Tarca Radu Catalin

Aprob acest document

01/11/2018 10:38:31 UTC+02

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE ISTORIE, RELAŢII INTERNAŢIONALE,
ŞTIINŢE POLITICE ŞI ŞTIINŢELE COMUNICĂRII
ŞCOALA DOCTORALĂ DE ISTORIE
Domeniul de doctorat: ISTORIE

TRIPON IULIANA FLORENTINA

TEZĂ DE DOCTORAT

Conducător ştiinţific:
Prof. univ.dr. Ion ZAINEA

ORADEA
2018
 MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE
UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE ISTORIE, RELAŢII INTERNAŢIONALE,
ŞTIINŢE POLITICE ŞI ŞTIINŢELE COMUNICĂRII
ŞCOALA DOCTORALĂ DE ISTORIE
Domeniul de doctorat: ISTORIE

TRIPON IULIANA FLORENTINA

SOCIETATE ŞI VIAŢĂ COTIDIANĂ ÎN ARAD, ÎN

PERIOADA INTERBELICĂ

Conducător ştiinţific:
Prof. univ.dr. Ion ZAINEA

ORADEA
2018
 CUPRINS

Introducere.........................................................................................................................1
Capitolul I. Istoriografia problemei. Izvoare şi metode de cercetare................................7
1. Scrisul istoric românesc privind viaţa cotidiană în perioada interbelică.......................7
2. Viaţa cotidiană din Aradul interbelic, în istoriografia română şi străină.....................13
3. Izvoare şi metode de cercetare utilizate.......................................................................18
Capitolul II. Administraţia, serviciile şi utilităţiile oraşului. Impactul acestora asupra
vieţii cotidiene.................................................................................................................31
1. De la administraţia şi limba maghiară, la administraţia şi limba
română.............................................................................................................................32
2. Modernizarea serviciilor publice. Influenţa asupra vieţii zilnice a cetăţeanului.........53
2.1. Utilităţi şi servicii publice. Reţeaua de canalizare. Serviciul de salubritate.
Iluminatul public. Serviciul pompierilor. Poliţia şi siguranţa publică.............................53
Capitolul III. Evoluţia urbanistică, demografică şi etnică a oraşului..............................63
1. Oraşul vechi şi extinderea acestuia prin încorporarea comunelor limitrofe; noi cartiere
de locuinţă. Centru şi periferie........................................................................................63
2. Schimbări demografice şi sociale: românizarea, structua etnică, socială şi
confesională a oraşului....................................................................................................70
Capitolul IV. Industrializarea şi dezvoltarea comerţului-factori importanţi în
modernizarea vieţii cotidiene...........................................................................................79
1. Tradiţie şi înnoire în marea industrie locală................................................................80
2. Meşteşugurile. Rolul Statului în sprijinirea micii industrii şi a meseriaşilor..............94
3. Comerţul local: pieţe-târguri-oboare. Produse şi evoluţia preţurilor. Combaterea
speculei..........................................................................................................................101
Capitolul V. Viaţa de familie între tradiţie şi schimbare...............................................123
1. Căsătoria şi viaţa de cuplu.........................................................................................123
2. Natalitatea şi creşterea copiilor..................................................................................127
3. Procesul emancipării femeii......................................................................................129
4. Asigurarea sănătăţii fizice în familie. Combaterea epidemiilor şi bolilor sociale.....132
Capitolul VI. Alimentaţia în mediul urban arădan între tradiţionalism şi modernism..137
1. Alimentaţia cotidiană.................................................................................................137
1.1. Surse de hrană. Arta culinară. Masa orăşanului.................................................138
1.2. Reguli pentru o alimentaţie sănătoasă................................................................148
1.3. Igiena şi calitatea produselor alimentare. Protecţia consumatorului..................151
1.4. Dietele alimentare şi Postul................................................................................158
1.5. Mese festive........................................................................................................166
2. Restaurante, cafenele, cofetării..................................................................................170
2.1. Restaurante.........................................................................................................170
2.2. Cafenele..............................................................................................................179
2.3. Cofetării..............................................................................................................184
3. Sectorul alimentar industrial şi hinterlandul agricol al oraşului Arad.......................190
4. Promovarea şi aprecierea produselor alimentare arădene.........................................202
Capitolul VII. Vestimentaţia..........................................................................................207
1. Diversificarea stilului vestimentar. Interesul pentru modă........................................207
2. Proliferarea magazinelor de confecţii........................................................................213
Capitolul VIII. Educaţia şi Cultura................................................................................217
1. Starea învăţământului românesc din Transilvania/Arad până la1918.......................217
2. Adaptarea învăţământului primar şi gimnazial arădean la noile cerinţe de după
Unire..............................................................................................................................221
3. Începutul învăţământului secundar românesc la Arad. Creşterea interesului pentru
învăţământul universitar................................................................................................228
4. Continuitate şi schimbare în activitatea societăţilor culturale arădene. Acţiuni şi
rezultate.........................................................................................................................240
5. Presa şi principalele publicaţii culturale....................................................................249
6. Biblioteci, muzee, arhive...........................................................................................255
7. Artele vizuale.............................................................................................................262
Capitolul IX. Petrecerea timpului liber..........................................................................270
1. De la agrement la un sejur select. O zi în aer liber; viaţa mondenă; în staţiunile de la
mare sau montane din ţară; excursii în străinătate.........................................................270
2. În ambianţa spectacolelor artistice. Cinematograful pentru cei de rând; teatrul,
filarmonica şi festivalurile muzicale pentru elită...........................................................282
3. Sportul ca modalitate de petrecere a timpului liber...................................................298
Capitolul X. Sărbători, aniversări şi evenimente importante.........................................305
1. Sărbători cu specific naţional....................................................................................305
2. Sărbători cu specific local..........................................................................................310
3. Sărbători religioase....................................................................................................311
4. Aniversări şi evenimente importante.........................................................................314
Capitolul XI. Probleme sociale. Infracţionalitatea, prostituţia, alcoolismul, şomajul,
ocrotirile sociale............................................................................................................320
1. Infracţionalitatea........................................................................................................320
2. Prostituţia...................................................................................................................324
3. Alcoolismul...............................................................................................................326
4. Şomajul......................................................................................................................332
5. Ocrotirile sociale………............................................................................................339
Concluzii........................................................................................................................346
Bibliografie....................................................................................................................352
Anexe
 Introducere

Teza de doctorat „Societate şi viaţă cotidiană în Arad, în perioada interbelică”

reprezintă rezultatul cercetărilor pe care le-am întreprins asupra acestui subiect. Lucrarea îşi
propune să prezinte anumite aspecte din viaţa cotidiană a oraşului Arad în perioada
interbelică, dar şi felul în care acest oraş, situat la graniţa de vest a României, prin dezvoltarea
sa economică, industrială şi demografică, a influenţat viaţa de zi cu zi a locuitorilor în „epoca
românească” interbelică.
Am ales această temă de studiu, în primul rând din interes să aflu mai multe
informaţii decât s-au scris despre perioada interbelică a Aradului. Încă din anii de facultate am
fost pasionată de pozele vechi, de epocă, realizate în perioada interbelică, deoarece acestea au
redat imaginea unui oraş puţin diferit de oraşul de astăzi. Şi astfel, întorcându-mă şi
privindu-le, am ajuns să fiu curioasă să descopăr nu doar istoria legată de aspectul în sine al
oraşului Arad interbelic, ci şi aspecte ce ţin de viaţa cotidiană a acestui oraş, de atmosfera din
epocă, precum şi de evoluţia lui socială, economică şi culturală. În oraş, în zilele noastre, încă
mai există o parte a centrului vechi, datorită clădirilor construite la sfârşitul secolului al XIX-
lea, la care s-au adăugat altele noi în perioada interbelică, mai moderne, dar care astăzi
amintesc de vremurile trecute, care au urmat imediat după Marea Unire din 1918, evocând o
istorie la fel de îndepărtată.
Un alt motiv pentru care am ales să studiez această temă ar fi faptul că despre
situaţia oraşului Arad în perioada interbelică nu s-a scris atât de mult înainte, cele mai
reprezentative cărţi care prezintă istoria acestui oraş fiind Monografia Aradului şi „Aradul
permanenţă în istoria patriei”, multe informaţii despre oraşul Arad rămânând netratate,
deoarece aceste două cărţi prezintă mai mult aspecte generale, social-economice, politice şi
culturale, din viaţa arădenilor în perioada interbelică. Viaţa cotidiană a arădenilor în perioada
interbelică nu era un subiect de interes pentru epoca comunistă. Despre situaţia României din
perioada dintre cele două Războaie Mondiale, s-a scris destul de mult în istoriografia
românească. Spre exemplu, în cartea „Istoria românilor în secolul XX”, scrisă de istoricii Ioan

1
Scurtu şi Gheorghe Buzatu, care a apărut la Editura „Paidea”, apare un capitol numit „Viaţa
cotidiană a românilor în perioada interbelică”, care surprinde aspecte din viaţa de zi cu zi a
românilor din această perioadă.
Treptat, chiar dacă nu de la începutul perioadei interbelice, oraşul Arad a reuşit să
se integreze în rândul celorlalte oraşe din România, cunoscând o dezvoltare economică şi
industrială benefică atât pentru zona de vest a României, cât şi pentru întreaga ţară. Această
integrare în graniţele noului stat naţional unitar român, mai este cunoscută şi sub denumirea
de „românizare”, după cum precizau ziarele locale arădene din epocă, prin românizare
înţelegându-se tranziţia de la vechiul sistem de conducere imperial, la integrarea în societatea
specific românească, de care Aradul nu s-a putut bucura înainte de 1918, când se afla încă sub
stăpânire austro-ungară. Caracterul agrar-industrial, dar şi contribuţiile industriei arădene la
dezvoltarea industriei naţionale, au demonstrat că acest oraş de la graniţa de vest a ţării a
reuşit, până spre finele perioadei dintre cele două Războaie Mondiale, să se integreze în noul
stat unitar român.
Dacă în ceea ce priveşte industria, comerţul, administraţia şi cultura oraşului Arad
au mai fost dezbătute şi în alte lucrări, despre activităţile culturale sau ale Primăriei
municipiului Arad, acţiunile caritabile pentru ajutorarea orfanilor şi a oamenilor săraci,
aspectul oraşului Arad din acea perioadă şi situaţia sanitară din municipiul, faptele diverse
petrecute în acest oraş, cât şi despre sărbători, aniversări şi evenimente mai importante de la
acea vreme, nu s-a prea scris până acum. Aceste aspecte legate de viaţa cotidiană a arădenilor
au rămas netratate, cele mai multe dintre ele găsindu-se în documentele de arhivă şi în ziarele
locale interbelice.
Aspectele pe care tocmai le-am enumerat ma sus constituie elemente noi pe care
le-am adus în lucrare. O contribuţie proprie sunt şi completările pe care le-am făcut la ceea ce
s-a mai scrispână acum, mai ales referitor la activităţile din sfera economică a arădenilor în
perioada interbelică, respectiv la comerţ, unde am adus ca noutate evoluţia preţurilor pe întreg
cuprinsul acelei perioade. De asemenea, completări am adus şi în privinţa agriculturii, care
consolida ocupaţia de bază a arădenilor după realizarea Reformei agrare din anul 1921, dar şi
în privinţa industriei locale. O serie de informaţii noi apar şi în partea prezentei teze de
doctorat care se referă la noua administraţie românească a oraşului Arad, precum şi la
capitolul legat de viaţa culturală, unde am făcut precizări asupra evoluţiei învăţământului şi a
societăţilor culturale, presei şi principalelor publicaţii arădene, bibliotecilor, muzeelor şi
arhivelor, contribuţiilor unor arădeni la dezvoltarea artelor plastice.

2
 O altă contribuţie proprie este şi întreg capitolul referitor la alimentaţie, în care am
prezentat principalii factori care au contribuit la modernizarea acestui domeniu. Capitolul
referitor la petrecerea timpului liber reprezintă un alt capitol din cadrul tezei de doctorat,
despre care nu s-a mai scris înainte, unde am încercat să redau cât mai familial aspecte din
viaţa arădenilor, făcând referire la diversele modalităţi de petrecere a timpului liber pe care le
alegeau aceştia în timpul vacanţelor. Un alt subiect nou, îl reprezintă şi îmbrăcămintea, cu
diversificarea stilurilor vestimentare , fenomen întâlnit şi la populaţia rurală, după 1918. Toate
aceste elemente noi le-am cules din documentele de arhivă, din ziarele locale arădene, precum
şi din publicaţiile româneşti de la vremea respectivă.
Lucrarea „Societate şi viaţă cotidiană în Arad, în perioada interbelică” este
structurată în unsprezece mari capitole, care la rândul lor sunt divizate în subcapitole.
Denumirea capitolelor prezintă o tematică mai largă, care urmează a fi dezvoltată în
subcapitolele care succed fiecare capitol. Numărul subcapitolelor variază în funcţie de
importanţa pe care am acordat-o fiecărui capitol, de aceea nu toate cele unsprezece capitole au
acelaşi număr de subcapitole. În paginile introductive ale acestei lucrări, am prezentat pe scurt
conţinutul acestui studiu, care aminteşte în primul rând schimbările sociale, culturale şi
economice prin care a trecut societatea românească, dar şi oraşul Arad după Marea Unire din
1918, când începea să se integreze treptat în noul stat unitar: România, care după Primul
Război Mondial cuprindea şi alte regiuni importante locuite de români, dar aflate până atunci
sub stăpânire străină: Basarabia şi Bucovina.
Primul capitol al acestei teze de doctorat se referă la „Istoriografia problemei.
Izvoare şi metode de cercetare”, acest capitol fiind consacrat unei prezentări generale a
scrisului istoric românesc privind viaţa cotidiană în perioada interbelică. Am urmărit această
evoluţie începând de la 1918, perioada de după Unire reprezentând o perioadă de dezvoltare a
istoriografiei româneşti, ca urmare a înlocuirii structurilor administrative străine cu instituţii
româneşti. După o descriere pe scurt a istoriografiei din timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, am continuat să vorbesc despre istoriografia din perioada regimului comunist şi a
perioadei postcomuniste, analizând schimbările care s-au petrecut odată cu finalul războiului,
dar şi tranziţia care a urmat în domeniul scrisului istoric după 1989. De asemenea, pentru
fiecare perioadă istorică am oferit exemple concrete care se referă la ideile susţinute de
anumiţi istorici în privinţa evoluţiei societăţii româneşti interbelice.
În acelaşi timp am evidenţiat şi istoriografia străină, care face referiri atât la spaţiul
românesc, cât şi la contextul general al evoluţiei perioadei interbelice din spaţiul european. În
continuare am considerat necesar să vorbesc despre izvoarele de cercetare folosite, în mare

3
parte arhivistice, cât şi despre metodele de cercetare pe care le-am abordat pentru întocmirea
acestei lucrări.
Capitolul al II-lea intitulat „Administraţia, serviciile şi utilităţile oraşului. Impactul
acestora asupra vieţii cotidiene” reprezintă un capitol important al lucrării, în care am
prezentat principalele schimbări care s-au petrecut în administraţia oraşului Arad, după marele
eveniment de la 1918, moment în care acest oraş era ridicat la rang de municipiu. Totodată, pe
parcursul acestui capitol, am evidenţiat principalele realizări ale Primăriei municipiului Arad,
de la acea vreme, care au contribuit în primul rând la îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale
locuitorilor acestui oraş.
Un capitol la fel de important este capitolul al III-lea, care prezintă „Evoluţia
urbanistică, demografică şi etnică a oraşului”. În cadrul acestui capitol am vorbit despre
aspectul oraşului Arad odată cu extinderea acestuia prin încorporarea unor comune limitrofe,
care începând din perioada interbelică au devenit cartiere. Acest capitol a fost consacrat, de
asemenea, prezentării situaţiei demografice a oraşului Arad din perioada ce a urmat Primului
Război Mondial. Desigur, cu acest prilej am considerat necesar să amintesc de recensământul
realizat în anul 1930, datorită importanţei sale istorice, dar şi să compar situaţia demografică a
oraşului Arad din anul 1930, cu cea din 1910, când acest oraş, de la graniţa de vest a
României, făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Începând din perioada interbelică, anumite
schimbări au avut loc şi în privinţa structurii sociale şi profesionale a oraşului.
Capitolul al IV-lea oferă informaţii însemnate despre „Industrializarea şi
dezvoltarea comerţului- factori importanţi în modernizarea vieţii cotidiene”. Începând din
anul 1918, în oraşul Arad aceste ramuri economice au cunoscut un avânt deosebit, datorită
măsurilor care au fost luate pentru încurajarea industriei şi de modernizare a comerţului. De
aceea, am ţinut să vorbesc tot în cadrul acestui capitol şi despre evoluţia preţurilor la Arad. În
acelaşi timp, mica industrie a beneficiat de anumite avantaje odată cu organizarea cursurilor
profesionale penru ucenici.
În cadrul capitolului al V-lea care descrie „Viaţa de familie între tradiţie şi
schimbare” am mai vorbit despre viaţa de cuplu, care a cunoscut o evoluţie semnificativă
începând din perioada interbelică, deoarece, odată cu emanciparea civilă şi politică a femeii,
aceasta începea să aibă o anumită independeţă în cadrul vieţii de familie.
De asemenea, evoluţia sanitară a oraşului Arad, s-a afla într-o situaţie favorabilă
până spre sfârşitul perioadei interbelice, datorită măsurilor de combatere a principalelor boli
contagioase.

4
 Capitolul al VI-lea, referitor la „Alimentaţia în mediul urban arădan între
tradiţionalism şi modernism”, prezintă evoluţia alimentaţiei din judeţul Arad de după 1918. În
acest capitol am vorbit despre obiceiurile de alimentaţie cotidiană, precum şi despre localurile
de consumaţie, care s-au modernizat din acest punct de vedere. Datorită existenţei unor
întreprinderi de industrie alimentară, în judeţul Arad au fost promovate produsele alimentare
tradiţionale, care au devenit cunoscute în întreaga ţară.
Începând cu capitolul al VII-lea, intitulat „Îmbrăcămintea. Diversificarea stilului
vestimentar”, am prezentat principalele tendinţe din moda românească interbelică, promovate,
în general, de casele de modă din Occident, mai ales de la Paris. Creşterea cererii de
îmbrăcăminte, a determinat apariţia a numeroase magazine de confecţii în oraşul Arad, care a
influenţat şi vestimentaţia din cartierele Aradului, ce începea să se adapteze noului ritm de
viaţă din perioada interbelică.
În continuare, câteva pagini au fost consacrate „Educaţiei şi culturii”. Astfel, în
capitolul al VIII-lea, am prezentat schimbările importante care s-au petrecut, după Marea
Unire din 1918, în domeniul culturii. Printre principalele schimbări, se numără cele petrecute
în şcolile româneşti din Arad, al căror număr începea să crească în comparaţie cu cele
minoritare, iar liceele sau „şcolile secundare” s-au consolidat, contribuid la afirmarea
elementului românesc pe plan cultural.
În ceea ce priveşte cultura şi educaţia oraşului Arad din perioada interbelică, se
poate spune că această perioadă din istorie a fost favorabilă dezvoltării culturale şi datorită
activităţilor culturale organizate de diferite societăţi culturale, cu scopul de a convinge ce
importanţă are educaţia pentru culturalizarea societăţii româneşti, care după unificarea
teritorială dorea şi o unificare culturală, a tuturor tradiţiilor româneşti. Tot în această perioadă
muzeele şi arhivele s-au modernizat, iar bibliotecile, s-au îmbogăţit, ca urmare a
aprovizionării lor cu diverse cărţi, din diferite domenii.
În acelaşi timp, artele, prin pictură şi sculptură, s-au dezvoltat pe parcursul
perioadei interbelice, beneficiind de aportul unor prestigioşi artişti, care se afirmau prin
operele de artă, ce s-au păstrat în oraşul Arad până în zilele noastre.
În ceea ce priveşte „Petrecerea timpului liber”, despre acest subiect am vorbit în
capitolul al IX-lea, unde am ţinut să prezint mai ales aspectele din viaţa mondenă, deoarece
aceasta se pare că a reflectat cel mai bine felul în care oamenii vedeau viaţa după Primul
Război Mondial, perioadă în care mentalitatea colectivă s-a schimbat, determinând apariţia a
noi preocupări legate de timpul liber, observându-se o modernizare a moravurilor.

5
 Cinematografele şi teatrele au început să fie tot mai frecventate, arădenii fiind
preocupaţi în acelaşi timp de sport, muzică, un mod des întâlnit de petrecere a timpului liber.
În captolul al X-lea, am prezentat „Sărbătorile, aniversările şi evenimentele
importante”, în primul rând pentru că în această perioadă o atenţie specială era acordată
sărbătorilor naţionale, care erau serbate cu mult fast la Arad, la fel ca şi în celelalte oraşe din
ţară. La fel de importante erau pentru arădeni şi aniversările diferitor personalităţi istorice,
care au contribuit la unificarea teritorială a României, dar şi a celor care se aflau la
conducerea ţării în perioada interbelică. Chiar şi evenimentele mai importante erau un motiv
de sărbătoare, mai ales vizita regelui Carol II, efectuată la Arad.
Dacă în cele zece capitole am ţinut să prezint în mare parte aspectele pozitive din
oraşul Arad, de la acea vreme, în ultimul capitol, care se referă la „Probleme sociale
(infracţionalitatea, prostituţia, alcoolismul, şomajul, ocrotirile sociale)”, am prezentat
principalele probleme cu care se confrunta judeţul Arad în perioada interbelică, ca o
consecinţă a Primului Război Mondial, cele mai răspândite fiind cele de ordin economic, dar
şi infracţiunile. Totuşi, multe dintre problemele care afectau viaţa cotidiană din Arad în
perioada interbelică, au fost rezolvate de autorităţile locale, care au dovenit şi în aceste
împrejurări grija pe care o purtau faţă de acest oraş, fiind interesate, în acelaşi timp, de felul în
care erau văzut Aradul în raport cu celelalte oraşe din ţară.
În ceea ce priveşte scopul acestei teze de doctorat, nu este acela de a scoate în
evidenţă ceea ce s-a mai scris până acum despre perioada interbelică la Arad, ci mai degrabă
de a oferi informaţii noi şi surprinzătoare despre evoluţia vieţii cotidiene a arădenilor, despre
viaţa socială, dar şi despre felul în care arăta oraşul de la graniţa de vest a ţării imediat după
Unirea din 1918, dar şi în anii următori. Însă, în această scurtă prezentare a tezei de doctorat
nu aş dori să ofer prea multe detalii, deoarece pe parcursul lucrării am prezentat mai detaliat
fiecare aspect pe care l-am amintit în această introducere, oferind astfel o imagine de
ansamblu a ceea ce a însemnat perioada interbelică pentru românii din oraşul Arad, dar şi
pentru minorităţile din acest oraş, care au continuat să trăiască în această parte a ţării,
afirmându-se economic şi social-cultural mai serios decât până în 1918.

6
 CAPITOLUL I

Istoriografia problemei. Izvoare şi metode de

cercetare

1. Scrisul istoric românesc privind viaţa cotidiană în perioada interbelică

Bibliografia temei legate de viaţa de zi cu zi a românilor în perioada interbelică
beneficiază de surse de informaţii majore la nivel naţional: dicţionare, enciclopedii,
cronologii, colecţii de documente, discursuri, memorialistică, lucrări generale, monografii,
studii pe domenii şi direcţii, albume, atlase, filme, reviste de specialitate. Valorificate, mai
ales după 1989, aceste lucrări acoperă multe dintre „lacunele” existente.
La sfârşitul anului 1918, în spaţiul românesc se petrece o „amplă tranziţie”,
generată de înlocuirea structurilor administrative austro-ungare, respectiv ţariste, cu instituţii
româneşti. În asemenea condiţii, societatea românească interbelică a cunoscut o evoluţie
ascendentă din punct de vedere economic, dar şi cultural, comparativ cu perioada anterioară.
Acest fapt s-a reflectat şi în scrisul istoric.
Dezvoltarea istoriografiei în perioada interbelică a fost favorizată, în primul rând,
de legăturile care au existat între specialiştii din întreg spaţiul românesc, dar şi de progresele
realizate în plan organizatoric, din rândul vechilor centre universitare începând să facă parte
şi Universitatea „Daciei Superioare” din Cluj, unde predau profesori ca Ioan Lupaş,
Alexandru Lapedatu, Silviu Dragomir ş.a., cu contribuţii, încă înainte de 1918, la cunoaşterea
istoriei Transilvaniei. Centrele universitare se preocupau îndeosebi de istoria regiunilor ale
căror capitale culturale erau, activitatea lor fiind sprijinită prin înfiinţarea unor institute de
cercetări şi publicarea unor reviste de specialitate.

7
 În general, perioada care a urmat după 1918, a fost văzută ca o perioadă „a
asumării îndatoririlor directe”1, care a dus la conflicte între istoricii filogermani şi cei
antantişti. Istoricul din această perioadă trebuia să fie, după cum afirma Nicolae Iorga, „un
bătrân prin experienţă al naţiei sale (...), un amintitor neobosit al tradiţiei naţionale, un
mărturisitor al unităţii neamului peste hotare (...) şi un descoperitor de ideale spre care cel
dintâi trebuie să meargă”2. Spre deosebire de ideologii, doctrinarii sau politicienii epocii, care
de cele mai multe ori ofereau argumente „decisive” în apărarea drepturilor politice şi în
realizarea aspiraţiilor naţionale, istoricii, datorită meseriei lor, se dovedeau mai echilibraţi,
puţini alăturându-se acestui „naţionalism contraproductiv”. Astfel, realizările istoriografice
ale perioadei interbelice, ajung să fie extrem de numeroase, la acestea adăugându-se munca
cercetătorilor din arhive, biblioteci, muzee, care asigura temelia interpretării istorice.
Istoriografia românească s-a aflat mai ales sub autoritatea lui Nicolae Iorga, opera sa (15.000
de titluri) fiind considerată chiar cea mai întinsă din toată cultura universală. Studiile sale s-au
bazat pe informaţii culese în arhive din aproape întreaga Europă. După Războiul de
Reîntregire, istoricul s-a afirmat prin lucrări de mare valoare, precum sinteza de Istoria
Românilor, în zece volume şi Românii în istoria universală, lucrare care a apărut în trei
volume.
O evoluţie aparte a cunoscut şi istoriografia transilvăneană interbelică. În anul
1923, Alexandru Lapedatu crea un program pentru scrisul istoric din această regiune,
considerând că istoricul trebuie să parcurgă cu atenţie istoriografiile popoarelor alogene,
precum maghiarii, dar totodată să evidenţieze elementele proprii ale vechii culturi şi civilizaţii
româneşti din acest ţinut3. Peste un deceniu, colegul său de la Universitatea din Cluj, Ioan
Lupaş, impunea o organizare mai sistematică a cercetării şi publicaţiilor, prin fondarea unor
anuare a principalelor institute culturale, istorice sau şcolare. În acest fel, până la sfârşitul
perioadei interbelice, istoricii transilvăneni au reuşit să se implice în studiul întregului trecut
românesc, fără a se referi doar la problemele regionale. Această comunitate de istorici
ardeleni s-a format într-o perioadă în care Transilvania s-a aflat sub stăpânire străină. De
aceea, opţiunea lor pentru o carieră istoriografică s-a datorat, în cazul istoricilor români,
dorinţei conştiente de a scoate din „penumbră” un trecut care a servit ca argument în lupta
pentru formarea statului naţional unitar român.

1
Ovidiu Pecican, România interbelică: istorie şi istoriografie, Cluj-Napoca, Editura „Limes”, 2010, p.
144.
2
Ibidem, p. 145-146.
3
Ibidem, p. 259.

8
 Multe dintre aspectele legate de viaţa economică din România interbelică sunt
prezentate în publicaţii apărute în această perioadă. La 1927, George Cipăianu, prezenta
importanţa pe care o avea viaţa economică, datorită condiţiilor naturale favorabile pentru
agricultură, în contextul dezvoltării economiei naţionale4. O lucrare mai amplă, despre
dezvoltarea economică, dar şi socio-culturală a ţării după 1918, aparţine lui Ion Simionescu,
Autorul vorbeşte despre evoluţia iluminatului electric, întâlnit chiar şi în mediul rural al
României5.
Printre lucrările de istorie importante apărute în perioada războiului al Doilea
Mondial se numără tratatul aparţinând profesorului universitar clujean, Silviu Dragomir6.
Acesta considera că realizarea compromisului austro-ungar de la 1867 a dus la criza care a
determinat izbucnirea Primului Război Mondial, tocmai din cauza faptului că Ungaria nu mai
reprezenta decât „un mozaic de popoare diverse”, reacţia de împotrivire a românilor apărând
în primele zile de la luarea acestei decizii. Mihail Manoilescu, în cunoscuta sa carte despre
rostul burgheziei româneşti, care a apărut în anul 19437, aminteşte faptul că spre deosebire de
perioada antebelică, după 1918, din categoria burgheziei începeau să facă parte şi marii
proprietari rurali, pe lângă marii industriaşi şi bancheri, deoarece în domeniul agriculturii erau
angajaţi numeroşi lucrători salarizaţi, iar moşia se transforma în fermă capitalistă rentabilă.
Regimul comunist a impus o viziune proprie asupra istoriei, disciplinele umane şi
sociale fiind supuse controlului P.C.R.. Mulţi dintre istoricii care s-au remarcat în perioada
precedentă, precum Constantin C. Giurescu, au fost înlăturaţi din universităţi, iar istoria a fost
rescrisă după preceptele istorice ale marxismului.
Istoriografia românească postbelică a cunoscut mai multe etape în evoluţia ei.
Dacă în prima perioadă, care a durat până în jurul anului 1960, istoricii au blamat influenţele
vestice, trecând problema Basarabiei sub tăcere, a doua perioadă, care a durat până în anul
1971, a fost caracterizată de o anume liberalizare, ce s-a observat şi în plan cultural. În
această perioadă s-au făcut chiar referiri la faptul că Rusia avusese o atitudine ostilă faţă de
statul român modern. Totodată, unii dintre istoricii închişi după 1948, au fost eliberaţi din
închisoare, iar operele unor istorici din secolul al XIX-lea, dar şi din perioada interbelică
începeau să fie republicate. În Academie au fost admişi istorici profesionişti, precum Andrei

4
George Cipăianu, Viaţa economică a satelor, Bucureşti, Editura Revistei „Pagini agrare şi sociale”,
1927.
5
Ion Simionescu, Ţara noastră. Natură. Oameni. Muncă, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă
“Regele Carol II”, 1937.
6
Silviu Dragomir, La Transylvanie avant et après l`arbitrage de Vienne, Sibiu, Centrul de studii şi
cercetări privitoare la Transilvania, 1943.
7
Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Bucureşti, Editura „Cugetarea”, 1943.

9
 Oţetea sau Ioan Nestor, iar în anul 1959, era celebrat centenarul Unirii Principatelor,
sărbătoare naţională care până atunci fusese interzisă.
Această perioadă de liberalizare a scrisului istoric a fost oprită după „Tezele din
iulie” din anul 1971, istoria devenind parte din propaganda regimului comunist. În plan
istoriografic, perioada este caracterizată de un discurs naţionalist, scrisul istoric devenind
apanajul partidului, fiind interzisă orice altă concepţie cu privire la istoria ţării în afara celei
oficiale. Istoriografia intră sub controlul exclusiv al partidului comunist, odată cu trecerea
institutelor de cercetare în subordinea Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice.
În primii ani ai regimului Ceauşescu, când are loc o încurajare a istoriografiei, a
fost publicată una dintre lucrările istoricului Ştefan Meteş, referitoare la emigrările româneşti
din Transilvania în secolele XIII-XX. În această lucrare se vorbeşte despre românii ardeleni,
care în perioada 1850-1914, s-au stabilit în oraşele din România, pentru a reuşi să-şi susţină
familiile din teritoriile româneşti aflate sub dominaţie străină8.
O serie de lucrări prezintă revendicările muncitorilor de la începutul perioadei
interbelice, apărute datorită măririi timpului de lucru peste limita acceptată în legislaţia
Codului muncii de la vremea respectivă, cum era publicaţia Judeţele patriei. Judeţul Arad.
Această idee a fost susţinută de asemenea, şi în lucrări apărute după 1989, cum este Mica
enciclopedie a Marelui Război: (1914-1918)9. În aceeaşi perioadă, Dumitru Şandru arată că
natalitatea din România se afla în creştere şi în mediul urban, după 191810, fapt demonstrat şi
de recensămintele efectuate în perioada interbelică în România.
Despre schimbările care au apărut după 1918, în stilul vestimentar al românilor
vorbeşte Alexandru Alexianu, acesta susţinând că românii din perioada interbelică nu s-au
mai întors la vechile mode, de la sfârşitul secolului al XIX-lea11.
După 1989, accesul la arhive s-a liberalizat treptat. Tot acum ia sfârşit perioada de
izolare din anii 1980, istoricii români luând legătura cu corespondenţii lor vestici, având acces
la producţia istorică străină. Astfel, anii 1990 au fost marcaţi de tentative de demitologizare a
istoriei, uneori depăşind realitatea istorică concretă.

8
Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1977.
9
Doru Dumitrescu, Mihai Manea, Mirela Popescu, Mica enciclopedie a Marelui Război: (1914-1918),
Bucureşti, Editura „Corint Educaţional”, 2014.
10
Dumitru Şandru, Populaţia rurală a României între cele două războaie mondiale, Iaşi, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1980.
11
Alexandru Alexianu, Mode şi veşminte din trecut. Cinci secole de istorie costumară românească, vol.
II, Bucureşti, Editura „Meridiane”, 1987.

10
 În asemenea condiţii, istoriografia românească postdecembristă va reuşi să se
integreze în ştiinţa istorică europeană. Scrierea istorică a trebuit să-şi perfecţioneze
metodologia, să-şi diversifice tematica de cercetare, să-şi modernizeze discursul şi abordările.
Însă, tranziţia de la comunism spre societatea liberală, s-a dovedit pentru istoriografie o
perioadă plină de căutări, în care istoricii, deşi reuşeau să se debaraseze de ideologia
construită în timpul regimului comunist, urmau încă direcţiile „tradiţionaliste”, dar şi din
cauza unei discontinuităţi în evoluţia ştiinţei istorice din perioada interbelică12.
Însă, treptat, cercetătorii au reuşit să depăşească forma strict factologică de
prezentare a trecutului, începând să acopere direcţiile sau domeniile deficitare, adaptând
realităţilor româneşti principii instituite în istoriografia universală. Ţinând cont de cadrul în
care se configurează cultura politică, istoricii români au trebuit să se conformeze schimbărilor
substanţiale, într-o epocă a multiglobalizărilor. Istoricii, prin prezenţa lor în cadrul Institutelor
şi Centrelor Culturale româneşti au rolul de a păstra în relaţiile cu ceilalţi un climat de
egalitate, în care se ignoră frontierele dintre popoare, grupuri etnice, religioase, sociale.
În ultimul timp, termenul de „identitate” a fost invocat cu asiduitate în comunitatea
ştiinţifică din România. Acest fenomen complex de definire a identităţilor se află în legătură
cu fenomenul tranziţiei postcomuniste, fiind caracterizat de recâştigarea libertăţilor
individuale şi grupale, de dorinţa diversificării stilurilor de viaţă şi posibilităţilor de a teoretiza
diferite identităţi. Acest lucru este considerat necesar, în ciuda tendinţei de multiglobalizare,
având în vedere că experienţa trecutului a demonstrat cât de grav este să defineşti incorect un
subiect: individ, grup, popor. Astfel, la fel ca şi în alte ţări, în România problema identităţii
este investigată, la ora actuală, de specialişti din diverse domenii: de economişti (Dragoş
Luchian, Curtea de Conturi. Elemente de identitate), în design (Adela Pârvu, Ideal Decor.
Identitatea casei tale), precum şi de istorici (Ştefan Ştefănescu, Florin Constantiniu, Dorina
N. Rusu Identitate naţională şi spirit european. Academicianul Dan Berindei la 80 de ani).
Despre identitatea poporului român vorbeşte Ioan Predescu, autorul unei cărţi
apărute în anul 1993, unde susţine ideea de unitate naţională a poporului român, care a apărut
„odată cu naşterea lui”13. La rândul său, Lucian Boia explică adeziunea oamenilor care au
locuit în spaţiul românesc la principiul de naţiune, datorită existenţei unui substrat etnic al
naţiunii române14. Istoricul clujean Ioan-Aurel Pop, afirmă faptul că deşi procesul de
modernizare al României a început după realizarea primei Uniri, de la 1859, abia la începutul

12
Ştefan Purici, Harieta Mareci, Dumitru Vitcu, “Frontiere şi identităţi în istoriografia românească
postdecembristă”, în http://atlas.usv.ro/www/codru_net/CC11/
13
Ioan Predescu, Unirea Cea Mare a Românilor, Bucureşti, Editura Topaz, 1993.
14
Lucian Boia, Două secole de mitologie naţională, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012.

11
secolului al XX-lea se petrec primele manifestări de afirmare a specificităţii civilizaţiei
româneşti15.
Despre situaţia românilor din Transilvania până la Primul Război Mondial
vorbeşte, de asemenea, Constantin C. Giurescu. Istoricul explică faptul că în ciuda dezvoltării
economice a oraşelor din Ardeal, situaţia maselor majoritare româneşti din această regiune a
rămas dificilă, din cauza legii din 1867, lege care a stat la baza procesului de deznaţionalizare
a românilor din această regiune16.
Istoricul şi etnologul Ioan Godea, într-o lucrare editată în anul 2001, vorbeşte
despre răcirea relaţiilor dintre România şi Austro-Ungaria precizând faptul că, încă din 1912,
Franţa promitea statului român să-l sprijine în demersul de unire a Transilvaniei şi Bucovinei
cu România17.
O serie de istorici, precum Adrian Liviu Ivan, se referă la perioada tratatelor de
pace de la finalul Primului Război Mondial. Acesta vorbeşte despre impresia pe care o aveau
în legătură cu Unirea din 1918 anumite personalităţi din epocă, precum Dimitrie Gusti, care
vedea victoria principiului naţional drept o consecinţă a câştigării războiului de puterile
Antantei18.
Florin Constantiniu arată cum, după realizarea Marii Uniri, naţiunea română din
Transilvania se angaja să respecte egalitatea condiţiilor de viaţă a tuturor etniilor
conlocuitoare19.
Academicianul Dan Berindei prezintă situaţia în care se aflau oraşele din
Transilvania din punct de vederea arhitectural, după 1918, afirmând că multe dintre edificiile
impunătoare constuite în centrele marilor oraşe, au fost ridicate la sfârşitul secolului al XIX-
lea şi începutul secolului XX20.
Societăţile culturale din perioada interbelică aveau, printre principalele deziderate,
acela de a contribui la îmbunăţătirea condiţiilor de viaţă, mai ales în regiunile defavorizate ale
judeţelor din România. La acest subiect face referire Carmen Cornelia Bălan, care prezintă o

15
Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul şi miturile, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2014.
16
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui
Ferdinand, Bucureşti, Editura „Humanitas”, 2000.
17
Ioan Godea, Ziarul „Românul” din Arad şi aspecte ale problemei naţionale din Transilvania (1911-
1918), Timişoara, Editura de Vest, 2001.
18
Adrian Liviu Ivan, Stat, majoritate şi minoritate naţională în România (1918-1939), Cluj-Napoca,
Editura „Eikon”, 2006.
19
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura „Univers Enciclopedic”,
2002.
20
Dan Berindei, Modernitate şi trezire naţională. Cultura naţională română modernă, Bucureşti, Editura
Fundaţiei PRO, 2003.

12
parte dintre statutele „Institutului social Banat-Crişana”, care promova monografia ca formă
de cercetare a mediului românesc21.
Despre evoluţia artelor plastice din spaţiul românesc în perioada interbelică
vorbeşte Amelia Pavel într-o lucrare publicată în anul 1996, afirmând faptul că aceasta se
datora în primul rând perioadei anterioare, cunoscută în istorie ca „La belle époque”, când în
viaţa culturală românească apăreau mişcări artistice sincrone cu cele din Occident, ce au
contribuit la diversificarea stilurilor artistice în pictură, dar şi în sculptură22.
O lucrare de referinţă privitoare la viaţa cotidiană interbelică este cea a istoricului
Ioan Scurtu Istoria civilizaţiei româneşti. Perioada interbelică (1918-1940), apărută în anul
2009, dar şi cea semnată de acelaşi autor în colaborare cu Gheorghe Buzatu Istoria românilor
în secolul XX, care tratează principalele aspecte din viaţa cotidiană interbelică. Importanţa pe
care o acordau românii sărbătorilor naţionale în perioada interbelică este adusă în discuţie de
cei doi autori, aceştia considerând că dintre cele mai importante de la acea vreme făceau parte
ziua de 24 ianuarie şi ziua de 10 mai, ziua dinastiei fiind considerată ziua naţională a
României23.

2. Viaţa cotidiană din Aradul interbelic, în istoriografia română şi străină

O lucrare dedicată punctual vieţii cotidiane din Aradul interbelic nu a fost până
acum realizată, însă au fost publicate o serie de studii şi cărţi în care sunt prezentate anumite
aspecte privind această temă.
Istoriografia din perioada interbelică, a prezentat Aradul ca fiind un oraş cultural,
care s-a afirmat înainte de 1918, mai ales odată cu înfiinţarea „Asociaţiunii pentru literatură şi
cultura poporului român”, la 1861, ce a reprezentat la vremea respectivă mai mult decât o
asociaţie culturală, fiind văzută ca o instituţie naţională, după cum afirma omul de cultură
arădean Vasile Goldiş24.
Într-o lucrare apărută în anul 1934, istoricul Gheorghe Ciuhandu susţine
superioritatea numerică a elementului românesc în judeţul Arad, care se poate dovedi încă din

21
Carmen Cornelia Bălan, Institutul social Banat-Crişana, Timişoara, Editura „Augusta”, 2001.
22
Amelia Pavel, Pictura românească interbelică. Un capitol de artă europeană, Bucureşti, Editura
„Meridiane”, 1996.
23
Ioan Scurtu şi Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Bucureşti, Editura „Paidea”, 1999.
24
Vasile Goldiş, Discursuri rostite în preajma Unirii şi la Asociaţiunea culturală “Astra”, Bucureşti,
Editura “Cultura Naţională”.

13
 secolul al XVIII-lea, pe baza registrelor de evidenţă a iobagilor şi a impozitelor pe care aceştia
trebuiau să le plătească25.
Despre evoluţia bibliotecilor din judeţul Arad, pe parcursul perioadei interbelice,
se aminteşte într-o lucrare editată la Arad în anul 1938. Octavian Lupaş, evidenţia contribuţia
unor mari instituţii financiare ale României, la diversificarea colecţiei de cărţi a bibliotecilor din
satele arădene26.
În rândul publicaţiilor apărute în perioada celui de-al Doilea Război Mondial se
încadrează şi Almanahul pentru toţi din anul 1944, care aduce la cunoştinţa cercetătorului felul
în care erau preparate şi consumate alimentele în perioada interbelică, pentru a contribui la o
alimentaţie sănătoasă27.
O serie de lucrări ce aduc informaţii despre trecutul oraşului şi judeţului Arad, au
apărut chiar şi în anii 1971-1989, perioadă în care istoriografia devenise una de propagandă a
regimului comunist. Majoritatea acestor publicaţii sunt lucrări generale, precum Judeţele
patriei. Judeţul Arad. Totuşi, această lucrare dezvăluie câteva amănunte din viaţa de zi cu zi a
muncitorilor industriali ai oraşului Arad. Se vorbeşte despre revendicările muncitorilor de la
începutul perioadei interbelice, care au apărut din cauza măririi timpului de lucru peste limita
acceptată în legislaţia Codului muncii de la vremea respectivă28.
În perioada în care scrisul istoric devenea apanajul partidului, au predominat
pasajele din diferite publicaţii în care s-a făcut referire la anumite aspecte din viaţa culturală a
oraşului Arad din prisma dezvoltării societăţii socialiste. P.C.R. s-a folosit de istorie pentru
realizarea propagandei politice. Tezele principale erau că românii aveau o istorie glorioasă, ce a
condus inevitabil către gloria prezentului, considerată cea mai strălucită epocă din istoria
poporului român. Aşa de exemplu, într-un articol apărut în revista Ziridava în anul 1979, în care
se vorbeşte despre contribuţia pictorilor de naţionalitate străină la dezvoltarea artei plastice
arădene din perioada interbelică, aceştia erau consideraţi cei care „au adus o contribuţie
substanţială la progresul economic, social-politic şi cultural al ţării noastre, care înaintează pe
calea făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate”29.

25
Gheorghe Ciuhandu, Schiţe din trecutul Românilor arădeni din veacul al XVIII-lea, Arad, Tiparul
Tipografiei Diecezane, 1934.
26
Octavian Lupaş, Bibliotecile populare „Concordia” din judeţul Arad, Arad, „Concordia” Institut de
Arte Grafice şi Editură S.A., 1938.
27
Almanahul pentru toţi, Arad, 1944.
28
Valeria Velcea, Ion Velcea, Octavian Mândruţ, Judeţele patriei. Judeţul Arad, Bucureşti, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1979.
29
Irma Szabo-Ferencz, “Date cu privire la contribuţia pictorilor de naţionalitate sârbă, maghiară şi
germană la dezvoltarea artei plastice arădene”, în Ziridava (Arad), an X, 1979, nr. 11.

14
 Despre evoluţia economică şi culturală a oraşului Arad se vorbeşte atât în lucrări
de specialitate, cât şi în alte publicaţii, cum sunt ghidurile turistice judeţene, unde se arată
faptul că oraşul de la graniţa de vest a ţării s-a afirmat încă de la începutul secolului
al XIX-lea, odată cu apariţia primelor manufacturi30.
Aspecte noi referitoare la Arad şi viaţa cotidiană găsim în istoriografia
postdecembristă. O lucrare importantă, care ilustrează mişcarea populaţiei în perioada
interbelică la Arad, este cea scrisă de profesorul universitar Corneliu Pădurean, Aradul în
perioada interbelică. Contribuţii demografice. În carte apare şi recensământul din 1930,
considerat ca având o valoare deosebită, fiind primul şi ultimul recensământ care a fost
efectuat de autorităţile române, în coordonate cerute de statistica europeană, în teritorii care
s-au aflat de-a lungul timpului sub stăpânire străină. Astfel, realităţile demografice, care au
fost mult timp ascunse de guvernanţii străini ce stăpâneau teritoriile locuite de români, au ieşit
la iveală, deşi uneori au fost prezentate de statistici întocmite după bunul plac al guvernelor
străine.
Despre începuturile dezvoltării culturale a oraşului Arad vorbeşte istoricul Ioan
Bolovan, care susţine că această evoluţie a început odată cu instituţionalizarea culturii
româneşti ardelene, fenomen înregistrat în secolul al XIX-lea. În acea perioadă a fost
înfiinţată la Arad „Asociaţia Naţională arădană pentru cultura poporului român”, care dorea să
contribuie la dezvoltarea literaturii române şi a culturii sociale, aceasta continuându-şi
activitatea şi după 191831.
Într-o lucrare care face referire în special la viaţa culturală a oraşului Arad,
istoricul Virgil Valea arată rolul pe care l-a avut atât biserica, cât şi cultura naţională a
românilor din Ardeal, pentru înfăptuirea statului naţional unitar român32. Despre crearea
Partidului Naţional Român aminteşte Doru Bogdan, acest partid fiind susţinut de Preparandia
arădeană, contribuind în egală măsură la realizarea acestui deziderat al românilor din
Transilvania33.

30
Meleaguri arădene. Ghid turistic, Arad, Editura “Comitetului Judeţean Arad”, 1972.
31
Ioan Bolovan, Asociaţia Naţională arădană pentru cultura poporului roman: 1863-1918. Contribuţii
demografice, Cluj-Napoca, Biblioteca Institutului de Istorie, 1994.
32
Virgil Valea, Cultură şi spiritualitate românească în perioada interbelică (1919-1940), Arad, Editura
“Vasile Goldiş” University Press, 2005.
33
Doru Bogdan, Preparandia din Arad în conştiinţa cultural-istorică a epocii sale 1812-2012, Arad,
Editura “Nigredo”, 2012.

15
 Referindu-se în general la contribuţia oraşului Arad în pregătirea evenimentelor
politice de la sfârşitul anului 1918, Alexandru Roz vorbeşte despre înfăptuirea Marii Uniri şi
importanţa acesteia „sub toate aspectele” pentru evoluţia oraşului Arad după 191834.
Monografiile judeţului Arad constituie, în egală măsură, o sursă bogată de
informaţii privind viaţa cotidiană a arădenilor din perioada interbelică. În aceste scrieri apar
aspecte legate de industrie, datini şi obiceiuri, sărbători, portul, dar şi despre evoluţia
economiei. Ştefan Costea şi Dumitru D. Costea prezintă începutul lucrărilor de instituire a
reformei agrare din anul 1921, specificând faptul că marea proprietate agricolă trebuia
repartizată celor care lucrau pământul, deoarece aceştia reprezentau, în perioada interbelică,
„fundamentul de bază, al ţării”35.
Alături de aceste lucrări monografice o importanţă deosebită o reprezintă volumele
de lucrări care fac referire la administraţia românească arădeană, coordonate de istoricii Doru
Sinaci şi Emil Arbonie. Acestea se referă atât la instaurarea administraţiei româneşti în oraşul
Arad, cât şi la dezvoltarea industriei mari, care după 1918, tindea să se situeze pe acelaşi nivel
cu agricultura. De altfel, în perioada interbelică la Arad au început să se afirme pe lângă
industria metalurgică, alte industrii considerate importante ca: industria textilă, a lemnului, a
cosmeticelor, electronică36.
O lucrare mai amplă care prezintă situaţia judeţului înainte şi după realizarea
Reformei agare din 1921 este Aradul. Permanenţă în istoria patriei. În acelaşi timp, în lucrare
se vorbeşte despre evoluţia culturală a judeţului în perioada interbelică37.
Printre principalele publicaţii despre evoluţia economică a judeţului Arad se
numără cartea scrisă de Alexandru Mihalca, în care apar atât statistici legate de lucrările de
expropriere şi împroprietărire a ţărănimii arădene cu ocazia realizării Reformei agrare din
1921, cât şi informaţii despre inventarul agricol, viticultură sau pomicutură, care reprezentau,
după agricultură, ramuri importante ale economiei judeţului Arad38. De asemenea, agronomul
arădean Nicolae Popescu, oferea, în perioada interbelică, câteva sfaturi pentru bunul mers al
comerţului cu fructe39.

