FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE NATURII ȘI ȘTIINȚE AGRICOLE

Specializarea: BIOLOGIE – anul I

Disciplina: BIOLOGIE CELULARĂ ȘI MOLECULARĂ
Responsabil disciplină: Ș.L.Dr. ANCA LEPĂDATU

Curs nr.6

MECANISME DE TRANSPORT MEMBRANAR

Cel mai important rol al unei membrane celulare este de a menține o frontieră permanentă
între mediul intern si mediul exterior structurii celulare respective. Delimitarea nu este absolute,
membrana celulară este semipermeabilă și permiteÎn acest fel compozitia mediului intern este strict
controlată de permeabilitatea selectiva a membranei si de diverse procese de transport prin
membrană.
Bistratul lipidic oferă o barieră energetică foarte înaltă pentru moleculele de dimensiuni
mari, ca și pentru moleculele mici, hidrofile. În schimb, bariera energetică este joasă pentru
moleculele hidrofobe aflate în mediul apos și, cu cât o moleculă este mai hidrofobă, cu atât ea va
intra mai ușor în membrană. Totuși, odată intrată în regiunea hidrofobă a membranei, o moleculă
nepolară va avea de trecut o barieră energetică relativ înaltă pentru a putea părăsi membrana.
Capacitatea membranelor celulare de a permite unor molecule hidrofile să traverseze
membrana se datorează atât existenței unor proteine membranare integrale (care fie pot forma pori
în interiorul membranei, fie transportă ele însele molecule hidrofile de pe o parte pe alta a
membranei), cât și permeabilității intrinseci a membranei față de anumite molecule. În general, un
bistrat lipidic intact este permeabil la molecule hidrofobe (inclusiv gaze: O2, CO2) și molecule
polare mici, neionizate (de exemplu H2O) și nu este permeabil față de molecule polare de
dimensiuni mari (de exemplu zaharuri) și ioni (indiferent de mărimea lor).

Trec prin membrane : gaze și

moleculele polare mici sau
moleculele hidrofobe.

NU trec: moleculele polare mari

neutre (glucoza, amino acizii)
molecule încărcate cu sarcină
electrică (pozitivă sau negativă),
ionii de H+,Ca2+,Cl-,Na+, Mg2+

Membranele biologice constituie granițe care individualizează celulele sau delimitează

diverse structuri subcelulare sau multicelulare dar, în același timp, îndeplinesc rolul de liant, prin

1
punți de legătură, între interiorul și exteriorul acestor compartimente. Prin membrane se produce
un transfer intens și continuu de substanțe și energie.
Membrana, care delimitează fiecare celulă a organismului, este alcătuită aproape în
întregime dintr-un bistrat lipidic, însă conține și numeroase molecule proteice, dintre care multe
străbat integral membrana. Bistratul lipidic nu este miscibil nici cu lichidul extracelular și nici cu
lichidul intracelular. De accea, el constituie o barieră în calea deplasării moleculelor de apă și a
substanțelor hidrosolubile între compartimentele lichidiene extracelular și intracelular. Totuși,
unele substanțe pot strabate acest bistrat lipidic, difuzand direct prin membrana, in special
substantele liposolubile.
Moleculele proteice membranare au proprietăți complet diferite în ceea ce privește
transportul substanțelor. Structurile lor moleculare întrerup continuitatea bistratului lipidic,
constituind o cale alternativă de penetrare a membranei celulare. Majoritatea acestor proteine
integrale de membrană pot astfel funcționa ca proteine de transport.
Diferitele proteine funcționează în moduri diferite:
- Unele reprezintă canale (sau pori) care permit astfel deplasarea liberă a apei și a anumitor
ioni sau molecule; acestea sunt denumite proteine-canal.
- Altele, denumite proteine de transport, formează legături cu molecule sau cu ioni care
urmeaza a fi transportați; ulterior, în urma modificărilor conformaționale reversibile, moleculele
proteice deplasează aceste substanțe prin spațiile interstițiale spre partea opusă a membranei.
Atât proteinele canal, cât și proteinele de transport sunt, de obicei, foarte selective în ceea ce
privește tipurile de molecule și ioni cărora le permit să traverseze membrana.

Proteinele mozaicului fluid

Clasificarea mecanismelor de transport transmembranar

➢ După caracteristicile substanței transportate (greutate moleculară, formă, dimensiuni,
grad de ionizare, grad de hidratare)
- Microtransport = transportul de ioni si molecule mici prin mecanisme de difuzie și osmoză,
în care nu sunt implicate proteine membranare, și mecanisme în care sunt implicate proteine

2
membranare = difuziune facilitată. Asigură trecerea apei și a substanțelor dizolvate liposolubile
prin membrana celulară;
- Macrotransport = transportul în masă sau transportul vezicular este transportul de
macromolecule și particule prin vezicule delimitate de membrane. Este procesul prin care celula
înglobează (endocitoză = materialul extracelular este captat în vezicule formate prin invaginarea
membranei) sau elimină (exocitoză = materialul intracelular este captat în vezicule care vor fuziona
cu membrana celulară iar conținutul va fi eliminat în exteriorul celulei) particule de natură diferită,
prin intermediul unor vezicule formate la nivelul membranei celulare (vezicule de transcitoză,).
Procesul de înglobare a unor particule solide poartă numele de fagocitoză; înglobarea lichidelor
(de ex. picăturile lipidice) se realizează prin pinocitoză. Fagocitoza și pinocitoza sunt forme
particulare de endocitoză.

➢ După mecanismele implicate în transportul transmembranar, care pot fi grupate în

două categorii principale:
▪ Mecanisme care NU necesită prezența unor proteine membranare transportoare
(cărăuși), din care fac parte difuziunea și osmoza;
▪ Mecanisme care necesită prezența unor astfel de proteine : difuziunea facilitată și
transportul activ.

➢ După consumul energetic necesar pentru realizarea transportului:

▪ Transport pasiv, care nu necesită energie pentru a se desfășura deoarece se
realizează în sensul gradientului de concentrație și cuprinde difuziunea, osmoza și
difuziunea facilitată;
▪ Transport activ, care necesită cheltuială de energie metabolică (ATP), contra
gradientului de concentrație.

➢ După modul de realizare a transportului

▪ Difuziune simplă, prin permeabilitatea membanei
▪ Difuziune facilitată cu ajutorul unor mediatori (transportori) membranari proteici:
-cu proteine “carrier”
-cu proteine canal

➢ După numărul moleculelor transportate

▪ Transport uniport (un singur tip de molecule )
▪ Transport cuplat, în care se transportă 2 sau mai multe molecule diferite.

➢ După sensul transportului

▪ Transport sinport – mai multe specii moleculare sau ionice sunt transportate printr-un
canal în acelaș sens
▪ Transport antiport – mai multe specii moleculare sau ionice sunt transportate printr-un
canal în sensuri opuse, putându-se întârzia unele pe celelalte.

➢ După modul de utilizare a energiei, transportul activ poate fi de 5 tipuri:

a.- Cu consum de ATP
b.- Prin folosirea gradientelor ionice
c.-Translocare de grup, prin folosirea fosfoenolpiruvatului

3
d.-Prin utilizarea energiei luminii (bacteriorodopsina )
e.-Transport indirect sau în masă (endocitoză, exocitoză, transcitoză)

Schema clasificării mecanismelor de transport transmembranar

4
 MECANISME CARE NU UTILIZEAZĂ PROTEINE TRANSPORTOARE

TRANSPORTUL PASIV

Transportul moleculelor și ionilor prin membrana celulară ÎN SENSUL gradientului de

concentrație sau electrochimic se numește transport pasiv. Decurge fără consum de energie
înmagazinata în ATP, câteodată chiar cu pierdere de energie liberă.

1. DIFUZIUNEA
Difuzia moleculară este pătrunderea moleculelor unui corp, printre moleculele altuia, fără să
existe curgere. Difuzia explică fluxul moleculelor dintr-o regiune de concentrație mai mare la una
dintre concentrație mai mică. De remarcat este faptul că difuzia apare, de asemenea, atunci când
nu există nici un gradient al concentrației. Rezultatul este o amestecare treptată a particulelor.
Într-o fază cu temperatură uniformă, fiind absente forțe externe care acționează asupra
particulelor, procesul de difuzie va duce în cele din urmă la amestecarea completă și uniformizarea
amestecului. Exemplu: cerneala și apa. Se auto-amestecă, deci nu există curgere.
La o temperatură mai ridicată, viteza de difuzie este mai ridicată datorită agitației termice,
care este mai intensă. Agitația termică este mișcarea dezordonată a moleculelor unui corp. În
interiorul unui gaz sau lichid, există o presiune care provine din ciocnirea moleculelor între ele și
pereții vasului. Difuzia apare la corpurile aflate în toate stările de agregare.
Moleculele unui gaz (CO2 și O2), ca și moleculele mici și ionii cu caracter hidrofob aflați
într-o soluție, se găsesc într-o mișcare permanentă, dezordonată, rezultat al energiei lor. Această
mișcare, numită difuziune, determină răspândirea uniformă a moleculelor într-un volum dat de gaz
sau soluție. De aceea, ori de câte ori există o diferență de concentrație (gradient de concentrație)
între două compartimente ale unei soluții, mișcarea moleculară tinde să elimine această diferență
și să distribuie moleculele uniform. Moleculele nu sunt modificate chimic sau asociate altor
molecule în cursul trecerii prin membrană prin difuziune.
Datorită structurii sale, membrana celulară nu reprezintă o barieră în difuziunea moleculelor
nepolarizate (liposolubile, nu și hidrosolubile), de exemplu O2, sau hormonii steroizi. Moleculele
organice, care prezintă legături covalente polare, dar nu sunt încărcate electric, de exemplu CO2,
apa, etanolul sau ureea, pot-de asemenea-difuza prin membrana celulară. Moleculele polarizate
mai mari, de exemplu glucoza, nu pot traversa membrana celulară prin difuziune și , de aceea, au
nevoie de proteine transportoare.

1.1. Difuziunea simplã a substanțelor liposolubile se desfãșoarã prin dizolvare în bistratul

lipidic. O moleculã aflatã în soluție apoasã, în mediul extracelular, traverseazã bistratul si se
dizolvã din nou în solutie apoasã în citoplasmă. Rata de difuziune este proporționalã cu gradientul
de concentrație din interiorul și exteriorul celulei. Cu cât o substanțã este mai ușor solubilã în lipide,
cu atât pãtrunde mai repede în celulã. Tranzitul se face în sensul gradientului de concentrație, de la
un compartiment cu concentrație mare la altul cu concentrație mică.
Difuzia simplă se desfășoară în următoarele etape:
▪ Trecerea moleculelor din mediul extracelular sau intracelular apos în interiorul
hidrofob al membranei;
▪ Traversarea bistratului lipidic;
▪ Deplasarea moleculelor din membrană în mediul apos intracelular sau extracelular.

5
 Difuzia simplă a moleculelor liposolubile prin dizolvare în bistratul lipidic se datorează
permeabilității intinseci a acestuia față de anumite tipuri de molecule și ioni (discutate mai sus) și
constă în traversarea bistratului fără ajutorul proteinelor membranare.
Prin agitație termică, molecula transportată poate depăși barierele energetice impuse de
diversele regiuni hidrofile/hidrofobe ale membranei. Deoarece însă ciocnirile moleculare sunt
aleatoare, traiectoria moleculei prezintă numeroase deflexii; molecula poate fie să traverseze
membrana, fie să se întoarcă în mediul inițial. Transportul unei singure molecule nu depinde de
sensul gradientului potențialului electrochimic. Fluxul net de substanță care traversează membrana
prin difuzie simplă are însă sensul gradientului de potențial electrochimic, deoarece moleculele
care vor difuza dinspre mediul cu concentrație mai mare spre mediul cu concentrație mai mică vor
fi mai numeroase decât cele care traversează membrana în sens invers.

Schema difuziei simplă prin dizolvare în membrană, datorită agitației termice

Exemple de procese de difuziune simplă:

⚫ Dinamica difuziunii prin membrana alveolo-capilară (Schimbul de gaze respiratorii
între aerul alveolar și sângele venos din capilarele alveolare de la nivelul alveolelor pulmonare:
difuziunea oxigenului din alveole în sângele capilar și difuziunea în sens invers a dioxidului de
carbon).Acest schimb se realizează pe baza unor legi fizice, a unor mecanisme fiziologice și a unor
structuri și proprietăți specifice ale membranelor alveolo-capilare. Legile schimbului de gaze sunt
legi fizice ale solubilității și presiunilor parțiale (legea lui Dalton).
Procesul are loc doar în condițiile în care există o diferență de presiune parțială a gazelor,
iar sensul procesului va fi totdeauna orientat dinspre zona cu presiune parțială mare spre zona cu
presiune parțială mică. Difuziunea gazelor este determinată de presiunea lor parțială. Fiind în
amestec, compoziția gazelor se exprimă în presiuni parțiale ale acestora în procente de volum.
Concentrația gazelor în aerul alveolar (O2: 100-105 mmHg sau 1 cmH2O; CO2: 40 mmHg)
este foarte diferită de cea din aerul atmosferic: (O2: 120mmHg sau 0 cmH2O; CO2: 40mmHg).
Există câteva cauze ale acestor diferențe:
▪ mai întâi, cu fiecare respirație, aerul alveolar este înlocuit doar parțial cu aer
atmosferic.
▪ în al 2-lea rând, din aerul alveolar este extras oxigenul, și acesta primește permanent
dioxid de carbon din sângele pulmonar.

6
 ▪ în al 3-lea rând, aerul atmosferic uscat care pătrunde în căile respiratorii este umezit
înainte de a ajunge la alveole.
Aerisirea lentă la nivel alveolar este foarte importantă pentru prevenirea schimburilor bruște
ale concentrației sangvine a gazelor.
Factorii care influențează rata difuziunii gazelor prin membrana alveolo-capilară sunt:
▪ presiunea parțială a gazului în alveolă;
▪ presiunea parțială a gazului în capilarul pulmonar;
▪ coeficientul de difuziune al gazului (este specific pentru fiecare tip de moleculă),
▪ dimensiunile membranei respiratorii, invers proporționale cu grosimea și direct
proporționale cu suprafața sa.
▪
Membrana alveolo-capilară (bariera respiratorie) este alcătuită din:
- endoteliul capilar (așezat pe membrana bazală capilară);
- interstițiul pulmonar (spațiul interstițial);
- epiteliul alveolar (așezat pe o membrană bazală);
- surfactant (tensioactiv), peliculă acelulară;
Grosimea sa medie este de 0,6 microni. Suprafața sa totală este de 50-pentru ambii plămâni și face
posibilă trecerea unor volume importante de gaze în ambele sensuri, într-un timp relativ scurt

7
Atât sângele arterial, cât și cel venos, transportă cantități de O2 și CO2 aproximativ constante.
Gazele respiratorii sunt transportate în sânge sub două forme: o formă liberă, dizolvată fizic în
plasmă, și o formă legată, combinată chimic în compuși labili.

Difuziunea oxigenului O2 se face din aerul alveolar spre sângele din capilarele pulmonare,
deoarece presiunea parțială a oxigenului în aerul alveolar (100-105 mmHg sau 1 cmH2O) este este
mai mare ca în sângele care intră în capilarele pulmonare (40mmHg).

