodate cu soluri subţiri de pe dealuri şi
coline, terenurile nisipoase, calcaroase, pietroase, stâncoase, sărace în nutrienţi, improprii
altor culturi;
►are un important rol antierozional, protejând împotriva eroziunii de suprafaţă prin
fixarea nisipurilor mişcătoare, intervenind activ în conservarea solului;
►prezintă un grad mare de intensivizare (consum mare de forţă de muncă, cheltuieli
mari la înfiinţarea şi întreţinerea culturii - 1 ha viţă-de-vie echivalează cu 7 ha culturi
agricole);
►impozitele şi valorificarea produselor vitivinicole contribuie la constituirea
bugetului statului;
► comerţul intern şi internaţional cu produse şi subproduse vitivinicole constituie o
sursă importantă de venituri şi profituri;
► înfrumuseţează peisajul natural al zonelor unde se cultivă, participând la
depoluarea mediului ambiant prin purificarea atmosferei,
► viţa-de-vie valorifică estetic (prin coloritul roşiatic sau gălbui al frunzelor în
cursul toamnei) şi economic curţile şi grădinile de lângă casă, iar prin cultivarea mai multor
soiuri, cu o coacere eşalonată, gospodarii îşi pot asigura consumul propriu de struguri.

1.4 SITUAŢIA VITICULTURII PE PLAN MONDIAL

În general, cultura eficientă a viţei-de-vie se practică în acele locuri unde temperatura
medie anuală este cuprinsă între 9 şi 21ºC. Astfel de temperaturi, alături de alte condiţii
ecopedoclimatice, se întâlnesc în interiorul a două benzi ce înconjoară globul de o parte şi
de alta a ecuatorului.
Una, cea mai importantă este plasată la nord de ecuator, între 20 şi 50º latitudine, iar
cealaltă o găsim la sud de ecuator, între 20 şi 40º latitudine. În cadrul celor două benzi,
suprafaţa viticolă însumează circa 7.400.000 ha, cu viță-de-vie plantată în toate scopurile
(vin, struguri de masă și stafide), inclusiv plantații tinere care nu au intrat pe rod (potrivit
datelor Organizaţiei Internaţionale a Viei şi Vinului – 2019).
După cel de-al doilea război mondial, a avut loc o creştere continuă a suprafeţelor
cultivate cu viţă-de-vie (1964 - 10.000.000 ha, 1976 - 10,3 milioane ha). Ulterior suprafaţa
cultivată a început să scadă progresiv până în anul 1998, pentru ca în ultimii ani să se
stabilizeze în jurul valorii de 7,5 - 8 milioane ha.
 În Uniunea Europeană (UE), la finele anului 2019 suprafața cu viță-de-vie cultivată
se menține la fel în al cincilea an consecutiv la 3,2 milioane ha. O creștere se observă în
Franța (794.000 ha), Italia (708.000 ha), Portugalia (195.000 ha) și Bulgaria (67.000 ha).
Suprafețele podgoriilor din Spania (966.000 ha), Ungaria (69.000 ha) și Austria (48.000 ha),
sunt într-o ușoară scădere față anul trecut.
În China (855.000 ha), a doua din lume ca suprafață, după Spania, expansiunea pare
să încetinească. Statele Unite figurează cu o suprafață cultivată cu viță-de-vie estimată în
2019 la 408.000 ha.
În America de Sud, evoluția suprafeței viticole a prezentat o tendință descendentă
pentru al patrulea an consecutiv. Singura excepție o reprezintă Peru a cărei suprafață a
crescut, atingând 48.000 ha în 2019.
Suprafața viticolă din Africa de Sud a rămas stabilă în raport cu 2018, la 128.000 ha;
în Australia - suprafața rămâne stabilă la 146.000 ha în 2019; iar în Noua Zeelandă suprafața
a crescut cu 1,6%, ajungând la 39.000 ha.
Din cele 45 de ţări cultivatoare de viţă-de-vie, trei (Spania, Franţa şi Italia), deţin
suprafeţe foarte mari (2,468 mii ha), urmând în ordine descrescătoare China, Turcia, SUA,
Argentina, Chile, Portugalia și România (191.000 ha). Țara noastră ocupa la nivelul anului
2019 locul 10 în lume şi 5 în Europa (fig. 1.1 și 1.2).
Condiţiile ecologo-geografice şi social-economice au determinat orientarea
viticulturii europene în direcţia producerii strugurilor mai ales pentru vin, iar a celei asiatice
în direcţia producerii strugurilor pentru masă şi stafide.

Fig. 1.1. Principalele țări viticole ale lumii, după suprafață cultivată cu viță-de-vie
în perioada 2010-2019
 Fig. 1.2. Principalele țări viticole ale lumii, după suprafață cultivată cu viță-de-vie
în perioada 2010-2019
● Producţia mondială de vin a înregistrat un trend crescător în ultimii ani.
Marile ţări producătoare de vin, sunt cele care au și cea mai mare suprafață cultivată
pe primul loc situându-se Italia, urmată de Franţa şi Spania.
Implicit, cele mai mari ţări producătoare de struguri sunt şi principalele exportatoare:
Italia – 17,2 mil hl, Spania – 16,4 mil hl, Franţa – 13,7 mil hl.
România a atins la nivelul anului 2019 o producţie de vin de 3.897,2 milioane hl,
ocupând locul 12 în lume şi 6 în Europa.
Concluzionând, continentul european este cel care asigură cea mai mare cantitate de
vin (66,7% din producţia mondială), urmat de cel american (18,5%), de Asia (5%), Oceania
(5,4%) şi Africa cu 4,4%.
În ceea ce priveşte consumul de vin pe locuitor, întâlnim trei categorii de ţări:
 ţări mari consumatoare de vin (50 litri vin/ an/locuitor): Luxemburg, Franţa;
 ţări cu un consum mediu de vin (10-50 litri vin/ an/locuitor): Italia, Portugalia,
Elveţia, Spania;
 ţări cu un consum mic de vin (sub 10 litri vin/ an/locuitor): SUA, Canada, Africa de
Sud.
Studiile de caz efectuate cu referire la consumul de vin, scot în evidenţă faptul că în
Italia, Spania, Franţa, Potugalia (ţări ce deţin supremaţia mondială în producţia de vin -
51%) consumul se va stabiliza la 50-60 l/an/locuitor, preferabil vinuri roşii, excepţie facând
Germania şi SUA unde balanţa înclină spre vinurile albe.
Ca urmare a repartizării geografice a producţiei viticole în diferite regiuni ale
globului, favorabile acestei culturi, comerţul mondial (importul şi exportul) cu vin, struguri
de masă, stafide şi alte produse pe bază de must şi vin, a fost foarte intens în ultimele
decenii. În general, ţările mari producătoare de struguri sunt şi principalii exportatori.
Ţări mari importatoare de vin sunt, în ordine: Germania, Anglia, SUA, Rusia, Franţa,
Olanda, Canada, Belgia, Elveţia, Danemarca, Japonia, Suedia.
 ● În ceea ce priveşte producţia strugurilor de masă, locul unu este ocupat de
China, urmată de Turcia, Iran, India, Egipt, Italia şi SUA;
● Dintre ţările producătoare de struguri pentru stafide amintim: Turcia, SUA,
Iran, Chile, Grecia, Africa de Sud. Din producţia mondială de stafide (1,22 milioane tone),
cea mai mare pondere o deţine Asia (51 %), fiind urmată de America (36 %), Europa (8 %),
Africa (3%) şi Oceania (2%).
Din cele prezentate, se observă că s-au conturat două tendinţe, cea europeană, cu o
atenţie sporită pe calitate, cu o legislaţie adecvată şi o limitare a suprafeţelor cultivate, dar şi
a recoltei la hectar; şi cea din Lumea Nouă – Australia, Africa de Sud, SUA, Chile, unde
suprafeţele cultivate cresc ca şi exporturile de vin.

1.5. SITUAŢIA VITICULTURII ÎN ROMÂNIA

Aşezarea geografică a României şi relieful său asigură condiţii naturale, favorabile
pentru cultura viţei-de-vie. Ca urmare, viticultura a cunoscut o dezvoltare continuă,
devenind una din ramurile importante ale producţiei agricole.
Viţa-de-vie se cultivă, cu precădere, în arealele consacrate tradiţional acestei
activităţi, situate mai ales în zona colinară, pe nisipuri, precum şi pe alte terenuri cu condiţii
favorabile, denumite areale viticole, care sunt supuse delimitării teritoriale. Plantaţiile de
viţa-de-vie potrivit Legii nr. 244/2003 (revizuită în 2007) a viei şi vinului, se grupează
teritorial în: zone viticole, regiuni viticole, podgorii, centre viticole şi plaiuri viticole.
În România viticultura se concentrează în 8 regiuni viticole (fig. 1.3): Podişul
Transilvaniei, Dealurile Moldovei, Dealurile Munteniei şi Olteniei, Dealurile Banatului,
Dealurile Crişanei şi Maramureşului, Colinele Dobrogei, Terasele Dunării şi regiunea
nisipurilor şi a altor terenuri favorabile din sudul ţării. Aceste regiuni cuprind 37 de podgorii
şi aproximativ 171 de centre viticole, în care se produce o gamă completă de vinuri
(Oşlobeanu şi colab., 1991).
Suprafaţa viilor pe rod a crescut progresiv în ţara noastră până în anul 1972, apoi a
scăzut continuu. În anul 2019 suprafaţa cultivată cu viţă-de-vie a fost de 182.600 ha,
asigurând o producţie de struguri de aproximativ 900.000 tone, iar ponderea viilor tinere a
fost extrem de scăzută în ultimii ani (800 – 4.000 ha), datorită plantărilor noi reduse, care nu
asigură o refacere normală a patrimoniului viticol. Modul cum a evoluat suprafața cultivată
cu viță-de-vie în perioada 2007-2019, se poate observa în figura 1.4.
 Fig. 1.3. Regiunile viticole din România (după Oşlobeanu şi colab.,1991):
I – a Podişului Transilvaniei; II – a Dealurilor Moldovei; III – a Dealurilor Munteniei şi
Olteniei; IV – a Dealurilor Banatului; V – a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului; VI – a Colinelor
Dobrogei; VII – a Teraselor Dunării; VIII – a nisipurilor şi altor terenuri favorabile din sudul ţării

183,5 183,2
183 182,8 182,8
Suprafața viticolă - mii hectare

182,5 182,6 182,6

182,5 182,3

182 181,8
181,5 181,6
181,5 181,3
181,0
181
180,4
180,5
180
179,5
179
2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018 2019

Anii

Fig. 1.4. Evoluția suprafeței viticole din România, în perioada 2007-2019

În toate regiunile viticole ale României au avut loc procese ample de restructurare și
reconversie, asistate cu fonduri UE din programul național de sprijin alocat României (adică
47,5 mil. Euro, anual, în timpul exercițiului bugetar 2014-2020).
Suprafață cultivată cu viță-de-vie în principalele regiuni vitivinicole ale țării noastre
în anul 2019 (%), se poate observa în figura 1.5 (sursa MADR și ONVPV). Regiunea
viticolă a Dealurilor Moldovei se situează pe primul loc cu o pondere de 38%, urmată de
regiunea Dealurilor Munteniei și Olteniei (29%). Pe locul trei se află regiunea Colinelor
Dobrogei, cu o pondere de numai 8%.
 În ceea ce priveşte sortimentul cu struguri pentru vin, la nivelul anului 2019, primele
12 soiuri cultivate au fost: Fetească regală – 7,4%, Fetească albă – 7,3%, Merlot – 6,4%,
Riesling – 4,2%, Aligoté – 3,9%, Sauvignon – 2,3%, Cabernet Sauvignon 2,2%, Muscat
Ottonel – 2,0%, Băbească neagră – 1,8%, Roşioară – 1,6%, Fetească neagră – 1,0% şi
Tămâioasă românească 0,7%.
Suprafaţa cultivată cu viţă-de-vie are o structură în care ponderea soiurilor hibride
este foarte ridicată. În ultimii ani, suprafaţa ocupată cu hibrizii direct producători a fost de
aproximativ jumătate din cea a viilor pe rod.
Conform legii, în intravilanul localităţilor din afara arealelor viticole, plantarea
hibrizilor direct producători poate fi făcută pe o suprafaţă de cel mult 0,1 ha de agent
economic sau familie, numai pentru asigurarea consumului familial. În cele mai multe
cazuri, suprafeţele cultivate cu vie hibridă se găsesc în exploataţiile familiale, care produc în
mare parte pentru auto-consum. În privinţa producerii materialului săditor viticol destinat
înfiinţării de noi plantaţii, precum şi pentru completarea golurilor, în anul 2019 s-au obţinut
1,2 milioane de viţe altoite.

Nisipurile din Transilvania -

Terasele sudul țării - 7%
4%
Dunării - 7%
Dobrogea - 8%
Crișana și
Maramureș - 5% Moldova - 38%
Banat - 2%

Muntenia și
Oltenia - 29%

Fig. 1.5. Ponderea suprafeței cultivate cu viță-de-vie,

în principalele regiuni viticole ale României (2019 - %)

Producția de vin s-a diminuat la un nivel de 3.897,2 mii hl în 2019 (fig. 1.6),
condițiile meteorologice nefavorabile fiind motivul principal; iar repartizarea producției pe
regiuni viticole o putem analiza din figura 1.7.
 4957,4 5113,3 5088,2
5000
4264,1
4058,1
3842,1 3897,2
4000 3627,6
Producția de vin - mii hl 3287,3 3310,6 3266,7
3000

2000

1000

0
2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018 2019

Anii

Fig. 1.6. Evoluția producției de vin în România, în perioada 2009-2019

(sursa MADR și ONVPV)

Terasele Dunării Nisipurile din

3% sudul țării 3%
Transilvania 6%
Crișana și Dobrogea 5%
Maramureș 3%
Banat 6%

Muntenia și
Oltenia 28%
Moldova 46%

Fig. 1.7. Producției de vin în principalele regiuni viticole ale României (2019)

1.6. MĂSURI DE RELANSARE A PRODUCŢIEI VITIVINICOLE

 restructurarea suprafeţelor cultivate cu viţă-de-vie prin diminuarea suprafeţelor
ocupate cu hibrizi direct producători şi plantarea soiurilor nobile, în arealele
delimitate pentru cultura viţei-de-vie;
 reconversia planţiilor prin plantarea soiurilor româneşti valoroase şi a celor cerute de
piaţă;
 creşterea ritmului de plantări anuale până la 5.000-6.000 ha cu viţă nobilă, cu soiuri
solicitate pe piaţa internă şi internaţională;
 îmbunătăţirea calităţii produselor, creşterea ponderii vinurilor cu denumire de origine
controlată şi a celor cu indicaţie geografică, în detrimentul vinurilor de masă;
 extinderea soiurilor noi şi a clonelor valoroase;
 diversificarea gamei de portaltoi folosiţi la obţinerea viţelor altoite, adaptaţi
condiţiilor pedoclimatice specifice ţării noastre;
 organizarea sistemului de producere a materialului săditor de calitate, rezistent la boli
şi dăunători;
 extinderea formelor înalte de conducere a butucilor şi folosirea distanţelor mari de
plantare, acolo unde acest lucru este posibil (areal de cultură neprotejată, soluri
relativ fertile, soiuri viguroase);
 elaborarea unor programe sectoriale de absorbţie a populaţiei din mediul rural;
 sprijinirea financiară a micilor producători prin acordarea unor subvenţii;
 sistem accesibil de creditare pentru produsele vitivinicole, prin acordarea de credite
pe termen lung, în condiţii avantajoase pentru reabilitarea plantaţiilor, a
infrastructurii de prelucrare şi pentru valorificarea producţiei;
 reorganizarea pieţei produselor vitivinicole pentru a asigura producătorilor obţinerea
unor venituri care să depăşească nivelul cheltuielior de producţie;
 modernizarea sistemului de distribuţie (promovarea pieţelor de gross-detail etc);
 actualizarea lucrărilor de delimitare teritorială a culturii viţei-de-vie, a zonării
soiurilor de viţă roditoare recomandate şi autorizate la plantare în România, a
deciziilor de acordare a drepturilor de producere a vinurilor cu denumire de origine
controlată;
 armonizarea, în continuare, a legislaţiei naţionale în domeniu, cu cea europeană;
 realizarea unui regim de taxe şi impozite pe baza unei politici fiscale corecte,
diferenţiate;
 întărirea rolului asociaţiilor profesionale şi interprofesionale;
 aplicarea cercetării ştiinţifice în sectorul viticol privind tehnologiile de producţie;
 încurajarea dezvoltării şi aplicării unei viticulturi ecologice ca alternativă la
viticultura convenţională, prin folosirea unor soiuri rezistente la boli, combaterea
biologică a dăunătorilor, menţinerea echilibrului ecologic etc.
 aplicarea unor reglementări privind protecţia consumatorilor prin evitarea poluării
recoltei de struguri (reziduuri de pesticide, toxine, pe struguri, în vin etc.) şi prin
represiunea fraudelor;
 încurajarea culturii de agrement, pentru a putea satisface consumul familial;
 campanii de promovare şi informare, integrate într-o comunicare bazată pe
beneficiile aduse sănătăţii prin consumul moderat şi regulat de vin;
 transmiterea către piaţă a unei imagini de prestigiu corespunzător tradiţiei şi culturii
noastre, a istoriei şi geografiei României.
 1.7. VITICULTURA ŞI PROBLEMELE LUMII CONTEMPORANE
Dezvoltarea viticulturii la începutul mileniului al III-lea nu poate fi separată de
problemele mari cu care se confruntă omenirea la ora actuală.
1. Creşterea demografică. Problema creşterii demografice şi a ridicării nivelului de
trai trebuie avută în vedere ori de câte ori se emit prognoze privind dezvoltarea ramurilor
agricole în scopul sporirii producţiei agroalimentare.
Dacă astăzi populaţia globului numără peste 6,7 miliarde, potrivit estimărilor
Organizaţiei Naţiunilor Unite, în anul 2020 aceasta va atinge cifra de 7,6 miliarde, în 2030
de 8,3 miliarde, iar în anul 2050 - 9,4 miliarde.
Consecinţa: creşterea substanţială a producţiei vitivinicole trebuie să facă faţă şi unui
nivel de trai mai ridicat, cerinţelor unei noi calităţi a vieţii omului. Strugurii, vinul şi
celelalte produse derivate ale producţiei vitivinicole, prin conţinutul lor bogat în zaharuri,
vitamine, săruri minerale şi multe alte principii active, vor juca şi în viitor un rol important
în alimentaţia umană ca o componentă esenţială a unei alimentaţii echilibrate, bazate pe raţii
alimentare diversificate.
2. Criza energetică şi de materii prime. Viticultura reprezintă un sector al
agriculturii cu un nivel de intensivitate foarte ridicat, cultura viţei-de-vie implică un consum
ridicat de energie, ea nu se poate dezvolta fără energie sau numai cu un aport scăzut al
acesteia.
Măsurile care se impun nu sunt de ordin restrictiv ci de economisire de energie prin
creşterea coeficientului de bioconversie. Astfel, vor trebui luate măsuri de optimizare a
utilizării energiei fosile şi a electricităţii, de înlăturare a risipei, precum şi de intensificare a
utilizării unor noi surse de energie.
Viticultura ca şi alte sectoare ale agiculturii dispune de posibilităţi de reducere a
consumurilor energetice, mai ales a celor legate de protecţia fitosanitară, erbicidare,
fertilizare şi irigare.
3. Problemele mediului înconjurător. În acelaşi timp, reducerea consumului de
fungicide, insecticide, erbicide şi îngrăşăminte chimice va contribui la prevenirea poluării
solului, a apei, a plantelor şi a recoltei.
Acţiunea necontrolată a omului poate conduce la alterarea ecosistemelor agricole, ca
şi a celor naturale, la dereglarea echilibrului acestora. Sunt cunoscute efectele nocive ale
poluării solului, apei, atmosferei şi recoltei.
Viticultura viitorului va trebui să ţină seama de toţi factorii de mediu, în conexiuni
mai largi, să folosescă mai raţional toate mijloacele de producţie (solul, îngrăşămintele,
pesticidele, calitatea deosebită a soiurilor) în aşa fel încât impactul asupra mediului
înconjurător să fie minim.
Consecinţe:
 scăderea conţinutului în humus la principalele tipuri de sol din România, (în ultimii
50 de ani, s-a diminuat cu 0,3-0,6 %), alarmant prin proporţiile sale, ca urmare a
neglijării proceselor din circuitele trofice ale solului (Ştefanic și Săndoiu, 1994);
  accentuarea eroziunii solurilor, fenomen care se manifestă pe circa 7 milioane de
hectare cu folosinţă agricolă (Răuţă, 1992). Se consideră că se pierd anual prin
eroziune aproximativ 10 milioane tone de sol ce conţin 1,5 milioane tone humus şi
500 000 tone NPK;
 poluarea chimică a solului şi a altor factori de mediu datorită folosirii cu prioritate a
metodelor chimice de combatere, în detrimentul celor agrofitotehnice, biologice şi
fizice (Baicu, 1990);
 poluarea datorită erbicidelor se manifestă, în special, ca urmare a folosirii timp
îndelungat a acestora. În unele situaţii se observă distrugerea structurii solului, o
diminuare progresivă a nivelului de carbon în orizontul superficial al solului, o
înrăutăţire a capacităţii de schimb cationic şi a puterii de reţinere a apei;
 folosirea neraţională a irigaţiei în diferite zone ale ţării, a condus la apariţia
proceselor de salinizare şi înmlăştinare secundară pe suprafeţe mari de sol;
 mecanizarea lucrărilor agricole a determinat apariţia fenomenelor de tasare pe
aproximativ 6 milioane de hectare, la nivelul întregii ţări;
 complexele supradimensionate de creştere industrială a animalelor, prin degajarea
pe sol, în râuri şi lacuri a unor cantităţi apreciabile de dejecţii, au contribuit la
poluarea cu nitraţi a apei freatice, sursa de alimentare cu apă potabilă;
 poluarea cu nitraţi a apelor freatice şi a celor de suprafaţă a fost provocată şi de
folosirea neraţională a îngrăşămintelor minerale. În apele freatice, ca şi în struguri,
vinuri etc, au fost evidenţiate concentraţii de nitraţi care depăşesc limitele admise, ca
urmare a folosirii repetate a unor doze sporite de azot.
Cu toate aceste efecte negative, viticultura ultimei jumătăţi de veac a cunoscut
progrese importante în domeniul ameliorării genetice, al păstrării biodiversităţii, al
cunoaşterii biologiei plantelor, al mecanizarii, fertilizării cu îngrăşăminte chimice,
distrugerea buruienilor cu ajutorul erbicidelor, combaterea bolilor şi dăunătorilor cu
mijloace chimice. Se apreciază astăzi că folosirea mijloacelor chimice a asigurat nivele
sporite de producţie, de calitate şi în acelaşi timp eficiente.
În acelaşi timp viticultura are şi un important rol depoluant prin faptul că o plantaţie
viticolă constituie un element de stabilitate sub raport hidrogeologic, un obstacol în calea
scurgerilor şi a eroziunii. De asemenea, cultura viţei-de-vie oferă posibilitatea reciclării
multor deşeuri de natură vitivinicolă (coarde tocate, vârfuri de lăstari, tescovină, ape uzate,
etc), precum şi a numeroaselor resturi de natură organică din gospodărie (gunoaie menajere,
frunze, paie etc).
4. Încălzirea climatică. Asistăm în ultima vreme, cu o oarecare îngrijorare, la
modificări climatice neobişnuite, care au la bază aşa numitul „efect de seră”. Acesta este un
fenomen fizico-chimic, care rezultă din prezenţa în atmosferă a gazelor care absorb radiaţia
infraroşie termică emisă de suprafaţa pământului, fără de care temperatura medie a globului
s-ar stabiliza în jurul valorii de -18°C, în loc de +15°C.
 Ca urmare a sporirii gazelor cu efect de seră (dioxidul de carbon, metanul, oxidul de
azot), la nivel global temperatura medie a crescut în ultimii 50 de ani cu 0,6 °C.
Pe teritoriul României s-a constatat o creştere a temperaturii medii anuale (în special
pe baza valorilor medii lunare din vară şi iarnă) şi o scădere a cantităţilor de precipitaţii, mai
ales în timpul verii. În acelaşi timp s-au scurtat anotimpurile de tranziţie (primăvara sau
toamna), au sporit evenimentele extreme (vânturile puternice, temperaturile maxime din
cursul verii etc), iar zonele temperate s-au apropiat tot mai mult de condiţiile climatului
subtropical.
Cauza principală care a dus la încălzirea atmosferei este activitatea umană, mai ales
cea de tip industrial, cu emanaţii de gaze cu efect de seră, în principal dioxid de carbon (prin
arderile de combustibili fosili, gestiunea defectuoasă a deşeurilor), a emisiilor de metan,
oxizi de azot etc., sporirea nivelului radiaţiilor ultraviolete (UV-B), cu lungimi de undă
cuprinse între 290 şi 320 nanometri, ca urmare a subţierii stratului de ozon stratosferic.
Pe baza modelelor de circulaţie generală a atmosferei se apreciază o mai rapidă
încălzire în emisfera nordică în următorii 50 de ani, care va determina:
 deplasarea spre nord a limitei de cultură a viţei-de-vie, cu 10-30 km în fiecare decadă
(până în anul 2020) şi o dublare a acestei rate între 2020 şi 2050 (Kenny şi Harrison,
1992);
 cultivarea viţei-de-vie la altitudini mai mari;
 diversificarea sortimentului, cu includerea soiurilor pentru vinuri roşii în Moldova şi
Transilvania (Merlot, Cabernet franc, Cabernet Sauvignon etc), precum şi extinderea
în cultură a unor soiuri valoroase, de origine mediteraneană (Syrah);
 la înfiinţarea plantaţiilor se va acorda prioritate soiurilor negre, care câştigă în
calitate, resursele heliotermice ridicate şi seceta relativă fiindu-le favorabile;
 lungimea perioadei de vegetaţie va spori semnificativ, permiţând maturarea
strugurilor la soiurile tardive, în special dincolo de paralela de 45°C (datorită
reducerii frecvenţei îngheţurilor din luna octombrie);
 desfăşurare mai rapidă a fenofazelor, înregistrându-se la înflorit un avans de o
săptămână, ajungând la pârgă şi mai ales la maturarea strugurilor – de 2-3 săptămâni
(Bucur și Dejeu, 2018; Bucur și colab., 2020; Dejeu şi colab., 2007).
 flexibilitate mai mare în programarea diferitelor lucrări (tăiere, recoltare etc), datorită
unei perioade de vegetaţie mai lungă;
5. Globalizarea. Evoluţia viticulturii mondiale depinde în mare măsură nu numai de
organizarea actuală, influenţele istorice, culturale, ştiinţifice, sociale, religioase, ci şi de
fenomenul globalizării.
Globalizarea, care în ultimele două decenii afectează şi sectorul vitivinicol, este
definită prin circulaţia crescândă a capitalului, mărfurilor, serviciilor, persoanelor, precum şi
a infomaţiilor şi a cunoştinţelor tehnologice. Sunt cunsocute schimburile intense de
informaţii de ordin tehnologic în întreaga lume vitivinicolă, precum şi lansarea unor mari
firme specializate în producţia şi comercializarea vinurilor.
 Treptat s-a trecut de la o structură de piaţă în care cererea şi oferta era concentrată în
ţările producătoare tradiţionale (Franţa, Spania, Italia etc.), la o extindere sporită a zonelor
de producţie şi de consum, cu apariţia unor noi ofertanţi (în special în sud) şi solicitanţi (mai
ales în regiunile nordice).
Având în vedere importanţa de necontestat a pieţei internaţionale în consumul
produselor vitivinicole, complexitatea procesului de adaptare la globalizare, precum şi
evitarea înregistrării unor efecte dezastruoase ale acestui fenomen asupra sectorului
vitivinicol românesc, este nevoie de urgentarea măsurilor prezentate în subcapitolul 1.6.

1.8. Rezumatul temei

Viticultura ca ştiiţă se ocupă cu studiul particularităţilor biologice ale viţei-de-vie, cu
relaţiile dintre aceasta şi factorii de mediu, cu crearea unor condiţii adecvate acestei plante în
scopul realizării unor producţii mari, de calitate şi eşalonate în tot cursul anului.
În România, viticultura constituie o activitate tradiţională, de mare importanţă economică,
dezvoltată armonios, ca rezultat al condiţiilor naturale deosebit de favorabile pe care viţa-de-vie le
găseşte pe tot cuprinsul ţării, mai ales în zona colinară din răsăritul şi sudul lanţului carpatic.
Având un patrimoniu de 192.391 de hectare (la nivelul anului 2012), România se situează pe locul
10 în lume, după Spania, Franţa, Italia, Portugalia etc.
Viţa-de-vie, alături de alte specii, valorifică economic şi estetic terenurile situate în pantă,
improprii altor cultura, dar şi nisipurile din diferite zone ale ţării, joacă un apreciabil rol
antierozional, intervenind activ în conservarea solului.
Strugurii de masă, stafidele şi consumul moderat de vin au un rol important în alimentaţia
raţională a omului, prin conţinutul lor în zaharuri, substanţe minerale, vitamine, compuşi
polifenolici, arome, acizi organici etc, cu rol benefic asupra sănătăţii. În ceea ce priveşte
sortimentul pentru vin, condiţiile pedoclimatice de pe aproape întreg teritoriul ţării noastre, permit
obţinerea unei game variate de vinuri de cea mai bună calitate: albe, roşii, roze, seci, demiseci,
demidulci, dulci, aromate, spumante etc.
Viticultura actuală şi viitoare va trebui să ţină seama de toţi factorii de mediu, în conexiuni
mai largi, să folosescă mai raţional toate mijloacele de producţie (solul, îngrăşămintele,
pesticidele, calitatea deosebită a soiurilor), în aşa fel încât impactul asupra mediului înconjurător
să fie minim (să reducă efectele nocive ale poluării solului, apei, atmosferei şi recoltei).
 TEST DE EVALUARE
1. Care este conţinutul viticulturii ca ştiinţă biologică şi tehnologică?
Răspuns:
Conţinutul viticulturii ca ştiinţă biologică - studiază originea şi evoluţia viţei
în cultură, dar şi a particularităţilor ei biologice şi ecologice; iar ca ştiinţă
tehnologică - studiază problemele teoretice şi practice care privesc cultura
viţei-de-vie: tehnologiile de obţinere a materialului săditor, tehnologiile de
înfiinţare a plantaţiilor viticole, sistemele de cultură, formele de conducere a
viţelor în plantaţii, tehnologiile de întreţinere a plantaţiilor tinere şi a celor pe
rod.

1. Ce avantaje economice prezintă cultura viţei-de-vie?

2. Care sunt efectele benefice ale consumului de struguri şi stafide?

3. Care este suprafaţa permisă pentru a fi cultivată cu hibrizi producători

direcţi, conform Legii viei şi vinului?

4. Enumeraţi care sunt problemele mari cu care se confruntă omenirea la

începutul mileniului III.

5. Precizaţi câteva din măsuri de relansare a producţiei vitivinicole româneşti.

6. Care sunt principalele ţări viticole ale lumii?

 TEMA NR. 2
SISTEMATICA GENULUI VITIS

Unităţi de învăţare
 Sistematica genului Vitis.
 Clasificarea tipurilor de viţă-de-vie din cultură.
Obiectivele temei:
 prezentarea botanică: familia, încrengătura, clasa şi ordinul din care face parte viţa-de-
vie şi componenţa genului Vitis;
 cunoaşterea caracteristicilor speciei Vitis vinifera, cea mai importantă pentru cultură,
datorită însuşirilor calitative pe care le posedă: obţinerea de struguri de masă, pentru
vin şi stafide.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Dejeu, L., 2010 - Viticultură. Editura Ceres, Bucureşti.
2. Irimia, L.M., 2012 – Biologia, ecologia şi fiziologia viţei-de-vie. Editura Ion Ionescu de la Brad,
Iaşi.
3. Pop, Nastasia, 2010 – Curs de viticultură generală. Editura Eikon, Cluj-Napoca.

Începuturile viţei-de-vie cultivate (Vitis vinifera) au avut loc cu 7000-9000 ani î.e.n.
odată cu trecerea în cultură a viţei sălbatice (Vitis silvestris). Plantele din familia Vitaceae
(caracterízate prin seminţe închise în fruct) sunt grupate în încrengătura Spermatophyta, clasa
Dicotiledonate (deoarece embrionul este prevăzut cu două cotiledoane), ordinul Rhamnales
(flori cu corola verde).
Din ordinul Rhamnales face parte şi familia Vitaceae, care cuprinde 18 genuri şi
aproximativ 800 de specii lemnoase, liane şi arbuşti agăţători. În ţara noastră sunt răspândite
genurile Ampelopsis, Muscadinia, Parthenocissus (cu rol decorativ în principal) şi Vitis.
Restul genurilor nu se găsesc în România fiind plante tropicale, care se cultivă în seră (genul
Cissus).
Frunzele acestor specii sunt palmate, florile mici şi actinomorfe, galben verzui, pe
tipul 5 sau 4, au gineceu bicarpelar şi disc nectarifer la baza ovarului. Fructul este o bacă
suculentă şi cărnoasă, cu 1-2- seminţe (Constantinescu Gh. Şi colab., 1970; Ciocârlan V.,
1988; citaţi de Dejeu L., 2010).

13
 2.1. Genul Vitis cuprinde peste 40 de specii asiatice şi circa 30 de specii americane,
lemnoase, cu tulpini flexibile, agăţătoare prin cârcei plasaţi opus frunzelor (Fregoni M.,
2005). Florile au corola caducă, iar la înflorit se desprinde de la bază şi cade. În cadrul acestui
gen întâlnim două subgenuri: Muscadinia şi Vitis.
Subgenul Muscadinia – cuprinde specii răspândite în regiunile tropicale şi
subtropicale ale Americii de Nord (S.U.A şi Mexic), şi este alcătuit din 3 specii: Vitis
rotundifolia, Vitis munsoniana şi Vitis popenoei. Aceste viţe sunt imune la filoxeră, resistente
la atacul bolilor criptogamice şi extrem de sensibile la ger. Strugurii sunt mici, cu boabe
puţine şi slab suculente, cu gust foxat şi acru. Unele nu se pot înmulţi prin butăşire şi prezintă
incompatibilitate la altoire, dar se folosesc la hibridări cu V. vinifera, pentru obţinerea de
portaltoi cu rezistenţă maximă la filoxeră şi nematozi.
Subgenul Vitis – cuprinde speciile de viţă din zonele temperate ale Europei şi Asiei,
Americii de Nord, Centrale şi de Sud. Viţele care aparţin acestui gen au lemnul moale,
măduva bine dezvoltată, scoarţa se exfoliază, cârceii sunt dispuşi intermitent sau continuu,
frunzele sunt întregi sau lobate, strugurii sunt mari, cu boabe numeroase, zemoase sau
crocante care acumulează cantităţi mari de zaharuri. Acest subgen se împarte în patru grupe
în funcţie de zona geografică şi condiţiile climatice la care sunt adaptate.

GRUPE: 1. Specii americane adaptate la climatul temperat: V. labrusca, V. aestivalis,

V. bicolor, V. riparia, V. berlandieri, V. rupestris, V. solonis; sunt resistente
la ger, mană, calcar, săruri, au rezistenţă slabă la filoxeră, fiind folosite
pentru obţinerea de hibrizi şi de portaltoi.
2. Specii americane adaptate la climatul cald, tropical şi ecuatorial: grupa
Florida şi specii din grupa tropicală V. gigans, V. simpsonii, ele nu prezintă
importanţă economică şi sunt folosite pentru obţinerea de hibrizi rezistenţi la
boli şi la fisurarea boabelor.
3. Specii euro-asiatice adaptate la climatul temperat, dintre acestea cele mai
reprezentative sunt: Vitis silvestris – cuprinde specii dioice, care se întâlnesc
spontan în pădurile din etajul stejarului şi fagului, până la o altitudine de
600-800 m; şi Vitis vinifera care cuprinde viţele roditoare numite „nobile”.
4. Specii asiatice orientale sunt sensibile la filoxeră, calcar, mană, însă au
rezistenţă sporită la făinare şi la ger: V. amurensis, V. thunbergii. Ele sunt
folosite în lucrările de hibridare cu soiurile nobile, cărora le imprimă
rezistenţa mare la ger.

14
 2.2. Clasificarea viţelor cultivate
În funcţie de condiţiile ecologo-geografice unde au apărut speciile euro-asiatice, a
fost elaborată de Negrul A.M., 1946, pe care le-a încadrat în 3 proles-uri, funcţie de, şi
anume:
● proles pontica – cuprinde soiuri atât de masă cât şi de vin, din Asia Mică, Grecia,
Bulgaria, Ungaria, România (Saperavi, Rcaţiteli, Plăvaie, Furmint, Corinth) şi Moldova;
● proles occidentalis – cuprinde aproximativ 25% din soiurile cultivate în Franţa,
Germania, Spania, Portugalia, Italia şi Austria. Cuprinde soiuri cu un procent mare de lăstari
fertili, având ca destinaţie obţinerea vinurilor de calitate: Riesling, Sauvignon, Traminer,
Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Merlot;
● proles orientalis – cuprinde soiurile cultivate în Azerbaidjan, Armenia, Iran, cu
struguri mari, lacşi, pulpă cărnoasă – suculentă, aici regăsindu-se soiurile de struguri de masă
şi soiurile pentru stafide: Afuz Ali, Muscat de Alexandria (din subgrupa antasiatică) şi
Sultanină, Muscat alb (subgrupa caspica).
După direcţia de producţie întâlnim viţe roditoare de la care obţinem struguri şi viţe
portaltoi destinate obţinerii de butaşi necesari în procesul de altoire.
Viţele roditoare, respectiv soiurile nobile, nerezistente la filoxeră, la boli criptogamice şi
sensibile la ger, produc struguri şi vinuri de calitate. Astăzi, după invazia filoxerei, aceste
soiuri se înmulţesc prin altoire pe viţe portaltoi.

Soiuri de struguri pentru masă, ►prezintă struguri mari şi ciorchini lacşi;

►boabele sunt mari, au forme diferite, divers colorate
aparţin speciei Vitis Vinifera,
(alb-verzui-aurii, roşii);
proles orientalis ►au pieliţa elastică, pulpa crocantă, plăcută la gust;
►au epoci de coacere diferite pe parcursul verii, deci se
pot consuma în stare proaspătă o perioadă lungă de timp.
Soiuri de struguri de vin, aparţin ►prezintă struguri de mărime mijlocie şi mică;
►boabele sunt de regulă mici, rotunde, divers colorate
tot speciei Vitis Vinifera, proles
(alb-verzui-aurii, roşii, negre);
occidentalis şi proles pontica ►au pieliţa elastică, mai groasă ca strugurii de masă,
miezul este zemos şi cedează uşor mustul.

Soiuri de hibrizi direct producători, obţinute prin încrucişarea speciilor americane din
grupa orientală, prezintă rezistenţă la filoxeră şi boli criptogamice, sunt tolerante la ger, se
înmulţesc prin butăşire, asigură producţii mari, dar de calitate inferioară (cantitate mai scăzută
de zahăr, gust foxat, randament scăzut la prelucrare). În general au vigoare mare şi potenţial
productiv ridicat.
15
 Soiuri cu rezistenţă biologică, obţinute în ultimii ani prin hibridări sexuate controlate
interspecifice, între soiuri vinifera şi hibrizi direct producători sau alte forme evoluate. Ei au
potenţial productiv mare, rezistenţă sau toleranţă la boli şi dăunători, iar calitatea strugurilor
este apropiată, egală sau superioară multora dintre soiurile vinífera.
Soiuri de portaltoi care nu se cultivă pentru struguri, ci pentru materialul biologic
(coarde de un an), necesar procesului de altoire la soiurile „nobile”. În practica viticolă
prezintă importanţă însuşirile rădăcinilor de rezistentă la filoxeră, calcar, secetă şi atacul
nematozilor.
Obiectivele ameliorării genetice a viţei-de-vie sunt reprezentate de îmbunătăţirea calităţii,
obţinerea de producţii sporite, rezistenţa la ger, la boli criptogamice, la dăunători etc.
După valoarea tehnologică a strugurilor obţinuţi (clasificare tehnologică), soiurile se
grupează astfel:
- soiuri pentru struguri de masă (extratimpurii, timpurii, mijlocii, târzii şi foarte târzii);
- soiuri apirene pentru stafide, compoturi, dulceţuri sau consum în stare proaspătă;
- soiuri pentru vinuri albe (de masă – VM, cu indicaţie geografică – IG, de calitate cu
denumire de origine controlată – DOC);
- soiuri pentru vinuri roşii (VM, IG, DOC);
- soiuri pentru vinuri aromate;
- soiuri pentru vinuri spumante şi vermuturi;
- soiuri pentru distilate de tip coniac.
Clasificarea tehnologică a soiurilor este cea mai des utilizată în practica viticolă, în
zonarea soiurilor şi la stabilirea direcţiilor de producţie.
2.3. Rezumatul temei
Soiurile de viţă-de-vie aparţin mai multor genuri ale familiei Vitaceae, care la rândul ei face
parte din ordinul Rhamnales. Familia Vitaceae are reprezentanţi pe tot globul, cu deosebire în zona
temperată, de la paralela 52° latitudine nordică la paralela 53° latitudine sudică, deoarece prezintă o
mare plasticitate ecologică.
Vitaceaele sunt plante dicotiledonate multianuale, lemnoase, liane sau arbuşti agăţători, de
regulă cu cârcei, fructul este o bacă de obicei suculentă, dar şi cărnoasă, cu 1-2 seminţe. Familia
Vitaceae este reprezentată de aproximativ 18 genuri şi peste 800 de specii, unele dintre ele prezentâd
numai interes decorativ (Parthenocissus, Ampelocissus şi Cissus).
În cadrul familiei Vitaceae, genul Vitis este cel mai reprezentativ şi mai bogat în specii (peste
40 de specii asiatice şi circa 30 de specii americane); importanţă economică deosebită prezentând
specia Vitis vinifera datorită, în special, însuşirilor sale calitative, destinată obţinerii vinului, a
16
strugurilor de masă şi stafidelor. Ea cuprinde un număr foarte mare de soiuri (8000 – 15000),
răspândite pe cele cinci continente, nu rezistă la filoxeră şi la bolile criptogamice, prezintă o
rezistenţă moderată la ger (-20ºC) şi se înmulţeşte relativ uşor pe cale vegetativă.
În prezent, în viticultură se cultivă patru mari categorii de soiuri şi anume: soiuri „nobile“
sau europene, cele care produc struguri şi vinuri de calitate; soiuri de hibrizi direct producători care
dau struguri şi vinuri mai puţin plăcute, dar sunt rezistente la boli, filoxeră şi se pot înmulţi prin
butaşi; soiuri cu rezistenţă biologică şi soiuri de portaltoi care nu se cultivă pentru struguri, ci pentru
coardele anuale folosite la altoirea soiurilor „nobile“.

TEST DE EVALUARE
1. Care sunt cele patru grupe ale subgenului Vitis?
Răspuns:
Cele patru grupe ale subgenului Vitis sunt: grupa 1 - specii americane adaptate
la climatul temperat; grupa 2 - specii americane adaptate la climatul cald,
tropical şi ecuatorial; grupa 3 - specii euro-asiatice adaptate la climatul
temperat şi grupa 4 - specii asiatice orientale.

1. 1. Precizaţi familia, încrengătura, clasa şi ordinul din care face parte din punct
de vedere botanic, viţa-de-vie.

2. 2. Precizaţi şi descrieţi speciile euro-asiatice adaptate la climatul temperat.

3. Care sunt categoriile de viţe cultivate în prezent?

4. Clasificaţi viţele cultivate după valoarea tehnologică a strugurilor obţinuţi.

5. Prezentaţi caracteristicile genului Vitis.

17
 TEMA NR. 3
ALCĂTUIREA VIŢEI-DE-VIE

Unităţi de învăţare
 Organografía viţei-de-vie.
Obiectivele temei:
 prezentarea şi descrierea părţilor componente ale viţei-de-vie (rădăcina, tulpina,
frunza, mugurele, inflorescenţa, floarea, bobul şi sămânţa);
 precizarea funcţiilor şi însuşirilor pe care le îndeplineşte fiecare organ al viţe-de-vie.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Dejeu, L., 2006 – Viticultură practică. Editura Ceres, Bucureşti.
2. Dobrei, A., Rotaru, Liliana, Mustea, M.,2005 – Cultura viţei-de-vie. Editura Solnes, Timişoara.
3. Georgescu, Magdalena, Dejeu, L., Ionescu, P.,1991 – Ecofiziologia viţei-de-vie. Editura Ceres,
Bucureşti.
4. Oşlobeanu, M., Oprean, M., Alexandrescu, I., Georgescu, Magdalena, Baniţă, P., Jianu, L.,1980 –
Viticultură generală şi specială. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

3.1. Organografia – bază pentru agrotehnică

Viţa-de-vie (Vitis vinifera) este alcătuită din mai multe organe care îndeplinesc în viaţa
plantei diferite roluri. Aceste organe sunt: rădăcina, tulpina, frunza, mugurele, inflorescenţa,
floarea, bobul şi sămânţa.
La înfiinţarea planţiilor viticole, în mod obişnuit se folosesc viţe altoite, obţinute prin
îmbinarea a două porţiuni de coardă dintre care una este denumită altoi şi alta portaltoi.
Altoiul provine dintr-un soi roditor, european, „nobil”, şi dă naştere părţii supraterestre care
va produce struguri de calitate, iar portaltoiul provine de la un soi cu sânge de viţă americană,
pe el se formează rădăcinile, rezistente la filoxeră. Pentru înfiinţarea viilor pe nisipuri sau în
cazul hibrizilor direct producători (aceştia fiind inferiori calitativ), se folosesc viţe nealtoite.
3.1.1. Rădăcina este unul din organele principale ale viţei-de-vie, cu creştere
geotropică pozitivă. Vigoarea plantei, puterea de creştere şi de rodire sunt corelate direct cu
volumul sistemului radicular. Pe întreaga perioadă de creştere a butucului, până la un anumit
stadiu care corespunde cu începutul îmbătrânirii lui, rădăcinile tind să ocupe în totalitate
volumul de pământ pe care îl au la dispoziţie.

18
 Rădăcinile viţei-de-vie pot fi embrionare (fig. 3.1), la viţele obţinute din sămânţă (se
formează din radicula embrionului), au un geotropism pozitiv, formă cilindrică şi pătrund
vertical în sol până la adâncimea de 1m, chiar mai mult.

La viţele înmulţite vegetativ, rădăcinile se formează pe

tulpină (portaltoi) sau pe fragmente de tulpină (butaşi,
marcote), apar în dreptul razelor medulare, la noduri şi rar pe
internoduri şi se numesc rădăcini adventive (fig. 3.2). Ele au o
creştere etajată, şi pot fi: bazale (inferioare), mijlocii
(intermediare) şi superioare (superficiale sau „de rouă”). Cele
mai importante sunt rădăcinile bazale, deoarece asigură
înrădăcinarea profundă a plantei şi aprovizionarea acesteia cu
apă şi nutrienţi, conferindu-i o bună rezistenţă la secetă.
Fig. 3.1 - Sistem radicular la
viţa obţinută din sămânţă
(după Dejeu L., 2010)

Fig. 3.2 - Sistem radicular cu ramificaţii dispuse în trei etaje:

a) – la un butaş înrădăcinat în sol; b) – la un butuc matur

Ca şi dimensiuni, lungimea unei rădăcini poate atinge 4-8 m la viţele europene şi 6-15
m la speciile americane, iar grosimea variază de la 3-6 cm, la 6-10 cm. Majoritatea rădăcinilor
la viţa-de-vie se găsesc răspândite în sol la 30-70 cm adâncime, pe o rază de 1,5-3 m în jurul
butucului, mai ales pe intervalul dintre rânduri. De aceste particularităţi se ţine seama la
aplicarea lucrărilor solului, la încorporarea îngrăşămintelor şi la irigarea plantaţiilor.
Rădăcinile viţei-de-vie îndeplinesc procese fiziologice de mare importanţă: fixează
planta în sol, absorb şi transportă apa şi substanţele hrănitoare, asigură creşterea în lungime şi

19
grosime, înmagazinează substanţe de rezervă etc. Prin toate măsurile agrotehnice aplicate în
plantaţii, viticultorul urmăreşte asigurarea condiţiilor optime pentru creşterea sistemului
radicular, de a cărui dezvoltare depinde şi vigoarea părţii de deasupra solului (aeriene).
3.1.2. Tulpina este organul vegetativ aerian care asigură mişcarea bilaterală a apei şi
substanţelor nutritive din plantă, susţine întregul sistem aerian al butucului şi este cel mai
dezvoltat elemet lemnos al acestuia.
Intervenţiile asupra viţei roditoare, îndeosebi tăierile, se pot aplica corect numai dacă
se cunosc elementele anuale şi multianuale ce alcătuiesc partea supraterestră a butucului.
Partea aeriană a viţei-de-vie, destul de diferită ca formă şi dimensiuni, este alcătuită din
tulpină sau trunchi (partea neramificată) şi coroană, respectiv totalitatea ramificaţiilor
provizorii pornite din tulpină (de 1-3 ani).
La viţele altoite, deasupra porţiunii îngropate a tulpinii (pe care se formează
rădăcinile) se află zona de concreştere (punctul de altoire), adică locul unde se face sudura
(prinderea) între portaltoi şi altoi, situată la nivelul solului (fig. 3.3). Această zonă prezintă
sensibilitate la temperaturi scăzute, la temperaturi ridicate şi secetă, fiind necesară protejarea
ei prin muşuroire în zonele nefavorabile.
Coardele sunt elemente lemnoase de lungimi şi vârste diferite, plasate la partea
superioară a tulpinii. Ele poartă anumite denumiri în funcţie de vârsta, lungimea şi rolul pe
care îl au, şi anume: scaunul butucului, braţe, semitulpini, cordoane (elemente de schelet);
coarde de doi şi de un an (elemente de semischelet).
Elementele de schelet au vârsta mai mare de doi ani şi lungimea variabilă. Braţele sunt
elemente multianuale, scurtate prin tăieri la 30-150 cm, rigide sau cu elasticitate redusă.
Cordoanele se întâlnesc la butucii conduşi în formă semiînaltă şi înaltă, sunt plasate în vârful
tulpinii, au poziţie orizontală (pot fi unilaterale sau bilaterale, simple sau duble). Sub scoarţa
elementelor de schelet se găsesc muguri dorminzi, din care, în anumite condiţii, cresc lăstari
lacomi.
Coardele de doi ani sunt inserate direct pe buturugă, pe braţe sau pe cordoane şi
poartă denumirea de „punţi de rod” deoarece sunt suport pentru coardele roditoare. Lungimea
lor este cuprinsă între 100-150 cm iar grosimea între 10-20 cm.
Coardele de un an sunt situate pe coardele de doi ani, dar şi pe celelalte elemente ale
butucului, evoluează din lăstari în urma procesului de lemnificare, după căderea frunzelor;
sunt alcătuite din noduri şi internoduri, acestea din urmă având lungimi diferite în funcţie de
specie, soi şi porţiunea de pe coardă (baza, mijlocul sau vârful acesteia). La noduri sunt situaţi
20
altern ochii de iarnă (care se văd cu ochiul liber), resturi de cârcei şi pedunculul strugurilor.
Sunt lungi (1-5 m, respectiv 2 m la viţele roditoare şi 5-6 m la viţele portaltoi), subţiri (8-12
mm) şi elastice.

DE REŢINUT  Legea fructificării la viţa-de-vie este: coardă de un an

plasată pe lemn de doi ani (punte de rod)

Formele de conducere ale tulpinii sunt date de înălţimea la care sunt amplasate
elementele de producţie faţă de nivelul solului şi orientarea lor în spaţiu. În prezent, în
viticultura din ţara noastră se deosebesc 3 forme de conducere: joasă, semiînaltă şi înaltă (fig.
3.3).
La conducerea joasă (clasică) elementele de producţie se găsesc amplasate pe lemnul
multianual la cel mult 10-30 cm de nivelul solului, fapt ce favorizează maturarea mai timpurie
a strugurilor şi acumularea unei cantităţi mai mari de zaharuri, în comparaţie cu celelalte
forme de conducere. Pe această formă se practică sistemul de tăiere scurt (tip Teremia) sau
mixt (tip Guyot multiplu), în condiţii de protejare peste iarnă (prin îngropare).

Fig. 3.3 - Elementele tulpinii înainte de tăiere:

a – la un butuc în formă joasă; b – la un butuc în formă semiînaltă

Conducerea semiînaltă s-a răspândit mult în ultimii ani, îndeosebi în zonele unde se
pretează cultura neprotejată peste iarnă. Elementele de producţie şi de înlocuire se realizează
pe tulpini de 60-80 cm înălţime, în capătul acestora, fie pe cordoane unilaterale sau bilaterale.
Această formă de conducere este recomandată pentru majoritatea soiurilor, deoarece creează

21
condiţii optime pentru mecanizarea unor lucrări, pentru erbicidare şi determină creşterea
productivităţii muncii, mai ales la tăieri şi operaţii în verde.
Conducerea înaltă se practică în zonele de cultură neprotejată sau semiprotejată, iar
elementele de producţie se formează la 1,00-1,50 m înălţime sau mai mult, cu sau fără
cordoane. Dintre avantajele acestei forme de conducere amintim: extinderea mecanizării,
economisirea de materiale (ex. viţe), reducerea atacurilor de boli şi dăunători, creşterea
productivităţii muncii etc.
Elementele lemnoase rezultate pe butuc în urma tăierilor. Prin scurtarea la diferite
lungimi a coardelor de un an existente pe butuc, se obţin elemente active provizorii, utile în
obţinerea an de an a recoltei de struguri sau de pregătire a recoltei următoare. Lungimea
elementelor roditoare se exprimă în număr de ochi de iarnă rămas în urma tăierilor pe coarda
de un an, rezultând astfel elementele de rodire, de înlocuire sau de formare, care poartă
diferite denumiri (fig. 3.4).

Fig. 3.4 - Elementele lemnificate anuale ale butucului din cultură:

a) – la forma clasică, joasă: a – cep de înlocuire; b – cep de rod; c – cordiţă;
d – călăraş; e – coardă de rod scurtă; f – coardă de rod mijlocie;
g – coardă de rod lungă; h – verigă de rod;
b) – la forma de conducere semiînaltă; a – cep de siguranţă; b – cep de rod;
c – cordiţă; d – detaliu de tăiere

Coarda de rod provine din scurtarea unei coarde anuale, plasată pe o coardă de doi
ani, la o lungime de 8-16 ochi. Cordiţa de rod rezultă din scurtarea unei coarde de un an
situată pe punte de rod, la 4-7 ochi. Călăraşul este o cordiţă roditoare (4-7 ochi), plasată în
spatele unei coarde de rod principale, ambele pe acelaşi lemn de doi ani. Biciul este o coardă
de rod (8-10 ochi), situată la capătul unui braţ degarnisit. Călăraşul şi biciul sunt întâlnite
22
frecvent la forma de conducere joasă, plasate către periferia butucului, având rolul de a
suplimenta producţia de struguri pe butuc.
Cepul rezultă din scurtatrea unei coarde de un an, la 1-3 ochi de iarnă. Este cel mai
scurt element lemnos, iar în funcţie de lemnul pe care este situat cepul poate fi sau nu roditor,
astfel: cepul este roditor dacă rezultă din scurtarea unei coarde de un an, plasată pe lemn de
doi ani; cep de înlocuire – asigură formarea de lemn pentru înlocuirea celui care a rodit, poate
fi roditor sau neroditor; cep de siguranţă – este plasat la baza tulpinii şi are rolul de a asigura
lemnul de înlocuire a acesteia în cazul în care este distrusă de ger, boli sau accidente
mecanice; cep de rezervă – plasat pe scaunul butucului sau la baza braţelor, cu rolul de a
forma lemnul necesar refacerii sau înlocuirii periodice a elementelor de schelet.
Veriga de rod este o formaţiune mixtă, alcătuită dintr-un cep de un an în poziţie
inferioară şi o coardă sau cordiţă, tot de un an, în poziţie superioară, ambele plasate pe aceeaşi
punte de rod. Coarda sau cordiţa asigură producţia din anul în curs, iar cepul are funcţia de a
asigura coardele roditoare necesare realizării unei noi verigi în anul următor, dar şi menţinerea
formei butucului.
3.1.3. Mugurii sunt organe verzi intermediare, reprezentate prin vârfuri de creştere
acoperite cu solzi care îi apără de ger şi uscăciune; prin intermediul lor se continuă viaţa viţei-
de-vie în fiecare an. Ei sunt de origine exogenă, au formă conică şi o durată de viaţă în
general scurtă, primăvara transformându-se în lăstari şi apoi, prin lignificarea acestora, în
coarde.
La speciile şi soiurile genului Vitis, mugurii sunt localizaţi în axila frunzelor şi se pot
clasifica după grupare şi după poziţia pe diferite elemente ale plantei. Astfel, după grupare pot
fi solitari sau grupaţi câte 2-6 sub un înveliş de protecţie comun (catafile), alcătuind aşa
numitul ochi. După poziţia lor pe lăstari mugurii pot fi: apicali (terminali) şi axilari (laterali).
Mugurii apicali au un singur con vegetativ, sunt situaţi în vârful lăstarilor şi copililor;
prin ei realizeazându-se creşterea în lungime. În condiţiile climatului temperat, mugurii
apicali, împreună cu o parte din lăstarul ierbaceu se usucă iarna.
Mugurii axilari (laterali) se găsesc pe elementele vegetative ale plantei (lăstari şi
copili) la noduri, dar şi pe elementele lemnoase (coardele de un an), la noduri şi la baza
acestora. Aceşti muguri se clasifică în funcţie de alcătuirea lor morfologică şi ordinea de
pornire în vegetaţie în: muguri primari, muguri de iarnă şi muguri dorminzi.
Mugurii primari sau de copili sunt cei dintâi care îşi fac apariţia pe lăstar, la subsuoara
frunzelor. Ei sunt protejaţi de doi solzi inegali ca mărime, de culoare verde sau roz-cafeniu şi
23
cuprind două vârfuri vegetative inegale (fig. 3.5). În axila solzului de dimensiuni mai reduse
se formează un mugur mai mare, mai evoluat, mugurul primar propriu-zis, numit şi mugur de
copil. Când frunzele lăstarilor ating dimensiuni de 0,5-1 cm şi în vârful mugurului de copil îşi
fac apariţia 3-5 primordii foliare, la adăpostului solzului mai mare apare şi cel de-al doilea
mugur, de dimensiuni mai reduse, foarte puţin evoluat, cu 1-2 primordii de frunze. Cei doi
muguri situaţi sub acelaşi înveliş protector alcătuiesc aşa-numitul ochi primar.

Fig. 3.5 - Alcătuirea ochiului primar:

A – mugurul de copil; B – mugurul principal al viitorului ochi de iarnă.
(după Dejeu L., 2010)

Mugurul primar propriu-zis, mai evoluat, nu are perioadă de repaus, astfel că în 25-30
de zile de la apariţie poate porni în vegetaţie, formând un lăstar anticipat numit copil. În cazul
unor condiţii nefavorabile pornirii în vegetaţie, acest mugur se usucă şi moare.
Al doilea mugur al ochiului primar, caracterizat prin dimensiuni reduse şi evoluţie
slabă, creşte mult mai încet şi va deveni mugurul principal al ochiului de iarnă. În cursul
perioadei de vegetaţie, în mugurul mic al ochiului primar se diferenţiază un mugur principal şi
doi muguri secundari, situaţi dedesubt şi deasupra. Pe axele mugurilor secundari se formează
muguri terţiari. Acest ansamblu de muguri (5-7), protejaţi de acelaşi înveliş alcătuit din
catafile, poartă denumirea de ochi de iarnă. Catafilele sunt glabre şi rigide la exterior, iar la
interior sunt păroase, asigurând împreună cu perii care umplu spaţiul dintre muguri, protecţia
împotriva traumatismelor şi a deshidratării.
Alcătuirea şi evoluţia ochiului de iarnă. Ochiul de iarnă este cel mai important
complex mugural, deoarece asigură vegetaţia şi rodul viţei-de-vie în anul următor formării lui.
El este alcătuit din mai mulţi muguri simpli (principal, secundari şi terţiari), având un înveliş
protector şi o bază comună (fig. 3.6).
În centru se află un mugur mai bine dezvoltat, denumit mugur principal, care porneşte
în vegetaţie primăvara, fiind de regulă roditor (fertil). Analizând acest mugur în secţiune, se

24
poate obseva că înglobează toate părţile componenete ale viitorului lăstar, sub formă de
primordii: axul lăstarului, cu câteva noduri şi internoduri; conul de creştere; în dreptul
nodurilor, rudimente de frunze, inflorescenţe şi cârcei la mugurii fertili, sau numai rudimente
de cârcei la cei sterili (fig. 3.7).

Fig. 3.6 - Secţiune prin ochiul de iarnă: Fig. 3.7 - Secţiune prin mugurul principal (fertil):
a – coarda de 1 an; b – copil; c – mugur a – axul mugurului; b – vârful de creştere;
principal; d – muguri secundari; e – mugur c – inflorescenţa; d – frunze;
terţiar; f – cicatrice lăsată de frunză e –viitori muguri

Mugurul principal al ochiului de iarnă interesează în mod deosebit, deoarece poartă

primordiile de inflorescenţă (situate opus primordiilor foliare, începând cu nodul 3, 4 sau 5).
În interiorul lui are loc un proces mai complicat de diferenţiere, de formare a rudimentelor de
inflorescenţe (în număr de 1-3, rar mai multe) şi flori, începând din luna mai-iunie şi până în
primăvara anului următor, când pornesc în vegetaţie. Sunt cei mai sensibili la acţiunea
factorilor nefavorabili (temperaturi scăzute sau asfixiere), de aceea sunt primii distruşi; dar în
condiţii favorabile de mediu pornesc primii în creştere dând naştere lăstarilor principali,
purtători de inflorescenţe.
Mugurii secundari şi terţiari au o alcătuire asemănătoare, însă: sunt mai puţin evoluaţi
şi au o creştere limitată, pornesc mai târziu în vegetaţie, produc în principal primordii foliare,
sunt mai puţin sensibili la acţiunea factorilor nefavorabili, formând lăstari secundari, de
dimensiuni mai mici, ce pot avea 1-2 inflorescenţe, mai reduse ca mărime.
Mugurii secundari pornesc în vegetaţie numai dacă mugurul principal a fost distrus
sub acţiunea temperaturilor scăzute din timpul iernii, prin asfixiere sau datorită îngheţurilor
târzii de primăvară. Uneori, la noduri se întâlnesc lăstari gemeni, când alături de mugurul
principal, a pornit în vegetaţie şi un mugur secundar. La unele soiuri (Riesling italian,
Fetească regală) mugurii secundari au o fertilitate ridicată (Dejeu L., 2010).

25
 Mugurii secundari şi terţiari rămân în repaus (atunci când mugurul principal porneşte
în vegetaţie), la baza lăstarilor, apoi a coardei, fiind situaţi împrejurul acesteia şi poartă
denumirea de muguri coronari, unghiulari sau bazali. Cu timpul ei sunt acoperiţi cu straturi
noi de ţesuturi, devenind astfel muguri dorminzi. Aceştia, de îndată ce condiţiile devin
favorabile, sunt primii care pornesc într-o activitate intensă şi dau naştere lăstarilor lacomi de
pe lemnul multianual. Ei se pot dezvolta în urma distrugerii unei părţi a butucului sau când se
produce un dezechilibru vegetativ prin operaţiile de tăiere.

Pentru tehnica viticolă şi în special pentru aplicarea corectă a tăierilor,

deosebit de importantă este:
DE REŢINUT ► cunoaşterea, la fiecare soi şi în diferite condiţii de mediu, a
gradului de diferenţiere (de fertilitate) a diferitelor categorii de
muguri;
► locul de amplasare al mugurilor fertili pe lungimea coardei.

La unele soiuri, ca Roşioară, Creaţă, Aligoté, Riesling italian, Cardinal etc., primii 1-2
ochi de la baza coardelor anuale au o fertilitate sporită faţă de alte soiuri, ceea ce înseamnă
că tăierile pot fi atât scurte (cepi de rod), cât şi lungi.
La alte soiuri ca, Afuz Ali, Italia, Galbenă de Odobeşti, Fetească albă, Sauvignon etc.,
mugurii au o fertilitate mai ridicată către mijlocul coardei, având în schimb, o fertilitate mai
scăzută primii 3-4 ochi de la bază, ca şi dinspre vârf (de la 14-15 în sus). Rezultă că aceste
soiuri răspund mai bine la tăiere în coarde de rod de 8-14 ochi.
3.1.4. Lăstarii sunt formaţiunile vegetative şi fructifere ale butucului la viţa-de-vie, cu
toate elementele lor componente în stadiu erbaceu sau în faza de tranziţie către lemnificare.
Lăstatarii provin atât din mugurii de pe elementele lăsate la tăiere (coarde, cordiţe, cepi), dar
şi de pe elementele de schelet. Culoarea lăstarului este verde, dar în funcţie de soi poate fi
roşiatică, maronie, cafenie. La început el este erbaceu, apoi pe măsura maturarii se lignifică
treptat de la bază către vârf, căpătând o culoare brună maronie specifică coardelor de un an.
Ca părţi componente lăstarii sunt alcătuiţi din noduri şi internoduri. La noduri dispuse
altern sunt situate frunzele, în axila cărora apar şi se dezvoltă mugurii, iar pe partea opusă
frunzelor sunt inseraţi, la anumite noduri cârcei (fig. 3.8). Dacă lăstarii sunt fertili, opus
frunzelor întâlnim începând cu nodul 3 - 5 în sus inflorescenţe, iar deasupra acestora pe lăstar
nodurile prezintă cârcei.
Lungimea lăstarilor este cuprinsă în general între 2-5 m, iar diametrul 8-12 mm; dar
cei mai corespunzători sunt cei care la maturitate ajung la lungimi de 140-150 cm.
26
 Clasificarea lăstarilor. După mugurii din care se
formează, întâlnim pe plantă lăstari principali - când provin
din mugurul principal al ochiului de iarnă; lăstari secundari -
când provin din mugurii secundari ai ochiului de iarnă; lăstari
terţiari - provin din mugurii terţiari ai ochiului de iarnă; lăstari
lacomi - provin din mugurii dorminzi şi lăstari de copili -
provin din mugurele principal al ochiului primar, plasat în
axila frunzelor, pe lăstarul principal.
Un alt criteriu de clasificare este după fertilitate, astfel

Fig. 3.8 - Lăstar tânăr pe plantă putem avea lăstari fertili purtători de inflorescenţe,
la viţa-de- vie: a – nod; care se întâlnesc pe coarde, cordiţe şi cepi de rod; şi lăstari
b – internod; c – inflorescenţă;
d – frunză; e – copil; f – cârcel sterili care nu au inflorescenţe, fiind plasaţi de regulă pe
(după Oprea D.D.,1965)
elementele multianuale, dar se pot întâlni şi pe elementele
anuale.
3.1.5. Frunzele se găsesc pe lăstari în dreptul nodurilor, având o aşezare solitară şi
alternă (câte una singură şi opusă de la un nod la altul); reprezintând principalul organ
asimilator al butucului. Culoarea obişnuită a limbului foliar este verde, iar la unele soiuri
întâlnim şi frunze de culoare verde-gălbui, verde-arămie, cu pete antocianice etc.
Ca şi elemente componente, frunza este alcătuită din limb, peţiol şi teacă. Limbul
prezintă la bază o scobitură denumită sinus peţiolar, care preia forme diferite specifice
fiecărui soi în parte: circular, U, V, acoladă etc.; iar pe margini se formează sinusuri laterale
în formă circulară, triunghiulară, de liră etc. (fig. 3.9). Dinţii situaţi pe marginile limbului pot
fi lungi şi ascuţiţi sau scurţi şi rotunjiţi.
După forma limbului frunzele pot fi rotunde (orbiculare), cordiforme (sub formă de
inimă), reniforme (sub formă de rinichi) etc. (fig. 3.10); iar în funcţie de numărul segmentelor
(lobilor) limbului, întâlnim frunze trilobate (cu trei lobi), pentalobate (cu cinci lobi),
septalobate (cu şapte lobi) şi întregi.
Alcătuirea şi mai ales structura internă a frunzelor sunt adecvate unor funcţii deosebit
de importante, ca: asimilaţia clorofiliană, respiraţia, transpiraţia, creşterea, acumulări
temporare de substanţe, transport. Deoarece creşterea şi fructificarea plantei depind nemijlocit
de mărimea, integritatea şi starea fitosanitară a aparatului foliar, lucrările de protecţiea plantei
vor sta permanent în atenţia viticultorului.
27
Fig. 3.9 - Forma sinusurilor laterale: Fig. 3.10 - Forma frunzelor:
a – lenticulară; b – de liră; a – orbiculară; b – reniformă;
c – triunghiulară; d – circulară; c – cordiformă; d – cuneiformă
e – triunghiulară cu dinte; f – fără lumen

3.1.6. Cârceii sunt organe de agăţare care cresc pe lăstar, în dreptul nodurilor, opus
frunzelor. La început cârceii sunt ierboşi, treptat, dacă întâlnesc în cale un suport tare, se
înfăşoară în jurul acestuia şi se lignifică (se întăresc şi devin lemnoşi). Cârceii au o lungime
variabilă, pot fi simpli, fără ramificaţii sau cu 2, 3 sau mai multe ramificaţii (la Vitis vinifera)
(fig. 3.11).
Pot avea o dispunere continuă (la fiecare nod), discontinuă
uniformă (când după două noduri cu cârcel, urmează un nod fără
cârcel) şi discontinuă neuniformă (când după mai multe noduri cu
cârcel, urmează un nod sau mai multe, fără cârcel).