34
Alexandru Roz, Aradul-Cetatea marii uniri, Timişoara, Editura „Mirton”, 1993.
35
Ştefan Costea, Dumitru D. Costea, Şeitin. O aşezare milenară românească de pe Mureşul Inferior,
Arad, Editura Mirador, 1998.
36
Doru Sinaci, Emil Arbonie, Administraţia românească arădeană. Studii şi comunicări, Arad, Editura
„Vasile Goldiş” University Press, 2011.
37
Aradul. Permanenţă în istoria patriei, Arad, 1978.
38
Alexandru Mihalca, Aspecte din istoria agrară a judeţului Arad. Partea a II-a. Perioada interbelică,
Arad, Editura Multimedia, 2001.
39
Nicolae Popescu, Sfaturi pentru agricultori pe înţelesul tuturora. Cu 245 ilustraţiuni, Arad, 1936.

16
 Elena Rodica Colta prezintă structura etnică a judeţului Arad, care s-a evidenţiat
de-a lungul timpului, datorită faptului că fiecare etnie avea o cultură proprie40.
Despre evoluţia învăţământului arădean interbelic, Vasile Popeangă afirma faptul
că începând din anul 1918, în oraşul Arad, la fel ca şi în alte oraşe din ţară, care până atunci s-
au aflat sub stăpânire străină, autorităţile locale, alături de intelectualii oraşului au contribuit
la dezvoltarea învăţământului românesc şi afirmarea valorilor culturale41. Gavriil Preda
prezintă situaţia economică precară în care se aflau locuitorii oraşului Arad la finalul
războiului din cauza lipsei de alimente şi a epidemiilor de tifos exantematic42.
Printre cele mai recente apariţii se numără volumele intitulate Arad. Economie şi
societate. Din preistorie până la începuturile regimului comunist, care au apărut la Arad, în
anul 2016. În general, aceste volume cuprind o serie de informaţii importante privind evoluţia
socială, dar şi urbanistică a oraşului Arad în diferite perioade ale istoriei43.
Unele aspecte din viaţa mondenă a marilor oraşe din România, printre care şi
Aradul, găsim în lucrări scrise, în general, de istorici şi cercetători provenind din mediul
universităţilor străine, aceştia fiind interesaţi să studieze realităţile de zi cu zi ale vieţii sociale,
economice, culturale.
O carte de referinţă despre perioada din preajma izbucnirii Primului Război
Mondial este cea a autoarei franceze Michèle Savary, unde autoarea reuşeşte să descrie într-un
mod realist situaţia grea în care se aflau slavii şi românii din Imperiului Austro-Ungar, tânara
generaţie fiind obligată să lupte pentru recâştigarea drepturilor naţionale 44. Continuând
această idee, Paul Johnson, vorbeşte despre felul în care era văzut războiul de tineretul de la
vremea respectivă, care iniţial dorea să ia parte la acesta, fără a şti că acest conflict se va
extinde pe o perioadă de mai mulţi ani45.
Cunoscutul scriitor şi istoric francez, Georges Oudard, a realizat o descriere a
oraşului Arad, care l-a impresionat, în timpul vizitei sale întreprinse în marile oraşe din spaţiul

40
Elena Rodica Colta, Interetnicitate şi construcţii identitare în zona de frontieră româno-maghiară,
Arad, Editura Universităţii „Aurel Valicu”, 2010.
41
Vasile Popeangă, “Constructivismul pedagogic promovat de Revizoratul Şcolar Arad între 1919-1924,
în vol. Coord.: Vasile Popeangă, Emil Arbonie, Pe drumul Marii Uniri, Arad, Editura „Vasile Goldiş“
University Press, Arad, 2008.
42
Gavriil Preda, 1918. Un vis împlinit, Ploieşti, Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008.
43
Adrian Niţu (coord.), Arad. Economie şi societate. Din preistorie până la începuturile regimului
comunist, vol. I-II, Cluj-Napoca, Editura „Presa Universitară Clujeană”, 2016.
44
Michèle Savary, Sarajevo 1914. Vie et mort de Gavrilo Princip, Lausanne, Editura „L`age d`Homme”,
2004.
45
Paul Johnson, O istorie a lumii moderne: 1920-2000, Bucureşti, Editura „Humanitas”, 2015.

17
românesc la începutul secolului al XX-lea, afirmând că Aradul avea aspectul unui oraş mare,
datorită vechilor edificii, cu influenţe austriece46.
În privinţa evoluţiei alimentaţiei de-a lungul istoriei, Michel Onfray consideră că
aceasta s-a diversificat sub influenţa factorilor geografici, dar şi a religiei, care au dus la
naşterea unor tradiţii locale în această privinţă47.
Fernand Braudel prezintă modernizarea care a apărut, după 1918, în modă, care
începea să aibă un caracter practic, fiind mult mai lejeră, acest design vestimentar păstrându-
se până în zilele noastre48.
Analizând situaţia învăţământului secundar din spaţiul transilvan, după 1918,
geograful francez Jacques Ancel remarcă faptul că aceasta a cunoscut o evoluţie pozitivă atât
pentru şcolile româneşti, cât şi pentru cele minoritare. Frecventarea unei şcoli nu mai
reprezenta o problemă nici pentru fiii ţăranilor români, după construirea noilor localuri de
şcoală din mediul rural49.
De asemenea, revista franceză Historia, care apare la Paris, aduce informaţii
importante privind modul de petrecere a timpului liber din perioada interbelică în marile
staţiuni marine sau montane din Europa, care s-au modernizat mult faţă de perioada
anterioară50. În acelaşi timp, în revista franceză este prezentată moda interbelică cu toate
noutăţile care au apărut în acest domeniu după 191851.

3. Izvoare şi metode de cercetare utilizate

Bibliografia naţională şi străină prezentată selectiv în paginile anterioare, nu
reprezintă singurele surse documentare la care am apelat în decursul cercetării, pentru a
reconstitui cât mai amănunţit posibil istoria oraşului Arad în perioada interbelică, având în
vedere tematica amplă pe care am ales-o. În asemenea condiţii, am consultat izvoarele
arhivistice, care constituie o bază documentară consistentă şi inedită pentru reconstituirea
vieţii cotidiene arădene după anul 1918.
Informaţii legate de subiect, mai ales de parte administrativă, economică,
demografică, culturală, cât şi de petrecerea timpului liber, am aflat la Arhivele Naţionale-

46
Georges Oudard, Portrait de la Roumanie, Paris, Editura “L’ Europe Vivante“, 1935.
47
Michel Onfray, Raţiunea gurmandă. Filosofia gustului, Bucureşti, Editura Nemira, 2000.
48
Fernand Braudel, Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul, vol. II, Bucureşti, Editura
„Meridiane”, 1984.
49
Jacques Ancel, Les frontières roumaines, Bucarest, Imprimerie Nationale, 1934.
50
Historia (Paris), 2013, nr. 800, août, p. 54-55, art. La balnéothérapie cède la place à la médicine de
confort.
51
Idem (Paris), 2013, nr. 794, février, p. 56-57, art. Haute couture: Paris, ville modèle.

18
Serviciul Judeţean Arad, unde am consultat fondurile arhivistice din perioada interbelică. În
fondurile Prefecturii Judeţului Arad şi ale Primăriei Municipiului Arad. Acte administrative
se găsesc numeroase informaţii privind diferite aspecte ale vieţii cotidiene: de la aspecte
legate de dinamica populaţiei, activitatea Primăriei municipiului, de viaţa economică, despre
evoluţia învăţământului primar şi secundar, asociaţii culturale, arte, până la petrecerea
timpului liber, cu balurile şi seratele dansante, activităţile caritabile, cinematografe, sporturi,
şi sărbători naţionale importante.
Unele fonduri, cum ar fi cele ale Camerei de Agricultură a judeţului Arad, al
Camerei de Comerţ şi Industrie, Inspectoratul reginal al muncii sau Colecţia „Registre ale
Asociaţiilor meşteşugăreşti”, conţin informaţii şi statistici despre evoluţia economică a
judeţului Arad, după realizarea Reformei Agrare din 1921. Din aceste documente am preluat
date legate de loturile de case oferite unor categorii sociale precum funcţionarii publici, dar şi
a celor defavorizaţi, ca văduvele de război, despre târguri şi brevetele de industrie, dar şi
despre dezvoltarea atelierelor meşteşugăreşti.
Alte fonduri arhivistice sunt centrate pe partea de dezvoltare edilitară a oraşului,
cum sunt cele ale Primăriei municipiului Arad. Acte administrative şi Serviciul Sanitar şi
Ocrotirilor Sociale. Municipiul Arad. În acestea pot fi găsite informaţii legate chiar şi de felul
în care obişnuiau arădenii să-şi petreacă timpul liber, deoarece aici apar descrise unele locuri
frecventate în acest sens, cum era „Ştrandul Neptun”.
În fondul Institutul social Banat-Crişana, Despărţământul Arad, apar aspecte
legate de viaţa socială a oraşului Arad, în urma unor anchete monografice realizate de
membrii ei, pentru aflarea stării în care se găsea populaţia din punct de vedere social, cultural,
dar şi de evoluţia vieţii culturale a mediului urban.
Despre evoluţia învăţământului din oraş am găsit unele informaţii în fondul
Registre, procese verbale ale Prefecturii judeţului Arad. În aceste documente aflăm situaţia
localurilor de învăţământ la începutul perioadei interbelice în comunele judeţului Arad,
specificându-se faptul că pentru construirea de noi şcoli era necesară o intervenţie din partea
oraşului Arad, deoarece acestea reclamau sume mari, iar Statul trebuia să se ocupe în primul
rând de refacerea economiei naţionale în primii ani de la terminarea Primului Război Mondial.
Articolele apărute în ziarele arădene locale, care fac parte din Colecţia Bibliotecii
„A. D. Xenopol” din Arad, constituie un izvor excepţional pentru reconstituirea unei perioade
importante din istoria oraşului. În general, presa arădeană interbelică oferă informaţii
importante pentru cunoaşterea vieţii cotidiene din epocă, legate de mentalităţile timpului, a

19
modului de viaţă, despre locuinţele din mediul urban, dar şi de ordin demografic, mai ales
odată cu efectuarea Recensământului din 1930.
După realizarea Marii Uniri din 1918, la Arad, cea mai lungă activitate a avut-o
ziarul Ştirea, un cotidian complex, care se ocupa de prezentarea aspectelor culturale,
economice, demografice, istorice, dar şi administrative din perioada interbelică, de cele mai
multe ori din dorinţa de a atrage atenţia asupra unor probleme care trebuiau rezolvate. Am
ţinut să amintesc acest periodic, deoarece este singurul din deceniul al III-lea al secolului XX,
care a publicat neîntrerupt articole din 1931 până în 1944, cuprinzând şi perioada pe care am
studiat-o în această lucrare, adică anii 1918-1939.
Pentru studierea începutului perioadei interbelice în oraşul Arad, am utilizat
informaţiile, referitoare la aspectele culturale, economice, administrative, dar şi de fapt divers
din ziare precum Gazeta Aradului, Românul, organ al Partidului Naţional Român, seria nouă,
care a apărut între 1920-1936. Însă, ziarul Românul l-am utilizat mai mult pentru deceniul al
II-lea al secolului XX, pentru că reflectă cel mai bine dorinţa arădenilor, imediat după
realizarea idealului naţional de la 1918, de a se integra în noua societate românească.
Pentru studierea situaţiei oraşului Arad în anii 1933-1938, am mai utilizat şi ziare
precum Ecoul, pentru anii 1934-1935, Aradul, pentru perioada 1930-1932, o perioadă dificilă
prin care a trecut oraşul, din cauza marii crize economice, care şi-a făcut simţită prezenţa în
întreaga ţară de altfel.
Alte ziare româneşti pe care le-am folosit la întocmirea acestei lucrări au fost:
Voinţa Poporului, Cuvântul Ardealului, Gazeta Învăţătorilor, Tribuna Nouă, Apărarea
Naţională, aceste denumiri înfăţişând tocmai dorinţa românilor din Ardeal de a contribui la
consolidarea Unirii din 1918, care se dorea una definitivă, cu Patria Mamă.
Având în vedere faptul că studiul nostru se întinde pe o perioadă de aproape două
decenii, materialul pe care l-am utilizat în acest scop este destul de divers, nelimitându-se doar
la arhive şi presa locală a vremii. Astfel, am întreprins o cercetare la Biblioteca Centrală
Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, unde am consultat o serie de lucrări de
referinţă, dar şi numeroase articole din publicaţii apărute în perioada interbelică şi înainte de
1918, în marile oraşe ale României. Spre exemplu, în publicaţiile clujene, la finalul
războiului, se vorbea în general despre necesitatea Unirii teritoriilor româneşti aflate până
atunci sub dominaţie străină, cu România. În Societatea de Mâine erau aduse, în acest sens,
argumente de ordin etnic, care demonstrau preponderenţa românilor din aceste ţinuturi. Se
mai vorbea, de asemenea, despre dorinţa de „românizare” a culturii, pentru păstrarea a ceea ce

20
s-a obţinut prin suferinţele înaintaşilor din perioada interbelică. O asemenea tematică era
adusă în discuţie de ziarul clujean Gazeta Voluntarilor, în 1930.
Tema tezei de doctorat fiind una amplă, pe lângă materialele de presă, am mai
utilizat şi informaţii din diferite reviste, în care s-au scris articole despre viaţa de zi cu zi a
arădenilor. Unele reviste, deşi se defineau culturale, dezbăteau probleme edilitare ale oraşului,
ca Hotarul52. Reviste precum Curierul Pielei, care apărea la Timişoara în perioada interbelică,
completează relatările provenite din diferite lucrări, aducând noi informaţii asupra unor
aspecte legate de preocupările arădenilor din domeniul economic.
În reviste ca Transilvania, Viaţa Ilustrată, care apăreau în perioada interbelică la
Cluj, se vorbeşte în general despre clasele sociale sau statutul socio-profesional al românilor
din Transilvania. Reviste care apăreau în Capitală, precum Realitatea Ilustrată, Ilustraţiunea
Română, prezintă aspecte legate de viaţa de cuplu, modă, despre căminele moderne din
mediul urban. În revistele culturale interbelice din Arad, cum era Înnoirea, spre sfârşitul
perioadei interbelice se vorbea despre păstrarea tradiţiilor, pentru ca vechiile datini să nu
dispară odată cu modernizarea generală a societăţii. În revista arădeană Biblioteca
Semănătorul, în anul 1934 se vorbea despre scopul publicaţiilor în limba română, care după
1918 începeau să servească principiului „artei pentru artă”, după cum se menţiona în epocă.
Revista Hotarul obişnuia să amintească rolul bibliotecilor în culturalizarea maselor şi despre
creşterea numărului cititorilor români la începutul anilor ´30.
Alături de reviste se situează anuarele generale sau ale unor instituţii culturale,
care au apărut în perioada interbelică la Bucureşti sau la Arad. Un exemplu în acest sens este
Anuarul pentru toţi. Aprilie 1928-1929, care la sfârşitul anilor ´20, prezenta situaţia statistică
pe judeţe a principalelor plante cerealiere cultivate la începutul perioadei interbelice.
În anuarele şcolare, editate la Arad după 1918, se poate observa importanţa pe care
o avea instituţia de învăţământ în educaţia elevilor, în majoritatea şcolilor arădene de la acea
vreme existând o serie de regulamente pe care copiii trebuiau să le respecte atât în cadrul
instituţiei, cât şi în afara şcolii din care făceau parte. Însă, cel mai cunoscut rămâne anuar
ştiinţific arădean Ziridava, datorită faptului că apare în zilele noastre. În acest anuar, apar de
asemenea, informaţii diverse atât despre viaţa administrativă şi economică a oraşului Arad din
perioada interbelică, cât şi viaţa culturală. Spre exemplu, Eugen Glück vorbeşte despre lupta
de eliberare a românilor din Transilvania, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, perioadă în care
oraşul Arad începe să se afirme ca important centru care susţinea eliberarea teritoriilor

52
Hotarul, (Arad), an II, 1935, nr. 8-9, mai-iunie, p. 8-9, art. Din problemele edilitare ale Aradului.

21
româneşti de sub administraţia străină53. În anuar se mai vorbeşte despre viticultură, ca ramură
importantă a agriculturii din zona Aradului, dar şi despre dezvoltarea fără precedent a
comerţului arădean. Se aminteşte totodată despre industria Aradului, care în perioada
interbelică a cunoscut un adevărat reviriment, odată cu dezvoltarea „Astrei” S.A., prima
fabrică română de vagoane şi motoare.
Recensămintele, la fel ca şi statisticile realizate în perioada care a urmat Marii
Uniri, reprezintă o bogată sursă de informaţii care ajută la reconstituirea istoriei din perioada
interbelică, mai ales în privinţa schimbărilor care au apărut în timpul acestei perioade în
evoluţia mişcării populaţiei.
Statisticile principalelor ramuri economice ale României interbelice, realizate de
Sabin Manuilă pun în evidenţă faptul că în Transilvania, spre sfârşitul perioadei interbelice,
ponderea plantelor alimentare se afla în creştere faţă de cele cerealiere54. Cu ajutorul altor
lucrări de statistică, cum este şi cea realizată în anul 1923 de Christian D. Staicovici şi
P. Iconomu, am reuşit să realizez o comparaţie între preţurile care existau pe piaţa arădeană
înainte de război şi imediat după realizarea Marii Uniri din 1918, de unde reiese faptul că la
începutul perioadei interbelice, din cauza afectării economiei naţionale de urmările Marelui
Război şi a speculei, preţurile se aflau în continuă creştere, arădenii fiind obligaţi să suporte
această situaţie. Însă, treptat, odată cu apariţia legilor de maximizare a preţurilor produselor
alimentare şi a celor din restaurante, această problemă a fost înlăturată55.
Mărturii care provin chiar din perioada respectivă sunt redate în câteva lucrări de
memorialistică, cum este cea scrisă de Gheorghe Teodorescu Kirileanu, care arată modul în
care era văzut Primul Război Mondial în epocă de diferite personalităţi ale României, care îl
considerau de fapt un război între două concepţii, privind modernizarea şi dezvoltarea
societăţii, care se excludeau: germană, a forţei şi concepţia latină, a libertăţii56. O altă lucrare
de memorii este şi cea a lui Constantin Argetoianu, autorul amintind faptul că după terminarea
celui de-al doilea război balcanic românii nu au continuat să organizeze armata pentru
războiul care se va declanşa în 191457.

53
Eugen Glück, “Situaţia etnico-demografică a părţilor arădene între 1848-1918”, în Ziridava (Arad),
1980, nr. 12.
54
Sabin Manuilă, Statistica agricolă a României în 1937. Suprafeţele cultivate şi producţia agricolă, an I,
vol. I, Bucureşti, Editura Institutului Central de Statistică, 1938.
55
Christian D. Staicovici, P. Iconomu, Statistica anuală a României pe anul 1922, Bucureşti, Editura
„Cultura Naţională”, 1923.
56
Gheorghe Teodorescu Kirileanu, Însemnări zilnice (1906-1960), Bucureşti, Editura „Albatros”, 2004.
57
Constantin Argetoianu, Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri (1871-1916),
vol. I-II, părţile I-IV, Bucureşti, Editura „Machiavelli”, 2008.

22
 Ca martor al tragicelor evenimente de la sfârşitul războiului, cauzate de faptul că
autorităţile ungare doreau să susţină unitatea politică a Ungariei, istoricul arădean Traian
Mager oferă informaţii importante legate de izbucnirea revoluţiei din Arad, care începând din
octombrie 1918, a fost combătută de populaţia comunelor arădene58.
O importantă sursă o reprezintă însemnările zilnice ale unor personalităţi, precum
Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Mircea Eliade, scriitorii vorbind în general de lumea satului
românesc, pe care o vedeau „temelia sigură a unei autentice istorii româneşti”, având în
vedere faptul că aici s-au păstrat cel mai bine tradiţiile străvechi, în ciuda schimbărilor care au
intervenit odată cu instaurarea stăpânirilor străine.
Dicţionarele şi enciclopediile aduc o serie de informaţii importante legate de
tranziţia care a avut loc în societatea românească după terminarea Primului Război Mondial.
În acelaşi timp, în astfel de publicaţii este descrisă viziunea unor personalităţi despre
desfăşurarea anumitor evenimente din istoria contemporană dar şi părerile lor despre anumite
personalităţi care au marcat evoluţia istoriei din regiunile româneşti aflate, până la 1918, sub
stăpânire străină.
Enciclopedia României, în patru volume, coordonată de D. Gusti şi colaboratorii,
are o valoare documentară excepţională pentru cunoaşterea epocii interbelice, mai ales în
privinţa organizării statului, complexului economiei naţionale şi politicilor promovate.
Dicţionarul biografic, alcătuit de Stănel Ion, descrie personalitatea lui Franz
Joseph I, împărat al Austriei, care urmărea reinstaurarea, la începutul secolului al XX-lea,
unei puteri monarhice absolutiste, într-o perioadă în care în Europa se lupta pentru
reîmpărţirea sferelor de influenţă, ceea ce agrava conflictele existente deja în cadrul
Imperiului Austro-Ungar59.
Constituită sub forma unei enciclopedii, Marea istorie ilustrată a lumii.
Războaiele mondiale şi perioada interbelică, vol. VI, care a apărut la Bucureşti, în anul 2008,
descrie conflagraţia mondială care a dus la distrugerea vechiilor structuri statale, dar şi
evoluţia vieţii cotidiene după 1918, care a cunoscut înnoiri şi în privinţa petrecerii timpului
liber odată cu dezvoltarea cinematografiei. O altă lucrare enciclopedică, prezintă bătălia din
munţii Apuseni, în urma ofensivei conducerii bolşevice de la Budapesta60.

58
Traian Mager, Contribuţiuni la istoria Unirii 1918-1919, Arad, Tiparul Tipografiei Diecezane, 1939.
59
Stănel Ion, Personalităţi străine în istoria României. Dicţionar biografic, Bucureşti, Editura
„Meronia”, 2011.
60
George Marcu, Rodica Ilinca, Dragoş Ilinca, Stan Stoica, Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor,
Bucureşti, Editura “Meronia”, 2011.

23
 Pentru a cuprinde şi reda tematica pe care am ales să o cercetez, pe lângă diferitele
surse istorice am recurs la metoda interdisciplinarităţii. Acest gen de cercetare este necesar
pentru a depăşi graniţele artificiale între diferite domenii, fapt ce duce la eliminarea „rigidităţii
ştiinţifice”, care apare de obicei în cercetările unidisciplinare. Apelul la interdisciplinaritate se
dovedeşte a fi necesar în reconstituirea unei perioade, dacă ne gândim la faptul că parcursul
ştiinţific al identificării unui subiect de studiu, până la rezolvarea lui, nu e unul unidirecţional.
Spre exemplu, pentru studiul societăţii, analizele de impact ale economiei trebuie completate
cu înţelegerea istoriei şi contextului politic al momentului, condiţie care face studiul
dependent de sociologie şi alte domenii ale ştiinţelor sociale. De asemenea, prin această
metodă, am reuşit să realizez o completare a unor subiecte noi de studiu, cu o abordare
conceptuală distinctă.
Între domeniile pe care le-am ales să contribuie la aprofundarea informaţiilor
legate de evoluţia societăţii interbelice din oraşul Arad se numără:
- istoria civilizaţiei61: tema aleasă se încadrează în domeniul specific istoriei civilizaţiei. În
istoriografia românească a existat întotdeauna o dispută în privinţa conceptelor de
civilizaţie şi cultură. Unii specialişti consideră că există o strânsă legătură între acestea,
alţii le consideră concepţii diferite. Astfel, dacă conceptul de cultură se referă la domeniul
spiritului şi intelectului, civilizaţia a fost definită de Ovidiu Drimba, autorul monumentalei
lucrări Istoria culturii şi civilizaţiei, drept „totalitatea mijloacelor cu ajutorul cărora omul
se adaptează mediului, reuşind să-l supună, să-l transforme, să-l organizeze şi să-l
integreze”62. Astfel, tot ceea ce aparţine de orizontul nevoilor materiale, confortului,
înseamnă civilizaţie. În sfera ei, se poate considera că intră aspecte ca: activitatea
economică şi administrativă, alimentaţia, locuinţa, îmbrăcămintea, construcţiile publice şi
mijloacele de comunicaţie, tehnologia, organizarea socială, politică, militară şi juridică,
însă şi educaţia şi învăţământul, „în măsura în care aceste procese răspund vieţii
practice”63.
Epoca modernă a însemnat şi pentru români o creştere a nivelului civilizaţiei,
dominaţia străină din spaţiul românesc influenţând elita culturală şi politică. Însă, o
modernizare mai accelerată a societăţii româneşti s-a observat la începutul secolului al
XIX-lea. De atunci, în marile oraşe au apărut restaurante, hoteluri, cofetării, parfumerii,

61
Ioan Scurtu, Istoria civilizaţiei româneşti. Perioada interbelică (1918-1940), Bucureşti, Editura
„Enciclopedică”, 2009.
62
Ibidem. Apud. Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1984.
63
Ibidem.

24
 ateliere de croitorie, acestea funcţionând datorită faptului că „românii erau receptivi la
noul mod de viaţă, modern şi dinamic”64. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a
construit o amplă reţea de căi ferate, iar după răscoala din 1907, guvernanţii încep să
adopte măsuri în favoarea ţărănimii.
Cu toate acestea, abia după Marea Unire din 1918, nivelul de civilizaţie al majorităţii
românilor a devenit comparabil cu cel din statele dezvoltate ale Europei, vizând în primul
rând nivelul dezvoltării economice, veniturile, viaţa de cuplu, condiţiile de locuit,
îmbrăcămintea, starea de sănătate, rolul învăţământului, petrecerea timpului liber, dar şi
participarea la viaţa politică a ţării.
- istoria economică65: viaţa cotidiană din Arad, în perioada interbelică, reprezintă o temă
care a vizat de asemenea, dezvoltarea principalelor ramuri economice: agricultura şi
industria. Industria arădeană s-a diversificat după 1918, un loc important după ramura
industriei metalurgice, ocupându-l industria textilă. În diferite tratate despre industria
textilă naţională, erau amintite şi întreprinderile arădene de la vremea respectivă, datorită
modernizării lor în domeniul maşinilor şi materialelor utilizate pentru fabricarea
îmbrăcămintei66.
Pentru prevenirea şi combaterea şomajului din perioada crizei economice din anii
1929-1933, cât şi despre ajutorarea şomerilor au fost create diferite regulamente care
vizau rezolvarea acestor probleme de ordin socio-economic67. Astfel, doctrinele
economice sunt dezvăluite de legile din perioada respectivă. O evoluţie importantă au
cunoscut şi meşteşugurile, datorită înfiinţării şcolilor de ucenici, care realizau pregătirea
atât în domeniul industriei mici, cât şi pentru viitorii comercianţi.
- istoria politică68: o serie de informaţii despre evoluţia dreptului de vot al femeii au apărut
în diferite publicaţii contemporane. Odată cu obţinerea dreptului de vot universal, garantat
de noua Constituţie a României din 1923, femeile revendicau drepturile civile şi politice
solicitate în secolul anterior. Aceste deziderate au fost respectate, în mare parte, după
1918, contribuind la îmbunătăţirea soartei femeilor din România. Astfel, începând din

64
Ibidem.
65
Alexandru Mihalca, Aspecte din istoria agrară a judeţului Arad. Partea a II-a. Perioada interbelică,
Arad, Editura Multimedia, 2001.
66
Industria textilă: date şi observaţiuni, Bucureşti, Editura “Curierul Judiciar”, 1928.
67
Regulamentul privitor la prevenirea şomajului, combaterea lui şi ajutorarea şomerilor, Ministerul
Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, Bucureşti, Imprimeria Centrală, 1934.
68
Ghizela Cosma, Virgiliu Ţârău, Condiţia femeii în România în secolul XX. Studii de caz, Cluj-Napoca,
Editura „Presa Universitară Clujeană”, 2002.

25
 perioada interbelică, femeile aveau posibilitatea de a influenţa deciziile administrative şi
politice la nivel local, dacă îndeplineau o serie de criterii.
- istoria dreptului69: constituie o informaţie preţioasă pentru cunoaşterea cadrului juridic
în care au evoluat drepturile muncitorilor din întreprinderi, dar şi legile împotriva
infracţiunilor.
Decretele legislaţiei din România interbelică, prezintă condiţiile prin care s-au
realizat exproprierile marilor proprietăţi agricole din timpul Reformei agrare din anul
192170. Reformele din sectorul administrativ al judeţului Arad sunt dezvăluite în cadrul
altor legi, unde se vorbeşte despre condiţiile în care un cetăţean al oraşului putea deveni
funcţionar public71. De asemenea, documentele oficiale din perioada interbelică fac
referiri la drepturile locuitorilor ţării, de care dispuneau în mod egal toţi cetăţeni,
indiferent de etnie72.
- istoria socială73: aceasta poate oferi tematicii o dimensiune socială, făcând referire la
viaţa cotidiană din mediul urban al oraşului Arad. Modernizarea modului de petrecere a
timpului liber al orăşenilor s-a observat, începând din perioada interbelică, datorită
alegerilor pe care le făceau arădenii în această privinţă. Dacă în timpul sărbătorilor sau al
vacanţelor, unii doreau să viziteze staţiunile maritime din ţară, alţii alegeau să-şi petreacă
timpul liber în oraş, la restaurantele şi cafenelele moderne, sau la sat, unde aveau ocazia
de a cunoaşte locurile pitoreşti din comunele judeţului74. De asemenea, arădenii obişnuiau
să se ocupe de ajutorarea copiilor săraci şi a celor orfani. Cu ocazia sărbătorilor de iarnă
mai ales, reprezentanţii diferitelor societăţi caritabile din oraş organizau petreceri pentru
adunarea unor fonduri necesare susţinerii oamenilor nevoiaşi75.

69
Constantin Hamangiu, Codul general al României, vol. IX-X. Legi uzuale, Bucureşti, Editura Librăriei
„Viaţa Românească”, 1919-1922.
70
O serie de legi agrare au apărut şi sub îndrumarea unor autori colectivi, precum Legea agrară pentru
Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Bucureşti, Editura “Viaţa românească”, 1921, care
vorbeşte despre exproprierile realizate în vederea dezvoltării industriei. Astfel de informaţii mai apar şi
în publicaţii precum Buletinul Oficial al Judeţului Arad, apărut în perioada 1918-1938.
71
Nicolae Gh. Dragomir, Drepturile funcţionarilor publici faţă de stat, Bucureşti, Lucrare premiată de
Academia Română, 1936.
72
Constituţiunea. Promulgată cu Decretul Regal nr. 1360 din 28 martie 1923, Bucureşti, Editura
Librăriei „Universala”, 1923.
73
Marea istorie ilustrată a lumii. Războaiele mondiale şi perioada interbelică, vol. VI, Bucureşti, Editura
„Litera Internaţional”, 2008.
74
Anuarul Touring- Clubului României. Secţia Arad. Pe anul 1936, Arad, Tiparul Tipografiei Diecezane,
1938.
75
Mirela-Luminiţa Murgescu, Silvana Rachieru, Ajută-ţi aproapele. Solidaritate umană în comunităţi ieri
şi azi, Bucureşti, Editura „Domino”, 2005.

26
 Pentru timpul liber al locuitorilor din oraşul Arad, sportul începea să constituie o altă
atracţie, după 1918 fiind practicate şi alte sporturi în afară de fotbal şi canotaj76.
- istoria mentalităţilor: poate aduce informaţii în legătură cu impactul pe care l-a avut
realizarea Marii Uniri asupra locuitorilor din judeţul Arad. La Marea Adunare de la Alba
Iulia au participat români din întreg judeţul Arad. Impresionat de „imensitatea de oameni”
care se îndrepta spre oraşul Unirii, istoricul Silviu Dragomir descrie atmosfera de
sărbătoare din ziua de 1 Decembrie a anului191877, dar şi clipele de nespusă bucurie a
participanţilor ,care au luat parte la acest eveniment istoric, la auzul declarării pentru
veşnicie a unirii Transilvaniei cu România.
Acest domeniu este reflectat şi în felul în care erau văzute dansurile moderne în
perioada interbelică. Odată cu modernizarea societăţii româneşti, în perioada interbelică
dansurile noi, preluate din Occident, au început să fie apreciate tot mai mult, mai ales în
rândul tinerilor. Cu toate acestea, a existat şi o categorie de persoane, cum erau
intelectualii sau oamenii de cultură, care criticau adesea acest gen de dansuri78.
O serie de lucrări din acest domeniu prezintă alte aspecte privind evoluţia şi lupta
pentru înlăturarea unor probleme de ordin social, cum era prostituţia, din societatea
românească interbelică.79
- geografia, hidrologia, condiţiile meteorologice, tipuri de relief: oferă informaţii
preţioase despre locul şi rolul condiţiilor naturale în existenţa arădenilor din perioada
interbelică. În general, chiar şi după 1918, ocupaţia de bază din hinterlandul arădean
rămânea agricultura. De această ramură economică depindea existenţa ţăranului-orăşean.
Totuşi, spre deosebire de perioada antebelică, datorită evoluţiei favorabile a agriculturii ca
urmare a realizării Reformei agrare din anul 1921, arădenii reuşeau să-şi întemeieze
gospodării, iar produsele obţinute din agricultură erau vândute în general pe piaţa din
oraşul Arad80.
În perioada interbelică, arădenii care locuiau în comunele limitrofe oraşului Arad se
aflau de cele mai multe ori în imposibilitatea de a explica fenomenele naturale, precum
grindina, seceta sau inundaţiile, care, în anumiţi ani afectau recoltele agricole. Se obişnuia
să li se dea o explicaţie, care de fapt nu era decât o „reflectare fantastică a fenomenelor

76
Tiberiu Ţiganu, O istorie ilustrată a fotbalului arădean, vol. 1, Arad, Editura „Astra- Sport”, 2009.
77
Silviu Dragomir, Adunarea naţională a Unirii: 1 Decembrie: cu 12 ilustraţii, cuprinzând singurele
vederi originale de la Adunarea Naţională din 1918, Cluj, Editura Astra: Krafft & Drotleff, 1929.
78
Doina Frenţ, Istoria dansului , Târgu-Mureş, Editura Universităţii de Artă Teatrală, 2003.
79
Mircea Bălan, Istoria prostituţiei, Timişoara, Editura „Eurostampa”, 2006.
80
Liviu T. Ghilezan, Contribuţiuni la noua reformă agrară pentru Transilvania, Bănat, Crişana şi
Maramureş, Bucureşti, Imprimeria Ministerului Cultelor şi Artelor, 1921.

27
 care există în mod real”, după cum afirma Vasile Golban 81. Acesta prezintă, în general,
superstiţiile care au existat în mediul rural interbelic din România. În alte cărţi, sunt
amintite mijloacele la care apelau românii pentru a îndepărta aceste probleme82, de obicei
marcate de biserică şi practicile religioase.
- istoria financiară83: oferă informaţii despre nivelul de dezvoltare economică a oraşului
Arad în contextul economiei naţionale. Evoluţia favorabilă a industriei mari şi mici, pe
lângă veniturile pe care le aduceau ţării, ofereau un loc de muncă locuitorilor oraşului, al
căror număr se afla în continuă creştere, odată cu exodul din mediul rural spre oraş84.
- demografia istorică85: aduce informaţii importante despre mişcarea populaţiei, dar şi
despre calamităţile naturale care au afectat agricultura judeţului Arad de-a lungul
perioadei interbelice, cum au fost, mai ales inundaţiile din anul 1932.
Alte studii de demografie istorică întreprinse de Sabin Manuilă, amintesc despre
evoluţia urbanistică a provinciei Crişana-Maramureş, afirmând că, spre deosebire de alte
regiuni ale ţării, aici acest fenomen era mai accentuat până în anul 193086.
- creaţii literare şi artistice87: în general, acest gen de lucrări surprind aspecte inedite din
viaţa cotidiană a oraşului Arad. Alexandru Mitru realizează o descriere artistică a
comunelor aflate în Podgoria Aradului, fiind impresionat de peisajul pe care viile din
regiune îl ofereau pentru cei care alegeau să-şi petreacă timpul liber în asemenea locuri.
Despre istoria cinematografiei din perioada interbelică se aminteşte în mai multe lucrări,
printre care se numără cea scrisă de Peter D. Verlag, autorul reuşind să surprindă aspecte
inedite legate de dezvoltarea industriei spectacolului, descriind în acelaşi timp impresia pe
care o aveau oamenii de la vremea respectivă despre această artă88. Teatrul este descris de
asemenea, de o serie de autori, ca Lizica Mihuţ, care menţiona faptul că oraşul Arad a fost

81
Vasile Golban, Dimensiunea etico-estetică a sărbătorii. Frumuseţea sărbătorii, Bucureşti, Casa de
editură „Panteon”, 1995.
82
Ion Cherciu, Spiritualitate tradiţională românească în epoca interbelică, Bucureşti, Editura Muzeul
Naţional al Statului “Dimitrie Gusti”, 2010.
83
Conjunctura economiei româneşti, Buletin trimestrial, an I, nr. 1 şi 2, Bucureşti, Asociaţia românească
pentru studiul conjuncturii economice, 1936.
84
Industria textilă: date şi observaţiuni, Bucureşti, Editura “Curierul Judiciar”, 1928.
85
Corneliu Pădurean, Ioan Bolovan, Studii de demografie istorică: secolele XVII-XXI, Arad, Editura
“Gutenberg Univers”, 2010.
86
Sabin Manuilă, Études sur la démographie historique de la Roumanie, Cluj-Napoca, Center for
transylvanian studies. The romanian cultural foundation, 1992.
87
Alexandru Mitru, Aradul în legende şi povestiri, Arad, Editura „Sport-Turism”, 1982.
88
Peter D. Verlag, Filmul. Regizori, genuri, capodopere. De la origini la al Doilea Război Mondial,
Bucureşti, Editura „Litera”, 2010.

28
 un renumit centru teatral încă din secolul al XIX-lea89. Autoarea prezintă viaţa muzicală
din oraş, mai ales vizitele marelui compozitor român George Enescu la Arad90.
Pentru formarea unui cadru specific contextului istoric din epoca interbelică, am
întrebuinţat o serie de termeni şi metode de cercetare adecvate domeniilor prezentate mai sus.
Înainte de a analiza documentele arhivistice şi istoriografia legată de această temă, am studiat
bibliografia edită de specialitate, pentru a putea întocmi un plan al acestui studiu. Însă,
realizarea unui plan de studiu concret nu am reuşit să concep decât abia după adunarea
întregului material ştiinţific şi după sintetizarea ideilor preluate din aceste materiale.
Găsirea informaţiilor a reprezentat o muncă asiduă de cercetare, deoarece acestea
au putut fi identificate în diferite locaţii, precum: bibliotecile din Arad, dar şi din Cluj-Napoca,
de la Muzeul din Arad, dar şi de la Serviciul Judeţean Arad al Arhivelor Naţionale, unde am
consultat întreaga colecţie de fonduri existente pentru perioada interbelică. Am acordat atenţie
atât cantităţii informaţiei, având în vedere faptul că tema aleasă pentru cercetare este una amplă,
care necesită materiale din domenii cât mai variate, cât şi calităţii acesteia, pentru a surprinde în
cadrul tezei anumite aspecte pe care le-am considerat importante.
În privinţa lucrărilor generale şi speciale, fiecare studiu a fost abordat din punct de
vedere al utilităţii pentru elaborarea tezei de doctorat. Prin metoda analizei documentelor am
obţinut datele necesare, să verific şi să completez datele obţinute prin alte metode. În cadrul
cercetării am apelat, de asemenea, la metoda inducţiei, pentru a găsi un temei de explicare a
unor fenomene de ordin economic, social, demografic sau cultural. În acest fel, de la fapte
particulare am ajuns la concluzii pentru a garanta soliditatea unor afirmaţii. De asemenea,
înainte de a interpreta anumite date, a trebuit să realizez o comparaţie a lor. În principal, am
analizat înşiruirea unor procente şi grafice, la final găsind explicaţia diferitelor valori, a ceea ce
ne spun datele fenomenului studiat, printr-o comparaţie cu date care reflectă fenomenul
respectiv sau unele similare. Pentru realizarea acestui studiu de istorie, am întreprins în acelaşi
timp o cercetare descriptivă, prin care am încercat să identific şi să prezint caracteristicile
anumitor perioade din evoluţia economică a oraşului Arad, cum au fost activităţile de ordin
economic, dar şi perioadele de dezvoltare economică.
În continuare, am recurs la o cercetare a unor documente oficiale, emise în general
de o autoritate a Statului. Dintre documentele cu caracter normativ fac parte: Constituţia din
1923, care a cunoscut modificări faţă de cea anterioară, legile, ordonanţele, hotărârile de
Guvern, dar şi regulamentele diferitelor instituţii. Spre exemplu, în privinţa respectării

89
Lizica Mihuţ, Aradul teatral 1752-2010, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2011.
90
Idem, George Enescu şi Aradul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2012.

29
drepturilor muncitorilor am studiat reglementările care guvernau domeniul, pentru a vedea cum
a fost adoptată reglementarea respectivă, care a fost impactul ei şi în ce măsură a fost respectată.
Utilizând o altă metodă de cercetare, metoda statistică, am analizat date legate de mişcarea
populaţiei sau de ocupaţiile care au predominat în mediul urban. Această metodă, pune în
evidenţă tendinţele, lăsând la o parte detaliile. Astfel, am reuşit obţinerea unor orientări
generale.
Dezvoltând subiectul legat de viaţa cotidiană din Arad în perioada interbelică, în
scopul realizării prezentei teze de doctorat, am constatat că această amplă cercetare are o serie
de avantaje, având în vedere faptul că se bazează pe o întreagă colecţie de izvoare arhivistice,
care cercetate în detaliu aduc informaţii importante despre temă.
Subiectul reprezintă o temă de interes, deoarece perioada interbelică a fost o epocă
distinctă în istoria naţională, inclusiv pentru oraşul Arad. Considerată, în istoriografia
românească contemporană o epocă a modernizării societăţii româneşti, perioada interbelică a
produs câteva schimbări esenţiale atât în privinţa dezvoltării economice a ţării, cât şi în
domeniul ştiinţei şi tehnicii, care au revoluţionat domeniile existenţei sociale. În acelaşi timp,
viaţa de zi cu zi şi mentalitatea oamenilor s-au modificat semnificativ, în comparaţie cu secolul
anterior. De asemenea, Primul Război Mondial a modificat şi raporturile între minoritari şi
majoritari, dar şi între individ şi autoritatea publică. O evoluţie fără precedent a cunoscut şi
viaţa culturală din anii 1918-1939, după modernizarea învăţământului românesc, prin înmulţirea
numărului localurilor de şcoli. În ansamblu, se poate afirma faptul că perioada interbelică are un
farmec aparte, iar cercetarea ei în detaliu, poate oferi o imagine de ansamblu a ceea ce a
reprezentat această epocă pentru oraşul Arad.

30
 CAPITOLUL AL II-LEA

Administraţia, serviciile şi utilităţile oraşului.

Impactul acestora asupra vieţii cotidiene

Oraşul Arad a cunoscut un avânt economic şi cultural încă din primele decenii ale
secolului al XIX-lea, odată cu apariţia primelor manufacturi. La sfârşitul secolului al XIX-lea,
Aradul devine centrul luptei de eliberare naţională a românilor din Transilvania1. La
afirmarea Aradului ca centru politic al Marii Uniri a contribuit atât biserica arădeană2, cât şi
Preparandia din Arad, care, pe lângă rolul său educativ, a participat la toate momentele de
seamă ale mişcării de emancipare a românilor din Transilvania şi Banat. După război, pentru
prima oară în istorie, marile puteri au trebuit să ţină seamă şi de voinţa popoarelor, „nu numai
de propriile interese, când au aprobat noua arhitectură a Europei”3.
Marea Unire din 1918 a deschis perspective deosebite pentru dezvoltarea oraşului
şi judeţului Arad, sub toate aspectele. Persectivele optimiste ale dezvoltării sociale,
economice dar şi culturale ale noului stat naţional unitar român erau anunţate în ziarele locale
încă din prima zi a anului 1919. Se dorea ca „în epoca renaşterii (...) întregului neam
românesc” lupta defensivă pe care au purtat-o arădenii pentru apărarea fiinţei lor etnice, să
devină o muncă paşnică şi creatoare, iar culturii să i se acorde importanţa care i se cuvenea 4.
Dacă înainte de război, „civilizaţia şi cultura omenească (...) erau privilegiuri numai ale unor

1
Eugen Glück, „Situaţia etnico-demografică a părţilor arădene între 1848-1918”, în Ziridava (Arad),
1980, nr. 12, p. 221.
2
După 1863, la Arad se înfiinţa o episcopie, Andrei Şaguna dorind să organizeze biserica ardeleană,
pentru a face din ea „centrul de rezistenţă al românilor”. Momentul Marii Uniri a demonstrat din nou că
bisericile româneşti din Transilvania au reuşit să susţină nu numai credinţa religioasă de-a lungul
timpului, „ci şi focul sacru al unităţii sufleteşti cu românii din cele două Principate”, susţinând, totodată,
manifestările de viaţă românească pe toate terenurile. (Virgil Valea, Cultură şi spiritualitate românească
în perioada interbelică (1919-1940), Arad, Editura “Vasile Goldiş” University Press, 2005, p. 152-153).
3
Ioan-Aurel Pop, Istoria românilor, Bucureşti, Editura „Litera”, 2010, p. 159.
4
Biserica şi şcoala (Arad), 1919, an XLII, nr. 1, p. 1, art. La anul nou.

31
pături sociale, în zilele care vor veni (...) civilizaţia va deveni tot mai mult un bun comun al
tuturor oamenilor, începând de la palatele cele mai bogate până la colibele cele mai sărace”5.
După 1918, până spre sfârşitul perioadei interbelice, municipiul Arad va ajunge
„unul din centrele economice cele mai importante din ţară, realizând însemnate succese şi sub
raport urbanistic şi edilitar”6.

1. De la administraţia şi limba maghiară, la administraţia şi limba română

La sfârşitul anului 1918, cele trei monarhii imperiale ale Europei Centrale şi de
Est, care sprijineau „l´ancien régime”, „dispăruseră toate într-un singur an, nemaiexistând nici
o şansă de a fi restaurată una din ele”7. Dizolvarea acestor imperii absolutiste a eliberat
popoare eterogene, care „fuseseră (...) legate cu grijă la un loc de-a lungul secolelor”8. După
terminarea războiului, sociologul român Dimitrie Gusti, afirma faptul că însăşi victoria
Puterilor Antantei „a dus, în fapt, la victoria principiului naţional”9. De asemenea,
istoriografia românească interbelică considera că factorul dominant al victoriei era reprezentat
de „norocul românesc”, însă văzut nu ca o pură întâmplare, ci „ca un resort ascuns, care
împinge toate aşezările lumeşti spre matca firei lor adevărate. (...) Este de sigur, cuminţenia
de a te încrede sorţii, unită cu îndârjirea de a nu renunţa la nimic din ceea ce este esenţial
fiinţei tale”10. Acestea erau considerate virtuţile românilor, care au contribuit, alături de
unitatea geografică a pământului românesc, unitatea etnică a formelor de viaţă şi a
obiceiurilor, la realizarea unităţii naţionale.
Primul Război Mondial, care a reprezentat de fapt o criză a civilizaţiei europene,
pune capăt stagnării morale şi politice a fostei epoci, de până la 1918. Drept urmare,
societatea a cunoscut o „transformare totală”, nu doar datorită schimbărilor de graniţă şi a noii
repartiţii a coloniilor, „ci mai degrabă pentru că aducea armonia pentru popoare, dreptatea
claselor sociale şi libertatea pentru indivizi”11.
La sfârşitul războiului, se vorbea deja despre dreptul românilor transilvăneni de a
hotărâ unirea Ardealului cu Vechiul Regat. La acest drept a făcut referire de asemenea, Vasile

5
Idem, 1930, an LIV, nr. 4, p. 3, art. Acţiunea socială a bisericii.
6
Alexandru Roz, Studii privind istoria judeţului Arad în perioada 1900-1944, Arad, Tipografia
Universităţii din Timişoara, 1980, p. 93.
7
Paul Johnson, O istorie a lumii moderne: 1920-2000, Bucureşti, Editura „Humanitas”, 2015, p. 26.
8
Ibidem, p. 27.
9
Adrian Liviu Ivan, Stat, majoritate şi minoritate naţională în România (1918-1939), Cluj-Napoca,
Editura „Eikon”, 2006, p. 40.
10
Enciclopedia României, Bucureşti, vol. I, Imprimeria Naţională, 1938, p. 935.
11
Fapta (Arad), 1919, nr. 1, 21 ianuarie, p. 7, art. Spre noile orizonturi.