Diferența de 65mm Hg determină difuziunea O2 din alveole în capilare. Oxigenarea sângelui la

nivelul capilarelor alveolare se numește hematoză pulmonară.
După ce traversează membrana respiratorie, moleculele de O2 se dizolvă în plasmă, ceea ce
duce la creșterea presiunii parțiale a O2 în plasmă; consecutiv, O2 difuzează în hematii (eritrocite),
unde se combină cu hemoglobina redusă HbH+ (presiunea O2 în sângele oxigenat este 102 mmHg),
cu formarea oxihemoglobinei. Vertebratele folosesc ca si pigment respirator circulant
hemoglobina, iar ca pigment respirator de stocare, mioglobina (în mușchi). Hemoglobina conținută
în eritrocite este formată din hem și globină și conține fier în forma feroasă (Fe2+). O molecula de
hemoglobină (Hb) conține patru hemi (Hm). O2 se combină cu ionii de fier din structura
hemoglobinei, transformând dezoxihemoglobina (hemoglobina redusă, fără oxigen) în

8
oxihemoglobină. Combinarea O2 cu hemoglobina, ușurată de prezența Fe2+, nu este o oxidare
propriu-zisă, ci o oxigenare, deoarece fierul rămâne tot în stare feroasă de Fe2+.

O2 + HbH+ → HbO2 + H+

Prin oxidarea formei feroase Fe2+ la forma ferică Fe3+ (ca urmare a cedării unui electron) se
obține methemoglobina, care nu leagă O2. Formarea de methemoglobină se produce normal în
sânge, dar eritrocitele dispun de o enzimă, methemoglobin reductaza, care reduce methemoglobina
la forma funcționala, feroasa a fierului.
Oxihemoglobina (HbO2), fiind un acid tare, cuplează cu clorura de potasiu (KCl), și formează
oxihemoglobinatul de potasiu (HbO2K), forma cea mai importantă de transport a O2.

HbO2 + KCl → HbO2K + Cl-

Ionii de hidrogen se cuplează cu bicarbonatul de sodiu Na2CO3 (respectiv cu carbonatul acid de

sodiu NaHCO3) în plasmă și formează acidul carbonic H2CO3, care sub acțiunea anhidrazei
carbonice disociază în CO2 și H2O:

H+ + NaHCO3 → H2CO3 + Na+

H2CO3 → CO2 + H2O
Na+ + Cl- → NaCl

Atât în plasmă, cât și în eritrocite, sub influența anhidrazei carbonice, CO2 se hidratează, rezultând
H2CO3. Acesta se disociază, eliberând HCO3-, care se combină cu K+ în eritrocite și cu Na+ în
plasmă. In acest mod CO2 este eliberat din forma principală de transport (NaHCO3) și se permite
difuzarea lui în alveolă.

Fiecare gram de hemoglobină se poate combina cu maximum 1,34 mL O2. În mod normal
există 12-15 g de hemoglobină/dL (sau 12-15g Hb/100mL) de sânge, valoare numită capacitatea
de oxigenare a sângelui. Astfel, sângele arterial transportă 20 mL O2/dL, din care o cantitate de
98,5% este transportat de hemoglobină sub forma se HbO2, iar 1,5% dizolvat în plasmă, forma

9
combinată cu hemoglobina (oxihemoglobina HbO2) fiind în cantitate mult mai mare ca forma
dizolvată în plasmă. Forma liberă a O2 din sânge are o importanță deosebită, reprezentând stadiul
inițial și obligatoriu pentru întreaga cantitate de O2, care întâi se dizolvă în plasmă, și apoi se
combină labil cu hemoglobina, ÎN ERITROCITE, rezultând oxihemoglobină. Această formă liberă
a O2 menține gradientul presional plasmă-țesuturi, în vederea schimburilor permanente dintre
acestea.
Fiecare moleculă de hemoglobină se poate combina cu maximum 4 molecule de O2, situație
în care saturarea hemoglobinei cu O2 este 100% (adică toate locurile de pe hemoglobina sunt
ocupate cu O2). Cantitatea de O2 care se combină cu hemoglobina (formarea și disocierea
OXIhemoglobinei) depinde de presiunea parțială a O2 plasmatic, fiind condiționată, printre altele,
și de pH-ul plasmatic (pH-ul mediului intern), de temperatură, de prezența sau absența unor
electroliți. Scăderea pH-ului plasmatic și creșterea temperaturii determină scăderea capacității
hemoglobinei de a lega oxigenul, care astfel este cedat țesuturilor.
În mod normal, egalarea presiunilor parțiale, alveolară și sangvină, ale O2 se face în 0,25
secunde. Hematia trece, în medie, 0,75 secunde în capilarul pulmonar; dacă echilibrarea apare în
0,25 secunde, rămâne un interval de 0,50 secunde, numit margine de siguranță și care asigură o
preluare adecvată a O2 în timpul unor perioade de stress (efort fizic, expunere la altitudini mari
etc.).

Difuziunea dioxidului de carbon CO2 se face dinspre sângele din capilarele pulmonare spre
alveole, deoarece presiunea parțială a CO2 în sângele din capilarele pulmonare este de 46 mmHg,
iar în aerul alveolar de 40 mmHg. Deși gradientul de difuziune al CO2 este de doar o zecime din
cel al O2, CO2 difuzează de 20 de ori mai repede decât O2, deoarece este de 25 de ori mai solubil
în lichidele organismului decât O2. În mod normal, egalarea presiunilor parțiale, alveolară și
sangvină, ale CO2 se face în 0,25 secunde.
CO2 este rezultatul final al proceselor oxidative tisulare. El difuzează din celule în capilare,
determinând creșterea presiunii sale parțiale în sângele venos cu 5-6 mmHg față de sângele arterial.
CO2 este transportat prin sânge sub mai multe forme:
▪ dizolvat fizic în plasmă (5%);
▪ sub formă de carbaminohemoglobină, care rezultă prin combinarea CO2 cu grupările
NH2 terminale din lanțurile proteice ale hemoglobinei (5%);
▪ sub formă de bicarbonat plasmatic (90%), obținut prin fenomenul de membrană
Hamburger (fenomenul migrării clorului), care are loc la nivelul eritrocitelor;
▪ ! sub formă de carboxihemoglobină, care este o combinație stabilă a monoxidului
de carbon cu hemoglobina, letală, care nu transportă oxigen, și care apare în timpul
intoxicării cu CO (letală).

⚫ Dinamica difuziunii la nivel tisular (schimburile gazoase tisulare)

Actul complex al respirației tisulare (celulare) se realizează cu participarea a două mari
categorii de procese:
▪ procese fizice de difuziune a celor două gaze, determinate de gradientele diferite de
presiune parțială din sectoarele capilar, interstițial și celular;
▪ reacții chimice oxidoreducătoare, eliberatoare de energie (exergonice).

Difuziunea O2
La nivel tisular, presiunea parțială a O2 este de 40mmHg, iar în capilarele sistemice presiunea
parțială a O2 este 95 mmHg; ca urmare, O2 va difuza din plasmă în interstiții și de aici în celule.
10
Are loc scăderea rapidă a presiunii parțiale a O2 plasmatic, fapt de determină disocierea
oxihemoglobinei, hemoglobina rămânând saturată în proporție de 50-70%.
Fiecare 100 mL de sânge eliberează la țesuturi, în repaus, câte 7 mL de O2. Acesta este coeficientul
de utilizare a O2. În timpul efortului fizic, acest coeficient poate crește la 12%. Prin cedarea O2 la
țesuturi, o parte din oxihemoglobină devine hemoglobină redusă, care imprimă sângelui venos
culoarea roșie-violacee caracteristică.
La nivel celular, O2 este utilizat în mitocondrii, în prezența unor enzime specifice –
dehidrogenaze și oxidaze ; hidrogenul activat pe citocromi cupleaza cu O2 și formeaza
apa. Reacția este exergonică (cu eliberare de energie), parte din energie fiind captată în
legăturile macroergice de ATP, ca urmare a fosforilării ADP, cuplate cu transportul de
electroni.

Difuziunea CO2
La nivel tisular CO2 este rezultatul final al proceselor oxidative celulare, rezultând
prin decarboxilări (ale acizilor grași și ale aminoacizilor). La nivel celular, presiunea
parțială a CO2 este 45mmHg, iar în capilarele sistemice este 40mmHg. Această diferență
dictează difuzarea CO2 din celule în interstiții și de aici în plasmă.
El difuzează din celule în capilare, determinând creșterea presiunii sale parțiale în sângele venos
cu 5-6 mmHg față de sângele arterial. CO2 este transportat prin sânge sub mai multe forme:
▪ dizolvat fizic în plasmă (5%);
▪ sub formă de carbaminohemoglobină, care rezultă prin combinarea CO2 cu grupările
NH2 terminale din lanțurile proteice ale hemoglobinei (5%);
▪ sub formă de bicarbonat plasmatic (90%), obținut prin fenomenul de membrană
Hamburger (fenomenul migrării clorului), care are loc la nivelul eritrocitelor.
Atât în plasmă, dar mai ales în eritrocite, CO2, sub acțiunea anhidrazei carbonice, formează acidul
carbonic, care disociaza și determină scăderea pH-ului. Ionii de hidrogen cuplează cu HbO2K
(oxihemoglobinatul de potasiu, forma cea mai importantă de transport a oxigenului) eliberând
oxigenul, care va difuza spre celule:

CO2 + H2O → H2CO3

H2CO3 → H+ + HCO3-
HbO2K + H+ → HbH + O2 + K+

Ionul bicarbonic difuzeaza în plasmă, la schimb cu clorul, și formează bicarbonatul de sodiu,

crescând rezerva alcalină:

HCO3- + Na+ → NaHCO3

Cl- + K+ → KCl

⚫ Dinamica la nivelul capilarelor microcirculației

Microcirculația cuprinde toate vasele cu diametrul sub 100 și include toate metarteriolele,
arteriolele, capilarele și venulele postcapilare. Capilarele se formează direct din arteriole sau din
metarteriole. La locul de origine al capilarelor există sfincterul precapilar, constituit din fibre
musculare netede. Nu toate capilarele din țesut sunt funcționale în același timp. În condiții bazale
doar 1-10% din capilare sunt funcționale. În timpul unor activități metabolice intense, mult mai
multe capilare devin funcționale, ceea ce crește aportul de oxigen și de substanțe nutritive la

11
țesuturi. Deschiderea și închiderea acestor vase și modificările consecutive în debitul sangvin
constituie vasomotricitatea capilară.
Microcirculația este locul unde se realizează schimburile de apă și substanțe dizolvate între
sânge și țesuturi (între sânge și lichidele interstițiale care, la rândul lor, se echilibrează cu conținutul
celulelor). Schimburile sunt posibile datorită proprietății de permeabilitate a membranelor
capilarelor. Permeabilitatea este proprietatea capilarelor de a permite transferul de apă și substanțe
dizolvate prin endoteliul lor. Această proprietate se datorează structurii particulare a peretelui
capilar (a endoteliului capilar, format dintr-un singur strat de celule turtite, așezate pe membrana
bazală. În ficat și în glandele endocrine există capilare de tip special, numite capilare sinusoide, cu
calibru mai mare 10-30 și perete întrerupt din loc în loc , cu fenestrații, ceea ce favorizează
schimburile, și un lumen neregulat, prezentând dilatări și strâmtorări), ai cărui pori pot fi străbătuți
de toți componenții plasmei, cu excepția proteinelor. Schimburile capilar-țesut se fac prin
difuziune, osmoză și prin filtrare și, parțial, prin pinocitoză. La sugari, proteinele și anticorpii
din laptele matern (colostru) pot fi absorbite nedigerate, prin pinocitoză. Peretele capilar este
permeabil și pentru leucocite (procesul = diapedeză) în drumul lor spre focarele de infecție.
Difuziunea este principalul mecanism de schimb la nivelul microcirculației și este
caracterizată de rata de difuziune, care depinde de:
▪ Concentrația și de solubilitatea substanței respective în țesuturi;
▪ Temperatură: la o temperatură mai ridicată, viteza de difuzie este mai ridicată
datorită agitației termice care este mai intensă.
▪ Suprafața de schimb disponibilă. La nivelul arteriolelor crește enorm suprafața
totală de secțiune a vaselor și scade viteza de circulație. Suprafața totală de secțiune a
arborelui circulator crește semnificativ, pe măsură ce avansăm spre periferie. Viteza de
curgere va fi invers proporțională cu suprafața de secțiune. La acest nivel suprafața totală
de secțiune este de 0,4-0,5m2, ceea ce determină o viteză de circulație a sângelui de 0,3-
0,4mm/s în capilare, dar aceasta poate varia mult mai mult (0-1mm/s) ținând cont de
vasomotricitatea acestui sector. Microcirculația asigură o suprafață de schimb totală de
aproximativ 700m2 între sistemul circulator și compartimentul interstițial.
▪ Distanța la care se realizează. Viteza sângelui în artere, ca și presiunea, scad pe
măsură ce ne depărtăm de inimă. În aortă viteza este de 500 mm/s, iar în capilare este 0,5
mm/s, deci de o mie de ori mai redusă. Aceasta se datorează creșterii suprafeței de secțiune
a teritoriului capilar de o mie de ori față de cea a aortei.
▪ Mărimea moleculelor.

• Dinamica la nivelul enterocitelor

Spre depsebire de glucide și de proteine, lipidele se absorb din enterocite în chiliferul central
limfatic, sub formă de chilomicroni, prin difuziune pasivă. Pentru a putea fi absorbite, ele trebuie
să fie hidrosolubile, fapt ce se realizează în prezența sărurilor biliare. Înainte de a fi digerate,
lipidele trebuie emulsionate (transformate în picături cu diametrul sub 1 micron) de către sărurile
biliare și lecitină.

2. OSMOZA
Reprezintă difuziunea pasivă solventului (apei) printr-o membrană semipermeabilă, ca de
exemplu membrana celulelor vii, datorită permeabilității membranei celulare, și poate fi simplă
sau facilitată. Pentru ca ea să se producă, membrana care separă cele două compartimente trebuie
să fie semipermeabilă (să fie mai permeabilă pentru moleculele de solvent decât pentru cele de
12
solvit). Apa va trece din compartimentul în care concentrația ei este mai mare (soluție mai diluată,
hipotonă) în cel cu concentrație mai mică a apei (soluție mai concentrată, hipertonă).
Forța care trebuie aplicată pentru a preveni osmoza se numește presiune osmotică. Ea este
proporțională cu numărul de particule dizolvate în soluție.
Două soluții care au exact aceeași presiune osmotică se numesc soluții izotonice.

Importanța osmozei
Osmoza este implicata in multe fenomene fiziologice ce au loc la diferite niveluri de
organizare a materiei vii. Intervine în procesele de transport al apei și al substanțelor nutritive în
organism, în menținerea volumului și arhitecturii celulare, a metabolismului celular.
• Presiunea coloid-osmotică este presiunea osmotică a proteinelor. Cele 9%
substanțe organice din plasma sangvină (7,5%), majoritatea proteine (albumine, globuline,
fibrinogen) dezvoltă o presiune osmotică de 28mmHg. Un rol important îl au albuminele deoarece
reprezintă 58% din proteinele plasmatice și au molecule mici. Ele asigură 80% din presiunea
coloidosmotică. Deși presiunea coloidosmotică are o valoare mică, are un rol important în
schimburile de la nivelul mb. capilare, care nu este permeabilă pt. proteine, deci se comportă ca o
membrană semipermeabilă față de proteine. Astfel, apa e menținută în arborele vascular de
proteine. Cand proteinele din plasma sanguină scad (în lipsa de aport = inaniție sau malabsorbție;
scăderea formării = insuficiență hepatică; exces de eliminare = nefroză), apa extravazează, și când
depașește 6L apar edemele (=acumulări de apă). Când proteinele scad sub 2g% se instaleaza
colapsul (prin scăderea vol sanguin). Deci, menținerea constantă a presiunii coloidosmotice se face
prin reglarea sintezei proteinelor.