Fig. 3.11 - Cârceii:

a–monofil; b–bifil; c–trifil

3.1.7. Inflorescenţa viţei-de-vie este un racem compus de dichazii. Formarea lor are
loc în două etape: prima, desfăşurată intramugural şi a doua vizibilă la exterior
(extramugural), primăvara după dezmugurit.
Inflorescenţele sunt inserate pe lăstari, spre baza acestora, de la nodul 3-5 în sus, opus
frunzelor; iar în funcţie de soi, pe lăstarul fertil apar de la 1 la 5 inflorescenţe, în mod obişnuit
1-3. Numărul mediu de flori într-o inflorescenţă variază între 100 şi 400, putând ajunge uneori
la 2 000; în funcţie de soi, condiţiile climatice şi agrotehnice (Fregoni M., 2005; citat de
Dejeu L., 2010).
28
 O inflorescenţă este alcătuită din două părţi
principale: ciorchine şi flori. La rândul lui, ciorchinele
este format din peduncul (codiţă), rahis (axul principal al
inflorescenţei) şi ramificaţii de diferite ordine, pe care
sunt prinse florile (fig. 3.12). Inflorescenţele au forme
diferite (cilindrice, conice, cilindro-conice, rămuroase,
aripate) şi mărimi diferite (foarte mici: sub 6 cm lungime;
mici: 6-11 cm; mijlocii: 11-16 cm; mari: 16-21 cm şi
foarte mari când lungimea lor depăşeşte 21 cm).
Fig. 3.12 - Alcătuirea inflorescenţei:
A–peduncul; B–ramificaţie sub formă de cârcel;
C–rahis; D–ramificaţie de ordinul I;
E–ramificaţie de ordinul II; F – ramificaţie de ordinul III;
G – acin floral; H – buton floral

3.1.8. Florile viţei-de-vie sunt mici, actinomorfe, hermafrodite, fiind importante

pentru practică, nu ca organ de înmulţire, ci ca sursă a producţiei de struguri. O floare este
alcătuită din următoarele părţi componente: pedicel, receptacul, caliciu, corolă, androceu şi
gineceu (fig. 3.13). Pedicelul este subţire, verde, cu lungimea de 2-4 mm; iar extremitatea
lăţită a pedicelului formează receptaculul pe care se inseră celelalte elemente ale florii.
Caliciul este alcătuit din 5 sepale verzi, sub forma unor dinţişori. Corola este formată din 5
petale, de culoare verde-gălbuie, unite la vârf, încât formează un înveliş de formă cilindrică
(ca o scufiţă).
La înflorit petalele se desprind de la bază de pe receptacul (datorită presiunii exercitate
de stamine) şi cad împreună, rămânând sudate între ele la vârf (fig. 3.14).

Fig. 3.13 - Alcătuirea florii: Fig. 3.14 - Deschiderea florii la Vitis vinifera
A – pedicel; B – receptacul; C – sepale; (de jos în sus)
D – glande nectarifere inferioare; E – petale;
F – stamine; G – glande nectarifere superioare;
H – ovar; I – stil; J – antere; L – stigmat
(după Oprea D.D.,1965)

29
 Androceul sau partea bărbătească a florii este alcătuită din 5 stamine, sub forma unor
firişoare subţiri prinse la baza ovarului, care au o poziţie oblică şi poartă în vârf anterele (nişte
săculeţi galbeni, plini cu un praf galben, foarte fin – polenul). Gineceul (partea femeiască sau
pistilul), este bicarpelar şi este situat în centrul florii. El este compus dintr-un ovar (în formă
de pară) prelungit în sus cu o porţiune alungită, denumită stil. Vârful stilului este lăţit, poartă
nume de stigmat, iar imediat după înflorit secretă un lichid zaharat care ajută la germinarea
grăunciorilor de polen (la legatul rodului).
Între androceu şi gineceu se află discul nectarifer superior alcătuit din 5 glande
nectarifere unite între ele, care în perioada înfloririi secretă uleiuri eterice plăcut mirositoare
(vezi fig. 3.13).
Clasificarea florilor la viţa-de-vie, se poate face după două criterii, şi anume: după
alcătuire şi după modul de polenizare (fig. 3.15):
- flori hermafrodite normale întâlnite la majoritatea soiurilor de viţă-de-vie, au
androceul şi gineceul normal dezvoltate, florile se autopolenizează (sunt autofertile); soiurile
cu astfel de flori putând fi cultivate în plantaţii pure;
- flori morfologic hermafrodite dar funcţional femele prezintă androceu şi gineceu, dar
androceul nu este funcţional, polenul produs în anterele acestor flori este steril. Soiurile cu
acest tip de flori (Coarnă albă, Coarnă neagră, Crâmpoşie, Bicane etc.), pentru a fructifica
trebuie plantate în amestec cu soiuri din prima grupă, pentru a le asigura polenizarea;

Fig. 3.15 - Principalele tipuri de flori la viţa-de-vie:

a–hermafrodită normală; b–morfologic hermafrodită, funcţional femelă;
c–morfologic hermafrodită, funcţional masculă; d–unisexuat femelă; e–unisexuat masculă

- flori morfologic hermafrodite dar funcţional mascule au androceu şi gineceu, dar

numai partea bărbătească a florii este normal dezvoltată, cea femeiască are ovarul slab

30
dezvoltat şi nu leagă rod. Soiuri cu astfel de flori se cultivă numai ca portaltoi (Riparia gloire,
Riparia x Rupestris 3 306 şi 3 309);
- flori unisexuat femele au numai gineceu şi sunt lipsite de stamine. Au fost semnalate
la un biotip al soiului Galbenă de Odobeşti şi la soiul Mourvèdre;
- florile unisexuat mascule au numai androceu şi sunt lipsite total de gineceu. Soiurile
cu astfel de flori se cultivă numai ca portaltoi (unele biotipuri ale soiului Riparia gloire;
Aramon x Rupestris Ganzin nr. 1).
Granulele de polen la specia Vitis vinifera au o culoare gălbuie şi forme diferite
(elipsoidală, sferoidală, treiunghiulară etc.). Sub aspect fiziologic polenul poate fi fertil sau
steril (fig. 3.16).

Fig. 3.16 - Polen fertil (a) şi steril (b) (după Dejeu L., 2010)

3.1.9. Strugurele, bobul şi sămânţa la viţa-de-vie

Strugurii sunt asociaţii de fructe (boabe) rezultate din inflorescenţe, ca urmare a
transformării florilor prin fecundare. Strugurele preia forma, respectiv părţile componente ale
unei inflorescenţe, cu deosebirea că locul florilor este luat de fructe (bace).
Un strugure este format din ciorchine şi boabe. Ciorchinele reprezintă scheletul
strugurelui şi este format din: peduncul (codiţă), rahis (axul strugurelui), ramificaţiile
rahisului de ordine diferite şi pedicele (codiţe scurte). În funcţie de soi, codiţa strugurelui
poate fi mai scurtă ori mai lungă, lemnificată sau ierboasă. Pedicelele sau codiţele boabelor
poartă către vârf o parte mai lăţită, numită burelet, pe care sunt prinse boabele.
Strugurii se pot clasifica după mai multe criterii: după formă (struguri cilindrici,
conici, cilindro-conici, aripaţi, rămuroşi, bifurcaţi) (fig. 3.17); după greutate strugurii pot fi
foarte mici (dacă au sub 80 g), mici (80-150 g), mijlocii (130-300 g), mari (300-600 g) şi
foarte mari (când cântăresc peste 600 g); după lungimea axului întâlnim struguri foarte scurţi
(când au sub 11 cm lungime), scurţi (11-16 cm), mijlocii (16-21 cm), lungi (21-26 cm) şi
foarte lungi (când lungimea lor depăşeşte 26 cm) şi după aşezarea boabelor pe ciorchine
31
strugurii pot fi: foarte denşi - când boabele se ating între ele deformându-se, denşi, mijlociu de
rari, rari (lacşi) şi foarte rari în boabe.

Fig. 3.17 - Forma strugurilor: a – cilindrică; b – conică;

c - cilindro-conică; d – aripat; e – rămuros; f – bifurcate

Bobul de strugure (baca) ia naştere din ovar, iar din punct de vedere anatomic este
alcătuit din pericarp (partea comestibilă a bobului) şi seminţe. Pericarpul la rândul său, este
alcătuit din epicarp (pieliţă), mezocarp şi endocarp (fig. 3.18).
Epicarpul (pieliţa) prezintă la exterior un strat ceros numit pruină., iar spre interior
este hipocarpul în care se găsesc localizate substanţele colorante (pigmenţii antocianici care
dau culoarea vinurilor roşii), substanţele aromate şi taninurile. Pieliţa are grosimi diferite, de
consistenţa şi elasticitatea ei depinde rezistenţa boabelor la fisurare.
Mezocarpul (miezul) este alcătuit din mai multe straturi de celule cu pereţii subţiri,
unde se acumulează glucide, acizi organici, săruri minerale, vitamine etc. El este mai cărnos
la soiurile de masă şi mai suculent (zemos) la cele de vin.

Fig. 3.18 - Alcătuirea fructului: a – punct pistilar;
b – fascicul de vase; c – seminţe; d – endocarp;
e – mezocarp; f – reţea vasculară; g – hipocarp;
h – epicarp; i – pensulă; j – burelet; l – pedicel.
Fig. 3.19 - Forma bacelor: 1 – discoidală;
2 - sferică; 3 - elipsoidală; 4 - ovoidală;
5 - invers ovoidală; 6 - cilindrică; 7 – arcuită
32
 Endocarpul este situat în zona centrală a bobului, poate fi uni sau bistratificat, este
alcătuit din celule alungite tangenţial, iar la maturitatea fructului se gelifică.
Clasificarea boabelor. După formă, boabele pot fi: discoidale (sub formă de disc),
sferice (rotunde), elipsoidale (sub formă de elipsă), ovoidale (sub formă de ou), invers
ovoidale, cilindrice, arcuite etc. (vezi fig. 3.19). După mărime, întâlnim boabe foarte mici (cu
diametrul sub 11 mm), mici (11-16 mm), mijlocii (16-21 mm), mari (21-26 mm) şi foarte
mari (peste 26 mm). În general, soiurile pentru struguri de masă au boabele mari şi foarte
mari. Culoarea boabelor mature poate fi galbenă cu diferite nuanţe, roşie, roz, neagră etc.
Seminţele se găsesc în centrul bobului, câte 1-4 în fiecare. Ele au forma de pară, sunt
mici (5-8 mm lungime, 3-5 mm lăţime), au o culoare brun-gălbuie. Pentru producţie sunt
valoroase soiurile care au cât mai puţine seminţe. Soiurile care nu prezintă seminţe se numesc
apirene, şi au ca direcţie de producţie obţinerea stafidelor, producerea dulceţurilor şi
compoturilor.
Ca şi părţi componente o sămânţă este alcătuită din corp şi rostru sau cioc (fig. 3.20).
Corpul seminţei prezintă o faţă plană, cu poziţie ventrală şi una bombată, dorsală. Pe partea
ventrală, se observă rafa ca o proeminenţă filiformă, ea se continuă pe partea dorsală, unde se
termină într-o formaţiune circulară, cu striuri radiare, numită chalază. Pe partea ventrală, de o
parte şi de alta a rafei se află două gropiţe alungite numite fosete.

Fig. 3.20 - Morfologia seminţei:

1 – vedere ventrală;
2 – vedere dorsală;
a – rafă; b – chalază; c – fosetă

3.2. Rezumatul temei

Ca toate plantele superioare, viţa-de-vie (Vitis vinifera) este alcătuită din mai multe organe
care îndeplinesc în viaţa plantei diferite roluri. Aceste organe sunt: rădăcina, tulpina, frunza,
mugurele, inflorescenţa, floarea, bobul şi sămânţa.
Pe baza cunoşterii organelor şi părţilor componente ale butucului, a rolului lor fiziologic şi a
raporturilor funcţionale dintre ele, se elaborează tehnologiile de cultură adecvate unei activităţi
productive eficiente. Această cunoaştere este cu atât mai necesară în cazul viţei-de-vie, deoarece fiind
o plantă multianuală în cadrul unei monoculturi îndelungate, reprezintă din punct de vedere economic
o mare investiţie, un mijloc fix, ce trebuie exploatat optim şi raţional un număr mare de ani (30-40
33
ani). În funcţie de zonare, sistemul de cultură aplicat, metoda de înmulţire, forma de conducere,
vârsta butucilor etc., elementele componente ale viţei-de-vie sunt diferite, privind numărul,
dimensiunile şi locul de amplasare.
Prin toate măsurile agrofitotehnice aplicate în plantaţii, viticultorul urmăreşte asigurarea
condiţiilor optime pentru creşterea armonioasă şi dezvoltarea corespunzătoare a tuturor părţilor
componente ale plantei, în vederea obţinerii unor plantaţii încheiate (fără goluri), sănătoase,
longevive care să dea producţii constante şi de calitate an de an.

TEST DE EVALUARE
1. Enumeraţi caracteristicile rădăcinilor adventive ale viţei-de-vie.
Răspuns
Rădăcinile adventive se întâlnesc la viţele care se înmulţesc pe cale vegetativă,
au origine exogenă; se formează pe tulpină (portaltoi) sau pe fragmente de
tulpină (butaşi, marcote), mai frecvent pe cele cu vârsta de unu şi de doi ani;
apar în dreptul razelor medulare, la noduri şi rar pe internoduri (la viţele
mature şi pe terenuri cu exces de umiditate).
Ele au un aspect etajat, cele mai importante sunt cele bazale (inferioare),
deoarece fixează bine planta în sol şi asigură necesarul de apă şi elemnete
nutritive.

1. Clasificaţi sistemul radicular după origine şi precizaţi funcţiile pe care le

îndeplineşte.

2. Prezentaţi părţile componente ale unei tulpini conduse pe formă semiînaltă.

3. Care sunt elementele lemnoase rămase pe butuc după tăierea în uscat?

4. Descrieţi din ce este alcătuit ochiul de iarnă.

5. Care sunt cele mai importante tipuri de flori din viticultură?

6. Descrieţi bobul din punct de vedere anatomic.

34
 Lucrarea practică 1
TULPINA LA VIŢA-DE-VIE

Câteva consideraţii generale.

Din punct de vedere botanic viţa-de-vie este o liană agăţătoare, o plantă perenă,
lemnoasă. Tulpina este organul vegetativ aerian care asigură mişcarea bilaterală a apei şi
substanţelor nutritive din plantă, susţine întregul sistem aerian al butucului şi este cel mai
dezvoltat element lemnos al acestuia.
În cultură, viţa-de-vie este supusă anual tăierilor şi obligată să crească sub formă de
liană cu ramuri flexibile de lungimi şi grosimi diferite, ce ocupă un spaţiu bine definit de
tehnolog. De aceea, intervenţiile asupra viţei roditoare, îndeosebi tăierile, se pot aplica
corect numai dacă se cunosc organele butucului, elementele anuale şi multianuale ce
alcătuiesc partea supraterestră a acestuia.
Partea aeriană a viţei-de-vie, destul de diferită ca formă şi dimensiuni, este alcătuită
din tulpină sau trunchi (partea neramificată) şi coroană, respectiv totalitatea ramificaţiilor
provizorii pornite din tulpină (de până la 1-2 ani).
Materiale necesare: foarfece de vie, fierăstraie, copcitori.
Părţile componente ale tulpinii.
La viţele înmulţite generativ, în fază tânără, tulpina prezintă o axă hipocotilă situată
între colet şi locul de inserţie a cotiledoanelor şi o axă epicotilă cuprinsă între inserţia
cotiledoanelor şi primele frunze adevărate.
La viţele obţinute prin înmulţire vegetativă (altoire, butăşire, marcotaj) tulpina
prezintă următoarele părţi componente:
► partea subterană este acea porţiune aflată în pământ, mai îngroşată, care are
lungimea iniţială a butaşului sau marcotei, pe această porţiune formându-se rădăcinile
adventive, dispuse etajat, la noduri. Dacă copcitul a fost neglijat, în partea superioară a
părţii subterane (aproape de suprafaţa solului), se pot întâlni şi coarde anuale;
► zona de concreştere (punctul de altoire), reprezintă locul de unire între altoi şi
portaltoi, este situată la nivelul solului, recunoscându-se foarte uşor după îngroşarea tulpinii
în această zonă (îngroşarea este datorată ţesuturilor altoiului). Punctul de altoire (figura 1.1)
poate fi plasat şi deasupra nivelului solului, în arealele umede sau la baza pantelor.
Deoarece punctul de altoire prezintă o oarecare sensibilitate, el se protejează
împotriva secetei şi a temperaturilor foarte scăzute prin acoperire cu pământ (muşuroire).
► partea supraterestră (aeriană) este reprezentată de totalitatea elementelor
multianuale (de schelet) şi anuale (de semischelet) cu lăstari, frunze, inflorescenţe etc.
La viţele obţinute prin seminţe, butăşire şi marcotaj lipseşte zona de
concreştere.
 Tulpina are dimensiuni şi forme care variază în funcţie de sistemul de tăiere şi modul
de conducere a coardelor. Prin formă de conducere se înţelege înălţimea la care sunt
amplasate elementele de rodire faţă de nivelul solului şi orientarea lor în spaţiu. În
viticultura românească se disting trei forme de conducere a tulpinii:
- conducerea joasă cu tulpină scurtă, la care elementele de producţie sunt plasate pe
lemnul multianual la cel mult 10-20 cm de nivelul solului (se practică în arealele foarte reci
cu Tmin < -20ºC, pentru a se putea proteja plantele prin muşuroire sau îngropare);
- conducerea semiînaltă – elementele de producţie se formează pe tulpini de
60-80 cm înălţime de la nivelul solului (în zonele unde se pretează cultura neprotejată peste
iarnă). Elementele de producţie şi înlocuire sunt amplasate fie la capătul semitulpinii, fie pe
cordoane uni sau bilaterale;
- conducerea înaltă – elementele de producţie se formează la 1,00-1,50 m înălţime,
cu sau fără cordoane, iar pentru a se evita umbrirea se optează pentru distanţe mai mari între
rânduri (2,75 - 3,0 - 3,6 m).

Clasificarea elementelor (organelor) „uscate” ale butucului

Coroana este alcătuită din totalitatea ramificaţiilor de lungimi şi vârste diferite, care
se formează la partea superiară a trunchiului. Aceste elemente poartă denumiri diferite în
funcţie de vârsta, lungimea şi rolul lor, alcătuind elementele de schelet şi elementele de
semischelet ale viţei-de-vie.
Elementele de schelet sunt formate din lemn de vârstă mai mare de doi ani, obişnuit
3-5 ani, dar şi din elemente multianuale. Poartă diverse denumiri şi anume: scaunul
butucului, braţe, semitulpina / tulpina şi cordoanele.
Scaunul butucului este elementul de schelet situat deasupra punctului de altoire
(figura 1.1), se mai numeşte buturugă, gâlmă sau gâlcă şi prezintă următoarele caracteristici:
 se întâlneşte numai la forma de conducere joasă, pe el se vor „aşeza” toate
celelalte părţi componente ale tulpinii;
 este relativ gros, dimensiunile lui variază în funcţie de afinitatea la altoire,
vârstă, tăierile aplicate, condiţii climatice;
 este acoperit cu un ritidom multistratificat, rezultat din îngrămădirea de
scoarţă secundară, de culoare brună-cenuşie, care se exfoliază în fâşii late, iar
sub scoarţă se găsesc plasaţi muguri dorminzi (cu rol important în regenerarea
plantei, din care se formează lăstarii lacomi).
o Deoarece sub scoarţă se pot adăposti şi ierna numeroşi dăunători, este
recomandat ca în acelaşi timp cu tăierile, scoarţa să fie îndepărtată cu
ajutorul periilor de sârmă sau mănuşilor cu zale (mai aspre).
 Fig. 1.1. Elementele tulpinii înainte de tăiere la forma de conducere joasă

Braţele:
 sunt elemente lemnoase multianuale, plasate pe scaunul butucului, scurtate
prin tăieri la 50-100 cm lungime, astfel:
 cele cu lungimi de 20-30 cm sunt scurte, groase şi rigide (cotoare);
 cele cu lungimi mai mari de 30 cm, sunt mai subţiri şi elastice, purtând
denumirea de corcani;
 pot fi temporare pe plantă (se înlocuiesc după 3-6-8 ani) sau permanente când
rămân pe butuc atâta timp cât trăieşte planta (până la defrişarea viţei);
 numărul braţelor este variabil, de la 1-2 până la 4-5, rar mai multe;
 sunt acoperite cu o scoarţă sau ritidom de culoare cenuşie spre neagră, care se
exfoliază în fâşii longitudinale, late;
 prezintă muguri dorminzi sub scoarţă, din care în anumite condiţii cresc lăstari
lacomi.

La viţele conduse pe tulpini semiînalte sau înalte, semitulpina sau tulpina

prezintă la partea superioară o formaţiune lemnoasă permanentă, cu lungimi
variabile, denumită cordon (figura 1.3). Scheletul cu un singur cordon este
simplu, cu două cordoane este dublu şi cel cu mai multe cordoane este
multiplu.
 Forma de conducere joasă se foloseşte cel mai mult în zonele geroase, unde se
înregistrează frecvent temperaturi nocive pentru cultura viţei-de-vie în cursul iernii (Tmin <
-20ºC). Acest mod de conducere a tulpinii permite protejarea parţială a plantelor prin
lucrările de muşuroit sau îngropat. De asemenea, după cum se poate observa în figura 1.2,
zăpada depusă protejează scaunul butucului, braţele şi baza coardelor anuale. Tipurile de
tăiere care prezintă formă de conducere joasă sunt întâlnite frecvent în gospodăriile
populaţiei.

Fig. 1.2. Tulpina la forma de conducere joasă (înainte de tăiere)

Semitulpina şi tulpina
 sunt formaţiuni lemnoase multianuale, cu poziţie verticală, având 0,6-0,8 m
lungime la formele semiînalte şi 1,0-1,5 m la formele înalte;
 înălţimea acestor elemente se obţine prin tăieri succesive, începând cu anul I
de la plantare (tăieri de formare);
 au o culoare cenuşie-negricioasă şi un ritidom care se exfoliază în fâşii late;
 la capătul semitulpinii sau tulpinii în poziţie orizontală se găsesc unul sau două
cordoane (figura 1.3).
Cordoanele:
 sunt elemente lemnoase multianuale întâlnite la viţele conduse semiînalt sau
înalt, de aceeaşi vârstă cu tulpina sau 1-2 ani mai puţin;
 sunt plasate la partea superioară a tulpinii şi au poziţie orizontală, fiind
garnisite pe întreaga lor lungime cu elemente de rod;
  pot fi unilaterale sau bilaterale în funcţie de vigoarea soiului, având o lungime
egală cu jumătatea distanţei dintre butuci pe rând;
 sunt acoperite cu un ritidom de culoare închisă (brună-cenuşie), care se
exfoliază în fâşii longitudinale, late, sub scoarţă prezintă muguri dorminzi;
 pot fi înlocuite periodic.

Fig. 1.3. Elementele tulpinii înainte de tăiere la forma de conducere semiînaltă

Scaunul butucului împreună cu braţele (la forma de conducere joasă) şi

semitulpina împreună cu cordoanele (la forma de conducere semiînaltă),
alcătuiesc „scheletul” butucului, pe care se găsesc plasate formaţiunile de
rod (coardele de doi şi de un an - „elemente de semischelet”).

Elementele de semischelet ale unei viţe-de-vie (figura 1.4) sunt reprezentate de

coardele de doi ani (punţi de rod) şi coardele de un an.
Coardele de doi ani – caracteristici:
 sunt denumite „punţi de rod” deoarece sunt suport pentru coardele anuale ce
urmează a se lăsa la tăierea în uscat;
 sunt inserate direct pe buturugă, braţe sau cordoane;
 au noduri mai puţin evidente (şterse) şi nu prezintă ochi de iarnă (în locul lor
se găsesc coardele crescute din aceştia);
 scoarţa este necaracteristică soiului şi se exfoliază în fâşii mai înguste;
 au o lungime cuprinsă între 110-150 cm şi o grosime de 10-20 mm. Analizând
coardele de doi ani, se observă că au în aceleaşi condiţii de mediu, un
diametru mai mare decât coarda de un an (figura 1.4).
 Coardele de un an – caracteristici:
 sunt elementele lemnoase cele mai tinere şi se găsesc pe coardele de doi ani,
dar şi pe celelalte elemente ale butucului;
 provin din lăstari, în urma procesului de lemnificare după căderea frunzelor;
 au lungimi variabile (1-5 m, respectiv 2,5 m la viţele roditoare şi 5-6 m la
viţele portaltoi), sunt subţiri (8-12 mm) şi elastice; iar în aceleaşi condiţii de
mediu, au un diametru mai mic decât coardele de doi ani (figura 1.4);
 sunt alcătuite din noduri şi internoduri (meritale), acestea din urmă având
lungimi diferite în funcţie de specie, soi şi porţiunea de pe coardă (baza,
mijlocul sau vârful coardei), astfel:
 internodurile de la baza şi vârful coardelor sunt mai scurte
comparativ cu cele din porţiunea mijlocie,
 la soiurile roditoare internodurile sunt, în general, mai scurte
comparativ cu cele de la viţele portaltoi
 la noduri sunt situaţi altern ochii de iarnă (care se văd cu ochiul liber) dar şi
resturi de cârcei, copili şi pedunculi (codiţe) de struguri.

Caracteristici ale coardelor de 1 an:

- prezenţa ochilor de iarnă la noduri, altern;
- scoarţă aderentă şi deschisă la culoare.

Lemn de 2 ani (punte de rod)

 scoarţă este aderentă (nu se exfoliază), are culori diferite în funcţie de soi (de
la diverse nuanţe de galben până la cafeniu-deschis, brun-cenuşiu, brun
roşcat); iar în funcţie de soi, coardele anuale pot fi glabre sau păroase, netede
ori striate (figura 1.4).
Clasificarea coardelor anuale
După fertilitate. În funcţie de vârsta lemnului pe care sunt plasate, coardele anuale
pot fi:
► roditoare – dacă sunt plasate pe elementele de doi ani şi provin din ochii de iarnă;
mugurii pe care îi poartă aceaste coarde sunt potenţiali roditori;
 ► lacome (neroditoare) – dacă sunt plasate pe elemente cu vârsta mai mare de doi
ani (scaunul butucului, braţe, semitulpină, tulpină) şi provin din muguri dorminzi. Mugurii
pe care îi poartă aceaste coarde sunt în general neroditori, de aceea în practica viticolă ele
sunt folosite ca elemente de formare sau de înlocuire a diferitelor părţi ale butucului.

Fig. 1.4. Elemente de semischelet (coarde de un an şi de doi ani)

După lungime. Coardele viţelor roditoare ajung la 1,5-2,5 m lungime, uneori 3-5 m.
Lungimi mai mari ating coardele viţelor portaltoi, care în mod obişnuit înregistrează 5-7 m.
De la aceste dimensiuni, prin tăiere, coardele viţelor roditoare se scurtează la 8-20 ochi de
iarnă, rezultând:
► coarde scurte – 8-10 ochi de iarnă;
► coarde mijlocii – 11-13 ochi de iarnă;
► coarde lungi – 14-16 ochi de iarnă;
► coarde foarte lungi – 17-20 ochi de iarnă.

După grosime. Grosimea coardelor, măsurată în diametru, variază de la 3-4 mm până la

18-20 mm. În funcţie de valoarea preluată întâlnim:
► coarde subţiri – cu diametrul sub 8 mm;
► coarde cu grosime mijlocie – cu diametrul de 8-12 mm;
► coarde groase – cu diametrul mai mare de 12 mm.

Elementele lemnoase ale tulpinii, din punct de vedere fiziologic prezintă însuşirile
de rezistenţă la temperaturile scăzute din timpul iernii şi de creştere; iar ca funcţii:
transportul sevei, respiraţie, transpiraţie, înmagazinarea unor substanţe de rezervă şi
susţinerea celorlalte organe aeriene.
În viticultură interesează în mod deosebit, secţiunea transversală şi cea longitudinală
prin tulpină, respectiv prin coarda de un an.
În secţiune transversală (figura 1.5), tulpina viţei-de-vie are o formă elipsoidală (în
zona internodurilor), deosebindu-se 4 părţi:
- dorsală,
- ventrală,
- externă (plană)
- internă (concavă sau cu jgheab).
Aceste părţi au importanţă în procesul de sudare (calusare) a punctului de altoire; iar
între aceste patru zone se stabilesc două diametre: diametrul lung între zona dorsală şi cea
ventrală şi diametrul scurt între zona plană şi cea cu jgheab.
În secţiune longitudinală se poate observa măduva (ţesut spongios) plasată central
de-a lungul internodului, însă la noduri măduva lipseşte, fiind înlocuită cu o formaţiune
histologică mai densă numită diafragmă (figura 1.6).

Fig. 1.5. Secţiunea transversală prin internod Fig. 1.6. Secţiune longitudinală prin zona
la viţa-de-vie: a – partea dorsală; b – partea nodului: a –diafragmă dreptunghiulară la nodul
ventrală; c – partea externă (sau plană); cu cârcel; b – diafragmă triunghiulară la nodul
d – partea internă (concavă sau cu jgheab); lipsit de cârcel
e – ochi de iarnă; f - copil; g – peţiolul frunzei

 În celulele ei se depun sustanţe de rezervă cu rol

important la pornirea în vegetaţie şi în procesele de
Importanţa diafragmei calogeneză şi rizogeneză;

 Prin efectuarea secţiunii la tăiere cât mai aproape de
 nod, diafragma:
 - împiedică eliminarea sevei prin „plâns” în cantitate
foarte mare (reduce deshidratarea butucului),
 - împiedică pătrunderea unor agenţi patogeni, care
se pot transmite prin instrumentar infestat (cancer
bacterian).

La nodurile prevăzute cu inflorescenţă sau cárcel diafragma este mai mare şi de

formă dreptunghiulară (măduva este întreruptă total), iar la nodurile lipsite de inflorescenţă
sau cârcel, diafragma este mai mică, triunghiulară.

 Legea fructificării la viţa-de-vie este: coardă de un an

plasată pe lemn de doi ani (punte de rod)

DE REŢINUT
Lăstarii care se formează din mugurele principal al
ochiului de iarnă sunt cei mai fertili (au 1-3
inflorescenţe).

 Părţile componente la forma de conducere joasă:

 - scaunul butucului (buturuga);
 - braţele (cotoare sau corcani);
 - coardele de doi ani;
 - coardele de un an.

 Părţile componente la forma de conducere semiînaltă:

 - semitulpina;
 - cordoanele (uni sau bilaterale);
 - coardele de doi ani;
 - coardele de un an.

 Părţile componente la forma de conducere înaltă:

 - tulpina;
 - cordoanele (uni sau bilaterale);
 - coardele de doi ani;
 - coardele de un an.
 TEMA NR. 4
BIOLOGIA VIŢEI-DE-VIE

Unităţi de învăţare
 Ciclul ontogenetic (de viaţă) al viţei-de-vie.
 Ciclul biologic anual - fenofazele creşterii (ciclul vegetativ).
 Ciclul biologic anual - fenofazele fructificării (ciclul reproductiv).
Obiectivele temei:
 cunoaşterea perioadelor de viaţă şi a transformărilor morfologice şi fiziologice prin
care trece planta de la formare (generativ sau vegetativ) până la moarte (pieire naturală
sau defrişare);
 prezentarea măsurilor agrofitotehnice specifice fiecărei fenofaze din perioada de
vegetaţie convenţională (IV – X).
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Dejeu, L., 2010 – Viticultură. Editura Ceres, Bucureşti.
2. Dobrei, A., Rotaru, Liliana, Mustea, M., 2005 – Cultura viţei-de-vie. Ed. Solness, Timişoara.
3. Pop, Nastasia, 2010 – Curs de viticultură generală. Editura Eikon, Cluj-Napoca.

Pe parcursul existenţei sale, viţa-de-vie parcurge un ciclu de viaţă (ontogenetic), de la

plantare până la defrişarea plantaţiei sau pieirea naturală, alcătuit dintr-o succesiune de cicluri
anuale.
În climatul temperat, pe perioada iernii viţa-de-vie îşi încetează procesele de creştere a
părţii supraterestre şi fotosinteza, iar unele procese ca transpiraţia, respiraţia, nu încetează ci
doar îşi reduc intensitatea. Când condiţiile de mediu devin favorabile (în primăvară), toate
procesele sunt reluate. Totalitatea manifestărilor de viaţă desfăşurate într-o anumită
succesiune, prin care viţa-de-vie trece într-un an calendaristic, formează ciclul biologic
anual.
4.1. Ciclul de viaţă (ontogenetic) al viţei-de-vie. Durata acestui ciclu este exprimată
în ani şi este denumită longevitate. Ea este cuprinsă, în medie, între 25 şi 50 de ani şi depinde
de specie, soi, condiţiile de mediu, modul de înmulţire, precum şi de măsurile agrotehnice
aplicate în plantaţii. Pe durata vieţii sale, viţa-de-vie parcurge 3 perioade de vârstă: de
tinereţe, de maturitate şi de bătrâneţe.

35
 Perioada de tinereţe are o durată de 3-5 ani, în funcţie de condiţiile de mediu şi de
agrotehnica aplicată, încheindu-se la intrarea pe rod a plantelor. În această perioadă viţele
cresc intens, se pregătesc şi încep să fructifice, au cerinţe mari faţă de umiditate şi elementele
nutritive.
Intervenţiile viticultorului în perioada de tinereţe au ca scop obţinerea unui sistem
radicular şi aerian corespunzător (prin fertilizare, irigare, tăieri de formare, completarea
golurilor, protecţie fitosanitară, lucrări şi operaţii în verde), pentru obţinerea unor plantaţii
compacte, fără goluri, cu butuci uniformi şi viguroşi. Tehnologul trebuie să se preocupe de
scurtarea perioadei de tinereţe şi prin aplicarea celor mai adecvate măsuri agrotehnice să
obţină intrarea cât mai timpurie pe rod a viţelor.
Perioada de maturitate are o durată de aproximativ 20-30 de ani şi ţine de la intrarea
pe rod a plantaţiei şi până în momentul când creşterile anuale şi producţia începe să scadă
sistematic. În această perioadă, viţele dau cele mai mari recolte, fiind cea mai importantă
perioadă din punct de vedere economic. Cu toate că recoltele sunt mari şi prezintă stabilitate
relativă de la un an la altul (începând cu anul 5-6), nivelul acestora poate fi ridicat prin
îmbunătăţirea măsurilor agrotehnice. Se doreşte prelungirea aceastei perioade, pentru a
valorifica la maxim potenţialul productiv al soiurilor cultivate.
Perioada de bătrâneţe (de declin) se înregistrează la viţele altoite, în general între anii
25-35, când deşi condiţiile de mediu sunt aceleaşi, iar agrotenica aplicată nu s-a modificat,
butucii îşi micşorează producţia şi puterea de creştere, o parte din braţe se usucă, apar o serie
de plăgi pe care se instalează bacterii şi ciuperci. Creşterea este susţinută numai de apariţia
lăstarilor lacomi care pot fi folosiţi la înlocuirea braţelor uscate sau degarnisite.
În scopul refacerii plantaţiilor, în această perioadă se aplică un complex de lucrări:
tăieri de regenerare, lucrări de subsolaj şi ferti-irigarea culturii; prin care se urmăreşte
refacerea, pentru 4-5 ani, a potenţialului de creştere şi fructificare a butucului.
La viţele obţinute pe cale generativă ciclul ontogenetic cuprinde 4 perioade:
embrionară (începe cu formarea zigotului, se continuă cu maturarea fiziologică a seminţei şi
se încheie odată cu apariţia primelor frunze adevărate), de tinereţe, de maturitate şi de
bătrâneţe.
4.2. Ciclul biologic anual al viţei-de-vie este alcătuit din totalitatea manifestărilor de
viaţă prin care trece planta în cursul unui an. Viţa-de-vie este supusă, în condiţiile climatului
temperat, influenţei factorilor climatici sezonieri. Prezenţa unor manifestări de viaţă deosebit
de intense într-o anumită parte a anului şi absenţa exterioară a oricăror manifestări de viaţă,
36
într-o altă perioadă a anului, evidenţiază distinct două perioade: perioada de repaus (de viaţă
latentă) şi perioada de vegetaţie (de viaţă activă).
Perioada de repaus ţine de la căderea ultimelor frunze toamna şi până la începutul
plânsului, primăvara, adică 120-130 de zile în condiţiile climatului temperat; timp în care
manifestările de viaţă ale viţei-de-vie nu se observă la exterior. Intrarea în repaus este impusă
de factorii climatici deveniţi nefavorabili, în mod special temperatura; şi este resimţită diferit
de organele butucului (cel mai puţin este resimţită de rădăcini, iar cel mai puternic de
muguri).
În perioada de viaţă latentă, în plantaţiile viticole se aplică o serie de măsuri
agrotehnice, şi anume: recoltarea coardelor altoi şi portaltoi, tăierea provizorie, muşuroitul şi
îngropatul viţelor, plantarea viţei-de-vie, mobilizarea adâncă a solului, fertilizarea viilor etc.
Perioada de vegetaţie reprezintă acea parte a ciclului biologic anual, în care procesele
de viaţă ale viţei-de-vie sunt puternic evidenţiate la exterior. Ea începe primăvara, în prima
jumătate a lunii martie (odată cu plânsul) şi durează până la căderea ultimelor frunze, adică 7-
8 luni. În această perioadă au loc procese intense de creştere şi dezvoltare, apar pe plantă o
serie de organe verzi, are loc formarea şi maturarea organelor generative (inflorescenţe, flori,
struguri, boabe).
Perioada de vegetaţie activă cuprinde mai multe fenofaze, fiecare reprezentând o
anumită manifestare a plantei, vizibilă la exterior prin modificări morfologice. Cunoaşterea
toturor acestor procese ce poartă numele de faze de vegetaţie sau fenofaze, ajută tehnologul la
stabilirea şi aplicarea corectă a măsurilor agrofitotehnice.
4.2.1. Fenofazele creşterii (ciclul vegetativ)
Plânsul este faza de debut a vegetaţiei şi se manifestă sub forma unor scurgeri de sevă
asemănătoare „lacrimilor” pe locurile tăiate sau rănite ale butucului, cu ocazia lucrărilor de
primăvară (fig. 4.1).
Plânsul începe când în sol, la nivelul masei principale
de rădăcini, temperatura este de 8-10º C (rădăcinile încep să
absoarbă apa şi să o împingă în elementele supraterestre).
Calendaristic această fenofază are loc din decada a doua a
lunii martie până în prima decadă din aprilie.
În perioada plânsului în vii se aplică următoarele
lucrări: tăierile de formare şi fructificare, cercuitul sau
Fig. 4.1 - Plânsul la viţa-de-vie dirijarea coardelor (plânsul măreşte flexibilitatea coardelor
37
uşurând executarea lucrării), revizuirea mijlocului de susţinere, completarea golurilor,
administrarea îngrăşămintelor, arătura de primăvară.
Dezmuguritul este o fază de durată relativ scurtă şi este marcată de umflarea
mugurilor, îndepărtarea catafilelor şi apariţia treptată a primelor rudimente de frunzuliţe (fig.
4.2), respectiv apariţia lăstarului sub presiunea sevei în ascensiune. Creşterea are loc pe baza
substanţelor de rezervă acumulate în organele lemnoase, prin multiplicarea celulelor şi
sporirea dimensiunilor acestora.
Din complexul mugural care alcătuieşte ochiul de iarnă, în mod obişnuit numai
mugurul principal porneşte în creştere, mugurii secundari rămân în stare de repaus şi
constituie rezerva de muguri dorminzi de pe lemnul vechi.
Declanşarea dezmuguritului are loc atunci când temperatura medie zilnică, depăşeşte
în mod constant pragul biologic de 10º C, aproximativ la mijlocul lunii aprilie şi durează 2–3
săptămâni. În această etapă mugurii sunt foarte sensibili la scuturare, particularitate de care
trebuie să se ţină seama la executarea lucrărilor de primăvară.

În funcţie de momentul dezmuguritului, soiurile

roditoare se pot clasifica în: soiuri cu dezmugurire timpurie
(Perla de Csaba, Traminer roz, Fetească albă etc.), soiuri cu
dezmugurire mijlocie (Pinot noir, Merlot, Muscat de Hamburg
etc.) şi soiuri cu dezmugurire târzie (Afuz Ali, Galbenă de
Odobeşti, Cabernet Sauvignon etc.). Cunoaşterea declanşării
dezmuguritului are impotanţă în repartizarea zonală a soiurilor,
astfel că soiurile cu dezmugurire timpurie nu se vor planta în
Fig. 4.2 - Dezmuguritul
la viţa-de-vie zone cu brume şi îngheţuri tîrzii de primăvară.

Dezmuguritul este în general neuniform, nu toţi mugurii pornesc în vegetaţie în acelaşi

timp. În primul rând dezmuguresc mugurii care sunt cei mai evoluaţi morfologic şi care au un
număr mai mare de inflorescenţe. De asemenea, lungimea elementelor lăsate la tăiere
influenţează diferit procentul de muguri nedezmuguriţi. Astfel, cu cât elementele de rod sunt
lăsate mai lungi (18-20 ochi), cu atât procentul ochilor nedezmuguriţi creşte (până la 40 %).
La tăierea în cepi de 1-3 ochi, procentul de ochi dezmuguriţi creşte până la 95 % şi chiar 100
%.
Diferenţele privind procentul de ochi nedezmuguriţi de la un an la altul, se datorează
mai multor factori şi anume: temperatura scăzută, clocirea (putrezirea), încărcătura prea mare
38
de rod, nivelului agrotehnic scăzut etc. Deci, sunt importante atât condiţiile de mediu ale
anului în care s-au format ochii şi care au influenţat evoluţia lor, dar şi cele ale anului în care
intră în vegetaţie.
Viticultorul urmăreşte printr-o serie de tehnici culturale (udări de aprovizionare,
fertilizarea cu azot înainte de dezmugurit, conducerea orizontală a coardelor de rod etc.), ca
procentul de dezmugurire să fie cât mai mare.
Creşterea lăstarilor este fenofaza cea mai lungă, fiind delimitată de la apariţia primei
frunzuliţe (mijlocul lunii aprilie) şi până la încetarea creşterii (prima decadă a lunii august).
Odată cu alungirea axului lăstarului are loc şi creşterea celorlalte organe situate pe el, frunze,
cârcei, inflorescenţe şi struguri. Luând în considerare intensitatea cu care se desfăşoară, în
procesul creşterii se deosebesc următoarele trei etape: creşterea lentă, creşterea zilnică rapidă
şi creşterea încetinită.
Ca mecanism, creşterea lăstarilor la viţa-de-vie se produce apical şi intercalar. Viteza
maximă de creştere este atinsă în preajma înfloritului, cu o scădere la înflorit, când frunzele
adulte exportă glucide spre inflorescenţe - struguri şi spre vârful lăstarului (fig. 4.3). Ca
intensitate şi durată, creşterea depinde de temperatură, umiditatea solului şi a aerului, lumină,
specie, soi, măsuri agrotehnice etc.

Fig. 4.3 - Creşterea lăstarului la viţa-de-vie:

1. creştere pe baza rezervelor;
2. frunzele adulte exportă sustanţe către
frunzele tinere şi inflorescenţe;
3. după stoparea creşterii, frunzele adulte exportă
substanţe către părţile perene, struguri, frunzele
bătrâne.

În plantaţiile viticole, în această fenofază se execută plivitul, ciupitul, copilitul,

cârnitul, legatul şi dirijatul lăstarilor, lucrările solului, protecţia plantei etc.
Maturarea lăstarilor durează din decada a doua a lunii august până în decada a doua a
lunii octombrie, respectiv 60-70 de zile. Se declanşează simultan sau după intrarea strugurilor
în pârgă şi este sesizabilă la exterior prin schimbarea culorii scoarţei, care din verde devine
cafenie. Ca dinamică, procesul de maturare începe de la baza lăstarului şi se continuă spre
polul apical, în ritm diferit în funcţie de temperatură, regimul nutritiv, umiditatea solului şi a
39
aerului, soiul, încărcătura cu struguri a butucului etc. În ţesuturi se acumulează substanţe de
rezervă, în special amidon, iar conţinutul în apă scade (de la 80-90 %, la 45-50 %).
În condiţiile ţării noastre, viţa-de-vie nu îşi maturează lemnul pe toată lungimea
creşterilor anuale, iar către vârf rămân mai multe internoduri în stare erbacee, care la primul
îngheţ se usucă şi cad.
 plasarea soiurilor într-un mediu „cu vocaţie” viticolă;
Pentru  alegerea formelor de conducere adecvate;
o bună maturare  atribuirea unor încărcături optime de ochi la tăiere;
a lăstarilor  alimentarea cu apă şi nutriţia minerală echilibrată (P şi K
este nevoie de:
fiind favorabile maturării);
 aplicarea unei agrotehnici corespunzătoare
premisă favorabilă fructificării în anul următor,
O bună maturare ameliorând diferenţierea mugurilor, sporind numărul de
a lemnului flori şi favorizând dezmuguritul;
constituie: rezistenţă mai mare la temperaturile scăzute din timpul
iernii, deoarece rezervele de substanţe acumulate în
coarde sunt mai mari.

Căderea frunzelor. Către sfârşitul perioadei de vegetaţie, când temperatura scade sub
12ºC şi se apropie de 0ºC, frunzele îşi schimbă culoarea începînd de la baza lăstarului, în
galben ruginiu la soiurile albe, gălbui cu pete roşietice sau brune, la soiurile negre. Înainte de
căderea frunzelor, o parte din substanţele organice şi minerale migrează din frunze în coarde,
braţe, tulpini şi rădăcini, unde se acumulează în principal sub formă de amidon şi alte
substanţe de rezervă. Odată cu căderea frunzelor, viţele intră în perioada de repus relativ,
reluându-se un nou ciclu biologic anual. Durata căderii frunzelor este de 10-30 zile.
Repausul mugurilor. Mugurii ce se formează la subsuoara frunzelor în mai-iunie nu
se dezvoltă în anul formării lor, ei rămân în stare de repaus până în primăvara viitoare.
Perioada de repaus a mugurilor cuprinde 5 faze (Pouget R.,1988, citat de Dejeu L., 2010):
faza de prerepaus, faza de intrare în repaus, faza de repaus, faza de ieşire din repaus şi faza
de postrepaus (fig. 4.4).
Durata diferitelor faze menţionate mai sus, depinde de precocitatea dezmuguritului
diferitelor soiuri, astfel la soiurile cu dezmugurire timpurie se constată o intrare mai târzie în
repaus, repausul este mai scurt, iar ieşirea din repaus are loc mai devreme, comparativ cu
soiurile la care dezmuguritul are loc târziu.

40
 Fig. 4.4 - Fazele ciclului vegetativ al mugurilor:
Pre-R – prerepaus; IR – intrare în repaus; R – repaus; ER – ieşire din repaus;
Post-R – postrepaus; D – dezmugurit (după Pouget R.,1988; citat de Dejeu L., 2010)

DE REŢINUT  repausul mugurilor se extinde pe o parte a perioadei de vegetaţie

şi pe întreaga perioadă de repaus a viţei-de-vie;
 cu cât ne deplasăm spre nord, cu atât intrarea în repaus a viţei are
loc mai devreme şi durează mai mult;
 la latitudini mai mici, repausul este mai scurt, iar la ecuator
vegetaţia poate avea loc continuu (fig.4.5);
 în climatul temperat, perioada de repaus se termină cu începutul
unui nou ciclu vegetativ şi o nouă inversie a curentului
substanţelor nutritive, evidenţiat prin plânsul viţei-de-vie.

Fig. 4.5 - Efectele latitudinii asupra repausului la viţa-de-vie

(după Fregoni M., 1987; citat de Dejeu L., 2010)

4.2.2. Fenofazele fructificării (ciclul reproductiv)

Diferenţierea mugurilor şi formarea organelor florale se desfăşoară în două perioade
de vegetaţie succesive, despărţite prin repausul de iarnă, dar cu rodire în fiecare an. În
decursul primei perioade de vegetaţie are loc inducţia inflorescenţelor şi diferenţierea
mugurilor, iar în decursul celei de-a doua perioade de vegetaţie are loc formarea organelor
florale. Este un proces extrem de complex, insuficient de bine cunoscut în toată profunzimea
lui, pentru a putea fi influenţat.

41
 Diferenţierea mugurilor la viţa-de-vie reprezintă procesul fundamental prin care se
realizează morfogeneza caracteristică, astfel că o parte din muguri devin roditori, ca urmare a
formării inflorescenţelor (transformându-se din infertili în fertili).
Procesul diferenţierii mugurilor şi al formării organelor florale cuprinde 4 etape
caracteristice:
 inducţia inflorescenţelor sau pregătirea biologică reprezentată de totalitatea
modificărilor biochimice şi fiziologice, ce au loc pe un fond ereditar caracteristic
soiului. În această etapă se creează condiţiile schimbării direcţiei de evoluţie a
mugurilor aflaţi în stadiul incipient de formare, către muguri fertili. Celulele
meristematice din conul de creştere al mugurelui, pe fondul unei nutriţii abundente
dobândesc o serie de însuşiri noi concomitent cu modificarea balanţei fitohormonale în
favoarea citochininelor, care controlează procesul de diferenţiere;
 formarea primordiilor nediferenţiate – protuberanţe meristematice îngroşate care
cresc din apexurile mugurilor latenţi – reprezentând axul inflorescenţei în devenire.
Când condiţiile necesare procesului de diferenţiere sunt împlinite, primordiile
nediferenţiate separate de apex vor da naştere la primordii (rudimente) de
inflorescenţe. Atunci când nu sunt întrunite condiţiile favorabile diferenţierii sau când
se înregistrează accidente climatice, primordia nediferenţiată va da un primordiu de
cârcel. Primordiile nediferenţiate pot produce, în condiţii de temperaturi scătute,
apexuri de lăstari cu 1-2 primordii foliare şi 1-2 primordii de cârcei, opus primordiilor
de frunze. Această etapă mai este cunoscută sub denumirea de iniţierea inflorescenţei
sau formarea axei inflorescenţei;
 formarea primordiei de inflorescenţă. Primordia nediferenţiată care va da naştere la
inflorescenţă, se ramifică repetat formând o structură conică alcătuită din mai multe
primordii de ramificaţii (axe laterale), rotunjite;
 formarea florilor – diferenţierea primordiei de inflorescenţă, pentru a forma florile
(învelişe florale, androceu, gineceu, inclusiv formarea ovarului şi a gameţilor
bărbăteşti şi femeieşti).
În condiţiile ecoclimatice ale ţării noastre, diferenţierea se desfăşoară de la înflorit (a doua
jumătate a lunii mai) şi până la maturarea boabelor (în septembrie), practic se încheie toamna
în momentul în care lăstarul îşi schimbă culoarea, ca urmare a începerii maturării lemnului la
nivelul fiecărui mugure.

42
 Numărul de primordii de inflorescenţă care se diferenţiază într-un mugur şi mărimea
acestora variază în funcţie de mai mulţi factori, respectiv: soiul, portaltoiul, poziţia mugurelui
pe coardă, ordinea de formare a inflorescenţei, originea coardei şi a lăstarului purtător,
vigoarea acestora, încărcătura de struguri, tăierea practicată, condiţiile climatice etc.
Sunt soiuri care formează o singură primordie de inflorescenţă în mugur (ex.
Sultanina), cele mai multe soiuri formează 1-2 rudimente de inflorescenţe (ex. Muscat Perlă
de Csaba, Afuz Ali), iar altele 2-3, mai rar 4 (ex. Fetească regală, Riesling italian, Chasselas
doré, Aligoté).
De-a lungul coardei fertilitatea mugurilor este variabilă, atingând valorile maxime pe
porţiunea de mijloc, în general între al 5-lea şi al 10-lea ochi, cu diferenţe foarte mari de la un
soi la altul. În mugurii situaţi spre baza coardei şi spre vârful acesteia, numărul de primordii
de inflorescenţe va fi mai redus, diferenţierea lor este mai lentă şi se încheie mai devreme din
cauza proceselor ce au loc în mugurii plasaţi mai sus.
Formarea florilor din primordia de inflorescenţă începe după ce mugurele latent
devine activ, în primăvara următoare formării lui. Fiecare rudiment de ramificaţie a
primordiei de inflortescenţă se divide de mai multe ori şi produce grupe de primordii florale.
Formarea învelişelor florale (caliciul şi corola) şi a organelor de reproducere ale florii
(androceul şi gineceul), are loc în faze succesive. Mai întâi se formează sepalele, petalele apoi
staminele şi pistilul. Imediat după diferenţiere, fiecare element component al florii, prin
nenumărate diviziuni, trece printr-un proces de creştere în dimensiuni, se specializează şi se
maturizează.
Înfloritul are loc concomitent cu fenofaza de creştere a lăstarului şi cuprinde
următoarele etape: apariţia inflorescenţelor, deschiderea florilor, polenizarea, fecundarea şi
legarea florilor. Ca şi etape, mai întâi apar inflorescenţele cu bobocii florali (când lăstarul are
lungimea de 6-7 cm); apoi are loc deschiderea florilor de jos în sus (petalele se desprind de
receptacul, rămânând unite la vârf, sunt împinse de stamine şi cad sub formă de capişon sau
scufie la cea mai mică adiere de vânt). Astfel, după căderea corolelor sunt eliberate anterele,
stilul şi stigmatul permiţând polenizarea (fig. 4.6).
Calendaristic, înfloritul are loc la sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie.
Morfologic, înfloritul începe cu deschiderea primelor flori şi se termină cu cea a ultimelor
flori de la acelaşi soi, durata fiind cuprinsă între 10-15 zile, cu variaţii în funcţie de condiţiile
climatice. Momentul înfloritului se consideră atunci când 50 % din corole sunt scuturate.

43
Primele flori care se deschid sunt cele din treimea mijlocie a inflorescenţei, apoi cele de la
bază, ultimele fiind cele din vârf.

A B

Fig. 4.6 - Înfloritul la viţa-de-vie: A – boboci florali;

B – floare bisexuată funcţional normală (după polenizare)

Prognozarea momentului înfloritului la soiurile roditoare, se bazează pe:

 cunoaşterea succesiunii înfloritului: la viţele portaltoi se declanşează cu 7-10 zile mai
devreme decât soiurile V. vinifera; iar hibrizii direct producători cu 4-7 zile;
 numărul relativ constant de frunze pe lăstar în momentul declanşării fenofazei (în
medie, 17-20 de frunze la soiurile V. vinifera) (Constantinescu Gh. şi colab., 1956);
 suma gradelor de temperatură utilă de la dezmugurit la înflorit.

Suma gradelor de  300ºC pentru soiurile cu înflorire timpurie;

temperatură utilă  350ºC pentru cele cu înflorire mijlocie;
(300 - 380ºC)
 380ºC pentru soiurile care înfloresc târziu.

Factorii care influenţează începutul şi dinamica înfloritului, sunt cei ecoclimatici şi cei
tehnologici. Temperatura optimă pentru înflorit este de 25-28ºC, iar cea minimă 15-17ºC;
umiditatea optimă din sol 60-70 %, iar în aer 55-80 %; forma de conducere a butucului (forma
joasă grăbeşte declanşarea înfloritului, comparativ cu sistemul semiînalt şi înalt); tăierile de
rodire; lucrările şi operaţiile în verde; irigarea şi fertilizarea.
Temperaturile scăzute, ploile reci şi de lungă durată din timpul înfloritului sunt
dăunătoare, provocând avortarea florilor, meirea şi mărgeluirea boabelor, fapt ce conduce la
pierderi mari de producţie.
În timpul înfloritului se desfăşoară polenizarea şi fecundarea. Polenizarea constă în
transportul grăunciorilor de polen matur din antere pe stigmat, în cadrul aceleaşi flori, la flori

44
diferite de la aceeaşi plantă, acelaşi soi şi de la soiuri diferite. La viţa-de-vie, polenizarea se
face cu ajutorul insectelor (entomofilă) şi a mişcărilor de aer (anemofilă).
Polenizarea poate avea loc înainte de deschiderea florii (când corola nu poate fi împinsă
de către stamine şi se desfăşoară cu polen propriu), fenomen ce poartă numele de cleistogamie
(la soiurile Furmint, Tămâioasă românească); sau în timpul înfloritului, la majoritatea
soiurilor, după căderea corolei.
Boabele unor soiuri pot creşte şi se pot matura complet fără ca florile să fi fost fecundate
sau fecundarea este incompletă; în acest caz boabele sunt lipsite de seminţe. Acest fenomen
poartă numele de partenocarpie şi este specific unor soiuri denumite apirene, destinate
producerii stafidelor (Corinth, Kişmiş, Călina etc.). Boabele în acest caz sunt de dimensiuni
mai mici.
Oricât de optime ar fi condiţiile din timpul înfloritului, nu toate florile leagă (o
inflorescenţă grupează 100 - 400 chiar 2000 de flori), o parte din ele cad (sunt considerate
normale căderile care nu afectează mai mult de 60 % din totalul florilor). Căderea florilor se
datorează mai multor cauze: alcătuirea defectuoasă (flori hermafrodite funcţional femele),
lipsa de fecundare sau fecundarea incompletă, atacuri masive de boli, temperaturile scăzute şi
ploile reci din perioada înfloritului, hrănirea insuficientă. Reducerea procentului de flori
căzute se poate obţine prin evitarea folosirii unor portaltoi viguroşi, prin aplicarea unor
tratamente cu substanţe retardante (ex. CCC – clorură de clorocolină) înainte de înflorit sau
prin ciupitul lăstarilor.
Creşterea boabelor începe la aproximativ 5-6 zile de la înflorit, odată cu căderea
ultimelor corole ale florilor (în prima parte a lunii iunie) şi durează până la intrarea în pârgă a
strugurilor (mijlocul lunii august), fiind dependentă de epoca de maturare a fiecărui soi.
Creşterea în volum şi în greutate a boabelor se realizează prin sporirea numărului de
celule prin diviziune şi apoi prin mărirea în volum a fiecărei celule. Paralel cu creşterea
boabelor se continuă şi creşterea intensă a lăstarilor.
Substanţele hrănitoare asimilate de către frunze în acest timp, sunt folosite pentru
creşterea boabelor şi a lăstarilor, precum şi pentru formarea primordiilor (rudimentelor) de
inflorescenţe şi frunze din ochii de iarnă, care vor porni în primăvara anului următor. La
începutul fenofazei de creştere a boabelor are loc fenomenul de scuturare, fiind generat de
aceleaşi cauze care determină şi scuturarea florilor.

45
 Faza de creştere a  soiuri cu durată scurtă: 30-40 de zile la soiurile cu maturare
boabelor diferă: timpurie Perla de Csaba, Cardinal;
 soiuri cu durată mijlocie: 45-55 de zile la soiurile cum aturare
 în funcţie de soi mijlocie Chasselas doré, Fetească albă;
 soiuri cu durată lungă: 56-70 zile la soiurile târzii Afuz Ali,
Italia.
 temperatura optimă: 25 - 28º C;
 în funcţie de  lumina acţionează în complex cu temperatura, favorizînd
condiţiile de creşterea boabelor;
mediu şi  umiditatea 70-80% din intervalul umidităţii active;
agrotehnica  combaterea buruienilor, fertilizarea, irigarea, lucrările şi
aplicată operaţiile în verde, protecţia fitosanitară.

Meierea şi mărgeuirea boabelor este un fenomen obişnuit, întâlnit la toate soiurile, mai
accentuat la cele cu flori funcţional femele (ex. Coarnă neagră, Bicane). În cazul meierii
fructul rămâne mic cât bobul de mei, se usucă şi cade sau rămâne verde. Apare ca urmare a
lipsei fecundării şi a stimulatorilor endogeni, proprii sau induşi de polen. Prin mărgeluire se
înţelege fenomenul în cursul căruia, din ovarele florilor rămase nefecundate se formează
fructe care ating dimensiunile unui bob de mazăre, fiind total lipsite de seminţe. Acest
fenomen apare la soiurile cu polen steril: Bicane, Crâmpoşie, Afuz Ali, Cardinal, Coarnă,
Muscat de Hamburg.
Pe parcursul acestei fenofaze se înregistrează o uşoară creştere a conţinutului în
zaharuri, care ajunge la aproximativ 20 g/l, sporeşte aciditatea titrabilă, iar în pieliţa boabelor
se acumulează clorofilă. Seminţele ajung la greutatea maximă cu aproximativ 10-15 zile
înainte de pârgă.
Maturarea boabelor se desfăşoară paralel cu creşterea lăstarilor, are loc în perioada
iulie-octombrie şi durează 20-60 zile, în funcţie de epoca de maturare a soiurilor. Procesul de
maturare a boabelor începe de la intrarea în pârgă a strugurilor şi se încheie odată cu coacerea
lor deplină (fig. 4.7).
Principalele procese  încetinirea evidentă a procesului de creştere a boabelor;
care au loc în fenofaza  diminuarea până la dispariţie a clorofilei;
maturării boabelor:  modificarea consistenţei pulpei (înmuierea boabelor);
 acumularea în pieliţa boabelor a substanţelor colorante -
flavonele şi antocianii;
 sinteza în pieliţa boabelor a substanţelor odorante;
 intensificarea acumulării zaharurilor şi scăderea acidităţii;
 modificarea conţinutului în elemente minerale (K, B, Mn, Fe);
 creşterea conţinutului în vitamine, localizate în principal în
pieliţă;
46
  conţinutul de tanin scade treptat; astfel gustul astringent
evident la pârgă, se diminuează treptat către sfârşitul
fenofazei.

A B

Fig. 4.7 - Intrarea în pârgă (A) şi coacerea deplină (B) a strugurilor

Maturarea boabelor presupune trecerea prin faze de maturare şi epoci de maturare.

Fazele de maturare sunt caracteristice fiecărui soi în parte şi sunt următoarele: pârga,
maturitatea deplină, maturitatea fiziologică, maturitatea tehnologică, maturitate de consum şi
supramaturarea.
Pârga reprezintă începutul maturării, când bobul din rigid devine elastic, din verde
trece spre culoarea caracteristică soiului, îşi definitivează volumul, înregistrea o creşte a
cantităţii de zaharuri simple.
Maturitatea deplină – se înregistrează atunci cînd soiurile au ajuns la caracteristicile
lor, zaharurile sunt în cantitate maximă, aciditatea s-a redus la limitele normale tipice soiului,
iar strugurii au atins greutatea maximă (soiurile se găsesc în momentul optim de recoltare).
Maturitatea fiziologică este atinsă în momentul când seminţele din boabe au culoarea
specifică şi sunt capabile de a germina (Cotea V.D.,1985).
Maturitatea tehnologică este specifică soiurilor pentru vin şi este atinsă atunci când
compoziţia lor este optimă pentru producerea unui anumit tip de vin sau a altui produs.
Maturitate de consum este specifică soiurilor de masă sau stafide, şi reprezintă acel
grad de dezvoltare la care strugurii corespund consumului în stare proaspătă. Strugurii de
masă se consumă la un conţinut moderat de zaharuri (130-180 g/l) şi la o aciditate de 3-4,5 g/l
exprimată în H2SO4 (indicele glucoacidimetric este 4).
Supramaturarea este etapa în care mustul din bob se concentrează, dar nu prin
acumulări, ci prin pierderea apei prin evaporare (deshidratare). Are loc astfel o pierdere de
producţie, în schimb creşte calitatea. Supramaturarea poate avea loc sub influenţa căldurii
47
solare, în condiţii naturale (înainte ca strugurii să fie desprinşi de pe butuc) sau în condiţii
artificiale, precum şi datorită unui proces de botritizare (infectarea boabelor cu miceliul
ciupercii Botryotinia fuckeliana, sub forma „putregaiului nobil”).
Epoci de maturare a boabelor. În climatul temperat continental, maturarea durează
începând din iulie şi ţine până la 30 octombrie, ceea ce a determinat împărţirea soiurilor pe
epoci de maturare. Astfel, în aceleaşi condiţii de mediu, durata fenofazei maturării boabelor
poate fi de 25-30 de zile la soiurile timpurii (Perla de Csaba), de 40-45 de zile pentru cele cu
maturare mijlocie (Chasselas doré) şi de 55-60 de zile în cazul celor târzii (Afuz Ali).
Constantinescu Gh., în 1945 a împărţit soiurile pentru struguri de masă cultivate în
România în 7 epoci de maturare (tabelul 4.1).
Tabelul 4.1
Epoci de maturare a strugurilor
(după Constantinescu Gh. şi colab., 1970)

Epoca de Perioada de Soiuri pentru masă Soiuri pentru vin

coacere maturare
I 15.VII - 31.VII Perla de Csaba -
II 1.VIII - 15.VIII Cardinal, Regina viilor -
III 16.VIII - 31.VIII Chasselas doré -
IV 1.IX - 15.IX Muscat de Hamburg Muscat Ottonel
Fetească albă
V 16.IX - 30.IX Afuz Ali, Coarnă neagră Fetească regală
Merlot
VI 1.X - 15.X Italia, Bicane Galbenă
Băbească neagră
VII 16.X - 31.X Regina nera, Black rose St. Emilion

4.3. Rezumatul temei

Viţa-de-vie, plantă lemnoasă perenă, prezintă două cicluri biologice: unul ontogenetic (de
viaţă) şi altul anual. Pe durata vieţii sale, viţa-de-vie parcurge 4 periode de vârstă: embrionară (la
viţele înmulţite generativ), de tinereţe, de maturitate şi de bătrâneţe.
În climatul temperat, pe perioada iernii, planta îşi încetează procesele de creştere a părţii
aeriene şi fotosinteza, iar unele procese ca transpiraţia, respiraţia, nu încetează ci doar îşi reduc
intensitatea. În primăvară, când condiţiile de mediu devin favorabile, toate procesele sunt reluate;
astfel totalitatea manifestărilor de viaţă prin care viţa-de-vie trece într-un an calendaristic, formează
ciclul biologic anual.
La viţa-de-vie aflată în perioada de rodire, fenofazele pot fi grupate în fenofaze ale creşterii:
plânsul (mişcarea de primăvară a sevei), dezmuguritul, creşterea lăstarilor, maturarea lăstarilor,
căderea frunzelor, repausul mugurilor; şi fenofaze ale fructificării: diferenţierea mugurilor şi
formarea organelor florale, înfloritul, creşterea boabelor şi maturarea boabelor.
48
 Studiul biologiei viţei-de-vie şi a legilor după care creşte, se dezvoltă şi fructifică această
plantă permite cunoaşterea cerinţelor acesteia faţă de factorii de mediu, în vederea stabilirii unor
tehnologii de cultură corespunzătoare, pentru amplasarea judicioasă în teritoriu a soiurilor, selecţiei
şi ameliorării acestei plante, toate acestea având drept scop obţinerea unor producţii de struguri de
calitate.

