FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE NATURII ȘI ȘTIINȚE AGRICOLE

Specializarea: BIOLOGIE – anul I

Disciplina: BIOLOGIE CELULARĂ ȘI MOLECULARĂ

Curs 2

NUCLEUL CELULAR

În celulele eucariote, există un organit distinct, numit nucleu care, spre deosebire
de nucleul celulelor procariote, este înconjurat de un înveliş nuclear. Rolul principal al
învelişului nuclear este de a izola genomul celular şi procesele genetice esenţiale,
replicarea ADN şi sinteza de ARN. Caracteristica nucleului la eucariote este faptul că
acesta are în conţinutul său ADN complexat cu proteine specializate (histone) care îl
împachetează şi participă la reglarea activităţii sale.
Rolul esenţial al nucleului celular rezultă din dogma centrală a geneticii
moleculare, conform căreia informaţia este transferată în direcţia:

transcripţie translaţie
ADN ARN PROTEINE

Transcripţia, constă în transcrierea informaţiei, reprezentată de o anumită succesiune de

baze azotate din structura ADN, într-o secvenţă de baze complementare de ARN.
Produsul transcris se numeşte ARN-mesager, dar pe lângă informaţia necesară sintezei
unui lanţ lipeptidic conţine şi secvenţe neinformaţionale, care sunt îndepărtate prin
excizie tot în nucleu prin ARN-procesare.
Translaţia este procesul prin care mesajul genetic, reprezentat de secvenţa de baze
azotate a ARN-mesager, este tradus într-o secvenţă de aminoacizi corespunzătoare
proteinelor. Translaţia are loc în citoplasmă, la nivelul ribozomilor, reprezentând de fapt
sinteza proteinelor.
Replicarea este procesul biochimic în care ADN este supus unei serii de procese
moleculare, care se desfăşoară în nucleu şi asigură autoreproducerea informaţiei
genetice. Nucleul este considerat ca un centru de control şi comandă, care funcţionează
ca un computer chimic, specializat în sinteza proteinelor.
În interfază nucleul este numit nucleu metabolic, iar în timpul mitozei se numeşte
nucleu genetic.

Caracterele generale ale nucleului

Nucleul este prezent în toate celulele eucariote, cu excepţia hematiilor şi
trombocitelor. La celulele procariote nucleul se prezintă sub forma unei catene de ADN
dispus circular, neconjugat cu histone.
Forma nucleului corespunde în general cu forma celulei. În celulele izodiametrice şi
tinere nucleul este rotund, în celulele anizodiametrice nucleul este oval, în celulele
cilindrice sau prismatice este fusiform sau în formă de bastonaş, iar în celulele

1
endoteliale secretoare sau adipoase este turtit. Formele neregulate bilobate sunt întâlnite
în celulele sanguine sau în celulele maligne.
Poziţia nucleului este centrală, excentrică sau bazală. Majoritatea celulelor au un singur
nucleu, foarte puţine din acestea sunt binucleate (7-8% din hepatocite) sau multinucleate
(celulele musculare striate).
Dimensiunile nucleilor variază între 3-20μ, în funcţie de vârsta celulei şi activitatea
metabolică. Raportul nucleu-citoplasmă indică vârsta celulei şi unele criterii de
malignitate.

Vn
Raport nucleo-plasmatic (N/P) se exprimă prin formula: N / P 
Vc  Vn
în care Vn = volum nucleu şi Vc = volum citoplasmă

Structura biochimică a nucleului: Nucleul conţine macromolecule organice, apă şi

ioni.
Acizii nucleici, sunt principalele nucleoproteine şi anume: ADN şi ARN cu cele trei
tipuri de ARNm, ARNr, ARNt. De asemenea, nucleii mai conţin proteine bazice şi
acide. Nucleoproteinele conferă bazofilia nucleului.
Proteinele nucleului sunt de 3 tipuri:
Proteinele bazice sunt:
- histonele (12.000 Da, bogate în arginină, lizină şi histidină) şi
-protaminele (histone speciale) care intervin în reglarea activităţii genelor.
Proteinele acide solubile sunt proteinele asociate de ARN, implicate în funcţiile
metabolice ale nucleului, şi proteinele acide reziduale, care intră în structura
cromozomilor.
Proteinele-enzime se găsesc într-o gamă variată şi anume: enolaze, ADN polimeraze,
fosfataze alcaline şi acide, nucleotidaze, ARN-polimeraze.
Lipidele nucleare sunt în cantităţi reduse, fiind reprezentate de fosfolipide şi colesterol,
care sunt legate de proteine formând compuşi lipoproteici şi liponucleoproteici.
Substanţe minerale: Nucleul conţine o mare cantitate de cenuşă şi cantităţi mari de Ca,
Mg, K, Na, Cu, Co.
Apa este legată de proteine, cantitatea acesteia variază între 50-80% din greutatea
nucleului.