13
Exemple de procese de osmoză:

⚫ Presiunea osmotică a plasmei

Celulele roșii ale sângelui sunt permeabile pentru apă și impermeabile pentru clorura de
sodiu. Dacă se introduc celulele roșii ale sângelui într-o soluție de NaCl, cu presiune osmotică mai
mare decât cea existentă în celule, deci într-o soluție hipertonică, apa va difuza din celula spre
soluție și celula se va zbârci. Dacă soluția în care introducem celulele roșii are presiunea osmotică
mai mică decât presiunea din interiorul celulelor, deci este o soluție hipotonică, atunci apa va trece
din exterior spre celule, acestea se umfla și plesnesc.
Lichidul din interiorul celulelor roșii (hematiilor) este izotonic cu lichidul sângelui în care
sunt suspendate celulele roșii (plasma sanguină). Presiunea osmotică a plasmei este 300mOsm/l.

⚫ Dinamica filtrării prin membrana glomerulară

Lichidul care filtrează din capilarele glomerulare în capsula Bowman este denumit filtrat
glomerular sau urina primară. Filtratul glomerular are aproape aceeași compoziție ca și lichidul
care filtrează în interstiții (spațiul interstițial) la capătul arterial al capilarelor. Se consideră că
filtratul glomerular este o plasmă care nu conține proteine în cantități semnificative (plasmă
deproteinizată).
Din punct de vedere fizic, filtrarea glomerulară este un proces pasiv, desfășurându-se pe
baza gradientelor de presiune și concentrație și supunându-se legilor difuziunii și osmozei. Forța
care determină filtrarea glomerulară este presiunea efectivă de filtrare (PEF) care este rezultanta
dintre presiunile de tip hidrostatic și cele de tip coloidosmotic, conform forțelor descrise de
Starling.
Forțele care realizează filtrarea (forțele Starling) la nivelul glomerulului în capsula
Bowman sunt:
1. presiunea coloid-osmotică a plasmei din capilarele glomerulare (valoarea sa medie
este de 60 mmHg), care determină filtrarea. Presiunea coloid-osmotică din capilarele
glomerulare (πcg) -principala forță care se opune filtrării -realizată de proteinele plasmatice
(predominant albumine – 80%) -se modifică de-a lungul capilarului glomerular, datorită
filtrării lichidelor și electroliților, ceea ce face ca concentrația proteinelor din capilar să
crească de la ~5-6 g/l în spre capătul aferent al capilarelor la ~8-9 g/l în spre cel eferent. Ca

14
 urmare πcg crește: -de la ~25 mm Hg în spre arteriola aferentă -la ~35 mm Hg în spre
arteriola eferentă.
2. presiunea din capsula Bowman, în exteriorul capilarelor, care se opune filtrării
(aproximativ 18 mmHg). Presiunea hidrostatică din capsula Bowman (Pcb) -prezența la
exteriorul rinichiului a unei capsule conjunctivo-fibroase inextensibile, crează în
parenchimul renal datorită unei hidro-hemodinamici intense, o presiune intracapsulară
estimată la ~18 mm Hg, care se opune filtrării glomerulare
3. Presiunea hidrostatică din capilarul glomerular (Pcg) -este practic unica forță care
stimulează filtrarea glomerulară -nu există o unitate de păreri asupra valorii acestei presiuni;
determinările experimentale au arătat valori medii de ~60 mm Hg, dar există și tehnici care
arată valori mai mici, de ordinul a ~45 mm Hg (oricum mult mai mari de cât cele din alte
capilare ale organismului -25 mm Hg, datorită condițiilor circulatorii particulare din
capilarul glomerular) -tot condițiile circulatorii particulare (arteriolă-capilar-arteriolă) fac
ca presiunea capilarului glomerular să se mențină relativ constantă pe întreaga lungime a
acestuia.
4. presiunea coloid-osmotică a proteinelor plasmatice din capilare, care se opune
filtrării (valoarea sa medie este de 32mmHg);presiunea coloid osmotică a proteinelor din
capsula Bowman, considerată 0. Presiunea coloid-osmotică din capsula Bowman (πcb) -
este practic neglijabilă, deoarece cantitatea de proteine care străbate în condiții fiziologice
membrana glomerulară este minimă.
Ca urmare, presiunea efectivă de filtrare este diferența dintre forțele care favorizează
filtarea (3) și cele care se opun filtrării (2,4):
PEF =Pcg – (Pcb + πcg)
Ca urmare, presiunea efectivă de filtrare variază de-a lungul capilarului glomerular: -de la aprox.
10 mm Hg în spre arteriola aferentă -apropiindu-se de 0 mm Hg în spre arteriola eferentă, datorită
creșterii presiunii coloid-osmotice din capilarul glomerular care se opune filtrării glomerulare. -
stabilindu-se ceea ce se numește echilibrul de filtrare.

⚫ Dinamica filtrării prin reabsorție și secreție tubulară

Filtratul glomerular traversează diferitele porțiuni ale tubilor uriniferi și, pe tot acest
parcurs, substanțele sunt absorbite sau secretate selectiv de către epiteliul tubular iar lichidul
rezultat în urma acestor procese intră în pelvisul renal (bazinet) sub formă de urină finală.
Reabsorția tubulară . majoritatea compușilor urinei primare sunt substanțe utile. Ele sunt
recuperate prin reabsorție, menținându-se astfel homeostazia lor plasmatică. Celulele tubilor
uriniferi sunt adaptate morfologic și biochimic pentru a realiza această funcție. Morfologic,
nefrocitele au la polul apical numeroși microvili care cresc considerabil suprafața activă, iar la
polul bazal au numeroase mitocondrii care fabrică ATP necesar procesului de absorție. Biochimic,
membranele celulelor tubulare conțin pompe metabolice care participă la transportul activ.
Transportul pasiv se face în virtutea unor legi fizice, ale difuziunii (în gradient chimic,
electric sau electrochimic) și osmozei, precum și a diferențelor de presiuni hidrostatice. Acest
transport nu necesită energie și nu este limitat de o capacitate maximă de transport a nefronului.
Prin acest mecanism se reabsoarbe apa (în gradient osmotic), ureea (în gradient chimic) și o parte
din Na, K și Cl (în gradient electric și electrochimic).
▪ Reabsorția apei. Toate segmentele nefronului pot reabsorbi apă, dar în proporții
diferite:
o 80% (85% carte albastră) din apa filtrată este reabsorbită la nivelul tubului
contort proximal, fiind cea mai importantă reabsorție, și este o reabsorție
15
 obligatorie, apa fiind atrasă din tub în interstițiu ca urmare a reabsorției sărurilor,
glucozei și a altor compuși utili.
o 15% din apa filtrată se absoarbe la nivelul tubilor contorți distali, dar mai
ales la nivelul tubilor colectori, fiind o reabsorție facultativă. Reabsorția facultativă
permite adaptarea volumului diurezei la starea de hidratare a organismului. În acest
segment al nefronului (tubul contort distal) intervin mecanismele de reglare a
diurezei și a eliminărilor de Na și K, sub acțiunea ADH-ului și aldosteronului.
Reabsorția facultativă nu se produce în lipsa ADH, eliminându-se un volum de 20-
25L de urină diluată/24 ore. În prezența ADH, această reabsorție se produce și, ca
urmare, în 24 de ore se elimină 1,8L de urină concentrată.
o 4% din apa filtrată se reabsoarbe în restul nefronului.
Deci, în urina definitivă se elimină cca. 1% (1,3-1,5L/24 ore) din apa filtrată.

⚫ Dinamica filtrării la nivelul capilarelor microcirculației

Existența unei diferențe de presiune hidrostatică de o parte și de alta a endoteliului capilar
determină filtrarea apei și a solviților din capilare în țesuturi, la capătul arterial al acestora. La
capătul venos fenomenele se produc în sens invers: apa intră în capilar și, odată cu ea, și produșii
de catabolism celular. Întreaga activitate metabolică celulară depinde de buna desfășurare a acestui
schimb necontenit.

⚫ Dinamica la nivelul tubului digestiv

Absorția intestinală definește procesul prin care are loc trecerea produșilor rezultați
în urma digestiei către sânge și limfă.
▪ Produșii finali de digestie a proteinelor sunt aminoacizii. Absorția proteinelor se
face sub formă de aminoacizi, în prima parte a intestinului subțire, prin mecanisme pasive
de difuziune la polul extern (bazal) al acestora în sânge. După absorție, aminoacizii trec în
vena portă.
▪ Absorția glucidelor se face sub formă de monozaharide la nivelul jejunului, prin
mecanisme pasive pentru pentoze: riboză, etc.
▪ Absorția lipidelor se face în prima parte a intestinului subțire
▪
⚫ Dinamica la nivelul LCR din ventriculele cerebrale
Toate ventriculele craniene, canalul central al măduvei spinării și spațiul subarahnoidal, atât
din encefal, cât și din măduva spinării sunt pline cu LCR.
LCR se formează pe măsură ce plexul coroid secretă activ ioni de sodiu în ventricule. Acești
ioni încărcați pozitiv (Na⁺) leagă ioni negativi Cl⁻, menținând cumva o presiune osmotică mai mare
decât în sânge, iar apa intră în ventricule prin osmoză. În LCR pot avea loc schimbări de pH și de
concentrație în O₂ și CO₂, schimbări ce inițiază semnale care ajută la reglarea respirațiilor. Atât
volumul (150 ml), cât și presiunea LCR rămân constante. Este secretat cu o rată de aproape 840
ml/zi și reabsorbit din microvilii arahnoidei în sinusurile durale cu aceeași rată

II. MECANISME CARE UTILIZEAZĂ PROTEINE TRANSPORTOARE:

Moleculele organice polarizate și cu greutate moleculară mare traversează membrana celulară cu

ajutorul proteinelor transportoare membranare. Acest tip de transport este specific (există câte
o proteină specifică pentru fiecare tip de moleculă transportată), saturabil (va exista un transport
16
maxim pentru o anumită substanță, prin saturarea tuturor situsurilor de legare de la nivelul
membranei) și, pentru aceeași proteină transportoare, poate apărea competiția între moleculele de
transportat.

II.1. TRANSPORTUL PASIV: Difuziunea facilitată

În acest caz moleculele se deplasează conform gradientului de concentrație și nu este necesară

energie pentru transport. În difuzia facilitată transportul pasiv este mediat de proteine
membranare denumite permeaze, care se comportă ca niște enzime legate de membrană, fiind
proteine integrate (intrinseci, transmembranare) care au specificitate față de molecula transportată.
Permeaza leagă reversibil, la un situs activ pe o față a membranei, o singură specie moleculara sau
molecule ce aparțin unei singure familii: se formează complexul permeaza-moleculă, care
traversează bistratul, disociindu-se pe cealaltă față a membranei, cu eliberarea moleculei
transportate. În cadrul acestui tip de transport, transportatorul (o proteină transmembranară) suferă
modificări conformaţionale reversibile. Într-o anumită stare conformaţională ("pong”) locurile de
legare pentru substanţa ce trebuie transportată sunt expuse la exteriorul bistratului lipidic. În
cealaltă stare ("ping”) aceleaşi locuri de legare sunt expuse spre partea opusă a membranei, iar
substanţa este elibrată. Acesta este mecanismul de "ping-pong”.

Viteza transportului atinge valoarea maximă (Vmax) caracteristică pentru fiecare transportor,
atunci când acesta este saturat (toate situsurile de legare sunt ocupate).
Prin difuziune facilitată se realizează transportul:
a) anionilor (Cl-; HCO3-; CO32- etc.)
b) ureei;
c) glicerolului;
d) transportul unor neelectroliţi prin membrana eritrocitului;
e) transportul glucozei;
f) transportul aminoacizilor

17
Exemple de difuziune facilitată:

➢ La nivelul plexurilor coroide

Acoperișul fiecărui ventricul cerebral conține o rețea de capilare numită plexul coroid. Aceste
capilare primesc sânge de la mici artere din piamater și secretă lichidul cerebrospinal în ventricule,
care se formează în microvilii arahnoidei.. Plexurile coroide transportă activ vitamina C și alte
vitamine din sânge în LCR. Aceste vitamine și electroliții din LCR trec din celulele ependimale în
fluidele interstițiale prin difuzie facilitată. Plexurile coroide, numite uneori și “rinichii creierului”,
curăță LCR de produșii neurotranmițătorilor, alte resturi metabolice, antibiotice, medicamente.
//

Plexurile coroide

1. Absorția fructozei la nivelul intestinului subțire: Fructoza (monozaharid),

produsul final de digestie a glucidelor, se absoarbe la nivelul enterocitelor prin difuzie
facilitată. După ce au fost absorbite în enterocite, monozaharidele sunt transportate prin
18
 membrane bazo-laterală a acestora prin difuziune facilitată; apoi difuzează din interstițiul
intestinal în capilarele din vilozitățile intestinale.

2. Absorția vitaminelor hidrosolubile: Vitaminele hidrosolubile se absorb în

intestinal subțire prin transport facilitat, proximal in intestinal subțire.

II.2.TRANSPORTUL ACTIV: Difuziunea mediată de proteinele canal

Transportul activ
• PRIMAR = POMPA
o O substanță/mai multe substanțe traversează membrana invers
gradientului substanței cu ajutorul unei proteine ce funcționeaza cu
consum de ATP
• SECUNDAR = COTRANSPORT = transport sodiu dependent
o O substanță trece conform gradientului ei de concentrație (de ex.
sodiul) si „trage” după ea altă substanța (de ex.: glucoza – absorbită la
polul apical al enterocitului; aminoacizi; di-,tripeptide; vitamine

19
 hidrosolubile) ce trece împotriva gradientului ei de concentrație

• De exemplu, în cadrul absorției intestinale, aminoacizii traversează

membrana celulară prin transport activ sodiu dependent și prin difuziune facilitată.

Transportul activ asigură deplasarea moleculelor și a ionilor împotriva gradientelor lor de

concentrație și se desfășoară cu consum de energie furnizată de (hidroliza) ATP.

➢ 2.1. Transport activ primar prin pompe: pentru funcționarea proteinei

transportoare este necesară hidroliza directă a ATP. În acest tip de transport, proteina-
transportor are și funcție ATP-azică și utilizeaza energia eliberată prin hidroliza ATP în
procesul de transport. În acest caz, proteinele transportoare implicate în transportul activ se
numesc pompe.

Exemple de ATP-aze cu rol de pompe:

- Na+-K+-ATPaza (pompa de sodiu și potasiu), răspunzatoare de eliminarea activă din celulă a

ionilor de sodiu Na+, concomitent cu acumularea intracelulară a ionilor de potasiu K+. Menținerea
constantă a concentrației intracelulare de K+ prin funcția acestei pompe asigură condiții pentru
desfășurarea biosintezei proteinelor, activității unor enzime și menținerii potentialului de
membrană (potențialul de repaos).

- Ca2+-ATPaza (pompa de calciu) este situată la nivelul membranei celulare și are rolul de a
scoate ionii de calciu din celule, pentru menținerea unei concentrații intracelulare potrivite
desfășurarii proceselor de semnalizare celulară. Pe de altă parte, Ca2+-ATPaza, localizată în
membrana reticulului sarcoplasmatic din celulele musculare, scade concentrația intracelulară de
Ca2+ prin transportul activ al acestor ioni în lumenul reticulului sarcoplasmatic (în cisterne) în
timpul relaxării musculare, sau introduce ionii de calciu necesari pentru formarea complexului
acto-miozinic în contracție.