32
Goldiş, în studiul intitulat „Reforma constituţională în Austria”12. Referindu-se la problema
autodeterminării, Goldiş afirma că „nici o naţiune (...) nu-şi poate lăsa viitorul propriu în
seama alteia. Este deci necesar să se organizeze şi să se lupte pentru aceasta, întrucât toate
naţiunile vor să fie, în toate privinţele, libere şi stăpâne pe destinele lor”13. Românii nu doreau
decât o Românie unită, adică să fie, după cum spunea cronicarul Miron Costin, „tot un neam
şi o ţară”14. Începând din anul 1918, Partidul Naţional Român îşi relua activitatea, adoptând o
declaraţie ce proclama „independenţa naţiunii române din cadrul dublei monarhii”15.
Deputatul român Alexandru Vaida-Voevod a citit în Parlamentul maghiar „Declaraţia”, prin
care anunţa faptul că „naţiunea română care trăieşte în Monarhia austro-ungară aşteaptă (...)
afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate, (...) la deplină viaţă naţională16, (...) că
noi de acum nu mai suntem naţionalităţi, ci naţiuni”17.
Odată cu izbucnirea revoluţiei maghiare din octombrie 1918, la Arad se forma
Consiliul Naţional Român Central, din care făceau parte şi arădenii Vasile Goldiş, Ştefan
Cicio-Pop şi Ioan Suciu. Consiliul reprezenta „întreg neamul românesc din Ungaria şi
Ardeal”18, fiind recunoscut atât de marile puteri ale lumii, cât şi de Guvernul ungar
revoluţionar. În 2 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român îşi începea activitatea,
organizând gărzi naţionale, pentru menţinerea ordinii şi oprirea jafurilor. Spre Arad „se
îndreptau atunci toate privirile şi speranţele românilor din întreg Ardealul”19. Casa avocatului
arădean Ştefan Cicio-Pop era permanent deschisă pentru toţi românii, aici fiind locul de
întâlnire şi dezbatere al organului de conducere. Tot aici veneau români din satele aflate în
împrejurimi, pentru depunerea jurământului de fidelitate faţă de Consiliul Naţional Român
Central.
După terminarea Primului Război Mondial, Ungaria, ca stat învins, resimţea
puternic influenţa revoluţiei bolşevice din Rusia. Orientarea spre stânga a statului maghiar era
însoţită „de susţinerea cu tărie a principiului integrităţii istorice a Ungariei milenare” 20. La

12
Alexandru Roz, Arădeni-corifei ai Marii Uniri, Arad, Imprimeria „Mirton”, 1995, p. 3-9.
13
Ibidem.
14
Gelcu Maksutovici, „Trianonul, veşnicia dreptăţii naţionale româneşti”, în Dosarele istoriei
(Bucureşti), 2000, an V, nr. 6, p. 17.
15
Marea istorie ilustrată a lumii. România. De la Mihai Viteazul la Uniunea Europeană, vol. II,
Bucureşti, Editura “Litera Internaţional”, 2009, p. 59.
16
Traian Mager, Contribuţiuni la istoria Unirii 1918-1919, Arad, Tiparul Tipografiei Diecezane, 1939, p.
9-10.
17
Bogdan Murgescu, Istoria României în texte, Bucureşti, Editura „Corint”, 2001, p. 280.
18
Ioan Nichin, Monografia administrativă a judeţului Arad. Realizările administraţiei româneşti de la
Unire până în anul 1938, Arad, 1939, p. 49.
19
Ibidem.
20
Nicolae Josan, „Bătălia propagandistică din 1918-1919 în legătură cu Unirea Transilvaniei cu
România”, în Ziridava (Arad), 2000, nr. 22, p. 145.

33
adunarea reunită pentru proclamarea republicii, din noiembrie 1918, de la Budapesta,
discursurile politicienilor maghiari făceau referire la ideea de integrare teritorială. O soluţie
de compromis în problema naţionalităţilor dorea să găsească şi sociologul marxist din
guvernul Károlyi, Oskar Jászi, care purta convorbiri cu Senatul român din Viena, cu privire la
Transilvania. Întrucât Senatul a refuzat orice discuţie, la 13 noiembrie 1918, guvernul
maghiar programa o întâlnire cu membrii Consiliului Naţional Român Central de la Arad,
propunând ca în Transilvania să se formeze „blocuri naţionale omogene, după modelul
cantoanelor elveţiene”21, care urmau să deţină autonomia administrativă şi culturală, în timp
ce afacerile comune să fie rezolvate de organisme interetnice. Însă, liderii români au respins
această propunere. Când românii au refuzat primirea tezei ungare, „Jászi întrebă: atunci de ce
nu susţineţi teza unirei cu România, ce e mai logic? La această întrebare a răspuns Alba Iulia.
De răspundeam atunci, nu ajungeam la Alba Iulia”22, mărturisea episcopul Roman
Ciorogariu, martor al acestor evenimente. După eşuarea tratativelor cu Oskar Jászi, Consiliul
Naţional Român hotăra ruptura definitivă a românilor din Transilvania de Ungaria23.
În asemenea condiţii, după terminarea Primului Război Mondial, românii de
dincoace de Carpaţi, în baza principiilor wilsoniene de autodeterminare, dar şi prin Marea
Adunare de la Alba Iulia, ţinută în ziua de 1 Decembrie 1918, hotărau alipirea Transilvaniei
pe veci la Ţara mamă. Punctul II al Rezoluţiei Hotărârii de la Alba Iulia prevedea menţinerea
unei autonomii provizorii până la întrunirea Constituantei, care urma a fi aleasă pe baza
votului universal. Înfăptuirea Marii Uniri avea „o importanţă deosebită sub toate aspectele”24
şi pentru oraşul Arad, deoarece fără împlinirea acestui act, „românii nu pot vorbi nici de
trecut şi nici de viitor”25 după cum susţine istoricul Alexandru Roz. La înfăptuirea Marii Uniri
au contribuit, alături de oamenii politici ai Vechiului Regat, politicienii arădeni Ştefan Cicio-
Pop, împreună cu Vasile Goldiş, aceştia reuşind să se impună în fruntea tuturor realizărilor.
De acum, teritoriul arădean a fost cuprins sub conducerea românească, „îndelung aşteptată de
locuitorii români, întotdeauna majoritari în această parte de ţară”26. După 1918 nu se mai
dorea o existenţă asemănătoare celei în care trăiseră arădenii până atunci. Dezacordul evident

21
Lucian Leuştean, România, Ungaria şi tratatul de la Trianon: 1918-1920, Iaşi, Editura „Polirom”,
2002, p. 26-27.
22
Roman R. Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, Tipografia “Diecezană”, 1926, p. 167.
23
Doru Bogdan, „Profesorul Eduard Găvănescu despre Ştefan Cicio-Pop”, în vol. Administraţia
românească arădeană. Studii şi comunicări. Coordonatori: Doru Sinaci, Emil Arbonie, Arad, Editura
„Vasile Goldiş” University Press, 2013, p. 321.
24
Alexandru Roz, Aradul-Cetatea marii uniri, Timişoara, Editura „Mirton”, 1993, p. 330.
25
Ibidem, p. 332.
26
Andrei Caciora, Mircea Timbus, Oraşul şi judeţul Arad după 1 decembrie 1918. Din amarul lunilor de
tranziţie către administraţia română. Studiu şi documente, Arad, Editura „Gutenberg Univers”, 2008, p.
3.

34
care exista înainte de 1918 între popor şi conducătorii lui, în care era „de-o parte numai
datorii-de alta numai drepturi (...) şi nici o încercare serioasă pentru a întinde o punte între
cele două lumi”27, trebuia înlăturat. Se dorea o altă lume, cu altfel de conducători, cu un plan
de muncă susţinut într-o anumită direcţie.
După război, programele partidelor politice din România prevedeau, ca principiu
fundamental al organizării administraţiei, „descentralizarea administrativă”. Iuliu Maniu
considera necesară introducerea descentralizării şi autonomiei locale, susţinând că într-un stat
atât de mare, cum era România după realizarea Marii Uniri de la 1918, era imposibil ca toate
problemele, sociale, culturale şi economice locale să poată fi rezolvate de guvernul central de
la Bucureşti28. Astfel, începând din 11 decembrie 1918, statul român decreta ca, până la
organizarea definitivă a României întregite, conducerea serviciilor publice ale Transilvaniei
să fie încredinţată Consiliului Dirigent29. Conducerea sa de la Sibiu, vedea în Consiliul
Dirigent „o parte întregitoare a Guvernului Regal al României”30 şi nu un guvern separat.
Acest lucru a făcut posibilă transpunerea în viaţa practică a dispoziţiilor decretului-lege
privitor la conducerea Transilvaniei în epoca de tranziţie. Consiliul Dirigent era organizat pe
departamente, denumite resoarte, care administrau problemele de natură politică,
administrativă, economică, socială şi culturală, cu excepţia armatei, afacerilor externe,
comunicaţiilor feroviare, telefonice şi telegrafice31.
Preşedintele Consiliului Dirigent a fost ales Iuliu Maniu, printre ceilalţi membrii ai
săi numărându-se arădenii Vasile Goldiş32 şi Ştefan Cicio-Pop. În privinţa modalităţilor de
preluare a administraţiei, Consiliul Dirigent menţiona: „Noi, pe cât posibil, vrem să ţinem
în deplin respect tendinţele şi mişcările tuturor naţiunilor de pe acest teritoriu (...) când ne
despărţim de Ungaria”33, în acest fel exprimându-şi înţelegerea faţă de celelalte naţionalităţi,

27
Biserica şi şcoala, 1919, an XLII, nr. 4, p. 1, art. Strigătul vremii.
28
Bogdan-Cristian Dumitru, Modele privind organizarea administrativă a României în perioada
interbelică. O perspectivă comparată, Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş-Bolyai”, 2012, p. 76. (Teză de
doctorat).
29
Gheorghe Iancu, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului naţional unitar român
(1918-1920), Cluj-Napoca, Editura „Dacia”, 1985, p. 9.
30
Ibidem, p. 33.
31
Emil Arbonie, Călătoriile românilor. Realităţi transilvănene (1918-1948), Arad, Editura „Vasile
Goldiş” University Press, 2009, p. 93.
32
După 1918, Vasile Goldiş este ales în Marele Sfat Naţional de la Sibiu, apoi ca ministru în Consiliul
Dirigent, dispunând de Resortul Învăţământului şi Cultelor. Acesta a făcut parte de asemenea, din
delegaţia ardeleană care aducea la Bucureşti actele Unirii de la 1 Decembrie 1918. Pentru recunoaşterea
meritelor sale, în mai 1918, era ales membru de onoare al Academiei Române. (Sorin Bulboacă, „Vasile
Goldiş după Marea Unire din 1918”, în vol. Aradul şi Marea Unire din 1918: culegere de studii.
Coordonatori: Marius Grec, Stelean-Ioan Boia, Arad, Editura „Vasile Goldiş” University Press, 2008, p.
109).
33
Alexandru Roz, Aradul-Cetatea Marii Uniri..., p. 251.

35
alături de care se angaja să lupte mai departe pentru transformarea României într-un stat pe
deplin democratic.
Deşi, începând din toamna anului 1918, evenimentele diplomatice erau favorabile
celor oprimaţi, autorităţile de la Budapesta încercau să împiedice dezmembrarea Ungariei.
Guvernul noii republici ungare, condus de contele Károly Mihály refuză recunoaşterea
oficială a actului Unirii cu Transilvania34, chiar dacă iniţial a recunoscut dreptul Consiliului
Naţional Român Central din Arad de a se pronunţa în numele poporului român. Astfel, în
perioada de tranziţie care a urmat până la confirmarea internaţională a hotărârilor adoptate la
Alba Iulia, guvernele care conduceau Ungaria doreau să menţină supremaţia în ţinuturile
aflate în dispută, folosindu-se de administraţia civilă, rămasă pe poziţii în marile oraşe. De
partea lor s-au dovedit a fi prevederile armistiţiului din 13 noiembrie 1918, semnat la
Belgrad, care stipula ca „administraţia civilă să rămână în mâinile guvernului actual” 35. De
aceea, după ultima mare confruntare din timpul Primului Război Mondial, care s-a desfăşurat
în vara anului 1917, fiind stopată ofensiva germano-austro-ungară ce urmărea pătrunderea în
Moldova şi scoaterea României din război, au mai avut loc unele confruntări chiar şi după
1918. În asemenea condiţii, armata sârbă, parte a forţelor aliate, a fost lăsată, după eliberarea
propriei patrii, să treacă Dunărea, ca avangardă a armatei franceze, instalându-se în Banat şi
ajungând în Aradul-Nou şi în Cetatea Aradului. Comandantul trupelor sârbeşti din Cetate a
înterzis trecerea peste Mureş a produselor alimentare din Aradul-Nou, chiar dacă urmările
războiului au constituit mari neajunsuri populaţiei civile, care rămânea complet
neaprovizionată cu alimente de primă necesitate odată cu venirea iernii, la toate acestea
adăugându-se epidemiile de tifos exantematic36. Însă, pentru asigurarea necesarului de
alimente, Consiliul Dirigent l-a desemnat pe dr. Cornel Iancu, avocat, în funcţia de comisar
cu alimentaţia în oraşul Arad37.
În acelaşi timp, imediat după realizarea Marii Uniri, în fruntea comitatului şi
oraşului Arad, guvernul maghiar instala un comisar guvernamental, pe dr. Varjassy Lajos,
politician de orientare radicală, ajutat de vicecomitele Schill József, adversar al reformelor,
cel din urmă protestând, la 11 decembrie 1918, împotriva arborării steagului român pe
clădirea comitatului, chiar dacă superiorul său permisese acest gest, ca recunoaştere a faptului
că românii deţineau majoritatea absolută în comitat. Totuşi, în noaptea de 12/13 decembrie,

34
Andrei Caciora, Mircea Timbus, op.cit., p. 4.
35
Ibidem.
36
Gavriil Preda, 1918. Un vis împlinit, Ploieşti, Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008, p.
404.
37
Andrei Caciora, Mircea Timbus, op.cit., p.7.

36
conform mărturiei unui voluntar care făcea parte din Garda Naţională Română din Arad 38,
avusese loc o întâmplare determinată de această decizie. Noaptea, întorcându-se cu un prieten
de-al său dinspre Piaţa Libertăţii, voluntarul a ajuns în faţa Casei comitatense, unde zărise 15
soldaţi maghiari, care stăteau înaintea porţii edificiului, ameninţându-l pe îngrijitorul Casei
că îl vor împuşca dacă nu va deschide uşa clădirii. Acesta a deschis, iar soldaţii maghiari au
luat stindardul naţional român şi l-au aruncat în stradă. Abia la sosirea unei patrule din Garda
Naţională Română, soldaţii maghiari au părăsit edificiul, „în paşi grăbiţi”, către Piaţa
Libertăţii39.
Seria conflictelor desfăşurate între gărzile române şi autorităţile maghiare, care se
aflau încă la conducere, a culminat odată cu sosirea la Arad a generalului Henri Mathias
Berthelot, comandantul Armatei franceze din Orient, când ungurii au pornit „un adevărat
progrom împotriva a tot ce era românesc”40. În dimineaţa zilei de 29 decembrie 1918,
generalul Berthelot venea cu trenul de la Szeged. De la gară, unde a fost întâmpinat de
autorităţile oraşului, generalul francez a fost condus spre centrul oraşului, fiind întâmpinat de
o mulţime entuziastă, îndeosebi de români, „mulţi veniţi din satele vecine, îmbrăcaţi în
frumoase straie naţionale”41. Berthelot a fost primit „în triumf” de români la Hotelul „Crucea
Albă”, unde au avut loc recepţiile. Publicul cânta cântece naţionale, „totul avea înfăţişarea
unei sărbători pline de demnitate”42. Însă, atmosfera paşnică de sărbătoare s-a încins din
cauza unui grup de unguri, care nu au agreat bucuria sinceră a românilor, acuzându-i pe
aceştia că le-ar fi murdărit steagul cu noroi. În timpul conflictului, care era în toi, generalul
ieşea din hotel îndreptându-se spre automobil. În stradă, s-au tras primele focuri de armă,
producându-se o panică generală. Oamenii paşnici, neînarmaţi, se îndreptau spre Primărie,
încercând să iasă din învălmăşală, însă mulţi au căzut răpuşi de gloanţe. În aceeaşi seară,
bandele înarmate ale gardiştilor unguri republicani cutreierau străzile, luând tricolorul
românesc de pe edificii, îndepărtând inscripţiile româneşti şi devastând tot ce le-a stat în
cale43. În urma acestui conflict, la 2 ianuarie 1919, era trimis la Arad un detaşament francez
suplimentar, însă chiar şi sub guvernarea bolşevică, francezii considerau Aradul subordonat
Budapestei. De aceea, ei nu interveneau decât în cazul unei mari dezordini. Profitând de acest
fapt, la 21 februarie 1919, autorităţile maghiare au dezarmat Garda Naţională Română, care
se afla sub comanda căpitanului Moise Rişcuţia, acesta fiind arestat şi transportat la Seghedin.
38
A. N.- S. J. Ar., Fond Consiliul Naţional Român. Comitatul Arad, dosar 54/1918, f. 1.
39
Ibidem.
40
Românul (Arad), 1918, an VII, nr. 42, p. 1, art. Demonstraţii sângeroase contra românilor din Arad.
41
Andrei Caciora, Mircea Timbus, op.cit., p.11.
42
Românul, 1918, an VII, nr. 42, p. 1.
43
Ibidem.

37
A fost eliberat în urma ameninţărilor generalului Moşoiu, că va proceda la fel cu toţi ofiţerii
maghiari din Ardeal44.
Autorităţile române aşteptau ajutor din partea armatei române, care însă nu putea
înainta din cauza armistiţiului de la Belgrad. Între 22 ianuarie-17 aprilie, armata română a fost
ţinută pe linia demarcaţională Sighet-Ciucea-Zam, la extremitatea de răsărit a judeţului Arad.
Însă, apropierea lor de teritoriul arădean, după eliberarea oraşelor Cluj, Baia-Mare, Zalău,
Sighet, determina autorităţile maghiare să ia măsuri tot mai drastice pentru a opri încercările
româneşti ce grăbeau punerea în practică a hotărârilor adoptate la Alba-Iulia. Încălcând
prevederile armistiţiului, efectivele armatei maghiare au sporit, după revenirea în localitate a
Regimentului 3 husari. Aceste unităţi, alături de puternica Gardă Naţională Maghiară, formau
o forţă militaro-poliţienească în oraş, care „eclipsa firava alcătuire a Gărzii Naţionale
Române”45. În noile condiţii, funcţionarea serviciilor publice, dar şi regimul funcţionarilor,
încadrate în primul decret al Consiliului Dirigent, adoptat la 24 ianuarie 1919, deveneau
dificil de aplicat. Vechile legi maghiare erau menţinute până la noi dispoziţii, iar funcţionarii
unguri aveau dreptul de a-şi păstra posturile. Limba oficială devenea româna46. Acestor
schimbări li se opunea cu tot mai multă înverşunare guvernul de la Budapesta. În oraş
continuau provocările antiromâneşti. Garda Naţională Maghiară a confiscat abuziv o
importantă cantitate de alimente depozitată în clădirea „Liceului român de fete” şi a sustras
suma de 51.595 coroane din Casa de fier a Gărzilor Naţionale Române47.
Proclamarea „Republicii Sfaturilor” de la Budapesta, 21 martie 1919, i-a
determinat pe maghiari să instaleze în oraşul Arad sovietele bolşevice. Însă, de data aceasta
francezii au intervenit, proclamând starea de asediu, determinându-i pe complotiştii bolşevici
să renunţe la acest plan. Autorităţile ungare încercau să împiedice dezmembrarea Ungariei,
organizând „bande de terorişti”48. Istoricul Traian Mager, martor al acestor tragice
evenimente, relatează cum din palatul Prefecturii, de pe ferestrele caselor, gărzile maghiare
trăgeau asupra cetăţenilor. După aceste evenimente, în zilele de Paşti, Iustin Marşieu,
preşedintele Consiliului Naţional Român judeţean, s-a întors la Arad, fiind numit prefect al
oraşului şi judeţului Arad, la 27 martie, însă generalul de Gondrecourt nu îl putea
recunoaşte decât ca prefect al judeţului, deoarece aici se instalaseră deja trupele române.

44
http://istoriabanatului.wordpress.com/2011/08/20mircea-rusnac-intrarea-trupelor-romane-in-arad-1919/
45
Andrei Caciora, Mircea Timbus, op.cit., p. 9.
46
Ibidem, p. 13.
47
Ibidem, p. 19.
48
Traian Mager, Contribuţiuni …, p. 9-10.

38
Prefect al oraşului rămâne în continuare comisarul maghiar Ferdinand Green. În asemenea
condiţii, Comisia administrativă judeţeană se constituia la Radna49.
Această situaţie s-a menţinut până în 17 mai 1919, când la Arad vine locotenentul
Vasilescu ca reprezentat al guvernului de la Bucureşti, pentru îndeplinirea formalităţilor de
intrare a armatei române. Treptat, s-a răspândit vestea sosirii ei la Arad, „stârnind un
entuziasm de nedescris”50. De aceea, toţi locuitorii oraşului se grăbeau să ajungă în faţa
Primăriei, pentru a participa la acest important eveniment. O comisie românească îi transmite
vestea şi comisarului Green, fiind anunţat de asemenea, primarul Sárkány. În acest timp, pe
edificiul Primăriei era arborat drapelul românesc. Pavoazate au fost: bisericile, reşedinţa
episcopală, institutele româneşti, Banca generală de asigurare, librăriile româneşti şi alte
multe edificii. Armata a fost întâmpinată de foarte multă lume, care se îndrepta spre drumul
Curticiului să îi ureze bun venit. Regimentul 6 Vânători în frunte cu colonelul Pirici au fost
salutaţi, iar colonelul anunţă că „Aceasta este ziua mare, în care viteaza armată română, în
numele lumei civilizate, înfăptuieşte idealul unirei noastre cu Românii de pretutindeni”51.
La ora 10 sosea prima patrulă de vânători, iar o jumătate de oră mai târziu intra şi
restul trupelor, aliniindu-se în careu în faţa Primăriei. După salutul referentului bisericesc,
Mihai Păcăţian, care îi mulţumea colonelului „pentru iubirea de neam, cu care aţi grăbit să ne
eliberaţi”52, comisarul oraşului, Green, îl ruga să ia sub ocrotirea sa populaţia oraşului. Apoi,
se anunţa comisarului că toate dispoziţiile luate vor fi în interesul locuitorilor din oraş, fără
deosebire de religie sau naţiune. După aceasta, are loc defilarea în sunetul goardelor atrăgând
admiraţia celor prezenţi la eveniment. La final, colonelul Pirici s-a îndreptat spre Primărie,
unde îi asigură pe funcţionari că armata română a venit să susţină ordinea şi pacea. I-a
încurajat pe fiecare să rămână la postul lor, însă să aibă în vedere interesele statului român.
Începând din iunie 1919, au loc schimbări în organizarea comenzii zonei de
ocupaţie franceză din Arad şi Banat, în locul generalului de Gondrecourt, care relua la Szeged
misiunea de comandă a brigăzii de cavalerie, vine la Arad, la 4 iunie, generalul de Tournadre.
Noul comandant îl avea în subordine pe locotenentul Defarre, comandantul Pieţii53. Pentru
soluţionarea problemelor legate de aprovizionarea cu alimente a oraşului, prefectul român,
Iustin Marşieu, cere să i se recunoască autoritatea absolută asupra Aradului. Însă, pentru acest
lucru, era necesară retragerea din zonă a trupelor franceze şi sârbeşti. Această schimbare

49
http://istoriabanatului.wordpress.com/2011/08/20mircea-rusnac-intrarea-trupelor-romane-in-arad-1919/
50
Românul, 1919, an VIII, 18 mai, p. 1-2, art. Intrarea armatei române în Arad.
51
Ibidem.
52
Ibidem.
53
Andrei Caciora, Mircea Timbus, op.cit., p. 27.

39
începe să favorizeze pe români, destinderea care a urmat resimţindu-se şi în viaţa de zi cu zi a
oraşului. Astfel, după o lungă absenţă, ziarul Românul reapare la 6 iunie, operaţiunea de
verificare a conţinutului acestuia fiind încredinţată Şefului Biroului cenzurii române54.
De asemenea, cu mult interes a fost aşteptată vizita generalului Franchet
d`Espérey, comandantul Armatelor Aliate din Orient, anunţată pentru 24 iunie. După
cuvintele de salut adresate de episcopul Ioan I. Papp şi prefectul judeţului, Iustin Marşieu,
generalul francez anunţa că „Franţa vrea independenţa completă a României, pentru ca nici
un român să nu se mai afle în afara graniţelor viitorului stat”55. Începea de acum, instaurarea
definitivă a administraţiei româneşti. Consiliul Dirigent avea, de asemenea, rolul de control
asupra administraţiei publice locale, din 1919. De aceea, numirea funcţionarilor, înlocuirea
funcţionarilor suspendaţi, înfiinţarea de funcţii noi erau trecute în atribuţiile Resortului de
Interne. După şedinţele din 1 iulie, este emis şi „Normativul pentru salarizarea, numirea,
încadrarea, înaintarea şi pensionarea funcţionarilor de stat”56.
În vederea punerii bazei statului român în Transilvania, Consiliul Dirigent lua
măsuri de numire a prefecţilor în toate judeţele administrate de el. La 5 iulie 1919, după o
consfătuire care are loc între noul guvernator al Aradului, de Tournadre, şi Iustin Marşieu, se
trece la instaurarea administraţiei româneşti în Arad, fostul prefect fiind obligat să cedeze
predarea funcţiei, chiar dacă iniţial a refuzat. Astfel, la 7 iulie 1919, Iustin Marşieu împreună
cu Romul Veliciu s-au prezentat la Prefectura oraşului pentru a lua oficial în primire
autoritatea românească. De faţă cu fostul prefect maghiar şi maiorul Raymond, şeful major
din partea autorităţilor franceze, s-a făcut predarea, „totul decurgând în cea mai perfectă
ordine”57. Aceeaşi delegaţie s-a prezentat la Primăria oraşului, unde în prezenţa fostului
primar Fr. Sárkány şi a locotenent-colonelului francez Defarre a avut loc instalarea noilor
funcţionari propuşi de Consiliul Dirigent. În funcţia de primar al judeţului şi oraşului Arad a
fost numit Ioan Robu58. Primarul reprezenta guvernul în teritoriu, fiind şeful administraţiei
locale şi executa hotărârile Consiliului Comunal, pe care îl prezida, în timp ce prefectul era

54
Ibidem.
55
Ibidem, p. 28.
56
Emil Arbonie, „Reorganizarea administraţiei municipale arădene-30 aprilie 1920”, în vol. 90 de ani de
administraţie românească în Arad. Culegere de studii şi comunicări. Coordonatori: Doru Sinaci, Emil
Arbonie, Arad, Editura „Vasile Goldiş” University Press, 2010, p. 172.
57
Aradul. Permanenţă în istoria patriei, Arad, 1978, p. 424.
58
Originar dintr-o familie ţărănească din Hălmagiu, dr. Ioan Robu a militat frecvent pentru drepturile
poporului român înainte de 1918. A urmat studiile universitare la Budapesta, obţinând doctoratul în drept.
La începutul Primului Război Mondial a fost printre primii mobilizaţi din Hălmagiu, fiind repartizat pe
frontul din Galiţia. După 1916, a fost avansat la gradul de căpitan, participând la bătălia de la Mărăşeşti.
Începând din 1919, devine primar al Aradului românesc. (Victor Caţavei, „Primul primar al Aradului
după Marea Unire”, în Ziridava (Arad), 1999, nr. 18, p. 469).

40
reprezentantul autorităţilor centrale în teritoriu59. În ziua de 10 iulie 1919, generalul de
Tournadre îl convoacă pe Iustin Marşieu, comunicându-i ordinul comandamentului suprem al
armatelor aliate din Orient, prin care „administraţia oraşului Arad trece definitiv în mâinile
românilor”60, odată cu plecarea trupelor franceze din oraş. Generalul menţiona că, pentru el,
comunicarea acestei ştiri reprezintă o mare bucurie, având în vedere că preluarea
administraţiei reprezenta pentru autorităţile române una din principalele revendicări naţionale.
Prefectul oraşului, Iustin Marşieu, îi mulţumea pentru spirijinul acordat Aradului de marea ei
aliată, Franţa, întotdeauna cu dezinteres. Adânc emoţionat, generalul de Tournadre îi
mulţumea prefectului pentru frumoasele cuvinte şi promitea că va reveni să revadă oraşul
Arad şi societatea arădeană61.
Acţiunea de preluare a oficiilor a continuat, în paralel cu încadradrea lor cu
personal de specialitate. În zilele următoare, noii funcţionari trebuiau să presteze jurământul
de credinţă faţă de statul român. Autorităţile române aduceau la cunoştinţa funcţionarilor
existenţi până atunci faptul că depunerea jurământului de credinţă era necesară, căci „numai
acela poate fi funcţionar (...) şi numai acela poate beneficia de favorurile date de statul român,
care depune jurământul de fidelitate”62. Având în vedere că Transilvania nu putea porni pe
drumul unificării depline cu Regatul României având o organizare a puterii judecătoreşti
aflată sub preceptele constituţiei ungare, Consiliu Dirigent al Transilvaniei dorea
reorganizarea structurii puterii judecătoreşti. În Transilvania, instanţele judecătoreşti erau
judecătoriile de ocol, rurale şi urbane, tribunalele şi Curţiile de Apel63. Spre deosebire de
Regatul României, jurisdicţia unui tribunal se putea exercita şi asupra altui judeţ decât cel în
care îşi avea reşedinţa. În momentul Unirii din 1918, Aradul se încadra în rândul oraşelor care
aveau o judecătorie de ocol pentru oraş, cuprinzând şi comunele rurale64.
Odată cu eliberarea noilor teritorii declarate unite, începe procesul de preluare a
Tribunalului Arad şi a judecătoriilor de ocol din circumscripţia acestuia. Resortul Justiţiei

59
Horia Truţă, Arad-Gai. Scrieri monografice, vol. I, Arad, Editura „Mirador”, 2011, p.71.
60
Românul, 1919, an VIII, nr. 59, p. 1, art. Francezii părăsesc Aradul.
61
Ibidem.
62
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad. Actele subprefectului, dosar 332/1919, f. 10.
63
Dacă în 1868 pe teritoriu Ungariei existau doar două Curţi de Apel, la Budapesta şi Târgu Mureş, prin
legea XXV din 1890 în locul lor se înfiinţau 11 Curţi de Apel, din care 4 în Transilvania. Aradul făcea
parte din circumscripţia teritorială a Timişoarei. Alături de alţi jurişti celebrii, arădeanul Georgiu Plop,
consilier la Curia Ungară de la Budapesta, a avut o conribuţie considerabilă la organizarea instanţelor
judecătoreşti din Transilvania, deoarece înainte de realizarea Marii Uniri trimite proiecte de organizare,
care au constituit fundamentul punerii în practică a acestui deziderat. (Lucaciuc Şt. Ioan, Emil Arbonie,
Momente din evoluţia Tribunalului Arad (1872-2012), Arad, Editura “Vasile Goldiş” University Press,
2012, p. 50).
64
Gheorghe Iancu, Justiţia românească în Transilvania (1919), Cluj-Napoca, Editura “Ecumenica Press”,
2006, p. 19.

41
emite noi ordonanţe pentru organizarea acestor instituţii, prin care jurisdicţia judeţului Arad
înceta colaborarea cu jurisdicţia ungară, a Curiei din Szeged. La 7 iulie 1919, prefectul
judeţului şi oraşului, Iustin Marşieu, alături de avocatul român Vasile Avramescu, numit ca
preşedinte al Tribunalului Arad, procedau la preluarea acestei instituţii. Din cauza
momentelor tensionate, determinate de încercările vechilor magistraţi de a amâna acest
proces, Vasile Avramescu s-a prezentat preşedintelui în exerciţiu, Ludovic Szakolczay,
declarând baza legală a demersului său65. Deşi fostul preşedinte maghiar a refuzat iniţial
predarea, datorită actului de numire a lui Avramescu semnat de guvernatorul francez al
Aradului, acesta a predat postul de prezident al Tribunalului, a doua zi, în 8 iulie, după o
şedinţă plenară în care se explica magistraţilor înţelesul decretelor Consiliului Dirigent nr. I şi
nr. II, referitoare la schimbarea jurisdicţiei66. La 18 iulie, un număr mare de magistraţi de la
Tribunal au depus jurământul. Doar patru au refuzat, cerând să depună doar o „promisiune
solemnă”, fapt refuzat de Avramescu. Fostul preşedinte nu a depus jurământul, sperând la un
post în Ungaria67. Pentru a face faţă situaţiei create, Consiliul Dirigent face apel la jurişti
români pentru încadrarea foştilor magistraţi în noua justiţie românească din judeţele
Transilvaniei68. Corpul avocaţial, fiind angajat şi în administraţie şi la multe alte servicii,
nefiind numeros nu putea realiza toate cerinţele. Astfel, s-a impus ca avocaţii să se angajeze
exclusiv pentru întărirea justiţiei69.
Efectele Uniri s-au resimţit şi în cadrul învăţământului. În privinţa
învăţământului primar, în primele acte normative emise de Resortul de Culte şi Instrucţie
Publică, din cadrul Consiliului Dirigent, se solicita autorităţilor bisericeşti ruperea legăturilor
cu guvernul maghiar, „în toate afacerile (…) şcolare şi culturale”70, până la realizarea
unificării legislative depline. Se cerea, de asemenea, luarea de măsuri cuvenite pentru
redeschiderea şcolilor. Pentru realizarea acestui deziderat, se impunea, în primul rând,
trecerea liceelor din oraş sub conducerea statului român. Astfel, Liceul Regesc din Arad urma
să poarte numele „Moise Nicoară”, nume aparţinând unui mare patriot, care, la începutul
secolului al XIX-lea, a luptat pentru cauza naţională şi pentru biserică. În ziua de 17 iulie,
noul director al liceului, Nicolae Mihulin, însoţit de Lazăr Nichi, directorul Liceului de fete

65
Lucaciuc Şt. Ioan, Emil Arbonie, Momente din evoluţia Tribunalului Arad (1872-2012), Arad, Editura
“Vasile Goldiş” University Press, 2012, p. 58.
66
Ibidem.
67
Gheorghe Iancu, Justiţia românească…, p. 68.
68
Lucaciuc Şt. Ioan, Emil Arbonie, op.cit., p. 66.
69
Românul, 1919, an VIII, nr. 91, p. 2, art. Justiţia în Ardeal.
70
Horia Truţă „Învăţământul primar arădean, în primii ani de administraţie românească (1919-1925)”, în
vol. 90 de ani de administraţie românească în Arad. Culegere de studii şi comunicări, coordonatori: Doru
Sinaci, Emil Arbonie, Arad, Editura „Vasile Goldiş” University Press, 2010, p. 181.

42
din Arad, dar şi de doi redactori ai ziarului Românul se prezentau în cancelaria prodirectorului
liceului regesc maghiar, Ioan Burián, prezentându-i ordinul primit prin Prefectura oraşului de
la Consiliul Dirigent şi cerându-i să predea instituţia statului român. Deşi iniţial a protestat,
acesta a cedat, predând liceul cu muzeele, bibliotecile, precum şi registrele care reprezentau
averea în numerar a liceului. Au urmat formalităţile predării sălilor de studiu, a sălii festive şi
a cancelariei direcţionale. După semnarea protocolului, directorul Mihulin l-a chemat pe
intendentul liceului, Nándor Somogyi, care ocupase timp de 18 ani acest post. Acesta declară
hotărât că depune jurământul de credinţă faţă de statul român, directorul predându-i cheile
tuturor sălilor de învăţământ71.
Câteva zile mai târziu, în 21 iulie, avea loc şi luarea în primire a Liceului de fete
din Arad. Înainte de întocmirea procesului verbal de preluare a instituţiei, trei profesori
declară „că nu vor subscrie acel document redactat în română”72. După acest protest, a venit
intendentul şcolii, Ludovic Kovaciu, care declară că depune jurământul în limba română,
adăugând că va servi cu aceeaşi punctualitate statul român, cu care a servit timp de 11 ani
statul maghiar. Au existat, de asemenea, instituţii de învăţământ care au cerut amânarea
depunerii jurământului, pe motiv că întotdeauna profesorii au stat departe de politică.
Promiteau, în schimb, să-şi continue activitatea ca până atunci. Între aceste instituţii se
numără şcolile reale de stat din Arad şi Gimnaziul de Stat din Arad73.
Datorită modificărilor de cadru legislativ, schimbări au apărut şi în privinţa
funcţionării Camerei pentru Comerţ şi Industrie arădeană. După 1918, Camera îşi
restrânge activitatea la aria municipiului Arad. În timpul ocupaţiei militare a armatei coloniale
franceze, o îndeletnicire a sa a constat în raportarea zilnică a preţurilor pieţii către
comandantul garnizoanei franceze. Până la 10 iulie 1919, funcţionarii rămaşi în post au
continuat să vină la serviciu, aşteptând semnarea tratatului de pace. Conducerea instituţiei a
fost preluată de Romul Veliciu74. Vicepreşedintele Steigerwald Alajoş, vorbind despre
situaţia în care se afla comerţul după război, considera noile împrejurări economice ca fiind
favorabile dezvoltării acestui sector economic în oraşul Arad, deoarece „consumul va deveni
sprijinul şi motorul pentru industrie”75.
Începând din anul 1920, după trasarea graniţei româno-ungare, au apărut societăţi
mixte, precum Banca „Arădana”, şi întreprinderi care aveau acţionari principali în rândul
71
Românul, 1919, an VIII, nr. 63, p. 1, art. Luarea în primire a liceului regesc din Arad.
72
Idem, 1919, an VIII, nr. 67, 22 iulie, p. 2, art. Luarea în primire a liceului de fete din Arad.
73
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad. Actele subprefectului, dosar 334/1919, f. 8.
74
Dan Demşea, Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Arad. Monografie. O radiografie a activităţii
sale (februarie 1871-martie 1946), vol. I, Arad, Editura “Eurostampa”, 2015, p. 50-57.
75
Ibidem, p. 52.

43
intelectualităţii româneşti. În acelaşi timp, băncile bucureştene, cum erau: Banca
Românească, Creditul Industrial, Banca Marmorosch Blank şi-au creat filiale în Arad.
Membrii conducerii acestora erau cooptaţi între membrii conducerii Camerei. Datorită
revirimentului Camerei de Comerţ şi Industrie Arad, va avea loc tipărirea neîntreruptă a
rapoartelor anuale ale Consiliului de Administraţie, iar în anul 1922 reapariţia „Buletinului
Camerei de Comerţ şi Industrie din Arad”, atât în română, cât şi în maghiară76.
Înfăptuirea măsurilor stabilite de Consiliul Dirigent pentru democratizarea vieţii
publice a însemnat, totodată, o redistribuire a atribuţiilor funcţionale. Dacă până în 1919,
afacerile industriale erau rezolvate de căpitanul de poliţie, de acum agenda afacerilor
industriale va fi încredinţată unui alt funcţionar administrativ, după trecerea poliţiei la stat77.
Noua structură a poliţiei de stat cuprindea, pe lângă poliţiile orăşeneşti, şi forme intermediare
de control şi îndrumare a activităţii de ordine publică78. Inaugurarea poliţiei de stat a oraşului
Arad s-a desfăşurat în mod festiv, în ziua de 30 noiembrie 1919, „cu participarea întregului
efectiv de ofiţeri, agenţi, sergenţi de oraş şi personal de birou al acesteia în prezenţa
autorităţilor militare şi civile, (...) precum şi a unui numeros public”79.
Odată cu venirea la Arad a dr. Victor Pocol, prim-consilier de poştă şi însărcinatul
Direcţiunii centrale a poştelor din Transilvania, Banat şi ţinuturile ungurene, s-a realizat şi
instaurarea autorităţii româneşti la poşta din Arad. Astfel, în iulie 1919, este numit un nou
director al poştelor din Arad, Ştefan Balogh, deoarece fostul director părăsise oraşul. Noul
director declara că semnarea declaraţiei care se cerea funcţionarilor de poştă, „nu întâmpina
greutăţi”80. Prin semnarea acelei declaraţii, funcţionarii de poştă, telegraf şi telefon se obligau
să execute serviciul conform ordinelor primite de la Direcţiunea generală din Bucureşti. În
calitate de comisar era numit la poşta centrală Avram Bulzan, iar la poşta de gară, Nicolae
Pernevan, foşti funcţionari la poşta din localitate, iar pentru a umple golurile care existau în
cadrul acestui serviciu, se deschidea un curs de poştă şi telegraf la Oradea, care va începe să
funcţioneze la începutul lunii august 1919. Se intenţiona ca, în cel mai scurt timp, să se poată
trimite bani prin mandat poştal şi în Arad81.
Dintre conducătorii instituţiilor arădene care au acceptat să presteze jurământul de
credinţă faţă de statul român amintim, de asemenea, pe dr. Ludovic Kalmár, prim-consilier la

76
Ibidem, p. 58.
77
Emil Arbonie, „Reorganizarea administraţiei municipale arădene..., p. 174.
78
Ibidem, p. 171.
79
Ibidem, p. 174.
80
Românul, 1919, an VIII, nr. 59, p. 2, art. Instalarea autorităţilor româneşti la poşta locală.
81
Ibidem.

44
Direcţiunea financiară, care mai ocupase acest post şi înainte de 191882. Noul director, Iuliu
Arsenovici, numit de Consiliul Dirigent, a convocat pe toţi funcţionarii pentru a le explica
noul context, rugându-i să-l sprijine pentru bunul mers al instituţiei. Jurământul a fost depus
de 11 funcţionari din totalul de 3883. Jurământul de credinţă a fost depus şi de către directorul
Direcţiei de agricultură, Diodor Csarnovics, la 29 august 1919, chiar dacă iniţial refuzase
acest lucru, dorind să amâne această hotărâre84. La 18 septembrie 1919, Ioan Rozes, revizor
de şosele, era de acord să semneze acest act. La fel proceda conducerea Contabilităţii
judeţene, la 27 iulie 192185.
În oraşul Arad au existat, de asemenea, câţiva şefi de instituţii care au denegat
acest jurământ, chiar dacă prefectul Iustin Marşieu le aducea la cunoştinţă faptul că astfel
trebuiau să renunţe la posturile pe care le deţineau86. O parte dintre aceştia refuzau să depună
jurământul sub pretextul că la „conferinţa de pace nu s-a hotărât definitiv împărţirea
teritorială”87, cum s-a întâmplat în cazul protoconsilierului Oficiului silvic, Nicolae Pál.
Aceeaşi decizie a fost luată de fostul inspector industrial, Andrea Stengl, după ce Consiliul
Dirigent anunţa noul propus, Traian Trimbiţoni, pentru această funcţie. Inginerii Serviciului
edil Arad nu s-au prezentat, la 22 septembrie 1920, înaintea prefectului pentru depunerea
jurământului, înmânându-i ing. Iancu, inspectorul edil al judeţului Arad, o declaraţie în scris
conform căreia denegau jurământul88.
După instituirea administraţiei româneşti, primarul municipiului Arad, printr-o
ordonanţă, datată 16 august 1919, soma toate oficiile orăşeneşti, judeţene, de stat, dar şi toate
instituţiile „să îndepărteze emblemele, insignele şi inscripţiile ale fostului regim maghiar de
pe frontispicii, înlocuindu-le cu (...) inscripţii româneşti”89. Acest demers însemna, pentru
arădeni, începutul unei ruperi radicale de trecut, pentru ca oraşul Arad să devină „expresia
ţinutului românesc al cărui centru este”90. Începând din noiembrie 1919, prefectul oraşului
hotăra, în urma unei consfătuiri avute cu intelectualii români, înlocuirea cu denumiri
româneşti a vechilor nume străine de stradă91. Astfel, fosta stradă Gr. Apponyi Albert devine
Bulevardul Gen. Drăgălina, Atzel Péter-utca va purta denumirea „Gen. Berthelot”, Csiky

82
Românul, 1919, an VIII, nr. 56, p. 1, art. Instalarea autorităţilor româneşti în Arad.
83
Idem, 1919, an VIII, nr. 57, p. 4, art. Instalarea autorităţilor româneşti în Arad.
84
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad. Actele subprefectului, dosar 332/1919, f. 4.
85
Ibidem, f. 81-85.
86
Ibidem, f. 80.
87
Idem, dosar 334/1919, f. 14.
88
Idem, dosar 331/1919, f. 13.
89
Românul, 1919, an VIII, nr. 89, p. 1, art. Aradul îmbracă haină românească.
90
Ibidem.
91
Idem, 1919, an VIII, nr. 164, 20 noiembrie, p. 3, art. Românizarea străzilor.

45
Gergely-utca era înlocuită de asemenea cu „I.L. Caragiale”, Br. Eötvös-utca se va numi Str.
Memorandiştilor, fostul bulevard Erzsébet Királyné-Körut devenea Bulevardul Carol I,
Munhácsy Mihály-utca se schimbă în str. Nicolae Grigorescu, Pécskai-utca devenea Calea
Aurel Vlaicu, Salacz-utca era de acum str. Mihail Eminescu, Teleky-utca devenea str.
Episcopiei. Demersul de schimare a vechilor denumiri de stradă a continuat şi în anul 1921.
Fostra stradă Boczko, aflată în centrul oraşului, devenea Tribunul Dobra, Dobo strada Tudor
Vladimirescu, Zsofia-utca era str. Alba Iulia, iar Baros park, parcul central al oraşului, devine
Parcul Eminescu.
Prin preluarea puterii de la vechile organe, Consiliul Dirigent a contribuit la
unificarea treptată a administraţiei. Schimbările care au avut loc în modul de organizare al
administraţiei oraşului Arad, „s-au petrecut în linişte”, după cum se consemna în „Manifestul
Consiliului Dirigent” din 10 aprilie 1920, la predarea conducerii Transilvaniei Guvernului
Regal. De abia în mai 1922, Ministerul de Interne a preluat întreaga administraţie din
Transilvania, Crişana, Banat şi Maramureş92.
Până la deplina unificare administrativă, realizată în anul 1925, administraţia
locală va fi organizată şi condusă de Primăria oraşului în conformitate cu dispoziţiile
articolelor de lege din 188693. Prin activitatea sa, noul primar, Ioan Robu, a reuşit să
normalizeze situaţia existentă în municipiu după terminarea războiului. Însă, organizarea
administraţiei româneşti, în oraşul Arad a întâmpinat multe greutăţi la început, mai ales din
cauza lipsei funcţionarilor români, titraţi şi calificaţi, deoarece în Ardeal, înainte de 1918,
numărul acestora era aproape inexistent94 în comparaţie cu „numărul covârşitor al
funcţionarilor publici maghiari”95. Românii nu reprezentau decât 3% din totalul
funcţionarilor96. În aceste condiţii, va avea loc o recrutare rapidă de funcţionari români, dintre

92
Aurel Galea, “Unele aspecte ale activităţii Consiliului Dirigent în Transilvania, Banat, Crişana şi
Maramureş în perioada 2 decembrie 1918- 10 aprilie 1920”, în Ziridava (Arad), 1975, nr. 7, p. 271.
93
Emil Arbonie, „Funcţionarii Primăriei Municipiului Arad (1919-1926)”, în vol. Administraţia
românească arădeană. Studii şi comunicări, vol I, Coordonatori: Doru Sinaci, Emil Arbonie, Arad,
Editura „Vasile Goldiş” University Press, 2010, p. 121.
94
Înainte de 1918, în ţinuturile româneşti din Transilvania, rar erau întâlniţi funcţionari români în
administraţie, deoarece administraţia austro-ungară respecta întotdeauna ordinele guvernelor de la
Budapesta şi Viena. Administraţia permitea de asemenea, falsificarea alegerilor, la alegerile de primari
comunali învingând un individ pe care masele de români nu-l voiau, iar numele localităţilor pur româneşti
erau maghiarizate. Persecuţiile au continuat şi după izbucnirea Primului Război Mondial, administraţia
„folosind cele mai inumane metode de supunere (...) a tuturor celor care îndrăzneau să-şi ridice glasul
împotriva statului” iar „rechiziţiile şi închisorile erau la ordinea zilei”. (Ioan Godea, Ziarul „Românul”
din Arad şi aspecte ale problemei naţionale din Transilvania (1911-1918), Timişoara, Editura de Vest,
2001, p. 49).
95
Ioan Nichin, Monografia administrtivă a judeţului Arad..., p. 64.
96
Cristian Stoica, „Situaţia Transilvaniei după Marea Unire”, în vol. Instituţii şi locuri, oameni şi fapte
din istoria românilor, Coordonator: Ion Zainea, Oradea, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, 2012, p. 47.