TEST DE EVALUARE
1. Precizaţi perioadele ciclului biologic multianual la viţa-de-vie şi factorii
care le influenţează.
Răspuns:
În cadrul ciclului biologic multianual, viţa-de-vie trece prin trei perioade:
perioada de tinereţe (3-5 ani), perioada de maturitate (20-30 de ani) şi perioada
de bătrâneţe (aproximativ 5 ani).
Factorii care influenţează cele trei perioade din viaţa viţei-de-vie (enumerate
mai sus) sunt: soiul, portaltoiul, modul de înmulţire, condiţiile de mediu şi
măsurile agrofitotehnice aplicate în plantaţii.

1.Care sunt principalele fenofaze de creştere din cadrul ciclului anual de viaţă?

2. Ce se înţelege prin mişcarea de primăvară a sevei şi care sunt factorii care o

declanşează?

3. Ce importanţă practică prezintă cunoaşterea perioadelor de vârstă prin care

trece viţa-de-vie?

4. Care sunt cauzele căderii florilor şi a boabelor la viţa-de-vie?

5. Enumeraţi principalele procese care au loc în fenofaza maturării boabelor.

49
 Lucrarea practică 2

ELEMENTELE LEMNOASE ANUALE

REZULTATE PE BUTUC ÎN URMA TĂIERILOR

Câteva consideraţii generale.

Prin tăiere se elimină o parte însemnată din formaţiunile lemnoase ale viţei-de-vie
(circa 80-85 %), iar celor rămase li se reduc dimensiunile şi li se schimbă poziţia relativă în
ansamblul butucului, în scopul reglării proceselor de creştere şi fructificare. Rezultă astfel
elemente noi care asigură producţia de struguri pentru anul în curs cât şi formarea lemnului
roditor pentru anul următor.
Lungimea elementelor roditoare se exprimă în număr de ochi de iarnă rămas în urma
tăierilor pe coarda de un an, rezultând astfel elementele de rodire, de înlocuire sau de
formare, care poartă diferite denumiri (figurile 2.1 şi 2.2).
Materiale necesare: foarfece de vie, coarde de un an, porțiuni de lemn multianual.
Elementele lemnoase.
Coarda de rod
 provine din scurtarea unei coarde anuale, plasată pe o coardă de doi ani, ceea
ce o face aptă pentru fructificare, la o lungime cuprinsă între 8-20 ochi;
 în funcţie de lungimea coardei roditoare întîlnim în practica viticolă coarde
scurte (8-10 ochi), mijlocii (11-13 ochi) şi coarde lungi de 14-16 ochi (vezi
tulpina la viţa-de-vie).
Coardele scurte şi mijlocii se întâlnesc în special la forma de conducere joasă
a butucului (Guyot simplu sau multiplu) dar şi la forma semiînaltă (Guyot pe
semitulpină).

Din cercetări s-a constat că lungimea optimă a unei coarde roditoare este cea
cuprinsă între 8-10 ochi de iarnă, deoarece permite pornirea uniformă în
vegetaţie a mugurilor pe toată lungimea ei. Dacă este mai lungă se manifestă
frecvent fenomenul de degarnisire, tendinţa fiind aceea de a dezmuguri ochii
de iarnă din partea terminală a coardei, iar cei de la bază şi de pe mijlocul
cordei sunt inhibaţi.

Coardele lacome sunt situate pe lemn multianual (scaunul butucului, braţe,

semitulpină, cordoane) şi sunt neroditoare (din ochii de iarnă rezultă lăstari fără rod). În
general nu sunt păstrate pe butuc, ele eliminându-se cu ocazia tăierilor, cu excepţia
următoarelor situaţii:
- cele folosite pentru realizarea cepilor de rezervă (la forma joasă), cepilor de
înlocuire şi a cepilor de siguranţă (la forma semiînaltă şi înaltă), păstrându-se
aproximativ două coarde lacome care sunt scurtate la 1-2 ochi lungime;
- cele folosite pentru garnisirea cordoanelor sau a părţii superioare a semitulpinii,
(la plantele degarnisite, îngheţate), scurtate tot la cep de 1-2 ochi.

Fig. 2.1. Elementele lemnificate anuale ale butucului din cultură

la forma clasică, joasă: a – cep de înlocuire; b – cep de rod;
c – bici; d – călăraş; e, f – coarde de rod mijlocii;
g – coardă de rod lungă; h – verigă de rod; i – cordiţă.

Cordiţa
 rezultă din scurtarea unei coarde de un an la 4-7 ochi lungime;
 de regulă este plasată pe lemn de doi ani şi cât mai aproape de scaunul
butucului sau cordoane; iar lăstarii care cresc pe ea sunt purtători de rod;
 poate fi plasată şi pe lemn mai bătrân sau chiar pe scaunul butucului, în cazul
unor plante cu lemn anual insuficient sau când se doreşte refacerea unor braţe
(mai lungi).

Acest element roditor se foloseşte la soiurile de viţă-de-vie care prezintă

fertilitatea cea mai mare a ochilor de iarnă la baza dar şi spre mijlocul coardei.
În general este plasată în veriga de rod, ca element de bază în productivitatea
anului curent.
 Fig. 2.2. Elementele lemnificate anuale ale butucului din cultură
la forma de conducere semiînaltă: a – cep de înlocuire (de rod); b – cordiţă;
c – cordiţa care a rodit şi lemnul suport (detaliu de tăiere pentru veriga de rod).

Cepul este cel mai scurt element lemnos şi rezultă din scurtatrea unei coarde de un
an, la o lungime cuprinsă între 1-3 ochi de iarnă. În funcţie de lemnul pe care este situată
coarda din care se realizează cepul, acesta poate fi roditor sau neroditor. În practica viticolă
întâlnim mai multe tipuri de cepi şi anume:
 cep de rod – rezultă din scurtarea unei coarde de un an, plasată pe lemn de doi
ani, reprezentând elementele roditoare în cazul tăierii scurte (tip Teremia şi
cordon speronat). Se întâlnesc la soiurile care au mugurii fertili situaţi la baza
coardelor (figura 2.3);
 cep de rezervă – este plasat pe scaunul butucului sau la baza braţelor şi are
rolul de a forma lemnul necesar refacerii sau înlocuirii periodice a elementelor
de schelet (braţe). Este întâlnit în general la forma de conducere joasă, iar când
serveşte la reducerea înălţimii tulpinii, respectiv apropierea de sol a
elementelor butucului se mai numeşte şi cep de coborâre (a rodului).
 cep de siguranţă – este plasat la baza semitulpinii sau tulpinii şi are rolul de a
produce 1-2 coarde, ce se vor folosi la refacea butucului în cazul în care este
distrus de ger, boli sau accidente mecanice;
 cep de înlocuire – asigură formarea de lemn pentru înlocuirea celui care a
rodit, poate fi roditor sau neroditor (vezi figura 2.2 a). De regulă el este plasat
sub elementul de rodire (cordiţă sau coardă) şi se întâlneşte frecvent în veriga
de rod.
 Fig. 2.3. Cepi de rod
Veriga de rod
 este o formaţiune mixtă alcătuită dintr-un cep de un an în poziţie inferioară şi
o cordiţă sau coardă, tot de un an, în poziţie superioară, ambele plasate pe
aceeaşi punte de rod (figura 2.4);
 în acest cuplu de rod, cordiţa sau coarda asigură realizarea producţiei din anul
în curs, iar cepul are funcţia de a asigura formarea coardelor roditoare
necesare în anul următor (el îndeplineşte şi funcţia de rodire în anul curent);
 veriga de rod poate fi autentică (când ambele elemente lemnoase au aceeaşi
punte de rod), dar poate fi şi disparată (când cele două elemente ale verigii
sunt plasate pe diferite axe).

Fig. 2.4. Veriga de rod (cep+cordiţă – stânga; cep+coardă – dreapta)

 Veriga de rod este formaţiunea de bază în realizarea producţiei anuale şi a celei din
anul următor, deoarece previne alternanţa de rodire de la un an la altul. Ea se foloseşte la
majoritatea tipurilor de tăiere, chiar şi a celor artistice.
Călăraşul
 se întâlneşte de regulă la forma de conducere joasă;
 este un element care prin lungime se aseamănă cu cordiţa, rezultând prin
scurtarea coardei la 4-7 ochi, deosebindu-se de aceasta prin poziţia pe care o
are pe butuc;
 călăraşul este plasat pe o coardă de doi ani spre periferia butucului, în spatele
unei coarde de rod principale, ambele elemente situate la capătul unui braţ
degarnisit (vezi figura 2.1);
 se recurge la realizarea unui călăraş, atunci când unele punţi de rod sunt
degarnisite pe jumătate sau două treimi din lungimea lor începând de la bază,
iar pe butuc nu sunt suficiente coarde cu poziţia apropiată de scaunul
butucului. În acest caz, prima coardă întâlnită pe puntea de rod se taie în
călăraş, iar cea imediat următoare se taie lung.
Biciul
 este o coardă de rod (8-10-12 ochi) situată la capătul unui braţ lung degarnisit;
 se întâlneşte numai la forma de conducere joasă, către periferia butucului ca şi
călăraşul (vezi figura 2.1).

 ● când în plantaţie se înregistrează un procent mare

Călăraşul şi biciul, de goluri (suplimentează încărcătura pe butucii
se realizează în existenţi), pentru echilibrarea costurilor;
următoarele situaţii:
 ● când plantaţia este în declin iar în următorii doi
trei ani urmează să se defrişeze, pentru a induce
epuizarea plantelor;

 ● când s-au înregistrat pierderi mari de ochi în
cursul iernii, în vederea compensării încărcăturii.

Cunoaşterea acestor elemente lemnoase este neapărat necesară pentru a putea aplica
corect tăierile în uscat la viţa-de-vie (tăieri de formare, rodire sau regenerare – după caz).
Tăierile practicate în viticultură diferă în funcţie de elementele de rod (cep, cordiţă, coardă,
verigă de rod) lăsate la tăiere, de înălţimea la care se găsesc elementele de producţie faţă de
nivelul solului, de orientarea lor în spaţiu, de perioada de vârstă a plantei.
 Sistemele de tăiere. Felul, mărimea şi numărul elementelor de rod care se lasă pe
butuc definesc sistemul de tăiere. Toate tăierile practicate în viticultură pot fi grupate în 3
sisteme: scurt, lung şi mixt.
Sistemul de tăiere scurt
 se caracterizează prin folosirea în exclusivitate a elementelor scurte – cepi de
rod de 2-3 ochi lungime, al căror număr este cuprins între 6-8 şi 12-14 sau
chiar mai mult;
 cepii de rod au şi rolul de a asigura lemnul de rod pentru anul următor;
 se poate practica în special soiurilor la care diferenţiază bine primii 3 ochi de
la baza coardelor (Fetească regală, Galbenă de Odobeşti, Riesling italian,
Aligoté, Chasselas doré etc);
 s-a folosit mult timp în viticultura tradiţională din podgoriile Teremia, Valea
lui Mihai etc.
Sistemul de tăiere lung
 se caracterizează prin folosirea elementelor lungi de rod, respectiv coarde de
rod, în număr de 2-4, scurtate la lungimi variabile (8-14 ochi);
 lungimea coardelor diferă în funcţie de vigoarea soiurilor, butucilor precum şi
de starea lor de sănătate;
 se pretează atât la viţele conduse în forme joase cât şi la cele conduse în forme
semiînalte şi înalte;
 sistemul de tăiere lung a fost folosit în ţara noastră în perioada prefiloxerică, în
unele podgorii din Moldova (tăierea de Odobeşti, de Huşi etc.) şi Transilvania.
Sistemul de tăiere mixt
 foloseşte ca element de producţie veriga de rod, alcătuită dintr-o coardă de 8-
14 ochi lungime sau o cordiţă de 5-7 ochi şi un cep de înlocuire de 1-2 ochi:
coarda de rod sau cordiţa (după caz) reprezintă elementul de
producţie pentru anul în curs;
cepul asigură formarea coardelor roditoare pentru anul următor,
are întotdeauna poziţie inferioară pentru a menţine rodul la un
anumit nivel (se numeşte cep de înlocuire deoarece înlocuieşte în
anul curent lemnul care a rodit anul trecut);
 permite repartizarea unor încărcături optime de ochi pe butuci şi menţinerea
elementelor de rod şi de înlocuire cât mai aproape de butuc sau cordon;
 se poate utiliza în toate condiţiile ecologice şi la toate soiurile, atât la
conducerea joasă a butucilor (Guyot multiplu) cât şi la cea semiînaltă (cordon
Cazenave, Guyot pe semitulpină) sau înaltă (Guyot pe tulpină, Lenz Moser)
etc.
 TEMA NR. 5
ECOLOGIA VIŢEI-DE-VIE

Unităţi de învăţare
 Ecosistemul viticol şi subsistemele sale.
 Influenţa factorilor climatici asupra viţei-de-vie.
 Influenţa factorilor edafici asupra viţei-de-vie.
 Influenţa factorilor orografici asupra viţei-de-vie.
 Influenţa factorilor secundari de biotop asupra viţei-de-vie.
Obiectivele temei:
 definirea ecologiei ca ştiinţă aplicată şi a ecosistemului viticol;
 prezentarea principalilor factori din biotopul şi biocenoza viticolă şi cerinţele pe care
le are viţa-de-vie faţă de aceştia, pentru o bună creştere, dezvoltare şi fructificare.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Dejeu, L., Bucur, Georgeta, Mihaela, 2008 – Mic îndreptar de viticultură ecologică. AMC,
UŞAMV Bucureşti.
2. Dobrei, A., Mălăescu, Mihaela, Ghiţă, Alina, Sala, F., Grozea, Ioana, 2011 – Viticultură bazele
biologice şi tehnologice. Editura Solness, Timişoara.
3. Oşlobeanu, M., Oprean, M., Alexandrescu, I., Georgescu, Magdalena, Baniţă, P., Jianu, L.,1980 –
Viticultură generală şi specială. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

În baza relaţiilor de interdependenţă dintre plantă şi mediu, viţa-de-vie solicită un

anumit nivel pentru creştere şi fructificare, pentru asigurarea unei longevităţi corespunzătoare.
Ecologia ca ştiinţă, studiază raporturile ce se stabilesc în diferite zone ale biosferei
(ecosisteme), între organisme şi mediul lor de viaţă, sub influenţa energiei solare, ca sursă
unică de energie naturală. Astfel, viticultura constituie un ecosistem – adică o unitate
funcţională a biosferei, de transformare a energiei solare şi substanţei anorganice, prin
activitate umană, în produse vitivinicole (Pomohaci N., Nămoloşanu I., 2003).
Practic, ecología exprimă interacţiunea vieţii cu mediul înconjurător, iar ecologia
viticolă exprimă interacţiunea viţei-de-vie cu mediul înconjurător.
5.1. Ecosistemul viticol este definit ca „acea unitate funcţională a biosferei, creată şi
controlată de către om, în vederea obţinerii unor producţii ridicate de struguri, de calitate
superioară şi în condiţii economice şi sociale tot mai avantajoase” (Oşlobeanu M., 1987). El

50
există în timp şi spaţiu, respectiv ocupă un anumit spaţiu acolo unde există factori biotici utili
culturii viţei-de-vie, şi durează atât timp cât omul intervine şi îi păstrează stabilitatea.
În decursul timpului, ecosistemele viticole au evoluat de la cel natural, la ecosistemul
viticol primitiv, apoi la cel tradiţional şi în final la cel de tip industrial, pe care îl practicăm
astăzi. În interiorul ecosistemului viticol, între subsistemele componente ale acestuia şi la
nivelul butucului de viţă-de-vie, se stabilesc conexiuni multiple.
Ecosistemul viticol este alcătuit din patru susbsisteme: biocenoza viticolă, biotopul,
subsistemul agrofitotehnic şi cel socio-economic (fig. 5.1).

Fig.5.1 - Ecosistemul viticol (după Oşlobeamu M.,1983)

Biocenoza viticolă (subsistemul biotic), este reprezentată de plantaţia viticolă

împreună cu toate organismele vii existente în spaţiul de cultură (buruieni, îngrăşăminte verzi,
bacterii şi ciuperci patogene, microorganisme din sol etc.). Ea este limitată şi selectată sub
acţiunea condiţiilor de mediu, iar elementul cel mai important al biocenozei îl reprezintă
biosistemul altoi/portaltoi.
Biocenoza viticolă creată de om este mai simplă şi mai puţin stabilă decât omoloaga sa
din flora spontană; ea este vulnerabilă la adversităţile climatice, dar mai ales la cele generate
de către boli, dăunători etc., reclamând în mod obligatoriu, aplicarea sezonieră a unor lucrări
specifice (tăierea, conducerea pe mijloacele de susţinere, lucrări şi operaţii în verde,
tratamente fitosanitare, irigarea etc.). Toate aceste măsuri culturale au ca scop sporirea
biomasei utile (producţia de struguri şi a calităţii acesteia).

51
 Biotopul (subsistemul biotic) înglobează totalitatea factorilor climatici, edafici şi
orografici sub incidenţa cărora se manifestă cu anumite intensităţi procesele fiziologice şi
biochimice specifice. Răspândirea culturii viţei-de-vie pe glob, creşterea şi fructificarea,
cantitatea şi calitatea recoltei, longevitatea plantaţiei, felul măsurilor agrofitotehnice etc.,
depind de modul cum sunt satisfăcute cerinţele fiecărui soi în parte, faţă de condiţiile de
biotop. Aceste condiţii pot fi îmbunătăţite şi folosite raţional de viticultor, prin elaborarea
tehnologiilor de cultură adecvate. Sistemul de cultură şi formele de conducere se aleg în
funcţie de relaţia climă-sol-soi, respective condiţiile ecopedoclimatice.
Subsistemul agrofitotehnic este reprezentat de lucrările prin intermediul cărora omul
îşi exercită controlul permanent în ecosistem, începând de la înfiinţarea plantaţiilor, pe toată
durata exploatării lor: instalarea mijloacelor de susţinere, lucrări efectuate asupra plantei
(tăierea în uscat, dirijarea elementelor de producţie, lucrările şi operaţiile în verde) şi lucrări
efectuate solului (lucrări adânci şi superficiale, fertilizare, irigare etc.).
Subsistemul socio-economic este alcătuit din totalitatea mijloacelor mecanizabile şi a
materialelor de producţie (îngrăşăminte, pesticide, materiale necesare mijloacelor de susţinere
etc.), introduse în ecosistem de către societatea omenească pentru menţinerea echilibrului
acestuia.
Cunoaşterea conexiunilor multiple existente în interiorul ecosistemului viticol, între
subsistemele componente ale acestuia, prezintă importanţă deosebită în viticultura modernă,
în vederea optimizării acestuia. Preocupările de optimizare a ecosistemului viticol urmăresc
nu numai maximizarea producţiei, a calităţii şi profitului, ci şi minimizarea costurilor şi a
forţei de muncă, folosirea raţională a resurselor ecologice şi economice, conservarea
habitatului împotriva poluării.
5.2. Influenţa factorilor climatici asupra viţei-de-vie. Cerinţele viţei-de-vie faţă de
factorii de mediu variază în raport cu soiul, portaltoiul folosit, vârsta butucilor, faza de
vegetaţie, prezenţa sau absenţa strugurilor pe butuc etc. Cunoaşterea factorilor de biotop,
precum şi a posibilităţilor de acţionare dirijată asupra lor prin tehnologiile de cultură,
constituie o condiţie esenţială pentru obţinerea unor producţii mari de struguri, calitativ
superioare, în condiţii de eficenţă economică sporită.
Căldura, lumina şi umiditatea reprezintă factorii climatici pe care viticultorul trebuie
să-i aibă permanent în vedere.

52
 Căldura este considerată un factor limitativ pentru cultura viţei-de-vie. Aria de
răspândire a culturii viţei-de-vie, sistemul de cultură, declanşarea şi parcurgerea fazelor de
vegetaţie, cantitatea şi calitatea producţiei sunt determinate în mod hotărâtor de acest factor,.
Viţa-de-vie este o plantă relativ pretenţioasă faţă de căldură. Ea se cultivă în zone cu
temperatura medie anuală mai mare de 9ºC, când aceasta depăşeşte 10ºC se pot obţine
produse vitivinicole de calitate. Temperatura medie a lunii celei mai calde (iulie sau august),
cu valori mai mari de 18ºC, indică existenţa unor condiţii favorabile pentru producerea
vinurilor albe de masă şi pentru maturarea soiurilor timpurii; valorile mai mari de 20ºC
asigură reuşita culturii soiurilor cu maturare mijlocie şi a celor pentru vinuri de calitate
superioară; iar la valori de peste 22ºC se pot cultiva soiurile cu maturare târzie şi cele pentru
obţinerea vinurilor cu denumire de origine.
Evalurea resurselor termice ale unei podgorii se realizează prin calcularea bilanţului
termic global, activ şi util. Precizăm că bilanţul termic global reprezintă suma gradelor medii
zilnice din perioada de vegetaţie, iar cel activ – suma temperaturilor medii zilnice mai mari de
10º C, din aceeaşi perioadă. Temperatura de 10º C este considerată pragul biologic inferior de
la care viţa-de-vie porneşte în vegetaţie. Bilanţul termic util reprezintă suma diferenţelor
dintre temperatura medie zilnică mai mare de 10º C şi valoarea 10.

În ţara noastră  bilanţul termic global: 2700 - 4000º C;

se înregistrează:  bilanţul termic activ: 2500 - 3800º C;
 bilanţul termic util:1000 - 1800º C.

Dacă se doreşte înfiinţarea unei plantaţii viticole, pentru acel areal trebuie să se
calculeze lungimea perioadei de vegetaţie, respectiv în câte zile din cursul anului căldura este
suficientă pentru ca viţa-de-vie să crească şi să rodească. Aceasta trebuie să fie de minimum
160 de zile pentru soiurile cu maturare timpurie şi extratimpurie, 170 de zile pentru cele cu
maturare mijlocie şi 180 de zile pentru cele tardive. În România există resurse termice
favorabile pentru majoritatea soiurilor, cu excepţia jumătăţii de nord (podgoriile Târnave,
Alba Iulia, Iaşi, Huşi etc), unde soiurile târzii nu au asiguarte condiţiile necesare maturării
strugurilor.
Cunoscând numărul de zile favorabile culturii viţei-de-vie, cât şi suma gradelor de
temperatură (bilanţul termic), se poate face o bună zonare, alegându-se cele mai bune locuri
pentru înfiinţarea viilor precum şi soiurile corespunzătoare.

53
 În practica viticolă, prezintă importanţă deosebită pentru cultura viţei-de-vie
temperaturile minime nocive din timpul iernii. Ele pot afecta în mod diferit elementele
componente ale plantei, astfel: mugurii viţei-de-vie îngheaţă la temperaturi cuprinse între
-16 … -18ºC (Cardinal, Perlette, Sultanină etc.) şi -22 … -24ºC (Rcaţiteli, Riesling de Rin,
Pinot gris, Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Fetească neagră etc.); coardele de un an rezistă
până la temperaturi de -20…-21ºC; lemnul multianual rezistă până la -22 . . -24ºC.
Trebuie specificat faptul că soiurile de vin sunt mai rezistente comparativ cu cele pentru
masă (Oşlobeanu M. şi colab., 1991; Cichi Daniela, 2005).
Lumina. Viţa-de-vie este o plantă heliofilă, pretenţioasă la lumina radiantă de la soare,
de aceea valorifică cel mai bine locurile însorite, bine expuse. Prin fotosinteză, lumina devine
principala sursă de energie în sintetizarea substanţelor organice; iar sub acţiunea directă a
luminii, strugurii sunt mai coloraţi şi acumulează cantităţi mai mari de zaharuri. Insuficienţa
luminii determină scăderea procesului de fotosinteză, debilitarea butucilor, sensibilizarea lor
la atacul bolilor, diferenţierea redusă a mugurilor, producţii scăzute, struguri de calitate
inferioară etc.
La înfiinţarea plantaţiilor, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de iluminare directă, se
folosesc o serie de tehnici culturale ca: folosirea pantelor cu expoziţie sudică, orientarea
rândurilor pe direcţia N-S, alegerea unor distanţe corespunzătoare de plantare, efectuarea
lucrărilor şi operaţiilor în verde.
Resursele de lumină ale unei podgorii se apreciază după suma orelor de strălucire
efectivă a soarelui în perioada de vegetaţie (insolaţia reală – Σir); în condiţiile din ţara noastră
ea este cuprinsă între 1200 şi 1600 ore. Valorile ridicate ale acestui indice climatic
favorizează acumularea antocianilor în boabele soiurilor pentru vinuri roşii (Teodorescu Şt. şi
colab., 1987).
Suma orelor ● mai mare de 1200 de ore este favorabilă culturii soiurilor timpurii;
de strălucire efectivă a ● valorile mai mari de 1400 ore asigură maturarea soiurilor mijlocii;
soarelui:
● valorile de peste 1500 de ore, permite maturarea soiurilor târzii.

Umiditatea. Viţa-de-vie este o plantă care se adaptează atât la condiţiile de secetă cât
şi la cele de umiditate ridicată. Pentru obţinerea unor butuci cu vigoare normală, capabili să
producă recolte constante an de an, viţa are nevoie de cantităţi mari de apă, pe care şi le
procură cu ajutorul sistemului radicular profund. Umiditatea este asigurată, în cea mai mare
parte din precipitaţii, o mică parte este din aport freatic. Cultura viţei-de-vie fără irigaţie (în

54
condiţiile ţării noastre), este posibilă la o sumă anuală a precipitaţiilor cuprinsă între 500 şi
700 mm, din care cel puţin o cantitate de 250-300 mm repartizată uniform în perioada de
vegetaţie, sub formă de ploi utile (mai mari de 10 mm).
Soiurile de struguri pentru masă, au cerinţe faţă de umiditate mai mari comparativ cu
cele de vin, iar ca şi fenofaze, în timpul creşterii intense a lăstarilor şi strugurilor (iunie-
început de august) cerinţele sunt mai mari comparativ cu perioada maturării acestora.
Excesul de precipitaţii influenţează negativ procesele de creştere şi fructificare a viţei-
de-vie, prin scăderea rezistenţei plantei la ger, prin frecvenţa sporită a atacurilor de boli,
calitatea strugurilor este deficitară etc.; iar în condiţii de secetă prelungită, creşterile sunt mai
reduse, este afectată diferenţierea mugurilor, cantitatea şi calitatea producţiei. Când suma
anuală a precipitaţiilor este mai mică de 500 mm, cultura-viţei-de vie devine economică
numai în regim de irigare. Procesele de creştere şi fructificare se desfăşoară în optim, în
condiţiile unei umidităţi relative a aerului de 60-80 %.
5.3. Influenţa factorilor edafici asupra viţei-de-vie. Aceşti factori se referă la sol, cu
însuşirile sale fizice (textură, structură, densitate aparentă, porozitate, însuşiri hidrofizice),
chimice (reacţie, conţinut în humus, azot, fosfor, potasiu, microelemente, grad de saturaţie în
baze, capacitate de schimb cationic) şi biologice (microflora şi fauna solului).
Factorii pedologici, alături de cei climatici, influenţează procesele de creştere şi
fructificare, cantitatea şi calitatea producţiei viţei-de-vie, longevitatea plantaţiei, rezistenţa la
boli şi intemperii etc. Cunoaşterea amănunţită a însuşirilor solului prezintă importanţă
deosebită pentru amplasarea corespunzătoare a soiurilor, folosirea celor mai adecvaţi
portaltoi, pentru aplicarea raţională a îngrăşămintelor şi măsurilor agrotehnice.
Ca urmare a lucrărilor de pregătire a terenului înainte de plantare (defrişare, nivelare,
terasare, desfundare etc.) şi dat fiind faptul că o plantaţie ocupă terenul 25-30 de ani, solurile
viticole sunt puternic modificate sub raportul inversării orizonturilor şi al îmbunătăţirii
regimului de apă, aer, căldură şi hrană.
Viţa-de-vie se adaptează la o gamă largă de categorii texturale, de la argile la nisipuri,
totuşi cele mai bune rezultate se obţin în condiţiile texturii mijlocii, lutoase. Solurile argiloase,
reţinând o cantitate mai mare de apă, prelungesc creşterea lăstarilor în detrimentul maturării
lor, conducând la o aciditate mai ridicată, conţinut mare în substanţe azotoase precum şi la
arome mai puţin intense.
Pe solurile nisipoase, strugurii se maturează mai repede, au un potenţial alcoolic mai
scăzut, vinurile obţinute sunt mai puţin extractive. Solurile cu textură mijlocie (lutoase) oferă
55
condiţii foarte bune pentru creşterea şi fructificarea viţei-de-vie, asigură vinului o fineţe cu
totul deosebită (ex. în podgoriile Murfatlar şi Miniş); condiţii optime pentru cultura soiurilor
de mare producţie, precum şi pentru cultura soiurilor de struguri pentru masă (de exemplu
Ostrov, Greaca, Panciu).
Solurile scheletice sunt importante mai ales către limita nordică de cultură a viţei-de-
vie, întrucât căldura înmagazinată în timpul zilei este cedată treptat în cursul nopţii,
înblânzind microclimatul. Vinuri renumite, cu aromă şi buchet alese, se obţin în ţara noastră
pe soluri scheletice la Miniş, Pietroasele, Sâmbureşti etc.
Structura solului este impotantă pentru cultura viţei-de-vie, deoarece solurile bine
structurate înmagazinează multă apă, aer, căldură şi elemente nutritive. Datorită monoculturii
îndelungate, dar şi pentru că se cultivă în general pe soluri din zone colinare, sărace, nisipuri,
structura solului se înrăutăţeşte. De aceea, se pune un accent deosebit pe evitarea degradării şi
îmbunătăţirea structurii prin cultivarea plantelor perene înainte de plantarea viţei-de-vie (în
general plante furajere), folosirea îngrăşămintelor organice şi a celor verzi, executarea mai
multor lucrări la o singură trecere a tractorului, evitarea lucrării solului prea umed, etc.
Porozitatea solului se situează între 46 şi 52 % în orizontul desfundat, iar sub
desfundătură, valorile acesteia scad treptat, ajungând uneori la valori minime de 38-40 %, fapt
ce determină o limitare a creşterii rădăcinilor ( Dejeu L., 1984).
Aeraţia solului influenţează creşterea normală a rădăcinilor, solurile viticole trebuie să
aibă o porozitate de aeraţie de cel puţin 10 % şi o anumită concentraţie în oxigen a aerului
solului. La concentraţii mai mici de 10 % oxigen, este redusă absorbţia apei şi a substanţelor
minerale de către rădăcini.
Umiditatea optimă a solului pentru viţa-de-vie este cuprinsă între 50-80% din
intervalul umidităţii active, valorile mai mici fiind favorabile pentru maturarea boabelor, iar
cele mai mari pentru creşterea lăstarilor. Apa freatică joacă un rol important în viaţa butucilor
dintr-o plantaţie. Astfel, când nivelul apei freatice este mai mic de 2 m faţă de suprafaţa
solului, viţele au o creştere foarte slabă, manifestându-se fenomene de cloroză asfixiantă
(Răuţă C., 1982). Plantaţii viticole puternic influenţate freatic se găsesc în ţara noastră la
Zimnicele, Cârligele, Teremia etc.
Reacţia solului determină o comportare normală a plantei la valori de pH cuprinse
între 6,0 şi 8,5 (datorită plasticităţii ecologice pronunţate). Dacă pH-ul solului scade sub 5,5
aluminiul şi manganul devin toxice prin trecerea lor în soluţia solului, împiedicând creşterea
rădăcinilor viţei, determinând o debilitare a butucilor şi în acelaşi timp reduce accesibilitatea
56
substanţelor nutritive din sol (P, K, Ca, B). Prin crearea şi diversificarea soiurilor de portaltoi
s-au lărgit posibilităţile de folosire a solurilor cu domenii largi de variaţie ale pH-ului de la
acid (Gravesac, Riparia gloire) către neutru (Riparia x Rupestris), apoi slab alcalin
(Berlandieri x Riparia) şi alcalin (Chasselas x Berlandieri 41 B, Fercal etc).
Materia organică proaspătă şi humusul. Sursele de materie organică pot fi proprii
plantaţiei (frunze, buruieni, coarde tocate) dar şi adăugate de către om (îngrăşăminte organice,
composturi sau îngrăşăminte verzi). Sărăcia în humus a solurilor din diferite podgorii nu este
considerată un dezavantaj, întrucât experienţa arată că plantaţiile viticole de pe soluri
humifere dau vinuri mediocre. Se consideră că pentru obţinerea vinurilor de masă şi a
strugurilor pentru masă este necesară menţinerea în sol a unui conţinut de humus de 2-3 %
(măresc conţinutul în azot total al vinului), iar pentru cele de calitate superioară 1-2 %.
Sub raportul compoziţiei chimice, solurile viticole trebuie să conţină cantităţi
corespunzătoare unei creşteri şi fructificări normale a plantei de elemente nutritive
principale (N, P, K), secundare (Ca, Mg) şi microelemente (B, Cu, Zn, Mn etc).
Aprovizionarea optimă cu macroelemente pentru viţa-de-vie, este asigurată atunci când solul
conţine 5-7 mg azot mineral la 100 g sol, 10-15 mg P2O5 la 100 g sol şi 30-40 mg K2O la 100
g sol.
Sunt excluse de la plantarea cu  cu exces temporar sau permanent de apă;
viţă-de-vie solurile:  cu reacţie puternic acidă;
 cu regim de apă şi aer defectuos;
 cu un conţinut ridicat în săruri solubile.

Sunt evitate de la plantarea cu

 cu o grosime mai mică de 60 cm.
viţă-de-vie solurile:

5.4. Influenţa factorilor orografici asupra viţei-de-vie. Din această grupă fac parte
forma de relief, altitudinea, înclinarea şi expoziţia, factori ce au o acţiune indirectă asupra
vegetaţiei, influenţând celelalte categorii de factori (climatici, pedologici). Lanţul munţilor
Carpaţi împarte teritoriul viticol al României în areale mari, regionale, determinând deosebiri
marcante sub raport ecoclimatic şi ecopedologic (ex. Podişul Transilvaniei).
Pentru viticultură, cele mai bune condiţii le asigură relieful deluros şi colinar.
Plantaţiile situate pe câmpii, văi, microdepresiuni sunt mai expuse influenţei negative a
temperaturilor scăzute din timpul iernii, sunt mai des afectate de îngheţurile şi brumele târzii
de primăvară şi timpurii de toamnă, frecvenţa atacului bolilor este mai mare, iar calitatea
strugurilor mai redusă, comparativ cu cele situate pe versanţi.

57
 Altitudinea influenţează condiţiile de mediu, odată cu creşterea ei scade intensitatea
radiaţiei solare, durata de strălucire a soarelui şi nivelul temperaturii. Viţa-de-vie poate fi
cultivată la altitudini diferite, de la nivelul mării până la 500 m, chiar 550-580 m în centrele
viticole Sebeş-Alba, Jidvei şi Şimleu-Silvaniei; peste această limită vânturile devin mai
puternice, dând naştere unui microclimat mai puţin favorabil. La fiecare 100 m de creştere a
altitudinii (până la 500 m), scade temperatura medie a aerului cu 0,6ºC.
Cele mai favorabile sunt pantele cu înclinare moderată, de până la 25 %, condiţii care
asigură obţinerea unor produse superioare calitativ şi posibilitatea executării mecanizate a
lucrărilor. Prezintă interes şi pantele mai accentuate, de până la 30-35 %, mai ales în cadrul
plantaţiilor de tip familial, cu folosirea unor distanţe mai mici de plantare.
Expoziţia terenului intervine prin efectul ei asupra cantităţii şi intensităţii radiaţiilor
solare interceptate de către frunzişul viţei-de-vie şi asupra riscurilor unor accidente climatice.
Cele mai bune pentru viticultură sunt pantele cu expoziţie sudică, fiind urmate de cele
orientate spre sud-est şi sud-vest, unde resursele de căldură şi lumină ating valorile maxime.
În cazul plantaţiilor situate pe terenuri cu orientare nord-estică, îngheţurile târzii de primăvară
şi timpurii de toamnă sunt mai frecvente şi mai păgubitoare.
5.5. Dintre factorii secundari de biotop - întinderile de apă (vecinătatea cu Marea
Neagră, cu Dunărea) au un rol termo-reglator, menţin umiditatea relativă ridicată, imprimă un
caracter de moderaţie a temperaturii, temperează unele accidente climatice (brume şi îngheţuri
târzii de primăvară). În acelaşi timp, higroscopicitatea aerului este sporită în preajma fluviilor
şi lacurilor, fapt ce favorizează atacul bolilor criptogamice.
Masivele muntoase – păduroase, contribuie la ridicarea umidităţii relative, apără
plantaţiile viticole din apropiere împotriva vânturilor puternice, regularizează regimul termic,
reţin zăpada, dar prezintă şi dezavantaje, respectiv influenţează favorabil unele accidente
climatice (reducând temeratura) şi intensifică atacul de boli şi dăunători ca urmare a
circulaţiei mai reduse a aerului şi a umidităţii mai ridicate.
5.6. Rezumatul temei
Ecologia studiază relaţiile reciproce dintre organisme şi mediul lor de viaţă, ea fiind definită şi
ca ştiinţă a ecosistemelor. Ecologia viticolă este acea parte a ecologiei care se ocupă cu studiul
multilateral al interacţiunii dintre factorii de mediu şi viţa-de-vie.
În baza relaţiilor de interdependenţă dintre organism şi mediu, viţa-de-vie are nevoie de un
anumit nivel de condiţii naturale şi create de om, pentru creştere şi fructificare, pentru cantitatea,

58
calitatea şi constanţa recoltelor, dar şi pentru longevitatea plantaţiilor. Condiţiile de mediu
înglobează două grupe mari de factori: factori climatici (clima) şi factori agropedologici (solul).
Clima este dată de ansamblul factorilor climatici, dintre care se pot menţiona: temperatura,
lumina, precipitaţiile, umiditatea relativă, vânturile, grindina etc. Aceştia au un caracter de dominare
asupra celorlalţi factori de vegetaţie şi pot fi mai puţin influenţaţi şi dirijaţi de către om. Solul
reprezintă principalul mijloc de producţie din agricultură, iar în procesul de formare şi de modificare
continuă este dependent şi se subordonează factorilor climatici. Omul poate şi trebuie să contribuie în
mod util la folosirea eficientă a condiţiilor de mediu, prin crearea unor raporturi de reciprocitate
naturală între cerinţele viţei-de-vie, pe de o parte, şi condiţiile de climă şi sol pe de altă parte.
În relaţiile ecologice ale viţei-de-vie, factorii de climă şi sol trebuie trataţi împreună şi în
strânsă interdependenţă cu factorul soi, deoarece acesta din urmă are un rol hotărâtor în
valorificarea condiţiilor date şi în funcţie de aceştia (climă-sol-soi) se elaborează sistemul agrotehnic.
Factorii climă-sol-soi şi nivelul agrotehnic, formează un ansamblu funcţional cu caracter de sistem
unitar integrat, numit ecosistem.
Cunoaşterea condiţiilor ecopedoclimatice şi influenţa lor asupra creşterii şi rodirii viţei-de-vie,
permite zonarea acestei culturi în zonele cu „vocaţie”, fapt ce conduce la obţinerea unor struguri de
calitate, dar şi a unor vinuuri deosebite.

TEST DE EVALUARE
1Definiţi ecosistemul viticol şi enumeraţi subsistmele sale.
Răspuns
Ecosistemul viticol este definit ca „acea unitate funcţională a biosferei, creată
şi controlată de către om, în vederea obţinerii unor producţii ridicate de
struguri, de calitate superioară şi în condiţii economice şi sociale tot mai
avantajoase.
El există în timp şi spaţiu, respectiv ocupă un anumit spaţiu acolo unde există
factori biotici utili culturii viţei-de-vie, şi durează atât timp cât omul intervine
şi îi păstrează stabilitatea. El este alcătuit din patru susbsisteme: biocenoza
viticolă, biotopul, subsistemul agrofitotehnic şi cel socio-economic.

1. Care este temperatura medie anuală ce trebuie să se înregistreze în zonele

unde se cultivă viţa-de-vie?

2. Precizaţi macroelementele şi microelementele corespunzătoare unei creşteri

şi fructificări normale a viţei-de-vie.

59
3. Care este sumă anuală a precipitaţiilor ce trebuie să se înregistreze în
condiţiile ţării noastre, pentru cultura viţei-de-vie fără irigaţie?

4. Ce valoare ating pantele cele mai favorabile pentru cultura viţei?

5. Care sunt factorii secundari de biotop şi ce fel de rol au în viaţa viţei-de-vie?

6. Viţa-de-vie se adaptează la o gamă largă de categorii texturale. Care sunt

acestea?

60
 Lucrarea practică 3

MUGURII LA VIȚA-DE-VIE

Câteva consideraţii generale.

Mugurii sunt formaţiuni meristematice complexe, provizorii și de dimensiuni reduse,
în care se găsesc, sub formă de primordii, organele vegetative şi generative ale lăstarului
(frunze, inflorescenţe, cârcei). Mai poartă denumirea de „lăstari în miniatură” sau „lăstari în
fașă”. Au origine exogenă, formă conică şi o durată de viaţă în general scurtă, primăvara
transformându-se în lăstari şi apoi, prin lignificarea acestora, în coarde. Prin intermediul lor
se continuă viaţa viţei-de-vie în fiecare an.
La speciile şi soiurile genului Vitis mugurii sunt situaţi pe toate formaţiunile
lemnoase ale butucului (coarde anuale, braţe, cordoane, tulpină) și pe lăstari. Ei pot fi
solitari sau grupaţi câte 2-6 la un loc sub un înveliş de protecţie comun (catafile), alcătuind
aşa numitul ochi (complex mugural).
Materiale necesare pentru examinarea mugurilor: coarde anuale, porțiuni de lemn
multianual, lăstari; lupe, binocular/microscop, lame bisturiu pentru efectuarea secțiunilor
prin complexul mugural.
Clasificarea mugurilor.
 După poziţia pe elementele componente ale viţei-de-vie:
- muguri bazali (coronari, de încheietură) – se găsesc plasați de jur împrejurul
bazei lăstarului şi a coardelor de un an;
- muguri axilari (laterali) – se găsesc la noduri, pe elementele vegetative
(lăstari şi copili) şi pe cele lemnoase (coardele de un an);
- muguri apicali (terminali) – sunt situaţi în vârful lăstarilor şi copililor,
asigurând creşterea în lungime a acestora, nu se observă cu ochiul liber, iar toamna în
condiţiile ţării noastre se usucă şi cad.
 După existenţa și durata stării de repaus:
- muguri fără repaus fiziologic – sunt mugurii de copil situați pe lăstari la axila
frunzelor. Ei intră în vegetaţie imediat ce s-au format, fără a mai trece prin perioada
de repaus, dând naştere lăstarilor anticipaţi (copililor), care de regulă nu poartă rod.
La unele soiuri (Perla de Csaba, Cardinal etc) copilii sunt purtători de rod, putând
contribui la sporirea producţiei de struguri sau la compensarea acesteia, în cazul
înregistrării unui îngheţ târziu de primăvară sau a grindinei;
- muguri cu stare de repaus determinată – mugurele principal şi mugurii
secundari ai ochiului de iarna (XI-IV, aproximativ 5 luni);
- muguri cu stare de repaus nedeterminată – mugurii terţiari ai ochiului de
iarnă și mugurii dorminzi. Aceștia pornesc în vegetaţie numai când planta este supusă
unor factori de stres, respectiv temperaturi extrem de scăzute finalizate cu degerarea
 butucului sau tăieri extrem de severe. Dau naştere lăstarilor lacomi, cu creştere
viguroasă, de obicei nepurtători de rod.
 După numărul conurilor de creştere:
- muguri solitari – cu un singur con de creştere: mugurele apical, mugurii
dorminzi;
- muguri grupaţi – cu 3-8 conuri de creştere plasate sub un înveliş comun: ochiul
primar, ochiul de iarnă.
 După evoluţia în formare a mugurilor grupaţi:
- ochi primar;
- ochi de vară;
- ochi de iarnă.
 După poziţia în ochiul de iarnă:
- mugure principal;
- muguri secundari;
- muguri terţiari.
 După prezenţa inflorescenţelor:
- muguri fertili;
- muguri sterili.
Alcătuirea şi evoluţia ochiului primar.
Pentru a putea examina ochiul primar, se îndepărtează frunza, apoi, cu ajutorul unei
lame de bisturiu, se secționează longitudinal complexul mugural și se analizează cu ajutorul
unei lupe.
Mugurii primari sau de copili sunt cei dintâi care îşi fac apariţia pe lăstar, la
subsuoara frunzelor. Ei sunt protejaţi de doi solzi inegali ca mărime, de culoare verde sau
roz-cafeniu şi cuprind două vârfuri vegetative inegale (figura 3.1).
În axila solzului de dimensiuni mai reduse se formează un mugur mai mare, mai
evoluat, mugurul primar propriu-zis numit şi mugur de copil.

Fig. 3.1. Alcătuirea ochiului primar:

A – mugurul de copil; B – mugurul principal al viitorului ochi de iarnă.
 Când frunzele lăstarilor ating dimensiuni de 0,5-1 cm şi în vârful mugurului de copil
îşi fac apariţia 3-5 primordii foliare, la adăpostului solzului mai mare apare şi cel de-al
doilea mugur, de dimensiuni mai reduse, foarte puţin evoluat, cu 1-2 primordii de frunze.
Cei doi muguri situaţi sub acelaşi înveliş protector alcătuiesc aşa-numitul ochi primar.
Mugurul primar propriu-zis, mai evoluat, nu are perioadă de repaus, astfel că în 25-
30 de zile de la apariţie poate porni în vegetaţie, formând un lăstar anticipat numit copil. În
cazul unor condiţii nefavorabile pornirii în vegetaţie, acest mugur se usucă şi moare.
Al doilea mugur al ochiului primar, caracterizat prin dimensiuni reduse şi evoluţie
slabă, creşte mult mai încet pe tot parcursul verii şi va deveni mugurul principal al ochiului
de iarnă. În cursul perioadei de vegetaţie, în mugurul mic al ochiului primar se diferenţiază
un mugur principal şi doi muguri secundari, situaţi dedesubt şi deasupra. Pe axele mugurilor
secundari se formează muguri terţiari. După apariţia mugurilor secundari, complexul
mugural devine „ochi de vară”. Astfel, la începutul lunii august, când maturarea lăstarului
devine vizibilă prin modificarea culorii scoarţei, catafilele se suberifică, iar „ochiul de vară”
este complet dezvoltat. Toamna după căderea frunzelor, ansamblul de muguri (5-7),
protejaţi de acelaşi înveliş alcătuit din catafile, poartă denumirea de ochi de iarnă.
Catafilele sunt glabre şi rigide la exterior, iar la interior sunt păroase, asigurând
împreună cu perii care umplu spaţiul dintre muguri, protecţia împotriva traumatismelor şi a
deshidratării.
Alcătuirea şi evoluţia ochiului de iarnă.
Ochiul de iarnă este cel mai important complex mugural, deoarece asigură vegetaţia
şi rodul viţei-de-vie în anul următor formării lui.
Ochiul de iarnă este alcătuit din mai mulţi muguri simpli, având un înveliş protector
comun (figurile 3.2 și 3.4). În centru se află un mugur mai bine dezvoltat, denumit mugur
principal, care este roditor (fertil), fiind singurul care porneşte în vegetaţie în primăvară.
Ceilalţi muguri (denumiţi secundari şi terţiari), sunt mai slab dezvoltaţi şi pornesc în
vegetaţie, de regulă, numai atunci când cel principal este distrus.
Uneori, la noduri se întâlnesc lăstari gemeni (figura 3.5), când alături de mugurul
principal a pornit în vegetaţie şi un mugur secundar.
Mugurul principal al ochiului de iarnă interesează în mod deosebit, deoarece poartă
primordiile de inflorescenţă (situate opus primordiilor foliare, începând cu nodul 3, 4 sau 5),
iar la o examinare atentă privind alcătuirea acestuia (figura 3.3), se pot observa următoarele
părţi componente:
 axul mugurelui, de formă conică, cu vârful rotunjit şi baza fixată în ţesutul
comun tuturor mugurilor ce alcătuiesc ochiul de iarnă;
 nodurile şi internodurile viitorului lăstar, care apar sub forma unor ţesuturi mai
compacte (nodurile) sau ţesuturi mai rarefiate (internodurile);
 primordiile foliare, ce se formează în dreptul zonelor mai rarefiate pe axul
murelui;
  primordiile de inflorescenţă şi cârcei la mugurii fertili, sau numai rudimente de
cârcei la cei sterili, care se observă în dreptul zonelor compacte, opus
primordiilor foliare, începând cu nodul 3-5 în sus.
În interiorul mugurului principal are loc un proces mai complicat de diferenţiere, de
formare a rudimentelor de inflorescenţe (în număr de 1-3, rar mai multe) şi flori, începând
din luna mai-iunie şi până în primăvara anului următor, când pornesc în vegetaţie.
Mugurii principali ai ochilor de iarnă sunt cei mai sensibili la acţiunea factorilor
nefavorabili (temperaturi scăzute sau asfixiere), de aceea sunt primii distruşi, în condiţii
favorabile de mediu pornesc primii în creştere dând naştere lăstarilor principali, de
dimensiuni mari, purtători de inflorescenţe. Din ei evoluează lăstari principali fertili.

Fig. 3.2. Secţiune prin ochiul de iarnă: Fig. 3.3. Secţiune prin mugurul principal
a – coarda de 1 an; b – copil; c – mugur (fertil): a – axul mugurului; b – vârful de creştere;
principal; d – muguri secundari; e – mugur c – inflorescenţa; d – frunze; e –viitori muguri
terţiar; f – cicatrice lăsată de frunză

Fig. 3.4. Ochiul de iarnă (secțiune longitudinală)

 Mugurii secundari şi terţiari au o alcătuire asemănătoare:
 sunt mai puţin evoluaţi, pornesc mai târziu în vegetaţie şi au o creştere
limitată;
 sunt mai puţin sensibili la acţiunea factorilor nefavorabili;
 din mugurii secundari se formează lăstari secundari de dimensiuni mai mici,
ce pot avea 1-2 inflorescenţe, mai reduse ca mărime;
 din mugurii terțiari se formează lăstari terțiari care produc în principal
primordii foliare (la majoritatea soiurilor sunt sterili).
Mugurii secundari pornesc în vegetaţie numai dacă mugurii principali sunt
distruşi sub acţiunea temperaturilor scăzute din timpul iernii, prin asfixiere (în cazul culturii
protejate) sau după pornirea în vegetaţie, datorită îngheţurilor târzii de primăvară. Uneori,
unul din mugurii secundari se dezvoltă în paralel cu lăstarul principal, astfel încât la acelaşi
nod se pot întâlni doi lăstari numiți gemeni (figura 3.5). La unele soiuri (Riesling italian,
Fetească regală) mugurii secundari, care dau lăstari secundari sau gemeni, au o fertilitate
ridicată (Dejeu L., 2010).

Fig. 3.5. Lăstari gemeni

După ce mugurul principal porneşte în vegetaţie, cei laterali (secundari şi terţiari),

rămân la baza lăstarilor, apoi a coardei, fiind dispuşi împrejurul acesteia şi poartă denumirea
de muguri coronari, unghiulari (din cauza formei lor ascuţite), bazali sau de încheietură,
în stare de viaţă latentă. Cu timpul ei sunt acoperiţi cu straturi noi de ţesuturi, devenind
astfel muguri dorminzi. Cei mai evoluaţi dintre ei manifestă în fiecare an o alungire uşoară,
ceea ce le permite să se menţină în permanenţă la suprafaţa lemnului bătrân şi de îndată ce
condiţiile devin favorabile sunt primii care pornesc într-o activitate intensă şi dau naştere
lăstarilor lacomi de pe lemnul multianual. Lăstarii proveniţi din mugurii coronari au o
fertilitate mai redusă decât a celor din muguri axilari.
 Câteva sfaturi practice.
La unele soiuri, ca Roşioară, Aligoté, Riesling italian, Creaţă, Majarcă, Cardinal etc.,
primii 1-2 ochi de la baza coardelor anuale au o fertilitate sporită faţă de alte soiuri,
menţinându-se la valori apropiate de-a lungul coardei, cu diferenţele specifice fiecărui soi.
La aceste soiuri înseamnă că tăierile pot fi atât scurte (cepi de rod), cât şi lungi.
La alte soiuri ca: Afuz Ali, Italia, Galbenă de Odobeşti, Fetească albă, Sauvignon
etc., mugurii au o fertilitate mai ridicată către mijlocul coardei, având în schimb o fertilitate
mai scăzută primii 3-4 ochi de la bază, ca şi dinspre vârf (de la 14-15 în sus). Rezultă că
aceste soiuri răspund mai bine la tăiere în coarde de rod de 8-14 ochi.
Deoarece în unii ani pot interveni accidente (îngheţ, îngheţuri târzii de primăvară,
grindină), care distrug mugurii sau lăstarii principali, foarte important pentru practică este
cunoaşterea gradului de fertilitate a mugurilor sau a lăstarilor laterali (secundari) şi măsura
în care pot participa la realizarea producţiei de struguri. În general, mugurii şi lăstarii
secundari sunt şi ei fertili, dar au o fertilitate mai redusă, recolta de pe lăstarii principali
fiind recuperabilă în proporţie de 20-80 %. La unele soiuri (Cardinal, Riesling italian,
Cabernet Sauvignon), fertilitatea mugurilor secundari permite, în caz de distrugere a celor
principali, recuperarea producţiei în proporţie mai mare.
În ceea ce privește dezmugurirea, nu toţi ochii de iarnă intră în această fenofază în
acelaşi timp. În primul rând dezmuguresc ochii care sunt cei mai evoluaţi morfologic şi care
au şi un număr mai mare de inflorescenţe. Fertilitatea şi productivitatea sunt în strânsă
legătură cu numărul de muguri care dezmuguresc, deoarece toate inflorescenţele diferenţiate
aflate în ochii nedezmuguriţi sunt practic pierdute pentru producţie.
Procentul de muguri nedezmuguriţi este diferit în funcţie de lungimea elementelor
lăsate la tăiere. Cu cât elementele de rod sunt lăsate mai lungi (18-20 ochi), procentul
ochilor nedezmuguriţi creşte (până la 40 %). La tăierea în cepi scurţi de 1-2-3 ochi,
procentul de ochi dezmuguriţi creşte până la 95 % şi chiar 100 %.
Diferenţele privind procentul de ochi nedezmuguriţi de la un an la altul, se datorează
atât condiţiilor de mediu ale anului în care s-au format ochii şi care au influenţat evoluţia
lor, dar şi celor ale anului în care intră în vegetaţie. Astfel, în primăverile secetoase,
răcoroase, dezmuguritul este întârziat, neuniform, procentul de ochi neporniţi fiind mai
mare decât în primăverile călduroase, cu umiditate suficientă în sol şi aer, când
dezmuguritul se desfăşoară mai repede şi procentul de ochi neporniţi scade.
 TEMA NR. 6
ZONAREA CULTURII VIŢEI-DE-VIE ÎN ROMÂNIA

Unităţi de învăţare
 Definirea zonării şi aspecte generale privind zonarea vitivinicolă.
 Criteriile care stau la baza zonării soiurilor de viţă-de-vie.
Obiectivele temei:
 cunoaşterea noţiunii de zonare şi a unităţilor naturale de producţie;
 aprecierea gradului de favorabilitate al unui areal viticol după diferite criterii;
 prezentarea principalelor soiuri de struguri pentru masă, stafide şi vin.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Olteanu, I., Cichi, Daniela Doloris, Costea, D.C., Mărăcineanu, L.C.,2002 – Viticultură specială.
Zonare, Ampelografie, Tehnologii specifice. Editura Universitaria, Craiova.
2. Oşlobeanu, M., Macici, M., Georgescu, Magdalena, Stoian, V.,1991 – Zonarea soiurilor de viţă-
de-vie în România. Editura Ceres, Bucureşti.
3. Savu, Georgeta, Mihaela, 2004 – Studiul macroclimatului din diferite podgorii şi centre viticole
ale României pe bază de multicriterii adoptate pe plan european şi cel al geoviticulturii. Teză de
doctorat, U.S.A.M.V., Bucureşti.
4. Teodorescu, Şt., Popa, A., Sandu, Gh.,1987 – Oenoclimatul României. Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.

6.1. Definirea zonării şi aspecte generale privind zonarea vitivinicolă

Obiectul zonării îl constituie alegerea şi stabilirea perimetrelor consacrate viticulturii
precum şi a soiurilor luate în cultură, în funcţie de cerinţele acestora faţă de factorii ecologici
şi cei social – economici, în vederea obţinerii vinurilor de calitate.
Marea majoritate a viilor roditoare nobile au fost extinse în zona dealurilor, colinelor,
în areale delimitate natural, în vederea valorificării raţionale a acestui tip de teren şi unde s-au
întrunit condiţii favorabile de climă şi sol. Variabilitatea mare a condiţiilor climatice şi
pedologice, tradiţia şi experienţa viticultorilor, au generat unele asemănări şi deosebiri în
cultura viţei-de-vie în unităţile naturale de producţie, cunoscute sub numele de zonă, regiune,
podgorie, centru şi plai viticol.
Zona viticolă este arealul de mare întindere care grupează mai multe podgorii, făcând
parte din regiuni viticole diferite.

61
 Regiunea viticolă cuprinde un teritoriu cultivat cu viţă-de-vie, caracterizat prin condiţii
naturale de climă şi de refief relativ asemănătoare, precum şi prin direcţii de producţie şi
sortimente apropiate.
Podgoria este unitatea naturală şi tradiţională, care se caracterizează prin condiţii
specifice de climă, sol şi relief, prin sortimentele de soiuri cultivate, prin metodele de cultură
şi procedeele de vinificaţie folosite, care în ansamblu conduc la obţinerea unui anumit nivel
de producţie, cu însuşiri calitative superioare.
Centrul viticol este teritoriul ce cuprinde plantaţii de vii din una sau mai multe
localităţi, care fac sau nu fac parte integrantă dintr-o podgorie, dar care constituie o unitatea
teritorială naturală, caracterizată prin aceleaşi condiţii de biotop şi biocenoză.
Plaiul viticol – unitate naturală subordonată podgoriei şi centrului viticol, care
cuprinde plantaţiile de vii situate pe aceeaşi formă de relief, cu aceleaşi condiţii ecologice pe
întreaga suprafaţă.
Pentru aprecierea gradului de favorabilitate al unui areal viticol s-a introdus în practica
curentă noţiunea de „terroir” (fig. 6.1). Acesta reprezintă o înlănţuire de factori de mediu
(climă, sol, geologie), factori biologici (soi, portaltoi) şi tehnici (de cultură a viţei-de-vie şi de
vinificaţie), care asigură în final tipicitatea şi originalitatea vinului obţinut (Morlat R.,1997).
O podgorie, un centru viticol sau chiar un plai viticol poate fi considerat un ansamblu de
areale viticole mai mici, denumite areale viticole elementare („terroirs”).

Fig. 6.1 - Arealul viticol elementar (terroir viticole), ca o înlănţuire a

factorilor de mediu, biologici şi tehnici (Morlat R., 1997)

62
 Implementarea conceptului de „terroir” viticol trebuie să devină atât o problemă
naţională cât şi o problemă zonală, care trebuie să implice direct producătorii de vinuri, pentru
adaptarea procedeelor oenologice la specificitatea recoltei, ameliorarea tipicitatii vinurilor etc.
La nivelul Uniunii Europene au fost stabilite cinci zone vitivinicole: A, B, C I, C II şi
C III. În funcţie de încadrarea regiunilor viticole în aceste zone şi de categoria de vinuri (de
masă, de calitate), este necesar un anumit potenţial minim natural al strugurilor, existând
unele posibilităţi de îmbogăţire a musturilor (Dejeu L., 2010).
Regiunile viticole şi podgoriile ţării noastre se încadrează în următoarele zone
vitivinicole de la nivelul Uniunii Europene (fig. 6.2): zona B – cuprinde regiunea viticolă a
Podişului Transilvaniei; zona C I – cuprinde regiunile Dealurile Moldovei, Dealurile
Banatului, Dealurile Crişanei şi Maramureşului, Dealurile Munteniei şi Olteniei – Podgoriile
Ştefăneşti-Argeş, Sâmbureşti, Drăgăşani şi Dealurile Craiovei) şi zona C II – cuprinde
regiunile: Dealurile Munteniei şi Olteniei – Podgoriile Dealurile Buzăului, Dealu Mare,
Severinului şi Plaiurile Drâncei, Colinele Dobrogei, Terasele Dunării; Nisipurile şi alte
terenuri favorabile din sudul ţării.

Fig. 6.2 - Încadrarea viticulturii României în zonele viticole ale Uniunii Europene

Zonarea poate fi făcută la două nivele: macrozonare care urmăreşte individualizarea

potenţialului viticol al unor mari suprafeţe: Uniunea Europeană, diferite ţări, regiuni etc., şi
microzonare – care se aplică la anumite zone limitate (o exploataţie, o parcelă), luând în
calcul toţi factorii ecosistemului; astfel, prin microzonare, se delimitează arealul unor soiuri la
scară redusă.

63
 La nivel de macrozonare s-a scos în evidenţă importanţa fundamentală a factorilor
climatici, în timp ce solul are o influenţă mai redusă (disponibilitatea hidrică a acestuia având
un rol mai important).
În anul 2000, Tonietto J. şi Carbonneau A. au stabilit grupele climatice existente la
nivelul viticulturii mondiale, şi au propus adoptarea unei clasificări climatice multicriteriale
(CCM), pe baza calculării a trei criterii, care sub raport ecoclimatic sunt reprezentate de trei
indicatori sintetici: indicele de secetă – IS; indicele heliotermic – IH şi indicele de răcire a
nopţii – IF. Aceşti indicatori integrează principalele componente ale ecoclimatului viticol, şi
anume: resursele hidrice ale solului, cele heliotermice şi resursele termice scăzute din nopţile
lunii septembrie, acestea din urmă fiind hotărâtoare pentru maturarea strugurilor.
Calcularea indicatorilor climatici multicriteriali (IS, IH şi IF) pentru toate centrele
viticole ale României, a permis stabilirea grupelor climatice şi a climatelor viticole din ţara
noastră (Savu Georgeta Mihaela, 2004). Formarea grupelor climatice, prin alăturarea celor trei
indicatori (IS, IH, IF), permite formarea unei idei mult mai complete asupra modului cum sunt
grupate centrele viticole şi asupra condiţiilor pe care acestea le deţin; deoarece între cele trei
elemente de climat se stabilesc relaţii stânse, de interdependenţă care oferă mult mai multe
informaţii despre regiunile viticole. Clasele de încadrare, prin intervalul de valori cel conţin,
au influenţe pozitive în ceea ce priveşte acumularea zaharurilor, antocianilor şi aromelor în
perioada care precede recoltarea strugurilor.
Pe ansamblul celor opt regiuni viticole din România, s-au conturat 13 grupe climatice,
din cele 38 de grupe existente la nivelul viticulturii mondiale; rezultă astfel, că în ţara noastră
întâlnim 34 % din grupele climatice real posibile pe Terra şi aproximativ 60 % din grupele
climatice întâlnite la nivel european; ceea ce subliniază marea diversitate climatică întâlnită în
arealele viticole româneşti.
Prima grupă climatică conturată, din cele treisprezece, este grupa IS00 IH2 IF4 (climat
umed, răcoros, cu nopţi foarte reci), care cuprinde centre din regiunea viticolă a Podişului
Transilvaniei şi a Dealurilor Moldovei; iar ultima grupă este IS2 IH4 IF3 (climat cu secetă
pronunţată, temperat cald, cu nopţi foarte reci), şi cuprinde centre din trei regiuni viticole -
Dealurile Moldovei, Colinele Dobrogei şi Terasele Dunării, (Savu Georgeta Mihaela, 2004).
Studiile efectute la nivel de macroclimat, pun în evidenţă rolul important pe care îl are
conceptul de „grupă climatică” asupra calităţii şi tipicităţii vinurilor, recunoscute sub raportul
caracteristicilor lor organoleptice.