➢ 2.2. Transportul activ primar prin proteine canal

Proteinele transmembranare implicate în transportul activ sunt proteinele canal, integrate în
bistratul fosfolipidic, străbătute de un canal, delimitat de aminoacizi hidrofili, care formează pori
membranari.

20
Acestea pot fi:
2.1.1. Canalele pentru ioni (sau proteinele canal ionice de repaus, sau pompele ionice),
deschise în mod continuu, dintre care cel mai reprezentativ este canalul de K+ și Na+ (Na+-K+-
ATPaza sau pompa de Na+/K+), a cărui existență explică permeabilitatea mare a membranelor
celulare pentru ionii de potasiu și rolul major al K+ în mentinerea potențialului de membrană
sau potențialului de repaos .

21
Există peste 100 de tipuri de canale pentru ioni. Canalul de K+ este dotat cu aminoacizi încarcați
electronegativ, care atrag cationii, și cu un filtru ion-selectiv numit pompă ionică, care se
deschide spre mediul apos extracelular,și el încărcat negativ, care atrage cationi. Filtrul ion-selectiv
poate astfel lega ioni de K+.Transportul ionilor de sodiu Na+ prin aceste proteine-canal este
energetic nefavorabil, interacțiunile puternice dintre filtru și buclele porului nu pot permite
interacțiuni cu cationi de dimensiuni mai mici, cum este cationul de Na+. Datorită transportului
selectiv al ionilor prin membrana plasmatică și a diferențelor de compoziție ionică dintre citosol și
mediul extracelular, cele două fețe ale membranei sunt diferite din punctul de vedere al încărcăturii
electrice: fața citoplasmică este încărcată negativ în raport cu fața exoplasmică, deci exista o
diferență de potential electric denumită potențial de membrană. Transportul unei specii ionice prin
aceste proteine canal depinde de gradientul de concentrație ionică și valoarea potențialului de
membrană, care împreuna formează gradientul electrochimic.
Menținerea stabilității potențialului de membrană se realizează prin mecanisme în care
proteinele canal pentru K+ au un rol central. Pomparea ionilor de Na+ în spațiul extracelular prin
activitatea Na+/K+ - ATPazei (pompa de sodiu și potasiu) conduce la creșterea numărului
sarcinilor electrice pozitive pe fața exoplasmică a membranelor și la apariția unui exces de sarcini
electrice negative pe fața citoplasmatică datorită anionilor organici intracelulari (Cl- si proteine).
Restabilirea echilibrului se produce datorită influxului de K+ prin funcționarea Na+/K+ - ATPazei,
dar și prin difuzia lor liberă prin canalele de K+. Influxul de potasiu are loc împotriva gradientului
de concentrație, sub acțiunea forțelor de atracție.
Potențialul membranar de repaus are o valoare medie de -65mV (minivolți) până la -
85mV (valoare apropiată de cea a potențialului de echilibru pentru K+) și depinde de
permeabilitatea membranei pentru diferitele tipuri de ioni. Termenul de repaus este introdus pentru
a desemna un potențial de membrană atunci când la nivelul acesteia nu se produc impulsuri
electrice. Valoarea acestui potențial se datorează activității pompei Na+/K+, care reintroduce în
celulă K+ difuzat la exterior și expulzează Na+ pătruns în celulă, într-un raport de 2K+ la 3Na+. În
acest mod, o celulă își menține relativ constantă concentrația intracelulară a ionilor de Na+ și K+ și
un potențial membranar constant, în absența unui stimul.
În repaos, membrana celulară este încărcată pozitiv pe fața externă și negativ pe fața internă
(citoplasmatică).

Difuzia simplă prin canale ionice sau moleculare permite un transport molecular extrem de rapid
prin membrană. Canalele ionice joacă de aceea un rol extrem de important în procesele de
semnalizare celulară, în care viteza de transmitere a informației este un element critic. Un canal
membranar este o proteină integrală complexă, care formează o cale de trecere (un por) pentru
anumite molecule sau ioni insolubili în matricea lipidică a membranei.
Activitatea unui canal ionic sau molecular este discontinuă: perioadele în care canalul este
deschis alternează cu perioade de inactivitate, în care canalul este închis. Prin diverse moduri de
reglare a activității canalelor membranare, celula controlează fluxurile de substanță prin membran.
În plus, canalele membranare prezintă o mare specificitate pentru anumiți ioni sau molecule,
nepermițând altor tipuri de ioni sau molecule să le traverseze.

22
 Aminoacizii hidrofobi ai unei proteine formatoare de pori se orientează spre regiunea
lipidică hidrofobă a membranei, în timp ce aminoacizii hidrofili ai proteinei se orientează spre
interiorul porului, pentru a putea interacționa cu molecula hidrofilă care traversează membrana prin
por. De exemplu, canalul acvaporin (AQP) permite numai trecerea moleculelor de apă, care se
orientează în câmpul electric produs de atomii aflați în peretele interior al canalului. În schimb,
ionii pozitivi (cum ar fi H+, H3O+, Na+) sunt respinși de sarcinile pozitive aflate în regiunea centrală
a porului. Există, deci, în structura canalului o anumită regiune, numita filtru, care determină
proprietățile selective ale canalului. În general, canalele ionice (de exemplu canalele ionice de
sodiu, potasiu, calciu, clor) au selectivitate foarte mare pentru un anumit tip de ioni (Na+, K+, Ca2+
si respectiv Cl- în exemplul anterior), dar pot permite în acelaș timp trecerea altor tipuri de ioni,
deși în număr mult mai redus. Un caz particular este reprezentat de canalele de potasiu care permit
trecerea ionilor K+ dar nu și a ionilor Na+, desi ionii de sodiu sunt mai mici decat cei de potasiu și
au aceeași sarcină electrică. Mecanismul de filtrare al acestui canal de K+ se bazează pe interacția
dintre ionul transportat și atomii de oxigen aflați în structura filtrului. În mediul apos din exteriorul
canalului, atât ionii Na+ cât și ionii K+ sunt legați la câte 4 molecule de apă. La intrarea în filtru,
ionii se desprind de moleculele de apă și se leagă la atomii de oxigen ai filtrului. Pentru atomul K+,
distanța de interacție cu 4 molecule de oxigen ale filtrului este egală cu distanța de legătură cu cele
4 molecule de apă din mediul apos, în timp ce pentru ionul Na+ această distanță este mai mică.
Pentru a putea traversa regiunea corespunzatoare filtrului, ionul trebuie să culiseze de-a lungul
canalului prin legări succesive la câte 4 atomi de oxigen simultan, ceea ce nu este posibil decât în
cazul ionului de potasiu. Descoperirea acestui mecanism de filtrare selectivă a ionilor pentru
canalul de potasiu a fost realizată prin cristalografie cu raze X, pentru care Roderick MacKinnon a
primit Premiul Nobel în anul 2003.

23
În structura unui canal ionic se disting cateva domenii caracteristice: filtrul ionic, vestibulul, poarta
și senzorul. În vestibul ajung numai ionii selectați în filtru; filtrul nu permite trecerea moleculelor
mari, cum ar fi de exemplu glucoza. Poarta se închide sau se deschide in funcție de reacția
senzorului la diferitele semnale recepționate. Senzorul poate fi o regiune externă a proteinei-canal,
aflată în contact cu mediul apos de pe una din fețele membranei, sau o regiune internă a proteinei.
Semnalele la care este sensibil senzorul pot fi chimice (anumite molecule din mediul apos, care se
leagă la situsuri specifice ale proteinei-canal), electrice (diferența de potențial electric între cele
două medii apoase pe care le separă membrana, denumită și potențial transmembranar sau potențial
de membrană), mecanice (presiunea), termice (căldura) sau electromagnetice (lumina).

2.2. Canale de poartă, deschise numai tranzitoriu.

Proteinele permeaze (canal-ionice), prin care ionii difuzează cu diferite viteze în sensul
gradientului de concentrație, sunt de mai multe tipuri, în funcție de modul cum are loc deschiderea
lor, care poate fi:
2.2.1. Canale cu poarta comandată de stimuli mecanici (un răspuns celular la stimuli
mecanici) , canale proteice care se deschid ca răspuns la creşterea concentraţiei intracelulare a unor
ioni: de exemplu canalele pentru K+ se deschid atunci când creşte concentraţia Ca2+ în citosol;
2.2.2. Canale dependente de voltaj=canale cu poarte comandată de voltaj (potențialul
de membrană)
▪ Celulele excitabile (neuronul și celulele musculare) suferă modificări controlate ale
valorilor potențialului de membrană, asigurându-se conducerea impulsului electric de-a
lungul membranei plasmatice.
Celulele aflate în stare de repaus se caracterizeaza prin potențial de membrană =
potential membranar de repaos, datorat distribuției inegale a sarcinilor electrice de o parte și de
alta a membranei celulare, ca urmare a ultrastructurii), permeabilității selective a membranei,
prezenței intracelulare a moleculelor nedifuzibile încărcate negativ și activității pompei Na+/K+.
Exemple:

a. Potențialul membranar celular

24
Potențialul membranar de repaos(PR)
➢ Termenul de repaos este introdus pentru a desemna un potențial de membrană
atunci când la nivelul acesteia nu se produc impulsuri electrice (de ex. un neuron care nu
semnalizează, adică nu generează și nu primește impulsuri electrice).
➢ Un neuron în repaos are o diferență de potential electric prin membrana sa (un voltaj,
un curent electric), adică o diferență de încărcare electrică între fața externă și fața internă
a membrane = potențial de repaos (PR), cu o valoare medie de -65mV (minivolți) până
la -85mV, determinat de diferența (gradientul) de concentrație a unor ioni, de o parte și de
cealaltă a membranei, precum și de permeabilitatea membranei pentru fiecare dintre ioni.
➢ Într-un neuron în repaos există gradient de concentrație prin membrane pentru ionii
de Na+ și K+. Ionii se deplasează în sensul gradientului de concentrație, prin canale special,
conducând la o separare a sarcinilor electrice, care creează PR.
➢ Membrana este mult mai permeabilă pentru K+ decât pentru Na+, așa încât PR este
apropiat de potențialul de echilibru pentru K+ (potențialul care ar fi fost generat de ionii de
K+ , dacă ar fi fost singurii ioni din sistem). Deci valoarea PR de -65mV până la -85mV
este valoarea apropiată de cea a potențialului de echilibru pentru K+.

Imaginați-vă că luați doi electrozi și îi așezați unul pe exterior și celălalt pe interiorul

membranei plasmatice a unei celule vii (Fig.). Dacă ați face acest lucru, ați măsura o diferență de
potențial electric sau o tensiune între electrozi. Această diferență de potențial electric se numește
potențial de membrană.
La nivel conceptual, tensiunea înseamnă același lucru într-un neuron ca și într-un circuit
electric. Curentul în fire este purtat de electroni. În schimb, în neuroni și alte celule, curentul este
transportat prin mișcarea ionilor. Acestea pot include atât ioni pozitivi (cationi), cât și ioni încărcați
negativ (anioni).

La fel ca și în cazul distanței, diferența de potențial este măsurată în raport cu un punct de

referință. În cazul distanței, punctul de referință ar putea fi un oraș. De exemplu, putem spune că
București se află la 270 Km, dar numai dacă știm că punctul nostru de referință este Constanța.

25
 Pentru potențialul membranei unei celule, punctul de referință este exteriorul celulei. În
majoritatea neuronilor în repaus, diferența de potențial între fețele membranei este de aproximativ
-30mV până la -90mV (1mV este 1/100 volt), cu interiorul celulei mai negativ decât exteriorul.
Adică, neuronii au un potențial de membrană de repaus (sau pur și simplu, potențial de repaus) de
aproximativ -30 - 90 mV.
- Deoarece există o diferență de potențial între membrana celulară, se spune că
membrana este polarizată.
- Dacă potențialul membranei devine mai pozitiv decât este la potențialul de repaus,
se spune că membrana este depolarizată.
- Dacă potențialul membranei devine mai negativ decât este la potențialul de repaus,
se spune că membrana este hiperpolarizată.

Toate semnalele electrice pe care neuronii le utilizează pentru a comunica sunt fie
depolarizări, fie hiperpolarizări din potențialul membranar de repaus.

Principalele tipuri de ioni întâlniți în neuron și alte celule excitabile (în interiorul celulei, dar
și în fluidul interstițial din exterior):
- ioni pozitivi (cationi) Na+, K+, Ca2+
- ioni negativi (anioni): Cl- și anioni organici (în proteine și în aminoacizi),
În majoritatea neuronilor, ionii de K+ și anionii organici sunt prezenți în concentrații mai
mari în interiorul celulei decât în exteriorul ei. În contrast, ionii de Na+ și Cl- sunt în concentrații
mai mari în exterior. Aceasta înseamnă că există gradiente stabile de concentrație prin membrane
pentru toate tipurile de ioni mai abundenți.

26
 Deoarece sunt încărcați, ionii nu pot trece direct prin regiunile lipidice hidrofobe
(„respingătoare de apă”) ale membranei. În schimb, trebuie să folosească canale proteice
specializate, care oferă un tunel hidrofil („iubitor de apă”) prin membrană. Unele canale, cunoscute
sub numele de ”canale de scurgere”, sunt deschise în neuronii în repaus. Altele sunt închise în
neuronii în repaus și se deschid doar ca răspuns la un semnal. Unele canale ionice sunt foarte
selective pentru un anumit tip de ion, dar altele permit pasajul mai multor tipuri diverse de ioni (co-
transport). Canalele ionice care permit doar pasajul ionilor K+ se numesc canale de potasiu, iar
cele care permit doar pasajul ionilor de Na+ se numesc canale de sodiu. În mod similar, există și
canale pentru Cl-, dar nu vom insista asupra acestora. În ceea ce privește anionii organici din
interiorul celulei, aceștia sunt catenele laterale de aminoacizi din moleculele proteice care, fiind
molecule mult prea mari și voluminoase, nu pot traversa membrana, rămânând în interiorul celulei.
De aceea, în neuroni, potențialul membranei în repaos depinde în principal de mișcarea ionilor de
K+ prin canale de scurgere de potasiu. Ionii care nu pot traversa membrana nu vor contribui la
potențialul de membrană. Deaceea îi putem ignora, concentrându-ne doar pe ionii de K+ și Na+.

Ce s-ar întâmpla dacă numai ionii de K+ ar putea traversa membrana?

La momentul inițial, concentrația ionilor de potasiu K+ este mai mare în interiorul celulei decât în
exteriorul ei. Atât la interior, cât și la exterior, există și alți ioni, negativi (nu precizăm care, ar
putea să fie, printre ei, și ioni Cl-), care neutralizează ionii pozitivi K+, și pozitivi (Na+), dar aceștia
(Cl- și Na+) nu vor putea traversa membrana (în exemplul nostru), deci nu vor influența potențialul
de membrană, motiv pentru care îi putem ignora și ne vom concentra numai pe cazul special în
care membrana este permeabilă numai pentru K+.

27
Dacă canalele de potasiu din membrană se deschid, K+ va începe să se deplaseze în sensul
gradientului său de concentrație, din interiorul în afara celulei. De fiecare dată părăsește celula,
interiorul celulei pierde o încărcare pozitivă. Din această cauză, în exteriorul membranei celulare
se acumulează un ușor exces de sarcină pozitivă și un ușor exces de încărcare negativă se
acumulează la interior. Adică, interiorul celulei devine negativ în raport cu exteriorul, creând o
diferență de potențial electric în întreaga membrană.