46
cei care ocupau până atunci funcţii publice, dar şi dintre intelectualii români liber
profesionişti97, având în vedere faptul că o parte a funcţionarilor maghiari au refuzat să
depună jurământul de credinţă faţă de Statul român.
La 19 iunie 1923, a fost elaborată legea pentru Statutul Funcţionarilor publici98.
Conform art. 1, funcţionari publici erau consideraţi cetăţenii români care îndeplineau un
serviciu public permanent, civil sau ecleziastic la Stat, judeţ sau comună. Pentru a nu fi
îndepărtat din serviciu, „după bunul plac al administraţiei”, au fost stabilite anumite garanţii
în favoarea funcţionarului public. Între condiţiile generale făceau parte, pe lângă apartenenţa
la cetăţenia română99, vârsta de 21 ani împliniţi şi un anumit grad de cultură100. Însă, numai
funcţionarii care fuseseră numiţi în baza unui examen de admitere, erau consideraţi stabili în
funcţie101. Funcţionarii publici care creau prin purtarea lor faţă de public nemulţumiri, „în loc
să fie un factor al armoniei sociale”, puteau fi îndepărtaţi din serviciile pe care le ocupau102.
Însă, şi funcţionarul avea, la rândul său, drepturi prin intermediul cărora, în cazul unor
reclamaţii nefondate, putea „să ceară în justiţie daune”103.
În privinţa salariului funcţionarilor publici, acesta trebuia să fie „în concordanţă cu
gradul şi funcţia pe care o ocupau”104, ei având dreptul, totodată, la o indemnizaţie de chirie,
care varia în funcţie de starea civilă şi localitatea unde îşi aveau reşedinţa. Însă, de multe ori
aceste condiţii nu erau respectate. Funcţionarii harnici care se devotau unei cariere erau ţinuţi
cu salarii foarte mici, neavând astfel posibilitatea unui trai decent pentru ei şi familiile lor105.
Dacă până la sfârşitul anilor `30, salariul unui funcţionar era de 8.190 lei106, la care se adăuga
suma de 250 lei ca ajutor de familie, după terminarea crizei economice din 1929-1933,
salariile deveneau foarte mici, nedepăşind suma de 4.000 lei lunar107. În asemenea condiţii,

97
Ibidem, p. 65.
98
Enciclopedia României, vol. I, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, p. 208.
99
Conform art. 88 din Constituţia de la 1923, cu privire la dobândirea şi condiţiile de păstrare a
naţionalităţii române, se prevedea ca aceasta să fie recunoscută persoanelor prevăzute prin Tratatele de
Pace: în primul rând cele care aveau apartenenţa la una din comunele aflate în Transilvania, Banat,
Crişana, Satmar, Maramureş şi Bucovina la data intrării în vigoare a tratatelor, precum şi persoanele de
naţionalitate austriacă, ungară sau rusă născute pe teritoriile care erau româneşti după 1918, având părinţi
domiciliaţi acolo. (A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 16/1926, f. 3.)
100
Nicolae Gh. Dragomir, Drepturile funcţionarilor publici faţă de stat, Bucureşti, Lucrare premiată de
Academia Română, 1936, p. 11.
101
Emil Arbonie, „Funcţionarii Primăriei Municipiului Arad ..., p. 123.
102
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 16/1929, f. 18.
103
Gheorghe Calcan, Administraţia publică românească în secolele XIX-XX: legi şi reforme importante,
Bucureşti, Editura Universitară, 2009, p. 110.
104
Ibidem.
105
C. D. Verea, Comerţul. Libertăţile economice şi măsurile excepţionale, Bucureşti, Editura “Tiparul
Românesc”, 1924, p. 17.
106
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 38/1930, f. 4.
107
Bravo (Arad), an IV, 1936, nr. 156, p. 3, art. Salarizarea mizerabilă a funcţionailor publici..

47
funcţionarii se aflau permanent în restanţă cu chiria, nu reuşeau să plătească abonamentul la
ziare şi nici cotizaţia la asociaţiile sportive. Numai funcţionarii publici în funcţii mai mari
aveau un salariu de până la 10.000 lei lunar108. Din cauza salariilor insuficiente, o parte dintre
funcţionarii români angajaţi deja la Primărie, părăseau postul îndreptându-se spre
întreprinderi particulare109. Însă, începând din anul 1935, pentru înaintarea funcţionarilor
merituoşi, care se aflau în aceleaşi posturi din 1926, primarul oraşului, Ioan Ursu, intervenea
la Ministerul de Interne aprobând înfiinţarea unor posturi bugetare superioare în locul unor
posturi inferioare existente până atunci110. În cadrul acestor posturi erau admişi, pe lângă cei
care urmau studiile cerute de cadrul normativ al statutului funcţionarilor publici, funcţionarii
care se aflau în posturi din anul 1916. Chiar dacă cei din urmă nu aveau titlurile de studii
cerute de lege, aceştia puteau fi înaintaţi până la gradul de director, inclusiv111.
După instaurarea administraţiei româneşti au fost luate măsuri care să faciliteze
unificarea administrativă la nivel naţional, limba română devenind limba oficială a serviciilor
publice112. Având în vedere faptul că în serviciul statului existau foarte mulţi funcţionari care
nu cunoşteau limba română, aceştia erau obligaţi ca până la 1 august 1921 să-şi însuşească
cunoştinţe „în aşa măsură ca să poată îndeplini serviciul în mod corespunzător” 113. De aceea,
în centrele mari au fost organizate cursuri generale pentru toţi funcţionarii publici, unde
taxele de şcolarizare erau acceptabile. Astfel, nu mai existau scuze pentru funcţionarii care
până atunci întâmpinau greutăţi din cauza speselor pe care le pretindeau profesorii
particulari114. Însă, funcţionarii care nu cunoşteau limba română, nu s-au străduit să o înveţe
în termenul de un an oferit de autorităţi, la expirarea acestuia „rezultatele rămânând mai
departe sub aşteptări”115. „Regulamentul Statutului Funcţionarilor Publici”, din 3 noiembrie
1923, care prevedea obligativitatea cunoaşterii limbii oficiale a statului român, a provocat
nemulţumiri în rândurile minorităţii maghiare116. Liderii acesteia considerau respectivele
examene „un pretext pentru statul român de a se debarasa de funcţionarii minoritari”117. Însă,
statul român nu i-a îndepărtat pe minoritari de la gestionarea propriilor interese, fapt
demonstrat de cota de participare a minoritarilor în administraţie, care până în anul 1925, la

108
Ibidem.
109
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad. Actele subprefectului, dosar 1/1922-1923, f. 2-7.
110
Buletinul Municipiului Arad, Arad, an XIII, nr. 11, 11 martie 1935, p. 1.
111
Emil Arbonie, „Funcţionarii Primăriei Municipiului Arad ..., p. 123.
112
Horia Truţă, Arad-Gai. Scrieri monografice..., p. 71.
113
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura Judeţului Arad. Actele subprefectului, dosar 28/1921, f. 1.
114
Ibidem.
115
Andrei Caciora, Mircea Timbus, op.cit., p. 30.
116
Virgil Pană, “Consideraţii privind prezenţa minoritarilor în strucurile administrative ale Transilvaniei
interbelice ”, în Ziridava, 2003, nr. 22, p. 223.
117
Ibidem.

48
nivelul Transilvaniei, era cu 49,67% mai mare decât a românilor în fostul imperiu. Primarul
Ioan Robu a intervenit chiar în favoarea lor, propunând prefectului să-i înlocuiască în mod
trepatat, pentru a le mai acorda o şansă. De asemenea, Consiliul Judeţean Arad s-a dovedit a
fi îngăduitor, rugând, în şedinţa din 10 august 1926, aprobarea dreptului consilierilor
minoritari de a vorbi şi în maghiară sau germană, pentru înlesnirea raporturilor dintre
populaţie şi administraţia locală comunală, însă nu şi în administraţia locală judeţeană118.
Însă, spre deosebire de mediul rural acolo unde predomina populaţia minoritară care nu
poseda pe deplin limba română, aceştia reprezentând peste 75%, în mediul urban doar 24,5%
se aflau în această situaţie, la începutul anilor `30119. Statul român dorea să promoveze elitele
de origine românească, pentru consolidarea câştigurilor teritoriale, strategie care s-a putut
realiza, datorită sistemului de învăţământ, dar şi dezvoltării economice şi urbane, care a atras
elementul românesc spre oraş, din mediul rural, „unde se afla o covârşitoare proporţie a
acestuia”120.
Autorităţile locale au fost nevoite să intervină pentru înlocuirea personalului
minoritar chiar şi în anii `30, existând cazuri în care angajaţii refuzau să vorbească în limba
română. Un astfel de caz a fost semnalat de autorităţi în anul 1934, la gara C.F.R. Păuliş, unde
personalul era compus numai din minoritari, care vorbeau „numai ungureşte”121. Din această
cauză, s-a dispus înlocuirea personalului minoritar de pe linia respectivă cu elemente
româneşti, aceştia fiind transferaţi în alte gări, în afara liniilor principale. În general, s-a
procedat la înlocuirea treptată a acelor funcţionari „străini intereselor statului naţional unitar
român”122, fiind singura soluţie care se putea lua în acest context. Însă, o mare parte dintre
funcţionarii minoritari, care nu s-au adaptat noilor condiţii create de administraţia
românească, începeau demersurile în vederea repatrierii din teritoriul administrat de Statul
român. Din 1925-1926 unii funcţionari publici plecaţi în Ungaria se reîntorc în România din
cauza condiţiilor de viaţă de acolo. Totuşi, până spre finalul perioadei interbelice, procentul
funcţionarilor etnici minoritari, raportat la cel al funcţionarilor de origine etnică română, se
afla în descreştere, românii reprezentând 68 % din totalul funcţionarilor123. În privinţa
repausului duminical, începând din primăvara anului 1923, era generalizată legea XIII din

118
A.N.- S.J. Ar., Fond Registre, procese verbale ale Prefecturii Judeţului Arad, dosar 1/1926-1930, f.
11.
119
Alexandru Mihalca, Aspecte din istoria agrară a judeţului Arad. Partea a II-a. Perioada interbelică,
Arad, Editura Multimedia, 2001, p. 23.
120
Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria României. Compendiu, Cluj-Napoca, Editura Institutului
Cultural Român. Centrul de Studii Transilvane, 2004, p. 598.
121
Ştirea (Arad), an IV, 1934, nr. 698, p. 3, art. Ce-am văzut prin judeţ.
122
Emil Arbonie, „Reorganizarea administraţiei municipale arădene- 30 aprilie 1920”..., p. 167.
123
Ioan Nichin, Monografia administrativă a judeţului Arad..., p. 80.

49
1891, care prevedea respectarea acestui repaus, prin sistarea muncii în toate birourile
aparţinătoare autorităţilor administrative din judeţul Arad124. Pentru menţinerea ordinii şi
siguranţei publice, din anul 1936, toţi cetăţenii români aveau drept de a se întruni în orice
localitate din judeţ, numai după prealabila înştiinţare a autorităţilor locale. Dacă întrunirile cu
caracter religios se ţineau doar în biserici, întrunirile cu caracter politic nu se puteau organiza
decât o singură dată în aceeaşi localitate, „pentru a nu se produce încăierări între diferite
grupări de partizani”125. Erau de asemenea interzise întrunirile clandestine, dar şi înfiinţarea
unor echipe cu caracter secret126.
Treptat, odată cu reorganizarea administraţiei locale, din martie 1934, toate
consiliile comunale au fost dizolvate, în locul acestora fiind numite Comisiuni Interimare
pentru administrarea intereselor comunale127. În cadrul Primăriei oraşului Arad funcţionau
următoarele servicii: secretariatul general cu biroul de mobilizare-apărare pasivă,
administrativ, financiar, al cultelor, învăţământului, economic, tehnic, de asistenţă publică şi
ocrotire socială, şi serviciul de incendiu, fiecare cu birourile aferente, personal şi
responsabilităţi clare”, conform schiţei de organizare a serviciilor Primăriei Municipiului
Arad128. Pe parcursul perioadei interbelice, Primăria a luat măsuri de îmbunătăţire a
sectorului activităţii cu publicul. Spre exemplu, în anul 1938, a fost înfiinţat, în cadrul
serviciului administrativ, „un birou de petiţionare”129, cu misiunea de a înregistra cererile
publicului arădean şi de a urmări rezolvarea acestora.
La începutul perioadei interbelice organizarea oraşelor devenea o necesitate,
fiind impusă atât de interesul oraşelor, cât şi al ţării. La 14 iunie 1925, a fost elaborată Legea
administrativă, potrivit căreia teritoriul României era împărţit în judeţe, plăşi, comune şi
sate130. De asemenea, erau organizate, pentru prima dată, municipiile. Erau considerate
municipii doar reşedinţele de judeţ, oraşele mari şi importante, aflate în legătură nemijlocită
cu Ministerul de Interne131. Prin aşa-numita românizare, autorităţile administrative ale
oraşului Arad au decis, de asemenea, schimbarea denumirilor altor străzi, într-un oraş locuit

124
Gazeta Oficială a judeţului Arad, (Arad), an V, nr. 21, 7 iunie 1923, p. 2.
125
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 192/1936, f. 1.
126
Ibidem, f. 2.
127
Ioan Groza, Raport asupra situaţiei generale a judeţului Arad pe anul 1934, Arad, Imprimeria
judeţului Arad”, 1934, p. 22.
128
Buletinul Municipiului Arad, Arad, nr. 30, 27 iulie 1936, p. 6-9.
129
Arad. Monografia oraşului de la începuturi până în 1989, Arad, Editura „Nigredo”, 1999, p. 151.
130
Dan Berindei, Istoria românilor din paleolitic până în 2008. Cronologie, Bucureşti, Editura „Cartex
2000”, 2013, p. 161.
131
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 13/1926, f. 11.

50
în mare majoritate de români, după ce comunele din jurul oraşului vechi au fost încadrate în
municipiu.
Cât priveşte traficul de frontieră local, exercitarea călătoriilor individuale ale
transilvănenilor în provinciile istorice care formau România Mare, dar şi în străinătate, acesta
nu mai întâmpina dificultăţi, deoarece, începând cu 1919, Consiliul Dirigent pune în aplicare
„principiul controlului liberei circulaţii”. Pentru traficul de frontieră local, nu era nevoie de
paşaport, ci doar de obţinerea unui document scris. În această categorie au fost incluse
trecerile de graniţă efectuate de locuitorii mărginaşi, altor categorii privilegiate, sau cu ocazia
unor urgenţe, cum erau calamităţile, dar şi pentru ducerea unor scrisori dincolo de frontieră,
autorităţilor sau prietenilor sau pentru aprovizionarea frecventă a localităţilor vecine cu
bunuri de necesitate zilnică132.
Autorităţile oraşelor se întâlneau de obicei la „Congresul regnicolar al oraşelor din
România”, care avea ca principal obiectiv apărarea şi sprijinirea intereselor fiecărui oraş, dar
şi „dezvoltarea ştiinţei şi literaturii orăşeneşti”133. Hotărârile erau aduse prin simpla majoritate
a voturilor prezidiului, din care făceau parte autorităţile oraşelor. În anul 1922, oraşul Arad
care avea drept de municipiu, devenea membru activ al „Uniunii Oraşelor din România”,
contribuind în acest fel cu o taxă anuală de membru în valoare de 10.000 lei, pentru
promovarea intereselor oraşului, printre care se numărau dezvoltarea economică şi
administrativă134. Pentru a realiza aceste deziderate, „Uniunea” organiza anchete şi procura
studii asupra îmbunătăţirii situaţiei oraşelor, delegând funcţionari în ţară şi străinătate pentru
studierea diferitelor chestiuni de interes economic, administrativ şi cultural al oraşelor.
În perioada interbelică, activitatea Primăriei din Arad nu s-a rezumat doar la
rezolvarea problemelor de ordin administrativ, ci a contribuit şi la ajutorarea unor instituţii.
Acum vor fi ridicate edificiile impunătoare ale şcolilor şi caselor naţionale, înzestrate cu
biblioteci bogate. De asemenea, spre sfârşitul anilor `20, autorităţile locale au devenit
interesate de situaţia în care se aflau bisericile din Arad. Spre exemplu, în anul 1929,
prefectul judeţului, Iustin Marşieu, acorda o sumă totală de 485.000 lei pentru ridicarea unor
biserici135. La fel s-a întâmplat în anul 1934, când punea la dispoziţie suma de 200.000 lei
pentru renovarea Bisericii ortodoxe din cartierul Gai, aflată într-o serioasă stare de
degradare136.

132
Emil Arbonie, Călătoriile românilor... , p. 99-140.
133
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 1/1922-1923, f. 9.
134
Ibidem, f. 20-23.
135
Românul, an XV, 1930, nr. 1, p. 6, art. Judeţul în ajutorul bisericilor.
136
Ştirea, an IV, 1934, nr. 706, p. 5, art. Credincioşii din Gaiu mulţumesc.

51
 Repararea drumurilor s-a numărat, de asemenea, printre chestiunile de mare
importanţă imediat după Unirea din 1918. În anul 1920, după vizita efectuată la Cluj pentru
soluţionarea unor probleme, prefectul judeţului a făcut rost de două milioane de coroane
pentru repararea drumurilor137. În anul următor, Consiliul Administrativ hotăra repararea
drumurilor din Gai, o frumoasă şi impunătoare suburbie a Aradului. Alături de elementul
românesc, acolo trăia şi o populaţie ungurească şi sârbească, o clasă de oameni muncitori care
au făcut din acest cartier un centru de viaţă activă. Prefectul judeţului, Radu Pancu, vedea în
repararea drumurilor „un act de dreptate faţă de populaţia neîndreptăţită de fostul regim
maghiar”138. Aceste lucrări edilitare au fost continuate la începutul anilor `30, la iniţiativa
preşedintelui Comisiei Interimare, Cornel Luţai. Astfel, au fost reparate, în primul rând,
străzile aflate în suburbiile vechi ale oraşului, cât şi cele anexate municipiului. Bugetul pentru
anul 1930 mai prevedea şi construirea unui ştrand modern, care să deţină două bazine mari139.
În anul 1923, oraşul Arad a fost ameninţat să rămână în întuneric. Din cauza
faptului că Uzina Electrică nu mai primea cărbuni, a fost nevoită să ceară autorităţilor ajutor
în rezolvarea problemelor. În urma intervenţiei, Primăria oraşului Arad a obţinut de la
Direcţiunea Regională o cantitate necesară de cărbuni pentru iluminarea oraşului, lipsa
curentului provocând însemnate pagube în industrie. Iluminatul era necesar atât siguranţei
oraşului, cât mai ales pentru imaginea pe care o avea Aradul ca oraş de graniţă.
Pe parcursul perioadei interbelice, autorităţile locale ale oraşului Arad au
intervenit de asemenea pentru ajutorarea anumitor persoane sau societăţi sportive sau de
binefacere lipsite de mijloace, „în limitele creditelor prevăzute în bugetul judeţului”140. Tot
sub conducerea prefectului Ioan Georgescu, la începutul anului 1926, avea loc în sala festivă
a Primăriei municipiului Arad o consfătuire la care luau parte atât primarul Ioan Robu, cât şi
alte persoane însemnate din Arad, „fără deosebire de naţionalitate”141, cu scopul de a fixa
modalităţile de realizare a unei mari serbări în sălile Palatului Cultural, pentru ca venitul să
servească la ajutorarea victimelor inundaţiilor din 1925, care au distrus complet 98 de case, la
care se adăugau şi şoselele care au fost distruse.
În Monitorul Oficial al oraşului Arad din anul 1923, elaborat de Ministerul de
Interne, apărea regulamentul care autoriza comunele urbane să vândă loturi de case invalizilor

137
Românul, an IX, 1920, nr. 92, p. 2, art. Măsuri pentru ieftinirea traiului.
138
Gazeta Aradului (Arad), an I, 1921, nr. 41, p. 1, art. Îmbunătăţiri în suburbia Gai.
139
Românul, an XV, 1930, nr. 3, p. 3, art. Lucrările viitoare ale municipiului Arad.
140
Ioan Groza, Dare de seamă asupra activităţii administrative a Judeţului Arad pe anul 1936, Arad,
Imprimeria Judeţului Arad, 1937, p. 27.
141
Tribuna Nouă (Arad), an III, 1926, nr. 12, p. 2, art. Marea acţiune socială pentru ajutorarea
sinistraţilor.

52
şi văduvelor cu orfani de război, în rate. Aceste loturi erau inalienabile timp de 8 ani, perioadă
în care cumpărătorul trebuia să-şi construiască o casă. De asemenea, la începutul anului 1927,
Prefectura judeţului Arad a convocat o conferinţă pentru a transmite primăriilor de judeţ
instrucţiuni în diverse chestiuni administrative, cea mai importantă fiind aprovizionarea
şcolilor primare cu lemne, pentru ca învăţământul să nu sufere întreruperi pe timp de iarnă.
Devenind municipiu şi reşedinţă de judeţ, oraşul Arad cunoaşte o dezvoltare
ascendentă datorită poziţiei sale ca punct important în traficul naţional spre vest, precum şi ca
urmare firească a dezvoltării sale industriale şi comerciale, deşi se situa lângă două oraşe
concurente: Oradea şi Timişoara. Autorităţile locale au reuşit să aducă municipiul Arad în
rândul centrelor urbane importante din România interbelică142.
Se poate spune că odată cu instaurarea definitivă a administraţiei româneşti în oraş
şi judeţ, în Arad începe o activitate complexă şi promtă de reorganizare a noii administraţii, o
măsură legislativă importantă fiind adoptarea statutului naţionalităţilor conlocuitoare, prin
care era recunoscută „egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor indiferent de naţionalitate”143.
Astfel , judeţul Arad devenea în perioada interbelică al III-lea judeţ ca număr de populaţie şi
al V-lea ca suprafaţă din Transilvania.

2. Modernizarea serviciilor publice. Influenţa asupra vieţii zilnice a cetăţeanului

După realizarea Marii Uniri din 1918, o evoluţie semnificativă, au cunoscut, de
asemenea, serviciile administrative locale. De acum avea loc o amplă modernizare a
serviciilor considerate indispensabile oraşului.

2.1. Utilităţi şi servicii publice. Reţeaua de canalizare. Serviciul de salubritate.

Iluminatul public. Serviciul pompierilor. Poliţia şi siguranţa publică
Desfăşurarea normală a vieţii în oraş era asigurată de întreprinderile municipiului
Arad, care se aflau în gospodărirea Primăriei. Una dintre cele mai vechi întreprinderi de acest
fel era Uzina de apă a municipiului Arad, înfiinţată în Imperiul Austro-Ungar, în anul 1896,
odată cu creşterea consumului de apă144. Începând din anul 1918, din cauza faptului că taxele
percepute pentru apă au fost prea mici faţă de cheltuieli145, până în 1924 se ajunge ca apa de

142
Monitorul Oficial, nr. 274, 9 decembrie 1929, partea I, p. 9130-9131.
143
Aradul. Permanenţă în istoria patriei..., p. 352.
144
Hotarul (Arad), an II, 1935, nr. 8-9, mai-iunie, p. 8-9, art. Din problemele edilitare ale Aradului.
145
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 21/1925, f. 17.

53
la robinetele consumatorilor să fie „roşie-violetă”, din cauza precipitatelor de fier şi mangan,
care nu au putut fi reţinute de filtre. Din această cauză, apa era tratată temporar cu apă de var.
Începând din 1931, Primăria municipiului, dorind să pună capăt reclamaţiilor
venite din partea populaţiei, însărcina direcţiunea Uzinei de apă cu întocmirea planurilor
pentru refacerea Uzinei. Astfel, începând din anul respectiv, Uzina de apă a oraşului a fost
reconstruită, pentru a permite mărirea capacităţii, dar şi îmbunătăţirea calităţii apei. Având în
vedere că în 1932 Uzina trebuia să investească 5 milioane lei pentru diferitele instalaţii
necesare îmbunătăţirii calităţii apei, preţul unitar al apei s-a stabilit la 10 lei/m.c., aceste taxe
urmând să scadă abia în anul 1933146. Lucrarea a fost finalizată în luna martie a anului 1934,
când are loc inaugurarea noii uzine147. În anul 1935, erau terminate lucrările de filtrare a apei
de băut148, începând din toamna aceluiaşi an, populaţia fiind deservită cu apă „ireproşabilă,
lipsită de orice element care putea influenţa defavorabil calitatea ei”149.
Locuitorii oraşului Arad considerau că adevărata gospodărire a unui oraş se poate
observa la periferie, prin cartierele celor mulţi. „Dacă acolo ochiul cercetător va fi mulţumit
de cele văzute, în centru îndoielile lui vor dispărea complet”150, scria în vara anului 1934 un
corespondent al redacţiei ziarului local Ştirea. După 1918, salubritatea oraşului depindea în
mare măsură de Serviciul curăţeniei publice. În 1932, acesta era alcătuit din: 110 muncitori
măturători, 3 maşini de măturat străzile, 7 trăsuri şi un autocamion pentru transportarea
deşeurilor151. La fel de importantă pentru păstrarea igienei era canalizarea oraşului, care
colecta apele pluviale, devărsându-le în Canalul Mureşel. Prin sistemul „Shone”, pe bază de
aer comprimat, erau preluate apele reziduale din şase staţii de colectare. În vara anului 1934,
locuitorii cartierului Grădişte, au organizat o întrunire, cerând autorităţilor locale refacerea
canalizării străzilor „impracticabile”152. Până la sfârşitul perioadei interbelice, „Întreprinderea
Comunală” a luat decizia executării acestui branşament pe străzile unde încă nu exista o
canalizare153.
În comerţul produselor alimentare, chestiunea utilizării frigului artificial era o
mare necesitate. Foloasele dezvoltării industriei frigorifere contribuiau la intensificarea

146
Idem, Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 65/1931-1932, f. 8.
147
Arad. Monografia oraşului de la începuturi ..., p. 160.
148
A. N.- S. J. Ar., Fond Serviciul Sanitar şi Ocrotirilor Sociale. Municipiul Arad, dosar 2/1935, f. 6.
149
Hotarul (Arad), an II, 1935, nr. 8-9, mai-iunie, p. 9, art. op. cit.
150
Ştirea, an IV, 1934, nr.709, p. 2, art. Ofensiva cartierului Grădişte.
151
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 388/1932, f. 3.
152
Ştirea, an IV, 1934, nr.689, p. 2, art. O intervenţie a populaţiei din Grădişte.
153
A. N.- S. J. Ar., Fond Întreprinderea Comunală Arad, dosar 1/1938-1940, f. 1.

54
producţiei, dar şi pentru conservarea alimentelor154. Astfel, se realiza şi normalizarea
consumului intern, deoarece alimentele păstrate în acest fel, se puteau oferi pentru consumaţie
treptat, după nevoile fiecărei localităţi sau regiuni. Uzina de gheaţă, care a fost înfiinţată în
oraşul Arad la 1910, deservea şi răcitoarele abatorului155. În privinţa Frigoriferului Abatorului
Orăşenesc, au existat şi ani în care, din cauza temperaturilor ridicate chiar şi la sfârşit de
toamnă, „Sindicatul profesional al Industriaşilor Măcelari şi Cârnăţari” din Arad cerea
proprietarilor firmei „Reusz Alexandru şi Fiul” să scadă temperatura acestuia156. Însă, această
problemă a fost înlăturată începând din anul 1931, odată cu dotarea cu un motor „Diesel” de
60 H.P. pentru trebuinţele Fabricii de gheaţă a municipiului Arad157, care producea zilnic
10.000 kg de gheaţă artificială.
În ceea ce priveşte Uzina Electrică, Primăria a concesionat „Societăţii Anonime de
Electricitate din Arad” asigurarea furnizării curentului pentru iluminatul public. Astfel,
începând din anul 1921, Societatea monta, pe calea principală de circulaţie a oraşului, becuri
electrice pentru o iluminare mai bună a aleilor pe întreg cuprinsul nopţii158. Pentru
funcţionarea neîntreruptă a uzinei, Direcţia Generală C.F.R. preda săptămânal 30 vagoane de
cărbuni din Petroşani159. În centrul oraşului, autorităţile erau preocupate chiar din anul 1927
să instaleze câteva becuri electrice în plus160, având în vedere că interiorul urbei nu era
suficient iluminat. Anumite străzi, de exemplu Corso-ul, mai erau iluminate şi datorită
galantarelor161. Montarea de către uzină a noilor corpuri de iluminat pe străzile oraşului, vor
conferi acestuia aspectul de oraş occidental.
Începând cu anul 1933, preţul mediu al energiei electrice pentru iluminatul
localurilor de consumaţie era redus la 15,50 lei/ kwo. De asemenea, pentru încăperile care
serveau de locuit: saloane, dormitoare, sufragerii, hall-uri, birouri, cabinet de lucru, şi camere
de copii, cu excepţia „vestibulelor”, camerelor de baie şi de servitori, cămărilor de alimente,
considerate ca „dependinţe”, exista un anumit tip de tarif, împărţit în trei tranşe, care se

154
Ion Manolescu-Strungă, Organizarea comerţului de produse alimentare, Bucureşti, Institutul de Arte
Grafice “Convorbiri Literare”, 1925, p. 10.
155
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 21/1925, f. 17.
156
Idem, Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 3/1926, f. 23.
157
Ibidem, dosar 107/1931, f. 1.
158
Ibidem, dosar 18/1921, f. 7.
159
Idem, Fond Prefectura judeţului Arad. Actele subprefectului, dosar 33/1921, f. 1.
160
Românul, an XII, 1927, nr.2, p. 4, art. Cum stăm cu străzile şi iluminarea străzilor.
161
Galantarele erau vitrinele unui magazin în care erau expuse mostre din mărfurile acestuia.

55
facturau cu următoatele preţuri: tranşa I: 15,50 lei/ kwo, a II-a, cu 10 lei/ kwo şi a treia cu 6
lei/ kwo162.
Printre cele mai importante servicii ale oraşului se numărau şi cele ale protecţiei
civile: serviciul pompierilor şi al siguranţei publice. Serviciul pompierilor s-a organizat
treptat, la începutul perioadei interbelice „Comisiunea Tehnică a oraşului Arad” propunând
comandarea, la Fabrica de vagoane şi motoare „Astra” din Arad, a unei pompe de incendiu
montată pe automobil, dar şi a unui rezervor de apă, care avea un conţinut de 350 litri163. În
anul 1927, serviciul se organiza odată cu înfiinţarea „Federaţiei Pompierilor din oraşul şi
judeţul Arad”164, iar din primăvara anului 1936, Serviciul Administrativ al Judeţului Arad
dispunea militarizarea Corpului de pompieri, în vederea dezvoltării cât mai eficiente a
serviciilor de incendii. În acest scop se dorea recrutarea unui personal cât mai bine pregătit165.
Din statisticile de incendiu, întocmite anual, reiese faptul că în mediul urban
incendiile erau cauzate, în general, de scurtcircuitele electrice sau explozii ale unor cazane cu
aburi, maşini şi motoare cu petrol 166.
În oraş a mai fost organizat, în anul 1927, la iniţiativa Direcţiunii Siguranţei
Generale, un serviciu permanent la toate Serviciile de Siguranţă, „pentru ca în orice moment,
ziua sau noaptea, să fie transmise diferite informaţii şi comunicări în legătură cu siguranţa
Statului”167.

2.2. Refacerea şi modernizarea infrastructurii stradale. Transportul public. Poşta,

telegraful, telefonia, radiotelefonia. Aeroportul. Gările Aradului şi reţeaua
C.F.R.
Unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat a permis realizarea unor progrese în toate
domeniile de activitate. Totul trebuia refăcut „pe bazele noi şi solide ale unei dezvoltări
normale în această provincie românească slăbită de secole întregi din cauza dominaţiei
străine”168. În privinţa infrastructurii, statul a făcut investiţii de peste 25 miliarde de lei.

162
Tarifele pentru luminat puse la dispoziţia diferitelor categorii de abonaţi, Societatea Anonimă de
electricitate Arad, Arad, 1933, p. 5.
163
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 22/1924, f. 14.
164
Ibidem, dosar 259/1933, f. 124.
165
A. N.- S. J. Ar., Fond Asociaţia Ziariştilor şi Publiciştilor români-Arad, dosar 3/1936-1942, f. 1.
166
Anuarul statistic al României: 1937 şi 1938, Bucureşti, Institutul central de Statistică, 1938, p. 692-
693.
167
A. N.- S. J. Ar., Fond Chestura poliţiei municipiului Arad, dosar 15/1926-1927, f. 62.
168
Silviu Dragomir, La Transylvanie avant et après l`arbritage de Vienne, Sibiu, Centrul de studii şi
cercetări privitoare la Transilvania, 1943, p. 30-31.

56
Astfel, la reţeaua de drum existentă în anul 1918 au fost adăugaţi 1.069 km de drum, pentru a
facilita circulaţia între diverse părţi ale provinciei169.
Înainte de Primul Război Mondial, şoselele judeţului Arad erau împărţite în două
categorii: „edificate şi needificate”. Dacă cele dintâi se aflau într-o stare relativ bună,
celelalte, fără fundament de piatră, „nu se deosebeau de drumurile de câmp”170. După 1918,
în judeţul Arad, drumurile au contribuit, în continuare, la înlesnirea comunicaţiilor între
aşezările omeneşti, contribuind totodată la facilitarea schimbului economic şi cultural171. Însă,
din cauza circulaţiei din ce în ce mai intense, Administraţia judeţului asigura, încă de la
începutul perioadei interbelice, „cantităţi apreciabile de piatră”172, pentru remedierea stării de
degradare în care se aflau drumurile din oraş. În general, drumurile naţionale „de cea mai
mare importanţă”, cum era Oradea-Arad-Timişoara, erau asfaltate, în timp ce drumurile
judeţene cum erau cele de pe valea Crişului Alb, care legau localităţile din această zonă cu
Aradul, erau în mare parte pietruite, însă existau şi porţiuni de drum rămase naturale (de
pământ n.n.)173. În anul 1935, şoselele împietrite din judeţul Arad reprezentau peste 64% din
total174. Repararea drumurilor judeţene deteriorate a avut o influenţă hotărâtoare asupra
aprovizionării pieţelor, deoarece ţăranii din comunele mai îndepărtate nu se mai expuneau
riscului „de a-şi strica căruţele pe drumurile de ţară (...) ce duc la Arad”175, care până atunci
erau greu accesibile. Până în anul 1933, drumurile judeţene au devenit, în general,
practicabile, datorită atenţiei de care dispuneau176.
La fel ca şi alte servicii publice, transportul urban s-a modernizat, după 1918,
odată cu îndepărtarea şinelor fostului tramvai care a circulat la începutul secolului al XX-
lea177. Însă, după intensificarea liniei de autobuze în centrul oraşului 178, încasările tramvaielor

169
Ibidem.
170
Românul, an X, 1921, nr. 92, p. 6, art. Repararea şoselelor în judeţul Arad.
171
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 22/1930, f. 270-271.
172
Ibidem.
173
Alexandru Roz, Studii privind istoria judeţului Arad ..., p. 152-153.
174
Alexandru Mihalca, op.cit., p. 284.
175
Românul, an X, 1921, nr. 28, p. 1, art. Repararea drumurilor de ţară.
176
A.N.- S.J. Ar., Fond Registre, procese verbale ale Prefecturii judeţului Arad, dosar 7/1930-1933, f.
181.
177
Alois Weil, Arad. Hârtii de valoare istorice, Arad, Editura „Centrum voor Scriptophilie Bvba”, 2008,
p. 41-42.
178
Introducerea transportului public auto pentru zona Arad-Podgoria s-a datorat unui proiect al unor
întreprinzători în anul 1899, într-o perioadă în care autobuzul era considerat un mijloc de transport
modern, deoarece apăruse doar în marile metropole europene. Această schimbare trebuia realizată şi în
oraşul Arad, având în vedere problemele nerezolvate de reţeaua de tramvai tras de cai. În anul 1906, a fost
propusă înfiinţarea unei societăţi de transport public cu autobuze, prima de acest fel pe teritoriul de astăzi
al României, „pentru promovarea unui vehicol de transport public care să răspundă mai bine intereselor
locale”. (Adrian Niţu (coord.), Arad. Economie şi societate. Din preistorie până la începuturile regimului
comunist, vol. II, Cluj-Napoca, Editura „Presa Universitară Clujeană”, 2016, p. 431).

57
au scăzut179. La începutul anului 1929, Comisia Interimară a oraşului a hotărât cumpărarea a
două autobuze noi „Ford” în locul celui „învechit”, care circula de la Piaţa Avram Iancu spre
Aradul Nou180, iar în anul 1936 au mai fost achiziţionate încă şapte autobuze marca
„Citroen”181. Până în anul 1938, în oraşul Arad existau 30 de autobuze, care transportau anual
10.430 călători182. Locuitorii oraşului mai obişnuiau să circule de asemenea, cu taximetrele.
În aceste condiţii, începând din 1925, au fost inventate aparatele „taxametro”, care erau
livrate patronilor automobilelor183, pentru ca aceştia să renunţe la preţurile prea mari, pe care
le pretindeau înainte. Taxele de transport în oraş pentru persoane la automobile erau în funcţie
de distanţa parcursă: din centrul oraşului la gară 100 lei, iar ora în oraş 300 lei184.
Spre deosebire de locuitorii din centrul oraşului, care obişnuiau să călătorească cu
mijloacele de transport în comun, în cartiere a fost adoptat un nou mijloc de locomoţie
individual, ieftin şi rapid: bicicleta, aceasta devenind în scurt timp „un lucru obişnuit şi
necesar”185. Bicicletele puteau fi folosite pe drumurile publice, însă doar după obţinerea unui
„Bilet de liberă circulaţie”. În judeţul Arad numărul bicicletelor se afla în continuă creştere:
dacă în 1935 existau deja 11.680, în 1937 ajungea la 14.452, din acest punct de vedere Aradul
fiind al doilea pe ţară186.
În perioada interbelică, au existat mijloace de transport care făceau legătura între
Arad şi comunele apropiate oraşului. Încă din 1922, societatea „Arad-Podgoria”187, din
comuna Ghioroc, obţinea autorizaţie de funcţionare. Tramvaiul companiei pleca de pe
intravilanul oraşului Arad, traversând intravilanul comunei Micălaca, până în piaţa comunei
Ghioroc, iar de acolo mai departe, până în Covăsânţ, Şiria şi Radna188.
În ce priveşte transporturile pe calea ferată, în perioada interbelică Aradul devine
„mare centru feroviar de tranzit” pentru comerţul exterior, unde se întâlneau zece linii ferate
interne189. După 1918, comunicaţiile feroviare s-au dezvoltat foarte mult în judeţul Arad,
deoarece Direcţia C.F.R., care administra căile ferate, avea sediul în Arad, până în anul 1926,
179
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 49/1929, f. 160.
180
Apărarea Naţională (Arad), an II, 1929, nr. 2, p. 3, art. Oraşul Arad cumpără autobuse!!.
181
Buletinul Municipiului Arad, Arad, an XIV, nr. 10, 9 martie 1936, p. 5.
182
Alexandru Mihalca, op. cit., p. 285.
183
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 39/1925, f. 6.
184
Ioan Opincă, Vasile Monda, Ghidul oraşului Arad, Arad, Tipografia “Réthy şi Fii”, 1925, p. 53-55.
185
Horia Truţă, Arad-Gai. Scrieri monografice...., p. 131.
186
Alexandru Roz, Studii privind istoria judeţului Arad ..., p. 93.
187
Societatea “Căile ferate motorizate Arad-Podgoria S.A.” a fost înfiinţată în anul 1905. În 1920, după
electrificarea liniei, îşi schimba denumirea în “Calea ferată electrică Arad-Podgoria S.A.” , societatea
devenind indispensabilă pentru zona Podgoriei. Doar în cursul anului 1925 transporta aproape 800.000
pasageri. (A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria comunei Covăsânţ, dosar 41/1930, f.6).
188
Idem, Fond Inspectoratul industrial Arad, dosar 2/1922-1946, f. 1.
189
Alexandru Roz, Municipiul Arad în contextul istoriei României, Arad, Universitatea Cultural-
Ştiinţifică, 1979, p. 112.

58
când a fost mutată la Timişoara, din motive politice190. Dezvoltarea transportului feroviar s-a
datorat, de asemenea, Fabricii de vagoane „Astra”, unde s-au fabricat vagoane, locomotive şi
automotoare.
În primăvara anului 1923 a fost inaugurată linia ferată Arad-Oradea. Punerea în
circulaţie a noii linii ferate avea o extraordinară importanţă pentru Arad şi zona Banatului,
oferind o cale directă de comunicare cu regiunile de nord ale Ardealului. La inaugurare au
luat parte, alături de primarul oraşului, Ioan Robu, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu şi alţi
membri ai Guvernului, pentru sărbătorirea unui mijloc de transport important şi pentru
dezvoltarea comerţului şi industriei acestei regiuni.
În perioada interbelică, oraşul Arad devine o staţie importantă pe linia
internaţională Bucureşti-Budapesta, cu legături pentru Austria, Elveţia şi Franţa. Itinerariile
principale erau parcurse cu trenuri exprese şi rapide, acceleratele circulând, în general, în
interiorul ţării: de la Bucureşti la Arad, Timişoara, Arad, Oradea191. Statul român a încercat să
ofere unor angajaţi ai săi o serie de facilităţi „pentru a-şi îndeplini cu mai multă eficienţă
sarcinile de serviciu”192. Presiunile exercitate asupra C.F.R. de clasa politică sau asociaţiile
profesionale, au determinat acordarea de reduceri substanţiale pentru toate categoriile
profesionale ale României interbelice. Facilităţi de transport au fost acordate încă din primii
ani după Unirea din 1918, studenţilor, artiştilor, preoţilor, ziariştilor, militarilor193. De cele
mai mari reduceri de călătorie benefiaciau văduvele de război, începând din 1922194. De
carnete de reducere cu 75% pentru călătorie beneficiau şi orfanii de război195. Ţinând seamă
de criza economică, la 1 septembrie 1930 C.F.R. modifica tariful de transport al mărfurilor,
revizuirea tinzând spre reducerea taxelor de transport, „pentru circulaţia mai intensivă a
anumitor mărfuri”196. Reduceri de transport pentru călătoria cu trenul au mai fost acordate,
după încetarea crizei economice din 1929-1933, vizitatorilor staţiunilor balneare deschise în
sezonul de vară sau de iarnă. Staţiunile pentru a căror vizită se acorda 50% reducere erau:
Băile Herculane, Vatra Dornei, Breaza, Predeal şi Sinaia197.
După 1918, oraşul Arad se numără printre primele centre cuprinse în reţeaua
naţională a transportului aerian. Începând din 1930, Direcţia aviaţiei civile a trecut la

190
Alexandru Mihalca, op. cit., p. 287.
191
Enciclopedia României. Ţara Românească, vol. II, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, p. 31.
192
http://www. historia.ro/exclusiv web/general/articol/cand-ce-calatoresc-romanii-nasul.
193
Ibidem.
194
Gazeta Oficială a judeţului Arad, , Arad, an V, nr. 3, 25 ianuarie 1923, p. 4-5.
195
Românul, an X, 1921, nr. 36, p. 6, art. Pentru invalizi, văduve şi orfani de război.
196
A. N.- S. J. Ar., Fond Camera de Comerţ şi Industrie Arad, dosar 1/1931, f. 17.
197
Ştirea, an IX, 1939, nr. 2196, p. 2, art. Cum se acordă reducerea pe C.F.R. în timpul iernei.

59
Ministerul Industriei şi Comerţului de sub controlul aviaţiei militare, iar după 1932, începea
traficul aerian la Arad. Până în anul 1933, au fost înregistrate 40 de zboruri198. Începând cu
20 iulie 1935, transportul aerian a beneficiat de un nou aeroport, mult îmbunătăţit ca dotări şi
tehnică de zbor, faţă de cel precedent. În acelaşi an, a fost inaugurată cursa Arad-Bucureşti,
cu escală la Timişoara, Turnu-Severin şi Craiova, iar din anul 1937, pe aceeaşi cursă circula
avionul trimotor „România”199, de fabricaţie Junkers, care avea o viteză comercială medie de
200 km/h. Pleca de la Arad spre Bucureşti în zilele de marţi, joi şi sâmbătă, iar durata de timp
pe care o parcurgea era de aproximativ două ore şi jumătate. Costul transportului „era cu ceva
mai redus decât costul unui bilet întreg clasa II la accelerat până la Bucureşti”200, iar
funcţionarii publici şi ofiţerii se bucurau de o reducere de 20% la biletele procurate de la
aeroport.
Începând din anul 1938, se realiza legătura aeriană cu oraşul Cluj, alături de
inaugurarea liniei Bucureşti-Arad-Budapesta-Viena, deservită de avioanele tip „LARES”,
aeroportul din Arad devenind în scurt timp un nod important în traficul aerian intern şi
internaţional.
În perioada dintre cele două Războaie Mondiale, progrese importante s-au
înregistrat şi în domeniul telecomunicaţilor. Sistemul de poştă judeţean a fost încadrat în
sistemul naţional prin activitatea oficiilor poştale de stat. În general, un oficiu poştal revenea
la 9.700 locuitori201. Înainte de apariţia căilor ferate, transportul de mesagerii se realiza cu
diligenţa202. Începând din 25 aprilie 1923, organelor care expediau telegramele li se
dispuneau să indice pe ele, înaintea adresei, un „compt” (cont-n.n.) la care trebuiau repartizate
acestea203. După realizarea acestui demers, s-a constatat faptul că erorile de repartizări au
devenit mai rare, fiecărei autorităţi corespunzându-i un anumit număr de „compt”. Spre
exemplu Ministerului de Interne 1, Ministerului de Industrie şi Comerţ contul 9, Ministerului
Comunicaţiilor contul 10. Tariful poştal în vigoare de la 1 ianuarie 1927 era în general stabil
pentru scrisorile sau cărţile poştale trimise în orice altă localitate din ţară, în timp ce pentru
cărţile literare şi ştiinţifice se calcula în funcţie de gramaj. Astfel, dacă pentru expedierea unei
scrisori se plătea suma fixă de 5 lei, pentru trimiterea unei cărţi se achita o sumă de 0,30 lei/
50 gr204.

198
Alexandru Mihalca, op. cit., p. 288.
199
Graniţa (Arad), an I, 1937, nr. 22, p. 3, art. Transporturile aeriene.
200
Ibidem.
201
Alexandru Mihalca, op. cit., p. 289.
202
Alexandru Jivan, Filip Paţac, Istoria economică a României, Timişoara, Editura „Mirton”, 2004, p. 43.
203
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 25/1924, f. 17.
204
Almanach Argus 1927, Bucureşti, Editura „Luceafărul”, 1927, p. 49.

60
 Treptat, spre sfârşitul anilor `20, locul telegrafului a fost luat de telefoane, care
reprezentau un mijloc de comunicaţie rapidă205. În anul 1927, a fost inaugurată prima centrală
telefonică modernă, România ajungând să dispună „de una din cele mai bune reţele telefonice
din Europa”206. Cu toate acestea, în perioada care a urmat, printre abonaţii telefonici ai
oraşului Arad predominau întreprinderile industriale, băncile, firmele, inginerii şi foarte rar
numele unor persoane fizice207. În oraş, serviciile telefonice au cunoscut o semnificativă
îmbunătăţire odată cu montarea noilor centrale automate, în anul 1937. Noua centrală
dispunea de o capacitate de 1.200 linii şi efectua în medie 721 convorbiri pe zi. Funcţionarii
„Societăţii de Telefoane din Bucureşti”, cu ocazia inaugurării, au vizitat fiecare abonat al
telefonului automat pentru a face demonstraţii şi a arăta modul de funcţionare al noilor
aparate, distribuind noi cărţi de telefoane208. Aradul era primul oraş din Transilvania prevăzut
cu o asemenea instalaţie209. Pentru a încuraja dezvoltarea serviciului telefonic, conducerea
„Societăţii Române de Telefoane” oferea o serie de avantaje ocazionale, cum era scutirea de
plată a taxei de instalare în cursul lunii mai a anului 1939210. După automatizarea telefonului,
acesta a devenit, în viaţa publică, cel mai comod mijloc de contact între cetăţenii oraşului.
La începutul României Întregite nu exista nici măcar un post naţional de radio.
Câteva familii înstărite din elita românilor aveau aparate radio, însă nu puteau asculta decât
programe străine, emise de la Berlin sau Paris. Deşi în anul 1925 se transmitea prima
emisiune experimentală de radio în limba română, abia în anii `30 ai secolului XX, după
înfiinţarea „Societăţii Române de Radio”, va avea loc o adevărată dezvoltare a radioului
naţional211. Radiotelefonia începea să reprezinte un mijloc de a transmite ştiri cu o viteză
foarte mare212. Un alt avantaj al acesteia era şi acela că România putea ajunge printr-o
legătură mult mai rapidă cu lumea întreagă, artiştii români fiind audiaţi în toată Europa, de
amatorii radiofoniei, care ascultau în fiecare seară concertele din toate ţările, în timp ce
românii la rândul lor, aveau ocazia să asculte concertele Operei din Paris. În general, atât
difuziunea muzicii, cât şi a emisiunilor, trebuia să aibă un scop cultural, educativ, informativ
sau distractiv, fiind interzise emisiunile cu caracter polemic de propagandă politică.

205
Ion Simionescu, Ţara noastră. Natură. Oameni. Muncă, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă
“Regele Carol II”, 1937, p. 391.
206
Ioan-Aurel Pop, Istoria românilor…, p. 161.
207
Lista abonaţilor telefonici a reţelei urbane şi interurbane a judeţului Arad, Arad, 1927, p. 3.
208
Graniţa, an I, 1937, nr. 5, p. 6, art. Inaugurarea centralei telefonice automate.
209
Alexandru Roz, Municipiul Arad…, p. 36 .
210
Ştirea, an IX, 1939, nr. 2073, p. 2, art. Telefonul accesibil tuturor.
211
Adrian Cioroianu, Cea mai frumoasă poveste. Câteva adevăruri simple despre Istoria românilor,
Bucureşti, Editura „Curtea Veche”, 2013, p. 87.
212
Cultura (Cluj), 1924, an I, nr. 4, iulie, art. Radiotelefonia în România, p. 350-351.