64
 Având în vedere tendinţa de globalizare şi de ecologizare care preocupă în prezent
lumea, zonarea devine o problemă de mare importanţă cu efecte economice şi sociale
deosebite.
6.2. Criteriile care stau la baza zonării soiurilor de viţă-de-vie
În funcţie de condiţiile termice nefavorabile din timpul iernii (nivelul, frecvenţa şi
durata temperaturilor minime absolute, modul în care survin şi trec temperaturile nocive etc.)
şi comportarea soiurilor faţă de acestea (rezistenţa diferitelor organe), se disting trei zone de
cultură a viţei-de-vie: zona de cultură neprotejată, zona de cultură semiprotejată şi zona de
cultură protejată.
În zona de cultură neprotejată se încadrează acele areale în care temperatura minimă
din cursul iernii nu depăşeşte -18º… -20ºC pentru soiurile de masă şi -20º… -22ºC pentru cele
de vin, iar pierderile de ochi în iernile cele mai geroase nu trec de 40 %, pierderi care sunt
compensabile. Aici se practică conducerea viţei-de-vie pe tulpini semiînalte şi înalte.
La cultura semiprotejată se recurge atunci când temperaturile minime absolute
coboară destul de frecvent (2-4 ani din 10) sub -20ºC, uneori chiar sub -25º… -26ºC, situaţie
în care pierderile de ochi se ridică la 50-60 %, mai greu de compensat prin tăieri. Conducerea
butucilor se face pe tulpini semiînalte, cu lăsarea la baza butucului a unui cep de siguranţă.
Coardele formate pe acest cep sunt protejate peste iarnă prin acoperire cu pământ.
Zona de cultură protejată se caracterizează prin scăderea frecventă (în 4-6 ani din 10)
a temperaturilor minime din timpul iernii sub -20º… -22ºC, înregistrându-se temperaturi sub
-26ºC, chiar de -30ºC. Pierderile de ochi ajung astfel la 80-100 %, cu afectarea parţială sau
totală a lemnului anual şi chiar a celui multianual. Aici se practică conducerea joasă cu
protejarea întregului butuc, conducerea pe braţe cu înlocuire periodică (cu cepi de siguranţă)
sau mai rar, conducerea semiînaltă cu cep de siguranţă la baza tulpinii.
În funcţie de epoca de coacere a strugurilor. Zonarea soiurilor în funcţie de acest
criteriu, prezintă importanţă la stabilirea sortimentelor corespunzătoare ţinând cont de factorii
ecoclimatici, în special la soiurile de struguri pentru masă. Acestea pot asigura recolte de
calitate dacă dispun de suficientă lumină, temperatură şi umiditate. Întâlnim astfel trei zone cu
grade diferite de favorabilitate pentru cultura soiurilor de masă: zona foarte favorabilă, zona
favorabilă, zona cu favorabilitate mijlocie şi o zonă tolerantă.
Zona foarte favorabilă o întâlnim în sudul ţării, de-a lungul Dunării de la Zimnicea
până la Feteşti şi de la Ostrov până la Cernavodă; aici se pot cultiva toate soiurile de masă (de
la cele timpurii până la cele tardive): Cardinal, Victoria, Augusta, Afuz Ali, Italia, Xenia etc.
65
 Zona favorabilă cuprinde podgorii şi centre viticole din Dobrogea (Mangalia, Niculiţel
etc.); Dealurile Buzăului (Zărneşti, Râmnicu Sărat etc.); Dealu Mare (Pietroasa, Merei,
Buzău); Dealurile Severinului, precum şi unele centre situate pe nisipuri (Dăbuleni, Poiana
Mare, Cetate etc.). Maturarea strugurilor are loc cu aproximativ două săptămâni mai târziu,
cultivându-se în special soiurile Chasselas doré, Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda şi mai
rar Coarnă neagră, Afuz Ali, Italia.
Zona cu favorabilitate mijlocie o regăsim în podgorii şi centre viticole din Moldova
(Iaşi, Huşi, Nicoreşti, Panciu, Odobeşti etc), podgoriile Ştefăneşti-Argeş, Drăgăşani, centrele
viticole Târgu Jiu, Recaş şi Silagiu (din Banat), ca şi din zona nisipurilor din judeţele Brăila şi
Galaţi. Aici se pot cultiva cu bune rezultate soiurile Victoria, Chasselas doré, Muscat de
Hamburg, Muscat d'Adda şi mai rar, Coarnă neagră selecţionată.
Zona tolerantă prezintă insufuciente resurse heliotermice pentru obţinerea strugurilor
de masă de calitate, şi cuprinde podgorii din Transilvania şi Moldova. Se poate cultiva soiul
Chasselas doré, mai rar Muscat de Hamburg, destinate consumului local. Strugurii se
maturează cu o întârziere de 3-5 săptămâni faţă de zona foarte favorabilă. Prin introducerea în
cultură a soiurilor noi (Timpuriu de Cluj, Napoca, Cetăţuia, Splendid etc.) se va putea extinde
cultura soiurilor pentru struguri de masă şi în această zonă.
În tabelul 6.1 sunt prezentate principalele soiuri de struguri pentru masă admise pentru
a fi cultivate în ţara noastră.
Tabelul 6.1
Principalele soiuri de struguri pentru masă
(după Dejeu L., 2010 - modificat)

Greutatea Producţia medie

Epoca de
Soiul medie a unui de struguri Culoarea bobului
maturare*
strugure (g) (t/ha)
1 2 3 4 5
Muscat Perlă de Csaba I 130-160 08-10 galben- verzuie
Muscat timpuriu de I 180-250 11-13 galben-auriu
Bucureşti
Augusta II 220-300 14-17 galben-auriu
Timpuriu de Pietroasa II 320-340 18-20 negru- violaceu
Cardinal II 270-340 10-15 roşu-violaceu
Victoria II 350-500 15-20 galben-chihlimbariu
Timpuriu de Cluj II 180-210 14-16 galben-verzuie
Azur III 220-250 17-22 negru-albăstruie
Cetăţuia III 280-360 14-18 violet

66
 Tabelul 6.1 (continuare)
1 2 3 4 5
Chasselas doré III 150-180 10-15 galben-auriu
Chasselas de Băneasa III 200-340 10-16 galben-verzuie
Napoca IV 400-430 18-20 negru
Milcov IV 230-250 14-16 negru
Splendid IV 450-480 20-22 roşietic
Muscat d'Adda IV 180-250 10-14 albastru-vineţiu
Muscat de Hamburg IV 170-200 8-12 violaceu
Silvania IV 180-200 16-17 galben-auriu
Someşan IV 250-2800 18-20 roşu-închis
Transilvania IV 400-430 20-23 negru
Afuz Ali V 400-480 12-16 verde-gălbuie
Coarnă neagră V 180-210 8-10 negru- roşietic
Coarnă neagră selecţionată V 180-350 9-13 negru- roşietic
Coarnă albă V 180-300 8-12 verde-gălbuie
Tamina V 400-450 17-25 roşu-violaceu
Xenia V 250-270 18-22 roşu-violaceu
Italia VI 320-400 10-16 galben-verzuie
Select VI 250-400 15-18 galben-palescent
Greaca VII 410-530 25-27 galben- verzuie
*Epoca de maturare: I – 15 VII-31 VII; II – 1 VIII-15 VIII; III – 16 VII-31 VIII;
IV – 1 IX-15 IX; V – 16 IX-30 IX; VI – 1 X-15 X; VII – 16 X-30 X.

Pentru obţinerea stafidelor (prin deshidratarea soiurilor fără seminţe) şi industrializare

(compoturi şi dulceţuri), sunt indicate soiurile cuprinse în tabelul 6.2.
Tabelul 6.2
Principalele soiuri de struguri pentru stafide
şi industrializare (compoturi, dulceţuri)

Greutatea Producţia medie

Epoca de
Soiul medie a unui de struguri Culoarea bobului
maturare*
strugure (g) (t/ha)
Centenar de Pietroasa I-II 160-180 9-13 alb- gălbui
Otilia II 250-300 20 negru- violaceu
Perlette II 280-350 8-10 galben- verzui
Sultanină albă III 230-470 6-11 galben- auriu
Sultanină neagră III 250-400 4-11 negru- violaceu
Călina III-IV 150-250 13-20 roz

În ceea ce priveşte soiurile pentru vin, acestea se grupează în funcţie de nivelul

producţiei realizate şi al calităţii acesteia, în: soiuri de mare producţie, care în condiţiile unui

67
an normal dau producţii de 12-16 tone/hectar, cu o acumulare a zaharurilor de 160-180
grame/litru must (Galbenă de Odobeşti, Zghihară de Huşi, Plăvaie etc.) şi soiuri de calitate,
care în anii viticoli normali dau producţii de 6-8 tone/ha, cu posibilitatea ca la supramaturarea
boabelor să se acumuleze 220-240 grame/litru zahăr şi chiar mai mult (Pinot gris,
Chardonnay, Fetească albă, Fetească neagră etc.).
În funcţie de culoarea diferită a boabelor, calitate şi aroma de muscat, soiurile se
grupează în: soiuri pentru vinuri albe de masă, soiuri pentru vinuri roze şi roşii de masă, soiuri
pentru vinuri albe de calitate superioară, soiuri pentru vinuri roşii de calitate superioară şi
soiuri pentru vinuri aromate, spumante şi distillate învechite.
Principalele soiuri de vin recomandate pentru a fi cultivate în arealele viticole
delimitate, pe direcţii de producţie, sunt prezentate în tabelul 6.3.
Tabelul 6.3
Principalele soiuri de struguri pentru vin (alb şi roşu)

Producţia medie Cantitatea de zaharuri

Soiul
de struguri (t/ha) (g/l)

1 2 3
Soiuri pentru vinuri albe de masă
Aligoté 12-17 180-200
Crâmpoşie selecţionată 12-16 175-185
Creaţă 11-17 170-190
Majarcă albă 11-17 170-180
Mustoasă de Măderat 10-14 150-180
Galbenă de Odobeşti 14-20 160-180
Zghihară de Huşi 15-17 160-180
Plăvaie 18-20 135-175
Iordană 16-20 170-180
Rcaţiteli 12-15 175-195
Roz de Miniş 16-18 160-170
Saint Emilion 12-17 165-185
Steinschiller 9-11 150-160
Băbească gri 20-22 185-200
Mioriţa 15-18 160-180
Roşioară 15-25 135-150
Soiuri pentru vinuri albe de calitate
Fetească regală 10-16 170-190
Fetească albă 8-14 180-220
Riesling italian 8-15 180-220

68
 Tabelul 6.3 (continuare)
1 2 3
Grasă de Cotnari 6-8 220-240
Sauvignon 7-12 200-220
Chardonnay 8-10 200-240
Pinot gris 6-8 200-240
Traminer roz 7-11 200-220
Şarba 12-16 185-200
Frâncuşă 8-12 170-220
Furmint 8-12 210-230
Columna 12-14 170-210
Alidor 12-13 200-210
Ozana 12-14 210-230
Aromat de Iaşi 10-15 180-220
Donaris 15-17 190-220
Soiuri pentru vinuri roşii de masă
Băbească neagră 13-15 170-190
Sangiovese 12-14 160-175
Oporto 12-17 170-180
Arcaş 15-18 160-190
Haiduc 15-20 170-190
Pandur 15-18 170-180
Novac 17-20 180-210
Codană 15-20 180-190
Balada 16-18 180-200
Amurg 17-19 180-190
Alicante Bouschet 12-14 160-170
Roşioară 20-25 140-150
Soiuri pentru vinuri roşii de calitate
Pinot noir 8-12 210-240
Fetească neagră 6-10 205-240
Cabernet Sauvignon 7-9 200-230
Merlot 10-15 200-240
Burgund mare 12-16 180-190
Cadarcă 8-11 170-220
Mamaia 12-15 160-220
Negru de Drăgăşani 15-18 200-230
Soiuri pentru vinuri aromate
Tămâioasă românească 8-12 210-240
Busuioacă de Bohotin 7-10 200-230
Muscat Ottonel 8-13 200-240

69
 Tabelul 6.3 (continuare)
1 2 3
Negru aromat 10-15 200-220
Soiuri pentru vinuri spumante: Fetească regală, Fetească albă, Riesling italian, Iordană,
Pinot noir, Băbească neagră, Muscat Ottonel.
Soiuri pentru distilate învechite: Fetească regală, Plăvaie, Galbenă de Odobeşti, Mustoasă
de Măderat.

În practica viticolă, soiurile cu struguri pentru vin sunt cantonate în diferite regiuni
viticole, în condiţiile de macroclimat, de mezoclimat şi chiar la nivel de „terroir”, în funcţie
de condiţiile de mediu local, epoca de maturare, starea generală a plantaţiei, productivitatea,
toleranţa la putregaiul cenuşiu, calitatea şi tipicitatea vinurilor obţinute etc. Intervin, de
asemenea, şi alţi factori, cum sunt cei socio-economici, renumele podgoriei, centrului viticol
sau plaiului, în funcţie de puterea tradiţiei, gustul publicului etc. De bună seamă, aceste
cerinţe pot fi diferite pentru unul şi acelaşi soi, în funcţie de calitatea şi tipul de vin ce trebuie
realizat.
Soiurile rezistente (hibrizi din ultimele generaţii), care vor înlocui treptat soiurile de
hibrizi direct producători, pot fi cultivate numai în afara arealelor delimitate pentru cultura
viţei-de-vie în zona de şes, în viile de pe lângă casă, în grădini, curţi etc. Potrivit legii viei şi
vinului (nr. 244/2002), plantarea hibrizilor direct producători poate fi făcută numai în
intravilanul localităţilor din afara arealelor viticole, pe suprafaţa de cel mult 1000 m², numai
pentru asigurarea consumului familial.
La noi în ţară sunt admise temporar în cultură următoarele soiuri rezistente: Muscat de
Pölöskei, Valeria, Andrevit, Moldova (pentru consum în stare proaspătă); Brumăriu, Seyval,
Radames (pentru vinuri roşii); Valérien, Bianca (pentru vinuri albe) şi Purpuriu (pentru vinuri
roze).
6.3. Rezumatul temei
Prin zonare se înţelege o lucrare cu caracter tehnico-economic prin care se delimitează cele
mai potrivite areale de cultură pentru viţa-de-vie, în funcţie de cerinţele acesteia faţă de factorii
ecologici şi cei social-economici. Ea are scopul de a amplasa soiurile în acele condiţii unde se
realizează producţiile cele mai mari şi de calitate superioară, rentabile sub aspect economic. În
acelaşi timp se ţine seamă şi de conservarea habitatelor şi prevenirea poluării mediului.
Calitatea strugurilor şi tipicitatea vinului sunt dependente de factorii naturali şi de cei umani.
Se ştie că atât la nivel mondial, cât şi în ţara noastră, climatul diferitelor regiuni viticole determină, în
mare măsură, o diversitate a sortimentului de soiuri cultivate, a produselor vitivinicole obţinute, dar
mai ales a calităţii şi tipicităţii vinului.
70
 Pentru viticultura românească un rol extrem de important îl prezintă aşezarea ei geografică şi
modul de dispunere al celor trei mari categorii de relief, care determină tipul de climat corespunzător
(de câmpie, de deal şi de munte), aflate sub influenţa sistemelor barice continentale, care creează în
interiorul acestor trei tipuri de climate, numeroase nuanţe regionale considerate subtipuri climatice
locale.
Intervenţiile omului sunt esenţiale şi hotărâtoare începând chiar cu alegerea terenurilor cu
vocaţie: alegând un teren cu vocaţie redusă pentru viticultura de calitate, viticultorul trebuie să
intervină cu mai multe mijloace pentru a obţine un produs de calitate optimă. În acest fel există riscul
obţinerii unor producţii cu nişte costuri neconcurenţiale. Tocmai de aceea soiurile trebuie plasate în
acele areale unde solul, clima şi tehnicile culturale pot determina obţinerea unor plantaţii încheiate,
fără goluri, sănătoase, în vederea asigurării unor condiţii optime de maturare a strugurilor.
Zonarea poate suferi modificări, în raport cu dezvoltarea mijloacelor tehnice de care diapune
societatea, dar şi de relaţiile sociale existente la un moment dat.

TEST DE EVALUARE
1. Ce înţelegeţi prin zonare şi ce scop are în viticultură?
Răspuns:
Obiectul zonării îl constituie alegerea şi stabilirea perimetrelor consacrate
viticulturii precum şi a soiurilor luate în cultură, în funcţie de cerinţele acestora
faţă de factorii ecologici şi cei social – economici, în vederea obţinerii
vinurilor de calitate.

1. Enumeraţi zonele vitivinicole de la nivelul Uniunii Europene şi precizaţi în

care din ele se încadrează regiunile viticole ale României.

2. Care sunt criteriile care stau la baza zonării?

3. Enumeraţi indicatorii climatici pe baza cărora se conturează climatele

viticole şi grupele climatice.

1. 5. Prin ce se caracterizează zona de cultură neprotejată?

71
 Lucrarea practică 5

PLANTAREA LA VIȚA-DE-VIE

Câteva consideraţii generale.

Fie că înfiinţăm o plantație viticolă sau plantăm câteva rânduri în curțile și grădinile
noastre, ori completăm goluri în plantațiile deja existente, lucrarea de plantat trebuie
realizată corect și la momentul optim, pentru a avea un procent de pridere cât mai apropiat
de 100%.
În condițiile climatice ale țării noastre, viţa-de-vie se plantează cu bune rezultate toamna
sau primăvara, uneori și în ferestrele iernii, în funcţie de perioada în care s-a făcut pregătirea
terenului pentru plantare.
Cea mai bună epocă pentru plantare este cea de toamnă, deoarece până în primăvară
rănile rezultate în urma fasonării se cicatrizează, viţele intră mai devreme în vegetaţie şi se
înlătură pericolul deprecierii plantelor prin stratificarea peste iarnă. Trebuie specificat faptul
că, plantarea se poate face toamna numai pe terenurile bine drenate şi se încheie înainte de
apariţia îngheţurilor (luna noiembrie).
Cea mai folosită epocă de plantare este cea de primăvară, cât mai devreme (martie-
începutul lunii aprilie), pentru a putea beneficia de apa din sol, cu condiţia ca temperatura
solului la adâncimea de 40-50 cm, să înregistreze 7-10ºC. Pe solurile grele, reci şi cu exces
de umiditate, plantarea se face mai târziu, în cursul lunii mai, cu folosirea unor vițe mai
scurte (20-25 cm).
Plantarea viţelor poate fi efectuată după mai multe metode, alese în funcţie de: tipul
de sol, felul materialului, posibilităţile de mecanizare etc. Astfel, plantarea se poate face
manual cu cazmaua sau burghiul, semimecanizat și mecanizat.
Pentru completarea golurilor din plantații se folosește numai plantarea manuală.
Materiale necesare: cazmale, sape, burghiu, foarfece, găleți; mraniță, insecticid
(opțional), apă.
Plantarea manuală.
Se realizează cu echipe formate din 3-4 persoane, pregătite în acest sens. În vederea
plantării viţele se supun unui control atent pentru a le depista şi elimina pe cele
necorespunzătoare. Dacă viţele prezintă defecte de sudură la punctul de altoire (se desprind
prin apăsare cu degetul mare pe altoi), au rădăcinile uscate sau înnegrite, cordiţele uscate
sau ochii neviabili, atunci se înlătură de la plantare.
Lucrarea în sine comportă următoarele trei etape:
 pregătirea vițelor:
o fasonarea;
o parafinarea (opțional);
o mocirlirea;
  executarea gropilor;
 plantarea propriu-zisă.
Fasonarea viţelor. Lucrarea constă în scurtarea rădăcinilor şi cordiţei, suprimarea
ciotului format din lemnul uscat de la altoi și eliminarea rădăcinilor de la nodurile
intermediare ale portaltoiului (dacă sunt). Obişnuit, cordiţa se scurtează la 3-4 ochi (8-10
cm) şi rădăcinile bazale la 8-10 cm (figura 5.1). Dacă vița prezintă mai multe cordițe, se
alege cea mai viguroasă, iar celelalte se înlătură prin tăiere cu foarfeca de la punctul de
inserție.
După fasonare viţele se parafinează (figura 5.1), cu o peliculă de mastic pe treimea
superioară (cordița fasonată şi punctul de altoire), recurgându-se în acest caz la plantarea
fără muşuroi. În ultima vreme pepinieriștii realizează fasonarea cordiței și parafinarea
înainte de livrarea materialului săditor, astfel încât nu se mai reia operațiunea înaintea
plantării.

Fig. 5.1. Viţă fasonată – stânga și parafinată – dreapta în vederea plantării

Mocirlirea viţelor.
Imediat după fasonarea viţelor se face mocirlirea, pentru a se asigura un bun contact
al rădăcinilor cu pământul care se introduce în groapă la plantare. Pentru aceasta, într-o
groapă executată la capătul unui rând sau în găleți se pregăteşte mocirla, formată dintr-un
amestec de 2/3 pământ de țelină (din plantație) şi 1/3 mraniță/dejecții de bovine/compost,
peste care se adaugă apă astfel încât să adere la rădăcinile viței. Vițele se introduc în mocirlă
cu rădăcinile şi circa 1/3 din lungimea butaşului portaltoi (figura 5.2).
Săpatul gropilor.
Cel mai frecvent se practică plantarea în gropi făcute concomitent cu lucrarea de
plantare. Gropile se execută manual cu cazmaua sau cu burghiul și se evită săparea lor cu
mult timp înainte de plantare, pentru a nu se usca pământul. În întreaga parcelă gropile se
sapă toate pe aceeaşi parte a picheților, obişnuit pe partea de sud şi cât mai aproape de
acesta (4-5 cm distanță).
Dimensiunile gropii: 40 cm adâncime/30 cm lățime. Pe nisipuri, gropile se sapă mai
adânc, la 60-80 cm. Pe terenurile cu substrat argilos, pietros sau calcaros, stratul de sol de la
suprafață, mai fertil, se aşază separat, după ce este scos din groapa de plantare, urmând a fi
introdus peste rădăcinile viței.

Fig. 5.2. Mocirlitul vițelor în vederea plantării

Plantarea viţelor. Pământul scos din gropi se pune într-o singură grămadă, de aceeaşi
parte a gropii; apoi la fundul gropii se face un mic muşuroi de pământ, pe care să fie
răsfirate rădăcinile viței; tot la fundul gropii, în peretele dinspre pichet, se execută o
scobitură, care să permită răsfirarea rădăcinilor și o bună verticalizare/așezare a vițelor
(figura 5.3).

Fig. 5.3. Plantarea obişnuită a viţelor

 Se așează vița altoită în poziţie verticală, lângă peretele dinspre pichet, cu punctul de
altoire la 2-3 cm mai sus de nivelul solului și rădăcinile răsfirate pe muşuroiul de pe fundul
gropii (fig. 4). Prin micşorarea sau mărirea muşuroiului se potriveşte punctul de altoire la
nivelul dorit faţă de suprafaţa solului (pentru a preveni formarea ulterioară a rădăcinilor din
altoi).
Peste rădăcini se introduce pământ bine mărunit şi reavăn, într-un strat de
aproximativ 20 cm (să acopere rădăcina). Se tasează cu piciorul, din exteriorul gropii spre
interior, urmărind să nu mișcăm planta (să rămână în poziția inițială). Se introduce apoi în
groapă o cantitate de 2-6 kg mraniţă şi se udă cu circa 6-10 litri de apă. Se aşteaptă să se
infiltreze apa în sol, după care se umple groapa cu pământ până la nivelul solului şi se
tasează ușor.
În jurul viței se poate presară un insecticid de sol (5-8 g/viță, opțional), după care se
acoperă vița cu un muşuroi de pământ reavăn şi bine mărunit, care să protejeze punctul de
altoire de secetă și vânt (figura 5.3). Grosimea stratului de pământ de deasupra viței trebuie
să aibă o grosime de circa 5 cm.
După finalizarea lucrării de plantare, se afânează solul de pe intervalele dintre rânduri
cu cultivatorul echipat cu ghiare de afânare.

Dacă pe terenurile plane, vițele se aşază cu punctul de altoire la 2-3 cm mai

sus de nivelul solului; pe terenurile în pantă, punctul de altoire se fixează cu 3-
5 cm sub nivelul solului, pentru a se preveni dezgolirea tulpinii subterane a
butucilor datorită eroziunii; în cazul plantării la baza pantelor, punctul de
altoire a viței se fixează cu 3-5 cm mai sus decât nivelul solului, pentru a nu fi
acoperit în timp de aluviunile deplasate de pe pantă.

Vițele plantate pe nisipuri nu se muşuroiesc, deoarece nisipul se încălzeşte

puternic în timpul zilei şi afectează lăstarii care se formează din cordiță. În
acest caz, parafinarea vițelor înainte de plantare este obligatorie.
 TEMA NR. 8
ASPECTE GENERALE PRIVIND
PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL

Unităţi de învăţare
 Biologia înmulţirii viţei-de-vie.
 Tehnologia de producere a materialului săditor viticol.
Obiectivele temei:
 cunoaşterea căilor de înmulţire ale viţei-de-vie;
 însuşirea tehnicii de producere a materialului săditor viticol;
 prezentarea pepinierei viticole şi a sectoarelor sale.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Dejeu, L.,2010 – Viticultură. Editura Ceres, Bucureşti.
2. Georgescu, Magdalena, Grecu, V., Dejeu, L., 1986 – Ghid pentru meseria de viticultor. Ed. Ceres,
Bucureşti.
3. Popescu, V., Chira, Lenuţa, Dejeu, L., 2001 – Producerea materialului săditor pentru legume,
pomi şi viţa-de-vie. Editura M.A.S.T., Bucureşti.
4. Varga, N., Preda, Daniela, Ion, M., Burlacu, C., 2006 – Tehnologie optimizată privind obţinerea
materialului săditor viticol. Editura Ceres, Bucureşti.

8.1. Biologia înmulţirii viţei-de-vie

Înmulţirea este o însuşire fundamentală a organismelor vii, o deprindere biologică
utilă, apărută sub influenţa condiţiilor de mediu şi a selecţiei naturale, care permite
răspândirea în spaţiu şi menţinerea în timp a speciilor, soiurilor roditoare şi a portaltoilor.
Pentru înfiinţarea noilor plantaţii, completarea golurilor existente în cadrul acestora şi
pentru realizarea reconversiei plantaţiilor existente, este necesară existenţa unui număr mare
de plante, din soiuri prestabilite, care să garanteze o dezvoltare relativ uniformă a butucilor
atât vegetativ, cât mai ales productiv şi calitativ.
Viţa-de-vie se poate înmulţi pe două căi, şi anume:
 pe cale sexuată (prin organe specializate – sămânţa);
 pe cale asexuată sau vegetativă (prin organe nespecializate, prin porţiuni de
plante: butăşire, marcotaj, altoire şi culturi „in vitro”).
8.1.1. Înmulţirea viţei-de-vie prin seminţe mai poartă numele şi de înmulţire sexuată
şi are la bază fecundarea. Organismul nou format include informaţia genetică de la doi
indivizi, deoarece majoritatea soiurilor de viţă-de-vie sunt plante alogame.

82
 Înmulţirea sexuată nu este generalizată în practică, datorită faptului că plantele
obţinute din seminţe prezintă caractere, de multe ori, deosebite de ale părinţilor; intră târziu pe
rod (după 5-7 ani); fructificarea este neuniformă, iar descendenţele soiurilor europene sunt
sensibile la filoxeră. Seminţele viţei-de-vie îşi păstrează capacitatea germinativă timp de 3-4
ani. Metoda este folosită în lucrările de ameliorare pentru obţinerea soiurilor noi de viţă
roditoare, de portaltoi şi a hibrizilor direct producători (fig. 8.1).
Ea se poate realiza pe cale naturală (liberă), fără intervenţia omului şi pe cale
artificială sau controlată, de la genitori aleşi de tehnolog.
Prin hibridare naturală, seminţele ajung în sol şi
dau naştere la noi plante, la noi indivizi. Aşa au rezultat
multe soiuri valoroase: Fetească regală, Grasă de Cotnari,
Fetească albă, Şarbă (hibrid între Rieslig italian şi
Tămâioasa românească), Muscat d'Adda.
Prin hibridarea sexuată artificială (controlată) s-au
obţinut mai multe soiuri: Cardinal, Perla de Csaba, Italia,
Victoria, Greaca, Columna etc.
Fig. 8.1 - Plante obţinute din sămânţă
(după Dejeu L., 2010)

8.1.2. Înmulţirea vegetativă a viţei-de-vie. La această metodă de înmulţire participă

un singur individ, deci informaţia genetică este unilaterală, având la bază procese de refacere
şi creştere a organelor prin diviziunea celulelor.
Viţa-de-vie poate fi înmulţită vegetativ prin mai multe metode, datorită uşurinţei cu
care înrădăcinează. În mod obişnuit se folosesc porţiuni de organe preluate de la o plantă (ce
au unul sau mai mulţi muguri), pentru a obţine alte plante cu caracteristici asemănătoare.
Înmulţirea vegetativă este generalizată în practica deoarece prezintă o serie de
avantaje: se obţin plante mature stadial, care reproduc cu fidelitate însuşirile de producţie ale
soiurilor din care provin; intră mai devreme pe rod (la 2-3 ani); fructificarea este uniformă şi
relativ constantă de la un an la altul. Dintre dezavantaje amintim: plasticitatea ecologică
redusă a descendenţilor, riscul transmiterii virusurilor şi micoplasmelor prin materialul
vegetativ folosit la înmulţire (coarde, lăstari).
Metodele de înmulţire vegetativă folosite în viticultură sunt: butăşirea, marcotajul,
altoirea şi microînmulţirea „in vitro”.

83
 8.1.2.1. Înmulţirea prin butaşi. Numele vine de la butaş, care reprezintă un fragment
viabil de coardă de un an sau de lăstar, cu cel puţin un mugure, care detaşat de planta mamă şi
plasat în anumite condiţii de mediu, emite atât rădăcini cât şi lăstari, reproducând întreaga
plantă din care provine.
Această metodă era folosită în viticultura prefiloxerică în mod curent, iar în prezent
este larg folosită pe terenurile nisipoase unde filoxera nu întâlneşte condiţii favorabile de
dezvoltare, la înmulţirea portaltoilor, a hibrizilor direct producători, la înmulţirea rapidă a
soiurilor şi clonelor noi, valoroase.
Înmulţirea prin butaşi lemnificaţi, răspândită în practica viticolă, are la bază utilizarea
coardelor de un an care înrădăcinează uşor. Recoltarea coardelor se face toamna după căderea
frunzelor şi este urmată de păstrarea peste iarnă prin însilozare cu nisip sau în camere
frigorifice, la temperaturi de 1-4ºC. Primăvara, se scot de la păstrare şi după o analiză atentă
privind starea lor fitosanitară, sunt supuse fasonării, confecţionând din ele butaşi (fig. 8.2).
Înrădăcinarea butaşilor se realizează prin plantarea lor în sere, solarii sau direct în câmp în
şcoala de viţe.

Confecţionarea butaşilor lemnificaţi

► fragmentarea coardelor în porţiuni de lungimi

diferite, în general de 30 ± 2 cm (fig. 8.2);
► împrospătarea secţiunii de la bază la 0,5 cm sub
nodul bazal şi păstrarea unei porţini de internod la
1 - 1,5 cm deasupra ochiului din vârf;
► extirparea ochilor de la bază la butaşii mijlocii şi
lungi, păstrând numai 1-2 ochi la partea apicală.

Fig. 8.2 - Pregătirea butaşilor:

a- măsură etalon; b - tăierea coardelor în
butaşi; c, d - butaşi de o lungime;
e, f -butaşi cu ochii extirpaţi în afara celui
de la polul apical (după Oprea D.D., 1965)

Această metodă de înmulţire prezintă următoarele avantaje: este uşor de aplicat,

materialul de înmulţire are un cost redus, viţele au o longevitate mai mare comparativ cu cele
altoite şi au aceeaşi zestre ereditară cu a plantelor din care provin.
84
 8.1.2.2. Înmulţirea prin marcotaj. Marcotajul se deosebeşte de butăşire prin faptul
că separarea de planta mamă a noii plante se face numai după înrădăcinare (2-3 ani). Marcota
reprezintă o porţiune viabilă de coardă sau lăstar pusă în condiţii de înrădăcinare, înainte de a
fi desprinsă de planta mamă.
Înrădăcinarea se realizează pe porţiunea de coardă sau de lăstar care se acoperă cu
pământ, unde datorită umidităţii şi lipsei de lumină ţesuturile se menţin mai tinere şi formează
mai uşor rădăcini adventive. Dacă se marcotează lăstari, aceştia trebuie să aibă un grad
avansat de lignificare, iar coardele trebuie să aibe vârsta de un an.
În practica viticolă marcotajul se foloseşte în primul rând în plantaţiile situate pe
nisipuri, în cele de hibrizi direct producători şi în plantaţiile de portaltoi (Vitis berlandieri,
Vitis rotundifolia), care înrădăcinează mai greu. În plantaţiile de vii obişnuite, aflate pe
terenuri cu filoxeră, marcotajul se foloseşte numai în viile care au depăşit vârsta de 15 ani,
pentru completarea golurilor.
Marcotajul prin îngroparea coardelor de un an în şanţuri, este cel mai utilizat în
practica viticolă, şi poate fi adânc (30-40 cm) sau semiadânc (15-20 cm) în funcţie de
adâncimea la care se îngroapă coardele (figura 8.3). Se execută toamna, imediat după căderea
frunzelor sau primăvara înainte de intrarea în vegetaţie a viţei-de-vie. În toamna următoare
marcotele înrădăcinate se pot detaşa de planta mamă. Se recomandă folosirea marcotelor
nedetaşate de planta mamă, deoarece au o viaţă mai lungă şi rodesc susţinut chiar din primii
ani.

A B
Fig. 8.3 - Marcotaj adânc (A) şi marcotaj semiadânc (B) (după Dejeu L., 2010)

8.1.2.3. Înmulţirea prin altoire. Altoirea viţei-de-vie este cunoscută de peste 5000
ani, primele înscrisuri datând de cca 2000 ani. Romanii foloseau această metodă încă din
antichitate, cu scopul înobilării viţelor din plantaţii, înlocuind soiurile mai puţin valoroase cu
altele noi, la înmulţirea unor soiuri rare şi pentru mărirea productivităţii.

85
 După apariţia filoxerei în Europa (1863), altoirea a fost folosită ca mijloc eficient de
luptă împotriva acestui dăunător, devenind metodă de bază pentru înmulţirea viţei-de-vie. Ca
metodă de înmulţire, altoirea constă în îmbinarea după o anumită tehnică a două porţiuni
viabile de coardă sau lăstar, una denumită altoi, destinat obţinerii părţii aeriene a plantei şi
alta denumită portaltoi, care dă naştere sistemului radicular. Aceste părţi sunt obligate să
concrească şi să convieţuiască împreună.
Altoirea se bazează pe principiul sudării suprafeţelor secţionate, prin formarea unui
ţesut intermediar denumit calus, diferenţierea calusului în ţesuturi specializate şi realizarea
concreşterii dintre cei doi simbionţi. La altoirea în uscat, concreşterea sau unirea altoiului cu
portaltoiul se realizează în trei etape: formarea calusului, sudarea şi vascularizarea.
Formarea calusului (calusarea). La altoirea în uscat, îndată ce se creează condiţii de
temperatură şi umiditate, cambiul intră în activitate (atât la altoi cât şi la portaltoi), dând
naştere unui ţesut albicios, amorf denumit calus sau „ţesut de rană”. Ţinând cont de polaritate,
calusul se formează mai întâi şi în cantitate mai mare la polul morfologic inferior al
secţiunilor; apoi mai târziu şi în proporţie mai redusă, la polul morfologic superior al
secţiunilor (fig. 8.4).

A B
Fig. 8.4 - Ordinea de formare a calusului în funcţie de polaritate (A) şi
secţionarea altoiului şi portaltoiului (B)

În funcţie de asimetria coardei, calusul se formează în primul rând şi în cantitatea cea

mai mare pe partea ventrală; aproximativ în acelaşi timp se formează şi pe partea dorsală, iar
mai târziu şi în cantitate mai mică se formează pe partea plană şi cea cu jgheab a coardei (fig.
8.5). Prezenţa ochiului de iarnă în apropierea polului morfologic superior al secţiunii altoiului,
completează influenţa polarităţii stimulând formarea calusului şi la polul morfologic superior
(vezi fig. 8.4 B).

86
 Fig. 8.5 - Formarea calusului în funcţie de asimetria coardei
(după Oşlobeanu M. şi colab.,1980)

Sudarea se realizează prin intermediul calusului emis simultan de cei doi parteneri.
Celulele tinere ale calusului încep să se diferenţieze şi să formeze celule noi cambiale. Aceste
ţesuturi umplu spaţiul dintre altoi şi portaltoi şi creează un suport prin care circulă apa şi
substanţele nutritive.
După sudare urmează vascularizarea, care constă în stabilirea legăturilor între vasele
libero-lemnoase ale altoiului, cu cele ale portaltoiului. Vascularizarea trebuie să se realizeze
înainte de formarea lăstarului la altoi, în caz contrar frunzele care apar nu sunt aprovizionate
cu apă şi altoiul se poate usca.
Reuşita altoirii este influenţată de trei grupe de factori: anatomo-fiziologici, tehnici şi
ecologici. Cunoaşterea acestor factori, care influenţează prinderea la altoire, este necesară în
vederea dirijării corespunzătoare a lor, de către specialist.
8.1.2.4. Microînmulţirea „in vitro”. Micropropagarea reprezintă metoda de înmulţire
prin care are loc regenerarea de plante noi din fragmente vegetale dintre cele mai diferite:
ţesuturi meristematice, organe (muguri, minibutaşi, antere, ovare), celule de calus sau celule
regenerate din protoplaşti. Se obţin astfel plante noi, cu caracteristici similare plantelor mamă
şi cu o stare sanitară satisfăcătoare, pornind de la ţesuturi meristematice a căror dezvoltare are
loc „in vitro”, după o prealabilă sterilizare şi într-un mediu aseptic (Fregoni M.,1987; citat de
Dejeu L., 2010). Această metodă se caracterizează printr-o rată superioară de multiplicare a
plantelor, comparativ cu metodele convenţionale (butăşire, marcotaj, altoire).

 totipotenţa celulei vegetale: orice celulă nucleată vie din corpul

Principiul plantei conţine toată informaţia genetică necesară pentru a reproduce
metodei: fidel întreaga plantă.

87
  clonarea rapidă a soiurilor valoroase, nou create;
Avantajele  obţinerea în timp scurt a unei cantităţi mari de material săditor;
metodei:  reîntinerirea materialului;
 obţinerea plantelor libere de virusuri şi de fitoplasme (devirozarea
soiurilor);
 producerea materialului săditor în regim programat, fără dependenţă
de un anumit sezon.

Dintre inconveniente au fost semnalate procesul de juvenilizare şi faptul că

plantele noi obţinute „in vitro” nu pot fi folosite direct la înfiinţarea plantaţiilor, fiind
necesară altoirea lor pe portaltoi rezistenţi la filoxeră. Cu toate acestea, multiplicarea „in
vitro” se utilizează frecvent pentru înmulţirea rapidă a soiurilor valoroase de viţă-de-vie,
devirozarea viţelor roditoare şi a celor de portaltoi. Etapele tehnologice de lucru pentru
multiplicarea „in vitro” se pot obseva în figra 8.6.

Fig. 8.6 - Diagrama multiplicării prin muguri axilari la viţa-de-vie

(după Vişoiu Emilia şi colab., 2002)

8.2. Producerea materialului săditor viticol are loc în cadrul pepinierei viticole,
care este o unitate complexă, alcătuită din mai multe componente stâns unite între ele.
Concentrarea producerii materialului săditor viticol în unităţi specializate, presupune în
primul rând producerea de viţe altoite în conformitate cu cerinţele actuale, ca structură de
soiuri; un control biologic şi sanitar riguros; posibilitatea introducerii rapide în producţie a
creaţiilor valoroase, obţinute în procesul de ameliorare sau din import, în condiţiile unei
eficienţe economice sporite.
Pepiniera de viţe, ca întreprindere viticolă complexă, este alcătuită din mai multe
compartimente (fig. 8.7), dependente unele de altele:

88
  plantaţia furnizoare de coarde portaltoi;
 plantaţia furnizoare de coarde altoi;
 complexul de altoire şi forţare;
 şcoala de viţe cu terenul pentru asolament (sectorul de înrădăcinare);
 spaţii de depozitare, laboratoare, remize pentru maşini;
 construcţii social-gospodăreşti.
În ţara noastră, potrivit ordinului nr. 1267/2005 pentru aprobarea „Regulilor şi
normelor tehnice privind producerea în vederea comercializării, controlul, certificarea calităţii
şi comercializarea materialului de înmulţire vegetativă a viţei-de-vie”, se produce material de
înmulţire din mai multe categorii biologice: material de înmulţire iniţial, bază şi certificat.

Fig. 8.7 - Schiţa unui complex de altoire şi forţare

Înfiinţarea pepinierelor necesită executarea unor lucrări pregătitoare, care se referă la

alegerea, organizarea şi amenajarea terenului. La alegerea terenului se ţine seama de factorii
ecologici şi social-economici, deoarece acest sector utilizează un volum mare de muncă,
având un caracter intensiv ce solicită multă manoperă. O anumită importanţă revine tradiţiei şi
pregătirii profesionale a celor ce lucrează într-un sector de complexitate sporită, aşa cum este
cel de producere a materialului săditor viticol.
8.2.1. Sectorul plantaţiei mamă cuprinde plantaţiile furnizoare de butaşi portaltoi şi
plantaţiile furnizoare de coarde altoi. Cultura portaltoilor a apărut în Europa şi în ţara noastră

89
după invazia filoxerei, ca mijloc de combatere a acesteia, deoarece soiurile de portaltoi
prezintă rezistenţă la acest nematod (unele sunt chiar imune).
Producerea butaşilor portaltoi. Plantaţia furnizoare de butaşi portaltoi se înfiinţează în
cadrul pepinierei viticole sau în afara acesteia ca unitate specializată de sine stătătoare, pe
terenuri plane, fertile, cu textură nisipo-lutoasă, fără pânză superficială de apă freatică, ferite
de grindină, brume târzii de primăvară şi îngheţuri timpurii de toamnă. Zona cea mai
favorabilă pentru cultura viţelor portaltoi este situată în sudul ţării, în special în perimetrele
irigate de pe prima terasă a Dunării, de la Drobeta-Turnu Severin şi până la Cernavodă.
Pentru plantare se folosesc viţe portaltoi din selecţii clonale: Berlandieri x Riparia,
Kober 5BB; Selecţia Crăciunel 2; Selecţia M54; Selecţia Crăciunel 71; Selecţia Drăgăşani 57;
Selecţia Oppenheim 4; Berlandieri x Riparia 125 AA; Berlandieri x Rupestris 140 Ruggeri;
Chasselas x Berlandieri 41 B; Drăgăşani 70 M; Precoce; Ruvis etc.
La pregătirea terenului pentru plantare se realizează următoarele lucrări: fertilizarea
de bază pentru îmbogăţirea solului în materie organică, fosfor şi potasiu; administrarea de
insecticide împotriva larvelor de vierme sârmă (Furadan 75 kg/ha); desfundatul terenului la
adâncimea de 60 cm; iar primăvara înainte de plantare se va realiza nivelarea desfundăturii.
După pregătirea terenului, se execută pichetarea acestuia, în vederea marcării locului
fiecărei viţe portaltoi, în funcţie de distanţele de plantare. Cele mai utilizate distanţe de
plantare sunt cele de 2-2,2 m între rânduri şi 1,8-2,0 m între viţe pe rând, când viţele sunt
susţinute pe spalier monoplan; respectiv 2,2-2,6 m între rânduri şi 1,6-1,8-2,0 m între viţe pe
rând, când susţinerea se face pe spalier în formă de „T”. La stabilirea distanţelor de plantare
se mai ţine cont de vigoarea soiurilor, condiţiile pedoclimatice şi forma de conducere a
butucilor.
Plantarea viţelor portaltoi se execută obişnuit primăvara, sfârşit de martie început de
aprilie. În vederea plantării viţele portaltoi se fasonează, prin scurtarea cordiţei principale la 4-
5 ochi (cele secundare se elimină) şi a rădăcinilor la 8-10 cm lungime, apoi se mocirlesc la
bază. Se mai recomandă şi parafinarea porţiunii superioare după fasonare.
Gropile se execută manual sau mecanizat, la adâncimea de 45-50 cm. Viţele portaltoi
se aşază în groapă în aşa fel încât baza cordiţei principale să fie situată la nivelul solului,
înspre pichet, iar rădăcinile să fie dispuse de jur împrejurul unui muşuroi situat pe fundul
gropii. Rădăcinile se acoperă cu un strat de pământ mărunţit de 10-15 cm care se tasează, apoi
se adaugă o cantitate de 3-5 kg mraniţă la groapă, se udă fiecare viţă cu 5-10 l apă (sau se

90
irigă plantaţia imediat după încheierea plantării), după care se umple groapa cu pământ şi se
face deasupra un muşuroi din pământ reavăn şi bine mărunţit care acoperă vârful cordiţei.
În primul an după plantare se aplică viţelor portaltoi următoarele lucrări:
- tratamente cu insecticide (în cazul atacului unor dăunători) şi împotriva manei (în cazul
soiurilor Chasselas x Berlandieri 41 B şi Precoce);
- copcit de două ori, în luna iunie şi august (suprimarea rădăcinilor pornite din nodul
superior), pentru a favoriza creşterea celor situate la nodul bazal;
- controlul ieşirii lăstarilor din muşuroi, concomitent cu ruperea crustei de la suprafaţa
muşuroiului;
- legatul şi plivitul lăstarilor, când ajung la înălţimea de 40-50 cm;
- completarea golurilor în august-septembrie;
- muşuroirea viţelor, toamna după căderea frunzelor şi după efectuarea arăturii, pentru a
le proteja de ger.
În anul al doilea, primăvara înaintea executării arăturii, se instalează mijlocul de
susţinere, obişnuit se foloseşte spalierul vertical monoplan cu conducerea oblică a lăstarilor,
sau cel în formă de „T” cu dirijarea orizontală a acestora (fig.8.8).

A B

Fig. 8.8 - Sisteme de susţinere la viţele portaltoi: A - spalierul vertical monoplan cu

conducerea oblică a lăstarilor; B - spalierul în formă de „T“ cu conducerea orizontală a lăstarilor

Alte lucrări ce urmează să se aplice: desmuşuroit, tăierea de formare (se păstrează la

fiecare butuc 2-3 cepi de 1-2 cm în cazul conducerii pe spalier vertical monoplan; iar în cazul
susţinerii pe spalier în formă de „T”, se proiectează tulpina prin scurtarea unei coarde
suficient de viguroase, imediat după nivelul sârmelor orizontale); plivitul lăstarilor de două ori
şi se lasă 5-6 lăstari pe butuc, apoi 3-4; copilitul şi ruperea cârceilor; legatul lăstarilor sub
formă de mănunchi de sârma spalierului; completarea golurilor şi lucrările obişnuite ale
solului (aratura de primăvară, praşile, arătura de toamnă, muşuroit) .
91
 În plantaţiile mature de portaltoi se aplică lucrări de întreţinere: tăierea în uscat, în ras
sau în cepi de diferite lungimi (fig. 8.9), revizuirea mijlocelor de susţinere, lucrările obişnuite
ale solului: dezmuşuroit; arătura de primăvară la 16-18 cm adâncime; 4-5 praşile mecanice pe
interval şi 3-4 praşile manuale pe rând (ce pot fi înlocuite prin aplicarea erbicidelor); arătura
de toamnă la 16-18 cm, completată cu muşuroirea bazei butucilor şi periodic subsolajul;
operaţiile în verde sunt de asemenea obligaorii.

Fig. 8.9 - Tăierea în uscat aplicată viţelor portaltoi: a - netăiat; b - tăiat în ras;
c - tăiat în cepi de 1-2 cm; d - tăiat în cepi de 1-2 ochi

Toamna, după căderea frunzelor are loc recoltarea coardelor portaltoi, fasonarea şi
legarea în pachete de trei, două şi o singură lungime (fig. 8.10), urmată de păstrarea în siloz
peste iarnă (fig. 8.11).

Fig. 8.10 - Pachete de butaşi portaltoi: Fig. 8.11 - Siloz de nisip amenajat la suprafaţa solului
a - de 3 lungimi, b - de 2 lungimi,
c - de o lungime

92
 Producerea coardelor altoi. Coardele de viţă nobilă destinate altoirii se produc în
plantaţii speciale sau plantaţii mamă, care fac parte integrantă din pepiniera viticolă; dar şi în
plantaţii de vii obişnuite. Plantaţiile mamă de coarde altoi se înfiinţează numai cu material
săditor selecţionat, având puritate de 100 %, valoare biologică ridicată şi sănătate sigură.
Plantaţiile de vii obişnuite, au ca destinaţie principală producţia de struguri, de la ele
recoltându-se coarde numai în măsura în care plantaţiile mamă nu satisfac necesarul. Pentru a
fi admise ca furnizoare de coarde altoi, trebuie sa aibă puritate de 80 – 90 %, butuci viguroşi,
productivi şi sănătoşi.
Plantaţiile furnizoare de coarde altoi se întreţin prin aplicarea unor lucrări comune cu
plantaţiile aflate pe rod (aplicarea îngrăşămintelor; lucrările solului şi tratamentele
fitosanitare), la care se adaugă o serie de lucrări specifice (tăierea în uscat, operaţiile în verde,
recoltarea şi fasonarea coardelor).
Recoltarea coardelor se face toamna, la puţin timp după căderea frunzelor, când
acestea conţin o cantitate mai mare de substanţe de rezervă. Fasonarea se realizează imediat
după recoltare, la un număr minim de 8 ochi (diametru 7-12 mm, ochii să fie viabili, sănătoşi,
nevătămaţi, coardele să nu prezinte leziuni produse de grindină sau ger, fisuri, porţiuni
torsionate); se înlătură, de asemenea, cârceii şi resturile de copili. Coardele altoi fasonate se
aşază bază la bază şi se leagă în pachete de câte 100 de bucăţi din acelaşi soi şi categorie
biologică, apoi se etichetează. Pachetele de coarde se supun tratamentelor anticriptogamice şi
se păstrează peste iarnă la fel ca şi butaşii portaltoi, în silozuri sau depozite frigorifice.
8.2.2. Sectorul de altoire şi forţare a butaşilor este prevăzut cu localuri unde se face
pregătirea butaşilor pentru altoire, altoirea, forţarea şi stimularea apariţiei rădăcinilor
adventive.
Pregătirea butaşilor portaltoi. În vederea altoirii, materialul se scoate de la păstrare cu
câteva zile înainte de altoire, se verifică viabilitatea, integritatea şi starea de sănătate a
ţesuturilor la butaşii portaltoi, după care se pun în bazine cu apă pentru umectare. Durata
umectării variază între 4-5 zile, în funcţie de soi, lungimea butaşilor, temperatura apei etc.
Este preferabil ca apa de umectare să aibă o temperatură de peste 15ºC şi să se schimbe zilnic.
La sfârşitul umectării butaşii trebuie să conţină 53-55 % apă.
Lucrarea de fasonare a butaşilor portaltoi se execută după umectare şi constă în
segmentarea portaltoiului la o lungime standard de minimum 30 cm, cu efectuarea unei
tăieturi la 0,5 cm sub nodul bazal al butaşului (bazatul) (fig. 8.12). De pe butaşul portaltoi se
extirpă apoi toţi ochii („orbit”), după care butaşii astfel pregătiţi se duc la masa de altoit.
93
 Pregătirea coardelor altoi începe tot cu scoaterea materialului de la stratificat,
verificarea viabilităţii şi stării de sănătate a ţesuturilor şi ochilor de iarnă, apoi coardele se pun
la umectat timp de 24-36 de ore. Coardele altoi se fasonează în butaşi de un ochi lungime, sub
ochiul de iarnă păstrându-se un internod (merital) întreg, iar deasupra ochiului se lasă 1,5 cm
(fig.8.12).

Fig. 8.12 - Fasonarea butaşilor portaltoi şi a coardelor altoi în vederea altoirii

Momentul executării altoitului se stabileşte în funcţie de perioada fixată pentru

plantare şi de capacitatea zilnică de lucru. Considerând perioada de forţare de 21 de zile,
urmată de cea de aclimatizare de 5-7 zile, rezultă că altoitul trebuie început cu o lună înainte
de momentul plantării. În regiunile din sudul ţării altoirea începe în prima jumătate a lunii
martie, urmând ca după forţare şi aclimatizare, butaşii altoiţi să fie plantaţi în câmp la sfârşitul
lunii aprilie; pentru celelalte regiuni, unde plantarea în câmp are loc mai târziu (după ce trece
pericolul brumelor şi îngheţurilor târzii), altoirea începe la sfârşitul lunii martie.
Altoirea în uscat se foloseşte în viticultură pe scară largă pentru producerea viţelor
altoite, ca metodă indirectă de luptă împotriva filoxerei. Metoda de altoire este denumită
impropriu „în uscat” întrucât se realizează în cursul perioadei de repaus, cu coarde de un an.
O porţiune scurtă de butaş altoi, ce aparţine soiului roditor de viţă-de-vie (care va da naştere
sistemului aerian al plantei), se îmbină cu o porţiune mai lungă de butaş portaltoi din care
urmează să se formeze sistemul radicular al butucului.
Altoirea în uscat se poate executa manual, folosind copulaţia perfecţionată, cu limb
sau pană de îmbinare (fig. 8.13), sau cu maşini şi dispozitive de altoit, care realizează
îmbinarea partenerilor în sistem „vârf de lance”, „omega” etc. (fig. 8.14).
Altoirea manuală, la masă, în copulaţie perfecţionată constă în secţionarea oblică a
portaltoiului şi altoiului, urmată de realizarea, pe suprafaţa secţiunilor, a penei sau limbului de
îmbinare. Secţiunea oblică la altoi va fi executată cât mai aproape de ochi, pentru a se

94
beneficia de substanţele de rezervă şi cele hormonale aflate în cantitate mai mare în zona
ochiului de iarnă. La portaltoi, secţiunea oblică se execută la capătul superior al butaşului, pe
internod. Cele două secţiuni se suprapun îmbinându-se foarte strâns cu ajutorul penelor (fig.
8.13). Altoitorii calificaţi pot realiza între 1 000–2 500 altoiri pe zi.

Fig. 8.13 - Altoirea în copulaţie perfecţionată Fig. 8.14 - Altoirea mecanizată:

(după Dejeu L., 2010) a-în profil „vârf de lance“ b-în profil „omega“

În ultimul timp, pepinierele care altoiesc cantităţi mari de butaşi folosesc pe scară
largă altoirea mecanizată. Pentru această metodă se folosesc maşini de altoit acţionate electric
(MA) şi dispozitive cu pedală pentru altoit (DPA). Acestea, prin intermediul unor cuţite
speciale, execută secţiunile la altoi şi portaltoi în forma „vârfului de lance”, literei „omega”
(vezi figura 8.14), realizând randamente ridicate de 2 000-3 000 butaşi altoiţi pe zi.
Indiferent de metoda de altoire folosită, butaşii altoiţi sunt aşezaţi în cutii/lădiţe
speciale, li se face recepţia cantitativă (ca număr) şi calitativă (verificarea îmbinării dintre
altoi şi portaltoi, a diametrelor partenerilor, stabilitatea etc.), se parafinează împotriva
deshidratării şi pentru protejării punctului de altoire, apoi se stratifică. Se recomandă tratarea
butaşilor cu biostimulatori, în vederea stimulării proceselor de calusare şi de înrădăcinare, pe
bază de gibereline, auxine sau citochinine (tratarea se face prin înmuierea butaşilor altoiţi).
Stratificarea butaşilor altoiţi se face în lăzi din lemn de brad sau din material plastic
de diferite dimensiuni (fig. 8.15), în rumeguş de esenţe răşinoase sau în nisip, cu acoperirea
totală sau parţială a butaşilor (până la nivelul punctului de altoire). Se foloseşte, de regulă,
rumeguşul de conifere pentru că are o capacitate mare de reţinere a apei, fapt ce creează un
mediu favorabil calusării, şi poate fi refolosit timp de 2-3 ani.
95
 Fig. 8.15 - Tipuri de lăzi folosite pentru stratificarea butaşilor altoiţi în vederea forţării:
a - ladă de lemn; b - cutie paletizabilă pentru stratificarea cu consum redus de rumeguş;
c - cutie din material plastic

În vederea stratificării butaşilor altoiţi, lăzile dezinfectate în prealabil se aşază într-o

poziţie înclinată (în cazul celor din lemn, cu peretele mobil detaşat, orientat în sus), după care
pereţii laterali şi fundul lăzii se căptuşesc cu un strat de rumeguş umed, gros de 5 cm. Butaşii
altoiţi sunt aşezaţi în rânduri intercalate cu rumeguş, având grijă ca punctul de altoire să fie la
acelaşi nivel. Se urmăreşte ca rumeguşul umed să pătrundă printre butaşi până la nivelul
punctului de altoire; după umplere, lăzile se aduc în poziţie orizontală.
Dacă stratificarea se face prin acoperirea totală a butaşilor, la nivelul punctului de
altoire se introduce rumeguş uscat, tratat în prealabil cu o soluţie antibotritică, realizându-se la
suprafaţă un strat gros de 5-8 cm.
Lăzile cu butaşii stratificaţi se duc în camerele de forţat, unde li se creează condiţii
optime de temperatură (28-30ºC în primele 4-5 zile de forţare, pentru realizarea unui şoc
termic) şi umiditate (higroscopicitatea aerului în primele 10 zile trebuie menţinută în jur de 92
%); pentru ca butaşii să treacă mai rapid de la faza de repaus la cea de viaţă activă (realizarea
calusării şi sudării punctului de altoire).
Durata forţării este de 18-21 de zile şi se consideră terminată atunci când majoritatea
butaşilor prezintă calus moderat şi uniform în jurul punctului de altoire (fig. 8.16). Urmează
aclimatizarea sau călirea butaşilor, când se urmăreşte acomodarea butaşilor altoiţi la
condiţiile de mediu exterior, pe care le vor întâlni în şcoala de viţe (8-10ºC) sau în solarii (12-
13ºC), iar durata acestei etape este de 5-8 zile.

96
 Fig. 8.16 - Butaşi altoiţi în timpul forţării (după Dejeu. L., 2010)

8.2.3. Sectorul de înrădăcinare sau şcoala de viţe este reprezentată de o suprafaţă de

teren unde butaşii altoiţi (după forţare şi călire), sunt plantaţi şi cresc din primăvară până în
toamnă, când devin viţe altoite bune de plantat la locul definitiv. În şcoala de viţe se pot folosi
mai multe sisteme de cultură: în biloane - prin acoperirea totală a butaşilor cu pământ (fig.
8.17); pe biloane - prin introducerea parţială în sol a butaşilor la plantare (fig. 8.18), şi în
teren nebilonat.
Bilonarea terenului trebuie să se execute din toamnă, după desfundat, înainte ca solul
să îngheţe. Biloanele sunt coame de pământ înalte de 0,4 m, cu baza mare de 0,4-0,6 m,
distanţate la 1,2 m sau 1,4 m şi orientate pe direcţia est-vest. Când plantarea butaşilor se face
în rânduri duble se recomandă ca distanţa dintre biloane să fie 1,6-1,8 m; iar dacă se practică
sistemul de teren nebilonat, desfundătura rămâne peste iarnă „în brazdă crudă”, pentru
mărunţire sub efectul gerului, iar primăvara terenul se nivelează.
Plantatul se poate efectua în intervalul 20-30 aprilie, când în bilon la adâncimea de 20
cm temperatura depăşeşte nivelul de 12ºC, timp de mai multe zile. Plantarea se face în
rânduri simple sau duble, iar în prealabil se face corectarea biloanelor.

Fig. 8.17 - Plantarea butaşilor altoiţi în biloane, prin acoperire totală cu pământ:
a - în rânduri simple; b - în rânduri duble

97
 Fig. 8.18 - Plantarea butaşilor altoiţi pe biloane, cu introducerea parţială în sol:
a - în rânduri simple; b - în rânduri duble

Pentru plantarea butaşilor în biloane se execută următoarele lucrări: retezarea coamei

bilonului pe o înălţime de 5-6 cm; despicarea biloanelor sub un unghi de circa 15º faţă de
verticală; aşezarea butaşilor pe peretele oblic al bilonului la 5-6 cm unul de altul (15-18
butaşi/m), cu punctul de altoire la acelaşi nivel; refacerea biloanelor prin acoperirea treptată
cu pământ bine tasat, ultimul strat trebuie să acopere capetele butaşilor pe o înălţime de circa
5 cm; se recomandă ca acest strat să fie alcătuit dintr-un amestec de pământ cu nisip. La un
hectar se plantează, în medie, 120-150 de mii butaşi altoiţi (în rânduri simple) sau 225 mii (în
rânduri duble).
Plantarea butaşilor pe teren bilonat sau nebilonat, pe folie de polietilenă (fig. 8.19),
este o metodă din ce în ce mai utilizată, fiind practicată în regiunile sudice ale ţării noastre pe
soluri uşoare. Butaşii se înfig în sol prin folia de polietilenă, care prezintă câteva avantaje:
permite o încălzire mai uşoară a solului (fiind de culoare închisă), fapt ce favorizează
înrădăcinarea; menţine apa din sol şi împiedică creşterea buruienilor (mulcire).

Fig. 8.19 - Plantarea butaşilor altoiţi pe biloane,

cu introducerea parţială în sol, pe folie de polietilenă

98
 Lucrările de întreţinere din şcoala de viţe urmăresc asigurarea condiţiilor optime de
creştere şi înrădăcinare a viţelor în scopul obţinerii unui material săditor de bună calitate. Pe
parcursul perioadei de vegetaţie se fac 6-8 lucrări de afânare a solului la adâncimea de 14-16
cm; copcitul viţelor de două ori (în iunie şi iulie); udatul; protecţia fitosanitară împotriva
manei, a larvelor de cărăbuş şi viermi sârmă; plivitul şi cârnitul lăstarilor; marcarea
impurităţilor.
Recoltarea viţelor altoite are loc toamna, după căderea frunzelor şi înainte de venirea
îngheţurilor puternice (25 octombrie-15 noiembrie). Scoaterea viţelor se execută cu plugul de
scos viţe PSV-1, folosit pentru dislocarea lor din sol, după care sunt scoase din pământ prin
smulgere, apucându-le cu mâna sub punctul de altoire. Viţele recoltate sunt legate provizoriu
în mănunchiuri de 200 de bucăţi, etichetate şi transportate la locul de clasare.
Clasarea se face ţinându-se seama de regulile şi normele tehnice privind producerea în
vederea comercializării, controlul, certificarea calităţii şi comercializarea materialului de
înmulţire vegetativă prevăzute în Ordinul 1267/2005: puritatea varietală 100 %; sudură
uniformă şi solidă la punctul de altoire; tulpina trebuie să fie de cel puţin 20 cm lungime;
cordiţele să aibe o stare de maturare satisfăcătoare; numărul de rădăcini minimum 3, bine
dezvoltate şi bine repartizate radial. Randamentele obţinute în mod obişnuit în şcoala de viţe
sunt mici, situându-se între 40-50 % viţe altoite.
Viţele sănătoase, care corespund normelor de calitate, se leagă în pachete de câte 25,
50, 100 sau multiplu de 100 de bucăţi din aceeaşi combinaţie altoi/portaltoi şi categorie
biologică (fig. 8.20). Se face o legătură la 8-10 cm sub punctul de altoire, două legături pe
cordiţe şi una la bază. La nivelul legăturii de sub punctul de altoire se fixează o etichetă pe
care se înscriu: autoritatea responsabilă pentru certificare sau control; numele şi adresa
persoanei responsabile pentru sigilare; soiul de viţă roditoare, portaltoiul, clona, categoria
biologică; numărul lotului; cantitatea; anul de cultură etc.
Păstrarea viţelor altoite până la plantare se face în camere frigorifice, în încăperi -
prin stratificare cu nisip, sau în silozuri sub cerul liber - prin stratificare în nisip. Livrarea
viţelor altoite se face toamna sau primăvara, numai în perioada în care nu există pericolul ca
temperatura aerului să scadă sub 0ºC.

99
 Fig. 8.20 - Viţă altoită şi pachete de viţe altoite STAS

8.3. Rezumatul temei

Înmulţirea este o însuşire fundamentală a viţei-de-vie care permite răspândirea în spaţiu şi
menţinerea în timp a speciilor, soiurilor roditoare şi a portaltoilor. Cunoaşterea biologiei înmulţirii
prezintă nu numai importanţă teoretică, ci şi una practică, legată de producerea materialului săditor
viticol.
Viţa-de-vie se poate înmulţi pe cale sexuată (prin seminţe) şi pe cale asexuată sau vegetativă
(butăşire, marcotaj, altoire şi culturi „in vitro”). În practica viticolă, în mod curent viţa-de-vie se
înmulţeşte prin butaşi altoiţi şi nealtoiţi, în mai mică măsură prin marcote, iar în domeniul
ameliorării genetice – prin seminţe.
Pentru înfiinţarea noilor plantaţii şi pentru completarea golurilor în cele existente, este
necesară existenţa unui număr mare de plante, din soiurile prestabilite, care să garanteze o dezvoltare
relativ uniformă a butucilor atât vegetativ, cât mai ales, productiv şi calitativ. Cantităţile de material
săditor viticol necesare pentru nevoile interne ale ţării noastre, precum şi crearea unor disponibilităţi
pentru export, pot fi obţinute prin organizarea judicioasă a unei reţele de pepiniere dotate cu
utilităţile şi inventarul specific necesar.
Pepiniera viticolă reprezintă o unitate complexă, alcătuită din mai multe componente, strâns
unite între ele, specializată în producerea materialului săditor viticol. Concentrarea producerii
materialului săditor viticol în unităţi specializate presupune producerea de viţe altoite în conformitate
cu cerinţele actuale, ca structură de soiuri, un control biologic şi sanitar riguros, posibilitatea
introducerii rapide în producţie a creaţiilor valoroase obţinute în procesul de ameliorare sau din
import, în condiţiile unei eficienţe economice ridicate.
100
 Pentru sporirea continuă a producţiei de struguri şi îmbunătăţirea calităţii acesteia, se
recomandă creşterea valorii biologice şi a potenţialului productiv al plantaţiilor viticole nou
înfiinţate, prin folosirea cu precădere a materialului săditor din categoriile superioare.

TEST DE EVALUARE
1. Enumeraţi metodele de înmulţire ale viţei-de-vie.
Răspuns:
Metodele de înmulţire la viţa-de-vie sunt: pe cale sexuată (prin organe
specializate – sămânţa) şi pe cale asexuată sau vegetativă (prin organe
nespecializate, prin porţiuni de plante: butăşire, marcotaj, altoire şi culturi „in
vitro”).

1. Definiţi altoirea şi precizaţi avantajele pe care le prezintă această metodă.

2. În ce condiţii se foloseşte înmulţirea prin butăşire şi marcotajul la viţa-de-

vie?

3.Ce înţelegeţi prin înmulţire „in vitro”? Prezentaţi avantajele acestei metode.

4. Precizaţi componentele pepinierei viticole şi rolul lor.

5. Care sunt sistemele de cultură folosite în şcoala de viţe?

5. Enumeraţi caracteristicile de calitate ale unei viţe altoite STAS.

101
 Lucrarea practică 6

TĂIEREA DE FORMARE ŞI RODIRE

la tipurile de tăiere cordon speronat și cordon Cazenave

Câteva considerații generale.

Dacă pentru cultura soiurilor de struguri pentru masă se recomandă în special tăierile
tip Guyot pe semitulpină și Guyot cu brațe înălțate cu înlocuire periodică; pentru soiurile de
vin se recomandă tipurile de tăiere cordon speronat și cordon Cazenave. Tăierea în cordon
Cazenave se recomandă și unor soiuri pentru masă care diferențiază bine pe ochii de la baza
coardelor (Cardinal, Muscat d'Adda).
Ultimele două tipuri de tăiere precizate mai sus, prezintă o serie de avantaje pe care
nu le putem trece cu vederea, și anume: sunt simplu și rapid de executat, conferă comoditate
în executarea tăierii, reduc forța de muncă manuală, conduc la evitarea pagubelor produse
de înghețurile târzii de primăvară, permit economisirea de materiale (cepii și cordițele nu se
mai leagă) și mecanizarea lucrărilor (inclusiv tăierea și recoltarea). Ca și dezavantaje:
desfășurarea mai lentă a fenofazelor, întârzierea maturării strugurilor cu 1-2 săptămâni,
acumulări mai reduse de zaharuri și substanțe colorante.
Tăierile (de formare, rodire, regenerare) debutează primăvara cât mai devreme,
înainte de dezmugurit. Dacă din diverse motive tăierea nu a putut fi executată în perioada
optimă, iar plantele au început să înmugurească, lucrarea se întrerupe şi se va relua la
sfârşitul dezmuguritului.
O lucrare obligatorie care precede întotdeauna tăierea în uscat este controlul
viabilităţii ochilor de iarnă şi stabilirea încărcăturii de rod. Încărcătura de rod se repartizează
pe cepi la tipul de tăiere cordon speronat și pe verigi de rod la cordonul Cazenave, ținând
cont de câteva reguli generale:
- elementele de rod (cepi de rod, cordițe) trebuie să rezulte numai din coardele roditoare,
de un an, crescute pe lemn de 2 ani;
- cepul de înlocuire să se găsească în poziție inferioară față de cordița/coarda de rod,
pentru menținerea elementelor de rod cât mai aproape de lemnul multiuanual;
- scurtarea coardelor să se facă imediat deasupra ochiului;
- suprimarea coardelor se face la 2-3 mm deasupra punctelor de inserție, țesuturile
necrozandu-se mai puțin.
Trebuie evitate tăieturile fără rost, iar rănile care rezultă să aibă o suprafață cât mai
mică. Orice tăietură trebuie făcută perpendicular pe axul ramificației asupra căreia se
execută tăierea. Astfel, suprafața rănii este mai redusă decât în cazul tăierilor oblice.
Cele două tipuri de tăiere pe care le voi prezenta în lucrarea de faţă, au ca elemente
componente de schelet semitulpina şi cordoanele. Formarea cordoanelor bilaterale are o
durată de 5-6 ani. Se recomandă garnisirea semitulpinii sau tulpinii cu două cordoane
(bilaterale), pentru a utiliza potenţialul vegetativ al plantei la maxim, ele sunt mai scurte
decât cele unilaterale, favorizând astfel circulaţia rapidă a sevei şi reducând degarnisirea.
Tipurile de tăiere care au cordoane se formează asemănător până în anul IV (cât
durează formarea elementelor de schelet - tulpina şi cordoanele), diferenţele începând din
anul V, când pe plantă se formează elementele de rod (cepi roditori, respectiv verigi de rod).
Tipul de tăiere cordon speronat se caracterizează prin formă de conducere
semiînaltă şi sistem de tăiere scurt. Elementele roditoare sunt cepii de rod, care se formează
pe cordoanele uni sau bilaterale (figura 6.1). Se preferă formarea butucilor cu două
cordoane, deoarece în caz de accidente sau degarnisire, înlocuirea lor se poate face
alternativ, cu realizarea unei părţi din producţie. Acest tip de tăiere poate fi condus sub
formă semiînaltă (0,7-0,8 m) sau înaltă (1,0-1,5 m).