Ionii (ca și magneții) încărcați cu sarcini electrice asemănătoare se resping reciproc, iar cei cu
sarcinile electrice contrare se atrag. Deci, stabilirea diferenței de potențial electric prin membrană
îngreunează restul ionilor K+ să părăsescă celula. Ionii de K+ incărcați pozitiv vor fi atrași de
sarcinile negative libere din interiorul membranei celulare și respinși de sarcinile pozitive din
exterior, mișcarea lor opunându-se gradientului de concentrație. Forțele electrice și forțele de
difuzie care influențează mișcarea ionilor de K+ prin membrană formează împreună gradientul
său electrochimic (gradientul de energie potențială care determină în ce direcție K+ va curge
spontan).
În cele din urmă, diferența de potențial electric între membrana celulară crește până la un nivel
suficient de ridicat ca forța electrică de conducere a K+ înapoi în celulă devine egală cu forța
chimică de conducere K+ afară din celulă. Când diferența de potențial prin membrana celulară
atinge acest punct, nu există nicio mișcare netă a ionilor K+ în nici o direcție și sistemul este

28
considerat a fi în echilibru. De fiecare dată când un ion K+ părăsește celula, un alt ion K+ intră în
celulă.

Potențialul de echilibru
Diferența de potențial electric între membrana celulară, care echilibrează exact gradientul de
concentrație pentru un ion, este cunoscută ca potențial de echilibru. Deoarece sistemul este în
echilibru, potențialul membranei va tinde să rămână la potențialul de echilibru. Pentru o celulă
unde există o singură specie ionică permeantă (un singur tip de ion care poate traversa membrana),
potențialul membranei în repaus va egala potențialul de echilibru pentru acel ion.
Cu cât gradientul de concentrație este mai abrupt, cu atât este mai mare potențialul electric care
este echilibrat. Puteți obține o imagine intuitivă pentru asta imaginându-vă concentrațiile de ioni
de pe ambele părți ale membranei ca dealuri de diferite dimensiuni și gândindu-vă la potențialul de
echilibru ca forța pe care ar trebui să o exercitați pentru a împiedica un bolovan să se rostogolească
pe versanții dintre ele .

În repaos, membrana celulară este încărcată pozitiv pe fața externă și negativ pe fața internă
(citoplasmatică).
▪ Încărcarea pozitivă se datorează:
o Influxului de Na+ prin difuzie pasivă, în sensul gradientului de concentrație,
concentrația Na+ fiind mai mare în exteriorul celulei (145mM) față de interior
(10mM).
o Efluxului de K+ prin difuziune pasivă prin pori proteici (canale proteice
pentru K+), în sensul gradientului de concentrație, concentrația K+ fiind mai mare
în interiorul celulei (140mM) față de exterior (4 mM).
o Activității pompei de Na+/K+ , care reintroduce în celulă K+ difuzat la exterior
(tinde să părăsescă celula cu o viteză mai mare decât ceilalți ioni) și expulzează Na+
pătruns în celulă, într-un raport de 2K+ la 3 Na+, împotriva gradientului de

29
 concentrație. În acest mod, celula miocardului ventricular (dar și alte celule) își
menține relativ constantă concentrația intracelulară a ionilor Na+ și K+ și un
potential membranar constant în absența unui stimul, numit potențial membranar
(PM) sau potențial de repaos (PR). Pompa funcționează cu consum de energie (E)
(transport activ), contra gradientului de concentrație.

▪ Încărcarea negativă se datorează:

o Proteinelor intracelulare (proteinele sunt polimeri de aminoacizi, care au
sarcină electrică negativă).
o Sulfaților și fosfaților organici
o Glucidelor, puternic încărcate negativ
care nu pot difuza prin canalele membranare, deci nu pot părăsi interiorul celulei.
o Ionilor Cl-, care se deplasează prin difuzie pasivă din exteriorul spre
interiorul celulei.

Potențialul de acțiune
Este modificarea temporară a potențialului de membrană, ca răspuns la acțiunea unui stimul
(mecani, mediator chimic sau electric), în urma modificării conductanței pentru ioni. Celulele
stimulate electric sau mecanic sau chimic generează potențiale de acțiune prin modificarea
potențialului de membrană.
Aplicarea unui stimul de intensitate prag la nivelul membranei celulare duce la creșterea
permeabilității pentru Na+ (se deschid canale ionice voltaj-dependente pentru Na+) și la apariția

30
unor curenți electrici care modifică polaritatea membrane, ea devenind electropozitivă la interior
și electronegativă la exterior.
În prezența unui stimul, se produce o excitație electrică rapidă, autopropagabilă, cu caracter
tranzitoriu, denumită potențial de acțiune, care generează un ciclu de depolarizare a membranei,
hiperpolarizare, revenire la starea de repaus, asociate creșterii tranzitorii a permeabilității
membranei celulare pentru ionii de Na+ și K+, datorită conformațiilor moleculare alternative
(mecanismul de ”ping-pong”) ale proteinelor canal în funcție de diferența de potențial.

31
Mecanismele de producere, aspectul și durata potențialului de acțiune sunt diferite în funcție de
tipul de celulă, dar principiul de bază este același: modificarea potențialului de membrană se
datorează unor curenți electrici care apar la trecerea ionilor prin canalele membranare specifice, ce
se deschid sau se închid în funcție de valoarea potențialului de membrană. De exemplu PA pentru
neuron durează intre 0-2ms, pentru celula miocardică ventriculară durează 0-200 ms, pentru fibra
musculară netedă la nivelul antrului piloric (gastric) 1-5 ms.

Pentru a enumera fazele potențialului de acțiune, se poate lua ca exemplu neuronul:

32
1. Pragul
-reprezintă intensitatea minimă necesară unui stimul pentru a produce depolarizarea
membranei = potențial prag. Celulele excitabile se depolarizează rapid, dacă valoarea
potențialului de membrană este redusă la un nivel critic, numit potențial prag. Odată atins
acest prag, depolarizarea se realizează spontan -intervalul de timp dintre momentul
stimulării și inițierea potențialului de acțiune
- reprezintă intervalul de timp necesar creșterii permeabilității pentru Na+
-pentru ca un stimul să producă un potențial de acțiune, el trebuie să aibă o intensitate egală
cu pragul, funcționând după legea "totul sau nimic".
Legea ”tot sau nimic”: Stimulii cu valoare sub cea a pragului, numiți subliminali, nu
provoacă depolarizări și nu declanșează impulsuri, iar stimulii cu valoare peste prag
(supraliminali) nu declanșează un impuls mai puternic decât stimulii-prag.

2. Panta ascendentă (depolarizarea)

– apare după atingerea potențialului-prag și se datorează creșterii permeabilității membranei
pentru Na+; canalele voltaj-dependente pentru Na+ se deschid și acesta va întra în celulă
(influx de sodiu), datorită gradientului de concentrație ionică (conc. mare in ext. si mai
mica în int.) și potențialului de repaus.
-membrana se depolarizează și se inversează polaritatea, adică devine pozitivă la interior
și negativă la exterior, valoarea atinsă fiind de +40mV.

3. Panta descendentă (repolarizarea) – potențialul revine la valoarea de repaus.

- Când se atinge valoarea +40 mV, care este valoarea de echilibru pentru ionii de Na+,
se deschid canalele voltaj-dependente pentru K+ și K+ iese din celulă (eflux de potasiu),
prin canale special pentru acest ion voltaj-dependente, acest lucru determinând
repolarizarea membranei, adică revenirea la valorile potențialului de repaus.
- canalele voltaj-dependente de Na+ se închid, devin inactive, și membrane, fiind
refractară la un nou stimul, revine la potențialul de repaos.

4. Perioada refractară – reprezintă intervalul de timp pe parcursul căruia celula este

inexcitabilă, adică este dificil de obținut un potențial de acțiune. Există 2 tipuri de perioade
refractare :

33
 4.1 Perioada refractară absolută pe parcursul căreia, indiferent de intensitatea
stimulului, nu se poate obține un nou potențial de acțiune. Cuprinde panta
ascendentă a potențialului de acțiune și panta descendentă și se datorează
inactivării canalelor pentru ionii de Na+.
4.2 Perioada refractară relativă pe parcursul căreia se poate iniția un al 2-lea
potențial de acțiune, daca stimulul este suficient de puternic. Potențialul de
acțiune apărut astfel are o viteză de apariție a pantei ascendente mai mică și o
amplitudine mai redusă decât în mod normal. Potențialul de acțiune odată apărut
în orice punct al membranei excitabile, va stimula zonele adiacente,
propagându-se în ambele sensuri pânâ la completa depolarizare a membranei.
Transmiterea depolarizării de-a lungul membranei (unei fibre nervoase sau musculare), poartă
numele de impuls (nervos sau muscular); proprietatea membranei de a conduce impulsuri
nervoase se numește conductibilitate.

b. Potențialul membranar al celulei musculare

În repaos, sarcolema fibrei musculare este polarizată electric. Potențialul de membrană al
fibrei striate este de -80...-100 mV. Acțiunea unui stimul fizic, chimic, electric sau in situ numai a
influxului nervos produce depolarizarea sarcolemei. Excitația fibrei musculare începe la nivelul
sinapsei neuro-musculare=placa motorie, unde moleculele de acetilcolină (mediator chimic)
eliberate din terminația nervoasă presinaptică (ca urmare a unei comenzi nervoase) se fixează pe
moleculele receptoare din membrana post-sinaptică, determinând, astfel, depolarizarea sarcolemei
și deschiderea porților comandate de voltaj ale unor canale cationice ale acestei membrane (pompa
de calciu: Ca2+-ATPaza este situată la nivelul membranei celulare și are rolul de a scoate ionii de
calciu din celule, pentru menținerea unei concentrații intracelulare potrivite desfășurarii proceselor
de semnalizare celulară. Pe de altă parte, Ca2+-ATPaza, localizată în membrana reticulului
sarcoplasmatic din celulele musculare, scade concentrația intracelulară de Ca2+ prin transportul
activ al acestor ioni în lumenul reticulului sarcoplasmatic în timpul relaxarii musculare).
Prin canale, cationii Ca2+ intră în fibră, al cărei interior, inițial negativ electric, se
pozitivează local, declanșând apariția unui potențial electric de acțiune numit potențial
(local, terminal)de placă, care se va deplasa rapid prin sarcolemă în lungul fibrei, iar prin
membrana sistemului tubular al tubilor transversali și apoi prin reticulul sarcoplasmic al
celulei musculare, în profunzimea fibrei. Durata de propagare a undei de depolarizare de-a
lungul fibrei este de 2-5 ms la viteza de 12m/s.
Manifestările chimice ale contracției musculare sunt inițiate prin cuplajul excitație-
contracție, ce începe odată cu deschiderea canalelor de calciu din membrana cisternelor
terminale ale reticulului sarcoplasmatic, în momentul în care potențialul de acțiune trece
prin dreptul acestor cisterne, și eliberarea Ca2+ din reticolul sarcoplasmatic datorită
depolarizării membranei acestuia și creșterii permeabilității ei. Ionii de calciu ies din
cisterne, marindu-și concentrația în sarcoplasmă. Ca2+ favorizează cuplarea actinei cu
miozina și formarea actomiozinei; complexul actomiozinic are acțiune enzimatică și
determină scindarea ATP-ului produs prin oxidare aerobă în ciclul Krebs, furnizând energie
necesară proceselor mecanice de contracție.
În cazul mușchilor netezi viscerali, excitantul nu mai este influxul nervos, ci depolarizarea
spontană a unora dintre fibre. Plăcile motorii lipsesc. Transmiterea influxului de la o celulă
la alta se face prin punțile existente între celule.

34
 c. Potențialul membranar al fibrei musculare cardiace a miocardului ventricular
Excitabilitatea este proprietatea celulei musculare cardiace de a răspunde la un stimul printr-
un potențial de acțiune propagat.
Inima prezintă:
▪ Unele manifestări ale excitabilității comune (pragul de excitabilitate, legea ”tot sau
nimic”) cu ale altor celule excitabile.
▪ Particularitatea de a fi excitabilă doar în relaxare (diastolă) și inexcitabilă în faza
de contracție (sistolă). Aceasta reprezintă legea inexcitabilității periodice a inimii.
▪ În timpul sistolei, inima se află în perioada refractară absolută: oricât de puternic ar
fi stimulul, el rămâne fără efect. Această particularitate a excitabilității miocardice prezintă
o mare importanță pentru conservarea funcției de pompă ritmică. Stimulii cu frecvență mare
nu pot tetaniza inima prin sumarea contracțiilor. Explicația stării refractare a inimii rezidă
din forma particulară a potențialului de acțiune al fibrei miocardice.
⚫ Potențialul membranar de repaos sau de membrană este de
-80mV. În repaos, sarcolema fibrei musculare cardiace este polarizată datorită diferenței de
potential electric transmembranar, generat de gradientul de concentrație ionică între mediul intra-
și cel extracelular, fiind încărcată pozitiv pe fața externă și negativ pe fața internă, la fel ca oricare
celulă.

⚫ Potențialul de acțiune (PA)

PA reprezintă modificarea temporară a potențialului de membrană/ potențialului de repaos
(PM/PR) ca răspuns la un stimul, în urma modificării conductanței pentru ioni.

Fazele potențialului de acțiune

1. Pragul: celulele excitabile (deci și fibra musculară cardiacă) se depolarizează rapid, la aplicarea
unui stimul, dacă valoarea PR/PM este redusă la un nivel critic numit potențial prag (Pp). Odată
ce acest prag este atins, depolarizarea este spontană, PR se modifică iar această modificare
temporară a PR generează PA.
Stimulii pentru fibra miocardică ventriculară:
▪ Acetilcolina, ca mediator chimic parasimpatic eliberat prin fibre parasimpatice
vagale la nivelul sinapsei cu celula miocardului contractil (mușchi striat de tip cardiac), cu
care realizează un tip de sinapsă=placă motorie.
▪ Impulsurile electrice generate în sistemul excitoconductor intrinsec al inimii (țesutul
nodal), respectiv în fasciculul Hiss și rețeaua Purkinje.
2. Panta ascendentă (depolarizarea) durează aprox.15ms. După atingerea potențialului prag,
membrane se depolarizează rapid iar PM trece în zona valorilor positive (30mV), stabilindu-se
pentru aproximativ 15 ms în zona potențialului de echilibru pentru K+.
Modificarea PM/PR se datorează deschiderii a 2 tipuri de canale:
▪ Canale rapide de Na+: Are loc influx rapid și masiv de Na+ prin canale voltaj-
dependente (canale cu poarta comandată de voltaj), activate în momentul în care, sub
acțiunea stimulului, membrana se depolarizează la valoarea de prag. (aprox. -60mV). Deci,
prin stimulare, crește rapid conductanța membranei pentru Na+, PR se modifică la valoarea
Pp (-55mV - -60mV), crește influxul de Na+ prin deschiderea canalelor de Na+ voltaj-
dependente, PM crește până la valoarea de aprox. +20mV, care este potențialul de echilibru
al Na+.
▪ Canale lente de Ca2+ (pompa de cotransport Ca2+/Na+), care se deschid mai încet și
rămân deschise câteva zecimi de secundă. În acest interval, pătrund în fibra miocardului
35
 ventricular mari cantități de Ca2+ și Na+, acești ioni menținând o stare prelungită de
depolarizare, cauzele platoului PA. în plus, Ca2+ joacă un rol important în stimularea
procesului contractie, fiind preluat și condus de tubii sistemului T până la reticulul
sarcoplasmatic, apoi, prin acesta, la miofibrile. Creșterea concentrației celulare a Ca2+
determină cuplarea excitației cu contracția, prin legarea actinei de miozină și formarea
complexului acto-miozinic.
3. Panta descendentă (repolarizarea) durează 100-150ms. Repolarizarea are 3 porțiuni:
- repolarizarea rapidă inițială, care apare prin:
-inactivarea influxului de Na+ datorită echilibrului Na+
- activarea efluxului tranzitoriu de K+
Membrana se repolarizează rapid (20-25ms) și tranzitoriu până la 0 mV = ”incizura”. Rolul acestei
depolarizări de scurtă durată este acela că aduce potențialul la 0, valoare optimă în vederea
deschiderii și activării canalelor de Ca2+.
- platoul – se datorează existenței a 2 curenți ionici opuși, ce mențin potențialul la aproximativ 0
mV pentru aprox. 100-150ms. În această perioadă se manifestă 2 curenți:
- influx lent de Ca2+
- eflux lent de K+ = principalul curent de repolarizare
- repolarizarea rapidă finală: când canalele lente de Ca2+/Na+ se închid (după 2-3 ms) și influxul
de Ca2+ și Na+ încetează, permeabilitatea membrane pentru K+ crește foarte rapid atingând valori
maxime, iar celula ajunge din nou la valoarea PR/PM. Datorită principalului current de repolarizare
(efluxul de K+), potențialul membranar scade de la 0 mV la aprox. -80 mV.
În această perioadă se manifestă 2 curenți de K+:
- efluxul de potasiu (principal)
- influx de K+
K este atras în celulă mai repede decât tinde să iasă în afară.
+

Deci, prin influxul/efluxul de K+ se menține valoarea PR constantă la -80mV, la potențialul de

echilibru al K+.