61
„Societatea Română de Radiodifuziune” îşi amenaja studiourile „în aşa fel încât să asigure,
abonaţilor săi, la orele stabilite, o audienţă permanentă, de bună calitate” 213. Spre exemplu, în
ziua de 6 ianuarie 1934, programul de la radio era alcătuit din concerte de muzică clasică de
Beethoven, muzică instrumentală, muzică din filmele sonore din Viena, din Ungaria, concerte
de orchestră214, de la Belgrad „20 Melodii populare”, iar de la Praga „Recital de piano” 215. Pe
lângă difuzarea muzicii, la radio mai erau transmise emisiuni culturale: profesorul I.
Simionescu vorbea despre „Revistele ştiinţifice româneşti din 1933”, iar Zaharia Stancu
despre „Viaţa şcolară”216.
Prin intermediul ziarului local Ştirea, arădenii erau invitaţi să viziteze magazinul
„Geza Rosenfeld” din Arad, situat pe Bulevardul Regina Maria, unde se vindeau aparate de
radio „Philips”217. Dacă unii preferau să cumpere astfel de aparate radio pentru familia lor,
alţii vizitau renumitul magazin chiar şi pentru a face cadou de Crăciun, un aparat radio, într-
un sezon potrivit pentru ascultarea concertelor transmise la radio.
Până în anul 1938, în judeţ existau 10.035 abonaţi la radio, ceea ce reprezintă 23,4
la 1.000 de locuitori, „un procent mult peste media pe ţară, care era de 13,9 la 1.000 de
locuitori”218.
În general, se poate afirma faptul că după realizarea Marii Uniri din 1918, care a
făcut posibilă tranziţia de la conducerea străină la cea românească, în toate teritoriile
româneşti, oraşul Arad a cunoscut o dezvoltare favorabilă atât în privinţa administraţiei
locale, prin înlocuirea vechiului sistem administrativ şi instituţional cu unul unitar la nivel
naţional, cât şi în cadrul serviciilor şi utilităţilor oraşului, care au contribuit la modernizarea
vieţii cotidiene a locuitorilor acestui oraş.

213
Monitorul Oficial, nr. 80, 4 aprilie 1936, partea I, p. 3055.
214
Ştirea, an IV, 1934, nr. 537, p. 4, art. Radio.
215
Idem, an IV, 1934, nr. 547, p. 6, art. Radio
216
Idem, an IV, 1934, nr. 538, p. 3, art. Radio.
217
Idem, an IX, 1939, nr. 2240, 18 decembrie, p. 3, art. Cadoul dorit de familia întreagă.
218
Alexandru Mihalca, op. cit., p. 289.

62
 CAPITOLUL AL III-LEA

Evoluţia urbanistică, demografică şi etnică a oraşului

1. Oraşul vechi şi extinderea acestuia prin încorporarea comunelor limitrofe; noi

cartiere de locuinţe. Centru şi periferie.
După Primul Război Mondial, aglomerarea centrelor urbane a reprezentat din punct
de vedere social, cultural şi economic o importanţă deosebită. Deşi în Transilvania oraşele
aveau o proporţie considerabilă de populaţie minoritară, după 1918 s-a produs un exod
important de populaţie ungaro-transilvană spre Ungaria, iar o parte din populaţia românească
s-a stabilit în această regiune românească. Având în vedere influenţa pe care o aveau oraşele
asupra formării curentelor politico-sociale, după înfăptuirea reformei agrare se urmărea
ajutorarea elementului românesc urban, printr-o politică economică adecvată, „să prindă
rădăcini materiale”1.
Conform recensământului din 1930, provincia Crişana-Maramureş, din care făcea
parte şi oraşul Arad, a cunoscut de-a lungul perioadei interbelice un nivel mai crescut de
urbanizare faţă de alte provincii precum Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina2. Din
cauza aglomerării populaţiei în oraşe, exista o mărire a densităţii locuitorilor pe clădire,
deoarece o mică parte din totalul clădirilor se aflau în oraş, spre deosebire de mediul rural
unde majoritatea gospodăriilor deţineau „o clădire de locuit în folosinţă proprie”3.
Aglomerarea urbană reprezenta, de fapt, tendinţa modernă, care se manifesta în cele mai multe

1
Petru Nemoianu, Ardealul şi Banatul după Unire, Cluj, Imprimeria Dr. S. Bornemisa, 1925, p. 9-10.
2
Sabin Manuilă, Études sur la démographie historique de la Roumanie, Cluj-Napoca, Center for
transylvanian studies. The romanian cultural foundation, 1992, p. 49.
3
Conjunctura economiei româneşti, Buletin trimestrial, an I, nr. 1-2, Bucureşti, Asociaţia românească
pentru studiul conjuncturii economice, 1936, p. 19.

63
state, de creare a centrelor urbane foarte populate. Prima generaţie a populaţiei care venea spre
oraşe, de la sate, ocupa suburbiile, iar generaţiile următoare înaintau spre centrul oraşelor.
Printre factorii care au influenţat evoluţia urbanistică se înscrie Reforma agrară din
1921, care a contribuit la dezvoltarea municipiului prin extinderea fără precedent a spaţiilor
extravilane. Acest factor a determinat creşterea mare a numărului de construcţii realizate în
această perioadă4. Având în vedere faptul că, în România, casele de locuit au devenit după
război una din cele mai importante probleme ale ţării, guvernele, alături de diversele Societăţi
de Construcţie româneşti doreau să soluţioneze această problemă până în anul 1929,
construind un număr respectabil de case, o parte dintre acestea destul de scumpe. Însă, din
cauza creşterii populaţiei în oraşe, mai era nevoie de un număr considerabil de case pentru
salariaţii publici şi pensionari5. Creşterea numărului locuitorilor în oraş a fost determinată, în
primul rând, de exodul populaţiei rurale spre centrele urbane, deoarece siguranţa împotriva
pericolului din timpul Primului Război Mondial părea mai mare în oraşe6.
În general, majoritatea oraşelor din România aveau ca şi caracteristică „marea
7
suprafaţă” , odată cu încorporarea ca suburbane a unor sate. Construirea Uzinei electrice şi
a Uzinei de apă prelungea zona de locuit de pe Calea Radnei, unindu-se cu Micălaca, ce
devenea astfel cartier al Aradului. Tot în perioada interbelică, cartierul Grădişte se extindea
spre nord ca urmare a creşterii numărului ceferiştilor din Arad, această zonă fiind un cartier al
lor. Deşi înainte de 1929 nu era decât un cîmp, la sfârşitul anilor `20 în acest cartier erau
ridicate sute de case ale funcţionarilor C.F.R., de naţionalitate română, care au reuşit să
întemeieze aici mici gospodării. Faptul că erau români, e dovedit de cele peste 300 semnături
înaintea Consistoriului ortodox din localitate, unde aceştia cereau cu insistenţă recunoaşterea
unei parohii ortodoxe, cu angajamentul că vor ridica o biserică proprie. De asemenea, actualul
cartier Bujac, era la început doar un teren arabil din zonă, cultivat în special cu cereale. La
începutul secolului al XX-lea, din extravilanul cu destinaţie de teren agricol, proprietate a
baronesei Nopcsa, cartierul actual trecea în intravilan. Locuinţele din Bujac erau destul de
rare, ale muncitorilor de la Fabrica de Spirt şi drojdie a Fraţilor Neumann şi ale ţăranilor din
Pusta Bujac, însă după Primul Război Mondial, cartierul s-a extins foarte mult. În noul cartier
s-au stabilit cetăţeni din diverse localităţi ale judeţului Arad: Şiria, Dezna, Zărand, Tisa,

4
Natalia Dascăl, „Evoluţia urbanistică a municipiului Arad în perioada 1918-1938, reprezentată în
Colecţia Muzeului Judeţean Arad”, în Ziridava (Arad), 1981, nr. 13, p. 453.
5
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 181/1926, f. 1.
6
Legea şi regulamentul pentru încurajarea construcţiilor de clădiri din 23 iulie 1921, Bucureşti,
Tipograful „Reforma Socială”, 1921, p. 3-4.
7
Ion Simionescu, Ţara noastră. Natură. Oameni. Muncă, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă
“Regele Carol II”, 1937, p. 297.

64
precum şi din alte judeţe: Ialomiţa, Cluj, Timiş, dar şi români care s-au născut în localităţile
româneşti rămase dincolo de graniţă: Giula, Bichiş, Micherechi8.
În deceniul trei al secolului XX, primarii oraşului Arad luau măsuri pentru a
îmbunătăţi starea în care se aflau anumite cartiere, care au îndurat multe neajunsuri în
perioada grea a crizei economice, perioadă în care conducătorii municipiului n-au putut să
sprijine financiar anumite cartiere. Astfel, începând din 1935, a fost construită o stradă care
lega cartierul Subcetate de oraş. În cartierele noi construite, edificarea de noi locuinţe pentru
funcţionari a început în anul 1925, la iniţiativa unor birouri de arhitecţi, cum era şi Biroul de
arhitect „J. Józsa”, care venea cu anumite propuneri în acest sens, având în vedere faptul că în
primii ani după război, preţurile materialelor de construcţii creşteau de la o zi la alta. În
general noile locuinţe, deşi aveau un spaţiu restrâns, nu pretindeau reparaţii şi se puteau
încălzi mai bine, datorită pereţilor acestui sistem de construcţie, realizaţi din „beton, ciment,
nisip şi zgură”9. Noile zone de locuinţe din perioada interbelică reflectă principiile
urbanismului modern, ale „oraşelor grădină, unde casele erau înecate în verdeaţă” 10. Astfel,
numărul locuinţelor a crescut. Conform recensământului din anul 1930, în oraşul Arad se
găseau 10.037 case de locuit11.
Dacă în noile cartiere au fost construite locuinţe moderne începând din perioada
interbelică, aici dezvoltându-se aşezări foarte apropiate de necesităţile complexe ale
comunităţilor respective, în centrul vechi al oraşului a existat încă din veacul al XVIII-lea
necesitatea adaptării aşezărilor unor maniere anume de organizare a cadrului de către un for
exterior. Astfel, au apărut anumite modele, care au fost administrate în cazul dezvoltării
impuse a aşezărilor. În general, centrele oraşelor din Transilvania au fost conformate identic
cu cele din vestul şi centrul continentului, având ca dominante spaţiale: piaţa, străzile
comerciale, iar din punct de vedere arhitectural catedrala, unele biserici, primăria, hala
comercială şi alte construcţii12.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Iosif II promitea celor care doreau să
construiască edificii noi în oraş, că vor fi scutiţi de taxe în următorii cincizeci de ani. Astfel,
încă de la începutul secolului al XIX-lea, au fost ridicate edificii impunătoare pentru uz

8
Vasile Pop, Moise Ardelean, Ioan Buşan, Mariş Tafie, Dan Demşea, Doru Sinaci, Cartierul Bujac.
Contribuţii demografice, Arad, Editura „Mirador”, 2011, p. 23.
9
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 39/1925, f. 12.
10
Arad. Monografia oraşului de la începuturi până în 1989, Arad, Editura „Nigredo”, 1999, p. 219.
11
La population actuelle de la Roumanie. Chiffres préliminaries du recensement générale de 1930,
Bucureşti, Publié par La Direction de recensement générale de la population, 1931, p. 41.
12
Teodor Octavian Gheorghiu, Istoria aşezărilor umane de la origini până la Renaştere, Timişoara,
Editura Polithenica Timişoara, 1997, p. 2.

65
personal, dar şi general, existând „tendinţa de ieşire din vechile tipare şi mersul spre adoptarea
unui nou mod de viaţă”13. La acest proces de urbanizare a contribuit şi comunitatea evreiască
existentă în oraş. Evreul Iacob Hirschl, bogatul negustor de covoare, construia un teatru în
apropiere de centrul oraşului. Un alt negustor evreu, Tedesco Philip, ridica un edificiu empire,
care pe la jumătatea secolului al XIX-lea era transformat „în cel mai mare şi frumos magazin
din Arad la acea vreme”14. Odată cu ridicarea oraşului la rang de oraş liber-regesc, în anul
1834, pe lângă transformările unor edificii, avea loc înmulţirea numărului construcţiilor, fiind
ridicate edificii reprezentative, Aradul aflându-se în plină dezvoltare. Spre sfârşitul secolului
al XIX-lea, Aradul şi-a schimbat mult înfăţişarea, devenind „dintr-un oraş fără pretenţii, un
oraş cu pretenţii”15. Deşi au fost realizate într-o perioadă târzie, de arhitecţi care aparţin
perioadei de sfârşit de secol XIX şi începutul secolului XX, frumoasele edificii din centrul
oraşului „şi-au lăsat amprenta definitivă asupra stilisticii oraşului”16, ele încadrându-se stilului
Secession. Printre adepţii acestui stil se număra şi arhitectul arădean Tabacovits Emil, care a
fost apreciat datorită realizărilor sale: numeroase case, palate publice şi private, iar în anul
1908, proiecta cazarma pompierilor, dar şi clădiri ale unor şcoli din Arad. Acest proces de
urbanizare a continuat până la Primul Război Mondial.
Având în vedere faptul că înainte de izbucnirea Primului Război Mondial Aradul a
fost considerat unul dintre cele mai frumoase oraşe, fiind numit şi „oraşul grădină”, pe
bulevardul de la gară până la teatru au fost sădiţi arbori şi flori, fiind instalate bănci curate,
vopsite în alb. De asemenea, s-a găsit un alt loc, mai potrivit, pentru trăsurile cu fân şi paie,
care până atunci se aflau la intrarea în oraş. Datorită aspectului său plăcut, Aradul redevine
„oraşul grădină de altădată”17. În perioada interbelică, la fel de apreciată a fost şi zona verde
dintre Primărie şi Mureş, care reprezenta o adevărată mândrie a oraşului, nu doar datorită
frumosului parc care se întindea între Tribunal şi actualul Hotel „Parc”, cât mai ales datorită
Palatului Cultural, „un adevărat monument al arhitecturii”18, care deţinea un muzeu vestit
pentru relicvele istorice pe care le păstra, având şi o sală de concerte şi o importantă
bibliotecă. Zona mai cuprindea şi malul Mureşului, amenajat pe o mare întindere, dar şi

13
Dan Berindei, Modernitate şi trezire naţională. Cultura naţională română modernă, Bucureşti, Editura
Fundaţiei PRO, 2003, p. 164.
14
Gheorghe Lanevschi, „Contribuţia comunităţii evreieşti la dezvoltarea urbanistică a Aradului în cursul
secolului al XIX-lea şi primul deceniu al secolului al XX-lea”, în vol. Minorităţile între identitate şi
integrare, Arad, Editura „Trinom”, 1999, p. 164.
15
Idem, „Un reprezentant de seamă al arhitecţilor arădeni: Tabacovits Emil”, în vol. Aradul de-a lungul
timpului. Culegere de texte de la al II-lea Simpozion de ziua Sf. Petru din Arad, Timişoara, „Uniunea
Sârbilor din România”, 2002, p. 141-144.
16
Ibidem.
17
Românul (Arad), an XIV, 1929, nr. 19, p. 3, art. Aradul, oraşul grădină.
18
Josif Schönfeld, Eugen Glück, Istoria evreimii arădene, Tel Aviv, Editura Minimum, 1996, p. 14.

66
Ştrandul „Neptun”. În apropierea malului drept al Mureşului se afla şi Parcul „Mihai
Eminescu”, aleile spaţiului verde fiind vara deosebit de animate.
În perioada interbelică, la Arad, majoritatea magazinelor mari se aflau în centrul
oraşului, această tradiţie fiind păstrată încă din secolul al XV-lea, în marile oraşe din
Transilvania19. Asemenea magazine vor fi construite, începând din anii `30 şi în zonele din
apropierea centrului vechi, oferind acestuia aspectul unui frumos oraş european 20. De obicei,
magazinele situate în clădiri mai vechi, ridicate cu aproape un secol în urmă, au fost renovate,
geamurile fiind mărite considerabil pentru a oferi noului magazin un aspect mai modern.
Noua stradă principală a Aradului, renumitul „Corso”, se întindea din dreptul
Palatului Minoriţilor până în strada Horia de astăzi. Astfel, centrul politic şi cultural al
oraşului se mută acum din „Piaţa Libertăţii” spre noua Primărie21. Treptat, Aradul s-a extins şi
mai spre nord. Pe strada principală, dincolo de Primărie, modestele case, iniţial ţărăneşti, s-au
înnoit, devenind supra-etajate, însă fără a afecta unitatea arhitecturală a oraşului22. La fel de
reuşită urbanistic, a fost construcţia cartierului de vile de pe malul Mureşului. Aici au fost
ridicate vile cu două sau trei nivele, beneficiind de toate dotările edilitare23. Omul modern
prefera noile case, care se ridicau „în linii sobre”, cu ferestre mari, care lăsau să intre aerul şi
lumina. În privinţa încăperilor din locuinţă, acestea erau foarte estetice, alcătuite din trei
camere, hol, o sufragerie, care înlocuia salonul de altădată „inadaptat pentru locuit” şi
„dependinţe”. În privinţa mobilerului, acesta a cunoscut de asemenea, o evoluţie
semnificativă, fiind preferată o mobilă practică, în locul mobilierului greoi, cu multe sculpturi.
În încăpere, se mai găseau câteva fotolii, în care se putea sta comod, ascultând o muzică la
radio sau citind o carte, după timpul petrecut în oraş cu ocupaţiile zilnice24. Odată cu
modernizarea oraşului, prin construirea de noi locuinţe, se accentua evacuarea subteranelor
necorespunzătoare, iar în anul 1935, Comisia de salubritate comunală decidea evacuarea unor
edificii foarte deteriorate25.
Până la 1926, „românizarea” a fost un fenomen care s-a derulat relativ cu
dificultate în oraşul Arad: pe stradă se mai vorbea în maghiară, dar şi în localurile publice şi

19
Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, The history of Transylvania, vol. I, Cluj-Napoca, Editura „Romanian
Cultural Institute. Center for Transylvanian Studies”, 2009, p. 338.
20
Ştirea (Arad), an IV, 1934, nr. 677, p. 2, art. Se dărâmă un imobil.
21
La începutul secolului al XVIII-lea, dezvoltarea oraşului avea ca nucleu iniţial „Piaţa Libertăţii”, aici
funcţionând primele ateliere meşteşugăreşti şi magazine din Arad. Tot aici s-a aflat şi prima primărie,
demolată după 1850. În locul acesteia, între 1872-1875, s-a înălţat o nouă clădire a Primăriei, cea care s-a
păstrat până astăzi, în stil neo-gotic, sub formă de turn.
22
Josif Schönfeld, Eugen Glück, op. cit., p. 14.
23
Natalia Dascăl, op. cit., p. 456.
24
Ilustraţiunea română , (Bucureşti), 1933, an V, nr. 6, 1 februarie, p. 4, art. Un cămin modern.
25
Buletinul Municipiului Arad, Arad, an XIV, nr. 11, 2 martie 1936, p. 8.

67
magazine, iar birjarii cunoşteau străzile după numele maghiare, deşi denumirile acestora
fuseseră schimbate după 191826. Se putea chiar trage concluzia că românii nu s-au dezobişnuit
de vechea societate27. Însă, începând din anul 1927 Consiliul oraşului Arad începe să se ocupe
de investirea în monumente culturale, pentru a contribui la românizarea oraşului de la graniţă.
După demolarea statuilor maghiare, în locul lor s-a luat iniţiativa ridicării unui monument în
cinstea „marelui erou al deşteptării naţionale a românilor”, Avram Iancu, având în vedere
faptul că trecuseră zece ani de când Aradul se afla sub stăpânire românească 28. Monumente
pentru cultul istoriei naţionale româneşti au mai fost construite şi în anii `30. La 17 mai 1936,
are loc inaugurarea monumentului „Crucea martirilor arădeni”, ridicat în fosta piaţă
Podgoria29, în cinstea eroilor martiri căzuţi în perioada decembrie 1918- aprilie 1919, în
războiul declanşat de armatele Ungariei pentru recucerirea Transilvaniei. Duminica acelei zile
a reprezentat o adevărată sărbătoare cu semnificaţii naţionale, deoarece atunci se împlineau 17
ani de la eliberarea Aradului, cu adevărat, de sub stăpânirea maghiară. Având în vedere faptul
că inaugurarea monumentului a fost anunţată în presa vremii, din timp, la manifestaţia din
Arad au participat peste 30.000 de români din toate colţurile Transilvaniei, Aradul devenind
pentru o zi ceea ce fusese în anul 1918, „capitala românismului transilvan”30. Un an mai
târziu, a fost construit un alt monument important pentru istoria oraşului, „Troiţa
Antirevizionistă”, în faţa zonei verzi a Tribunalului Arad, fiind dedicată campaniei
antirevizioniste româneşti31. Până spre finalul perioadei interbelice autorităţile locale mai
doreau să restaureze monumentele istorice importante din oraş şi judeţ, la cererea profesorului
Nicolae Iorga, preşedintele „Comsiei Monumentelor istorice”32.
În lucrarea sa Portrait de la Roumanie, scriitorul Georges Oudard a realizat o
descriere a Transilvaniei, „pe care o vedea ca o lume aparte (...), deoarece teritoriul ei
cuprinde de fapt patru regiuni distincte: Transilvania propriu-zisă, Crişana, Maramureşul şi
Banatul”33. Scriitorul francez continuă să descrie marile oraşe din Vestul României, de la
vremea respectivă, pe care le vedea ca fiind „agreabile, ordonate şi aerisite, (...)

26
Ioan Opincă, Vasile Monda, Ghidul oraşului Arad, Arad, Tipografia “Réthy şi Fii”, 1925, p. 19-21.
27
Voinţa Poporului (Arad), an IV, 1926, nr. 23-24, p. 3, art. Oraşul Arad se maghiarizează.
28
Idem, an II, 1924, nr. 10, p. 3, art. Naţionalizarea oraşelor noastre.
29
Monumentul „Crucea Martirilor Unirii 1918-1919” a fost construit iniţial în piaţa Podgoria, actuala
Piaţa Drapelului, astăzi, monumentul aflându-se în Parcul „Mihai Eminescu”.
30
Alex Bătrâna, Iuliu-Cezar Sturza, „Relaţia dintre istorie şi artă. Monumentul „Crucea martirilor Unirii
1918-1919” din Arad”, în vol. I, Administraţie românească arădeană, Arad, Editura „Vasile Goldiş”
University Press, 2010, p. 303.
31
Horia Truţă, Dan Demşea, Monumente de for public, însemne memoriale, construcţii decorative şi
parcuri din judeţul Arad, Arad, Editura „Nigredo”, 2008, p. 14.
32
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 219/1938, f. 1.
33
Georges Oudard, Portrait de la Roumanie, Paris, Editura „L’ Europe Vivante“, 1935, p. 185.

68
confortabile”34. Aradul avea aspectul unui oraş mare, cu câteva influenţe austriece, datorită
edificiilor vechi şi a şarmantelor cafenele. Treptat, pe parcursul perioadei interbelice, Aradul a
devenit un oraş cunoscut şi datorită unor firme de tipografie, care, începând din anul 1924, au
luat iniţiativa de a fotografia clădirile mai însemnate ale oraşului, în scopul de a cofecţiona
cărţi poştale ilustrate35.
După 1918, Aradul era un oraş care impresiona pe străinii care veneau aici în
vizită. Aceştia rămâneau plăcut surprinşi de aspectul oraşului încă din momentul în care
soseau în gară, iar pentru a ajunge în oraş, se putea lua tramvaiul, trăsura, maşina sau
autobuzul, acestea fiind cele mai confortabile mijloace de transport pe care le oferea oraşul la
vremea respectivă. Pentru primirea vizitatorilor, oraşul avea, de asemenea, hoteluri moderne,
cum era renumitul hotel „Crucea Albă”, care pe lângă dotările moderne ale celor 64 de
camere pe care le deţinea, mai avea o sală de dans cu podium şi oglinzi mari, dar şi un coridor
la fel de luxos dotat36.
Pentru orice străin exista curiozitatea de a ajunge cât mai repede în oraş, pentru a
vedea cele mai impunătoare monumente culturale. O străduţă îngustă şi curată ducea la Mureş,
iar alta spre Palatul Cultural, însă prima atracţie rămânea Primăria. Pătrunderea în centrul
oraşului se făcea pe calea principală, zilnic accesibilă, numită de arădeni „Corso”. Un uriaş
templu de închinăciune sprijinit de o parte şi de alta de câte o coloană în stil bizantin te oprea
în loc: era Biserica romano-catolică. O altă atracţie a oraşului o repreznetau clădirile cu etaj,
Teatrul oraşului, o mare cafenea centrală: „Cafeneaua Orăşenească”, în spatele căreia se afla o
piaţă mare, Piaţa „Avram Iancu”. Vitrinele mari ale magazinelor variau zilnic în frumuseţea
lor, după ultima modă, vieneză sau pariziană, iar reclamele lucrate cu gust te invitau să le
vizitezi. Acestea erau elementele de bază care compuneau centrul oraşului. Nu departe se afla
şi o frumoasă catedrală, în faţa căreia exista încă o piaţă mare. La Arad, mai exista un Palat
Cultural, unde se ţineau pe lângă concerte, marile festivităţi naţionale, conferenţierea
specialiştilor sau sărbătorirea festivă a vreunei personalităţi locale. Mai existau şi câteva
cinematografe moderne, care rulau filmele de mare succes.
În anul 1925, profesorul universitar de pedagogie dr. Onisifor Ghibu, născut la
Sibiu, a publicat un articol în ziarul arădean Voinţa Poporului despre „Aradul românesc ca
centru istoric, politic şi cultural”. Acesta a vizitat Aradul pentru prima oară în anul 1909, când
se întorcea din Germania, după terminarea studiilor universitare, afirmând că oraşul l-a

34
Ibidem, p. 217.
35
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 22/1924, f. 3.
36
Idem, Fond Tribunalul judeţului Arad. Secţia a III-a, dosar 16/1933-1940, f. 1.

69
impresionat datorită străzilor mari şi arhitecturii clădirilor, fapt remarcat şi de istoricul
Nicolae Iorga, la începutul secolului al XX-lea, impresionat fiind de măreţia „vrednică de
orice capitală modernă” a oraşului37. Profesorului Onisifor Ghibu, la fel de frumos şi
impunător i se părea şi după vizita făcută la 1925, singura schimbare observată fiind că acel
caracter unguresc existent înainte de 1918, nu mai era atât de proeminent în oraş. Aradul mai
era considerat de acelaşi profesor ca fiind „cel mai vechi centru pedagogic românesc”, datorită
activităţii desfăşurate de profesorii Preparandiei38.
Chiar dacă mai existau unele neajunsuri, oraşul Arad a fost descris de către
locuitorii lui din perioada interbelică ca un oraş pitoresc şi deosebit de frumos. Un ziarist
spunea că „odată cu venirea primăverii era o adevărată plăcere să priveşti ghioceii şi viorelele,
primii vestitori ai primăverii, pe care-i ofereau oamenilor, cu stăruinţă (...) ţigănuşii, pe
trotuarele pline de soare ale oraşului Aradului”39. Acelaşi ziarist afirma că era o adevărată
plăcere să te plimbi pe „corso”-ul elegant, unde puteai vedea costumele ultimei creaţii de
modă feminină, iar dacă doreai să faci o plimbare în aer liber, locul cel mai potrivit era malul
Mureşului, pe digul dintre Aradul Nou şi Micălaca. Însă, spre sfârşitul perioadei interbelice,
putem observa că industrializarea nu mai ţinea cont de aceste locuri pitoreşti, deoarece
începeau să se construiască clădiri înalte, iar în imediata apropiere a Palatului Cultural, îşi mai
ridica o clădire, o societate sportivă. De la Tribunal, întreg malul până în Micălaca, era cuprins
de industria lemnului şi cărămizilor, malul Mureşului, cel mai pitoresc loc din Arad, urmând
să fie acoperit cu clădiri pănă în albie. Dar, cu toate acestea, malul râului Mureş a rămas până
astăzi locul preferat de promenadă al arădenilor.

2. Schimbări demografice şi sociale: românizarea, structura etnică, socială şi

confesională a oraşului
După 1918, odată cu alipirea noilor provincii diferit administrate, în România se
impunea o organizare completă a Serviciului Demografic. Dacă la începutul perioadei
interbelice Serviciul de Statistică Demografică înregistra în fiecare an mişcarea populaţiei
pentru întreaga ţară, folosind metode de înregistrare proprii fiecărei provincii, treptat metodele
au fost modificate, fiind în măsură să pregătească personal specializat necesar recensământului

37
Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906, Bucureşti, Editura „Saeculum
I.O.”, 2009, p. 358-359.
38
Lizica Mihuţ, Itinerarii spirituale arădene, Arad, Editura „Multimedia”, 1997, p. 287-288.
39
Solidaritatea (Arad), an I, 1922, nr. 5, p. 2, art. Privelişti arădane.

70
populaţiei şi să ofere organizaţiilor statistice internaţionale diverse informaţii privind mişcarea
populaţiei40.
În anul 1930, România avea un total de 18.057.028 locuitori, din care populaţia
mediului urban reprezenta 3.651.039 de suflete, faţă de mediul rural care avea 14.405.989
locuitori41. După numărul de locuitori, România era a opta ţară din Europa42. Cele mai
populate provincii erau Muntenia şi Transilvania, iar provincia cu cea mai puţină populaţie era
Dobrogea43. În perioada interbelică, media populaţiei unui judeţ era de 254.266 locuitori, în
regiunea Crişana aflându-se judeţele cele mai mari ca număr de populaţie, având o medie de
347.561 locuitori44. În cadrul provinciei, judeţul Arad ocupa locul al doilea ca număr de
populaţie, după judeţul Bihor, având 423.649 locuitori45.
De asemenea, în urma unirii provinciilor eliberate de sub stăpânirea străină,
suprafaţa României a crescut cu mai mult de 53 %, comparativ cu întinderea pe care o avea
înainte de război: de la 137.903 ajungând la aproape 300.000 km²46.
Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, oraşul Arad a cunoscut o
dezvoltare ascendentă datorită poziţiei sale, ca punct important în traficul internaţional spre
Occident, precum şi ca urmare a dezvoltării industriei şi comerţului. Astfel, după război,
municipiul Arad ajunge unul dintre cele mai de seamă oraşe ale României interbelice, având
77.181 locuitori47. Municipiul concentra întreaga populaţie urbană din judeţ.
Pe parcursul perioadei interbelice, populaţia oraşului a înregistrat un spor
semnificativ, fiind înregistrată o creştere cu 28,18 % până în anul 1930, de la recensământul
realizat în anul 191048. Această creştere poate fi explicată atât prin sporul natural, cât şi prin
încorporarea unor sate din apropiere. Numărul locuitorilor din centrul urban al judeţului a
sporit şi datorită dezvoltării industriale, care a atras o parte a populaţiei rurale din împrejurimi
la oraş. De asemenea, comerţul a constituit în perioada interbelică, o ramură importantă a

40
*** La population actuelle de la Roumanie. Chiffres préliminaires du recensement général de 1930...,
p. 21.
41
Corneliu Pădurean, Aradul în perioada interbelică. Contribuţii demografice, Arad, Editura Universităţii
„Aurel Vlaicu”, 2004, p. 42.
42
Ioan Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Bucureşti, Editura “Rao”, 2001, p.
11.
43
Când se înregistrează populaţia la un recensământ, în numărul acesteia pot figura atât locuitorii care îşi
au domiciliul în localitatea rspectivă, cât şi cei care se află întâmplător pe teritoriul ei.
44
Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia de istorie a României, Bucureşti,
Editura “Meronia”, 2000, p. 307.
45
Corneliu Pădurean, op. cit., p. 44.
46
La Roumanie economique en 1926, Union des Chambres de Commerce et d` Industrie de Roumanie,
Bucarest, Imprimerie de la Cour Royale, 1926, p. 7.
47
Corneliu Pădurean, op. cit., p. 47-103.
48
Ibidem

71
economiei oraşului. În anul 1930, municipiul Arad se situa din acest punct de vedere pe locul
patru în România cu 15 persoane ocupate în acest sector la 1.000 de locuitori 49. În aceste
condiţii, oraşul Arad era unul dintre cele mai importante centre citadine din România, fiind
întrecut doar de Bucureşti, Ploieşti, Oradea, Timişoara, Iaşi şi Cluj.

***
Arealul Tisa-Crişana, plasat pe un teritoriu cu o identitate central-europeană a fost
întotdeauna un spaţiu multietnic şi multicultural, adică locuit simultan de mai multe etnii
venite aici treptat, continuându-şi în acest teritoriu propria cultură şi identitate etnică50.
După constituirea României Mari, în anul 1918, ţara nu era din punct de vedere
etnic omogenă. Pe teritoriul de atunci, ca şi pe cel de acum, locuiau împreună români,
maghiari, germani, evrei, ucrainieni, ruşi, sârbi, slovaci, cehi, bulgari. Cu toate acestea,
majoritatea absolută a populaţiei, de 71,9 %, era formată din români 51. Conform Constituţiei
din 1923, românii, indiferent de originea etnică sau confesională, se bucurau de toate
libertăţile şi drepturile stabilite prin legi: libertatea învăţământului, a presei, a întrunirilor52.
La recensământul din anul 1930, în judeţul Arad s-au înregistrat 19 etnii, dintre care
ponderea cea mai mare o deţineau românii cu 60,95 %, urmaţi de maghiari cu 19,1 %, germani
cu 12,3 %. Existau, de asemenea, etnii care nu aveau o pondere semnificativă la nivelul
judeţului: turci, greci, albanezi, aromâni53. Elementul românesc forma populaţia cea mai veche
şi totodată ce mai numeroasă a judeţului Arad, existenţa românilor în aceste regiuni fiind
atestată încă din veacul al IX-lea54. Superioritatea numerică a elementului românesc s-a
menţinut, „nu doar în partea de răsărit a judeţului, ci până dincolo de frontiera trianonică”55,
conform datelor statistice din veacul al XVIII-lea, care reies din registrele de impozitare a
iobagilor. În cele peste 170 de comune care formau judeţul Arad la vremea respectivă,
comunele pur ungureşti erau aproape inexistente, iar cele mixte se aflau în inferioritate
numerică. Românii reprezentau chiar şi în comunele de frontieră peste 80% din
49
Ibidem.
50
Elena Rodica Colta, Interetnicitate şi construcţii identitare în zona de frontieră româno-maghiară,
Arad, Editura Universităţii „Aurel Valicu”, 2010, p. 27.
51
Corneliu Pădurean, op. cit., p. 80.
52
Constituţiunea. Promulgată cu Decretul Regal nr. 1360 din 28 martie 1923, Bucureşti, Editura
Librăriei „Universala”, 1923, p. 4-5.
53
Corneliu Pădurean, op. cit., p. 80.
54
Salonul Literar , (Arad), 1925, an I, nr. 4-5, iunie-iulie, p. 37, art. Ceva despre populaţia judeţului
Arad.
55
Gheorghe Ciuhandu, Schiţe din trecutul Românilor arădeni din veacul al XVIII-lea, Arad, Tiparul
Tipografiei Diecezane, 1934, p. 18-19.

72
contribuabili56. Abia odată cu începerea Primului Război Mondial, din cauza mobilizărilor
care au avut loc în societatea transilvană şi a emigrărilor clandestine a locuitorilor din regiune,
din diferite motive, are loc o scădere a populaţiei româneşti, care s-a menţinut în primii ani
interbelici57. În ciuda acestui fapt, pe parcursul perioadei interbelice, între cele trei oraşe
importante din vestul României58, se pare că Aradul avea cea mai numeroasă populaţie
românească. Structura etnică a mediului citadin, ne indică că românii deţineau o pondere de
39,4%59, deşi maghiarii aveau până la Marea Unire ponderea cea mai mare, din cauza
contextului politic din a doua jumătate a secolului al XIX-lea60. Însă, după realizarea Marii
Uniri, ponderea maghiarilor a scăzut cu şapte procente. Această scădere s-a datorat şi faptului
că în urma trasării graniţei trianonice, o suprafaţă de 270 km² din fostul comitat, cu o
populaţie de 9.015 era maghiară61. Cele două etnii erau urmate de evrei62, cu 9,14% şi de către
germani, cu 7, 94%. Sârbii şi croaţii63 reprezentau 1,71%, iar cehii şi slovacii64 1,41% din

56
Ibidem.
57
Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan, „Mutaţii demografice în Transilvania în anii Primului Război
Mondial”, în vol. Coord. Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan, Rudolf Gräf, Corneliu Pădurean, Mişcări
de populaţie şi aspecte demografice în România în prima jumătate a secolului XX, Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, 2007, p. 71-72.
58
Pe parcursul perioadei interbelice, la Oradea românii reprezentau doar 27, 1% din totalul populaţiei, pe
primul loc situându-se maghiarii cu 51,55%, iar în oraşul Timişoara pe primul plan se plasa populaţia de
origine germană reprezentând 30,36%, urmată de maghiari cu 30,19% şi români 26,44%.
59
Corneliu Pădurean, op. cit., p. 82.
60
Mircea Brie, „Ethnic identity and the issue of otherness through marriage in North-West Transylvania
(Second half of the XIX-early XX century) ”, în vol. Coord. Mircea Brie, Sorin Şipoş, Ioan Horga, Ethno-
confessional realities in the Romanian area. Historical perspectives (XVIII-XX centuries), Oradea,
Editura Universităţii din Oradea, 2011, p. 91-92.
61
Adrian Niţu (coord.), Arad. Economie şi societate. Din preistorie până la începuturile regimului
comunist, vol. I, Cluj-Napoca, Editura „Presa Universitară Clujeană”, 2016, p. 170.
62
Începutul existenţei evreilor în Arad s-a desfăşurat în cartierul „vechii cetăţi”, aflat lângă fosta Piaţă a
Peştelui, la începutul secolului al XVIII-lea, când au primit autorizaţia de a-şi construi primele case. Tot
aici, în anul 1834, luase fiinţă prima clădire sinagogală, cu timpul devenind cartierul „evreiesc”, cu multe
alte clădiri comunitare. În primii ani de domnie ai principelui Carol I, evreii imigrau constant din Polonia
şi sudul Rusiei, unde condiţiile de trai erau mai aspre decât în România, stabilindu-se în ţară fără forme
legale. Abia după 1918, în România Mare, locuitorii provinciilor alipite deveneau cetăţeni români de
diverse naţionalităţi. Evreii jucau un rol semnificativ în viaţa economică şi culturală a regiunii, datorită
maghiarizării şi creştinizării. Numărul şi ponderea lor a scăzut cu 50% în mediul rural, dar a crescut în
oraş, fără a schimba procentul lor din populaţia totală a Aradului. (Sidney Whitman, Amintiri despre
Regele Carol I, Bucureşti, Editura „Meteor Publishing”, 2014; Ioan Scurtu, Liviu Boar, Minorităţile
naţionale din România1918-1925. Documente, Bucureşti, Editura „Arhivele Statului din România”, 1995;
Lucian Boia, Cum s-a românizat România, Bucureşti, Editura „Humanitas”, 2015; Raul Tiberiu Muntean,
Minorităţile naţionale din oraşul şi judeţul Arad: 1918-1938, Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş-Bolyai”
Cluj-Napoca, 2006 –Teză de doctorat).
63
La fel ca alte etnii care s-au stabilit în judeţul Arad şi sârbii au luptat pentru păstrarea identităţii
naţionale şi religioase, încă din secolul al XV-lea, când s-au aşezat pe Valea Mureşului, primind în
posesie zece sate cu centrul la Nădlac, dar şi în Lipova, din 1607, după războiul împotriva turcilor, ei
aflându-se în cadrul armatei Ardealului. După Conferinţa de pace de la Paris, din 1919, sârbii din Arad îşi
organizau viaţa religioasă, socială, culturală şi politică. Însă, până spre finalul perioadei interbelice,
numărul acestora s-a aflat în scădere ajungând de la 1.125 sârbi înregistraţi la recensământul din 1851, la
716 în 1938. (Ljubivoje Cerović, „Sârbii din Arad”, în vol..Interetnicitate în Europa Centrală şi de Est,
Arad, Editura „Trinom”, 2002, p. 342-359).

73
totalul populaţiei, ponderea celorlaltor etnii fiind sub 1%65. Despre români ca naţie, Valeriu P.
Vaida obişnuia să afirme că aceştia „nu au vocaţia deznaţionalizării celorlalte etnii cu care
convieţuiesc”66. Înainte de 1940, el şi-a petrecut copilăria în oraşul Arad „într-o sinceră
înfrăţire a celor ce trăiam împreună, fără deosebire de etnie. (...) În Cartierul Gai, nu era nici
măcar gândită vreo separare pe naţii între noi, copiii. La colindat mergeam împreună cu
viflaimul pe la case româneşti şi ungureşti. (...) În acest fel, orice bucurie o împărţeam noi
copiii de români şi cei de unguri”, relatează autorul cărţii amintirile trăite în oraşul Arad.
Conform recensământului din 1930, structura etnică a populaţiei României era în
favoarea românilor, ei reprezentând 71,9% din totalul populaţiei, situaţie întâlnită şi în alte ţări
ca Polonia, Cehoslovacia sau Iugoslavia, unde minorităţile etnice depăşeau cu puţin cifra de
30% din întregul populaţiei ţării67. Începând din aceeaşi perioadă, în oraşul Arad are loc o
creştere a ponderii românilor şi mai ales a germanilor cu 50 %, creşterea celor din urmă având
loc după includerea în judeţul Arad a plăşii Aradul Nou68, care era locuită în proporţie de 50-
58% de şvabi69. În acelaşi timp se petrece o scădere semnificativă a maghiarilor, cu peste
10%, în comparaţie cu numărul lor înregistrat la recensământul din 191070, din cauza părăsirii
judeţului de către cei care nu au dorit să accepte noile realităţi de după anul 191871.
În privinţa religiei, conform recensământului din 1930, populaţia ortodoxă şi
romano-catolică formau majoritatea locuitorilor oraşului Arad, urmată de reformaţi calvini,

64
Migrarea slovacilor pe teritoriul României a început în secolul al XVIII-lea şi s-a intensificat în prima
jumătate a secolului XIX. Slovacii s-au aşezat în patru zone ale României: în ţinuturile de câmpie ale
judeţului Arad şi ale Banatului, în ţinuturile muntoase ale judeţelor Bihor şi Sălaj, în localităţile miniere
ale judeţelor Satu Mare şi Maramureş, precum şi în partea de Nord-Est a Bucovinei. În 1747 au sosit
primii slovaci din Békéscsaba în zona Aradului. La cumpăna secolelor XIX-XX, s-au manifestat deja
rezultatele aculturaţiei şi ulterior, în perioada interbelică, atât în consolidarea economică şi socială a
aşezărilor cu un număr mai redicat de locuitori (Nădlac, Peregu Mare, Brestovăţ), cât şi în revigorarea
manifestărilor lor cultural naţionale. Spre exemplu, Nădlacul, prin arhitectura şi cultura sa, începea să
aibă un caracter urban, oraşul devenind, treptat, „centrul spiritual şi naţional al slovacilor din România”.
(Ondrej Štefanko, Despre slovacii din România, Arad, Editura „Ivan Krasko”, 2004, p. 16-17).
65
Ibidem.
66
Valeriu P. Vaida, Mărturii dintr-un veac apus, Târgu-Mureş, Editura Fundaţia culturală „Vasile
Netea”, 2004, p. 12.
67
Kurt W. Treptow, A history of Romania, Iaşi, The Center for Romanian Studies, 1996, p. 394.
68
Până la finalul perioadei interbelice, în Aradul Nou predomina numărul germanilor, fapt demonstrat de
numărul populaţiei care s-a nascut în perioada 1932-1937: 101 români, 662 germani şi 36 unguri. (A. N.-
S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 238/1938, f. 1).
69
Infiltrarea elementului german (germanii şi şvabii), în judeţul Arad are loc în secolul al XVIII-lea, sub
împăraţii Leopold I, Iosif I, Carol III şi Maria Therezia, coloniştii fiind aşezaţi ca lucrători de pământ pe
domeniile statului sau moşiile particularilor. (Salonul Literar , (Arad), 1925, an I, nr. 4-5, iunie-iulie, p.
37, art. Ceva despre populaţia judeţului Arad).
70
Pe de altă parte, scăderea ponderii maghiarilor în structura etnică a judeţului Arad trebuie văzută din
perspectiva structurii chestionarelor utilizate la recensământuri de autorităţile maghiare, care includeau în
rândul populaţiei maghiare şi pe evrei şi ţigani. La recensământul din 1930 însă, cele două etnii erau
individualizate. (Corneliu Pădurean, Mihai Săsăujan, Biserică şi societate, Arad, Editura „Gutenberg
Univers”, 2005, p. 244).
71
Corneliu Pădurean, op. cit., p. 82.

74
greco-catolici şi evanghelici-luterani. Doar în mediul rural al judelului predomina populaţia
românească de rit ortodox72.
Recensământul din anul 1930 are o valoare deosebită, fiind primul, dar din păcate şi
ultimul recensământ care a fost efectuat într-o Românie care cuprindea între hotarele sale
toate teritoriile locuite de români. Valoarea sa este dată şi de faptul că este primul recensământ
efectuat de autorităţile române în teritorii care s-au aflat de-a lungul timpului sub străpânire
străină. În acest fel, realităţile demografice, ce au fost multă vreme ascunse de guvernanţii
care stăpâneau teritoriile locuite majoritar de români, au putut ieşi la iveală „pentru a corecta o
istorie, care, mai ales în secolul al XIX-lea, a fost înlocuită uneori de statistici instrumentate
după bunul plac al guvernelor străine”73. Pe baza acestui recensământ se dorea a se ajunge la o
îmbunătăţire a situaţiei economice şi financiare a ţării, deoarece cunoaşterea cifrei reale a
populaţiei contribuia, în mare măsură, la îndreptarea problemelor cu care se confruntau
românii. În acest fel, au putut fi înfăptuite importante reforme administrative, economice şi
sociale necesare evoluţiei României74.
Analiza clasică a principalilor indicatori ai fenomenelor demografice demonstrează
că judeţul Arad, parte componentă a Transilvaniei, se apropie mai mult de modelul central
european, din punct de vedere al evoluţiei demografice, deşi urma şi modelul naţional.

***
Progresele ţării noastre în perioada interbelică s-au datorat desăvârşirii statului
naţional, ceea ce a sporit potenţialul uman şi material al ţării. În cadrul structurii sociale a
populaţiei oraşului Arad, nu s-au petrecut modificări esenţiale după 1918. Odată cu realizarea
Reformei agrare din 1921, în locul nobilimii, care dispare ca şi categorie socială după
exproprierea marilor proprietăţi funciare, se consolida burghezia, ca rezultat al dezvoltării
industriale. Burghezia propriu-zisă din perioada interbelică, era formată din marii
industriaşi, aceştia contribuind la organizarea muncii şi producţiei pe scară naţională sau chiar
internaţională, urmaţi de bancheri, care jucau un rol esenţial în dirijarea industriei, comerţului
şi chiar a agriculturii. Spre deosebire de perioada de dinainte de 1918, din categoria burgheziei
începeau să facă parte şi marii proprietari rurali, deoarece se considera că „proprietatea

72
Sabin Manuilă, Recensământul general al populaţiei României 1930. Structura populaţiei României,
vol. IX, Bucureşti, Editura Institutului Central de Statistică, 1930, p. 444-450.
73
Corneliu Pădurean, op. cit., p. 101.
74
Românul, an XV, 1930, nr. 39, p. 1, art. De ce este necesar recensământul.

75
agricolă este înainte de orice o întreprindere economică”75, în ea fiind organizaţi numeroşi
lucrători salarizaţi pentru o muncă comună cu ajutorul unui capital care nu le aparţinea. Din
rândul burgheziei propriu-zise mai făceau parte şi proprietarii de imobile urbane.
În contact social cu burghezia se afla clasa mijlocie. În general, aceasta era
compusă din familiile care nu erau nici proletare şi nici ţărăneşti, adică din funcţionarii
comerciali şi industriali. În această categorie se mai înscriau şi meseriaşii şi industriaşii mici,
învăţătorii şi preoţii de la sate76. Cu toate acestea, micii slujbaşi trăiau „aproape înr-o completă
izolare de preocupările românismului interbelic”77. În mijlocul unui trai material greu, aceştia
erau mulţumiţi dacă puteau să-şi asigure traiul de mâine. Dintre românii care s-au stabilit la
oraşe după Unire în noile provincii, doar clasa intelectuală oferea o înfăţişare nouă oraşelor.
Având în vedere faptul că România era în perioada interbelică o ţară în care ramura
de bază era agricultura, ţărănimea rămânea principala clasă socială. Această clasă socială a
existat abia din 1848, odată cu ştergerea iobăgiei. După 1900, ţărănimea românească făcea
eforturi remarcabile pentru sporirea proprietăţii sale agrare, deoarece foştii proprietari erau
susţinuţi de autorităţile ungureşti, care împiedicau prin constrângeri legislative circulaţia liberă
a pământului. Ţărănimea a participat de asemenea, la împlinirea momentului care a marcat
desăvârşirea statului naţional unitar: Marea Unire din 1918, aflându-se, în timpul Primului
Război Mondial, în primele rânduri. Astfel, „ţărănimea a acţionat masiv pe front şi în spatele
acestuia.(...) Simplu, mergeau astfel, ca să-şi îndeplinească a doua menire a lor după munca
pământului, apărarea lui împotriva duşmanilor”78. La sfârşitul războiului are loc
împroprietărirea ţăranilor. După Reforma agrară din 1921, situaţia clasei ţărăneşti s-a
îmbunătăţit mult. În Ardeal clasa ţărănească era numeroasă, deoarece peste 85% din populaţia
românească din această provincie trăia din agricultură79. Populaţia ţărănească reprezenta
unicul izvor de existenţă, de care depindea cultura satelor. De aceea, începând din anul 1921,
în comunele judeţului Arad, avea loc inaugurarea unor serii de adunări „poporale”, care aveau
ca menire „a arunca lumină asupra drumurilor pe care trebuie să apuce de-acum înainte viaţa
economică şi culturală a satelor noastre”80. Adunările arătau de asemenea, locul pe care

75
Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Bucureşti, Editura „Cugetarea”, 1943, p.
54-55.
76
Ibidem, p. 65.
77
Transilvania (Cluj), 1929, an 60, nr. 3, martie, p. 175-176, art. Probleme nouă în preocupările Astrei.
Pentru clasa mijlocie şi muncitoare de la oraşe.
78
Constantin Buşe, Ileana Cazan, Istorie şi societate. Culegere de studii de istorie modernă şi
contemporană, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2000, p. 93-94.
79
Petru Suciu, „Clasele sociale ale românilor din Ardeal ”, în Transilvania, Banatul, Crişana,
Maramureşul: 1918-1928, vol. I, Bucureşti, Editura „Cultura Naţională”, 1929, p. 691.
80
Iulian Negrilă, Ziarul “Românul” şi Marea Unire, Bucureşti, Editura Politică, 1988, p. 458-459.