Structura acizilor nucleici

Acizii nucleici, molecule care depozitează şi transmit informaţia în celule, sunt
responsabili de transmiterea informaţiei codificate asupra cantităţii şi felului de proteine
pe care să le sintetizeze celula.
Moleculele de ADN sunt lanţuri lungi polimerice neramificate, formate din cele
patru tipuri de subunităţi: adenina (A), citozina (C), guanina (G) şi timina (T).
Nucleotidele sunt legate prin legături fosfodiesterice dintre carbonul 5' al unei
dezoxiriboze şi carbonul 3' al dezoxiribozei următoare în lanţ. Molecula de ADN este
formată din două lanţuri antiparalele care sunt complementare în ceea ce priveşte
secvenţa de baze, deoarece împerecherea bazelor se realizează doar după modelul A-T şi
G-C.

2
 Molecula de ARN diferă de ADN prin trei caracteristici: conţine riboză în loc de
dezoxiriboză, conţine uracil în loc de timină şi sunt formate dintr-un singur lanţ
polinucleotidic.
Structura moleculelor de ADN. Moleculele de ADN sunt formate din două
lanţuri fosfat- pentozice care se înfăşoară unul în jurul celuilalt. Helixul este orientat spre
dreapta. Perechile de baze sunt dispuse între aceste lanţuri (Fig. 11.1.). Orientarea celor
două lanţuri este antiparalelă (direcţiile 5' → 3' şi 3' → 5' adică sunt orientate opus).
Acestea sunt menţinute împreună datorită legăturilor de hidrogen şi a interacţiunilor
hidrofobe. Bazele azotate se împerechează după un model precis şi anume A cu T prin
două legături de hidrogen şi G cu C prin trei legături de hidrogen (Fig. 11.1.). Distanţa
dintre două baze este de 0,34 nm, iar helixul face o tură completă la fiecare 3,4 nm, astfel
că există 10 baze azotate per tură.

Fig. 11.1. Modelul moleculei de ADN dublu-helical. Împerecherea specifică

prinlegături de hidrogen dintre bazele azotate ale ADN

3
 Pe exteriorul moleculei se formează la fiecare tură două scobituri cu adâncimi
diferite, în acest fel bazele sunt accesibile pentru interacţiunea cu alte molecule.
Polimerii scurţi de ADN pot adopta o configuraţie alternativă orientată spre stânga
numită ADN-Z (configurație de foaie pliată). Asemenea structură parţială se întâlneşte
în anumite regiuni de ADN legate în G şi C.

Copierea informaţiei stocate în ADN în moleculele de ARN (transcripția genetică)

ADN direcţionează sinteza de ARN specific şi sinteza proteinelor care, la rândul
lor, determină proprietăţile fizice şi chimice ale celulei. Atât ADN cât şi proteinele sunt
formate din secvenţe lineare de subunităţi. Aceste secvenţe sunt coliniare, adică
nucleotidele ADN sunt aranjate într-o ordine care corespunde cu ordinea aminoacizilor
din proteina respectivă. Deci, secvenţa ADN codifică secvenţa proteinelor. În prezent,
sunt elucidate mecanismele prin care celula realizează translaţia (traducerea) secvenţelor
de nucleotide din ADN în secvenţe de aminoacizi din structura proteinelor.
Sinteza proteinelor implică copierea unor secvenţe specifice de ADN (genele) în
polinucleotide de un tip chimic şi funcţional diferit, numit acid ribonucleic (ARN).
Acesta este format dintr-o secvenţă liniară de nucleotide care are două caractere chimice
particulare: lanţul fosfozaharidic al ARN conţine riboză în loc de dezoxiriboză, iar baza
azotată timină ( T ) este înlocuită cu uracilul (U) care se împerechează tot cu adenina
(A).
Moleculele de ARN reţin toată informaţia secvenţei de ADN pe care a copiat-o,
precum şi proprietăţile de împerechere a bazelor azotate ale ADN. Moleculele de ARN
sunt sintetizate printr-un proces denumit ADN transcripţie, care este similar cu ADN
replicaţia. Astfel, o singură catenă a ADN acţionează ca matriţă, însă nucleotidele care
se împerechează la această matriţă sunt ribonucleotide şi nu dezoxiribonucleotide. În
acest fel se realizează sinteza de ARN, nucleotid cu nucleotid, care realizează copierea
secvenţei ADN.
Moleculele de ARN transcrise care au rolul de a direcţiona sinteza unei molecule
proteice se numesc ARN-mesager (ARNm). Pe lângă acestea celula sintetizează o serie
de alte tipuri de ARN, prin acelaşi mecanism de transcripţie, cum este ARN de transfer
(ARNt) implicat în procesul complex al sintezei proteinelor, precum şi ARN-ribozomal
(ARNr) care intră în structura componentelor ribozomale.