4. Refacerea echilibrului ionic

• Pompa de Na+/K+ funcționează continuu, induce hiperpolarizare →menține PR/PM
• Pompa de Ca2+ elimină excesul de Ca2+
• Antiportul Ca2+/Na+, cuplat cu pompa Na+/K+, utilizează diferența de potential Na+
pentru a asigura ieșirea excesului de Ca2+ din celulă →influx 3 Na+/eflux Ca2+.
+ELECTROCARDIOGRAMA ȘI INTERPRETAREA ACESTEIA

⚫ Dinamica filtrării prin reabsorție și secreție tubulară

Filtratul glomerular traversează diferitele porțiuni ale tubilor uriniferi și, pe tot acest
parcurs, substanțele sunt absorbite sau secretate selectiv de către epiteliul tubular iar lichidul
rezultat în urma acestor procese intră în pelvisul renal (bazinet) sub formă de urină finală.
Reabsorția tubulară . majoritatea compușilor urinei primare sunt substanțe utile. Ele sunt
recuperate prin reabsorție, menținându-se astfel homeostazia lor plasmatică. Celulele tubilor
uriniferi sunt adaptate morfologic și biochimic pentru a realiza această funcție. Morfologic,
nefrocitele au la polul apical numeroși microvili care cresc considerabil suprafața activă, iar la
polul bazal au numeroase mitocondrii care fabrică ATP necesar procesului de absorție. Biochimic,
membranele celulelor tubulare conțin pompe metabolice care participă la transportul activ.

36
 ▪ 2.2.3. Canale dependente de liganzi. Ligandul poate fi un mediator extracelular
(neurotransmițător) sau intracelular.
Structurile joncționale specializate în transmiterea semnalelor de la neuroni la celule-țintă: neuroni,
celule musculare, poartă denumirea de sinapse, care pot fi electrice sau chimice. Stimulul natural
care provoacă contracția fibrei musculare striate este impulsul nervos. Acesta, ajuns la nivelul
terminațiilor presinaptice ale axonului, descarcă cuante de acetilcolină (mediator chimic) în spațiul
(fanta) sinaptică. Sinapsele chimice implică eliberarea de către neuroni a neurotransmițătorilor
(din butonii terminali cu vezicule sinaptice, prin ruperea membranelor veziculelor sinaptice), care
acționeaza asupra celulelor-țintă. Eliberarea neurotransmițătorului în placa motorie (sinapsa
chimică), ce reprezintă o porțiune din membrana post-sinaptică, pe care se aplică butonul terminal
al axonului presinaptic, determină creșterea concentrației de Ca2+ în celula postsinaptică, ca urmare
a deschiderii canalelor pentru Ca2+ cu poarta comandată de voltaj, în momentul apariției
potențialului de acțiune. Legarea neurotransmițtorilor de receptorii membranari ai celulei
postsinaptice determină modificarea conformației acelui receptor, deschiderea canalului ionic,
adică modificarea permeabilitatii locale a membranelor urmată de depolarizare și propagarea
potențialului de acțiune. De exemplu, legarea acetilcolinei la receptorul nicotinic crește local
permeabilitatea membranei postsinaptice pentru Na+ și K+, apare depolarizarea locală a membranei
și este generat potențialul de acțiune. La rândul său, propagarea potențialului de acțiune determină
deschiderea proteinelor canal pentru Na+ (comandate de voltaj) din sarcolemă, depolarizarea
membranei reticulului sarcoplasmic și eliberarea intracelulară a Ca2+ în citosol. Ionii de calciu sunt
conduși rapid, prin sistemul T de tuburi, la nivelul miofibrilelor, unde determină legarea actinei de
miozină cu formarea complexului acto-miozinic. Creșterea concentrației intracelulare a calciului
(eliberarea intracelulară a calciului) reprezintă cuplarea excitației cu contracția, respectiv cuplarea
fenomenului electric cu fenomenul mecanic.

➢ Secundar (cotransport) : Celulele au o clasă secundara de proteine care importă

sau exportă ioni și molecule mici, cum sunt glucoza sau aminoacizii, împotriva gradientului
lor de concentrație, fără consum de energie provenită din hidroliza de ATP. Proteinele care
realizează cotransport utilizează energia gradientului electrochimic al Na+ sau H+ pentru a
transporta simultan o altă substanță, proces denumit cotransport. Când molecula/ionul
transportat și ionul cotransportat trec prin membrană în aceeași direcție, procesul se
numește cotransport sinport, iar când trec în direcții opuse, procesul este antiport.

▪ Exemple:
• Pompa de Na+-K+ (Na+-K+-ATPaza), răspunzatoare de eliminarea activă din celulă
a ionilor de sodiu Na+, concomitent cu acumularea intracelulară a ionilor de potasiu K+.
Menținerea constantă a concentrației intracelulare de K+ prin funcția acestei pompe
asigură condiții pentru desfășurarea biosintezei proteinelor, activității unor enzime și
menținerii potențialului de membrană. (! Vezi mai sus canale cu poarta comandată
de voltaj).

• Un exemplu de cotransport este importul glucozei sau aminoacizilor în celulele

epiteliului intestinal sau al tubilor renali împotriva gradientului lor de concentrație prin
cuplarea cu transportul în celulă al ionilor de Na+. Mișcarea Na+ din mediul extracelular
în celule este determinată de doua forțe: gradientul de concentrație (concentratia Na+
este scăzută în mediul intracelular față de cel extracelular) și de potențialul de
membrană (fața citoplasmică a membranelor celulare fiind încărcata negativ în raport
37
 cu fața exoplasmică). Pentru fiecare doi ioni de sodiu transportați în celulă se produce
cotransportul unei molecule de glucoză. În aceelași timp, activitatea pompei Na+-K+
(Na+-K+ATPazei) asigură menținerea gradientului de concentrație al Na+ și simportul
continuu al Na+-glucozei/aminoacizilor în celulele epiteliale.
Transportul transcelular al glucozei și aminoacizilor din lumenul intestinal sau tubii
renali în sânge este condiționat de polaritatea celulelor epiteliale: membrana apicală conține
proteina simport Na+ - glucoză/aminoacizi, iar membrana latero-bazală deține pompe de tip Na+-
K+ (Na+-K+ATPaza) și proteine (permeaze) care mediază difuzia facilitată a glucozei și
aminoacizilor în circulație.

• Celulele miocardice au o proteină membranară denumită sistem antiport Na+-

Ca2+, care are un rol mai important în menținerea unei concentrații intracelulare scăzute
de Ca2+ în aceste celule, importul a trei ioni de sodiu fiind însoțit de exportul unui ion
de calciu împotriva gradientului său de concentrație (concentratia extracelulară de Ca2+
este de 10 000 de ori mai mare decât cea intracelulară). Creșterea concentrației
intracelulare de calciu determină contracția, iar activitatea antiportului Na+-K+, care
scade concentrația intracelulară de calciu, reduce forța contracțiilor inimii. Gradientul
de Na+ necesar funcționării acestui antiport este furnizat prin activitatea pompei Na+-
K+ (Na+-K+ATPazei).

• Proteina antiport Cl¯/HCO3¯ (pompa de clor) este proteina integrală de membrană

predominantă în membranele eritrocitele mamiferelor. Schimbul unui anion de clor
contra unui anion bicarbonat (! Vezi mai sus fenomenul de membrană Hamburger ) nu
implică modificări ale încărcăturii electrice a membranei eritrocitului, antiportul fiind
dependent doar de gradientele de concentrație ale celor doi anioni pe cele două fețe ale
membranei.
CO2 eliberat din celule ajunge în sângele capilar, difuzează prin membrana eritrocitului și
este transformat în bicarbonat solubil în apă (anionul HCO3-), reacție catalizată de anhidraza
carbonică:

Eliberarea O2 din oxihemoglobină induce o schimbare conformațională în polipeptidul globină,

care permite legarea protonului produs în reacția catalizată de anhidraza carbonică cu formare de
hemoglobinat acid. HCO3¯ format este transportat din eritrocit prin acivitatea antiportului
Cl¯/HCO3¯, la schimb cu Cl¯, care pătrunde în eritrocit.
La nivelul capilarelor pulmonare, procesul este invers. CO2 difuzează din eritrocite, scăderea
concentrației citosolice a CO2 determină activarea anhidrazei carbonice care catalizează reacția de
la dreapta la stânga, în sensul formarii CO2 și OH¯. Prin legarea oxigenului la hemoglobină, este
eliberat protonul, care formeaza cu OH¯ molecula de apă. Scăderea concentrației intracelulare a
HCO3¯ datorită activității anhidrazei carbonice determină pătrunderea HCO3¯ în celula, la schimb
cu Cl¯. Dacă schimbul anionic prin proteină nu ar avea loc, HCO3¯ s-ar acumula în eritrocite și ar
genera mult CO2, modificând pH-ul citosolic eritrocitar, care devine alcalin. Aproximativ 80% din
CO2 din sânge este transportat prin mecanismul de generare al bicarbonatului în eritrocite. Sistemul
antiport Cl¯/HCO3¯ permite transportul unor mari volume de CO2 de la țesuturi spre plămâni,
schimbul HCO3¯ cu Cl¯ menține pH-ul citosolic neutru.
• În reglarea pH-ului celular , un rol esențial au proteinele cotransportor
Na+HCO3−/Cl− și antiportul Na+/H+. Metabolismul anaerob al glucozei produce acid lactic,
38
 iar metabolismul aerob produce mari cantitati de CO2, care este hidratat de anhidraza
carbonică la acid carbonic. Acest acid slab disociază, crescând concentrația intracelulară de
protoni, pH-ul celular devine acid, afectând metabolismul celulelor.
- Proteina antiport Na+HCO3−/Cl− importă un ion de sodiu în sensul gradientului său de
concentrație, împreună cu ionul bicarbonat, și exportă la schimb un ion de clor împotriva
gradientului de concentrație. HCO3− importat se combină cu protonii, generând CO2, care
difuzează din celule.
- Antiportul Na+/H+ importă un ion de sodiu în sensul gradientului de concentrație și exportă la
schimb un proton.
Aceste sisteme de export de protoni sunt activate de scăderea pH-ului intracelular. Creșterea pH-
ului celular stimulează antiportul Cl−/HCO3−, care determină intensificarea exportului de HCO3− și
normalizarea pH-ului citosolic la valori neutre de 7,4.
Menținerea pH-ului fiziologic creează condițiile desfășurării normale a proceselor de sinteză a
ADN, a ARN, de biosinteză a proteinelor (creșterea și diviziunea celulară) și o activitate a
enzimelor implicate în desfășurarea altor căi metabolice celulare.

Transportul CO2 de la țesuturi la plămâni mediat de antiportul Cl¯/HCO3¯ (sursa: Lodish

,,Mollecular Cell Biology")

39
MACROTRANSPORTUL = TRANSPORTUL VEZICULAR

Transportul proteinelor, polinucleotidelor, polizaharidelor și particulelor prin membrana

celulară se desfășoară prin mecanisme de transport mediate de vezicule. Transportul mediat de
vezicule cuprinde:

1.Exocitoza prin care molecule sintetizate în celulă sunt secretate în spațiul extracelular.

Exocitoza este procesul pe care se bazează secreția celulară a componenților structurali membranari
și extracelulari și a unor proteine solubile cum sunt moleculele-semnal (hormonii,
neurotransmițătorii), enzimele. Proteinele de export sunt sintetizate în ribozomii atașati reticulului
endoplasmatic rugos, sunt procesate și sortate în aparatul Golgi, de unde se desprind veziculele de
exocitoză care conțin proteinele de secreție și care traverseaza spațiul celular (implica activitatea
proteinelor motor asociate citoscheletului actinic si tubulinic), fuzionează cu membrana celulară și
deverseaza conținutul în spatiul extracelular. Componentele lipidice și proteice ale membranelor
veziculelor sunt încorporate în membrana celulară și apoi recuperate prin endocitoză și reutilizate
la nivelul aparatului Golgi, de unde se desprind noi vezicule.

Exemple:

▪ Exocitoza la nivelul sinapselor chimice neuronale este un exemplu de exocitoză

Ca 2+
dependentă, ce implică fuziunea veziculelor sinaptice cu membrana presinaptică, și
are ca finalitate semnalizarea interneuronală.

▪ Exocitoza constitutivă este caracteristică tuturor celulelor si are ca finalitate

eliberarea componenților matricii extracelulare și a proteinelor structurale de membrane,
care vor fi încorporate în membrana plasmatică după fuziunea veziculelor cu aceasta.

2.Endocitoza, prin care are loc transportul în celulă al unor molecule sau particule din fluidul
interstițial. Endocitoza este un proces de importanță vitală pentru celule, intervenind în preluarea
nutrienților din mediul extracelular, în adeziunea și migrarea celulară, semnalizarea celulară prin
receptori, neurotransmisia, prezentarea antigenelor, polaritatea celulară, diviziunea, creșterea și
diferențierea celulară și importul unor medicamente în celule.

40
3.Fagocitoza este un proces de aparare fata de substante (cu dimensiuni de ordinul micronilor)
străine, microorganisme, celule îmbătrânite sau tumorale, resturi celulare, etc. caracteristic unor
celule specializate: monocitele, care se diferențiază în țesuturi în macrofage, și neutrofilele.

4. Pinocitoza este înglobarea de picături lichide, de exemplu la sugari, proteinele și anticorpii din
laptele matern (colostru) pot fi absorbite nedigerate, prin pinocitoză.

5.Transcitoza este procesul prin care moleculele sau particulele pătrunse în celulă prin endocitoză,
străbat spațiul celular fiind exportate din nou printr-o altă regiune membranară decât cea prin care
au pătruns.
Caracterele comune ale acestor tipuri de transport mediat de vezicule sunt:
▪ sechestrarea moleculelor sau particulelor în vezicule delimitate de membrane,
▪ transportul strict direcționat,
▪ procesele de fuziune ale veziculelor cu membrane.