76
trebuia să-l ocupe masele mari producătoare, în mijlocul societăţii, alături de celelalte clase
sociale, pentru apărarea intereselor lor profesionale. În acest fel, această clasă socială devenea
„un factor determinant în viaţa publică a ţării”81.
Conform Constituţiei din 1923, nu era admisă deosebirea de clase sociale, toţi
românii fiind consideraţi egali în faţa legii şi „datori a contribui (...) la dările şi sarcinile
publice”82. În acelaşi timp, Decretul-lege privind reforma electorală din 14 noiembrie 1918
prevedea, în art.1, dobândirea drepturilor civile şi politice pentru toţi cetăţenii români majori.
Astfel, fiecare judeţ trebuia să formeze o circumscripţie electorală şi să aleagă, „prin vot
obştesc obligator, egal, direct şi secret”83, un deputat la fiecare număr de 30.000 locuitori.
Despre structura profesională a tuturor locuitorilor ţării singura sursă statistică din
perioada interbelică este oferită de recensământul general al populaţiei României din anul
1930. Astfel, în privinţa ocupaţiei, partajarea populaţiei a fost făcută în cele două mari
categorii: populaţia activă şi populaţia pasivă. Din informaţiile oferite de recensământ, rezultă
faptul că din totalul locuitorilor ţării de 18.053.000, 58,4% bărbaţi şi femei se încadrau în
categoria populaţiei active, iar 41,6% nu aveau activitate productivă. Cea mai mare proporţie
de persoane active se întâlnea în Transilvania, reprezentând 63,3%84.
Într-o situaţie asemănătoare se afla provincia Crişana-Maramureş în anul 1930,
unde populaţia activă era mai numeroasă decât populaţia pasivă. Însă, proporţia elementului
activ în spaţiul urban era inferioară celei din spaţiul rural. Dacă în spaţiul urban populaţia
activă era reprezentată de 140.400 persoane, în mediul rural era de 692.50085. Situaţia se
explică prin faptul că în mediul rural majoritatea locuitorilor trăiau din exploatarea solului. În
această provincie din care făcea parte şi oraşul Arad, în mediul urban cele mai multe persoane
lucrau în industrie, atât în privinţa bărbaţilor, cât şi a femeilor. În instituţiile publice lucrau
mai mult bărbaţii, iar în exploatarea solului femeile. Din cauza faptului că înainte de 1918,
oraşul avea un caracter „neromânesc”, la fel ca majoritatea oraşelor din Transilvania86,
profesiile liberale continuau să fie exercitate într-o proporţie foarte ridicată de membrii etniilor
conlocuitoare. Spre exemplu, în domeniul arhitecturii, deosebit de ridicat procentual a fost
numărul arhitecţilor evrei, care au contribuit la dezvoltarea şi modernizarea oraşului. Din cei

81
Petru Suciu, op. cit., p. 696.
82
Constituţiunea. Promulgată cu Decretul Regal nr. 1360 din 28 martie 1923..., p. 4-5.
83
Ioan Scurtu, Constantin Mocanu, Doina Smârcea, Documente privind istoria României între 1918-
1944, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995, p. 29.
84
Dumitru Şandru, Populaţia rurală a României între cele două războaie mondiale, Iaşi, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1980, p. 78.
85
Sabin Manuilă, Aspects démographiques de la Transylvanie 1938, Bucarest, Editura Institutului Central
de Statistică, 1938, p. 44-45.
86
Lucian Boia, De ce este România altfel?, Bucureşti, Editura „Humanitas”, 2012, p. 45-46.

77
17 arhitecţi arădeni, un număr de 7 au fost evrei87. De asemenea, evreii s-au remarcat încă din
secolul al XIX în industria, comerţul şi viaţa culturală a Aradului, acest progres fiind continuat
în toate domeniile după 1918. Până spre sfârşitul perioadei interbelice, aceştia tindeau să
predomine în industria de textile şi tricotaje, unde din totalul de 13 întreprinderi, 7 erau
evreieşti, precum şi în industria materialelor de construcţii, deoarece din cele 4 întreprinderi
existente, 3 erau evreieşti. Dintre cele 16 întreprinderi de tipografie, 7 erau evreieşti, domeniu
în care ei reprezentau 44%. În industria instrumentelor muzicale, din 4 existente, 3 erau
evreieşti de asemenea, iar cei care lucrau în acest domeniu erau 66% evrei. Singura fabrică de
zahăr a fost înfiinţată de evrei88.
Până spre finalul perioadei interbelice, oraşul vechi a devenit un centru românesc
modern , fapt confirmat atât de locuitorii săi, cât şi de străinii care obişnuiau să viziteze acest
oraş situat la graniţa de vest a ţării. Această evoluţie s-a datorat pe de-o parte noilor autorităţi
locale care urmăreau extinderea şi înfrumuseţarea acestui centru urban, dar şi locuitorilor săi,
preponderent români după 1918, care s-au alăturat susţinerii fenomenului de „românizare” a
oraşului Arad.

87
Josif Schönfeld, Eugen Glück, op. cit., p. 149-153.
88
Ibidem, p. 149.

78
 CAPITOLUL AL IV-LEA

Industrializarea şi dezvoltarea comerţului–factori

importanţi în modernizarea vieţii cotidiene

Economia României interbelice prezenta caracteristicile unei economii capitaliste

agrar-industrială, care a înregistrat marcante progrese în domeniul industrial, dar şi în
dezvoltarea infrastructurii urbane, în marile oraşe ale ţării, până spre finalul acestei perioade.
După Unirea din 1918, Transilvania a cunoscut o dezvoltare accelerată, sub toate
aspectele, în cadrul statului naţional unitar român, dispunând de o largă piaţă de desfacere.
Conform recensământului din anul 1930, o mare parte dintre întreprinderile industriale din
provincia Crişana-Maramureş, la fel ca în întreaga Transilvanie, datau dinaintea Primului
Război Mondial, adică peste 33%, deşi majoritatea au fost create în perioada 1919-1930,
datorită dezvoltării economice remarcabile1. Înainte de război se produceau mai multe materii
prime de natură agricolă, însă, după 1918, vechiul salariat agricol a devenit proprietar, iar
Ardealul aducea „o impunătoare industrie cu un imens număr de salariaţi industriali”2. În
privinţa repartiţiei întreprinderilor industriale, în provincia Crişana-Maramureş, la oraşe,
exista o întreprindere industrială pentru 30 locuitori.
O evoluţie deosebită a cunoscut de asemenea, comerţul, imediat după realizarea
Marii Uniri din 1918. Această ramură economică se situa pe locul al treilea în paleta
ocupaţiilor de bază ale românilor, după exploatarea solului şi industrie, practicându-se mai
ales în mediul urban3. După realizarea Unirii de la 1918, regiunea arădeană s-a încadrat

1
Sabin Manuilă, Aspects démographiques de la Transylvanie 1938, Bucarest, Editura Institutului Central
de Statistică, 1938, p. 52-53.
2
Enciclopedia României, vol. I, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, p. 593.
3
Ioan Scurtu, Istoria civilizaţiei româneşti. Perioada interbelică (1918-1940), Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2009, p. 49.

79
definitiv în cadrul pieţei lărgite a României, legăturile economice străvechi care legau Aradul
de toate teritoriile locuite de români devenind preponderente4.

1. Tradiţie şi înnoire în marea industrie locală

Despre potenţialul industrial şi comercial al oraşului Arad aflăm date şi din
documentele emise de trupele franceze dislocate în zonă până la instaurarea administraţiei
româneşti în iulie 19195. Într-un raport din 13 aprilie 1919, înaintat Statului Major al
Armatelor Franceze, se menţionează existenţa în municipiul Arad a fabricii de vagoane
„J. Weitzer” şi a morii fraţilor Neumann, fiind enumerate şi produsele destinate exportului,
cum ar fi grâu, vin, lemn şi se conchidea că la acea dată, prin dezvoltarea sa industrială şi
comercială, Aradul se situa printre oraşele importante din această zonă a fostului imperiu.
Totuşi, la sfârşitul Primului Război Mondial, industria Aradului nu depăşea nivelul modest pe
care i-l hărăzise politica economică a Ungariei6. Acest fenomen caracteriza întreaga industrie
a Transilvaniei înainte de 1918, industria din această regiune fiind „cu mult mai slabă faţă de
cea a altor provincii din Austro-Ungaria”7, deoarece clasele dominante nu doreau să dezvolte
aici o industrie care ar fi concurat produsele fabricate în celelalte provincii. Însă, în perioada
dintre cele două Războaie Mondiale, industria arădeană, concentrată aproape în exclusivitate
în municipiu, a înregistrat un curs ascendent. La dezvoltarea şi modernizarea industriei
arădene au contribuit şi evreii, atât datorită activităţii meşteşugăreşti, cât şi pentru înfiinţarea
şi dezvoltarea unor întreprinderi mari, încă de la începutul secolului al XX-lea8. Spre
exemplu, în ramura industriei de maşini, au existat întreprinderi cu participare evreiască
înainte de Primul Război Mondial, cum era fabrica „Marta”, de automobile, sau „Aradi
Vasipari RT.”, întreprindere de produse feroase9. După 1919, aceştia şi-au obţinut cetăţenia
română, continuând astfel, să contribuie la dezvoltarea sectorului industrial până spre finalul
perioadei interbelice. Concomitent, s-au efectuat modernizări ale dotării cu utilaje noi, având
în vedere faptul că în momentul încadrării lor în economia românească unităţile industriale se
resimţeau de pe urma războiului, din cauza militalizării unor întreprinderi, dar şi

4
Aradul. Permanenţă în istoria patriei, Arad, 1978, p. 476.
5
Ibidem.
6
Mircea Timbus, „Situaţia industriei judeţului Arad între 1919-1944”, în Ziridava (Arad), an V, 1976, nr.
6, p. 251.
7
Ioan Godea, Ziarul „Românul” din Arad şi aspecte ale problemei naţionale din Transilvania (1911-
1918), Timişoara, Editura de Vest, 2001, p. 30.
8
Avram Rosen, Contribuţia evreilor la progresul industrial în România interbelică, Bucureşti, Editura
„Hasefer”, 2002, p. 76-77.
9
Josif Schönfeld, Eugen Glück, Istoria evreimii arădene, Tel Aviv, Editura Minimum, 1996, p. 150.

80
suprasolicitării lor. În perioada interbelică, Aradul se afla printre cele mai importante centre
economice din ţară, ocupând locul trei ca număr de întreprinderi, după Ilfov şi Timiş10.
La dezvoltarea industriei judeţului Arad au contribuit legile pentru încurajarea
industriei naţionale, promulgate în România cu mult înainte de Primul Război Mondial. Marii
oameni de stat s-au gândit la faptul că România, pentru a fi „absolut independentă”, nu putea
rămâne o ţară eminamente agricolă, ci trebuia să-şi procure prin propriile sale mijloace,
produsele industriale de primă necesitate. De aici pornea ideea de creare şi încurajare a unei
industrii naţionale „care să transforme în produse finite pe teritoriul ţării, cu propriile sale
fabrici şi ateliere, toate materiile prime care se găseau în solul şi subsolul ei” 11. Prima lege
pentru încurajarea industriei naţionale, din 1881, favoriza numai industria zahărului, însă cea
dintâi lege pentru protecţia în ansamblu a industriei române a fost decretată în anul 1887.
Această lege, elaborată într-o perioadă în care exportul grânelor româneşti se realiza cu mare
dificultate din cauza autorităţilor Imperiului Austro-Ungar, a constituit punctul de plecare „al
unui foarte încurajator început de industrializare”12, deoarece datorită ei, până în anul 1911, s-
a constatat o creştere semnificativă a numărului întreprinderilor industriale. Deoarece
populaţia lucrătoare se recruta mai ales din rândul fiilor de ţărani, legea oferea astfel
populaţiei româneşti agricole posibilitatea unui surplus de câştiguri. Această lege a fost
înlocuită în anul 1912, cu o nouă lege care încuraja industriile ce îşi procurau materia primă
din agricultură13, oferindu-le teritoriul necesar, din pământurile rurale, pentru construirea de
fabrici. Legea încuraja totodată şi restul întreprinderilor, care începeau să beneficieze de
scutiri de taxe vamale la importul utilajelor sau materiilor prime, ceea ce le-a permis să
realizeze producţii şi profituri mai mari. Cu toate acestea, după terminarea războiului au
apărut modificări prin înaltul decret-regal din 23 iulie 1921, considerate necesate în condiţiile
în care „în ţara noastră, lucrătorul din industrie, crea, ca valori, de 21 de ori mai mult decât
lucrătorul agricol”, după cum afirma M. Manoilescu ţinând cont de datele unei anchete
industriale din anul respectiv14. Astfel, se intenţiona întocmirea unor noi legi care „să
corespundă mai bine stărei de lucruri create după război”15, în primul rând pentru apărarea

10
Alexandru Mihalca, Aspecte din istoria agrară a judeţului Arad. Partea a II-a. Perioada interbelică,
Arad, Editura Multimedia, 2001, p. 219.
11
C.R. Mircea, Rolul industriei naţionale în viaţa noastră de stat, Bucureşti, Tipografiile Române Unite,
1934, p. 3-4.
12
Ibidem, p. 5.
13
Anuarul pentru toţi. Aprilie 1928-1929, Bucureşti, Tipografia „Cultura Poporului”, 1930, p.513.
14
Dimitrie C. Iorga, Regulamentul încurajării industriei naţionale, Bacău, Tipografia „Gutenberg”, 1924,
p. 3.
15
C.R. Mircea, Contribuiri la noua lege pentru încurajarea industriei naţionale, Bucureşti, Uninunea
Generală a Industriaşilor din România, 1929, p. 1-6.

81
marilor industriaşi împotriva concurenţei străine, deoarece de aceasta depindea posibilitatea
de refacere a stării economice a ţării. De acum atât industria pentru apărarea şi siguranţa
naţională, cât şi industriile de interes social, aveau asigurată libertatea producţiei şi
comercializării produselor lor, legea favorizând totodată menţinearea pieţii interne la
dispoziţia industriei româneşti. Continuând vechile tradiţii, existente în secolul trecut,
industria arădeană s-a dezvoltat reuşind să se afirme pe plan naţional16.

***
După 1918, industria constructoare de maşini, principala promotoare a progresului
tehnic în industria arădeană interbelică, era reprezentată în primul rând de Fabrica de vagoane
şi motoare „Astra”, care împreună cu Malaxa-Bucureşti, dominau industria naţională de
profil. Refacerea materialului de cale ferată distrus şi construirea de noi vehicole îi asigurau o
activitate susţinută, în calitate de furnizor al C.F.R., mai ales la începutul anilor `2017.
Industria arădeană înregistra, în această perioadă, o ascensiune vizibilă, Fabrica de
vagoane şi motoare „Astra”, devenind, în primul deceniu după Unire, nucleul unui puternic
grup industrial în ramura metalurgiei şi a construcţiilor de maşini. Fabrica a fost înfiinţată în
anul 1920, prin fuziunea fabricii de vagoane „Johann Weitzer”, existentă din anul 1891, cu
fabrica maghiară de automobile „Marta”, care a fost înfiinţată în anul 190918. În momentul
constituirii ei, societatea „Astra” dispunea de un potenţial productiv puternic, deşi prezenta un
înalt grad de uzură, din cauza exploatării neraţionale din timpul războiului, devenind cea mai
importantă întreprindere din Aradul interbelic19. În anul 1922, la Uzinele de vagoane din
Arad, majoritatea lucrătorilor erau lăcătuşi 635, urmaţi de tâmplari 325, fierari 231, vopsitori
180, iar la secţia de maşini lucrau 331 lucrători20. Aceştia erau şi cei mai bine plătiţi lucrători
ai fabricii21. Capacitatea de producţie anuală era de 1.000 bucăţi de vagoane şi 2.500 t
construcţii metalice, în primul rând poduri22. Gama de produse realizate aici a fost foarte
largă: de la vagoane de cale ferată şi tramvaie, până la cazane cu vapori, macarale şi diverse

16
Arad. Monografia oraşului de la începuturi, până în 1989, Arad, Editura „Nigredo”, 1999, p. 152.
17
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 21/1923, f. 19.
18
Aradul. Permanenţă în istoria patriei..., p. 434.
19
Alois Weil, Arad. Hârtii de valoare istorice, Arad, Editura „Centrum voor Scriptophilie Bvba“, 2008,
p. 39.
20
A. N.- S. J. Ar., Fond Uzinele de vagoane Arad, dosar 1/1922-1923, f. 1.
21
Ibidem, dosar 9/1930-1932, f. 2.
22
L. Bathory, Gh. Iancu, M. Ştirban, „Activitatea Societăţii Astra-prima fabrică română de vagoane şi
motoare S.A. în anii 1916-1929”, în Ziridava XV-XVI, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”,
Arad, 1978, p. 230.

82
piese turnate. În perioada 1932-1935, volumul producţiei s-a mărit continuu sub influenţa
comenzilor de stat, fapt ce a dus la mărirea producţiei de unelte agricole, contribuind la
înnoirea inventarului agricol. La nivel naţional, creşterea înregistrată era de 40% în anul
1935, faţă de anul anterior.23
Uzina „Astra” producea şi autocamioane, pentru întreprinderile de transport din
ţară şi municipiul Arad, iar printre marii beneficiari ai produselor se aflau Malaxa Bucureşti şi
Uzinele de fier şi Domenii Reşita24. Industria mecanico-metalurgică se detaşa prin capital şi
număr de salariaţi, de celelalte ramuri industriale. Nivelul tehnic atins a permis realizarea
unor produse performante pe plan internaţional, cum au fost vagoanele-restaurant de tip
Pullman, distinse la Paris în anul 1936, sau automotorul „Astra”, medaliat la Berlin în acelaşi
an.
Producţia de autovehicule prezenta un interes deosebit, fiind unică în industria
României antebelice. Aceasta îşi are începuturile în primul deceniu al secolului al XX-lea,
după înfiinţarea Fabricii de automobile „Marta” la Arad, care încă din 1910 fabrica
automobile de tipul Austro-Daimler şi autocamioane „la nivelul tehnicii timpului”25. În
perioada interbelică, între 1920 şi 1925, au fost fabricate atomobilul decapotabil cu două
locuri şi automobilul închis cu patru locuri după modelul Sedan, însă producţia de automobile
a rămas modestă din cauza complexităţii tehnice, dar mai ales a concurenţei străine, situaţie
proprie multor ramuri de vârf ale industriei româneşti. De aceea, Fabrica „Astra” Arad a
depus eforturi considerabile pentru a construi un nou tip de automobil modern, a cărui
proiectare s-a încheiat în anul 1924, însă fără a reuşi să intre în fabricaţia de serie26.
În anul 1922, cunoscutul aviator Andrei Popovici a obţinut sprijinul guvernului
pentru dezvoltarea unei industrii aeronautice, acesta devenind directorul sectorului aviatic
de la „Astra”. În aceste condiţii, Fabrica de vagoane şi motoare „Astra” devenea şi
promotoarea construcţiei naţionale de avioane27, bazându-se în acest domeniu pe unele
tradiţii, deoarece în anii premergători războiului fabricase motoare de avion Deimler-Benz şi
montase avioane Brandenburg. În fabricaţia de serie a fost introdus avionul biplan de
concepţie românească, Astra-Proto, proiectat de inginerul aviator Ştefan Protopopescu28.

23
Conjunctura economiei româneşti, Buletin trimestrial, an I, nr. 1-2, Bucureşti, Asociaţia românească
pentru studiul conjuncturii economice, 1936, p. 69.
24
Arad. Monografia oraşului de la începuturi, până în 1989..., p. 154.
25
Victor Caţavei, „Fabrica de vagoane şi motoare Astra Arad, promotoarea construcţiei naţionale de
autovehicole”, în Ziridava, an X, 1979, nr. 11, p. 690.
26
Ibidem.
27
Victor Caţavei, „Premiere industriale arădene pe plan naţional 1918-1978”, în Ziridava, an XI, 1980,
nr. 12, p. 340.
28
Aradul. Permanenţă în istoria patriei..., p. 434.

83
Fabricarea avioanelor la Arad a necesitat o intensă muncă de introducere a noilor tehnologii,
de cercetare şi experimentări într-o ramură de vârf în epocă. Cu toate acestea, construcţia
avioanelor la Arad s-a încheiat la sfârşitul anului 1924, în urma hotărârii statului de a crea o
mare întreprindere specializată, care s-a realizat prin fondarea „Industriei Aeronautice
Române” (I.A.R) Braşov, la care „Astra” Arad participa cu o treime a capitalului, inclusiv
totalitatea utilajelor fostului său sector aviatic. Înfiinţată la 10 noiembrie 1925, la Braşov,
I.A.R. „se constituia sub forma unei societăţi anonime (...), fiind o întreprindere cu caracter de
apărare naţională, devenind una dintre cele mai moderne fabrici de avioane şi motoare de
avion din Europa”29. Astfel, „Astra” Arad a contribuit la ascendenţa aviaţiei româneşti în cel
de-al treilea deceniul al secolului XX.
Oraşul Arad a avut, de asemenea, şi un aeroport modern, care a fost înfiinţat în
luna decembrie a anului 1931, dată la care „s-a luat în primire de Garnizoana Arad (...)
terenul de aterizare de la Aerogară rămas din 1917 pe terenul suburbiei Arad-Gai”30. Însă, din
anul 1931 până în 1934, Aeroportul nu a avut nici o activitate de trafic comercial. Abia în
1935, la 5 august s-a deschis linia aeriană comercială a „Societăţii Române de Transporturi
Aeriene”, care deservea oraşele Bucureşti, Craiova, Timişoara şi Arad31. În cele din urmă,
Primăria a luat hotărârea de a instala aeroportul pe terenul de la pădurea Ciala, situat mai
aproape de centrul oraşului, în prelungirea cartierului Pârneava. În toamna anului 1937, s-a
inaugurat o nouă gară, iar firma „Rossy şi Pellegriny” a construit şoselele acesteia pentru a
finaliza lucrările de la noul aeroport32.
În perioada crizei economice din 1929-1933, Fabrica de vagoane „Astra” a trebuit
să concedieze o mulţime de muncitori, din cauza lipsei de comenzi33. În asemenea condiţii, în
deceniul care a urmat crizei economice, are loc o diversificare a producţiei industriale. Astfel,
au fost realizate: automotoare, instalaţii de abator, rezervoare pentru petrol, benzină şi apă34.
În condiţiile agravării situaţiei internaţionale a României, la sfârşitul celui de-al treilea
deceniu „Astra” Arad a tecut la fabricarea de armament şi muniţii necesare armatei,
reprofilare care a dus la renunţarea completă la o serie întreagă de fabricate, printre acestea

29
Victor Caţavei, „Contribuţia Fabricii de vagoane şi motoare Astra Arad la dezvoltarea aviaţiei
naţionale”, în Ziridava, an IX, 1978, nr. 10, p. 465. Apud. „Minerva- Enciclopedie română”, Cluj, 1929,
p. 114.
30
A. N.- S. J. Ar., Fond Istoricul aeroportului. Înfiinţarea şcolii de pilotaj, dosar 8/ 1939, f. 1.
31
Ibidem.
32
A. N.- S. J. Ar., Fond Aeroportul Arad, dosar 22/ 1931-1968, f. 25.
33
Alexandru Mihalca, op. cit., p. 230.
34
Dan Demşea, „Tradiţii industriale în judeţul Arad: secolele XIX-XX. Menţiuni documentare şi
evoluţii”, în vol. Administraţia românească arădeană. Studii şi comunicări, coordonatori: Doru Sinaci,
Emil Arbonie, Arad, Editura „Vasile Goldiş” University Press, 2011, p. 63.

84
numărându-se şi automobilele. Din punct de vedere economic şi social, uzinele „Astra” jucau
un rol covârşitor pe piaţa Aradului, „animând viaţa comercială locală, precum şi toate
manifestările culturale (...) şi cu caracter social”35 pe tot cuprinsul perioadei interbelice.
Alte întreprinderi care şi-au desfăşurat activitatea în aceeaşi ramură au fost:
fabrica de maşini şi turnătorie de fier „Iuhasz I. Arcadie” Arad, fondată în 1922, „Industria de
Fier” S.A., care a contribuit, de asemenea, la dezvoltarea industriei de fier, prin fabricarea
unor mărfuri de industrie metalică asemănătoare celor care se fabricau deja în ţară 36,
„Pfoma”, prima fabrică ardeleană de cuţite şi tacâmuri din Arad 37, fondată în 192338, Fabrica
de maşini şi reparare a automobilelor „Hendl Edmund”, ce executa diferite maşini pentru
industria textilă locală. Datorită progresului tehnicii moderne, în anul 1919 a fost înfiinţată
întreprinderea „Ablonczy şi Bustin” ca reprezentanţă locală a firmei „Ford”, de un inginer
arădean, Bustin Alexandru, cu scopul „de a procura, confecţiona, fabrica şi vinde, dar şi de a
repara maşini şi piese de maşini pentru diferitele ramuri ale industriei şi agriculturii” 39. Însă,
principala ramură de afacere a firmei o reprezenta comerţul cu automobile şi tractoare,
reuşind să atragă atenţia clientelei de agricultori asupra tractoarelor „Fordson”, în timp ce
noile tipuri de automobile „Ford” s-au popularizat foarte mult în rândul marelui public.
Totodată, întreprinderea se număra printre puţinele întreprinderi din ţară care executau
autostropitoare cu pompe centrifugale pentru stingerea incendiilor, precum şi alte instalaţii
destinate pompierilor, care au fost livrate în oraşe ca Ploieşti şi Cernăuţi40.
În general, după ieşirea din criza economică, exista o tendinţă de promovare a
intereselor proprii în viaţa economică. Un rol primordial în cadrul ascensiunii care s-a
înregistrat la nivelul întregii economii româneşti a revenit creşterii producţiei industriale,
„care şi-a atins apogeul în anul 1938”41.
Dintre ramurile importante ale industriei arădene interbelice făcea parte, de
asemenea, industria textilă. Această industrie s-a dezvoltat înainte de Primul Război
Mondial, datorită situaţiei economice favorabile care permitea formarea de capitaluri
româneşti importante42. Însă, în timpul războiului, lipsa materiilor prime, mai ales de
bumbac, a determinat multe întreprinderi să-şi schimbe caracterul. La fel s-a întâmplat şi în

35
Iuliu Bakács, Tiberiu Molnar, Industria şi comerţul din Arad (1934-1935), Arad, Tipografia „Lovrov”,
an 1935, p. 6.
36
Monitorul Oficial, nr. 283, 30 decembrie 1924, p. 14049.
37
În Ardeal nu mai exista o astfel de firmă.
38
A. N.- S. J. Ar., Fond Tribunalul judeţului Arad. Secţia a III-a, dosar 35/1923-1928, f. 1.
39
Ibidem, dosar 1/1928-1937, f. 4.
40
Arad. Monografia oraşului de la începuturi, până în 1989..., p. 154.
41
Victor Caţavei, op. cit., în Ziridava, an X, 1979, nr. 11, p. 689.
42
Industria textilă: date şi observaţiuni, Bucureşti, Editura “Curierul Judiciar”, 1928, p. 7.

85
cazul unor fabrici de textile din Arad, care înainte prelucrau numai bumbac brut
transformându-l în pânză, pentru ca ulterior să se angajeze pentru prelucrarea lânii 43. Chiar
dacă războiul a întrerupt această dezvoltare, după realizarea Unirii din 1918, în ţară au fost
create şi susţinute industrii indispensabile trebuinţelor populaţiei. În România, numărul
fabricilor de industrie textilă a crescut considerabil prin alipirea noilor provincii, această
industrie aflându-se în continuă dezvoltare, fiind importat un număr tot mai mare de maşini
textile. Astfel, noile investiţii au dus la ameliorarea calităţii produselor şi diversificarea lor,
industria naţională începând să înlocuiască treptat produsele străine44.
Industria textilă arădeană din perioada interbelică valorifica bumbacul produs în
ţară sau din import45 şi fibrele de in şi cânepă, obţinute pe mari suprafeţe ale judeţului. În
regiunea Crişana-Maramureş, cânepa reprezenta principala plantă textilă, fiind cultivată pe
o suprafaţă de 11.400 ha46. După Primul Război Mondial, industria textilă a luat un avânt
deosebit, datorită restrângerii importului de produse textile şi producerii lor în ţară. În acest
sens, loturile Camerei de Agricultură au fost arendate micilor agricultori, care aveau obligaţia
contractuală de a semăna cu plante textile 25% din suprafaţă terenului agricol47.
Industria textilă arădeană a fost reprezentată, în primul rând, de Întreprinderea
Textilă Arădeană (I.T.A.), fondată în anul 190948. Această întreprindere şi-a continuat
activitatea în perioada interbelică, fiind una dintre cele mai mari fabrici de profil din ţară.
I.T.A. a introdus pentru prima oară în România cele mai moderne procedee de fabricaţie ale
acestei ramuri de producţie, fiind singura fabrică din ţară care, în perioada interbelică, şi-a
instalat o staţie de imprimerie mecanică49. Ea producea pânzeturi de bumbac şi ţesături de
mătase artificială. Secţia de imprimerie mecanică i-a consolidat poziţia de lider pe piaţa
internă50. Fabrica se afla într-o continuă dezvoltare şi perfecţionare a mijloacelor tehnice,
datorită instalaţiilor sale moderne putând concura orice industrie similară din străinătate 51.
Întreprindere Textilă Arădeană ocupa un loc important în viaţa economică a Aradului şi din
punct de vedere social, fiindcă „asigura pâinea de toate zilele a unui procent mare de

43
Nicolae Petrescu, Industria textilă în Transilvania, Bucureşti, Tipografia “Lupta”, 1920, p. 3.
44
Conjunctura economiei româneşti, Buletin trimestrial..., p. 68.
45
Pentru ţesăturile curente, destinate majorităţii consumatorilor, întreprinderile textile din Arad
întrebuinţau bumbacul produs în S.U.A., însă bumbac de calitate superioară, a fost importat de asemenea
din principalele ţări producătoare de bumbac: din Egipt, cunoscut pentru bumbacul folosit la crearea
ţesăturilor fine, dar şi din Indii.
46
Ion Enescu, Iuliu Enescu, Ardealul, Crişana şi Maramureşul din punct de vedere agricol, cultural şi
economic, Ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Librăriei „Socec & Co.” S.A., 1920, p. 49.
47
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura plăşii Ineu, dosar 21/1938, f. 595.
48
Alexandru Mihalca, op. cit., p. 227.
49
Ibidem.
50
Aradul. Permanenţă în istoria patriei..., p.436.
51
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 4/1925, f. 1.

86
muncitori din Arad”52, în anul 1934 fabrica având un număr de 2.200 de angajaţi. De obicei,
în întreprinderi puteau fi întrebuinţaţi la muncă, pe lângă angajaţii care aveau deja vârsta
adecvată locului de muncă respectiv, şi minori, însă numai cei care împlineau vârsta de 14
ani53.
Imediat după Unire, în anul 1918, a fost înfiinţată Fabrica de tricotaje „Era”, care
s-a ocupat cu fabricarea articolelor de îmbrăcăminte pentru copii, a ciorapilor de bumbac şi
mătase artificială pentru dame. Până la mijlocul anilor `30 uzina a fost perfecţionată,
producând „toate materiile de tricotaje necesare consumului intern”54.
În anul 1921, în oraşul Arad a fost fondată Fabrica de împletituri şi tricotaje Arad
(F.I.T.A.), cu capital de la Banca Românească55. La început a produs ciorapi şi echipament
sportiv, mai târziu gama se va diversifica, produsele fiind fabricate din pluş şi flanelă. Deşi, la
mijlocul anilor `20 întreprinderea avea de luptat cu dificultăţile determinate de „enorma şi
neîntrerupta scumpire a materilor prime”, în anul 1924, reuşea să înfiinţeze o secţie de tricotat
stofe”. Noua secţie reprezenta un mare progres, deoarece cu ajutorul ei a fost rezolvată
problema fabricării articolelor pentru sezonul de primăvară şi vară, tricourile fiind foarte
răspândite şi „mult căutate”56. În Arad mai exista fabrica „Teba”, înfiinţată în anul 192157,
care executa ţesături din bumbac. În anul 1925, întreprinderea importa din Leipzig maşini de
ţesut şi finisare58. Printre furnizorii fabricii se afla şi firma „Johann Heinrich Bergmann”.
Toate maşinile instalate în fabrică până în toamna anului 1927, se aflau deja în funcţie,
„lucrând cu un rezultat destul de favorabil”59. Din Germania mai era importată şi materia
primă, mai ales bumbacul, dar şi un dispozitiv de spălare a acestuia60. Bumbac se mai aducea
din India de Est, începând din vara anului 1936, fabrica raportând faptul că acesta „se
prezenta impecabil”, ceea ce dovedeşte că era de bună calitate61.
În privinţa fabricilor de filatură62, în România nu au existat decât două: una la
Arad şi alta la Bucureşti. Capacitatea lor de producţie era de 3.500 tone de bumbac. Produsul
fabricat de acestea, forma materia primă pentru ţesătorie63.

52
Iuliu Bakács, Tiberiu Molnar, Industria şi comerţul din Arad (1934-1935)..., p. 10.
53
Monitorul Oficial, nr. 28, 5 februarie 1929, partea I, p. 851.
54
Ibidem, p. 15.
55
Arad. Monografia oraşului de la începuturi, până în 1989..., p. 154.
56
A. N.- S. J. Ar., Fond Tribunalul judeţului Arad. Secţia a III-a, dosar 16/1919-1923, f. 20.
57
Idem, Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 3/1926.
58
Idem, Fond Întreprinderea textilă TEBA Arad, dosar 1/1925, f. 15.
59
Ibidem, dosar 1/1927-1940, f. 1.
60
Ibidem, dosar 1/1925, p. 48.
61
Ibidem, dosar 8/1936, f. 23.
62
Filatura era o ramură industrială care se ocupa cu transformarea fibrelor textile în fire: material de ţesut,
de tricotat, aţă de cusut. În general, filatura bumbacului deţinea un rol important în industria textilă.

87
 Pe parcursul perioadei interbelice, la Arad au mai existat şi întreprinderi de mai
mici dimensiuni, care reprezentau industria textilă. O astfel de întreprindere a fost înfiinţată în
anul 1924, fiind cunoscută sub denumirea „Confecţia-întreprindere industrială şi comercială”.
Aceasta era specializată pe crearea şi prelucrarea hainelor de damă. Întreprinderea deţinea o
maşină de croit specială, care putea realiza în acelaşi timp mai multe bucăţi de haine, cu o
precizie care „întrece cu mult croitul cu mâna”64. În această uzină lucrau doar 20 de persoane,
sub conducerea a doi croitori65.
Un loc aparte în activitatea industrială a oraşului Arad a fost ocupat de industria
lemnului, datorită resurselor deosebit de bogate ale judeţului. Valea Mureşului, care străbate
şi judeţul Arad, reprezenta principala regiune de păduri din vestul Transilvaniei, fiind
considerată „leagănul industriei forestiere din Transilvania”. Acest ţinut se caracteriza prin
bogatul său conţinut de stejar de bună calitate, chiar dacă în general predomina molidul şi
fagul66. „Combinatul de prelucrare a lemnului” a reprezentat o importantă unitate industrială
arădeană, beneficiind de un prestigiu deosebit pe plan naţional67. Vechiile tradiţii ale
prelucrării lemnului pe meleagurile arădene sunt atestate în documentele medievale.
Intensificarea exploatării şi prelucrării lemnului s-a datorat pătrunderii relaţiilor capitaliste la
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, moment în care au apărut
numeroase ateliere. Începând din perioada interbelică, lemnul a avut o întrebuinţare variată,
de la procurarea căldurii, până la construirea locuinţelor şi mobilelor, care se găseau atât în
bordeiul săracului, „cât şi în apartamentul somptuos al bogatului”68.
În anul 1905 a fost înfiinţată „Asociaţia Industriaşilor de Mobile din Arad”. Până
în anul 1929 Asociaţia reuşea „să întrunească o seamă de industriaşi de mobile”, aceştia
reprezentând o parte însemnată din muncitorii angajaţi în industria de mobile din Arad. Dintre
membrii Asociaţiei făceau parte, pe lângă români şi cei de alte naţionalităţi: germani,
maghiari, italieni şi sârbi. În anul 1931, Asociaţia s-a reorganizat, devenind cooperativă de
aprovizionare şi desfacere pentru asociaţii ei, având sediul principal în Arad. Unul dintre
principalele scopuri ale societăţii era acela de a contribui la educaţia profesională a membrilor
săi, dar şi „să sădească între asociaţi spiritul de solidaritate”69. Fabrica „Lengyel” juca un rol

63
Industria textilă: date şi observaţiuni…, p. 31.
64
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 6/1930, f. 33.
65
Ibidem.
66
Harry Brauner, Comerţul şi industria lemnului din România, Sibiu, Editura „Krafft & Drotleff”, 1929,
p. 18.
67
Ioan Marinescu, Mihai Bonta, Gheorghe Ţăranu, „Combinatul de prelucrare a lemnului Arad, trecut,
prezent, viitor”, în Ziridava, an XI, 1980, nr. 12, p. 423.
68
Harry Brauner, op. cit., p. 59.
69
A. N.- S. J. Ar., Fond Tribunalul judeţului Arad. Secţia a III-a, dosar 1/1915-1935, f. 127-194.

88
deosebit în cadrul „Asociaţia Industriaşilor de Mobile din Arad”. În anii de început ai
extinderii fabricaţiei, firma „Lengyel” a adus meseriaşi şi desenatori din exterior, pentru
proiectarea de mobilă de artă. Astfel, se puneau bazele fabricării mobilei „scumpe”, care mai
târziu a constituit pentru Arad punctul de plecare în realizarea mobilei de artă şi stil 70. Dintre
produsele realizate în municipiul Arad, acces pe piaţa internaţională, mai ales în anii 1921-
1926, a avut mobila executată de fabrica „Lengyel”, care era exportată în S.U.A., Franţa şi
Turcia. În perioada interbelică, firma „Lengyel” devine furnizor al Casei Regale, cea mai
mare parte a produslor ei fiind desfăcute pe pieţele din Vechiul Regat 71. Proprietarul fabricii
era marele industriaş Emanuel Lengyel, acesta conducând firma singur, începând din anul
192772. Fabrica utiliza şapte maşini diferite, având 76 de angajaţi73.
Dintre întreprinderile de mobilă care s-au remarcat în perioada interbelică face
parte şi Fabrica de mobilă „Filip Reinhart”, înfiinţată în anul 1848. În perioada interbelică,
datorită produselor sale a câştigat la mai multe expoziţii diplome. Mobilă modernă,
dormitoare, sufragerii, bucătării „fabricaţie proprie de primul rang”, la comandă, erau
fabricate şi de firma „Gheorghe Paladics György”, o mare parte dintre acestea fiind distribuite
la „Marele magazin de mobile”, aflat pe Bulevardul Regele Ferdinand74. Parchet era produs
de Fabrica de articole de tâmplărie, înfiinţată înainte de 1890, renumită fiind în perioada
interbelică şi Fabrica de butoaie „Weisz Marton”75. În privinţa vânzării produselor din lemn,
în perioada interbelică existau anumite reguli de comercializare ale acestora, având în vedere
numărul mare de comenzi pe care firmele mari de mobilă le aveau din partea publicului
arădean, sau chiar străin. De obicei, marfa cumpărată cu livrare „promtă” era expediată de
vânzător în termen de 14 zile de la data convenţiei76, iar pagubele ivite în cursul transportului
le suporta firma care distribuia mobila. Parchetele erau legate cu sârmă arsă în legături de 30-
80 bucăţi, după mărimea lor. Marfa de calitatea I de esenţă stejar, frasin, paltin, fag, cireş,
trebuia să fie netedă, pentru a putea fi comercializată. În general, marfa mercantilă era o
marfă sănătoasă, la care însă se admiteau defecte neînsemnate, cum erau petele de culoare
mai slabă77.

70
Ioan Marinescu, Mihai Bonta, Gheorghe Ţăranu, op. cit., p. 424.
71
Iuliu Bakács, Tiberiu Molnar, Industria şi comerţul din Arad (1934-1935)..., p. 20.
72
A. N.- S. J. Ar., Fond Tribunalul judeţului Arad. Secţia a III-a, dosar 42/1891-1934, f. 32.
73
Indicatorul industriei româneşti, Bucureşti, Ministerul Industriei şi Comerţului, 1930, p. 145.
74
Almanahul cu adrese din oraşul şi judeţul Arad, Arad, 1936, Concordia, Institutul de Arte Grafice şi
Editură S.A., p. 2.
75
Alexandru Mihalca, op. cit., p. 228.
76
Uzanţele comerţului de lemnărie ale burselor de mărfuri din Arad, Cluj, Oradea, Satu Mare şi
Timişoara, Arad, 1937, Concordia-Institut de Arte grafice şi editură S.A., p. 9.
77
Ibidem, p. 93.

89
 O ramură importantă a industriei arădene din perioada interbelică a fost industria
chimică. Această industrie a fost reprezentată de Fabrica de vopsele şi lacuri „Polychrom”,
înfiinţată în anul 1924, care producea toate tipurile de vopsele şi de lacuri necesare în
industrie sau în gospodăria casnică78. Ulterior domeniul a fost îmbogăţit cu fabrici de
cosmetice şi nasturi.
La Arad exista şi o fabrică de săpunuri, parfumuri şi articole cosmetice, „Baeder
S.A.”. Sediul acestei firme se afla la New York, sucursala din România fiind înfiinţată la
Arad, în anul 1923. Parfumeria avea ca scop fabricarea şi vânzarea săpunurilor, parfumurilor
şi articolelor cosmetice79. Calitatea superioară a produselor a cucerit la scurt timp nu numai
piaţa Aradului, dar şi cea din Vechiul Regat. Dintre produsele fabricii se remarcau: pasta de
dinţi „Ovenall”, săpunul „Caola”, care la vremea respectivă a cucerit piaţa mondială „datorită
mirosului fin şi discret”80. Datorită procedeelor moderne şi materiilor prime de calitate,
produsele fabricii „Baeder” din Arad puteau concura cele mai renumite produse străine, iar
preţurile ieftine ale fabricatelor ofereau posibilitatea „ca acestea să fie procurate de ori şi
cine”.
Industria electrotehnică era relativ tânără. Ea apare după 1935, fiind reprezentată
prin Uzinele Tehnice Arad, fabrică de becuri cu o capacitate de 2.500 produse pe zi şi fabrica
de radio şi articole electrotehnice IRON Arad81. Din cauza greutăţilor întâmpinate la
comercializarea aparatelor radio în Vechiul Regat, Basarabia şi Bucovina, Fabrica IRON
înfiinţează un depozit-filială în Capitală, pentru a înlesni desfacerea produselor ei82.
Dezvoltarea idustrială a oraşului Arad este semnificativ ilustrată de datele
statistice. Dacă în anul 1919 oraşul dispunea de 58 întreprinderi, în anul 1937 numărul
acestora era de 110, ceea ce corespunde unei creşteri de 72% în 18 ani83. În mediul urban
această creştere a fost explicabilă, având în vedere faptul că „exista o deosebire remarcabilă”
în privinţa distribuţiei după situaţia profesiei a locuitorilor de la sate şi oraş: dacă în mediul
rural, 51,1% din populaţie era întâlnită aproape exclusiv în exploatarea solului, la oraş
categoria salariaţilor deţinea locul întâi, ei reprezentând 32,3% din totalul populaţiei active84.
În aceste condiţii, nimeni nu putea exercita profesia de industriaş, „fie ca patron, fie ca

78
Iuliu Bakács, Tiberiu Molnar, Industria şi comerţul din Arad (1934-1935)..., p. 17.
79
A. N.- S. J. Ar., Fond Tribunalul judeţului Arad. Secţia a III-a, dosar 3/1923-1939, f. 65.
80
Ibidem, f. 10.
81
Arad. Monografia oraşului de la începuturi, până în 1989..., p. 155.
82
A. N.- S. J. Ar., Fond Tribunalul judeţului Arad. Secţia a III-a, dosar 14/1936-1939, f. 2.
83
Ibidem.
84
Enciclopedia României. Economia Naţională. Cadre şi producţie, vol. III, Bucureşti, Editura
“Imprimeria Naţională”, 1939, p. 55.

90
salariat”, fără a avea o pregătire profesională. Pregătirea într-un anumit domeniu se făcea într-
o şcoală profesională, ca elev, sau într-un atelier, ca ucenic85. Astfel, începând din anul 1939,
Camera de Muncă din Arad organizează cursuri teoretice şi practice de perfecţionare
profesională pentru muncitorii români din Arad. Aceste cursuri urmăreau, în primul rând,
perfecţionarea elementului românesc în diferite ramuri ale industriei, dar şi ridicarea nivelului
de cultură generală şi profesională a muncitorilor, oferindu-le posibilitatea de a ocupa un loc
de muncă mai însemnat în diferite industrii, pentru a ajunge „la o situaţie materială mai
bună”86. Tendinţa de emigrare spre oraşe, unde exista un standard de viaţă mai ridicat, dar şi
urbanizarea, însemnau „o avansare la o treaptă socială mai urcată, ceea ce este o tendinţă
normală (...) a claselor sociale”87, după cum afirma demograful şi statisticianul român Sabin
Manuilă.
Prosperitatea industriei din anii 1922-1928 se baza însă pe exploatarea
muncitorimii. Aşa-zisele legi muncitoreşti, precum legea pentru reglementarea repausului
duminical sau legea pentru ocrotirea minorilor şi femeilor nu au contribuit la ameliorarea
situaţiei lor88. Prevederi privind protecţia muncii au apărut în unele acte normative, precum
legea din 14 aprilie 1927, prin care s-au înfiinţat Camerele de muncă, cu rolul de „organe de
reprezentare şi ocrotirea muncii”89, legea contractelor de muncă din 5 aprilie 1929, dar şi
legea pentru pregătirea profesională şi exercitarea meseriilor din anul 1936. Însă, majoritatea
dispoziţiilor legale cuprinse în actele normative menţionate erau ineficiente, având mai
degrabă un caracter formal. De cele mai multe ori, dispoziţiile Codului muncii „se repetau şi
se contraziceau”90, în aceste condiţii legea fiind imposibil de aplicat. Proiectul de lege era
considerat de asemenea „inoportun”, deoarece după felul în care era întocmită legea, nu
reieşea dacă aceasta se aplica şi muncitorilor agricoli, „al căror regim era cu totul altul decât
cel admisibil în industrie”91.
Camerele de muncă doar înlocuiau Sindicatele, în timp ce legea din 1929, deşi
conţinea câteva dispoziţii referitoare la condiţiile de muncă, concedii şi odihnă, rămânea o

85
A. N.- S. J. Ar., Fond Inspectoratul Regional al Muncii Arad, dosar 17/1935-1936, f. 16.
86
Ibidem, dosar 21/1938-1939, f. 14.
87
Sabin Manuilă, Evoluţia demografică a oraşelor şi minorităţilor etnice, Bucureşti, Editura “Cultura
Naţională”, 1929, p. 6.
88
Mircea Timbus, op. cit., în Ziridava, an XI, 1980, nr. 12, p. 423.
89
www://uad.ro/storage/Dataitems/Sistem%20legislativ%20domeniul%20SSM%20in%20Romania
%20si%20UE1.pdf
90
Codul muncii. Studiu critic, Bucureşti, Tipografia Societăţii Anonime pe Acţiuni „Universul”, 1923, p.
3.
91
Ibidem, p. 4.