Învelişul nuclear
Învelişul nuclear împarte celula într-un compartiment nuclear şi unul
citoplasmatic (Fig. 11.2., Fig. 11.3.).

4
 Fig. 11.2. Diagrama structurii nucleului

Fig. 11.3. Reprezentarea schematică electronomicroscopică a nucleului

Învelişul nuclear este alcătuit din două membrane concentrice (externă și internă), care
delimitează un spaţiu perinuclear (cisterna nucleară). Aceasta se continuă cu
canaliculele şi cisternele reticulului endoplasmic (fig. 11.4.). Membrana externă se
continuă cu membrana reticulului endoplasmatic şi prezintă pe faţa externă ribozomi
ataşaţi. Membrana internă este aderentă nucleoplasmei, de care se ataşează
heterocromatina. Din loc în loc membranele fuzionează şi formează pori.

Porii nucleari sunt de trei tipuri: simpli, în diafragm şi cu peri compuşi. Aceştia din
urmă au o formă octogonală cu diametru de 60 nm înconjurat de un inel numit anulus al
cărui diametru exterior este de 120 nm. Inelul este alcătuit din 8 granule sferoide de
natură proteică cu diametrul de 15 nm, care dau forma octogonală porului. În centrul

5
porului se află o diafragmă fină, o granulă centrală şi o serie de tubuli, ca structuri proprii
permanente (Fig. 11.5.).

Fig. 11.4. Învelişul nuclear (după D. Heinz, 1978).

Fig. 11.5. Structura porului nuclear (după D. HEINZ, 1978). Transferul

materialului prin porul nuclear.

Prin pori are loc transportul moleculelor şi macromoleculelor din nucleu în

citoplasmă sau invers pentru realizarea funcţiilor celulare. Particulele sunt mult mai mici
decât diametrul porului, iar permeabilitatea membranei nucleare variază de la un tip de
celule la altul chiar în aceeaşi celulă, de la o fază la alta a ciclului celular. Dimensiunile
porului sunt: 9 nm în diametru şi 15 nm în lungime. Prin pori trec ioni şi substanţe cu
greutate moleculară mică, sub 5.000 Da. Există şi celule la care membrana nucleară
reprezintă o barieră şi pentru trecerea ionilor (K+, Na+,C1+). Trecerea moleculelor şi
macromoleculelor din citoplasmă în nucleu se face prin porii nucleari. Acestea sunt

6
enzimele necesare sintezei ARN, proteinele care intră în constituţia cromatinei, enzimele
implicate în procesele de transcripţie şi ARN-polimerazele.
Din nucleu trec în citoplasmă precursorii ribozomali şi particulele
ribonucleoproteice formate din complexe ale ARN cu proteine speciale. Trecerea unor
macromolecule cu dimensiuni mult mai mari decât diametrul porului este posibilă
datorită deformării precursorilor ribozomali în cursul transportului prin por, care este şi
un sistem de transport activ.
Macromoleculele de ARNm şi ADN-polimerazele, a căror greutate moleculară
variază între 100.000 - 200.000 Da, trec prin por, fie prin adoptarea unei conformaţii
alungite, fie interacţionând cu receptorii nucleari care le facilitează trecerea prin lărgirea
porului. Numărul porilor variază de la un tip de celulă la altul, reprezentând în general
10% din suprafaţa membranei.

Spaţiul perinuclear (intermembranar) este de 20-40 nm, se continuă cu reticulul

endoplasmatic fapt care explică modificările rapide ale învelişului nuclear în timpul
diviziunii (şi se reface la sfârşitul ei).