41
TRANSPORTUL PASIV
În procesele de transport pasiv moleculele transportate se deplasează prin mișcări de agitație
termică, precum și prin mișcări determinate de forțele de atracție sau respingere electrostatică între
moleculele respective și moleculele membranei sau ale mediilor apoase; ca urmare, moleculele
transportate se deplasează în sensul gradientului potențialului lor electrochimic (dacă potențialul
electric este acelaș pe ambele fețe ale membranei, moleculele se vor deplasa în sensul gradientului
de concentrație).
Prin transport pasiv, sistemul are tendința de a ajunge la echilibru termodinamic.
Exista trei mecanisme distincte de transport pasiv:
- difuzie simplă prin dizolvare în bistratul lipidic;
- difuzie simplă prin canale;
- difuzie facilitata.
Difuzia simpla a moleculelor prin dizolvare in bistratul lipidic se datoreaza permeabilitatii
intinseci a acestuia fata de anumite tipuri de molecule si ioni (discutate mai sus) si consta in
traversarea bistratului fara ajutorul proteinelor membranare.
Prin agitatie termica, molecula transportata
poate depasi barierele energetice impuse de
diversele regiuni hidrofile/hidrofobe ale
membranei. Deoarece insa ciocnirile
moleculare sunt aleatoare, traiectoria
moleculei prezinta numeroase deflexii;
molecula poate fie sa traverseze membrana,
fie sa se intoarca in mediul initial. Transportul
unei singure molecule nu depinde de sensul
gradientului potentialului electrochimic.
Fluxul net de substanta care traverseaza
membrana prin difuzie simpla are insa sensul
gradientului de potential electrochimic, deoarece moleculele care vor difuza dinspre mediul cu
concentratie mai mare spre mediul cu concentratie mai mica vor fi mai numeroase decat cele care
traverseaza membrana in sens invers. Schimbul gazos la nivelul alveolelor pulmonare este un
exemplu de transport pasiv realizat prin difuzia simpla a moleculelor de CO2 si O2 prin dizolvare
in membrana.

Difuzia facilitata este transportul de substanta prin membrana fie prin intermediul unor
proteine transportoare liposolubile, care pot sa traverseze membrana prin dizolvare (transportori
difuzibili), fie prin intermediul unor proteine membranare integrale, care trec molecula hidrofila de
pe o parte pe alta a membranei printr-o modificare in propria conformatie sau prin formare de pori
in membrana. Moleculele transportoare (care se mai numesc transportori sau ionofori) nu au
proprietati enzimatice; in procesul de difuzie facilitata nu se consuma energie; deplasarea moleculei
transportate se face in sensul gradientului sau electrochimic. Exista o multitudine de molecule
transportoare care asigura difuzia facilitata a multor tipuri de ioni sau molecule (de exemplu
glucoza, colina, ionii K+). Majoritatea moleculelor transportate in acest mod nu pot trece nici prin
canale ionice (datorita marimii lor), nici prin matricea lipidica (deoarece nu sunt liposolubile). In
numeroase celule, mecanismul principal prin care glucoza din mediul extracelular intra in
citoplasma este difuzia facilitata. Deoarece exista un numar limitat de molecule care pot transporta

42
glucoza prin membrana plasmatica, influxul de glucoza nu poate depasi o anumita limita nici chiar
atunci cand concentratia extracelulara de glucoza este foarte mare.
Un exemplu de ionofor este antibioticul valincomicina, care se insereaza in membranele
celulare, unde se comporta ca o proteina intrinseca. Atunci cand este incorporata in membrana, o
molecula de valinomicina creste viteza de transport prin membrana a ionilor K+ la 104 ioni/s.

Un exemplu de
ionofor formator de por este un alt antibiotic, gramicidina A. Moleculele de gramicidina patrund
in interiorul bistratului lipidic, unde formeaza dimeri helicoidali care strabat membrana,
determinand astfel aparitia unor pori conductori cilindrici. Fiind o proteina formatoare de pori,
gramicidina isi expune gruparile hidrofobe spre zona lipidica a membranei, in timp ce gruparile
hidrofile sunt orientate spre interiorul porului. Acesta nu permite trecerea decat a ionilor Na+; fluxul
de difuzie pentru o molecula de antibiotic este de 107 ioni/s. Tot ionofori formatori de pori sunt si
alametacina si monazomicina.
Intre difuzia facilitata si difuzia prin canale exista cateva deosebiri importante:
- transportorii au o specificitate mai mare; acestia pot distinge intre speciile levogire si dextrogire,
astfel incat in celula pot patrunde prin difuzie facilitata numai glucoza dextrogira si aminoacizii
levogiri. Pot transporta mii de molecule/s.
- canalele au o viteza mult mai mare de transport al ionilor (milioane sau chiar sute de milioane de
ioni/s). Atunci cand au loc procese care necesita modificari foarte rapide ale concentratiei sau
compozitiei ionice (de exemplu in producerea influxului nervos) canalele ionice sunt mai adecvate
pentru transportul speciilor implicate in aceste procese.
- transportorii se gasesc in numar mult mai mare decat canalele;
- transportorii pot participa la transportul activ secundar.
TRANSPORTUL ACTIV
Exista doua tipuri de transport activ: primar si secundar.
In procesele de transport activ primar sunt implicate proteine membranare integrale cu
proprietati enzimatice, care transporta ioni sau molecule impotriva gradientului lor de concentratie,
de potential electric sau de presiune osmotica, adica in sens opus tendintei naturale de crestere a
entropiei care sa duca la anularea acestor gradienti. Astfel de proteine se numesc pompe
membranare. Transportul activ primar este posibil numai prin cuplarea sa energetica cu reactii care
furnizeaza energie libera (reactii exergonice); este de aceea un proces endergonic (consumator de

43
energie). Reactiile exergonice care furnizeaza energia necesara functionarii pompelor membranare
sunt in general reactii metabolice; exista insa si pompe care utilizeaza energia luminii.
In membranele celulare exista mai multe tipuri de pompe ionice. Majoritatea pompelor
functioneaza pe principiul utilizarii energiei moleculei de ATP pentru a transporta anumiti ioni
impotriva gradientului electrochimic intre cele doua fete ale membranei; molecula de ATP se leaga
la molecula pompei ionice si este hidrolizata la ADP, proces in care este eliberata o parte din
energia chimica a ATP-ului. Proteina pompei absoarbe partial energia furnizata prin hidroliza ATP
si isi schimba conformatia. Prin aceasta modificare conformationala, pompa efectueaza trecerea
moleculei hidrofile de pe o parte pe alta a membranei. Energia absorbita de proteina este in final
cedata prin relaxarea structurii pompei, care revine la conformatia initiala si ciclul poate fi reluat.
Energia care nu este absorbita de pompa este disipata prin incalzirea locala a mediului apos in care
se produce hidroliza ATP. Pompele care folosesc energia ATP se numesc pompe ATP-azice sau
ATP-aze.

Procesul de transport activ primar este mecanismul principal prin care sunt mentinute
diferentele de concentratii ionice intre diferitele timente celulare, precum si intre citosol si mediul
extracelular. In cardiomiocite, cel mai important rol in mentinerea potentialului de repaus la valoare
constanta il au pompele de Na+-K+ ale plasmalemei, care extrag trei ioni de sodiu din celula si
introduc doi ioni de potasiu din mediul extracelular in celula pentru fiecare molecula de ATP
hidrolizata. Modul de functionare este urmatorul. In conformatia de repaus, pompa prezinta pe
partea intracelulara o afinitate foarte mare pentru ionii Na+ si foarte mica pentru ionii K+. Ca
urmare, ionii Na+ ajunsi prin difuzie din mediul intracelular la situsurile de legare ale pompei se
leaga la acestea, stimuland hidroliza moleculei de ATP care este legata de pompa. Ca urmare,
pompa isi schimba conformatia. In noua conformatie, situsurile de legare ale sodiului sunt expuse
mediului extracelular, iar accesul ionilor Na+ dinspre regiunea intracelulara este blocat. Tot in noua
conformatie, afinitatea pompei pentru Na+ este foarte mica, astfel incat ionii Na+ se desprind de
situsurile pompei si difuzeaza in mediul apos extracelular. In schimb, in aceasta conformatie
afinitatea proteinei fata de ionii K+ este foarte mare, ceea ce favorizeaza legarea rapida a ionilor de
potasiu la situsurile pompei; aceasta legare induce relaxarea proteinei la conformatia initiala. Ionii
K+ legati la proteina sunt acum expusi mediului intracelular. Deoarece afinitatea fata de K+ este
din nou redusa, ionii K+ se desprind si difuzeaza in mediul intracelular; gruparea fosfat paraseste
proteina, permitand legarea unei alte molecule ATP in locul sau.

44
 O singura molecula de Na+-K+-ATP-aza scindeaza in jur de 100 molecule de ATP pe
secunda, iar la fiecare ciclu de functionare transfera o sarcina electrica neta pozitiva (+e) spre
exterior, ceea ce contribuie la polarizarea electrica a membranei. Aceasta proprietate defineste
caracterul electrogenic al pompei. Pompa de Na+-K+ se gaseste in plasmalema tuturor celulelor de
origine animala. In repaus, cca. 30% din energia ATP-ului celular este consumata pentru
functionarea acestei pompe. In celulele nervoase, in faza de repolarizare acest consum ajunge la
70% din consumul energetic celular.
In membranele celulare exista si alte tipuri de pompe ionice. Un rol foarte important il are
Ca2+-ATP-aza, care mentine o concentratie foarte redusa de Ca2+ in citosol, de ordinul ~100 nM.
Pentru fiecare molecula de ATP hidrolizata, Ca2+-ATP-aza pompeaza cate doi ioni de calciu din
citosol. Datorita pompelor de calciu din plasmalema si din membrana reticulului
endo/sarcoplasmatic, gradientul ionilor de calciu este mentinut la o valoare foarte mare (3-4 ordine
de marime) atat intre citosol si mediul extracelular, cat si intre citosol si interiorul reticulului endo-
sau sarcoplasmatic (in conditii normale, concentratia Ca2+ atat in reticul cat si mediul extracelular
este in jur de 1 mM). Daca functionarea Ca2+-ATP-azei este deficitara, celula va avea un nivel toxic
al calciului citosolic, ceea ce induce apoptoza (moartea celulara programata).
Alte pompe ionice sunt H+-K+-ATP-aza din membrana celulelor mucoasei gastrice sau
pompa protonica bacteriorodopsina aflata in membranele unor bacterii. Sub actiunea luminii, care
induce o reactie de fotoizomerizare in bacteriorodopsina, aceasta sufera o modificare
conformationala prin care transloca un proton din citoplasma in exteriorul celulei.
In general, pompele membranare sunt reversibile. In cazul in care concentratiile de sodiu
extracelular si de potasiu intracelular sunt excesiv de mari, iar concentratiile de ADP si fosfat
intracelular (Pi) sunt suficient de mari, ciclul pompei de Na+-K+ poate functiona in sens invers, iar
aceasta incepe sa sintetizeze ATP. Un alt exemplu remarcabil este ATP-sintaza, care se afla in
membrana mitocondriilor, cloroplastelor sau ale bacteriilor aerobe sau fotosintetice. Aceasta
enzima complexa fie sintetizeaza ATP folosind gradientul existent de H+, fie functioneaza ca H+-
ATP-aza, producand un gradient de protoni. In cele doua cazuri, deplasarea protonilor are loc in
sensuri opuse.
In anumite situatii, celulele pot de asemenea sa sintetizeze proteine care sa formeze pompe
membranare, pentru a elimina anumite substante toxice sau medicamente. Prin acest mecanism, de
exemplu, in chimioterapia cancerului apare rezistenta la medicamentele administrate.

45
 In procesele de transport activ secundar sunt
implicati transportori complecsi, care cupleaza doi
gradienti electrochimici diferiti, astfel incat energia
eliberata prin miscarea unor molecule de un anumit
tip in sensul gradientului lor electrochimic este
folosita pentru a transporta molecule de alt tip
impotriva gradientului lor electrochimic. Astfel de
transportori se numesc cotransportori, iar procesul
se numeste cotransport sau transport cuplat. Exita
simport, in care ambele tipuri de molecule sunt
transportate in aceeasi directie, si antiport, prin
care cele doua tipuri de molecule sunt transportate
in sensuri opuse. Datorita proceselor celulare de
pompaj ionic, membrana plasmatica prezinta o
sarcina neta negativa pe fata interioara si o sarcina
neta pozitiva pe fata exterioara, ceea ce determina
o valoare negativa a diferentei de potential
membranar. In cotransport, deplasarea unor sarcini
electrice in sensul potentialului lor electrochimic
reprezinta un proces exergonic deoarece sistemul tinde in acest fel la starea de echilibru in care
diferenta de potential membranar sa se anuleze, deci tinde la o stare cu energie mai mica. Energia
cedata in acest proces este preluata de cotransportori pentru a transloca alte molecule sau ioni
impotriva gradientului electrochimic, de aceea acest tip de transport este activ.
Cotransportul este implicat de exemplu in transferul glucozei din intestin in sange prin celulele
epiteliului intestinal. In membrana bazala (dinspre interstitiu) a celulelor epiteliale se gasesc pompe
de Na+-K+, care mentin o concentratie scazuta de ioni Na+ in interior (10-l5 mM fata de 144 mM
in exterior si 144 mM in lumenul intestinului). In membrana apicala (dinspre lumen) se gasesc
cotransportori care transfera simultan (prin simport) cate un ion Na+ si o molecula de glucoza (sau
un aminoacid) in citoplasma; in acest proces glucoza este transportata impotriva gradientului de
concentratie. In acest caz, cotransportul este electrogenic deoarece are ca rezultat net transportul
unei sarcini electrice pozitive dintr-o parte a membranei in cealalta. Concentratia de glucoza in
citoplasma este mai mare decat in interstitiu, iar la nivelul membranei bazale glucoza este
transportata pasiv prin difuzie facilitata. Efectul net al acestor procese de transport este transferul
transcelular de glucoza din spatiul luminal spre sange. Transportul glucozei din lumen in interstitiu
este blocat daca pompa ionica de Na+-K+ este inhibata (de exemplu cu oligomicina sau ouabaina).
In celulele nodurilor sinusal si atrioventricular se produce de asemenea un transfer de
sarcina prin antiport electrogenic 3 ioni Na+/ 1 ion Ca2+ (influx de sarcina neta +e pentru fiecare
molecula cotransportoare). Cotransportorul Na+/Ca2+ transloca deci un ion de calciu din interior in
mediul extracelular pe baza energiei eliberate la deplasarea a trei ioni Na+ in sensul gradientului
electrochimic, in timp ce Na+-K+-ATP-aza din plasmalema pompeaza ionii Na+ din interior spre
exterior.
Concentratia Concentratia
Ionul
extracelulara (mM) intracelulara (mM)
Na+ 145 15
K+ 4 150

46
 Ca2+ 2 10-4
Pompele de Ca2+ si Na+-K+ asigura gradienti mari ai ionilor Ca2+, Na+ si K+ intre
sarcoplasma si mediul exterior in celula relaxata, precum si revenirea la valorile normale ale
acestora dupa generarea potentialelor electrice (potentiale de actiune). De asemenea, antiportul
Na+/Ca2+ are un rol esential in generarea periodica spontana a potentialelor de actiune de catre
celulele nodurilor, deoarece participa la acumularea de sarcini pozitive pe fata interioara a
sarcolemei si deci la depolarizarea progresiva a celulelor.