91
lege care nu dădea muncitorului garanţii certe la capitolul drepturi, patronul fiind recunoscut
de această lege ca stăpân absolut pe teritoriul întreprinderii sale92.
Conform rapoartelor anuale întocmite de Inspectorul general al muncii din Arad
adresate Ministerului Muncii, posibilităţile de trai ale muncitorilor „erau dintre cele mai rele.
Muncitorii, în majoritatea cazurilor, duceau o viaţă de robi, (...) salariile lor neîngăduindu-le o
îmbrăcăminte redusă. Nu le rămânea aproape nimic pentru educaţia copiilor, pentru distracţii,
cultură”93. În această situaţie se afla o mare parte din populaţia comunei Micălaca. Locuitorii
comunei, îşi câştigau pâinea ca lucrători la fabrica de textile din oraş, mergând zilnic pe jos 7
km, „nutrindu-se prost, având locuinţe neigienice”. Din această cauză, dintre toate bolile
sociale, tuberculoza era cea mai răspândită aici94.
Nici măcar legea duratei muncii nu era respectată, în majoritatea întreprinderilor
lucrându-se 9-10 ore pe zi, sau chiar mai mult. Din cauza câştigurilor reduse, muncitorii, spre
a le spori, nu mai protestau pentru orele suplimentare, iar întreprinderile speculau această
situaţie reuşind să motiveze nerespectarea legii. În asemenea condiţii, a fost necesară
stabilirea unor convenţii colective de muncă95. La sfârşitul anilor `20, cele mai multe
convenţii, peste 51%, au fost încheiate în Ardeal. Spre exemplu, la Arad, o astfel de
convenţie a fost încheiată în perioada 1 aprilie 1926- 1 aprilie 1927, între „Fabrica de spirt,
fabrica de drojdie şi moară cu aburi Fraţii Neumann” şi cei 679 muncitori salariaţi
participanţi. Această convenţie se referea la durata muncii, care era stabilită la „8 ore zilnice”,
munca suplimentară fiind obligatorie doar în caz de urgenţă a muncii în uzine96.
Concilierea oficială a revendicărilor muncitoreşti era prevăzută de „Legea pentru
reglementarea conflictelor colective de muncă”, intrată în vigoare în septembrie 1920, pe
întreg teritoriul României-Mari. Legea prevedea concilierea oficială înainte de a se recurge la
greve, greva fiind considerată „un act de rebeliune (...) contra consumatorului, publicului şi a
societăţii”97. Această primă lege reprezenta o urgenţă, având în vedere faptul că suferinţele
cauzate de război au culminat în numeroase revolte. Mişcările muncitoreşti deveneau din ce

92
Ibidem.
93
Mircea Timbus, op. cit., în Ziridava (Arad), an V, 1976, nr. 6, p. 269.
94
A.N.- S.J. Ar., Fond Serviciul sanitar şi al ocrotirilor sociale. Municipiul Arad, dosar 1/1931-1932, f.
15.
95
Convenţia colectivă de muncă era încheiată între unul sau mai mulţi patroni, sau de una sau mai multe
organizaţii în vederea stabilirii condiţiilor individuale de muncă şi remunerare, dar şi pentru
reglementarea igienei unei întreprinderi şi a măsurilor de siguranţă.
96
Convenţiile colective de muncă din 1926, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice, 1927, p. 117.
97
Enciclopedia României, vol. I…, p. 596.

92
în ce mai dese, din cauza accentuării lipsurilor şi epidemiilor98. Prima grevă generală a
proletariatului din România a avut loc în octombrie 1920, la ea participând 400.000 de
salariaţi. Greva a cuprins toate ramurile industriei şi transporturilor99. La Arad, revendicări
muncitoreşti de amploare au avut loc doar la începutul perioadei interbelice. La 30 octombrie
1922, are loc o grevă generală a muncitorilor împotriva măririi duratei timpului de lucru la 10
ore, la ea luând parte 30.000 de muncitori100, iar în anul următor, la „Întreprinderea Textilă
Arădeană”101. Pe parcursul perioadei interbelice, la Arad, doar în anii 1931-1933, au apărut
conflicte latente cauzate de cererea de mărire a salariului, când indicele anual al salariilor a
scăzut de la 3.412 lei, cât reprezenta înainte de începerea crizei economice, la 1.902 lei. Însă
abia din 1936 era înregistrată o urcare, indicele depăşind 2.000 lei102.
Dreptul la concedii de odihnă nu se acorda decât acelor muncitori care, prin
specialitatea lor, erau indispensabili întreprinderii, iar cei care solicitau concedii legale erau
preavizaţi pentru concediere. Treptat, acest fenomen s-a generalizat chiar şi în cadrul marilor
întreprinderi, mai ales odată cu criza economică de la sfârşitul anilor `20. Spre exemplu, la
fabrica „Fraţii Neumann, moară şi fabrică de spirt” concediul legal nu erau remunerat, deşi
salariul din timpul concediului trebuia să fie plătit „îndoit”, conform articolului 50 din legea
muncii103. Au existat şi cazuri în care anumiţi angajaţi nu au fost plătiţi pentru concedii timp
de doi ani, cum s-a întâmplat în cazul lucrătorilor fabricii „F.I.T.A.”104. Adesea, locurile de
muncă erau insalubre, periculoase pentru sănătate, „muncitorii înfruntând boala, fără a
mărturisi, de teamă sa nu fie înlocuiţi cu alţii sănătoşi”105.
Totuşi, spre sfârşitul perioadei interbelice, Ministerul Muncii a luat o măsură de
susţinere a muncitorilor, prin care cerea tuturor organizaţiilor muncitoreşti, sportive şi
culturale să fie încadrate în organizaţia „Muncă şi Voie Bună”, care se ocupa cu organizarea
timpului liber al muncitorilor106. Este perioada regimului autoritar al regelui Carol al II-lea,
care căuta un sprijin politic în rândurile unor categorii de muncitori.

98
Doru Dumitrescu, Mihai Manea, Mirela Popescu, Mica enciclopedie a Marelui Război: (1914-1918),
Bucureşti, Editura „Corint Educaţional”, 2014, p. 158.
99
Dan Berindei, Istoria românilor din paleolitic până în 2008. Cronologie, Bucureşti, Editura „Cartex
2000”, 2013, p. 164.
100
Ibidem, p. 168.
101
Valeria Velcea, Ion Velcea, Octavian Mândruţ, Judeţele patriei. Judeţul Arad, Bucureşti, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1979, p. 72.
102
Sabin Manuilă, Anuarul statistic al României. 1937 şi 1938, Bucureşti, Institutul Central de Statistică,
1938, p. 293.
103
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria muncipiului Arad. Acte administrative, dosar 84/1932-1933, f. 1.
104
Ibidem, dosar 125/1932, f. 5.
105
Ibidem.
106
Idem, Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 103/1939, f. 12.

93
 Criza economică care a început în anul 1929, a întrerupt această rapidă dezvoltare,
producţia industrială din România scăzând în anul de vârf al crizei, 1932, cu 57% faţă de anul
1929107. Efectele crizei economice au afectat majoritatea unităţilor industriale arădene:
„Astra”, F.I.T.A., „Teba”. La Arad, cel mai mare număr de şomeri a fost înregistrat în anul
1932, când numărul acestora era de 5.000, cu peste 8. 000 membri de familie108.
Până spre sfârşitul perioadei interbelice numărul şomerilor a scăzut treptat, însă
dintre aceştia cei mai mulţi rămâneau muncitorii necalificaţi, urmaţi de agricultori, dar şi de
lucrătorii din domeniul industriei metalurgice: mecanici, fierari, instalatori de apeducte,
electricieni, tehnicieni109.
După cinci ani de criză, anul 1934 aduce o înviorare mult aşteptată a economiei
naţionale. În anul respectiv au crescut volumul producţiei şi valoarea vânzărilor la toate
ramurile industriale din judeţul Arad, acest reviriment fiind susţinut în anii următori datorită
legii din 1936, privind înfiinţarea de întreprinderi pentru produse ce nu se fabricau în ţară 110.
În anul 1938, producţia anuală a judeţului, de peste 10 milioane de lei, era concentrată în
mâna a 27 de întreprinderi, 22 dintre acestea aflându-se în municipiul Arad111.
În ansamblu, industria arădeană a înregistrat între anii 1921-1938 un progres
considerabil faţă de perioada anterioară, demonstrând forţa de creaţie tehnică a muncitorilor şi
specialiştilor români, maghiari şi germani din această parte a pământului românesc.

2. Meşteşugurile. Rolul statului în sprijinirea micii industrii şi a meseriaşilor

Într-o statistică postbelică, din anul 1919, este menţionat faptul că în judeţul Arad
existau 276 întreprinderi, care aveau un efectiv de 4.908 salariaţi. Însă, având în vedere faptul
că cele câteva întreprinderi arădene mai mari, cum erau: Fabrica de vagoane „J. Weitzer” cu
peste 1.400 salariaţi, Fabrica de automobile „Marta” cu 330 angajaţi, Fabrica de textile cu 348
angajaţi, Fabrica de spirt şi moara fraţilor Neumann cu 388 angajaţi, Fabrica de cărămidă cu
130 angajaţi, concentrau mai bine de jumătate din totalul personalului amintit, se poate afirma
că cele 276 de întreprinderi erau, cu câteva excepţii, mai degrabă ateliere meşteşugăreşti decât
unităţi industriale112.

107
Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, München, 1984 (ed. a III-a,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1992), p. 216.
108
Mircea Timbus, op.cit., în Ziridava (Arad), an V, 1976, nr. 6, p. 264.
109
A. N.- S. J. Ar., Fond Inspectoratul Regional al Muncii Arad, dosar 8/1937-1938, f. 3.
110
Ibidem.
111
Arad. Monografia oraşului de la începuturi, până în 1989..., p. 156.
112
Mircea Timbus, op. cit., în Ziridava, an V, 1976, nr. 6, p. 252.

94
 În perioada interbelică, întreprinderile cu mai puţin de 20 salariaţi, majoritatea
ateliere meşteşugăreşti, erau încadrate cu meseriaşi dintr-o mare diversitate de specialităţi:
argintari, reparaţii maşini şi automobile, reparaţii biciclete, bijuterii, ceasornicării, reparaţii
maşini de scris, curăţători de haine, pantofari, tâmplari de mobilă, fotografi, legători de cărţi,
atelier radio113. În acest fel, are loc refacerea şi dezvoltarea meşteşugurilor româneşti, care,
după semnarea faimoasei convenţii cu Austria la 1876, fuseseră desfiinţate în favoarea
concurentului austriac114.
Organizarea muncii se putea realiza numai dacă se acorda atenţia necesară
instituţiilor de pregătire a elementului principal din câmpul muncii, a muncitorului. Printre
aceste instituţii se numărau şi căminele de ucenici115. Acestea serveau pentru adăpostirea
ucenicilor/ucenicelor industriali şi comerciali, asigurându-le hrană, locuinţă şi completarea
educaţiei. În general, ele erau înfiinţate la iniţiativa statului sau a judeţului, dar şi de persoane
particulare care dovedeau că dispun de mijloace materiale necesare pentru întreţinerea
căminelor116. Primul cămin de ucenici din Arad a fost înfiinţat în anul 1923, acesta
funcţionând până în 1928, când a fost cedat Ministerului Muncii, deoarece conducerea lui nu
îl mai putea întreţine117. Însă, în perioada 1938-1939, la iniţiativa Ministerului Muncii a fost
ridicat un edificiu impozant destinat căminului de ucenici, având în vedere faptul că era
nevoie de un cămin mai mare. Căminul a fost construit pe terenul aflat în prelungirea
Bulevardului Regele Ferdinand. Ridicarea acestui cămin era considerată necesară „pentru
întărirea elementului românesc în acest colţ de ţară”118. Noul cămin avea o capacitate de
primire a unui număr de 350 de ucenici. Dintre ucenicii înscrişi în anul respectiv, 56% erau
de origine etnică română119.
Cursul profesional pentru ucenici a existat şi înainte de 1918, însă avea caracterul
unui curs seral, ţinându-se în diferite clădiri ale şcolilor primare. Abia la 1 iulie 1930 a fost
preluat de Ministerul Muncii. Acesta se ţinea între orele 8-12, pe specialităţi, la „Şcoala de
stat pentru ucenici comerciali din Arad”, la „Şcoala Industrială de ucenici din Arad”, dar şi la
„Şcoala profesională de ucenici industriali”120. Printre meseriile însuşite de ucenici după
frecventarea acestor şcoli, pentru o perioadă de trei ani, se numărau: comerciant de alimente,

113
Alexandru Mihalca, op. cit., p. 222.
114
Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Bucureşti, Editura „Cugetarea”, 1943, p.
258-259.
115
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 41/1929, f. 125.
116
Idem, Fond Inspectoratul Regional al Muncii Arad, dosar 13/1935-1936, f. 18.
117
Idem, Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 103/1939, f. 12.
118
Ibidem, dosar 237/1937, f. 1.
119
Ibidem, dosar 103/1939, f. 12.
120
Ibidem.

95
„comerţ cu delicatese”. La iniţiativa Camerei de Muncă, precum şi a unor întreprinderi
industriale mari din oraş, au fost prevăzute sume pentru încurajarea ucenicilor merituoşi,
„prin acordarea de premii, cărţi, îmbrăcăminte”121. Spre exemplu, în anul 1935, elevii de la
toate şcolile de ucenici din oraş erau distinşi prin diferite premii provenite în urma unor
donaţii din partea Fabricii „Neumann. Moară cu aburi, fabrică de spirt şi drojdie”, care oferea
în acest scop o sumă de 500 lei122. La ajutorarea căminelor de ucenici a contribuit de
asemenea fabrica „Astra. Prima Fabrică Română de Vagoane Arad”, prin crearea, în anul
1927, a unui „Fond pentru ajutorarea ucenicilor din căminul oraşului”, deschis în urma unei
donaţii de 10.000 lei123, iar în anul 1938, Camera de Muncă a oferit o sumă de 100.000 lei,
pentru căminul de ucenici orăşenesc124. Aceste premii aveau mai degrabă o valoare morală şi
instructivă.
La educarea tineretului muncitor a contribuit, de asemenea, „Societatea Culturală
şi Muzicală a Tinerimei Industriale-Comerciale”, înfiinţată în toamna anului 1925. Societatea
avea menirea de a cultiva „sentimentul naţional, (...) deprinderea la cinste şi bunăvoinţă, la
viaţă cumpătată şi muncă”125.
Din cauza cerinţelor tot mai mari pe care le solicita traiul de zi cu zi, conducătorii
Statului îşi întreptau atenţia tot mai mult spre producţia ţării. Astfel, dezvoltarea industriei
casnice reprezenta una dintre priorităţi, pentru punerea în valoare a artei şi industriei
româneşti tradiţionale, dar şi pentru a oferi un loc de muncă femeilor care proveneau din
păturile muncitoare de la sate şi oraş. Pentru realizarea acestui demers, Ministerul Industriei a
luat parte la întreţinerea atelierelor de industrie casnică în diferite localităţi din ţară, cu scopul
de a contribui la dezvoltarea în mai mare măsură a învăţământului casnic, atât din punct de
vedere tehnic, cât şi practic126.
Datorită faptului că făcea parte dintr-o corporaţie industrială, meseriaşul român
dobândea, treptat, o conştiinţă de breaslă, care includea şi obligaţia de a lupta „sub un semn
colectiv” pentru o soartă mai bună şi pentru acceptarea lui în ordinea de muncă
românească127. Conform legii pentru funcţionarea breslelor de lucrători, scopul acestora era
de a apăra şi contribui la dezvoltarea intereselor profesionale ale membrilor lor, însă fără a
putea fi afiliate organizaţiilor cu caracter internaţional. Dreptul de a se constitui în bresle

121
A. N.- S. J. Ar., Fond Inspectoratul Regional al Muncii Arad, dosar 6/1938, f. 1.
122
Ibidem, dosar 13/1935-1936, f. 5.
123
Idem, Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 19/1928, f. 5.
124
Ibidem, dosar 6/1938, f. 1.
125
Ibidem, dosar 1/1926, f. 3.
126
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 5/1922, f. 1.
127
Înnoirea, (Arad), 1937, an I, nr. 4, 1 noiembrie, p. 6, art. Meseriaşul român.

96
revenea lucrătorilor, funcţionarilor particulari şi meseriaşilor. De obicei, acestea erau unitare
neexistând bresle mixte128. Însă, de cele mai multe ori, breslaşii din întreaga ţară, având în
vedere faptul că reprezentau o clasă modestă pentru ansamblul producţiei româneşti, încercau
să reziste în faţa concurenţei străine. În aceste condiţii, micii industriaşi îşi exprimau frecvent
nemulţumirea faţă de conducerea statului, prin intermediul „Corporaţiunii Meseriaşilor din
Arad”. Înfiinţată în anul 1884, Corporaţia era formată din meseriaşi calificaţi, urmărind
instruirea ucenicilor în meseria lor, dar şi susţinerea acestora în demersul de a-şi continua
activitatea129.
Dacă la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în timpul Primului Război Mondial micii
industriaşi aprovizionau armata, livrând „bocanci (...) mai trainici decât acei fabricaţi de
fabricele mari”130, după aproape zece ani de la înfăptuirea României Mari, industriaşul mic nu
mai obţinea nici o comandă pentru aprovizionarea armatei. Dintre meseriaşii arădeni care se
ocupau cu confecţionarea de încălţăminte s-au remarcat cei care reprezentau firmele: „Brandl
Mihai”, aflată pe Bulevardul Regele Ferdinand I, „Marton Ioan”, pe strada Eminescu şi
„Goron Carol”, pe Calea Aurel Vlaicu131. În această situaţie nu se aflau numai pantofarii, ci
şi croitorii de la firmele de croitorie din Arad, care confecţionau haine pentru târguri şi pieţe.
În multe cazuri, în lipsa unui loc de muncă permanent, ei obişnuiau să „cutreiere satele şi
oraşele (...), cerşind lucru de la un maestru la altul”, dar şi din cauza clienţilor lor, majoritatea
simpli muncitori132. Însă, spre sfârşitul anilor ´20, meseriaşii din comunele limitrofe oraşului
Arad erau nevoiţi să se ocupe mai mult de reparări, în condiţiile în care lumea începea să
cumpere de la prăvălii133. În aceste condiţii, micii industriaşi ajungeau să nu mai poată
îndeplini datoriile faţă de stat, din cauza impozitelor mari.
Cu toate acestea, în oraşul Arad, au existat anumite meserii care se bucurau de
avantaje mai mari, datorită tradiţiei lor, cum a fost cazul artei fotografice, primele încercări de
înfiinţare a unui club foto având loc la sfârşitul secolului al XIX-lea. Dintre atelierele
fotografice care se găseau pe teritoriul municipiului Arad, cele mai cunoscute se aflau în
centrul oraşului: pe Bulevardul Regina Maria „Weisz Leopold”, dar şi al românului
„Curticean Ştefan”, pe Calea Şaguna134. Printre fotografii arădeni renumiţi se număra şi
Herczeg Iosif, acesta ocupându-se de obicei cu executarea fotografiilor pe teritoriul băilor

128
Monitorul Oficial, nr. 237, 12 octombrie 1938, partea I, p. 4846.
129
A. N.- S. J. Ar., Fond Tribunalul judeţului Arad. Secţia a III-a, dosar 33/1924-1934, f. 1.
130
Industria Ardealului (Arad), an X, 1927, nr. 23, p. 1, art. Până când?
131
Anuarul Aradului 1926, Arad, Tipografia „Réthy Nyomda”, 1925, p. 41-81.
132
A. N.- S. J. Ar., Fond Inspectoratul Regional al Muncii Arad, dosar 10/1936, f. 3-5.
133
Idem, Fond Colecţia „Registre ale Asociaţiilor meşteşugăreşti” Arad, dosar 62/1913-1954, f. 9.
134
Idem, Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 23/1928, f. 349.

97
„Neptun”, în sezonul de vară135. La fel de renumită era firma „Portrait”, înfiinţată la 1 mai
1925, deoarece deţinea un depozit de articole fotografice136. Dintre toate atelierele
fotografice existente în Aradul interbelic, cel mai cunoscut era „Foto-Clubul arădean”,
înfiinţat în anul 1906, într-o perioadă în care în oraş existau destul de multe ateliere foto. La
începutul secolului al XX-lea, majoritatea fotografilor erau totodată pictori sau librari. În
aceeaşi perioadă, a început să se dezvolte fotografia de amatori, precursoarea fotografiei
artistice. Membrii „Foto-Clubului” s-au remarcat încă din 1910, având ocazia să participe la
expoziţii internaţionale unde se acordau medalii şi diplome, iar în anul următor, Aradul, ca
singurul reprezentant al Ungariei, reuşea să ia medalia de aur în cadrul unei expoziţii de
amatori organizată la Frankfurt pe Main137. De obicei, în vacanţele de vară, unii membri ai
clubului obişnuiau să participe la excursii foto în diverse locuri, iar toamna fiecare îşi
prezenta lucrările, organizând conferinţe pentru cei interesaţi de arta fotografică.
După terminarea Primului Război Mondial, membrii „Foto-Clubului” din Arad, au
închiriat un apartament în Palatul Ortutay, unde aveau un studio foto şi o bibliotecă de
specialitate ca sală de lectură. În acest fel, ei reuşeau să-şi continue activitatea începând din
anul 1921, deşi cererea de aprobare a funcţionării a fost obţinută destul de greu din partea
Prefecturii judeţului Arad, din cauza faptului că numărul membrilor români era foarte mic, la
începutul perioadei interbelice138. Deja, în primăvara acelui an se ţine prima expoziţie de după
război, în sala mică a Palatului Cultural, unde era prezentată Colecţia de fotografii artistice,
care demonstra „în mod vădit gradul înalt şi bine pronunţat al artei”139 la care se putea ridica
un produs propriu-zis industrial. Menirea expoziţiei era de a contribui la dezvoltarea acestei
ramuri de artă industrială şi de a face mai populară arta fotografică, care în ţările apusene era
deja cultivată. În acest fel a fost inaugurată seria expoziţiilor fotografice care urmau să se
desfăşoare la Palatul Cultural. În vara anului 1926, „Foto-Clubul” organiza o expoziţie
generală de tablouri, pentru a face cunoscute locurile pitoreşti ale ţării, dar şi monumentele
importante140. În anul 1934 „Foto-Clubul” reuşea să editeze revista „Fotografia”, publicaţie
care se număra printre puţinele reviste de specialitate din lume editate de asociaţii de
amatori141. Valoarea fotografiilor realizate de artiştii arădeni din perioada interbelică, constă

135
Ibidem, dosar 65/1934, f. 17.
136
A. N.- S. J. Ar., Fond Tribunalul judeţului Arad. Secţia a III-a, dosar. 44/1925, f. 2.
137
http://www.fotoclubarad.ro/index.php/istoric.html?showall=&start=1
138
A.N.- S.J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad. Actele subprefectului, dosar 83/1922-1924, f. 17.
139
Idem, Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 5/1921-1922, f. 208.
140
Ibidem, dosar 73/1926, f. 1.
141
http://www.fotoclubarad.ro/...

98
chiar în faptul de a suprinde evoluţia oraşului şi „viaţa cotidiană aşa cum a fost trăită şi
pregătită pentru generaţiile următaore”142.
La începutul anilor `20, se dorea organizarea micii industrii arădene într-o
organizaţie asemănătoare celei mari, după exemplul de organizare al micilor întreprinzători
din Timişoara şi Oradea în sindicate. Ele erau considerate potrivite pentru a reprezenta
interesele economice ale micilor întreprinzători, „nu numai pentru că activitatea lor este
garantată prin lege”143, ci şi pentru faptul că membrii care se înscriau voluntar, trebuiau să-şi
asume obligaţiile, fiind excluşi cei care nu respectau publicul consumator. În general,
sindicatele din Arad se ocupau cu încheierea unor contracte colective între patroni şi
meseriaşi. Spre exemplu, la 15 mai 1923, a fost încheiat un contract între „Sindicatul
patronilor tâmplari din Arad”, reprezentat de fabricanţii de mobile şi „Sindicatul muncitorilor
lemnari din Arad”, reprezentat de meseriaşii din oraş, având ca principal scop stabilirea
salariilor muncitorilor din domeniul lor. Timp de un an, părţile contractului trebuiau să
revizuiască salariile „tot la trei luni”. Pentru lucrările executate în afara atelierului, în Aradul-
Nou, Micălaca şi Gai, se plătea muncitorilor un spor de 10%144.
Cu toate acestea, în anii premergători crizei economice din 1929-1933, stagnarea
generală a vieţii economice a ţării afecta la modul cel mai grav clasa producătoare industrială
din oraşul Arad. Începând din anul 1927, micii industriaşi „renunţau în masă la brevetele lor
de industrie”145, ca să asigure muncitorilor industriali existenţa lor şi a familiilor lor146. În
mare parte clasa micilor industriaşi risca să se ruineze, în timp ce numărul muncitorilor
industriali care nu aveau loc de muncă, creştea foarte rapid. Din cauza crizei economice,
numărul meseriaşilor s-a micşorat cu 20%, mulţi renunţând la afacerea lor. Însă, au existat şi
cazuri în care aceştia continuau să exercite o activitate clandestină147. Această situaţie era
determinată şi de menţinerea în vigoare a legilor din timpul războiului, chiar la nouă ani de la
terminarea primei conflagraţii mondiale. Aşa-numitul „impozit pe lux”148 neîndreptăţea şi mai
mult micii industriaşi, având în vedere că materii prime precum pielea, care era prelucrată

142
„100 de ani de la înfiinţarea primului club foto în Arad (1906-2006)“, Arad, 2006, p. 6.
143
Industria Ardealului, an X, 1927, nr. 17, p. 1, art. Meseriaşii.
144
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 5/1924-1925, f. 8.
145
La fel ca şi în cazul comerţului, pentru înfiinţarea unui atelier meşteşugăresc era nevoie de eliberarea
unei autorizaţii de funcţionare. “Consiliul de igienă şi de ocrotire al municipiului Arad” cerea în schimb,
menţinerea localului curat. (A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar
70/1932, f. 1 ).
146
Industria Ardealului, an X, 1927, nr. 46, p. 1, art. Criza industriei de construcţiuni din cauza căreia
stagnează fără loc de muncă 24 ramuri industriale surori.
147
Augustin Lazăr, Raport asupra situaţiei generale a judeţului Arad pe anul 1933, Arad, Imprimeria
Judeţului Arad”, 1933, p. 124.
148
Industria Ardealului, an X, 1927, nr. 47, p. 1, art. Conferinţa generală idustrială ţinută în Arad
pretinde ştergerea legilor aduse în timpul războiului.

99
mai departe pentru fabricarea încălţămintei, harnaşamentelor, mănuşilor, se afla sub acest
impozit. În aceeaşi situaţie se aflau şi semifabricatele produse din alte materii. Aceste
impozite scumpeau produsele industriale, descurajând totodată consumatorii, această stare de
fapte cauzând întreruperea circulaţiei industriale.
Însă, odată cu încurajarea industriei mari din România, prin urcarea tarifului vamal
la import, pentru produsele din străinătate, statul dorea de asemenea, să sprijine mica
industrie, prin acordarea de prime tuturor celor care doreau să-şi deschidă un mic atelier.
Micii întreprinzători erau scutiţi de impozite către stat pentru o perioadă de câţiva ani, pentru
a putea procura instalaţii industriale performante. În acest fel se dorea să se realizeze trecerea
de la mica industrie la cea mijlocie, prin transformarea atelierelor în fabrici149. Se spera că în
următoarea perioadă industria va putea produce atât de mult încât, datorită supraproducţiei,
exportul se va realiza nu numai în statele vecine, ci în întreg continentul, concurând cu
străinătatea.
Chiar dacă pe parcursul perioadei dintre cele două Războaie Mondiale progresele
industriei româneşti au fost modeste raportate la nivel internaţional, nivelul producţiei
industriale din România Mare atingând în anul 1928 doar 4% din cel al Regatului Unit al
Marii Britanii în 1900, datorită schimbărilor calitative în ceea ce priveşte relaţiile economice
externe ale ţării, la începutul anilor `30 ponderea importului în asigurarea consumului intern a
scăzut de la 34,8% la 21,4% în 1938, în unele ramuri industria românească asigurând aproape
tot consumul intern150. Între 1930 şi 1934, bunurile de consum nu mai erau importate decât în
forma lor semifabricată, ajungându-se ca începând din 1935 să fie importate în general
materiile prime151.
În anul 1938, pentru prima oară, ponderea sectorului industrie-transporturi-
construcţii depăşea pe aceea a sectorului agricultură-silvicultură în ceea ce priveşte creşterea
venitului cu 41,7%, faţă de 38,56%. În aceste condiţii, România trecea de la stadiul de ţară
eminamente agrară, cum era înainte de 1918, la ţară agrar-industrială152, chiar dacă în
perioada interbelică nu părea aşa de evident.

149
C.R. Mircea, Contribuiri la noua lege pentru încurajarea industriei naţionale..., p. 18.
150
Vlad Georgescu, op. cit., p. 260.
151
Ibidem.
152
Ion Bulei, Românii în secolele XIX-XX. Europenizarea, Bucureşti, Editura Litera, 2011, p. 203.

100
3. Comerţul local: pieţe –târguri –oboare. Produse şi evoluţia preţurilor.
Combaterea speculei.
Dacă la începutul secolului al XIX-lea oraşul Arad a fost descris de unii istorici ca
fiind „o aşezare în care locuitorii practicau cu succes mai ales agricultura”153, începând din a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, acesta devine un important centru economic al
Monarhiei austro-ungare, datorită dezvoltării industriei şi mai ales a comerţului. Deschiderea
de noi magazine a contribuit la ameliorarea condiţiilor de viaţă ale categoriilor defavorizate,
dar şi la o anumită bunăstare care se observa în cadrul diverselor pături burgheze în formare,
generând de asemenea şi o veritabilă concurenţă economică, foarte favorabilă
consumatorului154. De altfel, în perioada 1850-1914, emigranţii ardeleni stabiliţi în oraşele
din România erau întâlniţi şi aici în orice ramură economică, „impunându-se ca elemente
valoroase”155, înfiinţând fabrici, prăvălii, hoteluri şi restaurante, care le asigurau un câştig
bănesc din care reuşeau să-i susţină şi pe fraţii lor aflaţi sub stăpânirea străină.
Cu toate acestea, la sfârşitul Primului Război Mondial, o problemă care afecta
adesea aprovizionarea marilor oraşe, situaţie în care se afla şi oraşul Arad, o reprezenta lipsa
de alimente, care a determinat creşterea speculei. Însă, această stare nu a durat foarte mult,
deoarece odată cu reluarea producţiei preţurile s-au stabilizat, chiar dacă în unele regiuni
variau în funcţie de cerere şi ofertă156.
Redresarea comerţului arădean a avansat rapid în timpul perioadei de refacere a
economiei postbelice, încheiată în anul 1924. În acest sens, au avut loc o serie de iniţiative
valoroase, dintre care se remarcă târgurile de mostre, care au contribuit, în mare parte, la
dezvoltarea rapidă a comerţului. În general, târgul de mostre era considerat „locul unde se
întâlneşte lumea comercială (...) în lupta cea mai aspră a concurenţei, din care numai
fabricatele cele mai bune şi preţurile cele mai favorabile pot ieşi ca învingători”157. Ele erau
considerate totodată „un mijloc al reclamei moderne comerciale”. Prima prezenţă a economiei
locale în circuitul naţional, a fost prilejuită de expoziţia de la Bucureşti din 1921, un târg de
mostre, la care s-au înregistrat foarte multe comenzi, în timp ce Târgul de mostre din Arad,
deschis în 1925, avea ca scop grăbirea unificării economice a ţării şi contactul „mai intensiv

153
Corneliu Pădurean, „Pieţe, târguri şi oboare în Aradul interbelic”, în Ziridava, an XX, 2005, nr. 24,
p. 227.
154
Gheorghe Lanevschi, Aradul vremurilor demult apuse: 1834-1914, Cluj, Editura Polis, 2005, p. 15.
155
Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1977, p. 316.
156
Ioan Scurtu, Istoria civilizaţiei româneşti. Perioada interbelică..., p. 184.
157
Curierul Pielei ( Timişoara), 1923, an II, nr. 8, p. 1. art. Importanţa târgurilor de mostre.

101
economic” al oraşului Arad, cu circuitul economic al ţării158. Participarea produselor arădene
la diverse expoziţii şi târguri a permis popularizarea acestora şi implicit atragerea de noi
parteneri de afaceri, la fel cum s-a întâmplat în cadrul celor două expoziţii amintite mai sus.
În anul 1926 are loc o premieră în domeniul expoziţiilor organizate în România, fiind
pregătită prima expoziţie-târg itinerată pe ruta: Bucureşti – Galaţi – Chişinău – Cernăuţi- Cluj
- Oradea – Timişoara – Arad – Bucureşti. Pentru organizarea în bune condiţii, în momentul
prezentării în oraşul Arad, Camera de Comerţ şi Industrie a solicitat direcţiunii Palatului
Cultural aprobarea pentru amenajarea ei în faţa acestui edificiu159.
Un fenomen de mare importanţă pentru dezvoltarea comerţului arădean s-a
dovedit a fi creşterea rolului elementului românesc, atât în rândul deţinătorilor de capital, cât
şi al oamenilor muncii, ponderea lor în ansamblul populaţiei ocupate în acest sector crescând
ca o expresie a realităţilor demografice locale. În acest fel, s-a eliminat treptat una dintre
urmările negative ale stăpânirii dualiste dinainte de 1918. Însă, alături de români, grupurile
etnice alogene au dispus de toată libertatea necesară pentru a se organiza în voie şi în
domeniul economic160. La fel ca în majoritatea oraşelor din România, la înflorirea activităţii
comerţului intern un rol deosebit de puternic l-a avut evreimea. La începutul anilor `30, mai
mult de jumătate din activitatea comercială din domeniile: articole alimentare, centre pentru
vânzarea lemnului, fierărie, sticlă şi porţelan aparţineau evreilor, iar în altele precum: articole
tehnice, optice, coloranţi predominau firmele evreieşti161.
La redresarea comerţului arădean au contribuit, de asemenea şi poziţia geografică,
oraşul Arad aflându-se în zona de vest a ţării, resursele naturale din zonă, locul ocupat în
traficul internaţional C.F.R.
În primii ani după Unire, pe teritoriile româneşti ale Transilvaniei funcţionau
multe societăţi autorizate de vechea suveranitate, de aceea aproape toate întreprinderile
comerciale erau legate în continuare de Budapesta, datorită capitalului unguresc investit în
ele. În asemenea condiţii, Guvernul român a urmărit găsirea unor mijloace pentru
naţionalizarea acestor întreprinderi. Astfel s-a ajuns ca în Ardeal să nu mai existe societate
care să nu fie naţionalizată: două treimi din numărul acţiunilor urmau să fie date românilor,
iar numărul membrilor de naţionalitate română din consiliul de administraţie să predomine162.

158
Aradul. Permanenţă în istoria patriei..., p. 1.
159
Arad. Monografia oraşului de la începuturi, până în 1989..., p. 156.
160
Silviu Dragomir, La Transylvanie avant et après l’arbitrage de Vienne, Sibiu, Centrul de studii şi
cercetări privitoare la Transilvania, 1943, p. 37.
161
Josif Schönfeld, Eugen Glück, op. cit., p. 151.
162
Cezar Hârjescu, Situaţia comercială în Ardeal, de la alipire, în Transilvania, Banatul, Crişana,
Maramureşul:1918-1928, vol. I, Bucureşti, Editura „Cultura Naţională”, 1929, p. 567-569.

102
 În perioada dintre cele două Războaie Mondiale, oraşul Arad ocupa un loc de
seamă în viaţa economică a României, datele recensământului din 1930 situându-l pe locul
patru pe ţară163. În anul 1929 era organizată o bursă locală de mărfuri, care alături de Camera
de Comerţ şi Industrie, reprezenta interesele comercianţilor arădeni. Evoluţia comerţului
arădean în primul deceniu de administraţie românească se poate observa în faptul că în anul
1930 existau în oraşul Arad 1.022 întreprinderi comerciale164.
În perioada interbelică s-a impus comerţul en-gross, care începea să se
diferenţieze într-o mare măsură. Marile întreprinderi monopoliste au organizat de cele mai
multe ori reţele proprii de desfacere, iar materiile prime şi semifabricatele puteau fi
achiziţionate de la marii producători. Astfel, comerţul en-grosist cu capital local s-a profilat
tot mai mult în direcţia aprovizionării comerţului în detaliu, a întreprinderilor mici şi mijlocii
şi a micilor meseriaşi. În anul 1937, oraşul Arad ajunge să deţină 262 firme comerciale care
vindeau produse en-gross, municipiul fiind depăşit în această privinţă doar de oraşele
Bucureşti şi Ploieşti165. În ceea ce priveşte comerţul en-gros, printre cei mai importanţi
comercianţi din municipiul Arad, care îi aprovizionau pe micii comercianţi, a fost firma
„Carol Andrenyi şi Fiii S.A.”, care vindea instalaţii de articole ceramice şi sanitare, dar şi
articole din fier. Această firmă comercială a fost înfiinţată în anul 1836 şi constituită în
Societate anonimă la 9 iulie 1930. Sediul principal al firmei se afla în oraşul Arad, având
două sucursale: la Bucureşti şi Oradea166. Alexandru Doman, deţinea o casă de covoare, stofe
pentru mobilă şi aranjamente interioare, prin desfacerea produselor în Vechiul Regat,
devenind şi furnizorul Curţii Regale. Fraţii Aponyi deţineau un magazin de modă şi ghete
pentru bărbaţi, iar fraţii Burza aveau un magazin de fierărie şi un depozit de maşini
agricole167.
Tot în această perioadă, a luat amploare şi reţeaua comerţului cu amănuntul,
acest sector având mari fluctuaţii din cauza concurenţei şi dependenţei de furnizori,
majoritatea micilor întreprinderi ocupându-se cu comerţul alimentar. Dintre produsele
alimentare realizate în municipiu se exporta făina, în mai multe ţări din Europa, în timp ce
mărfurile industriale ale oraşului erau destinate în special pieţei interne. În condiţiile
stabilizării parţiale a capitalismului în România, „urmărind apărarea micilor comercianţi,

163
Judeţul Arad. Paşi către Europa, Arad, Editura Consiliului Judeţean Arad, 2006, p. 10.
164
Aradul. Permanenţă în istoria patriei..., p. 477.
165
Alexandru Mihalca, Aspecte din istoria agrară a judeţului Arad. Partea a II-a. Perioada interbelică,
Arad, Editura Multimedia, 2001, p. 253, Apud. Enciclopedia României, vol. IV, Bucureşti, 1943, p. 420.
166
A. N.- S. J. Ar., Fond Societatea Anonimă Andrényi Carol şi Fiii Arad, dosar 11/1920-1942, f. 1.
167
Arad. Monografia oraşului de la începuturi, până în 1989..., p. 157.

103
concuraţi de fabricanţi”168, la 21 februarie 1926 a luat fiinţă „Asociaţia negustorilor detailişti
din Arad”. Pe parcursul activităţii sale, aceasta a purtat mai multe denumiri: între 1926 şi
1927 „Asociaţia micilor comercianţi din Arad şi jur”, iar din 1929 până în 1936 s-a numit
„Sindicatul comercianţilor de aromate în detaliu din Arad şi împrejurimi”169. Asociaţia avea
sediul pe Bulevardul Regina Maria, contribuind la sporirea cunoştinţelor profesionale ale
membrilor săi.
Începând din 1932, Asociaţia susţinea „Centrala de zahăr”, care avea ca
reprezentant general firma „Nagy Farkas S.A.”. Având în vedere faptul că firma vindea
produse la preţuri mai mici decât alte firme de acest gen, Asociaţia se decide să vândă numai
zahărul Centralei170. În acelaşi timp, Asociaţia rupe tratativele cu fabricanţii de sifon,
suprimând vinderea sticlelor de sifon din partea comercianţilor şi începea tratativele cu
negustorul de ape minerale Nicolae Kordos, mult mai bună din punct de vedere calitativ,
garantând şi un profit mai mare171. În anul 1936, numărul membrilor asociaţiei ajunge la 543,
aceştia fiind susţinuţi de Camera de Comerţ şi Industrie din Arad.172
Un fenomen extrem de important, din punct de vedere economic şi social, în
istoria României l-a reprezentat dezvoltarea comerţului cu produse alimentare prelucrate, sub
această denumire banală ascunzându-se realitatea foarte pitorească a unui fenomen care a
determinat apariţia băcăniilor de cartier, care începeau să ia locul micilor prăvălii, încă de la
sfârşitul secolului al XIX-lea, în marile oraşe româneşti. Însă, din punct de vedere
administrativ, organizarea acestui fenomen a apărut în spaţiul românesc pe la jumătatea
secolului al XIX-lea, moment în care schimbul în natură de alimente, cunoscut sub denumirea
de „troc”, a fost înlocuit cu mecanismul economic al producerii şi comercializării mâncării în
schimbul banilor.
Începuturile acestei evoluţii, pe care o înregistra comerţul românesc încă din
secolul al XIX-lea, au fost caracterizate de un element esenţial, şi anume de natura aproape
familiară a relaţiilor dintre negustor sau băcan şi fabricantul produselor alimentare, „cel dintâi
fiind proprietarul unei magherniţe, la colţ de stradă, iar cel de-al doilea era vecinul său, care
îşi improviza o carmangerie rudimentară în propria gospodărie (...), furnizând carne proaspătă
băcanului”173. La fel se petreceau lucrurile şi în cazul comercializării brânzeturilor, legumelor
sau fructelor. Acelaşi caracter familiar îl aveau şi relaţiile băcanului cu colaboratorii săi,
168
A. N.- S. J. Ar., Fond Asociaţia comercianţilor din Arad, dosar 11/ 1926-1952, f. 1.
169
Ibidem.
170
Idem, Fond Colecţia Asociaţiilor Comercianţilor din Judeţul Arad, dosar 1/1926, f. 1.
171
Ibidem, dosar 2/1926, f. 1.
172
Ibidem, dosar 16/ 1936-1937, f. 3.
173
Bucătăria pentru toţi, (Bucureşti), an II, 2005, nr.11, 1 noiembrie, p. 48.

104
deoarece „în schimbul unui comportament marcat de cinste, pricepere şi respect, patronul le
crea o serie de facilităţi menite a-i ridica, moral şi material, până la rangul de asociaţi ai săi
uneori”174. În comunele apropiate oraşului Arad, care după 1918 au devenit cartiere, încă din
prima jumătate a secolului al XIX-lea a existat un important număr de meseriaşi specializaţi
în diverse ramuri, printre care şi ale comerţului alimentar, cum au fost brutarii175.
Până la Primul Război Mondial, datorită efectuării comerţului cu străinătatea, s-a
făcut tranziţia către formele dinamice ale capitalismului de tip european. În această perioadă
au apărut şi în oraşul Arad câteva băcănii, care au devenit celebre în următoarele decenii.
În perioada interbelică s-a mai păstrat obiceiul ca proprietarul unui magazin „să
stea la discuţii cu clienţii (...), pentru a avea clientul la mână”176, dar şi de a-i acorda clientului
credite, mărind astfel preţul mărfii în proporţie cu creditul acordat. Însă, treptat, această stare
de fapte s-a schimbat, magazinele alimentare primind altă înfăţişare, mai modernă, după
modelul celor din Capitală, de la acea vreme. Pentru desfăşurarea anumitor activităţi în
domeniul comercial, băcăniile primeau autorizaţii de funcţionare doar în anumite condiţii: în
primul rând trebuiau să respecte curăţenia localului, alimentele să fie ferite de praf, iar
anumite produse nealimentare, cum era soda, trebuiau ţinute departe de alimente şi băuturi177.
Cele mai cunoscute băcănii din Arad se aflau în centrul oraşului: „Feibrisz Samuel” şi
„Farkas Herman” aflate pe Bulevardul Regele Ferdinand, „Rosenbach Samuilà” din Piaţa
Catedralei, „Codrean Octavian” pe strada Mărăşeşti, „Kalmár Iosif” pe strada Aurel
Vlaicu178.
În vara anului 1930, Primăria lua iniţiativa de dezvoltare a acestui oraş, construind
mai multe edificii în jurul gării, „care să servească pentru prăvălii”179, cu scopul de a
intensifica comerţul, dar şi pentru înfrumuseţarea oraşului. În centrul oraşului existau, de
asemenea, magazine alimentare cu specific. Unul dintre cele mai renumite magazine care
comercializau peşte viu era magazinul „Kohn Iosif”180. Acesta mai comercializa produse
coloniale şi delicatese. La acest magazin arădenii găseau peşte de Mureş şi Dunăre. Deşi
majoritatea negustorilor arădeni erau cinstiţi faţă de clienţi, mai existau şi cazuri în care unii
ajungeau să fie reclamaţi la Chestura de poliţie, cum s-a întâmplat în vara anului 1939, când

174
Ibidem.
175
Virgiliu Bradin, Pârneava. Suburbiul românesc al Aradului, Arad, Editura Promun, 2008, p. 59.
176
Bucătăria pentru toţi, an II, 2005, nr 11, p. 47-48.
177
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 5/ 1932, f. 1.
178
Anuarul Aradului 1926..., p. 29-31.
179
Românul (Arad), an XV, 1930, nr. 30, p. 2, art. Construire de localuri pentru prăvălii.
180
Ştirea (Arad), an IV, 1934, nr. 778, p. 6, art. Prăvălie de peşte.

105
proprietarul unui salon de îngheţată a constatat faptul că angajatul său obişnuia să vândă
îngheţată la un preţ mai ridicat, decât cel stabilit181.
În ceea ce priveşte orarul de funcţionare al magazinelor, pe parcursul perioadei
interbelice acesta era modificat în funcţie de anumite evenimente importante, care se
desfăşurau la Arad, dar şi în funcţie de marile sărbători calendaristice. Astfel, în vara anului
1925, cu ocazia Târgului de Mostre, care s-a ţinut în Arad, magazinele din oraş au rămas
deschise în toate zilele din săptămână. Cu aceeaşi ocazie, Căile Ferate Electrice Arad-
Podgoria acordau o reducere de 50% persoanelor care vizitau acel târg 182. De asemenea, cu
ocazia unor sărbători religioase, Camera de Comerţ şi Industrie a Aradului fixa orarul
magazinelor arădene. Spre exemplu, în anul 1937, a fost luată decizia ca în prima şi a doua zi
de Paşte, magazinele să fie închise, iar la sfârşitul anului 1939, Ministerul Muncii aducea la
cunoştinţa comercianţilor şi locuitorilor oraşului Arad faptul că magazinele din întreaga ţară
urmau să fie închise în ziua de 24 decembrie, în Ajunul Crăciunului, dar şi în ziua de 27
decembrie, a treia zi de Crăciun. Magazinele erau închise şi în ziua de 31 decembrie, în ajunul
Anului Nou183.
Consecinţele marii crize economice din 1929-1933 s-au resimţit în oraşul Arad
atât în domeniul industrial, cât mai ales în cel comercial. În general, pe parcursul perioadei
interbelice, comercianţii arădeni obişnuiau să-şi cumpere marfa din Cehoslovacia, la preţuri
mai mari, aceştia aflând abia în momentul în care trebuiau să achite mărfurile cumpărate că 1
coroană cehă, nu mai era egală cu 1 leu, fiind obligaţi să plătească 2 lei sau chiar 3 lei 184. Cu
toate acestea, printr-o dispoziţie venită din partea agenţilor comerciali, acestora nu li se
permitea să calculeze diferenţa valutară în preţurile mărfurilor pe care urmau să le
comercializeze. În perioada crizei economice, comercianţii mai erau nemulţumiţi şi din cauza
deciziilor luate pentru stabilirea preţurilor maximale, foarte mulţi proprietari de magazine
văzându-se în situaţia de a întrerupe afacerea.
O altă consecinţă a crizei economice, care afecta atât Europa, cât şi oraşele din
România, a reprezentat-o introducerea autarhiei, comerciantul nemaiavând dreptul de a
importa sau de a aduce pe piaţă diferite feluri de mărfuri, dar nici dreptul de a concura,
rămânând un simplu agent, care vindea aceleaşi mărfuri, la aceleaşi preţuri185.

181
Idem, an IX, 1939, nr. 2129, 4 august, p. 4, art. Un vânzător de îngheţată necinstit.
182
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 4/ 1925, f. 61.
183
Ştirea, an IX, 1939, nr. 2244, p. 3, art. Orariul magazinelor înaintea Crăciunului şi Anului Nou.
184
Iuliu Bakács, Tiberiu Molnar, Industria şi comerţul din Arad (1934-1935)..., p. 62.
185
Ibidem.

106
 Cu toate acestea, Alexandru Domán, preşedintele Corporaţiei Comercianţilor din
Arad, credea în remedierea situaţiei în care se afla comerţul arădean, indiferent de teoriile
economice care urmau să apară, deoarece acesta considera, la 1934, că „atâta timp cât va
exista omenirea, lumea va avea totdeauna nevoie de comercianţi”186. De asemenea,
comerţului local a fost susţinut, încă din perioada crizei economice, de preşedintele Camerei
de Comerţ şi Industrie, Alexandru Vlad. Acesta a participat în 1930 la o expoziţie organizată
de şcolile profesionale, pentru a vorbi despre efectele crizei economice, care în anul respectiv
continuau să afecteze dezvoltarea comerţului arădean, afirmând că „această criză generală are
particularităţile ei în fiecare ţară, potrivit împrejurărilor specifice locale”187, iar restrângerea
„înspăimântătoare” a consumului, era expresia culminantă a gravităţii crizei economice, care
bântuia în aproape întreaga Europă. Preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie dorea să
încurajeze pe această cale şcolile profesionale din Arad, considerând că ieşirea economiei
arădene din această situaţie, nu s-ar putea realiza decât prin crearea unui cult al muncii
productive, deoarece „intrarea capitalului străin în ţară nu este de ajuns pentru a schimba în
spre bine stările critice de azi”188.
Până spre sfârşitul anului 1938 şi începutul lui 1939, comerţul arădean a cunosut o
nouă perioadă de avânt economic, ajungându-se ca 27 de firme să obţină un profit de peste 10
milioane de lei189. În acelaşi timp, numărul unităţilor comerciale mici şi mijlocii, cum erau
prăvăliile şi băcăniile, a crescut foarte mult, astfel încât, în anul 1938, existau 1.398 astfel de
firme la oraş190.
Oraşul Arad a devenit cunoscut şi datorită târgurilor sale, încă din prima jumătate
a secolului al XIX-lea, după ce a cunoscut emanciparea economică în urma obţinerii, la 12
aprilie 1834, a statutului de „oraş liber-regesc”. Târgurile erau frecventate de negustorii din
întreg Imperiu, cele mai apreciate produse alimentare care se găseau aici fiind cerealele şi
vinurile191.
După 1918, sub noua administraţie românească, oraşul Aradul se impune ca unul
dintre cele mai importante centre urbane ale României interbelice. Progresele înregistrate de
oraş în perioada interbelică, au menţinut importanţa pieţelor, târgurilor şi oboarelor în viaţa
economică a oraşelor. Una dintre primele măsuri adoptate de administraţia românească a fost

186
Ibidem.
187
Expoziţia şcoalelor profesionale din Arad. Iunie 1930, Aranjată sub patronajul Camerei de Comerţ şi
Industrie din Arad, p.1.
188
Ibidem, p. 2.
189
Alexandru Mihalca, op. cit., p. 230.
190
Ibidem, p. 253.
191
Corneliu Pădurean, op.cit., în Ziridava, an XX, 2005, nr. 24, p. 227.