Fig. 6.1. Cordon speronat unilateral (tăiere de formare-anul V)

Tăierea de formare.
În anul I de la plantare „tăierea” constă în fasonarea la plantare a cordiţei la 2-3
ochi de iarnă. În condiții optime pe aceste viţe cresc 2-3 lăstari care se vor palisa de pichetul
sau tutorele fixat lângă butucul respectiv. În cazul în care vigoarea lăstarilor este slabă, se
v-a elimina unul prin plivit.
Pe parcursul perioadei de vegetație lăstarii sunt menținuți sănătoși prin tratamente
fitosanitare, iar la jumătatea lunii august se cârnesc moderat (4-7 frunze de la vârf), pentru o
mai bună maturare a lemnului de la bază .
În anul al II-lea de la plantare, din cele 1-2 coarde formate pe butuc se lasă o
singură cordiță de 4-6 ochi, care se leagă de tutore în două puncte (bază și vârf) cât mai
drept (figura 6.2). Când lăstarii formaţi pe cordiță au lungimea de 8-10 cm, se rezervă 3 mai
viguroşi (cei de la baza cordiţei) şi se palisează de tutore prin 2-3 legături (înainte de a fi
legați se înlătură copilii erbacei).
Anul II este an de fortificare al plantei.
Concomitent cu tăierea se execută şi copcitul viţelor (suprimarea rădăcinilor
formate din altoi și a eventualelor rădăcini și cordiţe formate din portaltoi).

Fig. 6.2. Tăierea de formare şi de fructificare la cordonul speronat

În anul al III-lea se proiectează semitulpina din coarda plasată cel mai jos,
optimă ca grosime (Ø 9-12 mm) care se scurtează sub nivelul primei sârme (0,6-0,8 m).
Tulpina se palisează vertical pe tutore, cu material uşor elastic care să nu permită
strangularea.
Cu excepţia a 3 ochi din vârful tulpinii, ceilalţi se îndepărtează; iar dacă se acţionează
după pornirea în vegetaţie, lăstarii de la baza semitulpinii se plivesc cu excepţia celor 3 din
vârf (destinaţi formării cordoanelor în anul următor).
Dacă diametrul şi lungimea coardei permite, pe lângă semitulpină se
proiectează și un cordon. După tutorarea semitulpinii, coardă aleasă se
dirijează orizontal pe sârma portantă şi se scurtează la jumătatea distanţei
dintre butuci pe rând. Lăstarii care se vor forma în zona de curbură (dintre
tulpină şi cordon) nu se plivesc, pentru a forma lemn anual necesar formării
celui de al doilea cordon (în anul următor).
Începând din acest an la baza butucului se lasă un cep de siguranţă de 1-2 ochi,
în zonele de cultură semiprotejate;
Dacă dorim să formăm tulpină înaltă scurtarea coardei în anul III se realizează
la o înălțime mai mare de 1-1,2 m.
În anul al IV-lea se proiectează cordoanele, simultan, din primele două coarde
formate pe capătul tulpinii, care se dirijează în sensuri opuse pe sârma portantă, pe direcţia
rândului. Scurtarea cordoanelor se face la o lungime egală cu jumătatea distanţei dintre
butuci pe rând (circa 60 cm, dacă distanţa între butuci pe rând este de 1,20 m). Restul
coardelor se îndepărtează de la punctul de inserţie.
Când în anul anterior s-a format şi un cordon, coardele formate pe partea
superioară a acestuia se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi, iar dintr-o
coardă formată în zona de curbură se proiectează cel de-al doilea cordon.
Noul cordon se leagă orizontal pe sârma portantă (în sens opus primului
cordon) şi se scurtează la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând.
În cursul perioadei de vegetaţiei se plivesc lăstarii formaţi pe semitulpină iar
cei crescuţi pe cepul de siguranţă se palisează de tutore.
În acest an se realizează 50-60 % din producţia normală de struguri, din cea
specifică plantelor mature.
În anul V se încheie formarea butucilor, coardele se scurtează la 2-3 ochi formând
cepi, astfel:
► în cazul formării simultane a cordoanelor în anul IV, în acest an coardele formate
pe cele două cordoane se taie la cepi de înlocuire de 2 ochi;
► în cazul proiectării cordoanelor în ani diferiţi, întâlnim următoarele situaţii:
- pe cordonul proiectat în anul III, coardele formate se scurtează la cepi de rod
de 2-3 ochi (figura 6.3), tăierea de formare încheindu-se;
- pe cordonul tânăr proiectat în anul IV, coardele formate se scurtează la 1-2
ochi, formând cepi de înlocuire.

Fig. 6.3. Detaliu de tăiere la cordonul speronat (cepi de rod)

Tăierea de rodire la cordonul speronat constă în lăsarea pe cordoane numai a

cepilor de rod. Dacă în anul anterior s-au format deja cepi de rod pe cordon, se aleg câte
două coarde crescute din primii ochi de la baza cepilor şi se scurtează din nou la 2-3 ochi,
formând tot cepi de rod.
 În cazul în care pe cordoane sunt coarde lacome, acestea se taie tot la cep (de
înlocuire), folosind în anul următor la regenerarea formaţiunilor de rod.
La tăierea în cepi roditori există pericolul degarnisirii cordonului cu îndepărtarea
cepilor de rod de cordon. Pentru a evita această situaţie se impune ca la tăiere, cepii să nu
depăşească lungimea de 2-3 ochi. Elementele de rod fiind scurte, se elimină dirijarea lor, dar
se refac legăturile care susţin cordonul pe sârma portantă. La baza semitulpinii se păstrează
(opţional, în funcţie de zonă) un cep de siguranţă.
Acest tip de tăiere s-a extins în cultură datorită rapidităţii şi uşurinţei în execuție,
forța de muncă necesară întreținerii plantațiilor se reduce cu aproximatic 30%, aproape toți
ochii viabili pornesc în vegetație iar lăstarii sunt mai uniformi și viguroși.
Cordonul speronat dă rezultate bune la soiurile care prezintă primii ochi (1-3) de la
baza coardelor bine diferențiați. Se poate aplica și la soiurile care diferențiază bine către
mijlocul coardei, numai că producția de struguri va fi mai mică cu circa 10%, comparativ cu
celelalte tipuri de tăiere. Acest aspect poate fi corectat prin lăsarea unui număr mai mare de
cepi (NU se va mări numărul de ochi pe cepi).
Pot fi recomandate pentru tăierea în cepi roditori soiurile: Cardinal, Chasselas,
Chardonnay, Sauvignon, Muscat Ottonel, Fetească regală, Merlot, Pinot noir.

La butucii viguroşi, un cordon se poate forma încă din anul

al III-lea de la plantare, prin prelungirea coardei reţinute
DE REŢINUT!
pentru proiectarea tulpinii. În anul IV se realizează cel de al
doilea cordon, în partea opusă primului, dintr-o coarda
situată pe partea superioară a tulpinii, sau, dacă poziţia
permite chiar din prima coardă de pe cordonul deja
proiectat (situată la punctul de curbură).
În acest fel se „grăbeşte” intrarea pe rod a plantelor.
 Tipul de tăiere cordon Cazenave se caracterizează prin formă de conducere
semiînaltă şi sistem de tăiere mixt. La încheierea formării acestui tip de tăiere, pe cele două
cordoane se găsesc verigile de rod, formate fiecare dintr-o cordiţă de 4-6 ochi şi cepul de
înlocuire de 1-2 ochi (figura 6.4).
Soluţiile tehnice adoptate pentru formarea cordonului Cazenave între anii II-IV, sunt
identice cu cele ale cordonului speronat prezentat mai sus, astfel:
- în anul al II-lea de la plantare se lasă o cordiţă de 4-6 ochi. După pornirea în
vegetaţie, când lăstarii au 8-10 cm, se aleg 3, care se palisează de tutore. Restul lăstarilor se
îndepărtează;
- în anul al III-lea de la plantare se proiectează tulpina semiînaltă dar se poate realiza
şi un cordon, dacă grosimea coardei depăşeşte 8 mm şi este suficient de lungă;
- în anul al IV-lea se formează cele două cordoane la partea superioară a
semitulpinii, care se scurtează la ½ din distanţa dintre butuci pe rând. Dacă în anul anterior
s-a format şi un cordon, coardele crescute pe acesta se scurtează în cepi de 2-3 ochi.

Fig. 6.4. Tăierea de formare şi de fructificare la cordonul Cazenave

Tăierea de rodire la cordonul Cazenave constă în lăsarea pe cordoane a verigilor

de rod.
În anul V tăierea se face astfel:
► dacă cordoanele au fost realizate simultan în anul IV, în acest an coardele formate
pe cele două cordoane se taie la cepi de înlocuire de 2 ochi;
► în cazul proiectării cordoanelor în ani diferiţi, întâlnim două situații:
- pe cordonul proiectat în anul III se realizează primele verigi de rod din
coardele formate pe cepii lăsaţi în anul anterior, astfel prima coardă de la bază se
scurtează la cep de înlocuire de 1-2 ochi, iar cea cu poziţie superioară la cordiţă de 4-
6 ochi;
 - pe cordonul tânăr proiectat în anul IV, coardele formate se scurtează la 1-2
ochi, formând cepi de înlocuire.
În anul VI tăierea de formare se consideră încheiată, pe fiecare cordon formându-se
verigi de rod (cepi de 1-2 ochi şi cordiţe de 4-6 ochi), în număr de 3-4, din coardele crescute
pe cepii lăsaţi în anul anterior (figura 6.5).
Pe cordonul garnisit cu verigi de rod încă din anul anterior, se lasă alte verigi de rod,
din coardele de pe cepul de înlocuire. Astfel, coarda cea cu poziţie inferioară se taie la 1-2
ochi (cep de înlocuire), iar imediat următoarea se scurtează la 4-6 ochi, formând cordiţe.
Celelalte coarde de rod se suprimă, împreună cu lemnul multianual, de suport.
Dacă pe cordoane s-au format coarde lacome, acestea se scurtează la 1-2 ochi şi se
formează cepi de înlocuire, care permit apropierea de cordon a elementelor de rod, în locul
celor care s-au îndepărtat prea mult. În cazul în care cordoanele sunt bine garnisite, coardele
lacome se elimină.
Din coardele situate pe cepul de siguranţă de la baza tulpinii se reţine una singură,
care se scurtează la 2 ochi, formând un nou cep de siguranţă.

Fig. 6.5. Tăierea de rodire la tipul de tăiere cordon Cazenave

(verigă de rod – dreapta)

Grăbirea intrării pe rod a plantelor (scurtarea perioadei de tinerețe) se poate face

prin formarea rapidă a cordoanelor bilaterale. Scurtarea duratei de formare a cordoanelor
bilaterale, de la 5 ani la 3-4 ani se poate realiza în plantaţiile de vii tinere, la soiurile cu
vigoare mare, pe terenuri cu fertilitate ridicată sau cu posibilități de fertirigare, unde viţele
realizează creşteri vegetative mari.
Proiectarea tulpinii şi a cordonului se realizează cu ajutorul operaţiunilor în verde,
care se execută în perioada de vegetaţie, în anii II şi III de la plantarea viţelor.
 În anul al II-lea de la plantare se lasă pe plantă un cep de 2-3 ochi. Când lăstarii de
pe cep au ajuns la 15-20 cm lungime se palisează de tutore, urmând ca în lunile următoare
să se realizeze următoarele operaţii în verde:
► lăstarul cel mai viguros, cu poziţie centrală care serveşte la proiectarea
semitulpinii se ciupeşte în momentul când a ajuns la nivelul sârmei portante a spalierului;
► ceilalţi lăstari se ciupesc la înălţimea de 25-30 cm, pentru a nu concura în creştere
lăstarul principal;
► ciupitul stimulează apariţia copililor pe lăstari, astfel în vârful lăstarului
principal se lasă 2-3 copili, pentru proiectarea cordoanelor; restul se înlătură;
► când copilii rămaşi au atins lungimea de 60 cm, se palisează bilateral pe sârma
portantă a spalierului; totodată se execută şi ciupirea vârfului lor de creştere, pentru a
se stimula formarea copililor de ordinul II.
În primăvara anului al III-lea de la plantare se formează practic semitulpina, cele
două cordoane (pe baza copililor lemnificaţi din partea superioară a acesteia) dar și cepii
roditori (din copilii de ordinul II). Astfel, copilii lemnificaţi de pe cordoane, cu grosimea
minimă de 6-8 mm, se taie în cepi scurți de 1-2 ochi, iar cei slab dezvoltaţi şi cei situaţi pe
partea inferioară a cordonului se înlătură. La baza butucului se lasă cepul de siguranţă.
În primăvara anului al IV-lea cordonul bilateral este deja format, încât la tăiere se
pot lăsa elementele de rod pe care butucul să fructifice (cordiţe de 4-6 ochi), precum şi cele
de înlocuire (cepi de 1-2 ochi).
 TEMA NR. 9
ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR DE VII RODITOARE

Unităţi de învăţare:
 Alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole.
 Pregătirea terenului în vederea plantării.
 Plantarea viţei-de-vie prin diferite metode.
Obiectivele temei:
 alegerea amplasamentelor pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole;
 organizarea interioară a terenului (împărţirea în unităţi de exploatare) şi pregătirea lui
în vederea plantării;
 alegerea soiurile de viţă-de-vie şi stabilirea distanţelor de plantare;
 alegerea celei mai potrivite metode de plantare a viţei-de-vie.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Borlan, Z. şi colab., 1982 – Tabele şi nomograme agrochimice. Editura Ceres, Bucureşti.
2. Davidescu, D., Davidescu, Velicica, 1992 – Agrochimie horticolă. Ed. Academiei Române,
Bucureşti.
3. Dejeu, L., Georgescu, Magdalena, 1992 – Înfiinţarea plantaţiilor de vii şi întreţinerea lor în primii
ani de la plantare. Editura Ceres, Bucureşti.
4. Oprea, D.D. şi colab., 1980 – Pomicultură şi viticultură. Ed. didactică şi pedagocică, Bucureşti.

Înfiinţarea unei plantaţii viticole reclamă o atentă documentare, investiţii băneşti

deosebit de mari cu înglobarea unui volum mare de muncă. Alegerea celor mai bune soluţii
tehnice la înfiinţarea viilor, asigură realizarea unor plantaţii încheiate (fără goluri), longevive,
cu butuci viguroşi şi uniformi ca vigoare, ce pot susţine producţii anuale mari şi de bună
calitate, în condiţiile promovării tehnologiilor moderne de cultură a viţei-de-vie şi obţinerii
unui profit maxim.
La baza înfiinţării plantaţiilor viticole stau proiectele de execuţie (documentaţie
tehnico-economică), care au în vedere următoarele etape: alegerea terenului; pregătirea
acestuia în vederea plantării; alegerea şi amplasarea soiurilor; plantarea viţei de vie.
9.1. La alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor se are în vedere ca acesta
să corespundă cerinţelor fiziologice ale soiurilor de viţă-de-vie, pentru direcţia de producţie
stabilită (struguri de masă, stafide sau vin) şi să permită o mecanizare largă a procesului de
producţie.

102
 Terenul viticol ce se va alege poate fi plasat în cadrul unei podgorii, acolo unde există
sau au existat vii – în acest caz experienţa acumulată de generaţii de viticultori uşurează mult
alegerea locului; sau este situat în afara podgoriilor, unde nu există vii – în cazul acesta este
necesară cunoaşterea amănunţită a factorilor de climă, de sol, de relief şi a celor social-
economici (vezi capitolul 4).
Cunoscând faptul că viţa-de-vie se cultivă cu precădere pe terenuri în pantă, trebuie
avută în vedere şi evacuarea eventualului exces de apă provenită din ploi, amenajarea căilor
de acces, fixarea (cu specii forestiere de protecţie) a terenurilor instabile sau cu relief
frământat (cu asigurarea pe plan local a lemnului necesar mijloacelor de susţinere), terasarea
terenului etc.
Vor fi alese pentru cultura viţei-de-vie:
DE REŢINUT!  coastele de dealuri;
 terenurile pietroase;
 terenurile nisipoase.
Vor fi evitate arealele:
 cu frecvente accidente climatice (îngheţuri târzii, căderi de
grindină, valuri de frig, îndeosebi în timpul înfloritului, secete
prelungite);
 cu exces de umiditate;
 cu nivelul apei freatice situat la adâncimi mici (1-2 m);
 cu exces de carbonat de calciu sau de săruri solubile.
Se va avea în vedere:
 asigurarea forţei de muncă;
 apropierea de căile de comunicaţii;
 apropierea de centrele populate care să absoarbă producţia
viticolă (struguri de masă şi vinurile de diferite calităţi);
 posibilităţile de racordare la utilităţi obligatorii (energie
electrică, apă etc.);
 depărtarea de zonele intens poluate.

9.2. Pregătirea terenului în vederea plantării. Lucrările de pregătire a terenului în

vederea plantării sunt: defrişarea şi nivelarea terenului; asigurarea perioadei de odihnă a
solului; fertilizarea de bază, desfundarea şi pichetarea terenului.
Defrişarea este lucrarea de eliminare a vegetaţiei lemnoase existente pe teren: arbori,
arbuşti, pomi, butuci etc. Este necesară scoaterea din sol a tuturor butucilor, cioatelor şi
rădăcinilor groase care, dacă rămân, pot conduce la deteriorări ale utilajelor de lucrare a
solului folosite în viitoarea plantaţie.
În cazul defrişării plantaţiilor viticole afectate de boli virotice şi de cancer bacterian,
pentru evitarea transmiterii acestora la noua plantaţie, se va acorda o atenţie deosebită
103
scoaterii butucilor cu maximum de rădăcini, precum şi asigurării perioadei de repaus a solului.
Lucrarea se execută cu ajutorul tractoarelor grele dotate cu instalaţii speciale (lama de
buldozer, ghearele de scarificare, grebla de adunat cioate).
Asigurarea perioadei de odihnă a solului. Terenurile cultivate ani la rând cu viţă-de-
vie, după defrişare se cultivă timp de 3-5 ani cu plante furajere anuale sau perene, atât pentru
refacerea structurii şi fertilităţii, cât şi ca măsură fitosanitară (pentru a evita transmiterea unor
boli şi dăunători specifici, de la plantaţia veche).
Când urmează replantarea terenurilor la scurt timp după defrişarea vechilor plantaţii,
pentru a evita răspândirea bolilor virotice prin intermediul nematozilor, se poate recurge la
dezinfectarea solului cu Vydate 10 G (50-60 kg/ha, încorporat în sol). Pe solurile infestate cu
larve de cărăbuş (Melolontha sp.), de viermi sârmă (Agriotes sp.), înainte de desfundat se
împrăştie la suprafaţa solului un insecticid organofosforic: Sinoratox 5G, Sesame 5G,
Sinoratox 10G în doză de 5 kg s.a./ha, urmând a fi încorporat prin lucrarea de desfundare
(Paşol P., Naum A., 1981).
Pentru evitarea efectelor defavorabile ale reziduurilor de erbicide, se recomandă
evitarea folosirii lor o perioadă de cel puţin doi ani înainte de defrişarea plantaţiilor vechi.
În condiţiile din ţara noastră se consideră suficientă o perioadă de odihnă a solului de
3-4 ani, timp în care terenurile respective sunt încadrate în evidenţa funciară la categoria
„terenuri viticole în pregătire” şi cultivate cu plante furajere anuale sau perene, pentru a
preveni creşterea slabă, intrarea mai târzie pe rod sau chiar pieirea viţelor nou plantate.
Nivelarea terenului (modelarea) se impune ca o lucrare obligatorie şi se execută
imediat după defrişare. Prezenţa denivelărilor de teren creează probleme privind combaterea
eroziunii solului, evacuarea excesului de umiditate, aplicarea irigaţiei, trasarea drumurilor de
exploatare, precum şi o neuniformitate în creşterea şi dezvoltarea butucilor de viţă-de-vie.
Fertilizarea terenului. Având în vedere terenurile pe care se amplasează plantaţiile cu
viţă-de-vie (terenuri în pantă, erodate, scheletice, nisipuri), improprii altor culturi şi sărace în
elemente nutritive, este neapărat necesară fertilizarea încă de la pregătirea terenului pentru
plantare. În acest scop se încorporează în sol, la desfundat, îngrăşăminte organice şi chimice.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte se face prin cartarea agrochimică a solului, conţinutul
optim în elemente nutritive fiind următorul: azot total 0,1-0,2 %, fosfor mobil P-AL 30-50
ppm, potasiu mobil K-AL 120-200 ppm.

104
 Fertilizarea organică se realizează cu gunoi de grajd semifermentat, iar dozele variază
în raport cu conţinutul solului în materie organică şi se diferenţiază în funcţie de cantitatea de
argilă din sol şi de indicele de azot (IN) (tabelul 9.1).
Tabelul 9.1
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte organice la pregătirea terenurilor
pentru înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare
(după Borlan Z. şi colab.,1982)

Conţinutul solului Valorile medii ale indicelui de azot (IN):

în argilă (%) 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5
10 65 33 26 - - - -
15 82 49 39 33 30 - -
20 95 57 45 38 34 31 29
25 103 62 48 41 37 34 32
30 108 65 51 43 39 36 34
35 112 67 53 45 40 37 35
40 115 69 54 46 41 38 36
50 119 71 56 48 43 39 37

În general, se încorporează în sol cantităţi mari de gunoi de grajd 30 - 80 t/ha, iar pe

terenurile nisipoase 80 - 120 t/ha. Împrăştierea lor pe teren se face cât mai uniform, după care
sunt încorporate adânc în sol prin desfundat.
Fertilizarea chimică completează fertilizarea organică, fiind obligatorie în acelaşi
timp, deoarece rezervele solului în elemente nutritive sunt insuficiente, mai ales pe terenurile
în pantă terasate. În raport cu nivelul de aprovizionare al solului cu fosfor şi potasiu, pe
adâncimea 0 - 40 cm, se stabilesc dozele de îngrăşăminte chimice ce se vor aplica. De cele
mai multe ori, la pregătirea terenului pentru plantare se recomandă aplicarea următoarelor
doze orientative de îngrăşăminte: 150-200 kg P2O5/ha şi 200-250 kg K2O/ha, sub formă de
superfosfat şi sare potasică.
În unele podgorii din ţara noastră (Ştefăneşti-Argeş, Sâmbureşti, Drăgăşani, Târgu Jiu
etc.) unde solurile sunt acide (cu pH sub 6), este necesară neutralizarea acidităţii prin
administrarea amendamentelor calcaroase (praf de piatră de var, dolomit, fosfogips, marnă
etc.) în cantităţi cuprinse între 2 000 şi 15 000 kg/ha de carbonat de calciu. Sunt administrate
prin împrăştiere la suprafaţa solului, urmată apoi de încorporarea lor în adâncime prin lucrarea
de desfundare, împreună cu îngrăşămintele organice şi cele minerale.

Amendamentele au rolul:  de a îmbunătăţi însuşirile solului;

 de a spori eficacitatea îngrăşămintelor;
 de a mări rezistenţa viţei-de-vie la ger, secetă şi boli.

105
 Desfundarea terenului. Lucrarea constă în mobilizarea profundă a solului (pe
adâncimea de minimum 60 - 70 cm), cu inversarea şi amestecarea orizonturilor, în scopul
asigurării unor condiţii favorabile pentru dezvoltarea rădăcinilor.
Dacă orizonturile inferioare ale solului sunt bogate în calcar ce poate fi adus la
suprafaţă în cantitate mare, depăşind astfel pragul de rezistenţă al portaltoiului folosit, solul se
desfundă numai la adâncimea de 40-45 cm. La fel se procedează şi în cazul solurilor
superficiale, scheletice sau cu un conţinut foarte ridicat în argilă în orizonturile inferioare,
foarte compacte. În aceaste situaţii, desfundarea se completează printr-o lucrare de scarificare
la adâncimea de 60-70 cm (se asigură afânarea adâncă a solului fără răsturnarea orizonturilor).
Lucrarea se execută cu plugul balansier, cu cel puţin 3-4 luni înainte de plantare; în
toamnă, cel mai târziu în decembrie până la îngheţarea solului, pentru plantările de primăvară
şi în vară (iunie-iulie) până la începerea perioadei de secetă, pentru plantările de toamnă.
Terenul desfundat în vară se nivelează imediat, iar cel desfundat în toamnă se lasă în brazdă
crudă până în primăvară, când se nivelează înainte de plantat.

Avantajele lucrării:  se măreşte capacitatea de reţinere şi înmagazinare a apei din

precipitaţii;
 se îmbunătăţeşte regimul termic şi de aeraţie;
 se asigură condiţii prielnice pentru activitatea biologică din sol;
 se încorporează în adâncime îngrăşămintele organice şi
minerale;
 se influenţează orientarea în profunzime a rădăcinilor viţei-de-
vie, fiind astfel, mai ferite de secetă şi ger.

Pe suprafeţe mici desfundatul se poate executa şi manual, la o adâncime de două

cazmale, cu inversarea straturilor de pământ: cel de la suprafaţă (0-30 cm) ia locul celui din
adâncime (30-60 cm). Un teren bine desfundat rămâne nivelat şi fără bulgări mari. Un om, în
funcţie de experienţă şi îndemânare, poate desfunda 20-60 m² teren pe zi, la adâncimea de 60
cm.
Înainte de pichetat şi plantarea propriu-zisă se execută lucrarea de nivelare de
suprafaţă prin care se elimină denivelările rezultate în urma desfundăturii. În acest scop poate
fi folosită grapa cu discuri în agregat cu grapa de mărăcini. Nivelarea corectă a desfundăturii
va uşura executarea lucrării de pichetat, menţinerea adâncimii corespunzătoare de plantare a
tuturor viţelor, precum şi a lucrărilor ulterioare din plantaţie.
Pichetarea terenului - reprezintă lucrarea prin care se marchează pe teren, cu ajutorul
picheţilor, locul pe care îl va ocupa fiecare viţă din viitoarea plantaţie. În funcţie de epoca de

106
plantare aleasă, pichetarea se execută la sfârşitul iernii pentru plantările de primăvară şi la
începutul toamnei pentru plantările de toamnă, după desfundat şi nivelare.

Prin executarea corectă a  obţinerea unor rânduri drepte, în continuare de la o parcelă

acestei lucrări se urmăreşte:
Înainte de pichetare
se stabileşte:
la alta;
 asigurarea unor lungimi mari de lucru agregatelor;
 atribuirea unor suprafeţe de nutriţie egale fiecărui butuc.
 distanţele de plantare;
 orientarea rândurilor;
 sistemul de pichetat.

Distanţele de plantare se aleg în funcţie de vigoarea soiurilor, panta şi fertilitatea

solului (tabelul 9.2). Dacă viile se înfiinţează pe o suprafaţă mai mare, în condiţii de şes, cu
soluri fertile sau pe pante cu o înclinare uşoară, se aleg distanţe de plantare mai mari (2,0-2,2
m între rânduri şi 1,2-1,4 m între viţe pe rând). În această situaţie, lucrările de întreţinere a
solului se pot face mecanizat.
În zona neprotejată a culturii viţei-de-vie, pe soluri fertile şi atunci când se
preconizează folosirea tractoarelor şi maşinilor de mare putere, precum şi a soiurilor
viguroase, se pot folosi distanţe mari de plantare (3,0 m între rânduri şi 1,3-1,5 m între viţe pe
rând). În ceea ce priveşte pantaţiile de tip gospodăresc, acolo unde întreţinerea urmează să fie
făcută manual sau cu motocultoare, se recomandă alegerea distanţelor mai mici de 1,5-1,8 m /
1,0-1,4 m.
Tabelul 9.2
Gruparea soiurilor în funcţie de vigoarea butucilor

Soiuri de masă  cu vigoare mare: Cardinal, Muscat d'Adda, Afuz Ali, Italia,
Victoria, Coarnă neagră, Sultanină;
 cu vigoare mijlocie:Chasselas doré, Muscat Hamburg, Muscat
Perlă de Csaba.
Soiuri de vin  cu vigoare mare:Fetească albă, Sauvignon, Fetească regală,
Galbenă de Odobeşti, Zghihară de Huşi, Plăvaie, Aligoté
Majarcă, Iordană, Rcaţiteli, Roşioară, Băbească neagră,
Fetească neagră, Sangiovese, Cabernet Sauvignon, Cadarcă,
Burgund mare;
 cu vigoare mijlocie: Grasă de Cotnari, Tămâioasă românească,
Riesling italian, Creaţă, Frâncuşă, Merlot, Oporto;
 cu vigoare mică: Traminer roz, Chardonnay, Pinot gris, Pinot
noir, Neuburger, Muscat Ottonel etc.

107
 În diferite podgorii ale ţării noastre, ca urmare a rezultatelor din producţie şi a tradiţiei
viticole, au fost recomandate distanţele de plantare înscrise în tabelul 9.3 (Mihalache
L.,1990).
Tabelul 9.3
Recomandări privind distanţele de plantare
la înfiinţarea plantaţiilor viticole
(după Mihalache L.,1990, modificat)

Tipul plantaţiei Vigoarea Distanţe de plantare (m): Numărul de

soiurilor între rânduri pe rând viţe la hectar
Pe terenuri cu pante moderate slabă, mijlocie, 2,2 1,0-1,2 3787-4545
(sub 15 %); soluri cu fertilitate mare 2,2 1,2-1,4 3246-3787
mijlocie
Pe terenuri plane sau cu
pante mici (sub 8 %); soluri cu
fertilitate ridicată:
- conducerea semiînaltă sau slabă, sijlocie, 2,2 1,0-1,2 3787-4545
joasă a viţelor mare 2,2 1,2-1,4 3246-3787
-conducerea pe tulpini înalte
-conducerea specială mare 3,0 1,0-1,2 2777-3333
(cordon dublu genevez) mare 3,6 1,8-0,6 2315
2
Plantaţii de tip gospodăresc (cu slabă, mijlocie, 1,5-1,8 1,0-1,2 4629-6666
întreţinere hipo şi manual) mare 1,5-1,8 1,2-1,4 3968-5555

Orientarea rândurilor se face astfel încât să fie satisfăcute cerinţele plantei faţă de
lumină şi să contribuie la prevenirea eroziunii solului, pe terenurile în pantă.
Pe terenurile plane sau slab înclinate, rândurile se orientează pe direcţia nord-sud; în
acest fel, cele două laturi ale peretelui de frunziş se află în bătaia soarelui alternativ, latura
orientată spre răsărit până la amiază, iar cea dinspre apus, după amiaza.
Pe pante, rândurile se orientează pe direcţia curbelor de nivel (la nevoie cu abateri de
3-4 %) pentru prevenirea eroziunii solului, iar pe terase, de-a lungul acestora.
Sistemul de pichetat. Forma geometrică determinată de viţele de pe un rând, în raport
cu cele de pe rândurile învecinate (dreptunghi, pătrat etc.) definesc sistemul de pichetat. În
prezent, în viticultură este generalizat sistemul de pichetat „în dreptunghi”, la care distanţa
dintre rânduri este mai mare decât distanţa dintre viţe pe rând.
Tehnica pichetatului. Pentru buna desfăşurare a acestei lucrări se folosesc jaloane
colorate în alb şi roşu pentru a putea fi văzute de la distanţă, panglici de oţel, rulete, sârme
marcate, unele cu distanţa dintre rânduri altele cu distanţa dintre viţe pe rând, picheţi sau
ţăruşi care marchează locul fiecărei viţe, maiuri de lemn armate la ambele capete cu un inel
metalic, pentru fixarea picheţilor.
108
 Etapele pichetării:
 încadrarea terenului şi împărţirea lui în suprafeţe mai mici de formă pătrată sau
dreptunghiulară (cu laturile de maximum 100 m), care să permită executarea cu
uşurinţă a operaţiilor de aliniere perfectă a rândurilor;
 se alege o linie de bază AB, egală cu multiplul distanţei dintre rânduri (d1) paralelă cu
un drum, o plantaţie existentă, o cale ferată, curs de apă, lizieră de pădure (fig. 9.1);
 din punctele A şi B se ridică două perpendiculare AC şi BD, a căror lungime trebuie să
fie egală cu multiplul distanţei dintre viţe pe rând (d2);
 cele două perpendiculare, egale ca lungime, se unesc prin linia CD, paralelă şi egală ca
lungime cu linia de bază (AB);
 pe laturile lungi ale suprafeţelor se întind cele două sârme marcate cu distanţele dintre
rânduri, iar cea de a III-a, marcată cu distanţele dintre viţe pe rând, se întinde între
primele, în dreptul semnelor ce indică distanţa dintre rânduri;

Fig. 9.1- Pichetarea terenului:

d1-distanţa dintre rânduri, d2-distanţa dintre butuci pe rând

 în dreptul semnelor ce marchează locul fiecărei viţe, se înfig picheţii (de 50-60 cm
lungime pentru plantaţiile clasice cu forme joase, şi de 1,2-1,5 m pentru cele conduse
în forme semiînalte şi înalte), având grijă ca aceştia să fie mereu de aceeaşi parte a
sârmei şi fără a o deplasa;
 după fixarea tuturor picheţilor de pe rândul respectiv, sârma se mută pentru rândul
următor.
DE  poziţia primei viţe faţă de marginea parcelei se stabileşte în aşa fel
încât să rămână un spaţiu de întoarcere pentru agregate, de 5-6 m;
REŢINUT
 picheţii se fixează cu mijlocul grosimii exact în dreptul semnelor de
pe sârme şi de aceeaşi parte a acestora, pentru a asigura o perfectă
aliniere a rândurilor.
109
 Stabilirea şi amplasarea soiurilor roditoare de viţă-de-vie. Pentru reuşita unei
plantaţii (recolte mari şi de calitate superioară), un rol foarte important revine atât
biosistemului altoi-portaltoi, cât şi gradului de favorabilitate al condiţiilor de biotop influenţat
de om. Ţinând cont de particularităţile genetice ale soiurilor, prin alegerea şi amplasarea
corespunzătoare a soiurilor de portaltoi şi a celor de viţă roditoare, se urmăreşte asigurarea pe
cât posibil, a unei concordanţe între cerinţele acestora şi resursele ecologice ale unui anumit
teritoriu.
Alegerea portaltoiului. Portaltoiul constituie un factor important al producţiei viticole,
prin vigoarea pe care o conferă soiului altoi. Materialul săditor altoit poate avea unul din
următorii portaltoi: Riparia gloire, Rupestris du Lot, Chasselas Berlandieri 41B, 140 Ruggeri,
Kober 5 BB, Selecţia Crăciunel 2, Selecţia Openheim 4, Gravesac, Fercal etc.

Alegerea corectă  adaptarea lor la condiţiile pedoclimatice (rezistenţa la

portaltoilor se face în calcarul activ din sol, la secetă, la excesul de umiditate, la
funcţie de: săruri, la aciditate etc.);
 convieţuirea bună cu soiurile roditoare prin vigoarea
conferită acestora;
 rezistenţa faţă de nematozi;
 influenţa lor asupra calităţii producţiei;
 adaptarea lor la tehnicile de cultură.

Alegerea şi amplasarea soiurilor roditoare. La alegerea soiurilor de viţă roditoare se

ţine seama de prevederile unui act normativ, şi anume „Zonarea soiurilor nobile de viţă-de-vie
roditoare admise în cultură în arealele viticole din România”.
Criteriul principal în alegerea şi folosirea soiurilor îl constituie direcţia de producţie,
astfel întâlnim în cultură soiuri pentru struguri de masă, pentru stafide şi pentru vin.
Principalele soiuri recomandate pentru a fi cultivate în arealele viticole delimitate, pe direcţii
de producţie, sunt prezentate în continuare.

Soiuri de struguri  cu maturare timpurie: Muscat Perlă de Csaba,

pentru masă
Soiuri pentru vinuri albe
Timpuriu de Cluj, Cardinal, Regina viilor, Augusta,
Victoria, Napoca, Milcov, Timpuriu de Pietroasa;
 cu maturare mijlocie: Chasselas doré, Chasselas roz,
Transilvania, Triumf, Chasselas de Băneasa, Sultanină
albă (pentru stafide), Muscat Hamburg, Muscat
d'Adda, Azur, Istriţa;
 cu maturare târzie: Coarnă neagră, Afuz Ali, Italia,
Bicane, Select, Xenia, Roz românesc, Greaca.
 de masă: Fetească regală, Aligoté, Galbenă de

110
 Odobeşti, Plăvaie, Zghihară de Huşi, Mustoasă de
Măderat, Rcaţiteli, St. Emilion, Creaţă de Banat,
Crâmpoşie selecţionată, Iordană, Majarcă, Codană;
 pentru vinuri superioare: Fetească albă, Fetească
regală, Riesling italian, Grasă de Cotnari, Pinot gris,
Chardonnay, Sauvignon, Traminer roz, Tămâioasă
românească, Muscat Ottonel, Şarba.
Soiuri pentru  de masă: Băbească neagră, Sangiovese, Oporto,
vinuri roşii Sangioveze, Codană, Negru vârtos;
 pentru vinuri superioare: Fetească neagră, Cabernet
Sauvignon, Merlot, Pinot noir, Burgund mare,
Cadarcă, Busuioacă de Bohotin, Negru aromat, Novac.
Soiuri pentru Fetească regală, Fetească albă, Riesling italian, Iordană, Pinot
vinuri spumante noir, Băbească neagră, Muscat Ottonel, Iordană.
Soiuri pentru Fetească regală, Plăvaie, Galbenă de Odobeşti, Mustoasă de
distilate învechite Măderat, Iordană, Zghihară de Huşi.

Ampasarea soiurilor pe un teren în pantă se face astfel:

Soiurile de masă şi pentru vinuri de  la baza pantelor;

consum curent:
Soiurile pentru vinuri superioare, albe
şi roşii:
Materia primă pentru obţinerea
distilatelor de vin învechite şi a
vinurilor spumante:
 pe soluri mai fertile, în funcţie de
elementele orografice.
 pe pantele cu expoziţii favorabile;
 pe soluri mai puţin fertile.
 pe platouri şi la altitudini mai mari se
obţin struguri cu acumulare moderată de
zaharuri şi cu aciditate ridicată.

9.3. Plantarea viţei-de-vie

Epoca de plantare. În condiţiile ecopedoclimatice ale ţării noastre plantarea viţei-de-
vie se poate efectua în trei momente: toamna, primăvara şi vara. Plantarea de toamnă se
execută numai pe terenuri bine drenate şi se încheie înainte de înregistrarea temperaturilor
negative (luna noiembrie). Ea constituie cea mai bună perioadă de plantare, întrucât până în
primăvară se cicatrizează rănile, viţele intră mai devreme în perioada de vegetaţie şi se
înlătură pericolul deprecierii viţelor stratificate peste iarnă.
Obişnuit, viţa-de-vie se plantează primăvara cât mai devreme (martie – începutul lunii
aprilie) cu condiţia ca temperatura solului, la adâncimea de 40-50 cm, să înregistreze 8-10ºC.
La plantarea de primăvară, pornirea în vegetaţie are loc mai târziu, deoarece durează mai întâi
plantarea, apoi aproximativ trei săptămâni are loc prinderea şi abia după aceea are loc
pornirea în vegetaţie. Pe soluri grele, reci, cu exces de umiditate, pentru a evita pierderea
111
plantelor prin asfixiere, plantarea se execută mai târziu (începutul lunii mai), cu folosirea unor
viţe mai scurte (25-30 cm) sau prin plantarea oblică în groapă.
Pregătirea viţelor pentru plantare. În vederea plantării, viţele sunt supuse mai întâi
unui control riguros, pentru a le depista şi elimina pe cele necorespunzătoare.

Se admit  sănătoase;
la plantare  cu sudura uniformă de jur împrejurul punctului de altoire;
 cu cordiţe sănătoase, robuste, bine lignificate, cu lemnul viabil şi
viţele: liberul de culoare alb-verzuie;
 cu aparat radicular viguros, bine distribuit şi hidratat, de culoare
albă-sidefie;
 cu muguri viabili pe cordiţe.
Se înlătură  viţele care prezintă defecte de sudură la punctul de altoire (se
de la plantare: desprind prin apăsare cu degetul mare pe altoi);
 viţele care au rădăcinile uscate sau înnegrite;
 viţele care au cordiţele uscate sau ochii neviabili.

În continuare se face fasonarea viţelor, operaţie ce constă în scurtarea rădăcinilor şi

cordiţei, suprimarea ciotului de la altoi, eliminarea rădăcinilor de la nodurile intermediare ale
portaltoiului (dacă sunt). Obişnuit cordiţa se scurtează la 3-4 ochi (8-10 cm) şi rădăcinile
bazale la 8-10 cm (fig. 9.2). În cazul plantării cu plantatorul, fasonatul se face scurt: cordiţa se
scurtează la o lungime de 2 ochi, iar rădăcinile bazale la 1-2 cm.

A B

Fig. 9.2 - Viţă fasonată (A) şi parafinată (B) în vederea plantării

După fasonare se realizează parafinarea viţelor pe treimea superioară (vezi fig. 9.2),
recurgându-se în acest caz la plantarea fără muşuroi. Lucrarea constă în întroducerea
porţiunii superioare a viţelor, timp de fracţiuni de secundă, într-un amestec alcătuit din 94 %
parafină, 3% colofoniu (sacâz) şi 3 % bitum, la temperatura de 70-80ºC.

112
  pregătirea viţelor se execută în ziua plantării;
DE REŢINUT  pe tot timpul plantării, viţele fasonate se protejează
prin acoperire (umbrire) sau însilozare temporară
pentru prevenirea deshidratării.

Tehnica plantării viţelor. Plantarea viţelor poate fi efectuată după mai multe metode,
alese în funcţie de: tipul de sol, felul materialului, posibilităţile de mecanizare etc.
Cel mai frecvent se practică plantarea în gropi făcute concomitent cu lucrarea de
plantare. Pe direcţia rândului, de aceeaşi parte a pichetului şi la o distanţă de 4-5 cm de acesta,
se fac cu cazmaua sau burghiul manual gropi adânci de 45 cm şi largi de 35-40 cm. Pământul
scos din gropi se pune într-o singură grămadă, de aceeaşi parte a gropii; iar în peretele gropii
dinspre pichet se poate face o mică scobitură (din pământul rezultat se formează un muşuroi
pe fundul gropii). Gropile au forma circulară în cazul plantării pe nisipuri sau executării lor cu
burghie acţionate de motor propriu sau de tractor.
După fasonarea viţelor se face mocirlirea, introducându-se rădăcinile şi circa 15 cm
din lungimea portaltoiului într-o mocirlă făcută din pământ argilos 2/3, balegă de vacă 1/3 şi
apă, până la obţinerea unui terci gros ca smântâna, care să adere bine la rădăcini.
Viţele fasonate şi mocirlite se aşază în poziţie verticală lângă peretele gropii dinspre
pichet (fig. 9.3), în aşa fel încât rădăcinile să fie răsfirate pe muşuroiul de pe fundul gropii.
Prin micşorarea sau mărirea muşuroiului se potriveşte punctul de altoire la nivelul dorit faţă
de suprafaţa solului (2-3 cm deasupra solului pentru a preveni formarea ulterioară a
rădăcinilor din altoi).
Apoi, groapa se umple cu pământ reavăn până
la 1/3, care se tasează bine, fără a deplasa punctul de
altoire. Se introduce apoi în groapă o cantitate de 2-6
kg mraniţă şi se udă cu circa 6-10 litri de apă. După
infiltrarea apei se umple groapa cu pământ bine
mărunţit şi reavăn, fără să se mai taseze. În jurul
cordiţei se face un muşuroi numai din pământ umed
şi bine mărunţit, grosimea stratului de deasupra
cordiţei fiind de circa 5 cm.
Fig. 9.3 - Plantarea obişnuită a viţelor

113
 În zonele cu climat mai umed, unde nu există pericolul brumelor sau îngheţurilor târzii de
primăvară, se poate renunţa la muşuroire, iar viţa se protejează prin parafinare pe treimea
superioară.
Plantarea cu plantatorul presupune existenţa unor terenuri fertile, foarte bine pregătite şi
folosirea viţelor fasonate scurt la 2 ochi şi rădăcinile la 1 cm, pentru a evita recurbarea lor.
Pe solurile argiloase, grele, cu exces de umiditate este recomandată plantarea în gropi
deschise. Viţele parafinate sunt plantate primăvara mai târziu, după scurgerea apei în exces.
Pentru favorizarea pătrunderii căldurii la rădăcini, groapa este umplută cu pământ numai până
la jumătate. La sfârşitul lunii iunie după începutul creşterii lăstarilor şi rădăcinilor, groapa se
umple cu pământ.
Pe terenurile bine pregătite în vederea plantării (fertilizate cu gunoi de grajd, desfundate la
momentul optim), plantarea viţei-de-vie poate fi făcută semimecanizat, folosind instalaţia de
tip hidrobur, prevăzută cu sonde hidraulice (fig. 9.4), acţionate de apă sub presiune de circa 3
atmosfere. Instalaţia este alcătuită din 4-6 sonde hidraulice confecţionate din ţeavă cu
diametrul de 24-30 mm, racordate la recipientul de apă prin furtune de presiune. Ea poate fi
montată pe maşina de stropit MPSP-3x300, cu unele modificări, sau racordată la instalaţia de
irigare prin aspersiune.
Cu ajutorul sondelor se execută uşor groapa de plantare, după
aşezarea viţelor în groapă cu punctul de altoire la un nivel
corespunzător, se îndeasă pământul lângă viţă, iar la final se
realizează şi udarea, cu o cantitate de 0,8-1 l apă/groapă. Metoda
necesită folosirea unui material săditor de foarte bună calitate,
fasonarea cordiţei la 2 ochi şi a rădăcinilor la 1-2 cm. Folosind
această metodă de plantare, creşte productivitatea muncii de 5 ori
comparativ cu plantarea manuală ( Pfaff F., Becker E., 1988; citaţi de
Dejeu L., 2010).
Fig. 9.4 - Sondă hidraulică
folosită pentru plantarea
viţei-de-vie

Ca urmare a costului ridicat al forţei de muncă, în ultima vreme s-a extins plantarea
mecanizată. Maşinile de plantat folosesc 1, 2 sau 3 brăzdare care permit fixarea la intervale
regulate a viţelor pe fundul brazdei (fig. 9.5). Două brăzdare sau două roţi aduc pământul la

114
nivelul plantei, în timp ce brăzdarele situate în partea posterioară asigură acoperirea viţelor cu
pământ. Concomitent se administrează 1-3 l apă la fiecare plantă.
Maşinile care asigură plantarea concomitentă a 3 rânduri au o productivitate sporită, de
3.000-4.000 viţe/oră, costul plantării fiind net inferior plantării manuale. Unele dintre ele au
fost dotate cu laser pentru trasarea automată a rândurilor (fig. 9.5 B).

A B
Fig. 9.5 - Maşini de plantat: A - cu 1 brăzdar şi laser pentru trasarea automată
a rândurilor; B - cu 2 brăzdare

În tabelul 9.4 este prezentat necesarul de materiale pentru pregătirea terenului şi

plantarea viţei-de-vie (1 ha).
Tabelul 9.4
Necesarul de materiale pentru pregătirea terenului şi plantarea viţei-de-vie
pe suprafaţa de 1 hectar

Materialul Distanţa de plantare între rânduri/pe rând între viţe (m):

U.M
1,5x1,0 1,8x1,0 2,0x1,0 2,2x1,2 2,5x1,2 3,0x1,2
Gunoi de grajd t 40 40 40 40 40 40
Superfosfat (22 % s.a.) kg 600 600 600 600 600 600
Sare potasică (48 % s.a.) kg 400 400 400 400 400 400
Insecticide kg 5 5 5 5 5 5
Viţe altoite buc. 6667 5556 5000 3788 3334 2778
(inclusiv 5% rezervă) buc. 334 278 250 190 167 140
Picheţi+ 5 % rezervă buc. 7001 5834 5250 3978 3501 2918
Mraniţă (3 kg/viţă) t 20 17 15 11,5 10 8,5
Apă (la plantare) m3 66 55 50 37 33 27

9.4. Rezumatul temei

Înfiinţarea unei plantaţii viticole reclamă investiţii băneşti deosebit de mari cu înglobarea unui
volum mare de muncă. Alegerea celor mai bune soluţii tehnice la înfiinţarea viilor, asigură realizarea
unor plantaţii fără golur), longevive, cu butuci viguroşi şi uniformi ca vigoare, ce pot susţine producţii
anuale mari şi de bună calitate.

115
 De asemenea, se are în vedere asigurarea forţei de muncă necesară pentru executarea
lucrărilor de întreţinere (100-160 zile-om/ha), a mijloacelor băneşti, precum şi a cerinţelor
consumului local pentru struguri de masă şi pentru vinuri de diferite calităţi.
În general, se aleg pentru cultura viţei-de-vie terenurile nepotrivite pentru alte culturi, cum sunt
coastele de dealuri, terenurile pietroase, nisipoase etc.; şi se vor evita terenurile cu frecvente
accidente climatice (îngheţuri târzii de primăvară şi timpurii de toamnă, căderi de grindină, valuri de
frig, îndeosebi în timpul înfloritului, secete prelungite în cursul perioadei de vegetaţie). Sunt
nefavorabile şi solurile cu exces de umiditate, de carbonat de calciu sau de săruri solubile.
Alegerea celor mai potrivite soiuri ce urmează a fi plantate constituie o problemă deosebit de
importantă, întrucât soiul reprezintă factorul principal care asigură nivelul producţiei şi calitatea ei.
Fiecare soi are anumite cerinţe faţă de mediu, astfel că, la alegerea şi amplasarea lor, trebuie să se
satisfacă în cel mai înalt grad aceste cerinţe.
Plantarea este una dintre lucrările de care depinde viaţa şi rentabilitatea unei plantaţii. Reuşita
ei depinde de calitatea materialului săditor folosit, de alegerea epocii de plantare şi de modul cum se
realizează lucrarea propriu-zisă.
TEST DE EVALUARE
1. Cum se pregătesc viţele în vederea plantării?
Răspuns:
Lucrările pregătitoare care se efectuează asupra viţei-de-vie, în vederea
plantării, sunt: scurtarea rădăcinilor şi cordiţei (cordiţa se scurtează la 3-4 ochi
adică 8-10 cm, iar rădăcinile bazale se scurtează la 8-10 cm); suprimarea
ciotului de la altoi; eliminarea rădăcinilor de la nodurile intermediare ale
portaltoiului (dacă există) şi parafinarea viţelor.

1. Enumeraţi sistemele de cultură a viţei-de-vi şi tipurile de plantaţii viticole.

2. Precizaţi ce terenuri vor fi alese pentru cultura viţei-de-vie.

3. Care sunt etapele ce definesc tehnica pichetatului?

4. Ce condiţii trebuie să îndeplinească viţele admise la plantare?

5. Descrieţi etapele plantării viţei-de-vie, metoda obişnuită.

116
SUSŢINEREA ŞI CONDUCEREA
VIŢEI-DE-VIE
 Începând cu anul II de la înfiinţarea plantaţiilor trebuie
montat sistemul de susţinere, datorită faptului că viţa-de-vie face
parte din grupa plantelor cu ţesuturile mecanice slab dezvoltate
(liane), coardele neputându-şi menţine poziţia verticală.
 Palisarea tulpinilor şi a cordoanelor; dirijarea coardelor de rod

Sunt conduse şi fixate pe mijlocul de susţinere:

 organele de schelet ale butucului (tulpini, cordoane, braţe);

 coardele de rod - dintre elementele de producţie .

Epocă

Lucrările se fac primăvara înainte de dezmugurit,

în fenofaza plânsului, când coardele dobândesc un
plus de elasticitate.

Dacă se întârzie până la dezmugurit lucrarea se

amână până când lăstarii au ajuns la 8-10 cm
lungime şi au realizat o bună inserţie pe coarda de
rod.
 Importanţa lucrării

Conducerea şi fixarea coardelor de rod pe

mijlocul de susţinere permite:

- folosirea polarităţii în scopul producţiei

(uniformizarea activităţii vegetative pe întreaga lungime a
coardei de rod);

- îmbunătăţirea factorilor fitoclimatici (prin

dirijarea echilibrată a coardelor în spaţiu);

- îmbunătăţirea condiţiilor de aplicare a

măsurilor agrofitotehnice (buna realizare a
lucrărilor manuale şi mecanizate).
 ETAPE:

 revizuirea sistemului de susţinere SAU înfiinţarea SS;

 montat / bătut tutori (la formele de conducere semiînalte şi înalte);

 palisatul tulpinilor şi cordoanelor (la formele de conducere semiînalte şi

înalte);

 cercuitul sau legatul coardelor;

► în cursul perioadei de vegetaţie se continuă lucrarea prin

dirijarea sau legatul lăstarilor.
 Revizuirea întregului mijloc de susţinere:
► este o lucrare deosebit de importantă;
► neglijarea sau executarea ei necorespunzătoare creează multe
greutăţi în întreţinerea plantaţiei (legatul lăstarilor, tratamentele pentru
combaterea bolilor şi dăunătorilor, erbicidarea etc.), cu urmări nedorite
asupra producţiei de struguri.
 Revizuirea mijloacelor de susţinere se face în fiecare an,
primăvara, după finalizarea tăierilor şi constă în:

- înlocuirea stâlpilor (bulumacilor) deterioraţi,

- îndreptarea stâlpilor înclinați și fixarea lor,

- verificarea ancorării stâlpilor fruntaşi sau a contraforţelor,

- completarea şi întinderea sârmelor.

!!! întinderea sârmelor se face, indiferent de numărul lor,

începând cu cea de sus, şi se continuă pe rând, ultima fiind întinsă
cea de jos.
 Palisarea tulpinilor şi a cordoanelor
(la forme semiînalte şi înalte)

► constă în revizuirea legăturii

tulpinilor de tutori şi a cordoanelor de
sârmele portante ale spalierului, în aşa fel
încât acestea să fie drepte, fără curburi
sau torsionări; în acest scop se fac câte
trei legături.

Tutorii:
- se folosesc pentru susţinerea
tulpinii,
- se fixează întotdeauna de aceeaşi
parte a sârmei, cât mai aproape de butuci şi
se leagă cât mai bine de prima sârmă a
spalierului;
- pot fi: metalici, din lemn, din bambus,
din plastic.
 Înlocuirea tutorilor
cu cilindri din material plastic
 Dirijarea coardelor de rod se face:

- obligatoriu înainte de dezmuguritul viţei-

de-vie pentru a preveni scuturarea ochilor
care sunt foarte sensibili în această fază,
după revizuirea mijlocului de susţinere;

- pe primele sârme ale spalierului (portante)

prin legarea individuală în două puncte,
urmărind o cât mai bună distribuire a
elementelor de rod în spaţiu, de o parte şi
alta a butucului, evitând încrucişarea lor.
 ► Legăturile:
- să nu fie prea strânse pentru a evita strangularea coardelor,
tulpinilor şi cordoanelor în urma creşterii în grosime a acestora;

- se fac cu:
- deşeuri textile,
- fibre sintetice,
- cleme din material plastic,
- bandă elastică,

- mlădiţe de răchită,
- liber de tei, în gospodăriile populației
- pănuşi de porumb.

! La folosirea răchitei (cea galbenă este mai bună), aceasta se pune

în prealabil la înmuiat pentru a deveni mai elastică.
 Materiale pentru
legatul coardelor și
semitulpinilor
Legatrice

► aparat pentru legat (coarde și lăstari)

la vița-de-vie
► benzile sunt elastice
 În funcţie de modul cum dirijăm şi legăm coardele roditoare putem
face următoarea clasificare:

1. După direcţia coardelor în raport de aceea a rândului de viţe.

2. După direcţia coardelor în raport cu verticala locului şi figura

geometrică pe care o formează la fixarea de mijlocul de susţinere.

3. După înălţimea de la care sunt conduse coardele roditoare în

raport cu suprafaţa solului.
1. Direcţia coardelor în raport de aceea a rândurilor de viţă

- coarde conduse în axul vertical al

butucului – cerc ardelenesc inferior (stg.)
sau superior (dr.);

- coarde conduse într-o singură direcţie

(cordon Chablis);

- coarde conduse în două direcţii (Guyot

dublu).
▶▶ rezultă forme aplatizate în plan
vertical.
Caz particular - PERGOLA RAŢIONALĂ

- orientarea coardelor în trei sau patru

direcţii
► atât pe direcţia rândurilor cât şi
perpendicular pe acestea.

▶▶ rezultă o aplatizare în plan

orizontal, la înălţimea de 1.5 - 2.2 m.
 2. Direcţia în raport cu verticala locului şi
figura geometrică pe care o formează la fixarea de mijlocul de susţinere

Forma de conducere a coardelor poate fi: rectilinie (în linie dreaptă) sau curbilinie
(arcuită).
Conducerea verticală a coardelor de rod

►favorizează cel mai intens influenţa

polarităţii spre vârful coardei unde lăstarii
înregistrează vigoare maximă, reducând
potenţialul de rodire al viţelor.

! Coarde nu mai lungi de 8-10 ochi.

! Numai la realizarea unor forme speciale

întâlnite în cultura de amator, respectiv forme
ornamentale.

▶▶forma de conducere a coardelor de rod

este dreaptă (rectilinie).
Influența polarității
spre vârful coardei
 Conducerea oblic ascendentă
a coardelor

►cu cât coarda este mai scurtă sau are

poziţie mai aproape de orizontală, cu atât
diferenţa de creştere între lăstarii de vârf şi
cei de la bază este mai mică şi invers.

! Pe acest principiu biologic se bazează

tipurile de tăiere Palmetă şi Pergola trentină
(dublă şi simplă).

▶▶forma de conducere a coardelor de

rod este oblică.
Conducere oblic
ascendentă
a coardelor
 Conducerea coardelor
vertical descendentă sau
oblic descendentă

►influenţa polarităţii scade de la bază

spre vârful coardei, cei mai viguroşi lăstari
sunt cei de la baza coardei, pe segmentul cel
mai înalt al curburei.

! Tipurile de tăiere Sylvoz şi tăierea în

Cordon bilateral Sylvoz umbrelă.

▶▶forma de conducere a coardelor de

rod este arcuită (curbilinie).
Conducerea coardelor
vertical descendentă
Conducerea coardelor oblic descendentă
Conducerea coardelor în poziție orizontală

►așează mugurii în același plan față

de verticală,
► polaritatea influențează uniform
creșterea și fertilitatea lăstarilor,
asigurând elemente de rodire pentru anul
următor cât mai aproape de tulpină sau
cordon,
► o mică diferență se evidențiază
între ochii de iarnă cu poziție superioară
pe coardă și cei cu poziție inferioară sau
laterală.

! La tipurile de tăiere cordon speronat şi

Cazenave în anul IV când, de regulă, se
formează cordoanele bilaterale.

!! La tipurile de tăiere Guyot pe semitulpină

sau pe tulpină, Guyot cu brațe înălțate cu înlocuire
periodică – conducere orizontală cu o uşoară
curbură .
 Plantă cu cordoane
bilaterale, în formare
(anul IV)

► cordoane se leagă de
sârma portantă la bază,
mijloc şi vârf (pentru
orizontalizare),cu material
uşor elastic pentru a nu se
strangula în urma creşterii
în diametru.

Plantă cu cordoane bilaterale,

în perioada de rodire

► cordoane se leagă de sârma

portantă la bază şi la vârf, cu
material uşor elastic.
Conducerea coardelor
în poziție orizontală
 Formele curbilinii pot duce la realizarea
unui semicerc sau cerc

Conducerea în formă de semicerc

a coardelor

► generează diferenţe „polare” la baza

şi vârful coardei (ca fiind plasate mai jos), în
favoarea creşterii şi diferenţierii
mugurilor de pe segmentul de la mijloc
situat mai sus, realizând astfel o
autoreglare utilă producţiei.

! Tipurile de tăiere Guyot multiplu, pe

semitulpină sau pe tulpină, Guyot cu brațe
înălțate cu înlocuire periodică.
Coardele roditoare se leagă de prima sârmă (portantă) în două puncte - bază şi
vârf.
! Cea mai răspândită formă de conducere a coardelor este semicercul (la soiurile mai
puţin viguroase şi coardele roditoare cu lungimea de 8-12 ochi).

Pe locul doi se situează dirijarea orizontală a coardelor (la soiurile mai viguroase şi
coardele mai lungi de 12 ochi).

Guyot pe semitulpină – înainte Guyot pe semitulpină – după

de legatul coardelor legatul coardelor
Guyot pe semitulpină – după legatul coardelor (aspect din câmpul experimental).
Guyot pe semitulpină – după legatul coardelor (aspect din câmpul experimental).
Plante la care coardele roditoare au
fost dirijate în semicerc
Plante la care coardele roditoare au
fost dirijate în semicerc
 Conducerea coardelor în cerc „ardelenesc”

► diferenţiază mai pregnant influenţa polarităţii

pe lungimea coardei,

► la cercul ascendent este avantajată creşterea

lăstarilor şi rodirea pe porţiunea de mijloc,

► la cercul descendent (format sub punctul de inserţie

al coardei) este avantajată creşterea lăstarilor şi
rodirea pe porţiunea de la baza şi vârful coardei,
care se află în poziţie superioară.

În decursul timpului, în viticultura ţării noastre s-au statornicit

o serie de tipuri de tăieri tradiţionale, specifice anumitor podgorii,
mult răspândite în trecut.
De exemplu „Tăierea de Miniş se caracteriza printr-o coardă
de rod de 10-12 ochi lungime, legată în formă de cerc de aracul
fixat la fiecare butuc, iar la baza butucului se lăsa un cep de
înlocuire”.
3. Înălţimea de la care sunt conduse coardele roditoare
în raport cu suprafaţa solului

►este dată în principal de forma de conducere

a butucilor:
- Joasă → 10-30 cm - Guyot multiplu,
- Semiînaltă → 60-80 cm – Cordon speronat,
Cazenave,
- Înaltă → 100-120 cm – Cordonul Lenz
Moser.

►coardele pot fi conduse la înălţimi diferite,

fie pentru butuci diferiţi, fie chiar pentru acelaşi
butuc, astfel:
- conducerea coardelor de pe un butuc la o
singură înălţime: Guyot dublu, cordon speronat şi
Cazenave;
- conducerea coardelor de la un singur butuc la
două înalţimi ca la palmetă sau cordonul
Merjanian.
Câteva precizări ...

Înălţimea de conducere a coardelor

influenţează, în primul rând, calitatea strugurilor.

Dezavantaj ... În climatul temperat, cu cât

înălţimea este mai mare, cu atât strugurii
acumulează cantităţi mai mici de zaharuri şi mai
mari de aciditate.

Avantaj ... Formele de conducere pe tulpini

asigură, în schimb, producţii mai mari de struguri, o
protecţie fitosanitară mai bună şi condiţii optime
pentru mecanizarea lucrărilor în plantaţii.

Pentru recoltarea mecanizată a strugurilor este

necesară o înălţime minimă de 30 cm şi maximă de
200 cm; între aceste limite pot fi reglate maşinile
de recoltare a strugurilor.
 Câteva recomandări pentru tipurile de tăiere învățate ...

Pentru tipul de tăiere Guyot dublu (sau multiplu):

- coardele rămase pe butuc se leagă în primul rând, în poziţie verticală, pe
prima sârmă a spalierului, apoi se arcuiesc în direcţia creşterii naturale,
formând un semicerc şi se leagă din nou la vârf;
- la dirijarea coardelor în formă de semicerc, cel mai viguros cresc lăstarii
situaţi în punctul cel mai de sus de pe coardă, dezvoltându-se normal cei
dinspre butuc, încât în primăvara următoare, din aceştia se vor putea reţine pe
butuc coarde de rod bune.

Pentru tăierea Guyot pe semitulpină sau tulpină:

- coardele sunt conduse orizontal / ușor semicerc pe sârmele
portante ale spalierului, de o parte şi alta a butucului;
- fiecare coardă se leagă separat, în două locuri, la bază şi la vârf;
- la conducerea coardelor în poziţie orizontală, polaritatea
influenţează uniform creşterea şi fertilitatea lăstarilor.

La tipul de tăiere Guyot cu braţe înlocuite periodic, coardele se dirijează

în poziţie verticală până la prima sârmă, apoi în poziţie orizontală, până la
jumătate din distanţa dintre butuci.
 TEMA NR. 10
LUCRĂRI SPECIFICE APLICATE ÎN PLANTAŢIILE TINERE DE VII

Unităţi de învăţare
 Lucrările agrofitotehnice din anul I de la plantare.
 Lucrările agrofitotehnice din anul II de la plantare (inclusiv montarea sistemului de
susţinere).
 Verigile agrotehnice aplicate în anul al III-lea după plantare.
Obiectivele temei:
 prezentarea în ordine cronologică, a lucrărilor agrofitotehnice specifice perioadei de
tinereţe a plantelor;
 descrierea tăierilor de formare, diferenţiat, în funcţie de tipul de tăiere proiectat;
 stabilirea necesarului de materiale pentru instalarea spalierului.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Dejeu, L., 2006 – Viticultura practică. Editura Ceres, Bucureşti.
2. Dejeu, L., Georgescu Magdalena, 1992 – Înfiinţarea plantaţiilor de vii şi întreţinerea lor în primii
ani de la plantare. Editura Ceres, Bucureşti.
3. Mustea, M., 2004 – Viticultură. Bazele biologice, înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor tinere de
vii roditoare. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.

Lucrările aplicate în plantaţiile tinere de vii (până la intrarea pe rod) urmăresc:

asigurarea unor condiţii optime pentru dezvoltarea rădăcinilor; creşterea normală a lăstarilor
viţelor nou plantate; fortificarea plantelor tinere; protecţia faţă de temperaturile scăzute de
peste iarnă; formarea rapidă a butucilor şi pregătirea lor pentru intrarea pe rod. În acest scop
se aplică o serie de lucrări specifice celor 3-4 ani cât durează perioada de tinereţe.
10.1. Lucrările agrofitotehnice din anul I de la plantare. Lucrările solului încep să
se efectueze în perioada imediat următoare după terminarea plantării, cu o lucrare de afânare
la adâncimea de 14-16 cm, ca urmare a bătătoririi solului şi înrăutăţirii condiţiilor de viaţă din
masa acestuia.
În cursul perioadei de vegetaţie se recomandă să se aplice 4 cultivaţii mecanice pe
interval şi 3 praşile manuale pe rând (pentru combaterea buruienilor şi îmbunătăţirea
regimului de apă, aer şi hrană). În plantaţiile înfiinţate la distanţe mici, nemecanizabile, se
execută mobilizarea solului pe intervale şi distrugerea buruienilor cu mijloace hipo sau
manual, cu sapa.