Ca urmare, potentialul electric al membranei creste continuu, de la aproximativ -70 mV

pana la valoarea de prag, de aproximativ -50 mV (faza prepotentialului de actiune). Cand
potentialul depaseste valoarea de prag, se produce activarea rapida a canalelor de sodiu si calciu
din sarcolema, ceea ce determina cresterea influxului de cationi Na+ si Ca2+ in celula. Potentialul
electric membranar creste rapid la valori pozitive (faza de depolarizare rapida), care determina
inchiderea canalelor de calciu si sodiu. Urmeaza faza de repolarizare, in care excesul de cationi
acumulati in sarcoplasma este eliminat prin actiunea pompelor de sodiu si calciu. Concentratiile
diferitilor ioni revin lent la valoarea de repaus, ceea ce determina scaderea potentialului membranar
la valoarea de repaus.
3. Mecanisme de macrotransport
In procesele de macrotransport substantele intra sau ies din celula sub forma unor
aglomerari multimoleculare. In procesele de transport membranar discutate mai sus moleculele sau
ionii erau transportati individual prin membrana; de aceea transportul membranar se mai numeste
microtransport. Desi in procesele de macrotransport diverse substante sunt introduse sau scoase
din celula, aceasta nu se realizeaza prin traversarea propriu-zisa a membranei plasmatice, ci prin
formare de cule membranare care sunt inglobate sau eliminate din celula.
Exista trei tipuri de macrotransport: endocitoza, exocitoza si transcitoza.
In procesul de endocitoza materialul extracelular este introdus in interiorul celulei, fara a
fi insa dispersat in citoplasma (ramane in continuare ca material extra-citoplasmatic). Cele trei
modalitati de macrotransport prin endocitoza sunt: fagocitoza, pinocitoza si endocitoza mediata de
receptori.

47
In fagocitoza celula inglobeaza particule extracelulare solide pe care le inconjoara cu pseudopode
(prelungiri citoplasmatice) care apoi fuzioneaza in spatele lor. Se formeaza astfel o vacuola in
citoplasma, care contine materialul ingerat. In organismul uman exista celule specializate (fagocite,
macrofagi) care prin fagocitoza inglobeaza si distrug diverse substante toxice, reziduuri celulare
apoptotice sau bacterii.
In pinocitoza celula inglobeaza lichid
extracelular in mod similar fagocitozei.
In endocitoza mediata de receptori,
anumite substante extracelulare se leaga la
receptori membranari specifici, care induc
formarea de cule membranare in care este
inglobat material extracelular. De exemplu,
prin acest mecanism celulele organismului
preiau colesterolul transportat de sange. De
asemenea, virusul gripal intra in celule prin
endocitoza mediata de receptori.
Endocitoza prezinta avantajul de a
minimiza volumul in care trebuie sa actioneze
enzimele de digestie a materialului
internalizat. Acestea descompun materialul in
molecule mici prin digestie (de obicei prin hidroliza). O parte din moleculele rezultate pot permea
membrana culei, trecand in citoplasma. Veziculele rezultate prin endocitoza pot de asemenea sa
fuzioneze cu lizozomii, in care are loc degradarea unui material bogat in lipide, proteine si
carbohidrati proveniti din membranele celulare.
In procesul de exocitoza, cule membranare continand material intracelular sunt transportate
spre membrana plasmatica, fuzioneaza cu aceasta si elibereaza materialul in exteriorul celulei. Prin
acest mecanism se produce, de exemplu, secretia de insulina, eliberarea anticorpilor in sange sau
eliberarea de neurotransmitatori (acetilcolina, glutamatul etc.) in terminatiile nervoase.
In procesul de transcitoza, cule cu material extracelular sunt inglobate in celula,
traverseaza celula fara a-si deversa continutul in citoplasma, apoi fuzioneaza cu membrana
plasmatica pe partea opusa a celulei si elibereaza materialul in spatiul extracelular. De exemplu,
transcitoza prin endoteliul capilar determina trecerea proteinelor plasmatice din sange in spatiul
extravascular.
Membranele celulare sunt in mod continuu degradate, reciclate si regenerate. Diversii
componenti membranari circula intre diferite timente celulare si suprafata celulei intr-un flux
permanent, mentinut prin procese de endocitoza si exocitoza. Componentele membranelor celulare
sunt sintetizate in reticulul endoplasmatic, transportate ca cule spre aparatul Golgi unde sunt
modificate, iar apoi sunt transportate spre suprafata celulara. Aici culele isi elibereaza continutul
in mediul extracelular (prin exocitoza), iar compusii membranari eliberati se insereaza sau se
ataseaza la membrana. Degradarea componentelor membranare se produce in lizozomi, sub
actiunea unor enzime digestive. Daca una sau mai multe enzime lizozomice prezinta activitate
defectuoasa, apar unele afectiuni asociate cu stocarea excesiva de material membranar in lizozomi.
De exemplu, in boala Tay-Sachs (boala lizozomala), enzima hexozaminidaza A este defectuoasa,
iar glicolipidele nu mai pot fi degradate. Acumularea de glicolipide in lizozomi induce dereglari
neurologice grave si moarte. Alte mutatii pot determina de asemenea stocarea proteinelor-receptor
in reticulul endoplasmatic. Incapacitatea de a forma receptori in membrana plasmatica duce, de
exemplu, la dezvoltarea a numeroase afectiuni ale cordului.
48
 4. Receptori si traductori de informatie in membranele biologice
Receptorii membranari sunt proteine integrale complexe care in urma receptiei unui stimul
din mediul extracelular (denumit semnal primar sau mesager prim) produc un semnal secundar
(denumit mesager secund) care determina o serie de procese celulare (acestea definesc raspunsul
celular la stimulul extern). Receptorii sunt capabili sa interactioneze rapid si reversibil cu mesagerii
primi, care pot fi mediatori chimici, hormoni, antigeni, medicamente etc. Mesagerul secund poate
fi uneori chiar complexul receptor – mesager prim, dar in general este o molecula sintetizata de
celula, care poate fi:
- hidrofoba, atasata de membrana, de care se poate desprinde (de ex. diacil glicerolul, DAG; inositol
trifosfatul, IP3; lipide de tip fosfatidilinositol); difuzeaza in imediata vecinatate, putand activa fie
proteine efectoare care sunt atasate la membrana, fie receptori ai unor organite celulare;
- hidrofila, difuzeaza in citosol (ex. acidul adenozin monofosforic ciclic, c-AMP; acidul guanozin
monofosforic ciclic, c-GMP; ionii Ca2+);
- gazoasa, cum ar fi oxidul azotic (NO) sau monoxidul de carbon (CO); poate atat sa difuzeze in
citosol cat si sa traverseze membranele celulare.
Fiecare receptor recunoaste un anumit tip de semnal, dar poate lega mai multe tipuri de
molecule la situsuri diferite. Aceste molecule, care reprezinta liganzii receptorului respectiv, pot
afecta rata de producere a mesagerului secund.
Etapele semnalizarii intercelulare in organism
1. Sinteza moleculei semnal
2. Eliberarea moleculei semnal
3. Transportul moleculei semnal catre tinta
4. Detectia semnalului
5. Raspunsul celular
6. Desprinderea moleculei semnal de receptor

Clasificarea semnalelor
- Semnale endocrine, reprezentate de hormonii produsi in glandele endocrine, secretati in
sange si distribuiti in organism;

49
 - Semnale paracrine, generate de celule, actioneaza local in vecinatate. Transmiterea unui
semnal (prin intermediul unui neurotransmitator) de la o celula nervoasa la alta sau de la o celula
nervoasa la o celula musculara este un exemplu de semnalizare paracrina;

- Semnale autocrine (celulele secreta molecule-semnal care se leaga de receptorii proprii).

Celulele mentinute in culturi celulare pot secreta factori de crestere care sa le stimuleze propria
proliferare. In general, acest tip de semnalizare este caracteristic celulelor canceroase; acestea
produc excesiv factori de crestere care determina o proliferare proprie necontrolata si, in plus,
influenteaza celulele netumorale adiacente, putand conduce la formarea unei mase tumorale.

- Semnale de contact - necesita contactul intercelular. Acest tip de semnalizare intervine in

special in procesele de diferentiere.

50
 - Semnale nervoase - se transmit de-a lungul axonilor catre celulele tinta.
Clasificarea receptorilor membranari
I. Receptori asociati cu canale ionice (ionotropi)
II. Receptori asociati cu o proteina G
III. Receptori asociati cu enzime (sunt fie ei insisi enzime, fie sunt asociati cu enzime pe
care le activeaza). Enzimele respective sunt, in marea lor majoritate, protein kinaze (enzime
care pot fosforila alte proteine).
Receptorii din ultimele doua clase mai sunt numiti si receptori metabotropi.
Receptorii ionotropi sunt proteine-receptor care formeaza canale ionice. Aceste proteine au
o zona receptoare la care se leaga mesagerul prim si o zona efectoare prin care comunica senzorului
canalului comanda de deschidere sau inchidere a portii.

Exemplu: receptorul nicotinic de acetilcolina (nAChR) este

format din 5 subunitati similare, dintre care doua subunitati
 au fiecare cate un situs de legare pentru moleculele ACh.
Prin legarea ACh la subunitatile  ale receptorului, are loc
o modificare conformationala in urma careia canalul interior
se deschide, permitand trecerea ionilor Na+ in sensul
gradientului de potential electrochimic. Receptorul nACh
poate fi activat nu numai de acetilcolina, ci si de nicotina,
care are un efect mult mai puternic asupra receptorului.

Receptorii asociati cu o proteina G sunt receptori

metabotropi care pot determina sinteza mesagerilor secunzi
prin intermediul unei proteine efectoare. Acest tip de

51
receptori prezinta 7 domenii (coloane) transmembranare conectate prin bucle intra- si extracelulare.
Legarea mesagerului prim la receptor induce o modificare conformationala a proteinei receptorului
in urma careia este activata proteina G legata la buclele citoplasmatice II si III ale receptorului. Ca
urmare, proteina G se disociaza in subunitatile G si G . In forma libera (nelegata), G schimba
GDP cu GTP, difuzeaza si interactioneaza cu fosfolipaza C (PLC) de tip PLCβ1, care astfel devine
activa (capata activitate enzimatica). La randul sau, complexul G activeaza o alta forma a
fosfolipazei C, PLCβ2. Cele doua izozime PLC catalizeaza disocierea moleculei de inositol 1,4,5-
trifosfat (IP3) de fosfolipida membranara fosfatidilinositol 4,5-difosfat (PIP2), care devine
diacilglicerol (DAG); DAG ramane incorporat in membrana. In continuare, IP3 difuzeaza in citosol,
determinand activarea canalelor de Ca2+ ale reticulului endoplasmatic (care sunt receptori de IP3),
iar DAG activeaza proteinkinaza C (PKC). Calciul eliberat din reticulul endoplasmatic poate
actiona si el ca mesager secund pentru alte procese celulare. Atat PKC cat si Ca2+ sunt implicati in
numeroase procese celulare. De asemenea, forma activa a PLCβ1 poate functiona ca o proteina de
activare a GTP-azei, avand un rol important in proliferarea celulara.

Complexul G - GTP poate de asemenea interactiona cu adenilat ciclaza (proteina

efectoare), care se activeaza si catalizeaza transformarea ATP din celula in c-AMP (mesager
secundar); c-AMP declanseaza o serie de reactii enzimatice prin care este activata enzima
fosforilaza. Aceasta determina transformarea glicogenului in glucoza (raspunsul celular). Dupa
activarea efectorului, subunitatea  a proteinei G devine inactiva prin hidroliza GTP si se
recombina cu subunitatile  si , refacand proteina G. Procesul se poate relua. Pe acest principiu
functioneaza de exemplu receptorul de epinefrina (adrenalina).
Receptorii asociati cu enzime activeaza o protein-kinaza citoplasmatica. De exemplu,
receptorul de insulina poate activa o tirozin-kinaza, care fosforileaza alte proteine.

52
 Atunci cand cele doua subunitati α ale receptorului leaga
fiecare cate o molecula de insulina, proteina receptorului
sufera o modificare in structura, expunandu-si regiunile
catalitice spre citoplasma. In acest fel proteina devine o
kinaza activa, care in continuare fosforileaza alte proteine
intracelulare, producand raspunsul celular (cresterea
permeabilitatii pentru glucoza). Prin acest mecanism,
insulina produce un raspuns in interiorul celulei fara a trece
prin bistratul lipidic. De exemplu, in celulele musculare,
activarea receptorului de insulina determina o serie de reactii
enzimatice care conduc la fuzionarea cu membrana
plasmatica a unor cule din citoplasma ce contin proteina
Glut4. Ca urmare, Glut4, care este un transportor al glucozei, se insereaza in membrana exterioara
a celulei, stabilind un influx de glucoza din mediul extracelular in celula (prin difuzie facilitata).
Atat in muschi cat si in ficat, insulina promoveaza influxul de glucoza in celule; apoi acestea
sintetizeaza glicogen, sursa energetica celulara in care este inmagazinata energia glucozei. In plus,
ficatul foloseste excesul de glucoza pentru a sintetiza acizi grasi, care sunt impachetati in granule
numite lipoproteine, eliberate apoi in sange. In celulele tesutului adipos, influxul de glucoza generat
de insulina contribuie la sinteza glicerolului, iar glucoza in exces induce formarea de triacilgliceride
(grasimi), plecand de la acizii grasi din lipoproteine. Efectul net al insulinei este acumularea de
grasimi in tesutul adipos (daca exista exces de glucoza).

53
Intrebari:
1. Explicati procesul de solidificare a membranelor lipidice la temperaturi scazute.
2. In apa, lipidele pot forma micele sau bistraturi. Acestea sunt mai ordonate decat moleculele
individuale. De ce totusi nu este contrazis principiul al doilea al termodinamicii?
3. Procesul de formare a unei micele necesita energie? De ce?
4. Explicati asemanarile si deosebirile dintre un canal ionic si un ionofor formator de pori.
5. Ce s-ar intampla daca nu ar exista transport membranar pasiv? Dar transport activ?
Alegeti raspunsul corect:
1. In sangele unui turist care a fost muscat de un sarpe au fost detectate trei enzime:
- fosfolipaza, care degradeaza fosfolipidele;
- neuraminidaza, care inlatura carbohidratii de la suprafata membranei plasmatice;
- proteaza, care degradeaza proteinele.
Care dintre aceste enzime credeti ca este responsabila pentru hemoliza eritrocitelor din sangele
turistului si de ce?
a. Neuraminidaza distruge glicocalixul bogat in carbohidrati, determinand ruperea membranei
eritrocitare, deoarece acesta are rolul principal in a conferi rezistenta structurala membranei.
b. Proteaza degradeaza proteinele membranare, conducand la pierderea integritatii membranei
prin rupere.
c. Fosfolipaza degradeaza fosfolipidele, componenta membranara principala care stabileste
bariera fata de mediul extracelular.
2. Intr-un mediu apos, lipidele formeaza o structura ordonata (micela/bistrat). Ce anume duce
la aparitia acestor structuri?
a. Fosfolipidele sunt foarte ordonate in apa, iar prin formarea de micele/bistraturi isi cresc
libertatea de miscare.
b. In prezenta lipidelor, moleculele de apa tind sa formeze cat mai multe legaturi de hidrogen,
ceea ce se realizeaza prin minimizarea suprafetei de interactie dintre apa si regiunea hidrofoba
a lipidelor.
c. Fosfolipidele au o mare afinitate unele fata de altele, ceea ce determina autoasamblarea
acestora in bistraturi sau micele.
3. Capacitatea unei membrane celulare de a permite transportul unor molecule hidrofile prin
membrana este determinata de:
a. proteine membranare periferice;
b. proteine membranare integrale;
c. carbohidrati membranari;
d. lipide membranare.

54