Lamina fibroasă (lamina nucleară) se află pe faţa internă a învelişului nuclear, în zona
neocupată de pori, şi este alcătuită dintr-o reţea fibroasă de proteine. Aceasta îndeplineşte
o serie de funcţii şi anume:
- participă la menţinerea formei nucleului;
- intră direct în interacţiune în special cu heterocromatina;
- participă la dezintegrarea şi refacerea învelişului nuclear în timpul diviziunii celulare.

Matricea nucleară (carioplasma) este componenta nucleară aparent lipsită de structură

atunci când este vizionată la microscopul optic. În nucleoplasmă se află nucleolul şi
cromatina. Matricea nucleară are rol în menţinerea formei nucleului şi reprezintă mediul
în care se sintetizează ADN şi ARN. Aceasta conţine enzime importante în formarea
legăturilor macroenergice şi în metabolismul anaerob (în special glicoliza). Matricea
nucleară este alcătuită dintr-o porţiune labilă alcătuită din proteine solubile cu greutate
moleculară mică, enzime, apă. ATP, ioni şi o reţea de proteine stabile cu greutate
moleculară mare, care reprezintă un fel de citoschelet al nucleului. În această reţea s-a
descris o proteină fibrilară numită nucleoplasmină, un peptid fosforilat, care reprezintă
aproximativ 10% din totalul proteinelor nucleare. În această matrice nucleară intră şi
lamina nucleară (fibroasă) a învelişului nuclear. Cea mai mare parte din proteinele
nucleare sunt reprezentate de proteinele nehistonice, care intră în structura cromatinei, iar
altele au rol în reglarea exprimării genelor. Tot din aceste proteine fac parte şi enzimele
cum ar fi ADN- şi ARN- polimerazele, proteinkinazele, etc.
Matricea nucleară are o structură dinamică, prezentând contractilitate dependentă
de cationii bivalenţi (Ca2+, Mg2+ şi mai puţin de ATP). Volumul nuclear se modifică prin
variaţiile de concentraţie ale cationilor bivalenţi si monovalenţi. Există diferenţe în
concentraţiile Na+ şi K+, apei şi ATP în nucleu faţă de membrană. Dinamismul matricei
nucleare se observă şi în mişcările nucleului precum şi în timpul diviziunii, când se
dezintegrează la sfârşitul profazei şi se reface în timpul telofazei.

7
Cromatina şi cromozomii. În interfază cromatina este forma relaxată (desfăşurată) a
cromozomilor, care se constituie în timpul diviziunii. Cromatina se asamblează şi se
organizează formând structuri condensate caracteristice cromozomilor, acestea fiind de
fapt două forme ale aceluiaşi component: ADN şi histone (Fig. 11.6.).

Fig. 11.6. Structura fibrei de cromatină a cromozomilor şi cromomerelor:

Cromatina se colorează cu coloranţi bazici: hematoxilină, albastru de metilen şi cu

toluidină, datorită conţinutului mare de ADN. În interfază se prezintă sub două forme:
eucromatina, care este o reţea fin granulată sau filamente fine slab colorate şi
heterocromatina care se colorează intens şi apare sub formă de grunji mari numiţi şi
cromocentri sau cariozomi. Eucromatina este activă în sensul că pe ea se poate sintetiza
ARN, conţine gene active sau uşor represate, iar heterocromatina este inactivă metabolic,
nu conţine gene active şi nu este transcriptibilă.
Raportul celor două tipuri de cromatină, respectiv intensitatea coloraţiei acestora
în nucleu, variază în funcţie de activitatea metabolică a celulelor respective. Din punct de
vedere biochimic, între eucromatină şi heterocromatină diferă doar gradul de spiralizare,
împachetarea fiind mai densă în heterocromatină şi mai relaxată în eucromatină.
La microscop, cromatina prezintă forme granulare, reţea de filamente, grămezi
sau corpusculi.
Heterocromatina constitutivă este condensată permanent în interfază, se găseşte
constant în toate tipurile de celule din organism.
Heterocromatina facultativă este condensată numai în anumite tipuri de celule şi în
anumite perioade ale dezvoltării, când genele nu sunt exprimate. În unele tipuri de celule

8
heterocromatina facultativă poate deveni eurocromatină cu gene exprimate pe care se
poate sintetiza ARN.
Din heterocromatina facultativă face parte şi cromatina sexuală BARR, care
provine din inactivarea unui cromozom X din cei doi gonozomi sexuali feminini în cea
de-a 14-15-a zi de la fecundaţie. Această cromatină este caracteristică sexului feminin.
Morfologic are formă semilunară sau triunghiulară, alipită de membrana internă a
învelişului nuclear, iar în neuroni este alipită nucleolilor și apare sub forma unui
corpuscul numit corpusculul Barr.