117
 Toamna după căderea frunzelor se execută o arătură la adâncimea de 16-18 cm, cu
răsturnarea brazdei spre rândurile de viţe (arătură „în părţi”), urmată de muşuroirea viţelor.
Irigarea şi fertilizarea. La apariţia unor perioade secetoase îndelungate este necesară
udarea localizată, cu circa 10 litri apă, într-o copcă deschisă la fiecare viţă. În condiţiile
existenţei unui sistem de irigaţie, se irigă prin aplicarea unor norme de udare de 350-400 m³
apă/ha. Fertilizarea se execută numai pe terenurile care nu au fost fertilizate cu ocazia
pregătirii terenului sau a plantării.

DE REŢINUT  în anul întâi după plantare nu se recomandă aplicarea îngrăşămintelor,

viţele având rădăcini slab dezvoltate, vor profita numai de îngrăşarea
localizată, în groapa de plantare;
 nu este recomandat să se administreze numai îngrăşăminte cu azot,
deoarece prelungeşte perioada de vegetaţie şi împiedică maturarea
lemnului;
 este recomandat să se dea îngrăşăminte în complex.

Pe solurile sărace se recomandă folosirea îngrăşămintelor verzi, prin însămânţarea

unor specii care cresc repede şi produc o masă vegetativă bogată sau a unor plante care
sintetizează azotul atmosferic (leguminoase). Se recomandă mazărea furajeră, borceagul de
toamnă, însămânţate din două în două intervale, în benzi de 0,8-1,0 m lăţime, situate pe
mijlocul intervalelor.
Controlul viţelor muşuroite se execută periodic (de 2-3 ori) în luna mai şi începutul
lunii iunie, cu ruperea crustei formate la suprafaţa muşuroiului după precipitaţii, pentru a se
observa pornirea lăstarilor. Dacă lăstarii întârzie să apară din muşuroi, acesta se desface
începând de la bază spre vârf, până sub punctul de altoire al viţei. Întârzierea ieşirii lăstarilor
poate avea mai multe cauze: grosimea prea mare a muşuroiului; formarea unei cruste tari
datorită zăpezii sau ploilor urmate de temperaturi mari; prezenţa bulgărilor de pământ uscat;
atacului unor larve (cărăbuşul de mai, viermi sârmă, cărăbuşul marmorat etc.), care rod lăstarii
fragezi.

DE REŢINUT  la viţele protejate prin parafinare, această lucrare nu mai este

necesară, atacul larvelor este redus, iar viteza de creştere a
lăstarilor se măreşte.

Copcitul constă în înlăturarea rădăcinilor superioare crescute din altoi, în vederea

stimulării dezvoltării rădacinilor bazale; precum şi a lăstarilor daţi din portaltoi. Este o lucrare
obligatorie, de care depinde consolidarea plantelor tinere, ca şi realizare a unei plantaţii bine

118
încheiate şi uniforme. În primul an, copcitul se face de două ori, în jurul datei de 15 iunie şi în
jur de 15 august.
Muşuroaiele se desfac atent (fig. 10.1), cu realizarea unei copci în jurul viţei, adică
până aproape de nodul superior al portaltoiului, cu ajutorul unei copcitori; se taie „în ras”
toate rădăcinile date din altoi şi din partea superioară a portaltoiului, ca şi lăstarii porniţi din
portaltoi, cu un briceag bine ascuţit; iar la final muşuroiul se reface imediat, după primul
copcit, ceva mai mic; iar după cel de al doilea copcit nu se mai reface, pentru a favoriza
maturarea cordiţelor.

Fig. 10.1 - Copcitul viţei-de-vie

Legatul lăstarilor se execută de două ori pe vară, în poziţie verticală de pichet, cu

material uşor biodegradabil. Primul legat se efectuează când lăstarii au 30-40 cm lungime şi al
doilea când depăşesc 60 cm. Concomitent cu al doilea legat, la formele de conducere
semiînalte, se face şi plivitul lăstarilor. Lucrarea constă în eliminarea lăstarilor de prisos,
lăsându-se 3-4 mai bine plasaţi şi cu vigoare bună.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor este o lucrare obligatorie şi foarte importantă,
deoarece viţele tinere sunt sensibile faţă de boli (în special mană şi făinare) şi dăunători.
Umiditatea mare favorizează atacurile de mană, iar seceta prelungită pe cele oidium (făinare).
Pentru prevenirea atacurilor de mană se aplică tratamente săptămânale, în perioadele
ploioase, începând din momentul în care frunzele ating 4-5 cm în diametru (a doua jumătate a
lunii mai) şi durează până la sfârşitul lunii august. Se recomandă folosirea mai multor
produse: Ridomil Gold MZ 68 WG, (2,5 kg/ha); Dithane M-45 – 0,2 % ; Captadin 50 – 0,2
%; Mikal (3,5 kg/ha). Aceste substanţe nu produc arsuri şi stimulează creşterea. Ultimele
tratamente pot fi făcute cu substanţe cuprice: zeamă bordeleză 0,5-0,75 %; Alcupral 50 PU–3
kg/ha, acestea având o remanenţă mai îndelungată şi efect de favorizare a maturării lăstarilor.

119
 Combaterea făinării se face prin stropiri cu sulf muiabil, în concentraţie de 0,3-0,4 %
(4-6 kg/ha), adăugat în soluţia folosită pentru combaterea manei. De asemenea se recomandă
şi Karathane FN 57 - 0,1%, Microthiol – 0,4 %, Sulfavit 80 PU – 4 kg/ha, ţinându-se seama
de recomandările staţiilor de prognoză şi avertizare. Pentru combaterea dăunătorilor
(viermele sârmă, cărăbuşul de mai) se folosesc insecticide de contact (Lindatox etc.).
Primele tratamente, când vegetaţia este redusă, se execută de preferinţă manual (cu
vermorelul, atomizorul), economisindu-se în acest mod substanţele de combatere.
Completarea golurilor este obligatorie încă din primul an de după plantare şi se face
cu viţe care aparţin aceluiaşi soi (portaltoi) şi categorie biologică (la plantare se procură o
rezervă de 3-5 % de viţe). Ca şi epocă, lucrarea se execută în august cu viţe de 1 an crescute
în pungi sau ghivece, sau toamna (după căderea frunzelor, până la apariţia primelor îngheţuri),
cu viţe altoite, ca şi cele folosite la înfiinţarea plantaţiilor.
Protejarea viţelor în timpul iernii se face din toamnă, după căderea frunzelor, prin
muşuroire până la nivelul ochilor 4-6 de la baza cordiţelor (indiferent de zona de cultură).
Această lucrare este obligatorie, întrucât viţele tinere sunt foarte sensibile faţă de
temperaturile scăzute din timpul iernii, se efectuează manual, cu sapa, folosind pământul
mobilizat prin arătura de toamnă „în părţi”.
10.2. Lucrările agrofitotehnice din anul II de la plantare (inclusiv montarea
sistemului de susţinere). În anul al doilea de la plantare se execută lucrări asemănătoare celor
din anul I, la acestea adăugându-se: dezmuşuroitul, tăierea în uscat şi instalarea mijloacelor de
susţinere.
Dezmuşuroitul şi arătura de primăvară se execută primăvara devreme, după ce a
trecut pericolul ca temperatura aerului să mai scadă sub -8 … -10ºC. Lucrarea de dezmuşuroit
se efectuează manual cu sapa, prin descoperirea viţelor de pământ până sub punctul de altoire,
cu grijă pentru a nu produce vătămări plantelor. Arătura de primăvară se execută „la cormană”
(cu răsturnarea brazdelor spre centrul intervalelor), la o adâncime de 14-16 cm.
Tăierea de formare se aplică diferenţiat în funcţie de sistemul de cultură, forma de
conducere şi vigoarea butucilor. Pentru forma de conducere joasă, se păstrează la tăiere 2 cepi
de câte 2-3 ochi fiecare, sau un cep, atunci când creşterea viţelor este slabă sau nu s-a format
decât o singură coardă (figura 10.2).
Dacă se doreşte conducerea butucilor în forme semiînalte, înalte sau în diferite forme
artistice, se lasă o cordiţă de 5-6 ochi, care se leagă în poziţie verticală, restul creşterilor
eliminându-se (figura 10.3). Când viţele au creştere slabă, la tăiere se lasă un cep de 2-3 ochi.
120
 Tăierea în uscat se execută imediat după dezmuşuroit şi trebuie încheiată înainte de
pornirea în vegetaţie a mugurilor. Odată cu tăierea se execută şi copcitul viţelor, care se repetă
în luna august.

Fig. 10.2 - Tăierea în anul al II-lea Fig. 10.3 - Tăierea în anul al II-lea
la conducerea joasă: la conducerea semiînaltă:
a - înainte de tăiere; a - înainte de tăiere;
b - după tăiere b - după tăiere

Instalarea mijloacelor de susţinere. Datorită faptului că viţa-de-vie este o liană, cu

creşteri anuale puternice şi ţesuturi mecanice slab dezvoltate, este necesară fixarea părţii
supraterestre de un mijloc de susţinere. În lipsa lui, lăstarii nesusţinuţi se întind pe pământ, se
înrăutăţesc condiţiile de iluminare şi aerisire, se îngreunează executarea lucrărilor solului,
aplicarea tratamentelor fitosanitare şi se întârzie intrarea pe rod a viţelor.
Susţinerea viţei-de-vie pe araci constituie mijlocul de susţinere cel mai vechi şi mai
ieftin, dar cu dezavantajele care decurg din durata scurtă de folosinţă, distribuirea neraţională
a coardelor în spaţiu, îngrămădirea lăstarilor şi expunerea necorespunzătoare la soare,
aerisirea deficitară la nivelul butucului, fapt ce favorizează atacul bolilor.
Cu toate aceste neajunsuri, datorită uşurinţei de a-i procura din vegetaţia lemnoasă din
apropiere, sunt folosiţi şi astăzi în multe vii de tip familial, câte 1/butuc până la 14-16/butuc
(aşa cum se practica în trecut în podgoria Odobeşti). La confecţionarea lor pot fi folosite
esenţe lemnoase tari (stejar, salcâm, carpen, corn, dud etc), care au o durabilitate mai mare
comparativ cu esenţele moi (salcie, brad, pin, tei, alun, plop etc.).
În funcţie de tipul de tăiere practicat, de soi, numărul de sârme, condiţiile
pedoclimatice etc., se folosesc diferite tipuri de spalier; instalarea acestuia devenind necesară
din primăvara anului al II-lea (lucrarea trebuie să se încheie până la dezmugurit).

Avantajele  durabilitatea mare (25-40 ani);

folosirii spalierului:  posibilitatea asigurării pe butuc a unei încărcături mai mari, ce

121
 poate fi repartizată uniform;
 expunerea la soare a frunzişului;
 îmbunătăţirea calităţii strugurilor;
 uşurarea efectuării lucrărilor de întreţinere în plantaţie;
 stabilitatea mai mare faţă de acţiunea vânturilor etc.

În general, se recomandă folosirea spalierului cu sârme duble, de o parte şi de alta a

stâlpilor, pentru a uşura operaţia de dirijare a lăstarilor în cursul perioadei de vegetaţie (aceştia
autosusţinându-se cu ajutorul cârceilor) şi a coardelor de rod la cercuit.
La conducerea joasă se foloseşte spalierul monoplan cu 3 rânduri de sârme duble (fig.
10.4). Primul rând de sârme este fixat la 0,60 m faţă de suprafaţa solului, pentru ca strugurii să
nu ajungă în contact cu solul, iar următoarele la 1,00 şi 1,05 m, respectiv la 1,50 şi 1,55. În
cazul conducerii semiînalte, primul rând de sârme se fixează la 0,75 m de la suprafaţa solului,
iar următoarele la 1,10 şi 1,15 şi respectiv la 1,60 şi 1,65 m (fig. 10.5).

Fig. 10.4 - Spalierul monoplan Fig. 10.5 - Spalierul monoplan

pentru cultura clasică pentru cultura semiînaltă

La conducerea înaltă a butucilor amplasarea primului rând de sârme se face la 1,00 m

înălţime faţă de sol, iar următoarele la 1,30 şi 1,35 m, respectiv 1,60 şi 1,65 m. În ultimul timp
au fost concepute sisteme de susţinere deschise la partea superioară în formă de V sau U,
pentru interceptarea de către aparatul foliar a unei părţi cât mai mari din radiaţia solară
incidentă. Pentru acest lucru se folosesc distanţe mari de plantare, de 3,0-3,6 m/1,6-1,8 m.
Materiale necesare pentru instalarea spalierului sunt următoarele: stâlpi fruntaşi şi
mijlocaşi din beton precomprimat, lemn sau metal, cu o lungime de 2,4 m; sârmă galvanizată
cu diametrul de 2,2-3,0 mm; bride (coliere) din sârmă sau scoabe (fig. 10.6), folosite la
instalarea etajelor de sârmă; ancore (fig. 10.7) sau contraforţe (fig. 10.8), pentru asigurarea
stabilităţii stâlpilor fruntaşi şi a întregului rând de stâlpi intermediari; întinzătoare care servesc
la întinderea sârmelor.

122
 a) b)
Fig. 10.6 - Bride (coliere) de sârmă pentru prinderea Fig. 10.7 - Ancorarea stâlpului fruntaş
sârmelor de stâlpii mijlocaşi: a - vedere de ansamblu; b - detaliu
a - vedere laterală; b - privit de sus

Fig. 10.8 - Fixarea stâlpilor fruntaşi cu ajutorul contraforţelor

În cadrul tehnicii de instalare se are în vedere următoarele operaţiuni: pichetatul;

executarea gropilor; transportul şi distribuirea stâlpilor în gropi; fixarea ancorelor; fixarea
bridelor pe stâlpi; fixarea şi întinderea sârmelor.
Plivitul şi legatul lăstarilor se realizează în momentul în care lăstarii au 8-10 cm
lungime, cu îndepărtarea celor de prisos, reţinând numai pe cei corespunzători sub raportul
creşterii, în număr de 3-4 la viţele viguroase şi de 2-3 la cele slabe, apoi vor fi legaţi de tutore
şi dirijaţi printre rândurile de sârme duble ale mijlocului de susţinere. Legatul se face de 2-3
ori iar pentru stimularea creşterii în lungime a lăstarilor, odată cu legatul se face şi copilitul
acestora. Celelate lucrări: completarea golurilor, lucrările de întreţinere a solului,
combaterea bolilor şi dăunătorilor, irigarea, fertilizarea, arătura de toamnă, muşuroirea se
execută în acelaşi mod ca şi cele din anul I.
Cantităţile de materiale folosite la întreţinerea unui hectar de vie în anul al II-lea după
plantare, la diferite distanţe de plantare sunt prezentate în tabelul 10.1.

123
 Tabelul 10.1
Necesarul de materiale pentru întreţinerea unui hectar plantaţie viticolă
în anul al doilea de la plantare

Distanţe de plantare (m):

Materialul U.M.
1,5x1,0 1,8x1,0 2,0x1,2 2,2x1,2 2,5x1,2 3,0x1,2
Tutori (1,0-1,4 m)
(formele semiînalte şi înalte) buc. 6667 5556 5000 3788 3334 2778
Rafie sintetică kg 20 17 15 13 10 9
Viţe pentru goluri (3%) buc. 200 166 150 114 100 84
Apă pentru udat viţele plantate
m3 4,0 3,2 3,0 2,2 2,0 1,7
în goluri
Ridomil (6-8 stropiri) kg 18-24 18-24 18-24 18-24 18-24 18-24
Karathane kg 4 4 4 4 4 4
Adeziv (Detersin) kg 6 6 6 6 6 6
Apă pentru stropit m3 4,6 4,2 4 3,6 3,4 3,2

10.3. Verigile agrotehnice aplicate în anul al III-lea după plantare, sunt

asemănătoare cu cele executate în anul precedent, cu excepţia tăierii de formare, completate
cu intervenţii în verde necesare realizării tipului de tăiere stabilit şi pregătirii butucilor pentru
intrarea pe rod. Primăvara, după trecerea pericolului îngheţurilor de iarnă (martie), se execută
tăierea de formare, diferenţiat, în funcţie de tipul de tăiere proiectat, urmată de copcitul viţelor
(lucrarea se repetă în luna august) şi revizuirea sistemului de susţinere.
Pentru formarea butucilor cu conducere joasă se lasă la tăiere 2 coarde a 8-10 ochi şi
2 cepi a 2-3 ochi (fig. 10.9); la viţele mai puţin viguroase se lasă o singură coardă de 6-8 ochi
şi un cep.
Pentru forma semiînaltă şi înaltă se proiectează tulpina, eventual şi cordoanele:
 se alege coarda plasată cel mai jos pe cordiţa din anul anterior şi se taie la circa
10 cm sub prima sârmă a spalierului - pentru proiectarea tulpinii:
o pe porţiunea de coardă rămasă se înlătură (orbesc) ochii cu excepţia a
3-4 din vârf (fig. 10.10); sau lăstarii de prisos se elimină prin plivit,
când au 5-10 cm lungime;
 dacă coarda de la proiectarea tulpinii are peste 8 mm diametru, este condusă pe
sârma portantă până la butucul alăturat sau până la limita grosimii de 8 mm,
unde se taie, formându-se şi un cordon unilateral;
 coardele rămase se leagă, după caz, de sârmele portante sau de tutori.

124
 Fig. 10.9 - Tăierea din anul al III-lea la Fig. 10.10 - Tăierea din anul al III-lea, de
conducerea joasă (tăiere Guyot) formare a tulpinii semiînalte
a) înainte de tăiere;
b) după tăiere

Se pune în continuare accent pe lucrările ce contribuie la fortificarea butucilor în

vederea pregătirii lor pentru intrarea pe rod: fertilizarea organică şi chimică; completarea
golurilor; aplicarea la timp a lucrărilor de întreţinere a solului; efectuarea copcitului; dirijarea
şi legarea lăstarilor; menţinerea frunzişului sănătos prin aplicarea preventivă a tratamentelor
de combatere; asigurarea protejării viţelor peste iarnă prin muşuroire în zona neprotejată şi
prin îngroparea coardelor în zona de cultură protejată.
10.4. Rezumatul temei
Reuşita unei plantaţii viticole depinde, pe lângă lucrările de pregătire a terenului şi înfiinţare a
plantaţiei, de verigile tehnologice aplicate în perioada de tinereţe, respectiv în primii 2 - 5 ani din
momentul plantării (lucrări diferite de la un an la altul în funcţie de tipul de plantaţie proiectat, forma
de conducere a butucilor şi sistemul de tăiere ales).
Complexul lucrărilor tehnologice aplicate în anul I după plantare urmăreşte asigurarea
densităţii absolute, asigurarea unor condiţii optime pentru dezvoltarea rădăcinilor, mărirea vigorii
viţelor plantate. În acest scop se execută următoarele lucrări: mobilizarea solului, combaterea
buruienilor, controlul creşterii lăstarilor, copcitul, legatul lăstarilor, irigarea, fertilizarea,
combaterea bolilor şi dăunătorilor, completarea golurilor etc. În anul II după plantare se realizează
lucrări asemănătoare celor din anul I, la care se mai adaugă tăierile de formare, plivitul şi cârnitul
lăstarilor, instalarea mijloacelor de susţinere. Verigile agrotehnice din anul III sunt asemănătoare cu
cele din plantaţiile viticole intrate în producţie, urmărindu-se în continuare formarea butucilor şi
pregătirea lor pentru intrarea pe rod.

125
 Viticultorul trebuie să asigure cel mai bun echilibru posibil între plante şi mediul înconjurător,
aceasta însemnând menţinerea unui echilibru vegetativ şi de producţie, cu rezultate pozitive asupra
calităţii strugurilor şi costurilor de producţie.

TEST DE EVALUARE
1. Ce se urmăreşte prin aplicarea lucrărilor agrofitotehnice în plantaţiile tinere?
Răspuns:
Lucrările aplicate în plantaţiile tinere de vii urmăresc: asigurarea unor condiţii
optime pentru dezvoltarea rădăcinilor; creşterea normală a lăstarilor viţelor
nou plantate; fortificarea plantelor tinere; protecţia faţă de temperaturile
scăzute de peste iarnă; formarea rapidă a butucilor şi pregătirea lor pentru
intrarea pe rod.

1. Când se execută muşuroitul la viţa-de-vie şi în ce constă?

2. Definiţi lucrarea de copcit şi dezvoltaţi metoda de lucru.

3. Care sunt lucrările ce se efectuează asupra solului, în plantaţiile tinere?

4. Precizaţi avantajele folosirii spalierului ca mijloc de susţinere la viţei-de-vie.

5. Pentru formarea butucilor cu conducere joasă ce se lasă la tăiere în anul al

III-lea de la plantare?

6. Descrieţi cum se proiectează tulpina, şi eventual cordoanele pentru forma

semiînaltă a viţelor.

126
 TEMA NR. 11
TEHNOLOGIA ÎNTREŢINERII PLANTAŢIILOR DE VIŢĂ-DE-VIE PE ROD

Unităţi de învăţare
 Bazele ştiinţifice ale tăierilor şi clasificarea tăierilor în uscat.
 Tăierile de formare şi de fructificare, pentru diferite tipuri de tăiere.
 Tăierile de regenerare.
 Conducerea coardelor roditoare.
Obiectivele temei:
 descrierea diferitelor tipuri de tăiere folosite frecvent în practica viticolă;
 stabilirea încărcăturii de ochi pe butuc şi controlul viabilităţii ochilor de iarnă;
 prezentarea regulilor de care se ţine seama la tăiere;
 dirijarea coardele de rod, palisarea semitulpinii şi a cordoanelor.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Dejeu, L., Georgescu, Magdalena, 2003 - Tăierea şi conducerea viţei-de-vie. Editura Ceres,
Bucureşti.
2. Dejeu, L., 2010 - Viticultură. Editura Ceres, Bucureşti.
3. Dobrei, A., Rotaru, Liliana, Mustea, M., 2005 - Cultura viţei-de-vie. Editura Solness, Timişoara.

În viile intrate pe rod se aplică o serie de lucrări specifice, care urmăresc obţinerea
producţiilor de struguri cantitativ şi calitativ la nivelul soiului, asigurarea creşterilor normale
pe butuc care să permită o rodire corespunzătoare şi în anii următori (prelungirea perioadei de
rodire un timp cât mai îndelungat), prevenirea atacului de boli şi dăunători, sporirea
longevităţii butucilor, menţinerea densităţii plantaţiei.
În acest scop, anual se aplică un ansamblu de lucrări:
 lucrări asupra plantei: tăieri de rodire, dirijarea coardelor pe mijlocul de susţinere,
lucrări şi operaţii în verde, tratamente fitosanitare, culesul strugurilor, protejarea peste
iarnă etc.;
 lucrări asupra solului: mobilizarea superficială, fertilizarea, irigarea (la nevoie),
erbicidarea, prevenirea şi combaterea eroziunii solului;
 lucrări de revizuire a mijloacelor de susţinere, dacă este cazul.
Aceste lucrări agrofitotehnice se aplică diferenţiat, în funcţie de particularităţile biologice
ale soiurilor, condiţiile ecologice, formele de conducere a viţelor, vârsta plantaţiilor etc.,
alcătuind tehnologiile de cultură ale viţei-de-vie.

127
 Tăierea reprezintă una din cele mai importante lucrări aplicate în cursul perioadei de
repaus, prin care se înlătură anual o mare parte din coardele de pe butuc (circa 80 - 85 %);
elementelor rămase li se reduc dimensiunile şi li se schimbă poziţia relativă, în scopul reglării
proceselor de creştere şi fructificare.
Necesitatea tăierilor este firească, ţinând cont de faptul că viţa-de-vie este o liană,
deoarece lăsată să crească liberă, fără a se interveni prin tăieri, s-ar manifesta tendinţa acesteia
de a-şi ridica, în timp, vegetaţia către vârf, degarnisindu-se la bază. S-ar forma struguri de
dimensiuni mici, în număr mare, care acumulează puţine zaharuri (must puţin şi acru), iar
masa vegetativă s-ar dezvolta excesiv, în detrimentul rodirii.
11.1. Bazele ştiinţifice ale tăierilor la viţa-de-vie. Practicarea corectă a tăierilor şi
obţinerea efectelor pozitive concretizate printr-un raport just între creştere şi fructificare,
impun să se ţină seamă în mod obligatoriu, de cîteva particularităţi biologice pe care viţa-de-
vie le prezintă în zonele cu climat temperat continental.
Particularităţile biologice care stau la baza tăierilor sunt:
 polaritatea, care la viţa-de-vie se manifestă foarte puternic şi se concretizează în
tendinţa plantei de a înregistra cele mai mari creşteri către polul morfologic superior,
degarnisindu-se la bază (creştere etajată);
 fructificarea are loc pe lăstarii porniţi din mugurii principali ai ochiului de iarnă aflaţi
pe coardele de un an, crescute pe lemn de doi ani;
 capacitatea de diferenţiere a mugurilor variază în funcţie de soi, condiţiile
pedoclimatice şi măsurile agrotehnice;
 fertilitatea potenţială a mugurilor este deosebită la diferitele categorii de muguri,
întâlniţi la viţa-de-vie;
 distribuţia mugurilor fertili de-a lungul coardelor anuale are loc după legea perioadei
maxime, în sensul că există întotdeauna o zonă a coardei cu frecvenţă mai mare a
mugurilor roditori: la soiurile de vigoare slabă şi mijlocie, frecvenţa mare a mugurilor
fertili începe chiar de la baza coardelor, iar la soiurile viguroase frecvenţa este mai
mare spre mijlocul coardelor.

Obiectivele  realizarea şi menţinerea formei date butucului în primii ani de la

tăierilor: plantare;
 menţinerea producţiei la un nivel constant şi eliminarea posibilităţilor
de apariţie a alternanţei de rodire;
 asigurarea elementelor de rod necesare realizării producţiei de struguri
din anul în curs, lemnul de rod pentru recolta anului următor, cu
128
 asigurarea longevităţii butucilor;
 păstrarea unui echilibru între procesele de creştere şi cele de
fructificare;
 obţinerea unei producţii de bună calitate, cu struguri mai mari,
uniformi, cu acumularea unei cantităţi mai mari de zaharuri şi un
conţinut mai mic în aciditate.
Prin tăierile aplicate an de an se reduce durata de viaţă a
butucilor, mai ales atunci când sunt incorect practicate.

Clasificarea tăierilor în uscat aplicate viţei-de-vie se poate face după mai multe criterii:
după mărimea elementelor de rod, după etapa de viaţă în care se află plantele, după modul de
execuţie şi după momentul de aplicare.
I După mărimea elementelor de rod tăierile practicate în viticultură pot fi grupate în 3
sisteme: scurt, lung şi mixt. Sistemele de tăiere se definesc prin elementele lemnoase rămase
pe butuc în urma aplicării tăierilor (cepi, cordiţe, coarde, verigi de rod), numărul şi lungimea
acestora, indiferent că sunt de înlocuire sau de rodire.
Sistemul de tăiere scurt se caracterizează prin folosirea în exclusivitate a elementelor
scurte – cepi de rod de 2-3 ochi lungime, în număr de 6-8 pe plantă. Se poate practica în
special la soiurile de vin, care diferenţiază mugurii de rod începând de la baza coardelor
(Fetească regală, Galbenă de Odobeşti, Riesling italian, Aligoté etc.). S-a folosit mult timp în
viticultura tradiţională din podgoriile Teremia, Silagiu (Banat) şi Valea lui Mihai
(Transilvania) etc.
Sistemul de tăiere lung se caracterizează prin folosirea elementelor lungi de rod,
respectiv coarde de rod, în număr de 2-4, scurtate la lungimi variabile (8-14 ochi). S-a folosit
în ţara noastră în perioada prefiloxerică, în unele podgorii din Moldova (tăierea de Odobeşti,
de Huşi etc.) şi Transilvania, pretându-se la toate formele de conducere. Prezintă însă câteva
dezavantaje: necesită un volum mare de forţă de muncă, determină o degarnisire rapidă a
butucilor şi o maturarea neuniformă a strugurilor.
Sistemul de tăiere mixt foloseşte ca element de producţie veriga de rod, alcătuită dintr-
o coardă de 8-14 ochi lungime sau o cordiţă de 5-7 ochi şi un cep de înlocuire de 1-2 ochi.
Coarda de rod (sau cordiţa) reprezintă elementul de producţie pentru anul în curs, iar cepul de
înlocuire asigură formarea coardelor roditoare pentru anul următor. Se poate utiliza în toate
condiţiile ecologice şi la toate soiurile, atât la conducerea joasă a butucilor (Guyot multiplu),
cât şi la cea pe semitulpină (cordon Cazenave, Guyot pe semitulpină), sau înaltă (Guyot pe
tulpină, Lenz Moser); prezentând o serie de avantaje: repartizarea unor încărcături optime de

129
ochi pe butuci, menţinerea elementelor de rod şi de înlocuire cât mai aproape de butuc sau
cordon.
II După etapa de viaţă în care se află plantele (după scopul urmărit), deosebim: tăieri
de formare, tăieri de rodire (de fructificare) şi tăieri de regenerare.
Tăierile de formare se fac în primii 3-7 ani după plantarea viţei-de-vie şi au ca scop
formarea părţii supraterestre a butucului, conform tipului de tăiere stabilit; se formează
scheletul plantei, pe care prin tăierile ulterioare, se realizează elementele de rod (coarde,
cordiţe sau cepi de rod).
Tăierile de rodire se aplică în fiecare an, de la încheierea tăierii de formare, pe o
perioadă lungă de timp (circa 25-35 de ani), până în momentul în care creşterea şi
fructificarea scad, butucii intrând în declin.
Tăierile de regenerare se aplică în plantaţiile de vii bătrâne sau îmbătrânite prematur,
în care, datorită vârstei înaintate sau altor cauze (condiţii pedoclimatice nefavorabile,
deficienţe tehnologice), capacitatea de creştere şi fructificare a butucilor a scăzut foarte mult.
Scopul urmărit este revigorarea butucilor prin refacerea pe o perioadă de câţiva ani (5-7), a
potenţialului de creştere şi fructificare. Ele dau rezultate bune dacă sunt asociate cu alte
măsuri agrotehnice: subsolaj, fertilizare şi irigare.
III După modul de execuţie, tăierile în uscat se clasifică în: tăieri manuale,
semimecanizate şi mecanizate.
Tăierile manuale sunt tăieri obişnuite cele mai practicate, care se execută cu foarfeca
de către persoane calificate. Tăierile semimecanizate se execută cu ajutorul foarfecelor
pneumatice (fig. 11.1), care sunt racordate prin intermediul tuburilor de cauciuc la un
compresor de aer, ce este deplasat pe aleile dintre parcele. Foarfecele sunt manevrate de
muncitori care în momentul secţionării coardelor apasă pe un buton, iar coarda este secţionată
mecanizat. În acest caz, productivitatea muncii creşte cu 20-30 %, iar efortul fizic depus de
către tăietori este redus. Pot fi folosite şi foarfeci electrice, alimentate de o baterie portabilă,
având o autonomie de 8-9 ore (fig. 11.2).
Tăierile mecanizate se pot aplica în plantaţiile cu butuci conduşi pe tulpini înalte şi
semiînalte (în special tăierile de rodire). Se folosesc diferite dispozitive de tăiere acţionate
mecanic de la priza de forţă a tractorului: discuri tăietoare care secţionează coardele prin
rotire sau lame tăietoare tip cositoare, care secţionează coardele prin deplasarea organelor
active. După 2-3 ani de tăiere mecanizată este necesar să se intervină printr-o tăiere manuală,

130
prin care butucii se curăţă de lemnul uscat acumulat şi se înlătură formaţiunile lemnoase
multianuale inutile.

Fig. 11.1 - Foarfeci pneumatice Fig. 11.2 - Foarfecă electrică

În Australia s-au efectuat cercetări privind tăierea de contur (fig. 11.3), în cazul practicării
tăierilor scurte pe cordoane. Folosind dispozitive de tăiere situate în diferite planuri s-a
obţinut: contur dreptunghiular, contur pătrat şi triunghiular.

Fig. 11.3 - Tăierea mecanizată de contur a viţei-de-vie

(după Freeman B.,1978 ; citat de Dejeu L., 2010)

IV După momentul de aplicare (sezon), tăierile în uscat se clasifică în: tăieri de

toamnă (se aplică numai în cazul plantaţiilor protejate în timpul iernii prin îngropare); tăieri
de iarnă (în intervalul decembrie-februarie) şi tăieri de primăvară (se execută la sfârşitul
perioadei de repaus, până în preajma dezmuguritului).
131
 Tipurile de tăiere rezultă din combinarea sistemului de tăiere cu forma de conducere
a butucului şi dirijarea coardelor rămase pe butuc după tăiere. Tipul de tăiere este desemnat
printr-un nume propriu (dr. Guyot, Cazenave, Lenz Moser), printr-o denumire geografică (de
Odobeşti, de Teremia) sau printr-o expresie metaforică (tăierea în vas).
În continuare, urmează prezentarea modulului de realizare a principalelor tipuri de
tăiere practicate în ţara noastră, în situaţia unei dezvoltări normale (medii) a butucilor. În
practică, în funcţie de vigoarea butucilor, formarea acestora poate fi grăbită sau întârziată cu 1
sau chiar 2 ani.
Coardele folosite pentru proiectarea elementelor de schelet şi de rod trebuie să fie
viguroase (8-12 mm diametru), bine maturate, sănătoase, fără răni, drepte, plasate
corespunzător şi cu o lungime suficientă (după Dobrei A., Rotaru Liliana, Mustea M., 2005).
Elementele de schelet (tulpina, cordoanele) vor fi dirijate prin palisat cât mai drept,
fără curburi, pentru a nu stânjeni circulaţia sevei şi pentru a nu favoriza deteriorarea butucilor
de către maşinile şi utilajele agricole.
11.2. Tăierile de formare şi de fructificare, pentru diferite tipuri de tăiere
În primii doi-trei ani după plantare, tăierile de formare trebuie să asigure viţelor o
creştere puternică, respectiv formarea unui aparat supraterestru bogat, care să se coreleze
pozitiv cu sistemul radicular. În formarea viţelor, mai ales a celor conduse semiînalt sau înalt,
se poate acţiona fie numai prin tăieri în uscat, fie prin tăieri în uscat combinate cu operaţii în
verde. Concomitent cu formarea butucului, tăierile din această perioadă trebuie să asigure
intrarea la timp pe rod a viţelor.
Formarea butucilor se consideră încheiată în momentul în care pe butuc s-a realizat
volumul de lemn roditor care asigură obţinerea producţiei planificate, iar butucii au ocupat
întreg spaţiul stabilit prin distanţele de plantare.
Complexitatea tăierilor de formare variază în funcţie de sistemul de tăiere aplicat şi
forma de conducere. Este mai simplu de format un butuc tăiat după sistemul scurt şi condus
cu tulpină joasă, decât unul mixt şi condus semiînalt. În primul caz formarea butucului
durează 2-3 ani, pe când în cazul al doilea formarea durează 5-7 ani.
Tăierea de formare tip Teremia (forma de conducere joasă, sistemul de tăiere scurt),
este specifică podgoriei Teremia din Banat, în plantaţii cu distanţe mici de plantare (1,0/1,0
m), şi se pretează la soiurile cu vigoare mică şi mijlocie (Creaţă, Majarcă, Steinschiller roz),
care au ochii fertili către baza coardei (fig. 11.4).

132
 Fig.11.4 - Tăierea de formare (A) şi de fructificare (B)
la tipul de tăiere Teremia: a-înainte de tăiere; b-după tăiere

Anul I  fasonare la plantare (1 cep de 2-3 ochi), plantare şi muşuroire;

 în timpul vegetaţiei se opresc pe butuc 2-3 lăstari, care se palisează de
pichet, tăierea de formare începând, practic, din anul II;
Anul II  din coardele de pe butuc, se formează doi cepi a câte 2-3 ochi fiecare,
primăvara orientaţi pe direcţia rândului;
 cepii se palisează de tutore pentru ca lăstarii ce vor creşte să fie
orientaţi către suportul de susţinere;
 celelalte coarde (dacă mai există) se elimină;
 pe fiecare cep lăsat la tăiere se pot forma câte doi lăstari normali
vara → toamna dezvoltaţi, care se palisează de tutore, iar toamna se vor transforma în
coarde de un an;
 din lemnul multianual (de 3 ani) pot creşte 1-2 lăstari lacomi,
rezultând şi 1-2 coarde lacome;
Anul III  coardele formate pe cepii din anul anterior se scurtează la cepi de rod
primăvara de 2-3 ochi, cu rezervarea pe butuc a patru cepi de rod, uneori trei
(la viţele cu vigoare slabă) sau cinci (la viţele viguroase);
 una dintre coardele formate pe lemnul multianual, de cel puţin 8 mm
grosime, se taie la 2 ochi lungime, rezultând un cep de rezervă;
 la butucii cu creşteri slabe, tăierea de formare se prelungeşte cu încă
un an;
Anul III  lăstarii crescuţi din ochii de pe cepi sunt, în general, fertili; în acest an
vara → toamna se poate obţine circa 20-40 % din producţia normală de struguri;
Anul IV  tăierea de formare se încheie, pe butuc rezervându-se 6-8 cepi de rod
de 2-3 ochi;
 cepii de rod se vor lăsa cât mai aproape de scaunul butucului, pentru a
evita tendinţa de înălţare a acestuia de la nivelul solului;
 anual din coardele normal dezvoltate crescute pe lemnul multianual,
se formează 2-3 cepi de rezervă, care frânează tendinţa de degarnisire
a butucului, iar în anul următor înlocuiesc cepii care au rodit;
 în acest an producţia obţinută poate fi de 100 % .
133
 Tăierea de formare se consideră încheiată în anul în care elementele de rod ale
butucului, reprezentate prin cepi, sunt corespunzătoare ca număr asigurării recoltei planificate.
Tăierea de formare Guyot multiplu. La aceast tip de tăiere sunt prezente, pe butucul
condus în formă joasă, verigile de rod în număr de 3 - 4 (fig. 11.5), alcătuite fiecare din
coarde de rod, cu lungimea de 8 - 12 ochi şi cepi de înlocuire, de 1 - 2 ochi. După tăiere,
coardele rămase se dirijează pe primele sârme ale spalierului, în formă de semicerc. Tăierea
de formare durează patru ani, din anul cinci se vor aplica tăieri de rodire.

Fig.11.5 - Tăierea de formare şi de fructificare la tipul Guyot multiplu

(
Anul I  fasonare la plantare (1 cep de 2-3 ochi), plantare şi muşuroire;
 în timpul vegetaţiei se opresc pe plantă 2-3 lăstari, care se palisează de
tutore, tăierea de formare începând, practic, din anul II
Anul II  din coardele formate pe butuc, se aleg două, plasate mai jos, se
primăvara scurtează la 2 cepi de 2-3 ochi orientaţi către rând (vezi fig. 11.5);
 la viţele viguroase se poate forma prima verigă de rod astfel: un cep
(de 2-3 ochi) din coarda cu poziţie inferioară şi o cordiţă de 5-6 ochi,
din coarda cu poziţie superioară;
 la butucii mai puţin viguroşi, cu creşteri slabe, se lasă numai un cep;
vara → toamna  pe fiecare cep format se opresc doi lăstari normali dezvoltaţi care se
palisează de tutore;
Anul III  pe butuc se realizează două verigi de rod, câte una pe fiecare cep din
primăvara anul anterior (vezi fig. 11.5):

134
 prima coardă de la bază se scurtează la cep de înlocuire, iar
următoarea la coardă de 8-10 ochi;
 dacă în anul anterior s-a format deja o verigă de rod, cele două verigi
se formează astfel:
una pe cepul de înlocuire;
a doua prin folosirea primelor două coarde, formate la
baza coardei din anul anterior;
 dacă s-au format coarde lacome (pe scaunul butucului), acestea se
scurtează la cepi de rezervă de 1-2 ochi;
 în acest an se obţine 20 - 40 % din producţia normală de struguri;
Anul IV  tăierea de formare se încheie, pe butuc rezervându-se 3-4 verigi de
rod, respectiv 3-4 coarde de rod de vigoare normală (8-12 mm
diametru) şi 3-4 cepi de înlocuire:
din coardele crescute la baza coardelor de doi ani se formează
câte o verigă de rod, respectiv coarda cu poziţia cea mai de jos se
taie la cep, iar următoarea, cu poziţie superioară se scurtează la o
lungime de 10-12 ochi;
din coardele crescute pe cepi se realizează altă verigă de rod, în
acelaşi mod;
rezultă pe butuc un total de 3-4 verigi de rod;
 coardele lăsate la tăiere se palisează echilibrat pe sârmele portante ale
sistemului de susţinere (fără suprapuneri);
 în acest an producţia obţinută este de 100 % .

Pentru a aplica corect tăierea de rodire la tipul Guyot multiplu trebuiesc cunoscute
câteva aspecte. Cea mai mare parte a coardelor de rod şi a cepilor de înlocuire se alege dintre
coardele crescute din cepii lăsaţi din anul anterior; coarda cu poziţie superioară se scurtează la
8-12 ochi, iar cea cu poziţie inferioară se lasă la cep de 1-2 ochi, cu funcţia de înlocuire.
Coardele de rod şi cepii rămaşi pe butuc (aceştia din urmă trebuie să aibă întotdeauna o
poziţie inferioară coardelor de rod) se vor situa cât mai aproape de scaunul butucului şi se vor
repartiza uniform – simetric în stânga şi dreapta butucului, pe direcţia rândului.
Coardele roditoare, cele lacome, ca şi lemnul multianual de prisos, lemnul uscat, se
taie fără cioturi, îndepărtându-se în totalitate.
Tăierea de formare Guyot pe semitulpină (forma de conducere semiînaltă, sistemul
de tăiere mixt), se caracterizează prin prezenţa verigilor de rod, în număr de 2-4, pe o
semitulpină de 60-80 cm înălţime, coardele fiind legate de prima sârmă (sau primul etaj de
sârme) al spalierului (fig. 11.6). Pentru anul I de la plantare, de regulă, nu există diferenţe date
de tipul de tăiere (este vorba de fasonarea la plantare).

135
 Fig.11.6 - Tăierea de formare şi de fructificare la Guyot pe semitulpină
(după Mustea M., 2005)

Anul II  din coardele formate pe butuc, se lasă o singură cordiţă de 5-6 ochi,
primăvara cea mai de jos şi se leagă vertical de tutore;
 când lăstarii formaţi pe cordiţă au lungimea de 8-10 cm, se aleg 3-4 cu
vara → toamna creştere normală, iar ceilalţi se înlătură;
 lăstarii rămaşi se leagă în poziţie verticală de tutore;
Anul III  se proiectează semitulpina (vezi fig. 11.6):
primăvara se alege o coardă corespunzătoare, plasată mai jos pe butuc,
şi se scurtează sub nivelul sârmelor portante (0,7-0,8 m la
forma semiînaltă şi 1,0-1,5 m la formele înalte);
 la baza butucului, în zonele de cultură semiprotejată, se lasă un cep de
siguranţă de 1-2 ochi, începând cu anul III;
vara → toamna  la partea superioară a tulpinii se păstrează 3-4 ochi, ceilalţi se
îndepărtează, prin lucrarea de „orbit”;
 dacă se acţionează după pornirea în vegetaţie, lăstarii de la baza
semitulpinii se plivesc, păstrându-se 3-4 în vârf;
Anul IV  în acest an se realizează primele două verigi de rod la capătul
semitulpinii:
din primele două coarde situate spre vârful tulpinii, cu
poziţie opusă, se formează câte o coardă de rod de 8-10
ochi;
din celelalte două coarde, cu poziţie inferioară, se formează
cepi de înlocuire, prin scurtarea lor la 1-2 ochi;
 la baza semitulpinii se păstrează un cep de siguranţă;
 după tăiere coardele de rod se leagă în poziţie orizontală sau uşor
arcuită, de prima sârmă a spalierului;
 în cursul vegetaţiei se continuă îndepărtarea lăstarilor formaţi pe
tulpină, iar cei crescuţi pe cepul de siguranţă se palisează de tutore;
 în acest an se realizează 30-50 % din producţia normală de struguri,
specifică plantelor mature;

136
 Anul V  în acest an se încheie formarea butucului;
 pe butuc se formează un total de 3-4 verigi de rod, astfel:
două verigi pe cepii de înlocuire de anul trecut;
alte două verigi prin folosirea primelor două coarde formate la
baza coardelor de rod din anul anterior;
 veriga trebuie să aibe cep de 2-3 ochi şi o coardă de 10-12 ochi;
 coardele rezultate pe butuc după tăiere se leagă de prima sârmă (care
se recomandă să fie dublă când pe butuc se păstrează 3-4 coarde), în
formă de semicerc;
 la baza semitulpinii se păstrează în continuare un cep de siguranţă.

Tăierea de rodire la tipul Guyot pe semitulpină constă în a lăsa an de an pe butuc 3

maxim 4 verigi de rod, şi decurge în felul următor: din coardele crescute pe cepii de înlocuire
din anul anterior (3-4 la număr) se realizează câte o verigă de rod, prin scurtarea coardelor de
la bază la 2 ochi, ce va forma noul cep, iar coarda următoare se scurtează la 8-12 ochi,
formând noua coardă de rod. Astfel, pe tulpină se realizează cele 3-4 verigi de rod, respectiv
3-4 coarde de rod şi 3-4 cepi de înlocuire, care şi ei pot fi purtători de lăstari cu rod, deoarece
se găsesc pe lemn de 2 ani. Coardele care au fost folosite la realizarea verigilor de rod în anul
anterior se înlătură în totalitate, inclusiv lemnul suport. Una din condiţiile unei tăieri corecte
este şi aceea de a nu îndepărta an de an, coardele de rod de tulpină.
În zonele de cultură semiprotejată, cu ocazia tăierii se formează un cep de siguranţă
din coarda lacomă pornită de la baza tulpinii sau din coarda cea mai de jos, de pe cepul lăsat
în anul anterior. La sfârşitul perioadei de vegetaţie, coardele rezultate din cepul de siguranţă
vor fi protejate cu pământ.
Tăierea de formare la tipul Guyot cu braţe înălţate, cu înlocuire periodică (forma de
conducere semiînaltă, sistemul de tăiere mixt). Deseori, în plantaţiile conduse pe forme
semiînalte şi înalte, neprotejate peste iarnă, se înregistrează din cauza temperaturilor scăzute
(-20 ... -30º C), pierderi de ochi destul de importante, care afectează substanţial producţia.
Păstrând avantajul conducerii semiînalte, combinat cu posibilitatea de protejare peste
iarnă, s-a elaborat tăierea Guyot cu braţe înălţate, cu înlocuire periodică (fig. 11.7). La această
tăiere se formează două braţe de 60-70 cm lungime, cu câte 1-2 verigi de rod în vârful lor şi
câte doi cepi de siguranţă la baza celor două braţe. Primul etaj de sârme al spalierului este
simplu sau dublu, ca şi la tăierea Guyot pe semitulpină.

137
 Fig. 11.7 - Tăierea de formare şi de fructificare la tipul Guyot cu braţe înălţate,
cu înlocuire periodică

Anul II  din coardele crescute în anul anterior se aleg două şi se scurtează la 2-

primăvara 3 ochi, formând doi cepi, orientaţi pe direcţia rândului (vezi fig. 11.7);
 în cursul vegetaţiei pe fiecare cep se rezervă câte doi lăstari viguroşi,
vara → toamna care se leagă în poziţie verticală de tutore, prin 2-3 legături;
Anul III  se proiectează braţele înălţate prin scurtarea a două coarde (câte una
primăvara de pe fiecare cep din anul anterior), la 15-20 cm sub sârma portantă
(dublă, în cazul în care se vor proiecta 3-4 verigi de rod);
 în apropierea solului, se lasă doi cepi de siguranţă de 1-2 ochi;
vara → toamna  după pornirea în vegetaţie, lăstarii de pe braţe se îndepărtează prin
plivit, lăsându-se numai 2-3 în vârful fiecărui braţ (vezi fig. 11.7);
 lăstarii formaţi pe cepii de siguranţă de la baza plantei, se plivesc,
păstrând doi care se leagă de tutore;
Anul IV  în acest an se pot forma primele două verigi de rod, dacă ne permite
vigoarea coardelor (8-12 mm diametru) şi numărul lor (două coarde
plasate la capătul fiecărui braţ);
 în extremitatea fiecărui braţ se lasă câte o coardă de 8-10 ochi (în
poziţie superioară) şi câte un cep de 2-3 ochi (cu poziţie inferioară);
 din coardele de la baza butucului se lasă doi cepi de 1-2 ochi, iar dacă
sunt mai mult de două celelate se îndepărtează;
Anul V  în acest an tăierea de formare se încheie, pe butuc se lasă 2-4 verigi de
rod la extremitatea braţelor, câte 1-2 pe fiecare braţ;
 la baza braţelor se păstrează cepii de siguranţă (câte unul pentru
fiecare braţ), iar coardele formate pe ei se pot îngroapa peste iarnă.

Tăierea de rodire la tipul Guyot cu braţe înlocuite periodic se realizează în funcţie de

urmările temperaturilor scăzute din timpul iernii, astfel: în anii normali, fără pierderi de ochi
la viţa, tăierea se realizează lăsându-se la capătul fiecărui braţ câte două verigi de rod.
Coardele formate la baza braţelor vor fi scurtate la 2 ochi, formând doi cepi de siguranţă; iar
în anii în care pierderile de ochi sunt mari şi braţele butucului au fost afectate de ger, tăierea

138
se face prin suprimarea braţelor, cu refacerea butucului pe seama coardelor pornite din cepii
de siguranţă, care au fost protejate peste iarnă prin acoperire cu pământ.
Coardele se dirijează în poziţie verticală până la prima sârmă, apoi în poziţie
orizontală, până la ½ din distanţa dintre butuci (60 cm) (vezi fig.11.7).
Tăierea de formare la tipul cordon speronat. Elementele roditoare sunt cepii de rod
care se formează pe cordoanele uni sau bilaterale (fig. 11.8). Se preferă formarea butucilor cu
două cordoane, deoarece în caz de accidente sau degarnisire, înlocuirea lor se poate face
alternativ, cu realizarea unei părţi din producţie. Acest tip de tăiere poate fi condus sub formă
semiînaltă (0,7-0,8 m) sau înaltă (1,0-1,5 m).

Fig. 11.8 - Tăierea de formare şi de fructificare la cordonul speronat

Anul II  din coardele formate pe butuc, la tăiere se alege una singură, care se
primăvara scurtează la 4-6 ochi (an de fortificare a plantei);
 cordiţa rezultată se palisează de tutore;
 acest an este an de fortificare a plantei;
 în cursul vegetaţiei pe butuc se rezervă 3 lăstari viguroşi, care se leagă
vara → toamna în poziţie verticală de tutore, prin 2-3 legături;
 restul lăstarilor se îndepărtează prin plivit;
Anul III  se proiectează semitulpina, astfel (vezi fig. 11.8):
primăvara se alege o coardă plasată mai jos pe butuc, normală ca
grosime, şi se scurtează la 15-20 cm sub sârma portantă;
dacă grosimea şi lungimea coardei permite, se dirijează în
continuare orizontal pe sârma portantă şi se scurtează la
jumătatea distanţei dintre butuci pe rând, proiectându-se
totodată şi un cordon;
 începând din acest an, în zonele de cultură semiprotejate, la baza
butucului se lasă un cep de siguranţă de 1-2 ochi;
vara → toamna  după pornirea în vegetaţie, lăstarii de pe semitulpină se îndepărtează,
lăsând numai 2-3 în vârf;
 dacă s-a format şi un cordon, lăstarii din zona de curbură (dintre
tulpină şi cordon) nu se plivesc, pentru a putea lucra pe ei în anul
următor;
 lăstarii de pe cepul de siguranţă se palisează de turore;
Anul IV  se proiectează cordoanele astfel:
dacă în anul anterior s-a format numai tulpina, cordoanele se
139
 proiectează simultan din primele două coarde formate la
capătul tulpinii, care se dirijează în sensuri opuse pe sârma
portantă, pe direcţia rândului, scurtându-se fiecare la
jumătatea distanţei dintre butuci pe rând (circa 60 cm, la
distanţele de 1,20 m între butuci pe rând), restul coardelor se
îndepărtează;
când în anul anterior s-a format şi un cordon, coardele
formate pe partea superioară a acestuia se scurtează la cepi
de înlocuire de 1-2 ochi, iar dintr-o coardă formată în
zona de curbură se proiectează cel de-al doilea cordon,
prin palisarea coardei pe sârma portantă (în sens opus
primului cordon) şi scurtarea acesteia la jumătatea distanţei
dintre butuci pe rând;
 lăstarii de pe cepul de siguranţă se plivesc, lăsându-se numai unul care
se palisează de tutore;
Anul V  se încheie formarea butucilor;
 coardele formate pe cordonul tânăr (proiectat anul anterior), se
scurtează la 1-2 ochi, formând cepi de înlocuire;
 coardele formate pe cordonul proiectat în anul III se scurtează la cepi
de rod de 2-3 ochi, tăierea de formare încheindu-se;
 în cazul formării simultane a cordoanelor, în anul V, coardele formate
pe cele două cordoane se taie la cepi de înlocuire de 1-2 ochi.

la butucii viguroşi, un cordon se poate forma încă din anul al III-lea

DE REŢINUT de la plantare, prin prelungirea coardei reţinute pentru proiectarea
tulpinii (dacă are pe întraga lungime diametrul de cel puţin 8 mm);
în anul următor (al IV-lea) se realizează celălalt cordon, în partea
opusă primului, din coarda crescută cu poziţie superioară pe tulpină,
sau, dacă poziţia permite, chiar din prima coardă de pe cordonul deja
proiectat.

Tăierea de rodire la cordonul speronat (vezi fig. 11.8), constă în lăsarea pe cordoane
numai a cepilor de rod, astfel: din coardele formate pe cepii de rod lăsaţi în anul anterior se
alege coarda cea mai de jos, de vigoare normală, şi se scurtează la 2-3 ochi, iar celelalte
coarde din cepul respectiv se îndepărtează prin tăiere. Dacă pe cordon au crescut coarde
lacome, acestea se taie tot la cep (de înlocuire), folosind în anul următor la regenerarea
formaţiunilor de rod.
La tăierea în cepi roditori există pericolul degarnisirii cordonului cu îndepărtarea
cepilor de rod de cordon. Pentru a evita această situaţie, se impune ca la tăiere, cepii să nu
depăşească lungimea de 2-3 ochi. Elementele de rod fiind scurte, se elimină dirijarea lor, dar
se refac legăturile care susţin cordonul pe sârma portantă. La baza semitulpinii se păstrează în
fiecare an un cep de siguranţă.
Acest tip de tăiere s-a extins mult în ultimii ani, datorită rapidităţii şi uşurinţei cu care
se execută, aplicându-se în special la soiurile care prezintă primii ochi de la baza coardelor
140
fertili (Aligoté, Fetească regală, Riesling italian, Chardonnay, Pinot gris, Merlot, Cardinal
etc.).
Tăierea de formare cordon Cazenave se caracterizează prin formă de conducere
semiînaltă şi sistemu de tăiere mixt. La încheierea formării acestui tip de tăiere, pe cele două
cordoane se găsesc verigile de rod, formate fiecare dintr-o cordiţă de 4-6 ochi şi cepul de
înlocuire de 1-2 ochi. Soluţiile tehnice adoptate pentru formarea cordonului Cazenave (fig.
11.9) între anii II-IV sunt identice cu cele ale cordonului speronat.

Fig. 11.9 - Tăierea de formare şi de fructificare la cordonul Cazenave

Anul V  coardele formate pe cordonul tânăr (proiectat anul anterior) se

scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi;
 pe cordonul proiectat în anul III se proiectează primele verigi de rod
din coardele formate pe cepii lăsaţi în anul anterior:
prima coardă de la bază se scurtează la cep de înlocuire de
1-2 ochi, iar cea cu poziţie superioară la cordiţă de 4-6 ochi;
 în cazul formării simultane a cordoanelor, coardele formate pe acestea
se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi;
Anul VI  tăierea de formare se consideră încheiată;
 pe fiecare cordon se formează verigi de rod (cepi de 1-2 ochi şi cordiţe
de 4-6 ochi), în număr de 3-4, din coardele crescute pe cepii lăsaţi în
anul anterior;
 pe cordonul garnisit cu verigi de rod încă din anul anterior se lasă alte
verigi de rod, din coardele de pe cepul de înlocuire;
 la baza butucului se menţin cepii de siguranţă, coardele formate pe ei
toamna se protejează parţial (prin muşuroire) sau total (prin
îngropare).

Tăierea de rodire la cordonul Cazenave se efectuează astfel: pe fiecare cep lăsat în

anul anterior se formează o nouă verigă de rod; coarda cea mai de jos se taie la 1-2 ochi, iar
imediat următoarea se scurtează la 4-6 ochi, formând cordiţe. Celelalte coarde de rod se
suprimă, împreună cu lemnul multianual, de suport. Dacă pe cordoane s-au format coarde

141
lacome, acestea se scurtează la 1-2 ochi şi se formează cepi de înlocuire, care permit
apropierea de cordon a elementelor de rod, în locul celor care s-au îndepărtat prea mult.
Din coardele crescute pe cepul de siguranţă de la baza tulpinii se reţine una singură,
care se scurtează la 2 ochi, formând un nou cep de siguranţă. Totodată se verifică legăturile
cordoanelor, se refac cele distruse, ca şi cele care au tendinţa de a strangula cordonul.
Datorită uşurinţei cu care se execută şi eliminării lucrării de dirijare şi legare a
elementelor de rod (cordiţele se autosusţin), această tăiere s-a extins mult în producţie.
11.2.1 Stabilirea încărcăturii de ochi pe butuc. Încărcătura sau sarcina de rod este
dată de numărul de ochi care se lasă la tăiere pe elementele de rod, socotit la hectar, m2 sau
butuc. Ea se stabileşte în funcţie de soi, de vigoarea butucilor, agrotehnica aplicată, fertilitatea
solului şi producţia scontată. Prin dimensionarea încărcăturii se pot regla raporturile dintre
creştere şi fructificare, dintre mărimea producţiei de struguri şi calitatea ei.
Dacă se lasă un număr mic de ochi pe butuc, comparativ cu potenţialul acestuia,
pornesc aproape toţi ochii lăsaţi la tăiere; este stimulată pornirea în vegetaţie a unui număr
mare de muguri dorminzi; numărul lăstarilor cu rod este mai mic; rezultând coarde de grosime
exagerată (peste 12 mm diametru), care au o rezistenţă mai scăzută la ger.
Dacă se atribuie o încărcătură de ochi prea mare, peste posibilităţile butucului, se
înregistrează o slabă dezmugurire; creşterea fiecărui lăstar este redusă, cu tendinţa de a
rămâne mai subţiri (chiar sub 7-8 mm grosime); scade conţinutul în zaharuri al boabelor; se
întârzie maturarea strugurilor. În cazul unei încărcături normale (optime), creşterea în lungime
a lăstarilor este normală, în jur de 1,5 m, având grosimera cuprinsă între 8 şi 12 mm.
Tehnologul este cel care stabileşte încărcătura de ochi pentru a obţine recolta
planificată, iar cea mai folosită metodă este cea care se sprijină pe recolta de struguri ce se
prevede a se obţine la hectar şi pe producţia ce se realizează la un lăstar.
Calculul încărcăturii teoretice (Ît) se aplică atunci când pierderile de ochi sunt
cuprinse între 15-20 %, drept urmare tăierile se fac normal, folosind încărcăturile de ochi
stabilite pentru fiecare soi, după următoarea formulă:
𝐑
Î𝐭/𝐡𝐚 =
𝐈𝐩𝐫
în care: Ît/ha este încărcătura teoretică (normală) de ochi la ha; R – recolta ce se
propune a fi obţinută la ha, în kg; Ipr – indicele de productivitate relativ, exprimat în kg; care
rezultă din produsul dintre coeficientul de fertilitate relativ (Cfr) şi greutatea medie a unui

142
strugure (în kg); Cfr este raportul dintre numărul de inflorescenţe (sau struguri) pe butuc şi
numărul lăstarilor (fertili şi sterili) de pe elementele de rod.
Exemplu: să admitem că recolta planificată (R) este 12 000 kg struguri la ha;
coeficientul de fertilitate relativ al soiului respectiv este de 0,8, iar greutatea medie a unui
strugure 0,100 kg. Ce încărcătura de ochi va trebui lăsată în acest caz butucului, pentru a avea
asigurată obţinerea recoltei de 12 000 kg struguri la ha?
12 000
Î𝐭/𝐡𝐚 = = 150 000 ochi la ha, respectiv 15 ochi/m2
0,8 x 0,100

Pentru a stabili încărcătura de ochi ce revine la butuc, se împarte încărcătura ce revine

la ha (150 0000 ochi), la numărul de butuci prezenţi la hectar (ex.: 4 000), rezultând 37-38
ochi/butuc. Diferenţierea încărcăturii de ochi la tăiere variază pe grupe de soiuri, după
vigoare, potenţial de producţie şi fertilitatea solului (tabelul 11.1).
Tabelul 11.1
Încărcătura de ochi recomandată
la unele soiuri de struguri pentru masă şi vin
(după Dejeu L., 2010)

Încărcătura de ochi/m2, în funcţie de fertilitatea solului:

Soiul
redusă mijlocie mare
Muscat Perlă de Csaba 9-10 10-11 12-13
Cardinal 12-13 13-14 14-15
Chasselas doré 11-12 12-13 13-14
Muscat de Hamburg 11-12 12-13 13-14
Muscat de Adda 12-13 13-14 14-15
Coarnă neagră 12-13 13-14 14-15
Afuz Ali 13-14 14-15 15-17
Italia 13-14 14-15 15-17
Încărcătura de
Grupa de soiuri
ochi ∕m2
Soiuri de calitate superioară: Pinot gris, Traminer roz, Chardonnay,
12-17
Grasă de Cotnari, Muscat Ottonel, Tămâioasă românească, Fetească
neagră, Pinot noir, Cabernet Sauvignon etc.
Soiuri cu potenţial de producţie mijlociu: Sauvignon, Fetească albă,
15-20
Riesling italian, Merlot, Neuburger etc.
Soiuri cu potenţial de producţie ridicat: Fetească regală, Galbenă de
Odobeşti, Aligoté, Mustoasă de Măderat, Zghihară de Huşi, Plăvaie, 16-22
Roşioară, Cadarcă, Băbească neagră, Oporto etc.

Controlul viţei-de-vie primăvara constituie o lucrare absolut obligatorie şi precede

tăierile. Principalii factori care determină vătămarea ochilor sunt: temperatura scăzută peste
limita de rezistenţă a viţei-de-vie (-18 ... -20ºC); umiditatea ridicată din sol, asociată cu o

143
temperatură mai crescută (la viţele protejate cu pământ ochii se „clocesc” şi mucegăiesc) şi
anumite microorganisme (prezente pe frunzele îngropate, pe coarde etc.).
Indiferent de cauzele care conduc la vătămarea ochilor, pentru a şti ce fel de
încărcătură atribuim butucilor prin tăiere (normală sau compensată), trebuie să se cunoască
pierderile de ochi înregistrate, exprimate în procente.
În vederea stabilirii viabilităţii ochilor, pentru calcularea procentului de ochi pieriţi, se
recoltează înainte de tăiere coarde roditoare lungi de 12-15 ochi, care se ţin 2-3 zile cu baza în
vase cu apă, într-o încăpere încălzită. Urmează testarea viabilităţii ochilor, prin secţionarea
longitudinală a acestora cu lama sau briceagul, începând de la baza coardei către vârf (fig.
11.10).
Starea fiecărui ochi se apreciază după
culoarea ţesuturilor: întregul grup de muguri ce
alcătuiesc ochiul de iarnă prezintă ţesuturi viabile,
colorate în verde, ochiul fiind viabil; ţesuturile
mugurului principal au culoarea neagră-cenuşie,
specifică ţesuturilor moarte, iar cei laterali sunt
viabili, ochiul se consideră neviabil, pierit; sau toţi
mugurii sunt distruşi, ţesuturile au culoarea neagră-
cenuşie, ochiul fiind considerat neviabil, pierit.

Fig. 11.10 - Controlul viabilităţii ochilor

prin secţionare longitudinală

Pe baza acestor observaţii se calculează procentul de pierderi şi se va stabili o

încărcătură compensată. Calculul încărcăturii compensate se aplică atunci când pierderile
de ochi sunt mai mari de 20 %, impunându-se corectarea încărcăturii prin compensarea
ochilor pieriţi, astfel încât din totalul ochilor lăsaţi la tăiere pe butuc (viabili şi neviabili),
numărul celor viabili să corespundă cu încărcătura normală, în acest fel asigurându-se
obţinerea recoltei normale de struguri. Pentru calcularea acesteia se foloseşte formula de mai
jos.
𝐈𝐭 𝐱 𝟏𝟎𝟎
Î𝐜 =
𝟏𝟎𝟎 − 𝐩
în care: Ît este încărcătura de ochi teoretică (la ha sau m2), iar p – pierderile de ochi, în
procente (% ochi neviabili, pieriţi).
Exemplu: It = 150 000 ochi/ha; % ochi pieriţi = 25 %
144
 150 000 x 100
Ic (ochi/ha) = = 200 000 ochi/ha
100 − 25

Deci, încărcătura compensată este de 50 ochi/butuc (200 000 ochi/ha : 4000 but./ha),
rezultă astfel că noua încărcătură de 200 000 ochi/ha, din care 150 000 sunt viabili, va putea
asigura recolta de struguri propusă.
Odată stabilită încărcătura compensată de ochi care revine fiecărui butuc, se pune
problema repartizării pe elemente de producţie (coarde, cordiţe, cepi de rod). Apar însă două
aspecte: dacă aceeaşi încărcătură să fie repartizată pe un număr mai mare de elemente de rod
(coarde, cordiţe, cepi de rod), dar cu menţinerea lungimii lor sau să se lase acelaşi număr de
elemente de producţie, dar mai lungi. În general, este bine să se menţină lungimea specifică
fiecărui element de rod: 2-3 ochi – cepii de rod; 4-6 ochi – cordiţe; 8-12 ochi – coarda de rod.
Dacă se compensează încărcătura prin mărirea numărului de ochi pe cepii de rod şi cordiţe, se
modifică tipul de tăiere, de aceea este mai corect să se realizeze compensarea prin lăsarea
unui număr mai mare de cepi de rod sau cordiţe.
11.2.2. Reguli de care se ţine seama la tăierea de rodire. Tăierea reprezintă principala
lucrare prin care se pun bazele producţiei anuale de struguri şi a calităţii ei, de aceea trebuie să
fie executată de oameni instruiţi în vederea efectuarii ei corecte. Înainte de a începe tăierea, se
analizează starea generală a butucului, viabilitatea ochilor şi modul cum a reacţionat acesta
faţă de încărcătura de ochi lăsată anul anterior, conturându-se astfel trei reguli de bază:

Butucul prezintă creşteri anuale normale (coarde ► încărcătura de ochi lăsată în anul anterior a
de 1,50-2,00 m lungime şi 8-12 mm grosime), corespuns cu puterea butucului
bine maturate
 se taie lăsând aceeaşi încărcătură de ochi, fiind compensaţi numai cei pieriţi în timpul iernii.