Nucleolul
Nucleolul este prezent în toate celulele eucariote, cu excepţia celulelor
embrionare. Lipsa lui în aceste celule se datorează faptului că blastomerele se hrănesc cu
vitellu, deci nu există sinteză proprie de proteine.
Nucleolul îşi are originea în cromozomii 13,14,15, 21, 22, care prin fuziune
formează 1-2 nucleoli. În nucleol are loc sinteza de ARN ribozomal. Nucleolul se
colorează cu coloranți bazici, are l-2μ, este nedelimitat de membrană. În neuroni, de
nucleoli se ataşează cromatina Barr.

Fig. 11.7. Componentele nucleolului: pars fibroasa, pars granuloasa, pars amorfa,
pars cromozomica

Ultrastructural, se disting următoarele componente (fig.11.7.):

- componenta granulară formată din particule cu diametru de 15-20 nm şi care
reprezintă precursorii ribozomilor.
- componenta fîbrilară alcătuită din fibre fine cu diametru de circa 5 nm, formată din
ADN pe care se sintetizează ARNr (ARNr 45s).
- componenta amorfă umple spaţiul dintre granule şi fibre, formând partea labilă a
nucleolului unde se asamblează componentele granulare şi fibrilare.

9
- nucleolul este înconjurat de cromatină, considerată de unii citologi ca fiind a 4-a
componentă a nucleolului (pars cromozomica).
Din greutatea uscată, nucleolul conţine 3% ADN, 7% ARN şi 90% proteine.
ADN este reprezentat de organizatorii nucleolari care pătrund ca nişte bucle în nucleol,
iar ARNr se află în diferite faze de maturare (45s, 41s, 32s, 28s, 18s). Datorită
compoziţiei mari de substanţă uscată, nucleolul are o structură foarte densă, observată
foarte refrigent în microscopia optică de fluorescenţă. Funcţia de bază a nucleolului
depinde de starea funcţională a celulei. Raportul dintre volumul nucleului şi a
nucleolului este numit raport nucleo-nucleolar. În general nucleolul ocupă 20-30% din
volumul nucleului, dar cu cât celula este mai tânără şi mai activă în sinteza proteinelor,
cu atât raportul nucleolo-nuclear este mai mare.
Celulele tinere au: nucleu mare eurocromatic, un nucleol mare sau mai mulţi
nucleoli, citoplasmă redusă şi uşor bazofilă. Celulele adulte prezintă: nucleu mai mic,
nucleoli mici şi citoplasmă abundentă. În condiţii patologice (celule maligne), nucleolii
sunt mari, hipertrofiaţi, cu un diametru de 1/3 din nucleu sau chiar mai mare. De multe
ori hipertrofia nucleului este proporţională cu gradul de malignitate al tumorii, numărul
nucleolilor ajungând până la 20.
Funcţiile nucleolilor sunt influenţate de o serie de factori fizici, chimici şi
biologici. De exemplu: actinomicina inhibă sinteza ARNr în nucleolii celulelor
canceroase.
O serie de cercetări relativ recente efectuate pe culturi celulare au arătat că
nucleolul este termosensibil. Culturile de fibroblaste ţinute la temperaturi ridicate
provoacă liza componentei granulare din nucleol. Sinteza şi asamblarea ribozomilor este
oprită prin inhibiţia ARN polimerazelor.

În afară de eurocromatină, heterocromatină şi nucleoli, în nucleoplasmă s-au

evidenţiat granule pericromatiniene de 30 nm diametru, situate la periferia vaselor de
heterocromatină, granule intercromatiniene de 20 nm diametru, care apar în grupări de
eucromatină şi corpi nucleari (nuclear bodies), care nu au fost complet caracterizaţi
chimic şi funcţional.
În ceea ce priveşte corpii nucleari prezenţi în nucleoplasmă, atât în condiţii
fiziologice cât şi în condiţii patologice, se pare că aceştia constituie un mijloc de
transport al ARNr din nucleu în citoplasmă şi semnifică creşterea activităţii celulare La
microscopul electronic corpii granulari apar de obicei constituiţi dintr-un miez granular
în care granulele au dimensiunea comparabilă cu cea a ribozomilor şi un înveliş fibrilar
format din fibre groase de tip cromatină.

10