Butucul are creşteri foarte viguroase, (coarde ►s-a lăsat o încărcătură de ochi prea mică
foarte lungi, peste 2,0-2,5 m, cu diametrul peste
12 mm) şi mulţi copili
 se va mări încărcătura de ochi faţă de anul precedent, sporindu-se numărul de verigi de rod
sau numărul de ochi pe coardă;
 ca şi coarde de rod vor fi folosiţi cu prioritate copili cu grosime normală (8-10 mm
diametru) care au rezistat mai bine peste iarnă şi au mugurii din ochii de iarnă mai bine
dezvoltaţi şi mai fertili;
Butucul prezintă creşteri anuale reduse (coarde ► încărcătura de ochi a fost prea mare, a depăşit
sub 1 m lungime, subţiri) şi o bună parte din puterea butucului
lemn nematurat
 pentru o redresare a plantei, la tăiere se vor lăsa pe butuc, faţă de anul anterior, mai puţini
ochi, respectiv un număr mai redus (de la 4-6 la 2-3) de coarde şi mai scurte, eventual
numai cepi.

145
 11.3. Tăierile de regenerare sau reîntinerire se execută primăvara cât mai aproape
de dezmugurit, într-o perioadă când umiditatea solului este ridicată, şi constau în suprimarea
totală a lemnului bătrân pentru a stimula emiterea lăstarilor lacomi, în vederea formării
organelor tinere corespunzătoare pentru producţie.
Tăierea de regenerare la butucii conduşi în formă joasă (fig. 11.11), poate fi:
- parţială când se elimină de pe butuci o parte din lemnul multianual (necrozat,
îmbătrânit), în scopul obţinerii unui lemn mai tânăr şi viguros; se poate reface un braţ (o parte
a butucului), iar cealaltă parte rămâne pentru producţie până la refacerea celei dintâi; se
garniseşte scaunului butucului cu cepi de rezervă şi cordiţe din coardele lacome crescute
direct din lemnul multianual. Încărcătura de ochi este mult diminuată lăsându-se unele
elemente mai scurte, care au rolul să asigure urcarea sevei („trăgători de sevă”);

Fig. 11.11 - Tăierea de regenerare la formă joasă; a - butucul înainte de tăiere;

b - tăierea de regenerare parţială c - tăierea de regenerare totală

- totală, practicată mai rar, cu precădere la soiurile care emit cu uşurinţă lăstari de pe
lemnul bătrân (Fetească neagră, Coarnă, Muscat de Hamburg); aplicându-se butucilor bătrâni,
accidentaţi, la care partea aeriană este puternic vătămată sau uscată. Tehnica constă în
suprimarea, cu ajutorul unui ferăstrău, a tulpinii supraterestre până aproape de nivelul în care
punctul de altoire sau capul butucului (la viţele nealtoite) au diametrul maxim; iar rana se
unge cu mastic, după care se muşuroieşte (cu pământ reavăn, mărunţit, în grosime de 10 cm).
Tăierea de regenerare la butucii conduşi pe tulpini se bazează pe existenţa coardelor
anuale crescute pe cepii de siguranţă de la baza tulpinii (care se protejează peste iarnă prin
îngropare). Ea durează 2-3 ani şi necesită aplicarea unor soluţii similare cu cele folosite în
cazul tăierilor de formare specifice tipului adoptat.

146
 Regenerarea cordoanelor se impune la formele semiînalte şi înalte după un număr de
7-8 ani, întrucât ele se degarnisesc de elementele roditoare. Dacă butucul are cordoane
bilaterale, regenerarea este mai uşoară, fără scăderea substanţială a producţie, deoarece nu se
refac ambele în acelaşi an, mai întâi se reface cordonul mai degarnisit, iar după aceea (2-3
ani), urmează refacerea celuilalt cordon.
Ca şi tehnică se începe cu îndepărtarea cordonului ce urmează a fi regenerat; se alege
apoi o coardă pentru a înlocui vechiul cordon (cu grosimea de 8-12 mm), crescută cât mai
aproape de tulpină şi se dirijează pe sârma portantă scurtându-se la 50-60 cm lungime (egală
cu jumătatea distanţei dintre butuci pe rând), după care se leagă în poziţie orizontală de sârma
portantă. În cursul perioadei de vegetaţie din ochii de pe acestă coardă pornesc lăstari care vor
evolua în coarde, iar în primăvara următoare vor fi scurtate la cepi de 2-3 ochi.

DE REŢINUT - pentru regenerarea cordonului cu cepi roditori (speronat) sunt

necesari 2 ani;
 - pentru refacerea cordonului cu tăiere mixtă, cepi şi cordiţe
(Cazenave), este nevoie de 3 ani.

În cazul când butucul a fost format cu cordon unilateral, refacerea se realizează

asemănător, numai că pentru formarea noului cordon, coarda aleasă trebuie să fie mai lungă
(1,20-1,50 m), în funcţie de distanţele dintre butuci pe rând. Dacă coarda de un an aleasă
pentru formarea noului cordon nu are grosimea minimă de 8 mm pe toată lungimea necesară,
acesta se va realiza în 2 ani succesivi, folosind pentru prelungirea cordonului una din coardele
din extremitate, care va fi scurtată la lungimea necesară realizării cordonului.
Reuşita tăierilor de regenerare este amplificată dacă acestea se asociază cu lucrările
adânci ale solului (subsolaj), fertilizarea cu îngrăşăminte organice, chimice şi irigare.
Scoaterea lemnului căzut la tăiere. Prin executarea tăierilor se îndepărtează anual de
pe fiecare butuc o cantitate de lemn (coarde şi lemn multianual), ce variază în funcţie de soi,
vigoarea butucilor, intensitatea tăierilor etc., între 0,3 şi 2,0 kg, rezultând o cantitate de 1500-
6000 kg/hectar.
Materialul eliminat la tăiere poate fi folosit în diverse moduri: poate fi tocat direct în
vie cu tocătoarea pentru coarde şi încorporat în sol (dacă butucii sunt sănătoşi); după balotare
şi uscare, coardele se pot folosi la încălzirea locuinţei; poate fi ars la marginea plantaţiilor;
poate servi şi drept combustibil, sau chiar nutreţ în hrana animalelor, sub formă de făină de
coarde, în proporţie de până la 20-30 %. Există, de asemenea, preocupări de folosire a

147
coardelor la producerea biogazului, a amidonului şi zaharurilor, ca material drenant, aşternut
pentru animale etc.
11.4. Conducerea coardelor de rod, palisarea tulpinilor şi a cordoanelor
Revizuirea întregului mijloc de susţinere este o lucrare deosebit de importantă;
neglijarea sau executarea ei necorespunzătoare creează multe greutăţi în întreţinerea plantaţiei
(legatul lăstarilor, tratamentele pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor etc.). Se execută în
fiecare an, primăvara după tăiere, şi constă în: înlocuirea stâlpilor (bulumacilor) deterioraţi;
verificarea ancorării stâlpilor fruntaşi; verificarea contraforţelor; completarea şi întinderea
sârmelor (se începe cu sârmele de sus, se continuă cu cele de la mijloc, ultimele sârme întinse
fiind cele de jos).
Legarea coardelor (cercuitul) se efectuează după tăierea de fructificare, obligatoriu
înainte de dezmuguritul viţei-de-vie pentru a preveni scuturarea ochilor (sunt foarte sensibili
în această fază), în fenofaza plânsului deoarece elasticitatea lor este maximă. Dacă lucrarea nu
a fost finalizată până la umflarea mugurilor, ea se amână până când lăstarii au 3-5 cm, fază în
care ei sunt mai rezistenţi la scuturare.
Coardelor sunt dirijate pe primele sârme ale spalierului (portante) prin legarea
individuală în două puncte, urmărind o cât mai bună distribuire a elementelor de rod în spaţiu,
de o parte şi alta a butucului, evitând încrucişarea lor. Legăturile se fac cu deşeuri textile, fibre
sintetice, cleme din material plastic, mlădiţe de răchită etc. Conducerea coardelor se poate
face în mai multe moduri: în formă de semicerc la Guyot multiplu, Guyot pe semitulpină,
Guyot cu braţe înlocuite periodic; în formă de cerc la tăierea de Miniş; oblic ascendentă;
vertical descendentă etc.
Palisarea tulpinilor şi a cordoanelor la formele semiînalte şi înalte, constă în revizuirea
legăturii tulpinilor de tutori şi revizuirea legăturii cordoanelor de sârmele portante ale
spalierului, în aşa fel încât acestea să fie drepte, fără curburi sau torsionări; în acest scop se
fac câte trei legături. Tutorii se fixează întotdeauna de aceeaşi parte a sârmei, cât mai aproape
de butuci şi se leagă cât mai bine de prima sârmă a spalierului.
11.5. Rezumatul temei
În plantaţiile tinere lucrările de îngrijire urmăresc să asigure o prindere bună, creşterea
viguroasă a viţelor, evitarea apariţiei de goluri şi intrarea rapidă pe rod.
În plantaţiile pe rod, realizarea unei producţii ridicate şi constante de la an la an se asigură
prin aceleaşi verigi ale complexului agrotehnic ca şi în plantaţia tânără, însă rolul şi semnificaţia

148
măsurilor agrofitotehnice se schimbă cu vârsta, poziţia plantaţiei pe formele de relief, tipul şi
fertilitatea solului.
Ele se pot grupa în: măsuri fitotehnice (culturale) cu acţiune asupra biologiei plantei: tăierile
aplicate în perioada de repaus relativ, dirijarea elementelor lemnoase, lucrări şi operaţii în verde;
măsuri agrotehnice cu acţiune de modificare a unor factori din biotopul viticol: mobilizarea solului,
erbicidarea, fertilizarea, irigarea şi măsuri de dirijare a relaţiilor viţei-de-vie cu organismele din
ecosistem: combaterea integrată a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
În cadrul acestei teme am abordat numai măsurile fitotehnice (culturale) cu acţiune asupra
biologiei plantei, respectiv tăierile aplicate în perioada de repaus relativ şi dirijarea elementelor
lemnoase pe mijloacele de susţinere. Tăierile, ca şi celelalte măsuri fitotehnice aplicate viţei-de-vie,
sunt intervenţii ale omului asupra plantelor, prin care se urmăreşte asigurarea unor creşteri normale
pe butuc, care să permită o rodire corespunzătoare şi în anii următori. Aplicarea lor corectă şi
eficientă se face ţinând seama de unele principii şi particularităţi biologice pe care le prezintă viţa-
de-vie.
Au fost explicate tipurile de tăiere, care reprezintă modul de tăiere şi dirijare al butucilor în
anumite condiţii date. Ele s-au format în anumite ecosisteme şi au evoluat odată cu tehnologiile de
cultură. În condiţiile climatului temperat continental, cu ierni ce pot afecta viţa-de-vie, cum sunt cele
din România, s-au format tipuri de tăiere cu formă joasă de conducere, ce permit protejarea peste
iarnă şi tăieri cu formă semiînaltă şi înaltă.

TEST DE EVALUARE
1. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele întâlnite la forma de conducere
semiînaltă.
Răspuns:
Forma de conducere semiînaltă creează condiţii optime pentru lucrările
mecanizate, pentru erbicidare; determină creşterea productivităţii muncii, mai
ales la tăieri şi operaţii în verde; permite o bună ventilare a bazei butucilor;
asigură un anumit confort în momentul aplicării tăierilor. Ca dezavantaj -
maturarea strugurilor este întârziată cu câteva zile comparativ cu forma joasă,
iar concentraţia în zaharuri este mai redusă, în schimb creşte fertilitatea şi
producţia, mai ales la soiurile foarte viguroase.

149
1. Ce sisteme de tăiere se întâlnesc în viticultura românească şi prin ce se
caracterizează ele?

2.Cum se testează viabilitatea ochilor de iarnă?

3. Prezentaţi tăierea de formare la tipul de tăiere Guyot multiplu.

4.Ce avantaje prezintă tipul de tăiere Guyot cu braţe înlocuite periodic?

5.Cum se face dirijarea coardelor în raport cu verticala?

6.Care sunt măsurile ce însoţesc tăierile de regenerare?

7. Cum poate fi folosit materialul lemnos eliminat la tăiere?

150
 TEMA NR. 13
ÎNTREŢINEREA SOLULUI ÎN PLANTAŢIILE VITICOLE
Unităţi de învăţare
 Lucrările agrotehnice aplicate în plantaţii.
 Folosirea erbicidelor în plantaţiile viticole.
 Aplicarea îngrăşămintelor în vii.
 Sisteme de întreţinere a solului în viticultură.
 Irigarea viilor.
Obiectivele temei:
 prezentarea lucrărilor agrotehnice care contribuie la o bună structurare a solului, în ordine
cronologică;
 cunoaşterea diferitelor sisteme de întreţinere a solului în plantaţiile viticole;
 importanţa fertilizării şi irigării plantaţiilor roditoare
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Bernaz, Gh., Dejeu, L., 1999 – Fertilizarea viilor şi întreţinerea solului în concepţie ecologică.
Editura Ceres, Bucureşti.
2. Bernaz, Gh., 2003 – Via familială. Editura M.A.S.T., Bucureşti.
3. Dejeu, L., Petrescu, C., Chira, A., 1997 – Hortiviticultură şi protecţia mediului. Editura didactică
şi pedagogică, R.A. Bucureşti.

13.1. Lucrările agrotehnice aplicate în plantaţiile viticole. În general, recolte relativ

constante de struguri şi de calitate superioară se pot obţine numai pe soluri bine structurate,
bine aprovizionate cu elemente nutritive, cu o capacitate bună de reţinere a apei, aerate şi
curate de buruieni. În plantaţiile viticole o asemenea stare se poate realiza, prin aplicarea unor
măsuri agrotehnice adecvate, în rândul cărora lucrările solului ocupă un loc important.
În condiţiile din ţara nostră, de regulă, se aplică lucrări anuale (adânci sau superficiale) şi
lucrări periodice.
Dezgropatul butucilor se execută în plantaţiile unde viţa-de-vie a fost protejată peste
iarnă cu pământ, în luna martie, când temperatura nu mai coboară sub -8ºC. De regulă
lucrarea se face după arătura de primăvară „la cormană”, cu răsturnarea brazdelor spre
mijlocul intervalelor. Întârzierea lucrării, când temperatura aerului este ridicată şi umiditatea
solului este mai mare, amplifică riscul pierderilor de ochi prin „clocire” sau al pornirii
mugurilor sub stratul protector de pământ. Concomitent cu această lucrare se poate face şi
copcitul.
167
 Dezmuşuroitul (debilonarea) se execută în urma arăturii „la cormană”, urmată de
degajarea butucilor de pământ şi nivelarea acestuia cu sapa (în cazul butucilor conduşi pe
tulpini, care toamna sunt protejaţi prin bilonare sau muşuroire).
Arătura de primăvară are ca scop mobilizarea solului pe adâncimea de 14-16 cm, în
perioada martie-aprilie, mecanizat cu plugul cultivator (PCV) echipat cu trupiţe laterale
(pentru răsturnarea brazdelor către mijlocul intervalelor dintre rânduri) sau cu mijloace hipo.
Dacă solurile sunt uşoare sau primăvara este secetoasă, pentru a preveni pierderea apei din
sol, arătura se înlocuieşte cu afânarea de primăvară a solului.
Afânarea adâncă a solului pe rând (sapa mare), constă în mobilizarea adâncă a solului
pe rândurile de vie, la adâncimea de 10-12 cm, cu sapa, imediat după arătura sau afânarea de
primăvară a solului. Se poate face mecanizat, cu pluguri speciale, prevăzute cu palpator în
plantaţiile cu conducerea semiînaltă sau înaltă a butucilor.
Afânarea superficială a solului. În perioada de vegetaţie a viţei-de-vie, solul se
menţine în stare afânată şi curat de buruieni, prin lucrări superficiale (praşile). Sunt necesare
4-5 praşile în intervalul mai-august, la o adâncime de 5-10 cm, care se eşalonează în funcţie
de regimul precipitaţiilor şi gradul de îmburuienare al solului. Lucrarea se poate realiza
mecanizat (prin cultivaţie, discuire, lucrare cu freza) sau cu mijloace hipo pe intervale, şi
manual pe rând.
Mulcirea constă în acoperirea solului (total sau parţial), începând din a doua jumătate
a lunii mai, cu o serie de materiale reziduale: paie tocate, frunze, turbă, scoarţă de copaci,
deşeuri de folie de polietilenă de diferite culori; iar toamna se ridică sau se încorporează în sol
(în funcţie de material). Stratul de mulci contribuie la îmbunătăţirea regimului de apă şi
căldură a solului, împiedică răsărirea şi creşterea buruienilor, contribuie la sporirea recoltelor
de struguri.
Arătura de toamnă se execută după căderea frunzelor, cu plugul PCV echipat cu 2-4
trupiţe şi o rariţă, sau cu plugul de vie tras de cal, la adâncimea de 16-18 cm. Lucrarea se face
cu răsturnarea brazdelor spre rândurile de vie, rezultând o bilonare pe direcţia rândurilor. În
acest fel se realizează protejarea butucilor la bază, în arealele de cultură protejată şi
neprotejată. Odată cu arătura de toamnă se pot încorpora îngrăşămintele organice şi minerale
(cu fosfor şi potasiu).
Subsolajul este o lucrare adâncă, aplicată periodic, prin care se reface starea de afânare
a solului pe o adâncime mai mare, fără răsturnarea brazdei, cu efect de regenerare asupra
rădăcinilor butucilor. Subsolajul se execută toamna, după recoltarea strugurilor; concomitent
168
administrându-se şi îngrăşămintele, prin montarea pe subsolier a echipamentului de fertilizare
(tip EIV).
13.2. Folosirea erbicidelor în vii, reprezintă o altă metodă de întreţinere a solului.
Erbicidarea buruienilor urmăreşte distrugerea acestora, pentru a elimina concurenţa pentru apă
şi hrană, precum şi microclimatul favorabil dezvoltării bolilor criptogamice. Prin aplicarea
erbicidelor se elimină praşilele din perioada de vegetaţie a viţei-de-vie, contribuind la sporirea
considerabilă a productivităţii muncii, volumul de muncă pentru lucrările de întreţinere a
solului reducându-se simţitor.
Aplicarea corectă a erbicidelor presupune cunoaşterea particularităţilor biologice ale
buruienilor; principalele specii de buruieni din vii şi frecvenţa acestora. În plantaţii întâlnim
speciile anuale de buruieni: mohorul verde, mohorul lat, firuţa etc (dintre monocotiledonate)
şi ştirul, zârna, loboda sălbatică, iarba grasă, traista ciobanului, muştarul sălbatic, troscotul
comun, rapiţă sălbatică, spanac sălbatic (dintre dicotiledonate); dar şi specii perene de
buruieni: pirul gros, pirul târâtor, costreiul etc (monocotiledonate), volbura, urda vacii,
pălămida, susaiul, păpădia, urda vacii etc (dicotiledonate).

Avantajele  viteză mai mare de execuţie;

erbicidării:  economie de energie ca urmare a consumului mai redus de
motorină;
 dezvoltarea mai bună a rădăcinilor viţei-de-vie şi în
orizonturile superficiale;
 diminuarea eroziunii;
 accesul mai uşor cu maşinile în plantaţii, în perioadele
ploioase;
 o mai bună conservare a materiei organice în sol.
Dezavantajele  necesitatea cunoaşterii unor temeinice noţiuni tehnice;
erbicidării:  necesitatea depăşirii unei bariere psihologice care, în
viticultură, situează erbicidele printre substanţele intens
poluante;
 dezvoltarea în timp a unor specii de buruieni rezistente la
erbicide;
 nu se pot aplica în viile tinere, unde se întâlnesc mai multe
rădăcini superficiale la plantele cultivate.

Erbicidele folosite în viticultură se pot clasifica după momentul aplicării, şi pot fi

erbicide preemergente (utilizate înainte de răsărirea buruienilor) sau postemergente (după
răsărirea buruienilor), aplicate pe frunzişul acestora; iar în funcţie de mecanismul de acţiune
sunt: de contact (ex.: Gramoxone), care distrug numai organele supraterestre ale buruienilor
atinse cu ocazia tratamentului; persistente (ex.: Simanex 80 WP), care rămân în sol,
împiedicând încolţirea şi răsărirea buruienilor; erbicide curative sistemice (ex.: Roundup),

169
care pătrund pe cale foliară în ţesuturile buruienilor de unde sunt transportate în organele
subterane, provocând distrugerea acestora. Ca metode de erbicidare amintim erbicidarea pe
întreaga suprafaţă (totală), în benzi sau numai pe vetre (în cazul îmburuienării cu pir).
La aplicarea erbicidelor trebuie avut în vedere câteva reguli generale, şi anume: în
plantaţiile tinere până în anul IV-V erbicidarea se face dacă plantele sunt protejate cu tuburi
de plastic; înainte de erbicidat viţele se copcesc; soluţia nu trebuie să ajungă niciodată pe
organele verzi ale butucului; se vor respecta cu stricteţe regulile de protecţia muncii, respectiv
folosirea echipamentelor de protecţie (haine, ochelari, mănuşi), pentru a evita iritarea ochilor
şi a mucoaselor. Erbicidarea constituie numai o verigă agrotehnică de întregire a măsurilor de
combatere a buruienilor în plantaţiile viticole.

DE REŢINUT  pentru combaterea tuturor buruienilor este necesară rotaţia

erbicidelor pe aceeaşi suprafaţă sau complexarea mai multor
erbicide.

13.3. Aplicarea îngrăşămintelor în plantaţiile viticole roditoare reprezintă o

necesitate care izvorăşte din mai multe considerente: terenurile în pantă, erodate şi cu
fertilitate scăzută pe care se cultivă viţa-de-vie; monocultura îndelungată, astfel că butucii
sunt obligaţi la un spaţiu de nutriţie determinat; recolta de struguri ce se obţine anual etc.
În ansamblu, fertilizarea în viticultură este necesară pentru înnoirea rezervelor de
substanţe nutritive din sol, care au fost levigate sau utilizate de viţa-de-vie. Astfel, o
alimentaţie organică şi minerală echilibrată, alături de factorii climatici favorabili, determină o
creştere a producţiei şi a calităţii acesteia (acumulare sporită de zaharuri, antociani şi
substanţe aromate în struguri).
În cursul unui an planta extrage din sol cantităţi de aproximativ 100-150 kg/ha azot,
20-50 kg/ha fosfor şi 75-250 kg/ha potasiu; precum şi cantităţi destul de însemnate de
magneziu, fier, bor, mangan, cupru, molibden etc.; circa 50 % din acestea fiind consumate de
struguri (Condei Gh.,1986).
Fertilizarea raţională înseamnă să i se redea solului, pe baza unui control agrochimic,
cantităţile de elemente extrase de plantă, corespunzător cu cerinţele sale biologice, evitând
pericolul poluării produselor (struguri, must, vin) şi a mediului înconjurător.
Evaluarea necesarului de elemente nutritive se face prin: analiza agrochimică a
solului; diagnoza foliară; organizarea experienţelor staţionare în câmp cu îngrăşăminte;
observarea manifestării fenomenelor de carenţă şi a dereglărilor fiziologice de nutriţie.
Pentru fertilizarea viilor se folosesc îngrăşăminte organice şi chimice (minerale).
170
 13.3.1. Fertilizarea cu îngrăşăminte organice. Fertilizarea cu gunoi de grajd se
efectuează periodic, o dată la 3-4 ani, în cantitate de 30-50 t/ha. Pe nisipuri şi pe soluri
nisipoase se recomandă cantităţi mai mici, date însă mai des. În primul an de la aplicarea
gunoiului de grajd, viţa-de-vie foloseşte 20-25 % din cantitatea de azot, 30-35 % din cea de
fosfor şi 60-65 % din cantitatea de potasiu. Deoarece gunoiul de grajd asigură numai parţial
consumul anual de azot, fosfor şi potasiu, este bine să se completeze necesarul cu
îngrăşăminte chimice, în special cu potasiu şi fosfor.
Gunoiul de grajd se aplică toamna sau primăvara devreme, prin împrăştiere, folosind
maşina pentru împrăştiat gunoi de grajd (MIGV-1) sau manual cu furca, urmată de
încorporarea în sol prin arătură adâncă, la 16-18 cm adâncime.
Îngrăşămintele verzi pot avea un efect apropiat de cel al gunoiului de grajd (mai puţin
îmbogăţirea solului în humus), însă cu efort mult mai mic. Ele sunt reprezentate prin plante
leguminoase sau graminee anuale, cultivate între rânduri şi încorporate sub brazdă. Plantele
folosite ca îngrăşăminte verzi trebuie să consume cantităţi reduse de substanţe nutritive din sol
şi să formeze în timp scurt cantităţi mari de masă verde, bogată în substanţe fertilizante, în
special azot. Îndeplinesc aceste condiţii, în general, plantele leguminoase fixatoare de azot,
ca: mazărea comestibilă sau furajeră, măzărichea, borceagul, lupinul, fasoliţa, bobul, soia.
Având în vedere efectul favorabil, costul redus, renunţarea la îngrăşămintele azotate
(mari consumatoare de energie în procesul de fabricaţie), trebuie folosită mai larg în
plantaţiile viticole, mai ales în lipsa gunoiului de grajd.
Tescovina compostată precum şi compostul rezultat din resturile vegetale din
gospodărie (deşeuri organice menajere, reziduuri de la plantele de grădină, paie, ramuri
fragmentate, coarde de viţă tocate etc), au un efect asemănător gunoiului de grajd.. Tescovina
reprezintă un subprodus rezultat din prelucrarea strugurilor şi este alcătuită din ciorchini,
pieliţe, seminţe şi resturi de must. La o producţie de struguri de 7-14 t/ha, în mod obişnuit se
obţine o cantitate de tescovină de 2-4 t/ha, echivalând cu 4,5-9 m3, cu un conţinut de
substanţă organică de 0,9-1,8 t/ha.
Composturile din coarde de viţă-de-vie constituie un îngrăşământ valoros. La un
hectar de vie, anual se pierd 0,7-1,4 t substanţă uscată, sub forma lemnului eliminat la tăierea
în uscat. La o cantitate medie de 1 t/ha material lemnos, care ar putea fi valorificat prin
compostare, ar fi redate solului următoarele cantităţi de substanţe nutritive: 13 kg P2 O5, 43 kg
K2O şi 64 kg CaO.

171
 O altă sursă de humus este constituită din lăstarii eliminaţi cu ocazia plivitului sau a
vârfurilor de lăstari rezultate la ciupit şi cârnit. La fertilizarea organică a viilor pot fi folosite
şi drojdiile compostate, precum şi depozitele de la condiţionarea vinului (cu excepţia
sedimentului de la cleirea albastră).
13.3.2. Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice. Îngrăşămintele chimice reprezintă o
sursă suplimentară valoroasă, de asigurare a plantaţiilor de vii cu elemente nutritive. Ele pot fi
simple, numai cu azot, fosfor sau potasiu şi complexe – binare (cu azot şi fosfor) sau ternare
(cuprinzând cele trei elemente – azot, fosfor, potasiu).

Îngrăşăminte chimice  îngrăşăminte cu azot: azotatul de amoniu, ureea,

folosite în viticultură:
Eficienţă sporită ►
nitrocalcamoniu, sulfatul de amoniu;
 îngrăşăminte cu fosfor: superfosfatul simplu, superfosfatul
dublu, fosforitele activate etc;
 îngrăşăminte cu potasiu: sulfatul de potasiu, sarea potasică,
clorura de potasiu;
 îngrăşămintele complexe – binare N22P22 şi ternare N11P22K11
sau N16P16K16;
 îngrăşămintele de tip „Cristalin”, utilizate cu apa de irigare.

Stabilirea dozelor de îngrăşăminte chimice se face ţinând cont de analiza agrochimică

a solului, producţia planificată de struguri şi alţi factori de influenţă (fertilitatea solului, soiul
şi portaltoiul folosit, consumul specific, regimul hidric). Ca şi epocă de administrare,
aplicarea îngrăşămintelor chimice se face diferenţiat; toamna, după căderea frunzelor se aplică
îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu (greu levigabile, adică se spală greu în profunzimea
solului), iar primăvara înainte de dezmugurit, îngrăşămintele cu azot.
Dozele de îngrăşăminte chimice recomandate (în substanţă activă), sunt prezentate în
tabelul 13.1, pe grupe de soiuri, în funcţie de fertilitatea solului şi recolta scontată.
Aplicarea foliară a îngăşămintelor chimice. După cum se cunoaşte, frunzele pot
absorbi substanţe minerale din soluţiile pulverizate pe suprafaţa lor. De aceea, pentru
completarea fertilizării cu îngrăşăminte organice sau chimice, a fost elaborată fertilizarea pe
cale foliară, folosind soluţii cu azot, fosfor şi potasiu sau cu microelemente (B, Mn, Zn etc).
Stropirile cu îngrăşăminte foliare au un rol complementar, de corecţie, sunt preluate de
către viţa-de-vie în timp foarte scurt şi pot fi astfel corectate dezechilibrele de nutriţie.
Soluţiile au concentraţii reduse, pentru a nu produce arsuri pe organele verzi ale viţei-de-vie,
şi sunt pulverizate în special pe faţa inferioară a frunzelor. Azotul, fosforul şi potasiul se
aplică sub formă de azotat de amoniu (0,3%), superfosfat (0,5%) şi sare potasică (0,5% s.a.).

172
 Tabelul 13.1
Dozele de îngrăşăminte cu azot, fosfor şi potasiu recomandate orientativ,
pe grupe de soiuri, în funcţie de fertilitatea solului şi recolta scontată
(după Dejeu L., 2010)

Recolta Dozele de N (kg/ha) în funcţie de

Grupa de soiuri scontată indicele de azot:
(t∕ha) 0,5 1,5 2,5
Soiuri pentru masă cu maturare timpurie 6 90 70 60
Soiuri pentru vinuri de calitate superioară 10 120 95 90
cu denumire de origine
Soiuri pentru masă cu maturare mijlocie; 10 130 102 95
soiuri pentru vinuri de calitate
Soiuri pentru masă cu maturare tardivă 10 140 110 100
Soiuri pentru vinuri de masă 14 170 125 120
Recolta Dozele de P2O5 (kg∕ha) în funcţie de
Grupa de soiuri scontată conţinutul solului în P (mg∕100 g):
(t∕ha) 2 4 6
Soiuri pentru masă cu maturare timpurie 6 110 80 65
Soiuri pentru vinuri de calitate superioară
cu denumire de origine 10 120 95 90
Soiuri pentru masă cu maturare mijlocie,
soiuri pentru vinuri de calitate 10 130 102 95
Soiuri pentru masă cu maturare tardivă 10 140 110 100
Soiuri pentru vinuri de masă 14 170 125 120
Recolta Dozele de K2O5 (kg∕ha) în funcţie de
Grupa de soiuri scontată conţinutul solului în P (mg∕100 g):
(t∕ha) 12 18 24
Soiuri pentru masă cu maturare timpurie 6 135 125 115
Soiuri pentru vinuri de calitate superioară
cu denumire de origine 10 180 165 155
Soiuri pentru masă cu maturare mijlocie,
soiuri pentru vinuri de calitate 10 175 160 150
Soiuri pentru masă cu maturare tardivă 10 170 155 145
Soiuri pentru vinuri de masă 14 195 175 165

Aplicarea amendamentelor. În ţara noastră, unele podgorii (Ştefăneşti-Argeş,

Sâmbureşti etc.), au soluri cu o aciditate prea accentuată (pH sub 5,5), ceea ce dăunează
dezvoltării normale a viţei-de-vie (pH-ul optim 6-7,5). În scopul reducerii acidităţii se
administrează amendamente calcaroase cum sunt: carbonatul de calciu (calcarul), oxidul de
calciu (varul ars), hidroxidul de calciu (varul stins), spuma de defecaţie (deşeu din industria
zahărului), precipitatul de Govora etc.
Dozele de amendamente calcaroase variază în limite destul de mari (5-16 t/ha CaCO3),
fiind stabilite numai pe baza analizelor de laborator. Orientativ, se recomandă o cantitate de 2-
2,5 t/ha pe solurile uşoare şi 3-3,5 t/ha pe solurile grele, pentru ridicarea valorii pH cu o
173
unitate. Amendamentele se pot administra la desfundarea terenului (când se înfiinţează
plantaţia), dar şi în viile pe rod (toamna prin împrăştiere la suprafaţa solului şi se încorporează
odată cu arătura adâncă).
13.4. Sistemele de întreţinere a solului în viticultură se stabilesc ţinând seama de
condiţiile climatice ale zonei, tipurile de sol, soiurile cultivate şi particularităţile de cultură a
viţei-de-vie. Astfel, solul se poate întreţine: ca ogor negru; prin erbicidare; prin folosirea
îngrăşămintelor verzi şi prin înierbare alternativă de durată.
Sistemul de întreţinere a solului ca ogor negru reprezintă sistemul tradiţional prin care
solul este menţinut permanent în stare lucrată şi afânată. Deşi asigură folosirea apei din sol cu
eficienţă maximă, precum şi acumularea unor cantităţi mari de zaharuri în boabe, a devenit
neeconomic deoarece necesită un volum mare de carburanţi şi cheltuieli ridicate pentru
executarea mecanizată a lucrărilor.
Sistemul de întreţinere a solului prin erbicidare elimină praşilele din perioada de
vegetaţie a viţei-de-vie. Erbicidarea este eficientă în plantaţiile de vii roditoare atunci când se
aplică în benzi, sau atunci când se execută în cadrul unor măsuri de combatere integrată a
buruienilor (Bernaz Gh., Mihalca Haretia,1978; citaţi de Dejeu L., 2010). Acest sistem
prezintă avantajul că suplineşte lipsa forţei de muncă pentru executarea praşilelor, dar
determină costuri mari de producţie.
Sistemul de întreţinere a solului prin folosirea îngrăşămintelor verzi este recomandat
în podgoriile cu precipitaţii anuale de peste 600 mm, precum şi în plantaţiile de vii irigate, cu
distanţe mari între rânduri (3,0-3,6 m).

AVANTAJE:  îmbogăţeşte solul în materie organică (cu până la 80,3 %);

 se îmbunătăţeşte mobilitatea elementelor nutritive;
 se diminuează excesul de umiditate în sol în prima parte a
perioadei de vegetaţie;
 se reduce eroziunea prin folosirea îngrăşământului verde ca mulci
pe suprafaţa solului.

Ca îngrăşământ verde se foloseşte lupinul, mazărea de grădină sau borceagul de

primăvară; se însămânţează pe intervalele dintre rânduri, alternativ, o dată la 2 ani, în benzi
late de 1,4 -1,75 m. Încorporarea în sol a îngrăşămintelor verzi se face în faza de înflorire a
mazărei sau lupinului.

174
 Sistemul de întreţinere a solului prin înierbarea alternativă de durată se recomandă în
podgoriile în care, în timpul perioadei de vegetaţie, precipitaţiile însumează minim 350 mm
(Piţuc P.,1989; citat de Dejeu L., 2010).

AVANTAJE:  limitează eroziunea de suprafaţă;

 sporeşte aportul de materie organică în sol;
 permite intrarea maşinilor în perioadele ploioase;
 reduce cheltuielile pentru carburanţi;
 reduce cheltuielile cu forţă de muncă necesare lucrărilor solului.

Înierbarea se face din două în două intervale, cu ierburi de talie mică (Lolium perene),
iar după 8-9 ani benzile înierbate se desfiinţează prin arătura de toamnă, urmând să fie
înierbate intervalele dintre rânduri care au fost întreţinute ca ogor negru. În timpul perioadei
de vegetaţie, ierburile cosite şi tocate sunt lăsate deasupra benzii înierbate ca mulci.
13.5. Irigarea viilor. Comparativ cu alte plante de cultură, viţa-de-vie se
caracterizează printr-o mai bună rezistenţă la secetă. Această rezistenţă este determinată de
sistemul său radicular puternic, care, în căutare de apă şi hrană, explorează un volum mare de
sol. Cu toate acestea, consumul de apă în cursul perioadei de vegetaţie este destul de mare. De
aceea, în special în zonele secetoase viţa-de-vie răspunde bine la irigare.
În condiţiile ţării noastre, irigarea este necesară mai ales în podgoriile din Dobrogea,
Oltenia, Muntenia şi o parte din sudul Moldovei, pe solurile nisipoase şi cu precădere în
plantaţiile cu soiuri de masă.
Se recomandă folosirea unor norme de irigare (cantitatea totală de apă administrată pe
întreaga perioadă de vegetaţie), cuprinsă între 1 000 şi 2 500 m³/ha. Această cantitate de apă
se aplică prin 2-4 udări, folosind la o udare 400-800 m³/ha, în perioada iulie – august. Udările
au ca scop să asigure cu apă stratul de sol pe o adâncime de 0,8-1,0 m, acolo unde se întâlnesc
majoritatea rădăcinilor şi cantităţile cele mai mari de substanţe nutritive, înlesnind în felul
acesta absorbţia lor.
Cantitatea de apă dată la o udare variază în funcţie de sol, astfel pe solurile uşoare se
dau cantităţi mai mici de apă, dar mai des, comparativ cu solurile grele.

Fenofaze critice:  în faza de creştere intensă a lăstarilor;

 în faza de creştere a boabelor.
 irigarea se sistează la intrarea strugurilor în pârgă, DAR poate
continua încă 2-3 săptămâni în anii cu secetă prelungită pe
solurile nisipoase.

175
 Metodele de irigare folosite în plantaţiile viticole sunt prezentate în continuare.
Udarea prin brazde poate fi folosită numai pe terenurile plane sau cu pantă de până la
maximum 1,5 %. Brazdele se deschid de-a lungul rândurilor de viţe, lungimea lor fiind egală
cu lungimea rândurilor din parcelă (100 ± 20 m) şi adâncimea de 18-22 cm.
Udarea prin aspersiune are avantajul că se poate folosi şi pe terenurile în pantă. În
cazul teraselor cu lăţimea de 8-18 m, un aspersor udă două terase.
Udarea prin microaspersiune elimină neajunsurile irigării prin aspersiune, presupune
folosirea unor microaspersoare dispuse la înălţimi diferite de la sol având o rază de acţiune de
la 1-2 m la 3-4 m.
La udarea prin picurare, conductele din materiale plastice sunt fixate de spalier la
înălţimea sârmei portante; pe conducte sunt amplasate picurătoarele la distanţa de 1,0-1,2 m,
câte unul între doi butuci. Debitul picurătoarelor este de 2-4 litri∕oră. Irigarea prin picurare
permite să se facă fertilizarea cu cantităţi mici de îngrăşăminte chimice, pe parcursul
perioadei de vegetaţie.
La irigarea prin rampe perforate, conductele de udare sunt reprezentate prin tuburi
duble concentrice din PVC, prevăzute cu oificii, instalate la înălţimea sârmei portante a
spalierului. Debitul orificiilor de udare este de 20-40 litri apă∕oră. Apa este administrată sub
forma unor şuviţe continui sau întrerupte şi preluată de rigole deschise de-a lungul rândului de
viţe.
În plantaţiile irigate creşterile vegetative sunt mai puternice, se creează condiţii
favorabile dezvoltării buruienilor precum şi atacuri mai intense de boli. De aceea este necesar
să se aplice praşile suplimentare şi 1-2 tratamente în plus de combatere a bolilor, iar dirijarea
şi legarea lăstarilor se face mai des. Irigarea viţei-de-vie trebuie să fie însoţită şi de utilizarea
mai intensă a îngrăşămintelor, îndeosebi a celor organice.
13.6. Rezumatul temei
În perioada de rodire se aplică un complex de măsuri agrotehnice care să contribuie la
manifestarea potenţialului productiv şi calitativ al diferitelor soiuri, cum sunt: lucrările de mobilizare
a solului, erbicidarea, fertilizarea, irigarea (dacă este cazul) etc.
Viţa-de-vie ocupă acelaşi teren 30 – 40 de ani, alcătuind o monocultură îndelungată, de aceea
lucrările solului capătă o importanţă deosebită. Ele asigură menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor
favorabile de nutriţie a viţei-de-vie. În plantaţii se aplică lucrări anuale şi lucrări periodice,
superficiale şi profunde.
Necesitatea folosirii îngrăşămintelor în plantaţiile viticole rezultă din faptul că acestea sunt
amplasate, în majoritatea cazurilor, pe terenurile în pantă, erodate şi slab productive. Cantitaţile de
176
substanţe minerale pe care le extrage anual viţa-de-vie din sol variază în funcţie de regimul hidric al
solului, de conţinutul lui în substanţe nutritive, de vârsta plantaţiei, de soi şi portaltoi, de încărcătura
de ochi lăsată la tăiere pe butuc. Tocmai de aceea este necesară reînoirea rezervelor de substanţe
nutritive din sol, care au fost levigate sau utilizate de viţa-de-vie. Principalele îngrăşăminte folosite în
viticultură sunt cele organice, minerale şi organominerale.
În ceea ce priveşte consumul de apă, viţa-de-vie este o mare consumatoare, iar în zonele în
care perioadele de secetă au o frecvenţă regulată, irigarea trebuie să constituie o măsură agrotehnică
curentă.
Astăzi, în cadrul politicii agricole comunitare (PAC), se urmăreşte îmbinarea obiectivului
obţinerii produselor de calitate cu cel al protecţiei mediului înconjurător. Pentru aceasta sunt
importante nu numai alegerea mediilor cu vocaţie, ci şi gestionarea corespunzătoare a solului în
plantaţiile viticole, reducerea input-urilor, recuperarea produselor în exces, menţinerea echilibrului
fiziologic al butucilor etc.

TEST DE EVALUARE
1. Enumeraţi lucrările solului aplicate în plantaţiile de vii roditoare.
Răspuns:
Lucrările solului aplicate în plantaţiile de vii sunt: dezgropatul butucilor,
dezmuşuroitul (debilonarea), arătura de primăvară, afânarea adâncă a solului
pe rând (sapa mare), afânarea superficială a solului (4-5 praşile în intervalul
mai-august, la o adâncime de 5-10 cm), mulcirea, arătura de toamnă.

1. Enumeraţi avantajele erbicidării la viţa-de-vie.

2. Precizaţi efectele fertilizării organice.

3. Enumeraţi metodele de irigare folosite în viticultură.

4. Ce avantaje prezintă sistemul de întreţinere al solului ca ogor negru?

5. Ce condiţii climatice trebuie să îndeplinească arealul unde se întreţine solul

prin înierbare?

177
 TEMA NR. 14
RECOLTAREA STRUGURILOR
Unităţi de învăţare
 Recoltarea strugurilor pentru masă.
 Recoltarea strugurilor pentru vin.
Obiectivele temei:
 stabilirea momentului optim de recoltare a strugurilor pentru masă şi vin;
 însuşirea tehnicii de recoltare;
 prezentarea lucrărilor aplicate strugurilor pentru masă (sortat, cizelat, ambalat), în
vederea livrării pe piaţă sau păstrării în depozite frigorifice.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Berbecel, O. şi colab., 1981 – Vreme şi recoltă. Editura Ceres, Bucureşti.
2. Dejeu, L., 2006 – Viticultura practică. Editura Ceres, Bucureşti.
3. Dejeu, L., 2011 – Vinul şi sănătatea. Editura Ceres, Bucureşti.
4. Pomohaci, N., Stoian, V., Gheorghiţă, M., Sîrghi, C., Cotea, V.V., Nămoloşanu, I., 2000 –
Oenologie. Vol. 1 – Prelucrarea strugurilor şi producerea vinurilor. Editura Ceres, Bucureşti.

Recoltarea strugurilor reprezintă una din verigile tehnologice principale în cultura

viţei-de-vie, care necesită volumul cel mai mare de muncă şi de care depinde, în mare măsură,
cantitatea şi calitatea produsului obţinut. Pentru buna desfăşurare a recoltării este necesar să
se cunoască: destinaţia producţiei (struguri de masă pentru export, consum intern, păstrare
prin frig, pentru diferite categorii de vinuri etc.), precum şi prognoza meteorologică pentru
perioada în care urmează să se facă recoltarea.
14.1. Recoltarea strugurilor pentru masă
Stabilirea momentului recoltării. Întrucât strugurii nu-şi continuă coacerea după
recoltare, ei trebuie culeşi la un stadiu de maturare corespunzător, respectiv la maturitatea de
consum sau la maturitatea deplină. Aceasta este dată de momentul în care strugurii prezintă
însuşiri şi caracteristici de compoziţie care îi fac apţi pentru a fi consumaţi.
Stabilirea momentului optim de recoltare se face prin metoda organoleptică (cu
ajutorul organelor de simţ) şi prin metoda fizico-chimică (pe baza analizelor de laborator).

Strugurii de masă au  au un gust plăcut, dulce acrişor:

ajuns la maturitatea de conţinutul în zaharuri 130 - 180 g/l;
consum când: aciditatea între 3 - 5 g/l, exprimată în acid sulfuric;
 boabele au ajuns la mărimea normală, sunt crocante,

178

Determinarea zahărului
Determinarea acidităţii
Determinarea
momentului recoltării
prezintă o uşoară înmuiere la pipăit, se desprind uşor de
pedicel (codiţă);
 coloraţia este uniformă pentru toate boabele şi
caracteristică soiului, cu pruina (ceara) densă şi bine
reliefată.
 se face cu refractometrul, la mustul rezultat în urma
zdrobirii şi presării boabelor.
 la soiurile cu maturare extratimpurie şi timpurie este
suficient un conţinut în zaharuri de 120-140 g/l, mai ales la
soiurile cu aciditate scăzută (ex.: Cardinal);
 pentru soiurile cu maturare mijlocie, târzie şi foarte târzie,
strugurii sunt apţi pentru consum la un conţinut în zaharuri
de 140-160 g/l (Chasselas doré, Muscat de Hamburg,
Coarnă neagră, Afuz Ali, Italia etc).
 se face cu soluţie de hidroxid de sodiu, în prezenţa soluţiei
alcoolice de fenolftaleină, folosită ca indicator.
 se face în funcţie de valorile indicelui gluco-acidimetric
(raportul zaharuri/aciditate total : 10), ce preia valori
cuprinse între 2,5 şi 4,5.

Tehnica recoltării. Recoltarea strugurilor de masă se face în funcţie de epoca de

maturare a soiului respectiv, etapizat, adică de 2-3 ori pe acelaşi butuc, pe măsură ce strugurii
ajung la maturare. Această recoltare eşalonată este necesară deoarece maturarea strugurilor nu
are loc simultan, datorită momentului diferit de legare a boabelor, poziţiei strugurilor pe
butuc, posibilităţilor diferite de hrănire şi iluminare.
Culesul trebuie să se facă pe timp frumos, uscat, după ce s-a zvântat roua; nu se
recoltează pe ploaie sau imediat după aceasta, pentru a preveni infecţiile de mucegai, precum
şi în orele cu arşiţă puternică, în scopul evitării deshidratării, care influenţează negativ
aspectul strugurilor, rezistenţa la transport şi păstrare.
Pentru recoltare se aleg numai strugurii bine maturaţi, cu boabe de mărime normală,
uniform coloraţi şi sănătoşi. Strugurii recoltaţi se aşază în lădiţe de recoltare (de 10-15 kg
capacitate), într-un singur strat, în poziţie uşor înclinată, cu pedunculul orientat în sus, până
când se completează suprafaţa lădiţei. În funcţie de mărimea strugurilor, în lădiţă se mai poate
pune încă un rând de struguri.
Lădiţele cu struguri rămân pe loc, la umbră sub rândurile de viţă, pentru un timp scurt,
de unde sunt încărcate în mijloace de transport, aşezate una peste alta, bine fixate pentru a nu
avea joc în timpul transportului. Pentru a evita deprecierea strugurilor, aceştia se transportă cu
viteză redusă la locul de condiţionare.

179
 Sortarea, cizelarea şi ambalarea strugurilor de masă. Lucrările de sortare, cizelare şi
ambalare a strugurilor se fac în spaţii special amenajate (şoproane, umbrare, hale) sau direct
în plantaţii. Prin operaţia de cizelare se îndepărtează, cu pedicel cu tot, boabele strivite, cele
mărgeluite şi meiate, necoapte, ofilite, uscate, atacate de boli şi dăunători, precum şi vârfurile
prea lungi ale strugurilor cu boabe puţine şi neuniforme.

Grupele de încadrare  grupa S – superioară (Cardinal, Muscat de Hamburg,

a strugurilor de masă:
Categorii de calitate:
Muscat d'Adda, Afuz Ali, Italia);
 grupa M – mijlocie (Chasselas doré, Coarnă neagră);
 grupa O – obişnuită (Muscat Perlă de Csaba, Regina viilor
etc.).
 extra - strugurii trebuie să fie fără nici un defect, cu boabe
întregi, normal dezvoltate, tari, bine prinse pe ciorchine, cu
pruina intactă şi uniform răspândită pe boabe, greutatea să fie
de cel puţin 200 g la soiurile cu bobul mare şi minimum 150
g, la cele cu bobul mijlociu şi mic;
 categoria a I-a aceleaşi calităţi ca mai sus, dar cu uşoare
defecte de formă, coloraţie, admiţându-se maximum 5 %
boabe meiate, mărgeluite şi fragmente de struguri, greutatea
de cel puţin 150 g la soiurile cu bobul mare şi 100 g la cele
cu bobul mijlociu sau mic;
 categoria a II-a: aici se încadrează strugurii cu defecte de
coloraţie şi uniformitate a boabelor, admiţându-se o uşoară
supramaturare şi maximum 10 % struguri cu boabe
mărgeluite, meiate şi fragmente de struguri.

Pentru ambalarea strugurilor de masă se folosesc lădiţe speciale din lemn, cu

capacitatea de 5-6 kg. Se are în vedere ca strugurii să nu depăşească marginea lădiţei, pentru
ca boabele să nu fie strivite la stivuire. Până în momentul expedierii, lădiţele se aşază în stive,
având grijă ca strugurii să fie feriţi de soare, ploaie şi praf.
Transportul strugurilor la locul de desfacere. Întrucât strugurii fac parte din categoria
produselor foarte perisabile, transportul lor la locul de desfacere se face imediat după
condiţionare. Se folosesc mijloace diferite, rutiere, feroviare, aeriene şi navale, ideale fiind
acelea care asigură rapiditate, temperatură scăzută şi lipsa zdruncinăturilor. Încărcătura
trebuie să fie acoperită cu prelate, pentru a feri strugurii de praf, soare sau ploaie.
Strugurii destinaţi transportului cu mijloace frigorifice sau păstrării îndelungate, sunt
supuşi operaţiei de prerăcire (încetinirea proceselor metabolice – respiraţie, transpiraţie; şi
prevenirea atacului de putregai cenuşiu).

180
 Păstrarea strugurilor de masă. Pentru prelungirea perioadei de consum a strugurilor
în stare proaspătă se recurge la păstrarea lor prin diferite metode. Pentru păstrare se aleg
struguri sănătoşi, culeşi la maturitatea de consum, pe timp uscat, introduşi în spaţiile de
păstrare la cel mult 6-8 ore de la recoltare.
O bună capacitate de păstrare o au soiurile târzii, cu boabe mari, struguri lacşi, cu
pieliţa groasă şi elastică, cu pruina densă şi miezul cărnos (Afuz Ali, Italia, Coarnă neagră,
Alphonse Lavallée etc).
Condiţiile optime de păstrare se realizează la temperatura de 0-1ºC, umiditatea relativă
a aerului între 85 şi 95 %, în prezenţa unei aeraţii corespunzătoare; aceste condiţii asigură
reducerea la minimum a transpiraţiei, respiraţiei şi atacului de putregai cenuşiu.
Durata păstrării strugurilor de masă variază, în funcţie de soi, între 1-2 luni (de
exemplu Muscat de Hamburg) şi 3-5 luni (Afuz Ali, Coarnă neagră). Păstrarea pe perioade
mai scurte de timp se face cu rezultate bune şi în spaţii improvizate: poduri, camere nelocuite,
beciuri, magazii şi depozite cu ventilaţie naturală. Înainte de introducerea strugurilor la
păstrare, localurile se curăţă şi se dezinfectează.
14.2. Recoltarea strugurilor pentru vin
Stabilirea momentului recoltării. Strugurii pentru vin se recoltează la maturitatea
tehnologică, respectiv în momentul în care ei prezintă caracteristicile de compoziţie şi calitate
(conţinut în zahăr, aciditate, substanţe colorante la soiurile negre, aromă la cele aromate etc.),
necesare obţinerii unui anumit tip de vin.
Pe cale grafică se stabileşte momentul maturităţii depline şi se decide asupra celui de
recoltare. În acest scop, din 5 în 5 zile, după pârgă, se recoltează probe reprezentative de
struguri şi se determină greutatea a 100 de boabe (după secţionarea cu o forfecuţă la nivelul
bureletului), conţinutul în zaharuri şi în aciditate.
Concentraţia în zaharuri se poate determina cu ajutorul metodei refractometrice sau a
celei densimetrice. Potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii viei şi vinuluiîn
sistemul organizării comune a pieţei vitivinicole nr.244/2002, strugurii trebuie culeşi la
numite limite ale conţinutului lor în zaharuri, în funcţie de categoriile de calitate ale vinurilor.
Când strugurii sunt afectaţi de mucegai, făinare, grindină etc, iar vremea se menţine
umedă şi rece este necesară recoltarea imediată, pentru a se evita deprecirea accentuată şi
pierderi mari de recoltă.

181
 Recoltarea:
Pentru obţinerea
vinurilor de masă:
Pentru obţinerea
vinurilor de calitate:
 pe soiuri, în funcţie de tipul de vin ce urmează a fi
produs;
 în funcţie de starea de sănătate a strugurilor, de
capacitatea de prelucrare imediată (dată fiind
perisabilitatea lor), de evoluţia vremii.
 conţinutul strugurilor în zahăr la cules de 145 g/l,
pentru a obţine o tărie alcoolică dobândită de minim
8,5 % în volume;
 179 g/l pentru vinurile de calitate cu indicaţie
geografică şi vinurile de calitate superioară (VS);
acestea trebuie să aibă o tărie alcoolică dobândită de
minim 10,5 % în volume;
 187 g/l pentru vinurile cu denumire de origine
controlată (DOC), tăria alcoolică dobândită de minim
11 % volume.
 în vederea obţinerii vinurilor cu denumire de origine
controlată din categoria DOC-CT (cules târziu),
strugurii trebuie culeşi la un conţinut în zaharuri de
minim 220 g/l;
 în vederea obţinerii vinurilor cu denumire de origine
controlată din categoria DOC-CIB (cules la înnobilarea
boabelor), strugurii trebuie să aibă un conţinut în
zaharuri de minim 240 g/l, cu atac de „mucegai nobil”
sau culeşi la stafidirea boabelor.

Tehnica recoltării şi transportul strugurilor. Culegătorii, câte doi pe un rând,

lucrează fiecare pe câte o parte, folosind pentru tăierea pedunculului, foarfeci, cuţite, bricege
bine ascuţite, având grijă să nu se strivească boabele.
Strugurii recoltaţi sunt puşi cu grijă în găleţi de plastic sau coşuri; se recomandă ca
recoltarea să se înceapă de la mijlocul rândului spre margine, astfel ca pe măsură ce găleţile
sau coşurile sunt umplute cu struguri să fie scoase la capăt de rând. Aici strugurii sunt trecuţi
în vase de transport mai mari şi transportaţi în cel mai scurt timp la cramă.
Se interzice zdrobirea (mustuirea) strugurilor în vie, în grămezi, pe folii de polietilenă,
în saci de plastic etc., ori amânarea transportului şi prelucrării pentru a doua zi. În plantaţiile
cu amestec de soiuri, strugurii albi şi roşii se recoltează separat pentru a evita vinificarea în
amestec.
Când transportul strugurilor se face pe distanţe mari, mai ales atunci când recolta este
avariată (struguri mucegăiţi), se recomandă sulfitarea strugurilor în vie, în recipienţii de
transport, prin administrarea unei soluţii de SO2 (15-20 % din cantitatea totală folosită la
vinificare).

182
 Fiind o lucrare care necesită un volum mare de forţă de muncă, s-a trecut la recoltarea
mecanizată a strugurilor, folosind o gamă largă de maşini de recoltat.
14.3. Rezumatul temei
Timpul şi tehnica recoltării, condiţionarea strugurilor în vederea consumului imediat sau
conservării, prezintă importanţă deosebită în asigurarea calităţilor gustative, a aspectului comercial,
în prevenirea sau reducerea pierderilor prin degradare.
Recoltarea strugurilor de masă se face în funcţie de epoca de coacere a soiului respectiv, pe
etape, adică de 2-3 ori pe acelaşi butuc. Acest mod de recoltare este necesar, deoarece strugurii nu se
maturează simultan. Concomitent cu recoltarea se execută şi condiţionarea strugurilor (sortarea,
cizelarea, ambalarea, eventual prerăcirea şi sulfitarea acestora), apoi sunt transportaţi la locul de
comercializare sau la depozitele frigorifice unde vor fi păstraţi o perioadă.
Culesul strugurilor pentru vin, este o lucrare de mare răspundere, pentru că în funcţie de
momentul când se efectuează şi modul cum este pregătită, organizată şi efectuată, depinde cantitatea,
dar mai ales calitatea vinului. Recoltarea strugurilor destinaţi vinificării se face după un plan riguros
stabilit, ţinându-se cont de cantitatea de struguri ce urmează să fie recoltată, vasele şi uneltele pentru
cules, lungimea perioadei de cules, modul de recoltare, condiţiile climatice, tehnica aplicată şi forţa
de muncă necesară.
Strugurii de vin se pot recolta manual (fără a fi sortaţi şi cizelaţi), în găleţi, coşuri, lădiţe,
care se deversează în remorci sau bene, fiind transportaţi apoi la centrele de vinificaţie, pentru
recepţia cantitativă, calitativă şi prelucrare. Recoltarea mecanizată nu este generalizată în ţara
noastră, fiind folosită mai mult experimental, numai pentru soiurile de struguri pentru vin.

TEST DE EVALUARE
1. Când se consideră că au ajuns la maturitatea de consum strugurii de masă?
Răspuns:
Strugurii de masă au ajuns la maturitatea de consum când: au un gust plăcut,
dulce acrişor (conţinutul în zaharuri 130 - 180 g/l; aciditatea între 3 - 5 g/l,
exprimată în acid sulfuric); boabele au ajuns la mărimea normală, sunt
crocante, prezintă o uşoară înmuiere la pipăit, se desprind uşor de pedicel
(codiţă); coloraţia este uniformă pentru toate boabele şi caracteristică soiului,
cu pruina (ceara) densă şi bine reliefată.

183
1. Care sunt lucrările ce se aplică strugurilor pentru masă, după recoltare?

2. Cum se păstrează strugurii pentru masă?

3. Când se recoltează strugurii pentru vin?

4. Prezentaţi categoriile de calitate la strugurii pentru masă.

184
 BIBLIOGRAFIE

Alleweldt, G., Dettweiler-Münch, E.,1992 – The Genetic Resources of Vitis. Part I and II.
Bundesanstalt für Züchtungforschung im Wein – und Gartenbau, Institut für
Rebenzüchtung Geilweilerhof, Siebeldingen.
Anghel, Gh. şi colab.,1970 – Morfologia şi anatomia familiei Vitaceae. În: Ampelografia
RSR, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti.
Astruc, H., Heritier, J., Jacquinet, J.C., 1980 – Zonage des potentialités agricoles d'un
departement: méthode appliquée à la viticulture. Chambre d'Agriculture de l'Aude, 56
pp.
Astruc, H., Jacquinet, J.C., Heritier, J., 1981 – Un exemple de zonage synthétique L’Aude
Séminaire AgrométéorologieNigne, Bordeaux. Numéro spécial Vignes et Vins,
septembre 1982.
Baggiolini, M.,1952 – Les stades repère dans le développment annuel de la vigne. Rev.
Romande Agric. et Vitic., 8, 4-6.
Baniţă, P.M., Grumeza, N.,1978 –Aspects de la valorisation des resources de la vigne sur les
sables améliorés du sud de l’Oltenie-Roumanie. Symp. Int. „Écologie de la vigne“,
Constanţa.
Baniţă, P. M., 1983 – Viticultura pe nisipuri. Ed. Ceres, Bucureşti.Barbeau, G., Asselin, C.,
Morlat, R., 1997 – Estimation du potentiel viticole des terroirs en Val de Loire selon
un indice de précocité du cycle de la vigne. OIV XXIIéme Congrès de la vigne et du
vin, Buenos Aires, Argentine.
Bavaresco, L.,1990 – Excursus mondiale sugli ibridi produttori di vite di terza generazione
resistenti alle malattie. Vignevini, 6, 29-38.
Bavaresco, L. şi colab.,1991 – Investigations on iron uptake and reduction by excised roots of
different rootstocks and a V. vinifera cultivar. Plant and Soil 130, 109-113.
Bavaresco, L., Fregoni, M., Fraschini P.,1992 – Investigation on some physiological
parameters involved in chlorosis occurrence in grafted grapevine. Journal of Plant
Nutrition, 15, 1791-1807.
Becker, N., Zimmermann, H.,1983 – Der Einfluss verschiedener Wasserversorgung auf
Triebwachstum, Beerenentwicklung, Holzreife und Holzstruktur bei Tropfreben.
Wein-Wissenschaft, 38.

185
Becker, W., 1994 – The effect of climate on grape ripening: application to the zoning of sugar
content in the European Community. Centre Commun de Recherche. Commission
Europeenne. CECA-CEE-CECA Bruxelles. 319 pp Mapas.
Belea, Mihaela Geanina, Dejeu, L., Bădulescu, Liliana,2003 – Research concerning the
variation content in leves’ pigments at different types of pruning and bud loads.
Scientifical Papers USAMV Bucharest, serie B, Horticulture, Vol. XLVI, 338-342.
Belea, Mihaela, Geanina, 2008 – Cercetări privind optimizarea structurii vegetaţiei viţei-de-
vie în vederea îmbunătăţirii calităţii producţiei. Teză de doctorat, USAMV Bucureşti,
226 p.
Beran, N.,1982 – Die transpiration der Rebe (Vitis vinifera) in Abhanggigkeit von der
Blattemperatur unter besonderer Berücksichtigung des Bodenvasergehaltes. Wein-
Wissenschaft, 5.
Beran, N.,1985 – Die Sauerstoffproducktion der Rebe (Vitis vinifera L.)-ein Vergleich mit
Forstgehölzen und anderen landwirtschaftlichen Kulturplanzen. Wein-Wissenschaft,
40, 1.
Berbecel O. şi colab., 1981 – Vreme şi recoltă, Editura Ceres, Bucureşti.
Bessis, R., Fournioux, J.C.,1992 – Zone d’abscission et coulure de la vigne. Vitis, 31, 9-21.
Bernaz, D., Hogaş, C., Billeau, A.,1937 – Tratat de Viticultură. Vol. I, Huşi.
Bernaz Gh.,2003 – Via familială. Editura M.A.S.T., Bucureşti.
Bessis R., Fournioux J. C., 1992 – Zone d’abscission et coulure de la vigne. Vitis, 31, p. 9-21.
Bock Anna, Sjarks T., Estrella N., Menzel Annette, 2011 – Changes in the phenology and
composition of wine from Franconia, Germany. Climate Research, vol. 50, pg. 69-81.
Boselli, M., Pasquali, A., Zinoni, F., Lega, P., 1990 – Caratterizzatione del territorio
dell'Emilia Romagna mediante l'uso di indici bioclimatici. Atti del Convegno:
Agrometeorologia per un servizio regionale. Perugina, 26-28 settembre: 127-140.
Borlan, Z. şi colab., 1982 – Tabele şi nomograme agrochimice. Ed. Ceres, Bucureşti.
Bourzeix, M. şi colab.,1977 – De l’influence de l’alimentation hydrique de la vigne sur le
caracteristiques des bais de raisins et leur richesse en couleur et autres constituants
phénoloques. C.R. Acad. Sc. Paris, 284, D.
Branas, J.,1974 – Viticulture. Imprimérie Déhan, Montpellier.
Budan, C.,1974 – Studiul condiţiilor ecologo-geografice în relaţiile cu viţa de vie şi eficienţa
producţiei din podgoria Ştefăneşti-Argeş. Teză de doctorat I.A.N.B., Bucureşti.

186
Buiuc, M., 1984 – Estimarea radiaţiei solare pe teritoriul României. Studii şi cercetări în
fundamentarea meteorologică şi hidrologică a resurselor energetice neconvenţionale.
Institutul de Meteorologie şi Hidrologie, Bucureşti.
Buiuc, M., 2000 – Agrometeorologie, vol. I, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, Curs pentru
uzul studenţilor.
Bulencea, A.,1975 –Viile şi vinurile Transilvaniei. Editura Ceres, Bucureşti.
Burzo, I., Toma, S., Olteanu, I., Dejeu, L., Delian, Elena, Hoza, D.,1999 – Fiziologia
plantelor de cultură. Vol. 3 – Fiziologia pomilor fructiferi şi a viţei de vie. Editura
Ştiinţa, Chişinău.
Burzo I., Dobrescu Aurelia, 2011 – Stresul termohidric la plante. Temperaturi ridicate şi
secetă. Editura Ceres, Bucureşti.
Calo, A., Scienza, A., Costacurta, A.,2001 – Vitigni d'Italia. Edagricole, Bologna.
Carbonneau, A., Casteran, P.,1978 – Modification microclimatiques induites par des systèmes
de conduite de la vigne au niveau des feuilles et de raisins. Symp. Int. „Écologie de la
vigne“, Constanţa.
Carbonneau, A., 1980 – Recherche sur les systèmes de conduite de la vigne: essai de maîtrise
du microclimat et de la plante entière pour produire économiquement du raisin de
qualité. Thèse Université de Bordeaux II, 240 p.
Carbonneau, A., Tonietto, J., 1998 – La géoviticulture – De la géographie viticole aux
évolution climatique et tehnologiques à l’échelle mondiale, Revue des Oenologues et
des Techniques Vitivinicoles et Oenologiques, n.87, 16-18.
Carbonneau, A., Deloire, A., Jaillard, B., 2007 – La vigne – physiologie, terroir, culture.
Edition Dunod, Paris, 442 p.
Cartechini, A. şi colab., 1993 – Il vigneto in Umbria. Suggerimenti per l’impianto e la
conduzione. Quderno nr. 49, Perugia
Cazacu, Silvia, Voiculescu, I., Fîciu, Lidia, Nămoloşanu, I., Antoce, Oana, Arina, 2008 –
Studies regarding the elaboration of some instruments for the evaluation of the
suitability of viticultural areas for ecological viticulture. Lucrări Ştiinţifice USAMV
Bucureşti, Seria B, Horticultura, vol. LI, 451-457.
Cichi, Daniela, Doloris,2006- Modificările termice din ecosistemul viticol (Cauze, efecte
asupra viţei de vie, studii). Editura Universitaria, Craiova.
Cichi, Daniela, Doloris, Olteanu, I., Costea, D.C., Ramona, Căpruciu, Ciupeanu Călugăru,
D.E.,2006 – Reserches on certaines metabolites of thermic stress in grapevines.
187
 Proceedings 41st Croatian International Symposium on Agriculture, 13-17 February,
Opatija Croatia, 719-722.
Condei, Gh., Ciolacu, M., Seiculescu, M., 2003 – Elaborarea metodologiei de delimitare
multicriterială a arealelor de obţinere a produselor vitivinicole DOC-IC prin bonitare
vocaţională calitativă. Analele I.C.V.V. Valea Călugărească, vol. XVIII.
Constantinescu, Gh. şi colab.,1964 – Détermination de la valeur de l'indice bioclimatique de
la vigne pour les principaux vignobles de la R.P. Roumanie. Revue Roumaine de
Biologie, Série de Botanique, 9, 1.
Constantinescu, Gh., Indreaş, Adriana,1976 – Ampelologia soiurilor apirene. Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti.
Constantinescu, Gh. şi colab.,1965 –Aspecte morfo-anatomice care indică slăbirea rezistenţei
la ger a viţei de vie. Lucrări ştiinţifice I.A.N.B., seria B, vol. VIII.
Constantinescu, Gh. şi colab.,1978 – La répartition territoriale des cépages à raisin de table et
de cuve en Roumanie selon le système écologo-géographyque. Bucureşti.
Costea, D.C.,2005 – Influenţa regimului de subasigurare hidrică asupra unor parametri
bioproductivi la viţa-de-vie. Teză de doctorat, Universitatea din Craiova.
Costea, D.C., Cichi Daniela Doloris, Căpruciu Ramona, Genoiu Elena,2008 – The influence
of the hydro-thermal regime over bioproductive parameters of Fetească neagră variety
cultivated at Banu Mărăcine Viticultural Centre. Bulletin USAMV Cluj-Napoca,
Horticulture, 65 (1), 2, 530.
Cotea, V.D., Cotea, Victoria,1967 – Caracteristicile vinurilor obţinute în zona nisipurilor de la
Iveşti-Hanul Conachi. Revista de horticultură şi viticultură, 6.
Cotea, V.D., Barbu N., Grigorescu, C., Cotea, V.V.,2000 – Podgoriile şi vinurile României.
Editura Academiei Române, Bucureşti.
Cotea, Victoria, Cotea, V.V.,1996 – Viticultură, ampelografie şi oenologie. Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
Cotea, V.V., Rotaru, Liliana, Irimia, L.M., Colibaba, C., Tudose Sandu-Ville S.,2008 – The
greenhouse effect on the viticultural ecoclimat in northern Moldavia, Romania. 31st
World Congress of Vine and Wine, Verona, Italia.
Cotea V.V., Rotaru Liliana, Irimia L.M., Colibalea C., Tudose Sandu- Ville S., 2008 – The
grean house effect on the viticultural ecoclimat in Northern Moldavia, Romania. 31st
World Congress of vine and wine, 15-20 June, 2008, Verona, Italy.

188
Davidescu, D., Davidescu, Velicica, 1992 – Agrochimie horticolă. Ed. Academiei Române,
Bucureşti.
Dejeu, L., 1984 – Caracterizarea solurilor în legătură cu cultura viţei-de-vie în centrul viticol
Valea Călugărească. Teză de doctorat, I. A. N. B., Bucureşti.
Dejeu, L., Puiu, Şt.,1985 – Cercetări privind influenţa unor condiţii ecopedologice asupra
creşterii şi rodirii viţei de vie. Lucrări ştiinţifice I.A.N.B., seria B, vol. XXVIII, 77-82.
Dejeu, L., Oprea, A., Nămoloşanu, I., Leţ, G.,1987 – Comportarea câtorva soiuri de struguri
pentru vinuri roşii cultivate pe nisipurile din judeţul Brăila. Lucrări ştiinţifice
I.A.N.B., seria B, vol. XXX, 87-94.
Dejeu, L.,2006 – Viticultura practică. Editura Ceres, Bucureşti.
Dejeu, L.,2010 – Viticultură. Editura Ceres, Bucureşti.
Dejeu, L.,2011 – Vinul şi sănătatea. Ed. Ceres, Bucureşti.
Dejeu, L., Bucur, Mihaela, 2008 – Mic îndreptar de viticultură ecologică. AMC, UŞAMV
Bucureşti, 158 p.
Dejeu, L., Petrescu, C., Chira, A.,1997 – Hortiviticultura şi protecţia mediului. Editura
didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti
Dejeu, L., Patic M., Mereanu, Diana, Bucur, Mihaela, Georgeta, Gutue C.,2008 – Impact of
climat change on grapevine culture durability. 31st World Congress of Vine and Wine,
15-20 June, Verona, Italia.
Dejeu, L., Patic, M., Mereanu, Diana, Bucur, Mihaela, Georgeta, Gutue, C.,2008 –
Globalisation and Romanian Viticulture: Opportunities and restrictions. 31st World
Congress of Vine and Wine, 15-20 June, Verona, Italia.
Dejeu, L., Mereanu, Diana, Matei, Petruţa, Agavriloaei, Cătălina, 2009 – Effect of climate
change on dry matter accumulation and partitioning at grapevine. Lucrări ştiinţifice
U.Ş.A.M.V.B., Seria B, Vol. LIII , 547-552.
Dobrei, A., Rotaru, Liliana, Mustea, M.,2005 – Cultura viţei-de-vie. Ed. Solnes, Timişoara.
Dobrei, A., Sala, F., Ghiţă, Alina, Kocsis, Elisabeta,2008 – Research regarding varieties and
technological level practiced in few viticultural exploatations from Banat. Bulletin
USAMV Cluj-Napoca, Horticulture, Vol. 65, nr. 1, 2, 531.
Dobrei, A., Mălăescu, Mihaela, Ghiţă, Alina, Sala, F., Grozea, Ioana, 2011 – Viticultură
bazele biologice şi tehnologice. Editura Solness, Timişoara.
Dosualdo, D. şi colab.,1990 – Influenza della temperatura sulla composizione della bacca di
Cabernet franc del corso della maturazione. Vignevini 17, 7/8, 59-65.
189
Dumitriu, I.C.,2008 – Viticultura. Editura Ceres, Bucureşti, 440 p.
Dvornic, V., şi colab.,1966 – Cercetări cu privire la relaţia dintre dinamica hidraţilor de
carbon, respiraţia, transpiraţia şi rezistenţa la iernare a viţei de vie. Lucrări ştiinţifice
I.A.N.B., seria B, vol. IX.
Eynard, I., Dalmasso, G., 1990 – Viticoltura moderna. Ed. Ulrico Hoepli, Milano.
Fregoni, M., 1987 – Viticoltura generale. Compendi didattici e scientifici. Ed. Reda, Roma.
Fregoni, M.,1991 – Origines de la vigne et de la viticulture. Contribution des peuples
antiques. Musumeci Editeur.
Fregoni, M., Schuster, D., Paoletti, A.,2003 – Terroir, Zonazione, Viticoltura. Phytoline
Editore, Affi.
Fregoni, M.,2005 – Viticoltura di qualità. Editore Phytoline, Affi, 819 p.
Georgescu, Magdalena, Grecu, V., Dejeu, L., 1986 – Ghid pentru meseria de viticultor. Ed.
Ceres, Bucureşti.
Georgescu, Magdalena, Dejeu, L., Ionescu, P.,1991 – Ecofiziologia viţei de vie. Editura
Ceres, Bucureşti.
Georgescu, Magdalena, Dejeu, L., 1992 – Tăierea viţei-de-vie. Ed. Ceres, Bucureşti.
Georgescu, Magdalena, Dejeu, L.,1993 – Lucrări şi operaţii în verde la viţa-de-vie. Editura
Ceres, Bucureşti.
Giugea, N.,2000 – Cercetări privind modul în care unii factori biopedoclimatici influenţează
compoziţia chimică a strugurilor. Teză de doctorat, Universitatea din Craiova.
Gribaudo, I., 1988 – Micropropagazione della vite. Quad. Vitic. Enol. Univ. Torino, 12, p.
165-180
Hidalgo, L.,2002 –Tratado di Viticultura General. Ed. Mundi Prensa, Madrid.
Huglin, P., Schneider C.,1998 – Biologie et écologie de la vigne. Paris, Lavoisier, 370 p.
Indreaş, Adriana, Vişan, Luminiţa,2001 – Principalele soiuri de struguri de vin cultivate în
România. Editura Ceres, Bucureşti.
Indreaş, Adriana, Vişan, Luminiţa,2001 – Principalele soiuri de struguri pentru masă cultivate
în România. Editura Ceres, Bucureşti.
Ion, M.,2006 – Optimizarea amplasării soiurilor pentru vinuri roşii în funcţie de combinaţia
soi-portaltoi în interacţiune cu condiţiile de biotop în centrul viticol Valea
Călugărească. Teză de doctorat, USAMV Bucureşti.
Ion, M., Şerdinescu, A., Varga, N., Pârcălabu, Liliana,2004 – Portaltoiul factor de optimizare
a cantităţii şi calităţii recoltei de struguri. Editura Ceres, Bucureşti, 71 p.
190
Ionescu, Al.,1982 – Fenomenul de poluare şi măsuri antipoluante în agricultură. Editura
Ceres, Bucureşti.
Irimia, L.M., 2012 – Biologia, ecologia şi fiziologia viţei-de-vie. Editura Ion Ionescu de la
Brad, Iaşi.
Kovacs, A. şi colab., 1987 – Delimitarea arealelor de cultură şi modul de protejare a viţei-de-
vie în podgoriile din centrul Transilvaniei. Producţia vegetală-horticultura, 1, p. 32-35.
Leţ, G., Dejeu, L., 1993 – Consideraţii asupra toleranţei ecobiologice a materialului săditor
viticol pe terenuri afectate de sărăturare. Lucrări ştiinţifice S. C. C. C. A. S. Brăila, I,
p. 231-342.
Macici, M., Dejeu, L.,2008 – Elemente reper pentru o istorie a ştiinţei vitivinicole româneşti.
Volumul Omagial „115 ani de cercetare, învăţământ şi producţie vitivinicolă şi
pomicolă la Pietroasa şi Istriţa”. Editura INVEL-Multimedia, Bucureşti, 175-200.
Martin, T.,1968 – Viticultura. Editura Agrosilvică, Bucureşti.
Martin, T.,1972 – Viticultură generală. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Matei, Petruţa,2002 – Variaţia unor indicatori fiziologici şi biochimici la unele soiuri noi de
struguri de masă cu maturare diferită. Teză de doctorat, U.S.M.V. Bucureşti.
Matei, Petruţa, Dobrescu, Aurelia,2004 – Diferenţe privind variaţia indicatorilor fiziologici şi
biochimici la soiuri noi de struguri pentru masă. Analele ICDVV Valea Călugărească,
vol. XVII, p. 128-132.
Mihalache, L., Popa, Cr., Dejeu, L., Popescu, Maria, Baciu, M.,1976 – Evoluţia solurilor
erodate şi a plantaţiilor de viţă de vie pe terenurile amenajate în terase. Analele ICVV
Valea Călugărească, vol. VIII, 395-416.
Moldovan, S. D.,1998 – Contribuţii la crearea de soiuri rezistente de viţă de vie pentru
podgoriile din Transilvania. Teză de doctorat, USAMV Iaşi.
Morlat, R.,1997 – Terroirs d'Anjou: objectifs et premiers résultats d'une étude spatialisée à
l'echelle régionale. Bulletin de l'O.I.V., vol. 70, 797-798, 567-591.
Morlat, R. şi colab.,2001 –Terroirs viticoles: Étude et valorisation. Ed. Oenoplurimedia,
Chaintré.
Mihalca, Al., Lazea E.,1990 – Tradiţiile şi experienţa culturii viţei de vie în zona Aradului.
Editura Ceres, Bucureşti.
Mihalca, Al.,2007 – Viticultura arădeană după anul 1944. Vol. II. Editura Multimedia
International, Arad, 378 p.

191
Mustea, M.,2004 –Viticultură. Bazele biologice, înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor tinere de
vii roditoare. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
Nămoloşanu, I.,1988 – Viticultura. Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu Bucureşti.
Atelierul de multiplicat cursuri.
Olteanu, I.,2000 – Viticultura. Editura Universitaria, Craiova.
Olteanu, I.,Giugea, N.,2002 – The microzonation of the grapevine in the vineyard Craiova
hills depending of the climate and geopedologic conditions. Lucrări Ştiinţifice
U.Ş.A.M.V., Bucureşti, Seria B.,vol. XLV, p.245-248.
Olteanu, I., Cichi, Daniela Doloris, Costea, D.C., Mărăcineanu, L.C.,2002 – Viticultura
specială. Zonare, Ampelografie, Tehnologii specifice. Editura Universitaria, Craiova.
Oprea, A., Indreaş, Adriana,2000 - Viticultura. Editura Ceres, Bucureşti.
Oprea, D.D.,1965 – Lucrări practice de viticultură. Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti.
Oprea, D.D.,1976 – Viticultura practică. Editura Ceres, Bucureşti.
Oprea, Şt.,2001 – Viticultura. Editura Academicpres, Cluj-Napoca.
Oprean, M., Olteanu, I.,1983 – Viticultura generală (Bazele biologice ale viticulturii).
Reprografia Universităţii din Craiova.
Oşlobeanu, M.,1966 – Unele aspecte ale interacţiunii altoi-portaltoi şi rolul afinităţii în
ridicarea producţiei de struguri. Teză de doctorat, I.A.N.B., Bucureşti.
Oşlobeanu, M.,1978 – Quelques aspects de l'interaction entre le greffon et le porte-greffe de
la vigne. 1er Symposium International sur l'Écologie de la Vigne, Constanţa,
Roumanie, 227-236.
Oşlobeanu, M. Budan, C., Ene, D., Dejeu, L.,1978 – Contribuţii la aboradrea viticulturii ca
ecosistem agricol şi la interpretarea cibernetică a acestuia. În: Protecţia ecosistemelor,
Constanţa, 128-135.
Oşlobeanu, M., Alexandrescu, I., Dejeu, L.,1978 – Contributions à l'aproche de la viticulture
en tant qu'agroécosystème. 1er Symposium International sur l'Écologie de la Vigne,
Constanţa, Roumanie.
Oşlobeanu, M., Poenaru, I., Dejeu, L., Oprea, A., Jabbar, A.H.,1978 – Critères écologiques
utilisés dans la repartition territoriale des cepages de raisins de table en Roumanie. 1er
Symposium International sur l'Écologie de la Vigne, Constanţa, Roumanie, 527-542.
Oşlobeanu, M., Oprean, M., Alexandrescu, I., Georgescu, Magdalena, Baniţă, P., Jianu,
L.,1980 – Viticultură generală şi specială. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

192
Oşlobeanu, M., Macici, M., Georgescu, Magdalena, Stoian, V.,1991 – Zonarea soiurilor de
viţă-de-vie în România. Editura Ceres, Bucureşti.
Oşlobeanu, M., Gherghi, A., Glăman,Gh., Pomohaci, N., Popescu, V., Rusu, C., Ştefan, N.,
2003 – Horticultura de-a lungul timpului. Vol. I – Perioada de la începuturi şi până la
reîntregirea ţării (1918). Editura Academiei Române, Bucureşti.
Pallioti, A., Silvestroni O., 2004 – Ecofisiologia applicata alla vite. În: Viticoltura ed enologia
biologica. Mercato, techniche di gestione, difesa, vinificazione e costi. Edagricole,
Bologna, 41-92.
Palliotti, A, Cartechini, A., Guelfi, P., 2006 – Manuale di Viticoltura Applicata. Universita
degli Studi di Perugia, 108 p.
Patic, M.,2006 – Enciclopedia Viei şi Vinului. Editura Tehnică, Bucureşti, 1 303 p.
Piţuc, P.,1989 – Înierbarea alternativă a intervalelor dintre rânduri în plantaţiile viticole din
nord-estul Moldovei. Revista de Hoticultură, nr.9.
Piţuc, P. şi colab., 1991 – Stabilirea distanţelor de plantare a viţei-de-vie în condiţiile din
nord-estul Moldovei. Analele ICVV Valea Călugărească, vol. XIII, p. 185-206.
Poenaru, I., Popa,V., Budan, C., Bobeleac, Maria, Barbu, I.,1976 – Influenţa încărcăturii de
rod la diferite forme de conducere asupra producţiei unor soiuri de struguri pentru
masă. Analele ICVV Valea Călugărească, vol. VIII.
Perez, J., Kliewer, W. M.,1990 – Effect of shading on bud necrosis and bud fruitfulness of
Thompson Seedless grapevines. American Journal of Enology and Viticulture, 41,
168-175.
Pomohaci, N., Ilie, Maria,1968 – Contribuţii la studiul regimului de umiditate şi nutriţie la
viţa de vie în zona solului brun-roşcat de pădure. Lucrări ştiinţifice I.A.N.B., seria B,
vol. XI.
Pomohaci, N.,Gheorghiţă, M., Iuoraş, R., Cotrău, A., Cotea, V.V.,1990 - Oenologia. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Pomohaci, N., Nămoloşanu I., Nămoloşanu Adriana,2000 – Producerea şi îngrijirea vinurilor.
Editura Ceres, Bucureşti
Pomohaci, N., Stoian, V., Gheorghiţă, M., Sîrghi, C., Cotea, V.V., Nămoloşanu, I.,2000 –
Oenologie. Vol. 1 – Prelucrarea strugurilor şi producerea vinurilor. Editura Ceres,
Bucureşti.
Pop, Nastasia,2010 – Curs de viticultură generală. Editura Eikon, Cluj-Napoca.

193
Pop, Nastasia, Babeş, Anca, Bunea, C., Pop, Tiberia,2008 – Studies regarding the total
polyphenols content from several red grape varieties. Lucrări Ştiinţifice USAMV Iaşi,
Seria Horticultură, vol. 51, 877-880.
Popa, V. Gh., Dejeu,L.,1994 – Aspecte privind relaţiile între unele componente ale biomasei
viticole în funcţie de oferta de resurse ecologice. Analele ICVV Valea Călugărească,
Vol. XIV, 161-170.
Popescu, Carmen Florentina, Vişoiu, Emilia,1998 – Regenerarea de plante din cultura in vitro
de fragmente de peţiol şi limb foliar la viţa-de-vie. Analele I.C.V.V. Valea
Călugărească, vol. XV, p. 19-26.
Popescu, Carmen, Florentina, Teodorescu A.,2004 – Biotehnologii – Regenerarea in vitro la
viţa-de-vie cu aplicaţii în ameliorarea sortimentului. Editura Ceres, Bucureşti.
Popescu, Gh., Dejeu, L.,1987 – Rolul substanţelor bioactive şi utilizarea lor în horticultură.
Natura, 38, 4.
Popescu, V., Chira, Lenuţa, Dejeu, L.,2001 – Producerea materialului săditor pentru legume,
pomi şi viţa-de-vie. Editura M.A.S.T., Bucureşti, 479 p.
Ranca, Aurora,2005 – Improuving Grapevine Technology by Optimizing the Utilisation of
the Environmental Resources in the Murfatlar Vineyard. Acta Horticulturae 689,
ISHS, 29-39.
Retallack Mary, 2012 – What can be done in the vineyard to manage risk in difficult seasons?
Grapegrower & Winemaker, Novembre 2012, issues 5861.
Răuţă, C. şi colab.,1983 – Studiul pedologic al condiţiilor de manifestare a clorozei în
podgoriile din România. Analele I.C.V.V. Valea Călugărească, X, 95-110.
Reynier, A.,1986 – Manuel de Viticulture. Lavoisier, Paris.
Riou, C. et al.,1994 – Le déterminisme climatique de la maturation du raisin: application au
zonage de la teneur en sucre dans la Communauté Européene. Luxemburg, Office des
Publications Officielles des Communautés Européennes, 322 p.
Savu, Georgeta, Mihaela,2004 – Studiul macroclimatului din diferite podgorii şi centre
viticole ale României pe bază de multicriterii adoptate pe plan european şi cel al
geoviticulturii. Teză de doctorat, U.S.A.M.V., Bucureşti.
Savu, Georgeta, Mihaela,2006 – Evaluarea multicriterială a ecoclimatului din regiunea
viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului. Lucrări ştiinţifice USAMV Iaşi, Seria
Horticultura, vol. I (49), 531-536.
Savu (Bucur), Georgeta, Mihaela, 2012 – Viticultură. Editura Ceres, Bucureşti.
194
Savu (Bucur) Georgeta Mihaela, Dejeu L., Cazan G., Tănase Ana, 2012 - Researches
concerning the influences of climate changes on grapevine. Scientifical Papers
U.S.A.M.V. Bucharest, seria B, vol. LVI, 2012, CD-ROM with ISSN 2285-5661 (Cod
CNCSIS 846 - categoria B), pag. 43-47.
Salazar- Parra C., Aguirreol J., Sanchez- Diaz M., Irigoen J.J., Morales F., 2012 –
Photosynthetic response of Tempranillo grapevine to climate change scenarios. Annals
of Applied Biology, vol. 61, Issue 3, 277–292.
Scienza, A., Anzani, R., Failla, O., De Micheli, L., Grando, S., Mattivi, F., Reina, A.,1993 –
La vite selvatica Vitis vinifera silvestris in Italia: significato culturale, diffusione e
possibili rapporti con i vitigni coltivati. Atti della Accademia Italiana della Vite e del
Vino, Vol. 45.
Scienza, A.,Falcetti,M.,Bogoni,M.,1996 - L'evoluzione del concetto di qualita in Europa.
Vignevini, 23 (1/2), 57-64.
Seguin, G.,1983 – Influence des terroirs viticoles sur la constitution et la qualité des
vendanges. Bulletin de l'O.I.V., 56, 623.
Severin, V., Dejeu L.,1994 – Bolile şi dăunătorii viţei-de-vie – prevenire şi combatere.
Editura Ceres, Bucureşti.
Silvestroni, Oriana, Palliotti A.,2005 – Distanze di impianto. În: Manuale di viticoltura.
Impianto, gestione e difesa del vigneto. Edagricole, Bologna.
Silvestroni, Oriana, Palliotti A.,2005 – Distanze di impianto. În: Manuale di viticoltura.
Impianto, gestione e difesa del vigneto. Edagricole, Bologna.
Stănescu, Doina, Teodorescu, R.,2003 – Horticultură generală. Tehnologia de producţie şi
valorificare a culturilor horticole. Editura Ceres, Bucureşti, 232 p.
Stroe, Marinela, Vicuţa, Savu, Georgeta, Mihaela,2006 – Studiu comparativ privind
variabilitatea agrobiologică şi thnologică a trei selecţii clonale ale soiului Pinot noir în
vederea stabilirii vocaţiei acestora în condiţiile Podgoriei Ştefăneşti-Argeş. Lucrări
Ştiinţifice USAMV Iaşi, Seria Horticultura, vol.1 (49), 549-554.
Stroe, Marinela, Indreaş, Adriana, 2010 – Ampelografie lucrări practice. Editura Coresi,
Bucureşti.
Stroe, Marinela, 2012 – Ampelografie. Editura Ceres, Bucureşti.
Şerdinescu, A.,1998 –Studiul comportării la cloroza fero-calcică a unor selecţii clonale şi
soiuri de portaltoi nou introduse în viticultura din România. Teză de doctorat,
A.S.A.S. Bucureşti.
195
Şerdinescu, A., Ion, M., 2003 – Studiul ecopedologic şi ecoclimatic pentru încadrarea
arealelor viticole din România în zonele viticole ale Uniunii Europene.
Teodorescu, I.C., 1942 – Viticultura. Editura Cartea Românească, Bucureşti.
Teodorescu, I. C. şi colab.,1966 – Viţa de vie şi vinul de-a lungul veacurilor. Editura
Agrosilvică, Bucureşti.
Teodorescu, Şt., Popa, A., Sandu, Gh.,1987 – Oenoclimatul României. Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Tonietto, J., Carbonneau, A.,2000 – Le climat mondial de la viticulture et la liste des cépages
associés. Système de Classification Climatique Multicritère (CCM) des Régions à
l'Échelle Géoviticole. Session du Groupe d'experts de l'O.I.V. – Zonage Vitivinicole;
Paris, le 6 mars 2000.
Tudose, Minodora, Dobrin, Ionela, Vlad, Fulvia, Florica, Savu, Mihaela,2005 – Monitorizarea
dăunătorilor din plantaţia experimentală viticolă a USAMV Bucureşti. Lucrări
Ştiinţifice USAMV Bucureşti, Seria, A, XLVIII, p. 351-357.
Turek Rahoveanu, A., Zahiu, Letiţia, Dachin, Anca, Manole, V., Boboc, D., Zaharia, C., Ion,
Raluca, Turek, Magdalena, Subic, J., Popescu, C., Zaharia, Ioana,2009 – Analiza
filierei sectorului vitivinicol în România. Ed. Ars Academica, Bucureşti.
Ţârdea, C., Dejeu, L.,1995 – Viticultură. Editura didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti.
Ţârdea, C., Rotaru, Liliana,2003 – Ampelografie, vol. I. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
Ţârdea, C., Irimia, L., Rotaru, L.,2003 – Încă un test de rezistenţă la ger a soiurilor de viţă de
vie cultivate pe tulpini înalte, în zona de nord-est a Moldovei. Lucrări ştiinţifice
USAMV Iaşi, Seria Horticultura, vol. 1 (46).
Varga N., Preda, Daniela, Ion, M., Burlacu, C.,2006 – Tehnologie optimizată privind
obţinerea materialului săditor viticol. Editura Ceres, Bucureşti.
* * * - Ordinul nr. 1267 din 30 noiembrie 2005 al ministrului agriculturii, pădurilor şi
dezvoltării rurale pentru aprobarea Regulilor şi normelor tehnice privind producerea în
vederea comercializării, controlul, certificarea calităţii şi comercializarea materialului
de înmulţire vegetativă a viţei-de-vie. Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18
bis/9.01.2006.
* * * - Ordinul nr. 225 din 31 martie 2006 privind aprobarea zonării soiurilor nobile de viţă-
de-vie roditoare admise în cultură în arealele viticole din România. Monitorul Oficial
al României, partea I, nr.324/11 aprilie 2006.

196
 TEMA NR. 12
LUCRĂRI ŞI OPERAŢII ÎN VERDE

Unităţi de învăţare
 Lucrări şi operaţii în verde – definiţie, scop şi clasificare.
 Folosirea substanţelor bioactive în vederea creşterii cantităţii şi calităţii recoltei.
 Combaterea bolilor şi dăunătorilor.
 Combaterea integrată.
 Combaterea biologică.
Obiectivele temei:
 prezentarea momentelor optime şi a tehnicii de realizare a operaţiilor şi lucrărilor în
verde;
 descrierea unor scheme de tratament pentru combaterea principalelor boli şi dăunători
la viţa-de-vie;
 cunoaşterea avantajelor pe care le prezintă combaterea integrată şi biologică.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Dejeu, L., Petrescu, C., Chira, A., 1997 – Hortiviticultură şi protecţia mediului. Editura didactică
şi pedagogică, R.A. Bucureşti.
2. Pop, Nastasia, 2010 – Curs de viticultură generală. Editura Eikon, Cluj-Napoca.
3. Georgescu, Magdalena, Dejeu, L., 1993 – Lucrări şi operaţii în verde la viţa-de-vie. Editura
Ceres, Bucureşti.
4. Severin, V., Dejeu L., 1994 – Bolile şi dăunătorii viţei-de-vie – prevenire şi combatere. Editura
Ceres, Bucureşti.

12.1. Prin operaţii în verde se înţelege o serie de lucrări ce se execută asupra

organelor verzi ale butucului în perioada de vegetaţie a viţei-de-vie, în scopul reglării
proceselor de creştere şi rodire (ele completează de fapt tăierile de rodire în uscat).
Majoritatea lucrărilor în verde influenţează mai ales latura calitativă a producţiei, ceea ce face
ca ele să fie folosite pe o scară mai largă în cultura soiurilor de struguri pentru masă.
Întrucât majoritatea lucrărilor şi operaţiilor în verde se execută manual, cu consum
mare de mână de lucru şi într-o perioadă scurtă de timp, în ultimii ani s-au încercat diferite
modalităţi de executare mecanizată sau folosirea unor substanţe chimice cu acelaşi efect.
Lucrările şi operaţiile în verde se pot clasifica după mai multe criterii şi anume:
- după obligativitate: lucrări şi operaţii în verde obligatorii (plivitul, legatul lăstarilor)
şi ocazionale (ciupit, copilit, cârnit, desfrunzit parţial);
151
 - după frecvenţa cu care se folosesc: lucrări aplicate mai des (plivitul, legatul sau
dirijarea lăstarilor, cârnitul) şi lucrări aplicate mai rar (ciupitul, copilitul, rărirea numărului de
inflorescenţe, scurtarea inflorescenţelor, desfrunzitul);
- după părţile plantei pe care se aplică: lucrări şi operaţii în verde aplicate lăstarilor
(plivit, legatul lăstarilor, ciupit, copilit, cârnit); lucrări aplicate inflorescenţelor şi strugurilor
(normarea încărcăturii de inflorescenţe pe butuc, rărirea inflorescenţelor, suprimarea unor
porţiuni din inflorescenţă) şi lucrări în verde aplicate frunzişului (desfrunzitul parţial).
La acestea se adaugă şi tratamentele chimice cu diferite produse sau subtanţe
bioactive, care completează efectul lucrărilor şi operaţiilor în verde.
12.1.1. Operaţii în verde pentru reglarea încărcăturii butucilor. Din această
categorie fac parte: plivitul lăstarilor şi normarea încărcăturii de inflorescenţe – struguri.
Plivitul lăstarilor constă în îndepărtarea de pe butuci a unui anumit număr de lăstari
socotiţi a fi de prisos, şi anume: lăstarii crescuţi din portaltoi, cei fără rod care pornesc din
lemnul multianual, o parte din lăstarii fără rod de pe coardele anuale, lăstarii de pe tulpini etc.
Această lucrare se execută numai după apariţia inflorescenţelor, pentru a se putea
deosebi lăstarii sterili de cei fertili, când au lungimea de 5-10 cm şi pot fi suprimaţi uşor cu
mâna. Intensitatea plivitului este în strânsă legătură cu procentul de lăstari fără rod, specific
fiecărui soi, astfel:
- la soiurile care formează un număr redus de lăstari fără rod, circa 25 % (Perla de
Csaba, Cardinal, Chasselas doré, Aligoté, Galbenă de Odobeşti), prin plivit aceştia vor fi
eliminaţi în totalitate;
- la soiurile cu circa 50 % lăstari sterili (Afuz Ali, Italia, Coarnă, Fetească neagră) se
elimină de pe coardele de rod jumătate din numărul lor;
- la soiurile cu număr foarte mare de lăstari sterili, circa 75 % (Sultanină), prin plivit se
suprimă numai 1/3 din numărul lor.

Avantajele  corectarea încărcăturii de ochi lăsate la tăiere pe butuc;

plivitului:  crearea de condiţii favorabile creşterii şi fructificării lăstarilor rămaşi
pe plantă;
 uşurează dirijarea şi legarea lăstarilor pe mijloacele de susţinere;
 se creează condiţii favorabile iluminării frunzişului;
 aerisirea mai bună a frunzişului reduce pericolul contaminării primare
cu mană.

152
 La viţele conduse în forme înalte şi semiînalte se face plivitul lăstarilor de pe tulpină,
lăsându-se numai 1-2 la bază pentru formarea cepilor de siguranţă. Lucrarea se execută de
timpuriu, când lăstarii au 2-3 cm lungime, şi se repetă ori de câte ori este nevoie.
Normarea încărcăturii de inflorescenţe - struguri. Numărul exagerat de inflorescenţe
pe butuc poate să rezulte fie din atribuirea unor încărcături mari de ochi la tăiere, fie datorită
fertilităţii ridicate a soiului. În astfel de situaţii strugurii se dezvoltă neuniform, boabele rămân
mici, neuniforme ca mărime şi culoare, iar maturarea lor este întârziată.
Această lucrare se impune la soiurile pentru struguri de masă, care au un procent
ridicat de lăstari fertili şi mai multe inflorescenţe pe lăstar, în scopul sporirii producţiei marfă
(80-90 %); ţinându-se cont de vigoarea soiurilor, tehnologia practicată şi condiţiile
pedoclimatice. Ca şi epocă, se execută imediat după legatul florilor (5-7 zile de la căderea
corolei), când s-au format boabele; sunt îndepărtate inflorescenţele mici, cele la care legarea
florilor s-a realizat defectuos, de obicei cele situate spre vârful lăstarului.

Normarea numărului de inflorescenţe (orientativ):

14-16 inflorescenţe pe butuc
24-26 inflorescenţe pe butuc
30-32 inflorescenţe pe butuc
► soiuri de masă cu struguri foarte mari (300-500g):
Cardinal, Afuz Ali, Italia
► soiuri cu struguri mari (200-300g): Muscat de Hamburg,
Muscat de Adda, Bicane, Coarnă
► soiuri cu struguri mici (100-200g): Perla de Csaba,
Chasselas doré

12.1.2. Lucrări şi operaţii în verde aplicate lăstarilor

Legatul sau dirijarea lăstarilor este o lucrare necesară, deoarece aceştia au ţesuturile
de susţinere slab dezvoltate şi când ating o anumită lungime (40-60 cm), devin penduli, apoi
în lipsa mijlocului de susţinere, se întind pe pământ, fapt ce favorizează atacul bolilor şi
dăunătorilor, împiedică excutarea ulterioară a lucrărilor de întreţinere în plantaţii şi expunerea
frunzişului la lumină.
Pentru a preveni aceste neajunsuri, trebuie să se facă legarea sau dirijarea lăstarilor pe
mijloacele de susţinere. Lucrarea se execută de 2-3 ori în timpul perioadei de vegetaţie:
primul legat, înainte de înflorit, pe la mijlocul sau sfârşitul lunii mai, când lăstarii au lungimea
de 40-60 cm; al doilea la mijlocul lunii iunie; iar al treilea legat, înainte de intrarea strugurilor
în pârgă (sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august).
În cazul spalierului cu sârme simple şi al viilor susţinute pe araci, legatul lăstarilor se
face în totalitate, urmărindu-se o repartizare cât mai uniformă a lor în spaţiu. În plantaţiile

153
susţinute pe spalier cu sârme duble, lăstarii se dirijează mult mai uşor, cu mâna printre sârme,
înlocuindu-se astfel legatul în proporţie de 70-80 %.

DE REŢINUT  materialele folosite la legat: teiul topit, rafia sintetică, deşeurile

textile, fibre de cânepă;
 legăturile făcute trebuie să fie lejere pentru a se evita strangularea
lăstarilor;
 legatul se face în formă de „opt” (materialul de legat se înfăşoară
de două ori după sârmă apoi se trece peste lăstar şi se leagă),
imediat sub frunze;
 lăstarii se leagă cât mai răsfiraţi, cel mult câte 2-3 la un loc.
 Legatul lăstarilor se poate face cu un dispozitiv manual
(legatrice), care foloseşte o bandă de material plastic şi capse
metalice.

Ciupitul lăstarilor constă în suprimarea vârfului de creştere sau coroniţei lăstarilor

fertili, manual, înainte de înflorit (fig. 12.1). Prin aceasta se întrerupe creşterea lăstarilor pe
perioada înfloritului (8-12 zile), pentru a se favoriza procesul de fecundare a florilor.
Ciupitul lăstarilor are ca efect: sporirea numărului de flori legate în inflorescenţe;
creşterea producţiei de struguri; stimularea creşterii şi fructificării copililor; stimularea
creşterii lăstarilor de pe cepi. La această intervenţie reacţionează bine soiurile de masă
(Coarnă neagră, Bicane, Ceauş) şi cele care înregistrează un procent mare de scuturare a
florilor (Muscat de Hamburg).
Cârnitul lăstarilor constă în suprimarea vârfurilor tuturor lăstarilor, indiferent dacă
poartă sau nu rod, la intrarea strugurilor în pârgă, odată cu încetinirea creşterii lăstarilor. Se
îndepărtează cu foarfeca, vârfurile lăstarilor împreună cu frunzele tinere (5-7), care nu au
ajuns la mărimea normală şi deci consumă substanţe asimilate (fig. 12.2).

Fig. 12.1 - Ciupitul lăstarului Fig. 12.2 - Cârnitul lăstarului

154
 Efectele cârnitului sunt: redistribuirea substanţelor hrănitoare în favoarea maturării
strugurilor şi a lemnului de un an; pătrunderea luminii şi aerului în interiorul butucilor;
creşterea dimensiunii boabelor la soiurile cu creştere viguroasă (Afuz Ali); o maturare mai
timpurie cu 5-6 zile, la soiurile de struguri pentru vin etc.
În cazul în care se face cârnitul prea devreme, înainte de intrarea strugurilor în pârgă,
când lăstarii sunt în plină creştere, se formează un număr mai mare de copili, cu consum
neraţional de asimilate, în detrimentul producţiei de struguri şi al maturării lemnului.
Cârnitul manual necesită un volum mare de forţă de muncă, ceea ce impune
mecanizarea acestei operaţii, prin folosirea diferitelor tipuri de dispozitive de tăiere (cu bare
de tăiat, cu lamă tăietoare şi contralamă, cuţite rotative rapide etc), montate pe tractor.
Copilitul constă în scurtarea sau mai rar suprimarea totală a lăstarilor anticipaţi
(copililor), care se formează din mugurii de vară, la subsuoara frunzelor pe lăstarii principali
(figura 12.3). Se execută atunci când copilii au 6-7 frunze, lăsând 4-5 frunze de la bază. Partea
de copil rămasă pe lăstar ajută la hrănirea şi diferenţierea mai bună a ochilor de iarnă situaţi la
baza lor. Primul copilit se execută odată cu primul legat, iar dacă mai este nevoie, operaţia se
repetă de 1-2 ori, pe măsură ce se formează şi cresc noi copili.

Prin ♦ micşorarea masei vegetative;

copilit ♦ reducerea gradului de umbrire a
urmărim:
frunzelor de pe lăstarii principali;
♦ uşurarea executării tratamentelor
fitosanitare.

Fig.12.3 - Copil format la subsuoara frunzei:

a-peţiolul frunzei; b-lăstarul; c-copilul

Cercetările din ultimul timp au stabilit posibilitatea folosirii copililor în următoarele

situaţii: completarea încărcăturii de ochi, în cazul când aceasta nu se poate asigura numai cu
ochii de pe coardele roditoare; refacerea rapidă a butucilor sau a unor părţi din butuc, distruse
de îngheţ, provocând apariţia de copili prin ciupirea lăstarului principal; formarea rapidă a
butucilor tineri prin ciupirea lăstarului principal, pentru stimularea pornirii copililor; obţinerea
unor producţii suplimentare de struguri la soiurile cu copili fertili (Perla de Csaba, Chasselas
doré, Afuz Ali, Aligoté, Fetească albă).
155
 Desfrunzitul parţial constă în îndepărtarea în faza de maturare a strugurilor, a
frunzelor amplasate în dreptul acestora (atât la soiurile pentru struguri de masă, cât şi la cele
pentru vin). Scopul este acela de a crea condiţii mai bune de iluminare şi însorire a strugurilor;
de aerisire mai bună şi uşurarea aplicării tratamentelor fitosanitare; permite colorarea
uniformă a boabelor la soiurile pentru struguri de masă; determină sporirea conţinutului în
zaharuri şi reducerea acidităţii totale.
Este indicat îndeosebi în regiunile cu toamne reci şi ploioase, la soiurile cu creştere
viguroasă şi frunziş bogat (Cardinal, Muscat d'Adda, Italia), la cele cu boabe neuniform
colorate (Muscat de Hamburg, Coarnă neagră), precum şi la soiurile pentru vinuri de calitate
superioară, sensibile la mucegai (Sauvignon, Furmint, Grasă de Cotnari).
Incizia inelară este operaţia în verde care constă în scoaterea unui inel de scoarţă de
5-6 mm de pe lăstarii fertili, de sub prima inflorescenţă, în vederea întreruperii circulaţiei
sevei elaborate, asigurându-se astfel o hrănire abundentă a inflorescenţelor şi strugurilor
(grăbeşte procesul de maturare şi intensifică coloritul boabelor) .
Ea se face cu 4-5 zile după înflorit în perioada de maximă activitate a frunzelor, pentru
ca rănile să se vindece în decurs de 20-25 zile; sau aproape de intrarea în pârgă a strugurilor.
Efectul operaţiei se menţine atâta timp cât rana provocată prin îndepărtarea scoarţei rămâne
deschisă, adică până se realizează cicatrizarea (fig. 12.4).
Este o lucrare care se aplică rar, cu foarfeci speciale de
inelat, a căror lame secţionează scoarţa şi liberul, după care
liberul se desprinde şi este scos cu ajutorul unui briceag. Pentru a
nu afecta vigoarea butucilor se recomandă aplicarea inciziei
inelare la cel mult 30-50 % din lăstarii cu rod, sau pe 1-2 coarde
de rod. Efectele cele mai spectaculoase se obţin la soiurile apirene
(Sultanină, Perlette) şi la cele cu flori funcţional femele (Coarnă
neagră, Bicane).
Fig. 12.4 - Inelarea lăstarului:
a-cicatrizarea în urma scoaterii unui inel îngust;
b-lipsa sudurii în cazul scoaterii unui inel mai lat

12.1.3. Operaţii în verde aplicate inflorescenţelor şi strugurilor

Suprimarea unei părţi din inflorescenţă se aplică în general soiurilor de struguri
pentru masă cu inflorescenţe lungi şi boabe mari (Cardinal, Afuz Ali, Italia, Muscat d'Adda).
Boabele din vârful ciorchinelui sunt mai mici, neuniforme şi se maturează ultimele,
diferenţele fiind cu atât mai accentuate cu cât lungimea strugurilor este mai mare. Aceste
156
defecte pot fi înlăturate prin suprimarea unei porţiuni din inflorescenţă şi anume a vârfului
axului principal (figura 12.5). La strugurii cu multe ramificaţii laterale se constată aceleaşi
defecte; de aceea se recomandă suprimarea, alături de vârful ciorchinelui, şi a altor ramificaţii
laterale.
Operaţia de suprimare a unor părţi din inflorescenţă
se recomandă să fie efectuată imediat după înflorire, cu
ajutorul unor forfecuţe inoxidabile sau chiar cu mâna,
uneori concomitent cu normarea inflorescenţelor pe butuc,
şi are drept scop: ridicarea aspectului comercial al
strugurilor, maturarea mai uniformă, uniformizarea culorii şi
mărimii boabelor.
Fig. 12.5 - Suprimarea vârfului
inflorescenţei

Rărirea boabelor îmbunătăţeşte aspectul comercial al strugurilor, fără a modifica

forma acestora. Boabele rămase pe strugure după rărire se dezvoltă mai bine, cresc în volum
şi greutate, sunt uniforme ca mărime, culoare şi maturare. Lucrarea este indicată în cazul
soiurilor pentru masă cu boabe rare şi neuniforme ca mărime, culoare şi maturare (Regina
viilor, Muscat de Hamburg), cele cu boabe dese (Chasselas), ca şi soiurile predispuse la
meiere şi mărgeluire (Coarnă neagră, Bicane).
Se recomandă ca operaţia să se execute imediat după înflorit, când creşterea boabelor
se realizează prin înmulţirea numărului de celule şi prin sporirea dimensiunii lor. Pentru
executarea lucrării se folosesc forfecuţe inoxidabile, cu vârfuri lungi, bine ascuţite, cu ajutorul
cărora se îndepărtează boabele prin tăiere de la baza codiţei. În general, se suprimă 20-60 %
din totalul boabelor formate pe ciorchine.
12.2. Folosirea substanţelor bioactive în vederea creşterii cantităţii şi calităţii
producţiei de struguri. Lucrările şi operaţiile în verde la viţa-de-vie pot fi parţial înlocuite
prin folosirea unor substanţe bioactive (fitohormoni) care reglează procesele de creştere şi
fructificare. Din această categorie fac parte: substanţe fitoregulatoare care inhibă creşterea
lăstarilor (retardanţi); substanţe care stimulează legatul florilor şi creşterea boabelor
(biostimulatori); substanţe care întrerup vegetaţia (defolianţi şi desicanţi).
Inhibarea creşterii lăstarilor. Pentru oprirea din creştere a lăstarilor în timpul
înfloritului (suprimarea ciupitului) şi la intrarea strugurilor în pârgă, se folosesc o serie de
substanţe bioactive cum sunt: cicocelul, etephonul, alarul, acidul α-naftil acetic.

157
 Stimularea creşterii ciorchinilor şi boabelor. La soiurile de masă cu struguri compacţi
(Perla de Csaba, Chasselas), cele care nu leagă cu polen propriu (Coarnă neagră, Bicane) şi la
cele apirene (Sultanină, Corinth, Perlette) se fac tratamente cu acid giberelic (GA3) şi acid 4-
clor-fenoxiacetic (4-CPA).
Plivitul „chimic“ al lăstarilor. În plantaţiile conduse în forme înalte şi semiînalte,
plivitul lăstarilor de pe tulpini se poate face chimic, cu substanţe desicante (Paraquat sau
Diquat), sau cu substanţe care inhibă intrarea mugurilor în vegetaţie (esterii acidului α-naftil
acetic şi acidul abscisic).
12.3. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la viţa-de-vie
Viţa-de-vie este o plantă sensibilă la atacul de boli şi dăunători, de aceea măsurile de
protecţie fitosanitară ocupă un loc important în tehnologiile de cultură. Deoarece substanţele
chimice de combatere au efecte poluante asupra mediului înconjurător, măsurile de protecţie
fitosanitară trebuie aplicate în complex (combatere interată).
Primele măsuri aplicate sunt cele preventive: efectuarea la timp a lucrărilor solului;
distrugerea buruienilor; strângerea resturilor vegetale atacate de boli şi dăunători; aplicarea
lucrărilor şi operaţiilor în verde; fertilizarea echilibrată. Pe lângă măsurile preventive, un rol
important în menţinerea sănătăţii plantelor şi evitarea pierderilor (uneori foarte mari) de
recoltă, îl are combaterea chimică, care rămâne mijlocul de bază în tratarea bolilor şi
dăunătorilor.
Combaterea chimică constă în administrarea unei substanţe chimice (sau a unui
amestec), cunoscute sub numele de pesticide sau produse fitofarmaceutice pentru prevenirea
şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. În comerţ există o multitudine de produse gata de
folosire care conţin una sau mai multe substanţe active (s.a.), care asigură eficacitatea
produsului respectiv. În funcţie de grupa de agenţi patogeni împotriva cărora se folosesc,
pesticidele se grupează astfel:

Fungicide  sunt pesticidele aplicate pentru combaterea bolilor produse de

ciuperci;
 ele pot fi: anorganice, organice şi organo-minerale;
Insecticide  sunt produsele folosite în combaterea insectelor dăunătoare:
de ingestie, care acţionează după ce au fost introduse în
organism odată cu hrana;
de contact, care pătrund în corpul insectei după contactul cu
tegumentul;
gazoase, care pătrund prin căile respiratorii;
paralizante, care atacă centrii nervoşi;
158
 Acaricide  sunt destinate combaterii acarienilor (păianjenilor).

Tipuri de  preventive, când produsul trebuie aplicat înainte de contaminare

tratamente (ex.: mană);
fitosanitare:  curative, se aplică după ce contaminarea a avut loc (ex.: molia
strugurilor);
 curative şi preventive în acelaşi timp, în cazul produselor care
opresc dezvoltarea ciupercii sau distrug dăunătorii, protejând
vegetaţia faţă de atacurile posterioare tratamentului.

Aplicarea produselor chimice se face sub formă de tratamente uscate când se folosesc
pulberile pentru prăfuirea plantelor şi tratamente umede aplicate prin pulverizare.
La stabilirea dozei de pesticid, în practica curentă se discută de concentraţia soluţiei
folosită la tratament în 100 litri apă, sau de substanţa necesară la hectar. Obişnuit se foloseşte
o cantitate de soluţie de 1000 litri la hectar, dar sunt situaţii când această cantitate poate fi
diminuată (ex.: primele tratamente, aparatură performantă de aplicare, vii tinere etc.).

Dezavantajele  pericolul pentru utilizator în timpul aplicării;

combaterii chimice:
 reziduurile de pe struguri şi din vin;
 afectarea mediului înconjurător etc.
pot fi depăşite aceste aspecte, prin apelarea la sfaturile
şi sprijinul specialiştilor în alegerea şi aplicarea
pesticidelor.

12.3.1. Combaterea bolilor criptogamice. Prevenirea şi combaterea bolilor

criptogamice (produse de ciuperci), reprezintă problema cea mai complexă a protecţiei
fitosanitare în viticultură, începând cu mana, făinarea şi putregaiul cenuşiu al strugurilor.
În strategia actuală de combatere integrată a bolilor criptogamice, cele mai eficiente
metode rămân, încă, cele chimice. Pentru a se limita cantităţile de pesticide, s-a introdus în
tehnologie noţiunea de „prag economic de dăunare” (PED). Prin acesta se înţelege nivelul
de atac la care trebuie aplicat tratmentul, pierderea de recoltă fiind echivalentă cu costul
tratamentului (3-5 % pierdere de recoltă).
Prevenirea şi combaterea manei. Mana (Plasmopara viticola) rămâne boala cea mai
periculoasă la viţa-de-vie, care atacă toate organele verzi în formare ale plantei: lăstarii tineri,
inflorescenţele, strugurii în formare, cârceii. Atacul de mană trebuie prevenit, deoarece după
ce infecţia s-a produs, ciuperca nu mai poate fi combătută decât foarte greu, prin fungicide
sistemice (care pătrund şi circulă în plante).

159
 Atacul primar:  apare pe frunze, sub formă de „pete untdelemnii” pe faţa superioară,
în dreptul cărora, pe dosul frunzei, se formează un puf albicios, apoi
în stadiu mai avansat pe frunze apar necroze;
 pe vârfurile lăstarilor, pe inflorescenţe, cârcei, frunze, atacul manei
Alte organe produce brunificarea şi uscarea lor;
afectate:  boabele complet dezvoltate se brunifică, se desprind de ciorchine şi
cad;
 ciuperca iernează sub formă de oospori pe frunzele moarte;
 primăvara, în prezenţa apei şi a unei temperaturi mai mari de 11ºC,
aceştia germinează, contaminând organele erbacee apropiate de sol.

Măsuri  evitarea densităţii prea mari, cu slabe posibilităţi de aerisire;

agrofitotehnice:  evitarea conducerii joase, cu lăstarii în apropierea solului;
 drenarea terenurilor care reţin puternic apa;
 efectuarea lucrărilor în verde la timp;
 eliminarea prin cârnit a vârfurilor nestropite ale lăstarilor.
Combaterea  primul tratament se aplică când lăstarii au 6-8 frunze, iar al doilea
chimică: înainte de înflorit;
 zeama bordeleză 0,5-1,0% este fungicidul cel mai vechi, folosit cu
foarte bune rezultate (3-4 tratamente în condiţii normale);
 Alcupral 50 PU (3 kg/ha), Champion 50 WP (2 kg/ha);
 substanţe acuprice: Captadin 50 PU (0,2 %), Dithane M-45 (0,2 %),
Folpan 50 WP (0,2 %), Folpan 80 WDG (1,5 kg/ha);
 pesticidele în amestec (produs de contact + sistemic), sunt foarte
eficiente: Ridomil Gold MZ 68 WP (2,5 kg/ha), Curzate Super V (3
kg/ha), Mikal (3 kg/ha).

După ploile cu grindină, care măresc pericolul infecţiilor, cât şi în cazul când imediat
după ultimul stropit au intervenit ploi care spală soluţia de pe plante, tratamentul trebuie
repetat.
Soluţia de fungicid va fi pulverizată cât mai fin, pentru a fi repartizată uniform pe
organele plantei. O atenţie deosebită se va acorda suprafeţei inferioare a frunzelor, unde au
loc cele mai dese infecţii.
Pentru sporirea eficienţei tratamentelor, este bine ca acestea să se facă numai când este
nevoie, la avertizare, acolo unde există staţii de avertizare. Experienţa practică a dovedit că în
cazul unei presiuni puternice a agentului patogen (ani ploioşi, temperaturi favorabile etc.),
este indispensabilă aplicarea mai multor tratamente.
Prevenirea şi combaterea făinării sau oidiumului. Această boală a devenit tot mai
păgubitoare, pe măsură ce s-a restrâns folosirea fungicidelor cuprice în combaterea manei.
Ciuperca Uncinula necator atacă toate organele verzi ale viţei.

160
 Atacul primar:  apare pe frunze, dar atacă toate organele verzi ale viţei, pe care
dezvoltă un miceliu pâslos de culoare alb-gri, acoperit cu o pulbere
cu aspect de „făină”;
 cel mai periculos este atacul pe struguri, boabele atacate imediat
după legarea florilor se usucă, iar cele atacate mai târziu crapă şi se
brunifică;
soiurile mai sensibile sunt cele pentru struguri de masă.
Măsuri  tăierea înlătură sursele de infecţie şi permite dezvoltarea mai aerisită
agrofitotehnice: a butucului;
 lucrările şi operaţiile în verde (plivitul, desfrunzitul);
 lucrările solului destinate eliminării excesului de umiditate şi
distrugerii buruienilor.
Combaterea  primul tratament se aplică când lăstarii au crescut până la 5-7 cm;
chimică:  zeamă sulfocalcică (folosită de aproape un secol şi jumătate);
 sulf muiabil (0,4 %), Kumulus S (0,3 %), Systhane 12 E (0,2 l/ha),
Topsin 70 PU (0,1-0,12 %), Thiovit Jet 80 WG (3 kg/ha), Karathane
LC (0,05 %), Tilt 250 CE RV (0,2 l/ha).

Prevenirea şi combaterea putregaiului cenuşiu al strugurilor. Ciuperca Botryotinia

fuckeliana este polifagă (atacă diferite specii), distrugând toamna o bună parte din recoltă,
îndeosebi în anii cu precipitaţii abundente.
Vegetaţia luxuriantă a butucilor, densitatea mare a frunzişului, care rezultă în urma
atribuirii unei încărcături de ochi exagerate la tăiere, precum şi dezvoltarea peste măsură a
buruienilor sunt factori care favorizează atacul de putregai. Infecţia este uşurată când
ţesuturile sunt rănite de insecte, grindină, păsări şi alte boli şi dăunători.

Organele  boabele mature, aproape de cules, pe suprafaţa lor apar pete mici,
atacate: care se măresc repede, pătrunzând şi în interiorul pulpei bobului;
 mai puţin pe frunze, lăstari şi ciorchinii tineri;
Măsuri  desfrunzitul în zona primelor noduri pentru a se evita umiditatea
agrofitotehnice: ridicată din zona strugurilor;
 efectuarea plivitului şi cârnitului lăstarilor, pentru a permite o mai
bună circulaţie a aerului;
 recoltarea strugurilor mai de timpuriu (în cazul unui atac puternic).
Combaterea  primul tratament se face imediat după înflorit, apoi la intrare în
chimică: pârgă, iar ultimul cu trei săptămâni înainte de recoltare;
 Rovral 75 WG (0,6-0,8 kg/ha), Sumilex 50 PU (1-1,5 kg/ha),
Derosal 50 SC (0,08-0,1 %), Konker (1,5 l/ha), Topsin 70 PU (0,1-
0,12 %), Swich 62,5 WG (0,6 kg/ha).
De reţinut! Strugurii atacaţi vor fi culeşi şi vinificaţi separat, deoarece ciuperca
influenţează negativ unele calităţi ale vinului.

161
 Alte boli ale viţei-de-vie: antracnoza, eutipoza, excorioza, putregaiul alb al strugurilor,
esca sau apoplexia; viroze: scurt-nodarea viţei-de-vie, răsucirea frunzelor, strierea lemnului,
mozaicul nervurian; bacterioze: cancerul bacterian (Agrobacterium vitis, sinonim
Agrobacterium tumefaciens), care se manifestă sub forma unor tumori, începând de la
producerea materialului săditor viticol şi mai târziu, în plantaţii, pe organele lemnoase ale
butucilor.
12.3.2. Combaterea dăunătorilor. Cei mai periculoşi dăunători ai viţei-de-vie sunt
filoxera, moliile strugurilor şi acarienii.
Filoxera (Phylloxera vastatrix) reprezintă unul dintre dăunătorii foarte periculoşi ai
viţei-de-vie. A fost adusă în Europa din America, în secolul al XIX-lea, odată cu butaşii din
diferite specii de viţe americane. Atacul ei a provocat distrugerea viilor europene, a căror
refacere nu a fost posibilă decât prin folosirea la plantare a viţelor altoite pe portaltoi din
speciile americane rezistente la filoxeră. Trecerea de la înmulţirea prin butaşi la cea prin viţe
altoite, a însemnat schimbarea întregului sistem de cultură, fiind o etapă de răscruce în istoria
culturii viţei-de-vie.
Insecta trăieşte şi se înmulţeşte pe rădăcinile şi frunzele viţelor americane, hibrizilor
direct producători şi pe rădăcinile viţelor europene, la acestea din urmă atacul fiind deosebit
de dăunător. Filoxera forma radicicolă, se răspâneşte cu uşurinţă în solurile grele, argiloase.
Răspândirea ei este mult îngreunată în solurile nisipoase. În această situaţie, soiurile de Vitis
vinifera se pot cultiva pe rădăcini proprii, nealtoite.

Filoxera  atacă rădăcinile viţelor americane şi ale celor europene;

forma radicicolă:  pe rădăcinile înţepate de filoxeră se formează nodozităţi, când
rădăcinile sunt mai subţiri, şi tuberozităţi pe cele mai groase.
 în zona acestor deformaţii ţesuturile se necrozează, putrezesc,
mai ales în toamnele ploioase;
 butucii sunt debilitaţi, frunzele se veştejesc, producţiile sunt din
ce în ce mai mici, butucii se usucă în 5-10 ani.
Filoxera  atacul se întâlneşte pe frunzele soiurilor de portaltoi şi de
forma galicolă: hibrizi direct producători, pe care le înţeapă şi le suge seva;
 pe locul înţepăturii, celulele frunzei se înmulţesc neuniform,
formându-se gale (excrescenţe) de mărimea unui bob de
mazăre, pe faţa inferioară a frunzei; treptat, frunzele se răsucesc
şi se usucă.
Măsuri de  se vor folosi numai viţe altoite pe portaltoi rezistenţi, cu
protecţie: excepţia viţelor plantate pe solurile nisipoase;
 strângerea şi arderea frunzelor atacate;
 stropiri cu produse organo-fosforice, mai ales sistemice:
Sinoratox în concentraţie de 0,1 % sau Decis 2,5 EC (0,2 l/ha).

162
 Moliile strugurilor. În climatul nostru temperat, moliile strugurilor sunt reprezentate
prin două specii: Lobesia botrana (eudemisul), frecvent în podgoriile din sudul ţării, şi
Eupoecilia ambiguella sau Clysia ambiguella (cochilisul), răspândit în regiunile mai nordice.
Cochilisul dezvoltă două generaţii pe an, în timp ce eudemisul – trei. Larvele rod butonii
florali şi inflorescenţele, boabele verzi şi cele mature. Organele atacate sunt înfăşurate cu o
reţea de fire mătăsoase albe.

Măsuri agrofitotehnice:  folosirea unor distanţe corespunzătoare de plantare pentru o

bună aerisire şi iluminare;
 efectuarea lucrărilor plivit, legatul lăstarilor, cârnit;
 distrugerea buruienilor etc.
Combatere chimică şi  stabilirea oportunităţii aplicării tratamentelor se face cu
biologică: ajutorul capcanelor cu feromoni sexuali;
 tratamente cu: Fastac 10 EC (0,075 l/ha), Decis 2,5 EC (0,2
l/ha), Karate 2,5 EC (0,25 l/ha);
 tratamente cu: Thuringin, Bactospeine (0,3 %).
 eudemisul viţei-de-vie are numeroşi duşmani naturali,
printre cei ce atacă ouăle şi le parazitează sunt şi viespile din
genul Trichogramma.

Acarianul (păianjenul) roşu comun (Tetranycus urticae) înţeapă ţesuturile frunzei,

formându-se pete mari caracteristice, la început de culoare cenuşie lucioasă, apoi roşietice-
brune şi se curbează. Ca urmare frunzele se usucă şi cad treptat, încât la un atac puternic are
loc defolierea timpurie a butucilor.

Mod de iernare:  ca femelă adultă în crăpăturile scoarţei burtucilor, sub solzii

mugurilor, sub resturile vegetale (frunze, buruieni), pe araci, în
sol;
 primăvara timpuriu (când temperatura medie a aerului ajunge la
10-12º C), păianjenul migrează pe viţa-de-vie.
Măsuri  adunarea în toamnă a resturilor vegetale (buruieni, frunze etc) şi
agrofitotehnice: arderea lor;
 executarea arăturii adânci pentru distrugerea formelor de iernare;
 praşile repetate pentru menţinerea solului curat de buruieni.
Combaterea  se efectuează în perioada de repaus, toamna, sau primăvara
chimică: devreme, după tăierea în uscat, cu zeamă bordeleză 3 % sau
Mitac 20 CE (0,2 %);
 când lăstarul are 5-7 cm lungime se poate stropi cu: Apollo 50 SC
(0,4 l/ha), Neoron 500 EC (0,05-0,1 %), Danirun 11 EC (0,6 l/ha),
Omite 57 E (1,5 l/ha), Talstar 10 EC (0,3 l/ha), Tedion V-18
(0,15-0,20 %), Cascade 5 EC (1 l/ha).

163
 12.4. Combaterea integrată. În urma folosirii timp îndelungat a combaterii chimice, în
viticultură s-au semnalat o serie de aspecte negative: apariţia rezistenţei la fungicidele
sistemice a unor agenţi fitopatogeni şi intensificarea atacului acestora; folosirea produselor
organofosforice, a celor cloroderivate a dus la înmulţirea în masă a acarienilor; reziduurile
rămase pe struguri afectează calitatea igienică a acestora, cu implicaţii în procesul
fermentaţiei alcoolice a mustului şi asupra sănătăţii consumatorilor; distrugerea faunei de
antagonişti (organisme utile care distrug agenţii dăunători) etc.
Aceste efecte ale utilizării pesticidelor a făcut să câştige tot mai mult teren sistemul
combaterii integrate a bolilor şi dăunătorilor. Acesta include într-un tot unitar, armonios,
toate metodele chimice, biologice, agrotehnice şi fizice, precum şi a factorilor naturali de
combatere, în aşa fel încât să se realizeze o reglare şi o combatere a populaţiilor de organisme
dăunătoare care să nu depăşească pragul economic de dăunare.

Combaterea  fertilizarea raţională a plantaţiilor în vederea asigurării unui

integrată – măsuri: echilibru între procesele de creştere şi fructificare;
 evitarea excesului de azot care determină creşteri luxuriante
şi sensibilizarea viţei-de-vie la atacul bolilor şi dăunătorilor;
 efectuarea la timp a lucrărilor solului care contribuie la
distrugerea multor patogeni şi dăunători;
 înlăturarea prin lucrările în verde a numeroase surse de
infecţie, concomitent cu aerisirea mai bună a butucilor.

Combaterea integrată răspunde unor exigenţe de ordin ecologic, punând pe primul

plan căile biologice de combatere a populaţiilor de organisme dăunătoare, păstrarea
echilibrului natural şi evitarea poluării mediului înconjurător, precum şi a recoltei de struguri.
12.5. Combaterea biologică. Lupta biologică presupune utilizarea organismelor vii
sau a produselor lor, pentru a preveni sau reduce pierderile sau daunele produse de
organismele dăunătoare. Viticultura „ecologică” sau „biologică” (acel sistem de cultură a
viţei-de-vie care urmăreşte păstrarea unui mediu nepoluat), interzice folosirea produselor de
sinteză, al căror efect pe termen lung asupra sănătăţii noastre este imprevizibil.
Prin combaterea biologică se urmăreşte identificarea şi protejarea speciilor utile,
prevenirea înmulţirii speciilor dăunătoare şi împiedicarea dezvoltării lor prin mijloace cât mai
naturale şi cât mai puţin toxice.
Primul exemplu de luptă biologică în viticultură îl constituie folosirea portaltoilor
americani rezistenţi, pentru combaterea filoxerei, în locul mijloacelor chimice. De peste un

164
secol s-au extins şi hibrizii euro-americani şi euro-asiatici rezistenţi la boli, însă aceştia nu
ating nivelul calitativ al soiurilor europene.

Avantajele combaterii biologice  evitarea poluării;

a bolilor şi dăunătorilor:
Mijloacele folosite:
 fitotoxicitate redusă;
 obţinerea recoltei fără reziduuri chimice;
 evitarea apariţiei rezistenţei la pesticide;
 asigurarea sănătăţii mediului, omului şi a celorlalte
vieţuitoare.
 folosirea de soiuri rezistente;
 folosirea luptei biologice şi a substanţelor vegetale
şi minerale;
 îndepărtarea dăunătorilor, limitarea înmulţirii lor,
NU omorârea acestora.

Nu se urmăreşte distrugerea completă a dăunătorilor, ci realizarea unui echilibru

pentru a regla populaţiile de agenţi patogeni şi dăunători sub un anumit prag, astfel încât să nu
provoace daune semnificative. Substanţe pentru combaterea bolilor în viticultura ecologică
sunt cele de provenienţă minerală: sulfatul de cupru, sulful, praful de argilă măcinată şi cele
de provenienţă vegetală: nicotine, rotenone, alge marine etc.
Chiar dacă producţiile obţinute prin practicarea viticulturii ecologice sunt mai reduse,
iar costurile, uneori, mai ridicate, strugurii şi vinurile obţinute sunt însă căutate de mulţi
consumatori, apreciate ca „produse ecologice” sau „biologice” şi valorificate la un preţ
superior.
12.6. Rezumatul temei
Prin tehnologiile de cultură aplicate în plantaţiile pe rod, se urmăreşte obţinerea unor producţii
normale de struguri, de calitate, în condiţiile obţinerii unui profit maxim şi al prelungirii perioadei de
rodire un timp cât mai îndelungat.
Lucrările şi operaţiile în verde cuprinde ansamblul de măsuri culturale aplicate butucilor de
viţă în cursul perioadei de vegetaţie, cu scopul reglării proceselor de creştere şi rodire. Prin ele se
completează sau se desăvârşeşte efectul tăierilor în uscat. Baza biologică a operaţiilor în verde constă
în redistribuirea substanţelor nutritive, ca urmare a suprimării parţiale sau totale a unor organe ale
plantei. Hrana, care era destinată organelor suprimate, este folosită de cele rămase pe butuc, acestea
având posibilitatea să crească în condiţii mai bune. Totodată, ele uşurează efectuarea lucrărilor de
întreţinere a solului şi îmbunătăţesc calitatea strugurilor, îndeosebi a celor pentru consum în stare
proaspătă.
Dintre lucrările şi operaţiile în verde, cel mai des aplicate sunt plivitul, cârnitul şi legatul
lăstarilor; mai rar se aplică ciupitul, copilitul, desfrunzitul parţial, incizia inelară, rărirea strugurilor.

165
 În cursul perioadei de vegetaţie, viţa-de-vie este atacată de boli şi dăunători, împotriva cărora
se iau măsuri de igienă culturală, măsuri agrofitotehnice şi măsuri chimice. În viticultura modernă se
practică combaterea integrată, care asigură o combatere eficientă a bolilor şi dăunătorilor în
condiţiile reducerii poluării mediului şi diminuării consumurilor energetice (efectuarea mai multor
lucrări la o singură trecere cu tractorul).

TEST DE EVALUARE
1. Clasificaţi lucrările şi operaţiile în verde.
Răspuns:
Lucrările şi operaţiile în verde se pot clasifica după mai multe criterii: după
obligativitatea executării lor (obligatorii - plivitul, legatul lăstarilor; ocazionale
- ciupit, copilit, cârnit, desfrunzit parţial); după frecvenţa cu care se
întrebuinţează (lucrări şi operaţii în verde aplicate mai des sau mai rar) şi după
părţile plantei pe care se aplică (lucrări şi operaţii în verde aplicate lăstarilor,
inflorescenţelor şi strugurilor).

1. Definiţi plivitul şi enumeraţi avantajele acestei lucrări.

2. La care soiuri se realizează lucrarea de normare a încărcăturii de

inflorescenţe şi în ce constă?

3. Când trebuie să se facă legarea şi dirijarea lăstarilor la viţa-de-vie?

4. Enumeraţi avantajele pe care le prezintă lucrarea de desfrunzit.

5. Care sunt măsurile preventive ce se pot lua pentru combaterea bolilor şi

dăunătorilor la viţa-de-vie?

6. Enumeraţi măsurile specifice combaterii integrate.

7. Combaterea biologică prezintă o serie de avantaje. Enumeraţi câteva.

166