107
schimbarea sau „românizarea”192 denumirilor maghiare ale pieţelor. Astfel, „Piaţa Libertăţii”
(Szabadsag Tér) devenea „Piaţa Avram Iancu”, „Ferencz Tér” primea numele de „Piaţa Mihai
Viteazul”, iar „Attila Tér” devenea „Piaţa Împăratul Traian”.
În perioada interbelică, în oraşul Arad au funcţionat permanent următoarele pieţe
comerciale: Piaţa Avram Iancu, Piaţa Mihai Viteazul, Piaţa Catedralei, Piaţa Cetăţii şi Piaţa
de Peşte. Conform recensământului din 1930, Piaţa Împăratul Traian şi Piaţa pentru mărfuri,
deserveau peste 77.000 de persoane. Însă, principala piaţă a oraşului era Piaţa Catedralei193,
ea funcţionând în fiecare zi a săptămânii, iar în zilele de vineri şi duminică era şi locul de
desfăşurare a târgurilor săptămânale. Pe această piaţă se desfăceau toate produsele en-detail,
inclusiv produsele de măcelărie şi cele ale brutarilor din Arad şi Pecica. În apropierea acestei
pieţi, începând din anul 1928, la solicitarea populaţiei din cartierul Grădişte, a fost înfiinţată
Piaţa „Ştefan cel Mare”, destinată efectuării vănzărilor de alimente în toate zilele194.
Piaţa „Mihai Viteazul” s-a impus mai ales ca piaţă zilnică de fructe şi flori, aici
fiind comercializate poamele culese din grădinile şi livezile judeţului, dar şi cele din bogata
Podgorie a Aradului. În perioada interbelică, fructele, dar mai ales strugurii se vindeau în
corfă, nefiind răspândit obiceiul de a-i ambala în lădiţe speciale pentru 7, 10 sau 15 kg, cum
se practica în străinătate. Inginerul agronom Nicolae Popescu, considera ambalarea fructelor
în lădiţe mai avantajoasă pentru producători, „deoarece la desfacerea lădiţei strugurii astfel
împachetaţi, fac o impresie foarte favorabilă cumpărătorului”195. Prin sfaturile pe care le
oferea negustorilor, acesta dorea să încurajeze modernizarea comerţului local.
La fel ca şi alte oraşe importante din Europa, Aradul a avut în perioada interbelică
o piaţă specializată pe comercializarea produselor pescăreşti, Piaţa de Peşte, amplasată pe
strada Pescarilor, lângă Sinagogă196. La începutul perioadei interbelice, o mare parte din
producţia piscicolă a României provenea din Dunăre. Astfel, pe lângă export, datorită vinderii
peştelui, populaţia urbană dispunea de un aliment de primă necesitate, „aproape la fel de
important ca şi carnea şi legumele”197.
În ce priveşte regulamentul de funcţionare al pieţelor arădene din perioada
interbelică, se poate spune că orarul acestora varia în funcţie de anotimp, dar şi de durata de

192
Ibidem, p. 228.
193
Ibidem.
194
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 15/ 1928, f. 28.
195
Nicolae Popescu, Sfaturi pentru agricultori pe înţelesul tuturora. Cu 245 ilustraţiuni, Arad, 1936,
p. 124.
196
Corneliu Pădurean, op.cit., în Ziridava, an XX, 2005, nr. 24, p. 229.
197
La Roumanie economique en 1926, Union des Chambres de Commerce et d` Industrie de Roumanie,
Bucarest, Imprimerie de la Cour Royale, 1926, p. 7.

108
desfăşurare a acestora. Astfel, în perioada 1 aprilie - 30 septembrie, acestea funcţionau
începând cu orele 4, iar între 1 octombrie şi 31 martie, de la orele 6. Dacă piaţa zilnică se
termina, de obicei, la orele 13, piaţa săptămânală se încheia de regulă, la ora 14. Însă, în zilele
de sărbătoare, orarul pieţelor se modifica faţă de restul zilelor, în perioada de primăvară –
vară, pieţele fiind deschise până la orele 10, iar în perioada de toamnă – iarnă, până la orele
11. Dacă la pieţele zilnice aveau dreptul de a-şi vinde produsele agricole, alimentare şi
industriale, producătorii din oraş şi afara lui, la pieţele săptămânale, doar comercianţii locali
puteau să-şi vândă produsele198.
Între cele două Războaie Mondiale, pe pieţele Aradului îşi comercializau
produsele şi aşa-numiţii revânzători (intermediari n.n.), însă aceştia trebuiau să deţină o
autorizaţie eliberată de autoritatea industrială a municipiului. O ordonanţă care oferea
cetăţenilor oraşului posibilitatea de a cumpăra produsele alimentare la preţuri de producător,
interzicea revânzătorilor să cumpere alimente pe care urmau să le vândă la pieţele zilnice,
înainte de ora 9, ei având dreptul să cumpere până la orele respective doar pentru necesităţile
proprii. Din cauza nemulţumirilor care au apărut în urma luării acestei decizii, la cererea
Camerei de Comerţ şi Industrie, comercianţii de alimente care aveau prăvălii la oraş primeau
dreptul de a cumpăra produse pentru magazinele lor şi înainte de ora 7199. Cu toate acestea,
anumite regulamente erau încălcate de comercianţi, mai ales în perioada care a urmat după
terminarea crizei economice din 1929-1933. În anul 1934, ţăranul nici nu reuşea să intre în
Arad, că era imediat întâmpinat de o serie de speculanţi, care acaparau întreaga cantitate de
zarzavaturi, pe care o transportau în coşuri de obicei spre pieţele oraşelor situate în regiunea
Ardealului, unde vindeau aceste produse alimentare de trei ori mai scump. De regulă,
speculanţii cumpărau zarzavaturile en-gross, alegând produsele „care erau mai bune, iar
publicul arădean era nevoit să plătească sume exorbitante dacă nu se mulţumea cu resturile,
iar acest lucru (...) se petrecea în prezenţa controlorilor de raioane din slujba primăriei”200.
Comercianţii arădeni erau susţinuţi de Camera de Comerţ şi Industrie, însă la
începutul perioadei interbelice, din cauza stării în care se aflau drumurile, dar şi pieţele de la
oraş, Camera a decis să impună o taxă vânzătorilor de produse alimentare201. În acest fel, se
intenţiona adunarea unei sume pentru restaurarea drumurilor şi pieţelor. Astfel, până la
sfârşitul anului 1924, erau ridicate taxele pentru locurile oferite în pieţe comercianţilor care
aduceau animale spre vânzare. O taxă de 2,50 lei era percepută şi pentru produsele brute,

198
Corneliu Pădurean, op.cit., în Ziridava, an XX, 2005, nr. 24, p. 230-231.
199
Ibidem, p. 231.
200
Ştirea, an IV, 1934, nr. 606, p. 5, art. Să se reprime specula din piaţa Aradului.
201
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 3/ 1923, f. 4.

109
precum cerealele, furajele, uleiul, seminţele, grâul, porumbul şi secara, în timp ce pentru
alimentele care se vindeau pe pământ sau raft, comercianţii plăteau o taxă pe zi de doar 50
bani202.
În ce priveşte aprovizionarea Aradului cu produse alimentare, la începtul perioadei
interbelice, populaţia oraşului era de cele mai multe ori neîndreptăţită. În luna februarie a
anului 1920, Prefectura judeţului Arad achiziţionase 44 vagoane de sare, deoarece la vremea
respectivă acest aliment se găsea foarte greu203. Proprietarul sării, un comerciant din judeţul
Cluj, s-a prezentat la Prefectura oraşului, afirmând că sarea a fost trimisă de autorităţile din
Cluj cu scopul de a fi exportată în Iugoslavia. Având în vedere faptul că negustorul a suferit
daune considerabile în urma achiziţionării acestui aliment, Prefectura Arad a luat decizia să
restituie sarea, chiar dacă acest aliment a fost trimis iniţial pentru populaţia Aradului 204.
Aprovizionarea deficitară a oraşului nu s-a menţinut pentru mult timp, deoarece
comercializarea produselor alimentare pe piaţa arădeană reprezenta în perioada interbelică, o
îndeletnicire a femeilor şvăboaice din Aradul Nou. Acestea obişnuiau să se trezeacă la ora
patru dimineaţa „pentru a prinde loc cât mai bun în piaţă”205, unde vindeau legume proaspăt
recoltate, iar produsele alimentare care nu se vindeau până la terminarea pieţii, erau oferite la
preţuri reduse comercianţilor. De cele mai multe ori legumele erau transportate cu bărcile sau
de un cărucior tras de producător, dar existau şi comerciante care traversau podul de la Aradul
Nou pentru a ajunge în oraş, deoarece după terminare Primului Război Mondial a apărut
„tramvaiul cu cai”, care avea o staţie la capătul podului. Însă, începând din anul 1932,
Primăria comunei Aradul Nou, punea la dispoziţia locuitorilor care călătoreau zilnic în Piaţa
Avram Iancu, autobuze care circulau şi în Piaţa Peştelui, unde aceştia îşi desfăceau marfa206.
Chiar dacă piaţa Aradului era întotdeauna aprovizionată de către locuitorii din
comunele apropiate oraşului, au existat şi ani în care anumite produse alimentare erau
importate. Conform Tabloului mărfurilor importate prin punctul vamal Arad în lunile de
toamnă ale anului 1928, printre produsele alimentare importate se numărau în special fructele
exotice precum portocalele şi lămâile. În anului respectiv au fost importate de asemenea,
cereale, leguminoase şi ouă207.

202
Ibidem, f. 5-6.
203
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 2/ 1920, f. 1.
204
Ibidem.
205
Doru Sava, Aradul Nou-Mureşel. Istoria unui cartier, povestea unei lumi, Arad, Editura Promun,
2011, p. 312.
206
Ibidem.
207
Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie din Arad, Arad, nr. 6, 1928, p. 117.

110
 În ce priveşte piaţa vinului, în Transilvania exportul acestui produs era inexistent
după terminarea războiului, deşi stocurile de vinuri au început să crească de la un an la altul.
În aceste condiţii, podgorenii din Transilvania şi Banat au încercat să-şi vândă vinul pe piaţa
internă din sudul ţării, unde preţul oscila între 6 şi 16 lei litrul. Din cauza ofertei mari şi a
cererii scăzute, comercianţii vindeau vinurile mai bune, de trei ani, în Bucureşti, Buzău,
Ploieşti şi Constanţa cu 6 lei litrul, în acest preţ fiind inclus costul vasului, dar şi cheltuielile
de transport, astfel podgorenii rămânând cu un profit de doar cu 2 lei/ litru208.
Istoricul Marki Sandor sublinia faptul că la sfârşitul secolului al XIX-lea, târguri
stabile aveau loc numai în cetăţile mari turceşti, amintind ca exemplu renumitul bazar turcesc,
care se afla la Lipova, fiind folosit încă de atunci de negustorii orientali 209. Însă, începând din
perioada interbelică, alături de pieţele zilnice şi săptămânale, în Arad erau organizate anual
trei târguri de ţară, cunoscute şi sub denumirea de târguri mari. Ele se ţineau primăvara în
luna martie, vara în luna iulie şi toamna în octombrie, la decizia consiliului local. Autorităţile
din perioada interbelică au hotărât ca târgurile să se ţină pe strada principală a
municipiului210, pentru a deveni mai cunoscute decât în secolul precedent şi mai vizitate atât
de locuitorii oraşului Arad, dar şi de străinii care se aflau în trecere şi nu cunoşteau atât de
bine oraşul. Micii industriaşi, cum ar fi cizmarii şi pantofarii, îşi vindeau produsele în zilele
de târg pe bulevardul Ferdinand.
Comercianţii care îşi vindeau produsele în gherete de lemn, puteau să construiască
gheretele cu două zile înainte de târg, fiind obligaţi ca în ziua următoare închiderii târgului să
le demoleze. Gheretele nu puteau fi mai mari de opt metri lungime şi patru lăţime 211. În
comunele apropiate oraşului Arad, târgurile de mărfuri se ţineau în cursul săptămânii, de cele
mai multe ori în zilele de marţi sau joi, unde erau comercializate aceleaşi mărfuri care se
găseau şi la oraş. O excepţie o reprezenta comuna Aradul Nou, în care se ţineau târguri în
fiecare zi, însă doar pentru comercializarea alimentelor, în timp ce duminica şi de sărbători,
târgurile săptămânale se ţineau numai până la ora 10212. Cu toate acestea, în anul 1933,
comerţul arădean suferea din cauza faptului că în Ungaria se organizau expoziţii şi târguri, cu
ocazia cărora erau acordate reduceri la tren. Publicul arădean frecventa aceste târguri şi
pentru că mărfurile ungureşti erau mult mai ieftine în perioada de criză de la începutul
deceniului trei. Însă, începând din anul 1934, pentru a susţine comerţul local „Cooperaţia
208
Alexandru Mihalca, op. cit., p. 242.
209
George Manea, „Târguri din judeţul Arad”, în Ziridava, an IV, 1975, nr. 5, p. 57.
210
Corneliu Pădurean, op. cit. în Ziridava, an XX, 2005, nr. 24, p. 228, Apud. Monitorul Municipiului
Arad, IX, nr. 42, 13 octombrie 1930, p. 5.
211
Ibidem, p. 233.
212
Almanahul pentru toţi, 1944, p. 206.

111
comercianţilor arădeni” propunea Camerei de Comerţ şi Industrie să organizeze un târg de
şapte zile, intitulat „Săptămâna Aradului” şi să acorde reduceri pe C.F.R., după exemplul
unguresc, pentru a atrage un public numeros213.
În şedinţa delegaţiei Consiliului Municipal Arad din 3 octombrie 1930, se hotăra
înfiinţarea, lângă cazarma Artileriei Călăreţe, a unui obor214. Acesta era amplasat la capătul
actualelor străzi Eftimie Murgu şi Liviu Rebreanu (atunci numai periferie n.n.), în zona
Confecţii. Faptul că oborul se afla în apropierea căii ferate care făcea legătura gara Bujac cu
Fabrica de zahăr, reprezenta un avantaj pentru cei veniţi să cumpere.
Oborul din Arad îşi începe activitatea încă din primele zile ale anului 1931215. Pe
acest teren, care a fost nivelat de Primărie, se vindeau articolele industriaşilor şi ale
comercianţilor care participau la târgurile săptămânale. În cazul în care exista loc disponibil,
aici aveau dreptul să-şi vândă produsele atât rotarii şi meşteşugarii în prelucrarea lemnului,
cât şi croitorii ţărăneşti şi turtarii. De la 1 ianuarie 1931, serviciul administrativ al Primăriei
municipiului Arad lua decizia ca „vânzările şi cumpărările cerealelor en gros şi en detail, ale
alimentelor şi fructelor en gros (...) importate în oraş cu căruţele”, să se realizeze numai în
teritoriul Oborului”216. Acelaşi lucru a fost stabilit şi pentru mărfurile care până atunci erau
vândute pe teritoriul din centrul municipiului Arad şi anume, pe bulevardul Regele Ferdinand,
în timp ce pe Piaţa Catedralei, mai era permisă doar vânzarea en-gros a cartofilor.
Treptat, mulţi dintre industriaşii şi comercianţii din Arad care mai aveau dreptul
de a comercializa produsele alimentare pe Piaţa Mihai Viteazu, au decis să-şi vândă produsele
în Obor. Aranjarea mărfurilor în Obor se făcea de un controlor de sector, care încasa de
asemenea „taxele comunale cuvenite”. În acest loc, staţionarea vehicolelor era permisă numai
contra taxelor legale.
La Obor, locul în care urmau să fie vândute alimentele era stabilit dinainte, astfel
că în partea de lângă cazarma Artileriei Călăreţe se făcea vânzarea cerealelor, iar în partea de
către şoseaua Calea Aurel Vlaicu se vindeau alimentele şi fructele217. Această ordine trebuia
să fie respectată de către toţi comercianţii care îşi desfăceau produsele în acest spaţiul
comercial. Odată cu înfiinţarea Oborului, târgurile săptămânale începeau să-şi piardă din
însemnătate, ele nu mai contribuiau la dezvoltarea comerţului în mediul urban.

213
Ecoul (Arad), an IX, 1934, art. „Săptămâna Aradului”.
214
Corneliu Pădurean, op.cit., în Ziridava, an XX, 2005, nr. 24, p. 229.
215
Alexandru Mihalca, op. cit., p. 235.
216
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 4/ 1931, f. 160.
217
Ibidem, f. 161.

112
 Conform Legii industriale aflate în vigoare în anul 1925, comercianţii aveau
dreptul să-şi vândă produsele numai în localitatea înscrisă în brevetul de industrie. De aceea,
au existat şi cazuri în care unor comercianţi li se elibera brevet industrial pentru comuna în
care doreau să-şi exercite meseria, cum s-a întâmplat spre exemplu în anul 1919 când un
comerciant arădean care nu locuia în comuna Ineu cerea eliberarea unui „certificat de
industrie” pentru a putea exercita meseria în această localitate218. Această lege era valabilă şi
pentru locuitorii din comunele apropiate oraşului, care doreau să facă comerţ cu diferite
produse alimentare219. Eliberarea brevetelor industriale se impunea şi în cazul comercianţilor
care îşi desfăşurau activitatea în mediul urban. În anul 1926, Glück Aurora, care locuia în
Arad, cerea eliberarea unui astfel de brevet pentru a putea exercita comerţul cu articole de lut
şi vase de piatră la firma „Teracota” aflată pe Bulevardul Regele Ferdinand220.
Autorităţile locale doreau, în schimb, să înlăture contrabanda cu mărfuri, pe care o
considerau ca fiind o adevărată primejdie, dar şi excluderea anumitor produse alimentare
bănuite că ar proveni din contrabandă221.
În perioada interbelică, exista o mare concurenţă între producătorii locali şi cei din
afara Aradului, primii încercând să-şi asigure supremaţia pe pieţele oraşului. Această
concurenţă exista de asemenea, între diferiţii producători ai aceluiaşi tip de produse, cum era
concurenţa acerbă între brutarii din Arad şi cei din Pecica, producătorii arădeni simţindu-se
concuraţi de gustoasa pâine produsă de brutarii pecicani222, în timp ce măcelarii care aveau
magazine, solicitau ca acei măcelari care vindeau în „şatre”, să nu mai aibă dreptul de a vinde
carne şi pe pieţele Aradului, însă, această cerere a fost respinsă de Consiliul Local 223. La fel s-
a întâmplat şi în cazul „Corporaţiei Industriaşilor din Aradul Nou”, care, la începutul
perioadei interbelice, solicita Primăriei interzicerea industriaşilor din alte comune de a
participa la pieţele săptămânale din această comună224. Cu toate acestea, au existat şi cazuri în
care autorităţile oraşului au intervenit, adoptând măsuri protecţioniste în favoarea
comercianţilor locali. O astfel de decizie a fost luată de Consiliu Municipal Arad în anul
1926, prin care s-a hotărât ca în prima zi a târgurilor mari, doar comercianţii din Arad să
deţină dreptul de a-şi vinde mărfurile225.

218
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura Judeţului Arad. Actele subprefectului, dosar 183/1919, f.1.
219
Idem, Fond Pretura plăşii Şiria, dosar 2/1927, f. 2.
220
Idem, Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 15/1928, f. 2.
221
Ibidem.
222
Corneliu Pădurean, op.cit., în Ziridava, an XX, 2005, nr. 24, p. 233.
223
Ibidem, p. 235.
224
Doru Sava, op. cit., p. 162.
225
Corneliu Pădurean, op.cit., în Ziridava, an XX, 2005, nr. 24, p. 235.

113
 Prin măsurile adoptate în primul deceniu de după Unire, a fost creat un sistem de
pieţe, târguri şi oboare a cărui structură de bază continuă să funcţioneze şi astăzi. Pieţele
Aradului au deservit o populaţie care avea anumite pretenţii, fiind cunoscute nu atât pentru
aspectul lor deosebit, cât pentru bogăţia lor şi calitatea produselor, mai ales alimentare, care
se comercializau la Arad.

***
În toate timpurile războaiele, printre alte urmări, au înregistrat întotdeauna
scumpirea traiului. Explicaţia fenomenului este firească: în timpul războiului se luptau forţele
tinere, pentru că războiul necesită forţă fizică. Astfel, se pierdeau puterile de muncă: unii
mureau în timpul războiului, alţii deveneau invalizi, iar cei rămaşi teferi erau dezobişnuiţi să
se mai gândească la lipsurile vieţii. De aceea, după război munca productivă s-a micşorat226,
iar preţul produselor a crescut. Într-un organism social complex şi diferenţiat, unde se
multiplicau şi cauzele scumpirii traiului, mijloacele luptei pentru existenţă erau şi ele mai
diferenţiate, determinând posibilitatea de exploatare între indivizi, fapt ce încuraja încercarea
cu orice preţ a îmbogăţirii uşoare.
La începutul perioadei interbelice, judeţele din Ardeal se confruntau cu specula şi
abuzurile pe piaţă, care pe lângă faptul că erau greu de controlat, erau şi mai greu de
înlăturat. Această situaţie era mai rea pentru oraşele situate în vestul României, din cauza
ignorării dispoziţiilor Decretului lege nr. 2969/ 1919 al Ministerului de Industrie şi Comerţ,
care se referea la combaterea speculei, fenomen des întâlnit atât în comerţ, cât şi în
localuri227. Însă, pentru schimbarea acestei situaţii, începând din anul 1920, Prefectura
Judeţului Arad se adresa Secretariatului General al Internelor din Cluj, solicitând să ia măsuri
în acest sens şi să recomande persoane din Minister, care urmau să judece negustorii ce
întreţineau acea stare228.
Specula era greu de înlăturat, în condiţiile în care aprovizionarea oraşului cu
anumite produse se realiza destul de greu. La fel ca pentru alte produse, Direcţiunea
financiară făcea demersuri pentru aducerea tutunului prin intermediul persoanelor de
încredere, însă vechii arendaşi, rămaşi în proprietatea tutungeriilor deşi aveau datoria să
aprovizioneze judeţul cu tutun, sub diferite pretexte refuzau să-şi facă datoria, lăsând astfel
teren liber speculanţilor pentru exploatarea acestei situaţii, în dauna populaţiei şi a statului.

226
1918-1998. Aradul şi Marea Unire, Arad, Editura Universităţii “Vasile Goldiş” Arad, 1999, p. 21.
227
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 7/ 1921, f. 2.
228
Ibidem.

114
Arădenii erau pur şi simplu jefuiţi de speculanţii lacomi, în magazine preţurile fiind
„exorbitante”. Toate aceste nedreptăţi erau aduse la cunoştinţa opiniei publice arădene, de
presa vremii, mai ales de ziarul Românul. Acest cotidian încuraja poliţia să aresteze
speculanţii care făceau afaceri în dauna populaţiei sărace.
Începând din 1921, preţurile de la târgul săptămânal arătau o continuă scădere.
Alimente precum legumele nu depăşeau preţul de 5 lei /kg, în timp ce produsele lactate se
vindeau la un preţ maxim de 12 lei/kg229. În acelaşi timp, furnizorii zahărului propuneau o
scădere mare a preţului la care urma să se vândă acest aliment, având în vedere aglomerarea
de zahăr în depozitele de la Galaţi. Astfel, zahărul se vindea în prăvălii la preţul de 27-30 lei,
în loc de 32 lei/kg230.
Această situaţie favorabilă nu s-a menţinut mult timp deoarece, încă de la
începutul anului 1923, s-a înregistra o nouă scumpire a traiului determinată, de această dată,
de scăderea valorii leului. În aceste condiţii, negustorii au ridicat preţurile mărfurilor
româneşti, acestea păstrându-se şi după creşterea leului, astfel că la Arad s-a ajuns la o
creştere a preţurilor cu 200%, autorităţile fiind obligate să urmărească preţurile în raport cu
urcarea leului, pentru a nu se ajunge la preţuri exagerate. În aceeaşi perioadă, s-a resimţit şi o
lipsă mare de carne la magazinele din Arad, pentru că „ţăranii nu se mai grăbeau să vândă
vitele decât la preţuri foarte mari”231, iar măcelarilor neconvenindu-le preţurile refuzau să mai
cumpere vite. Chiar şi în anii următori preţurile alimentelor de primă necesitate se aflau într-o
continuă creştere, deşi au existat câteva hotărâri care prevedeau ieftinirea anumitor alimente,
cum s-a întâmplat în 1925, când la cererea firmei „Fraţii Neumann” era stabilit preţul
maximal al făinii de lux, care se vindea cu 22,85 lei/kg. Anumite alimente care la începutul
perioadei interbelice se vindeau la un preţ rezonabil, în anul 1927 erau vândute la un preţ mult
mai ridicat când ajungeau în mâna consumatorului. Spre exemplu, zahărul ajungea să coste
între 35 şi 36 lei/kg. În general, exista o mare diferenţă între preţurile propuse pentru vânzarea
zahărului în România, faţă de preţurile zahărului din ţările vecine, unde acest articol alimentar
se vindea şi cu 16 lei/kg232.
Evoluţia economică a României a avut o influenţă mare asupra dezvoltării
industriei şi comerţului în oraşul Arad, mai ales odată cu izbucnirea crizei economice
mondiale din 1929-1933. Pe parcursul acestei perioade, valoarea producţiei industriale a
scăzut cu mai mult de jumătate: dacă în 1928 aceasta era de 2.880 milioane lei, în 1932

229
Românul, an X, 1921, nr. 100, p. 3, art. Preţurile la târgul de vite şi în pieţele Aradului.
230
Idem, an X, 1921, nr. 30, 11 februarie, p. 2, Scade preţul zahărului.
231
Solidaritatea (Arad), an II, 1923, nr. 34, p. 2, art. Leul şi scumpetea traiului.
232
Românul, an XII, 1927, nr. 46, p. 2, art. Jaful cu zahărul.

115
ajungea doar la valoarea de 1.252 milioane lei, acest fapt afectând grav mai ales comerţul
alimentar233. În anul 1930, oraşul Arad, pe lângă faptul că se afla în plină criză economică,
avea de luptat şi cu speculanţii pieţii ce exploatau populaţia arădeană, care oricum ducea o
viaţă grea. Cea mai frapantă rămânea specula la pâine. Deşi ţăranul era nevoit să vândă grâul
cu 50% mai ieftin în anul respectiv, populaţia din oraş plătea pentru pâine, în condiţiile în
care „acest articol alimentar era de o calitate foarte proastă”234, acelaşi preţ ca în anul anterior.
Pentru suprimarea acestei specule, în Arad se dorea înfiinţarea unei brutării comunale,
înzestrată cu o instalaţie modernă, pentru aprovizionarea populaţiei cu pâine de bună calitate
şi ieftină. Având în vedere faptul că maşinile puteau să pregătească pâinea în mod automat,
deservirea unei astfel de brutării nu necesita angajarea unui personal numeros.
În anul 1930, se mai resimţea şi lipsa unei lăptării comunale, arădenii procurând
foarte greu un lapte de bună calitate. De aceea, doreau o lăptărie comunală. Pentru siguranţa
deplină a populaţiei se solicita, de asemenea, ca acea lăptărie să fie prevăzută cu o instalaţie
igienică pentru pasteurizarea laptelui235, acest lucru contribuind şi la îmbunătăţirea stării de
sănătate a populaţiei, îndeosebi a copiilor. Preţurile alimentelor de primă necesitate se aflau în
continuă creştere şi în 1931, acest fapt fiind considerat inadmisibil, în condiţiile în care
judeţul Arad se afla într-o regiune agricolă bogată. În asemenea situaţie, câştigul brutarilor şi
măcelarilor întrecea cu mult un profit de 30% admis de lege236. Din această cauză, şeful
Serviciului Ministerial al Industriei şi Comerţului cerea autorităţilor oraşului Arad să ia
măsuri pentru reducerea preţurilor la aceste alimente. Prefectura judeţului a ţinut cont de
aceste nemulţumiri, invitând comercianţii şi industriaşii din Arad pentru a discuta ieftinirea
traiului. Astfel, în urma scăderii preţurilor la alimentele de primă necesitate, o pâine costa 5
lei, un kilogram de făină 7 lei, iar carnea costa în medie 32 lei/kg, fără a depăşi preţul de 38
lei/kg. Brutarii erau obligaţi să fabrice pâine din toate categoriile de făină, iar preţurile
stabilite erau valabile şi pentru pâinea provenită din Pecica, „care se desfăcea în cuprinsul
oraşului Arad”237.
În perioada care a urmat crizei economice, pe piaţa arădeană au mai existat
anumite alimente care se comercializau în continuare la preţuri destul de mari. Dintre acestea
făceau parte sifonul, zahărul şi carnea. În primăvara anului 1934, Ministerul Sănătăţii
permitea înfiinţarea de fabrici noi care produceau sifon. Însă reprezentanţii cartelului dictau

233
Alexandru Mihalca, op. cit., p. 230.
234
Românul, an XV, 1930, nr. 22, p. 3, art. Spre o nouă gospodărire a oraşului Arad.
235
Ibidem.
236
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 4/ 1931, f. 14.
237
Ibidem, f. 27.

116
preţul de desfacere al sifonului, menţinându-l la un nivel mai ridicat decât al vinului roşu238,
ignorând protestele publicului consumator. Totuşi, autorităţile locale au găsit o formă legală
pentru apărarea consumatorilor, prin micşorarea preţului de desfacere al sifonului, având în
vedere scumpirea traiului, care continua să se menţină şi după terminarea crizei economice.
Însă, preţul zahărului, rămânea în continuare acelaşi, după ce a fost majorat în primăvara
anului 1935 cu 4 lei la kilogram. Astfel, la comercianţii engrosişti zahărul tos era vândut cu
28 lei/kg, iar la detaliu cu 29 lei/kg, zahărul farine, perle şi griş costa 30 lei/kg, iar cel cubic
englezesc 32 lei/kg239. Comisia interimară a judeţului Arad accepta de asemenea, cererea
măcelarilor de la oraş de a majora preţul tuturor categoriilor de carne cu 1 leu la kilogram,
această majorare fiind a doua în decursul aceleiaşi săptămâni, la începutul lunii septembrie a
anului 1937, deşi prima majorare provocase mari nemulţumiri în rândul populaţiei240.
Scumpirea nivelului de trai a reprezentat o problemă gravă după terminarea
Primului Război Mondial. O comparaţie realizată de „Statistica anuală a României pe anul
1922”, între preţul mediu al unor articole de consum arată diferenţa de preţ, destul de mare,
care a exista la anumite alimente în 1914 şi 1921. Spre exemplu dacă în 1914 pâinea costa
0,32 lei, în 1921 preţul era de 4,41 lei. Brânza sărată ajungea de la 1,83 lei/kg să coste 17, 27
lei la începutul perioadei interbelice, iar măslinele de la 1,22 lei/kg, la 21,71 lei/kg în 1921.
Un articol alimentar la fel de scump rămânea şi cafeaua, care ajugea la preţul de 36, 80 lei/kg,
de la preţul de 3,17 lei/kg, cât costa în anul 1914. În privinţa preparatelor din carne de porc
sau de vacă se poate spune acelaşi lucru: dacă în 1914 preţul lor nu depăşea 1,09 lei / kg, în
1921 costau până la 11, 52 lei/kg241.
Astfel, începând din primăvara anului 1921, printre proiectele de legi aduse în
discuţie, se afla şi proiectul menit să înfrâneze specula, în primul rând la lucrurile de primă
necesitate, precum alimentele. Potrivit legii, toţi comercianţii erau nevoiţi să ţină o evidenţă a
mărfurilor şi să afişeze preţurile articolelor „în mod vizibil” în interiorul localurilor de
vânzare. De obicei produsele alimentare precum făină, cafea, zahăr erau etichetate, iar pentru
vin, untdelemn, conserve erau afişate. Articolele de manufactură, sticlărie, mărunţişuri erau
catalogate, catalogul trebuind să stea în magazin, la îndemâna celor interesaţi. Însă, aceste
dispoziţii trebuiau respectate numai de vânzătorii care deţineau prăvălii, şi alte localuri unde
îşi desfăceau marfa. Micul producător care îşi valorifica munca în aer liber nu era supus

238
Ştirea, an IV, 1934, nr. 760, p. 5, art. Ministerul sănătăţii scumpeşte apa gazoasă.
239
Ecoul, an X, 1935, nr. 809, p. 3, art. Nouile preţuri ale zahărului.
240
Graniţa (Arad), an I, 1937, nr. 24, p. 3, art. Carnea s-a scumpit.
241
Christian D. Staicovici, P. Iconomu, Statistica anuală a României pe anul 1922, Bucureşti, Editura
„Cultura Naţională”, 1923, p. 62-63.

117
acestor obligaţii242. În privinţa engrosiştilor, aceştia trebuiau ca la fiecare transport de mărfuri
să facă declaraţii prin care să arate natura şi cantitatea mărfurilor importate, în timp ce
comisiile pentru tarifarea preţurilor fixau un beneficiu de maxim 43% pentru comercianţi243.
O altă măsură pentru înfrânarea speculei a fost luată la data de 3 iulie 1921.
Primăria municipiului Arad, în baza deciziei ministeriale nr. 24.773, prin avizul „Comisiei de
aprovizionare”, fixa pe întreg cuprinsul oraşului preţuri maximale la produsele alimentare
de primă necesitate, care se comercializau în detaliu şi en-gros244. Astfel, preţul stabilit pentru
pâinea albă a fost de 3 lei/bucată, pe când pâinea neagră costa 2,50 lei, iar un covrig din făină,
cu lapte şi unt costa 25 bani. În ce priveşte preţul legumelor, printre cele mai scumpe
rămâneau: dovleacul tăiat, care costa 50 lei/kg şi castraveţii, care se vindeau la bucată, în anul
respectiv preţul lor ajungând şi la 20 lei/bucată, iar ardeii de umplut costau 20 lei/kg, fiind
mult mai scumpi decât cei ungureşti. Printre legumele care aveau un preţ rezonabil după
maximizarea preţurilor se numărau ridichiile, ceapa şi usturoiul, care nu depăşeau 10 lei/kg.
Remarcabil de ieftini erau cartofii, roşiile, varza, salata, morcovii, pătrunjelul şi zarzavaturile
mixte pentru supă, care costau între 1 leu şi 3 lei/kg. Laptele costa 4 lei/l, în timp ce smântâna
era mult mai scumpă chiar şi după maximizarea preţurilor, costând 12 lei/l. În categoria
produselor al căror preţ ajungea şi la 32 lei/kg, intrau produsele alimentare ca: untul, iar
produse precum boiaua roşie se vindeau cu 50 lei/kg. În pieţele Aradului, încă de la începutul
perioadei interbelice fructele se vindeau la preţuri destul de mici: între 2 lei şi 3 lei/kg fiind
preţul prunelor, al pepenelui şi murelor, iar piersicile de toamnă şi lubeniţa nu depăşeau preţul
de 5 lei/kg. Preţul cărnii nu era nici acesta foarte mare, după fixarea preţurilor maximale,
acesta nu depăşea valoarea de 15 lei/kg la următoarele produse: carnea de vită, carnea de
porc, carnea de oaie, untura. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre produsele alimentare
preparate din carne al căror preţ putea ajunge şi la 24 lei/kg, şunca afumată fiind
comercializată la acest preţ, iar „mezelurile delicatese” 16 lei/kg. Brânzeturile se încadrau în
preţul de 12 lei/kg245. Primăria stabilea cu aceeaşi ocazie, ca preţul acestor alimente să fie cu
10% mai mic la engrosişti şi cu 20% mai mic la producători, iar prin ordinul nr. 15 000 al
directorului justiţiei din Cluj, engrosiştii nu aveau dreptul de a vinde produse alimentare,
decât comercianţilor detailişti, iar comerciantul detailist doar consumatorilor.246 În acest fel,

242
Vespasian V. Pella, Explicaţiunea teoretică şi practică a legii şi regulamentului pentru înfrânarea şi
reprimarea speculei ilicite, Bucureşti, Editura „Imprimeria statului”, 1923, p. 63.
243
Românul, an X, 1921, nr. 76, p. 2, art. Înfrângerea speculei.
244
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 7/ 1921, f. 46-48.
245
Ibidem.
246
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 3/ 1922, f. 32.

118
s-a ajuns la armonizarea preţurilor la produsele alimentare, punându-se astfel la dispoziţia
oamenilor mai săraci articole alimentare care erau inaccesibile până atunci247.
În anul 1923 însă, preţurile de pe piaţa Aradului oscilau de la o lună la alta, acest
fenomen fiind determinat din cauza schimbărilor dese care interveneau în urma fixări
preţurilor maximale. În general, preţurilor alimentelor se aflau într-o continuă scădere, chiar
dacă existau alimente, al căror preţ se menţinea ridicat în continuare248. Cu toate acestea,
începând din vara aceluiaşi an, Primăria municipiului Arad ordona interzicerea exportului din
teritoriul oraşului Arad a tuturor legumelor şi fructelor, din cauza faptului că majoritatea
comercianţilor nu mai respectau noile preţuri maximale propuse pentru vânzarea alimentelor
pe care aceştia le aduceau în pieţele oraşului. Toate produsele alimentare ale comercianţilor
care nu respectau prevederile, erau confiscate pentru utilitate publică, urmând să fie vândute
în piaţă la preţurile deja decise249.
Din cauza nerespectării hotărârilor luate de Primăria municipiului Arad, în anul
1925, preţurile alimentelor de primă necesitate au cunoscut din nou o creştere accentuată:
pâinea semineagră ajungea să coste 13,50 lei/kg, carnea de porc 39 lei/kg, iar peştele 60
lei/kg, menţinându-se scump, ţinându-se cont de faptul că negustorul care vindea peşte
procura acest articol alimentar de la pescăriile statului, suportând taxele de deplasare ale
curierului special însărcinat cu cumpărarea acestuia250. Singura vină pentru majorarea
preţurilor aparţinea brutarilor şi măcelarilor care urmăreau să obţină câştiguri mari, cu toate
că în judeţul Arad contingentul vitelor era în continuă creştere, până la culesul recoltei ţăranii
câştigând bani numai din vânzări de vite. Însă, această situaţie nu putea fi schimbată, din
cauza unor firme comerciale care profitau de faptul că Prefectura judeţului le permitea să
acapareze alimentele înainte ca acestea să ajungă pe piaţa oraşului şi să le vândă, de regulă, la
preţuri foarte mari251.
Începând din anul 1926, după creşterea valorii leului, Comisia orăşenească pentru
controlul şi stabilirea preţurilor continua să reducă preţurile la anumite articole, cum erau:
pâinea, care costa de acum 8,50 lei/kg, carnea de viţel, care se ieftinea cu 2 lei/kg, iar cea de
porc cu 4 lei/kg, însă negustorii refuzau să reducă preţurile la celelalte mărfuri care existau pe
piaţa arădeană. Dar nici în magazine preţurile nu erau mai acceptabile, ţăranul sau preotul
român care avea un copil la şcoală fiind nevoit să vândă o vacă pentru a cumpăra un costum

247
Gazeta Aradului (Arad), an II, 1921, nr. 132, p. 2, art. Preţuri maximale la Arad.
248
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dos. 3/ 1923 , f. 26.
249
Ibidem, f. 36.
250
Ibidem, dosar 4/ 1925, f. 80.
251
Ibidem, f. 56.

119
de haine copilului252. Preţuri maximale pentru produsele alimentare de bază au fost stabilite şi
în anii următori. Astfel, în 1928, a fost stabilit preţul făinii pentru fiecare sortiment în parte,
având în vedere faptul că preţurile pâinii depindeau foarte mult de preţul la care era vândută
făina, care reprezenta ingredientul de bază253. Făina neagră era cea mai ieftină pe piaţa
arădeană, preţul ei nedepăşind 7,50 lei/kg. Cele mai scumpe sortimente de făină erau făina
albă şi cea de patiserie, care costau 10,50 lei/kg, respectiv 11,50 lei/kg. Din „Tabloul de
preţuri ale pieţii Arad”, în care erau trecute preţurile la toate produselor alimentare pentru
lunile octombrie, noiembrie şi decembrie ale anului respectiv, reiese faptul că, în general,
acestea se menţineau stabile254.
În perioada crizei economice din 1929-1933, Guvernul a intervenit în lupta pentru
combaterea speculei din oraş. Pentru apărarea producătorilor împotriva încercărilor
samsarilor de a acapara produsul muncii micului producător la preţuri derizorii, „provocând
deprecierea preţurilor pieţei”255, Ministerul Industriei şi Comerţului dispunea publicarea unor
preţuri oficiale la cereale, în Monitorul Oficial, astfel fiind prezentată ţăranilor situaţia reală a
preţurilor, pentru ca aceştia să-şi poată vinde la adevărata valoare produsele muncii lor.
Însă, odată cu venirea iernii, la începutul anului 1935 asupra populaţiei oraşului
Arad se abate un nou val de scumpiri, „întregind aspectul mizer pe care îl are traiul oamenilor
nevoiaşi”256, aceştia reprezentând marea majoritate a populaţiei oraşului, mai ales după criza
economică din 1929-1933. Pe de altă parte criza economică în care se afla încă oraşul la
începutul anului respectiv, era rezultatul unei supra-producţii aflată faţă în faţă cu o capacitate
de consum redusă la maximum. Odată cu extinderea şomajului, statul se afla într-un
dezechilibru bugetar, provenit din cauza incapacităţii de contribuţie fiscală a celor rămaşi fără
ocupaţie. Însă, o politică economică eficientă nu se putea concepe fără reducerea impozitelor
excesive la articolele de primă necesitate. În condiţiile în care statul percepea o taxă de 10 lei
pentru fiecare kilogram de zahăr, muncitorul sau funcţionarul de stat al căror venit nu depăşea
2.200 lei, nu îşi permitea să plătească acel impozit, în timp ce speculanţii erau liberi să
practice evaziunea fiscală „pe o scară foarte întinsă”257. În acest fel descriau ziarele locale
arădene din perioada interbelică situaţia financiară precară a oamenilor de rând, consecinţele
crizei economice resimţindu-se la nivelul întregii societăţi româneşti, chiar şi la doi ani după
încetarea ei oficială. Chiar dacă, în timp de iarnă, se resimţea o oarecare scumpire a preţurilor
252
Voinţa Poporului (Arad), an V, 1926, nr. 126, p. 2, art. Aradul este cel mai scump oraş.
253
Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie din Arad, Arad, nr. 6, 1928, p. 121.
254
Ibidem, p. 123.
255
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 5/ 1929, f. 1.
256
Ecoul, an X, 1935, nr. 742, p. 3, art. Val de frig, val de scumpete.
257
Ibidem, p. 5, art. Taxele de consumaţie.

120
produselor alimentare, autorităţile locale arădene au găsit întotdeauna mijloace eficente de
înlăturare a speculei cauzate de comercianţi. Pentru reprimarea tendinţei de generalizare a
măririi preţurilor la principalele mărfuri, Camera de Comerţ a judeţului Arad impune
modificarea dispoziţiilor art. 4 al legii din 1923. Prin acest proiect, Ministerul Industriei şi
Comerţului fixa o listă a mărfurilor comerciale şi preţurile la care urmau să fie vândute
acestea. Pentru ca dispoziţiile să fie respectate în totalitate, erau aplicate amenzi „până la de
cinci ori valoarea mărfurilor, ridicarea mărfurilor contra plată”258, aceste măsuri având ca
scop reprimarea fără întârziere a speculei ilicite de pe piaţa Aradului. Rezultatele acestei
hotărâri nu au întârziat să apară, deoarece, în 1936, preţul alimentelor de primă necesitate se
afla într-o continuă scădere259.
De cele mai multe ori, după fixarea preţurilor maximale pentru produsele
alimentare care se găseau în comerţ consecinţele negative nu întârziau să apară. În urma
riguroaselor dispoziţii luate de Ministerul Comerţului şi Industriei în anul 1922, în oraşul
Arad s-a produs o criză alimentară, multe din articolele alimentare dispărând de pe piaţa
locală. Mai gravă era situaţia în care se afla pâinea, pentru că morarii refuzau să vândă făina
la preţurile stabilite de Sindicatul brutarilor. Pentru un sac de făină cumpărat de la o moară
oarecare, brutarii oraşului Arad plăteau 40 lei, în condiţiile în care la piaţă aceeaşi cantitate de
făină nu depăşea preţul de 18 sau 20 lei260. Ei cereau ca preţul făinii să fie maximizat odată cu
preţul pâinii, pentru a-şi putea continua activitatea, Primăria oraşului fiind nevoită să ceară
oferte pentru făină în Vechiul Regat. În anul respectiv, noile preţuri maximale ajungeau să
nemulţumească chiar şi proprietarii unor magazine din oraşul Arad. Astfel, începând din
toamna acelui an, din cauza preţului maximal stabilit pentru peşte, care nu depăşea 10 lei/kg,
proprietara unei prăvălii de peşte, Izsak Luttvák, care se ocupa de 25 de ani cu
comercializarea diferitelor soiuri de peşte, „servind întotdeauna conştiincios publicul oraşului
Arad (...), acest lucru fiind dovedit prin documente”261, se vedea în imposibilitatea de a-şi
procura peşte de bună calitate, deoarece nu îşi mai permitea decât să acopere taxele de
transport, prăvălia aflându-se în pragul ruinării, fiind din ce în ce mai rar vizitată de
cumpărători.
Din cauza nemulţumirilor venite din partea comercianţilor, determinate de
preţurile maximale, până spre sfârşitul perioadei interbelice, autorităţile locale au început să
ia noi măsuri pentru reprimarea speculei. În toamna anului 1939, urmând exemplul măsurilor

258
Idem, an X, 1935, nr. 818, p. 4, art. Reprimarea speculei.
259
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 445/ 1934-1936, f. 1
260
Ibidem, dosar 3/ 1922-1936, f. 27-28.
261
Ibidem, f. 41.

121
luate în acest sens de Primăria Capitalei, autorităţile arădene intensificau controlul la
magazinele cu alimente „spre a feri populaţia de nesăţioasa poftă de câştig a unor negustori
lipsiţi de cel mai elementar spirit de omenie”262. La sfârşitul acelui an, Camera de Comerţ şi
Industrie din Arad se adresa ministrului Economiei Naţionale arătând că „primeşte bucuros
rolul de a supraveghea respectarea Legii pentru înfrânarea şi reprimarea speculei ilicite”263.
Camera invita pe toţi negustorii şi industriaşii din oraş să respecte cu stricteţe dispoziţiile legii
şi măsurile de maximizare luate de autorităţile locale. Camera stătea la dispoziţia
comercianţilor cu sfaturi şi îndrumări practice, deoarece ajungea de multe ori, pe parcursul
perioadei interbelice, la constatarea că abaterile erau cauzate de unele legi greşit întocmite.
Pentru a nu fi identificată cu cei care nu respectau dispoziţiile legii, Camera cerea pedepsirea
industriaşilor şi negustorilor, „în interesul apărării bunului renume al comerţului cinstit”264.
Până spre sfârşitul perioadei interbelice, cea mai grea problemă a rămas cea a
ieftinirii traiului. Deşi autorităţile locale au luat măsuri împotriva indivizilor care scumpeau
traiul, cei care îşi exploatau aproapele continuau să existe. Se considera că doar îndreptarea
puterii administrative putea schimba situaţia în care se afla nu doar Aradul, ci şi întreaga ţară,
deoarece, cauzele scumpirii traiului erau legate de lipsa mijloacelor raţionale de producţie şi
de disciplină. Însă, toate aceste decizii rămâneau o muncă greu de îndeplinit, adevăratele
cauze ale scumpirii traiului fiind cele de ordin social, care puteau fi remediate doar prin
intermediul societăţii şi respectării principiului omeniei şi cinstei, după cum considerau
ziarele arădene interbelice.

262
Ştirea, an IX, 1939, nr. 2161, p. 2, art. Măsuri luate de primăria capitalei contra speculei cu alimente.
263
Ibidem, p. 3, art. Apel către negustorii şi industriaşii din oraşul şi judeţul Arad.
264
Ibidem.

122
 CAPITOLUL AL V-LEA

Viaţa de familie între tradiţie şi schimbare

Începând din perioada interbelică, anumite schimbări au avut loc şi în cadrul vieţii
de familie. În privinţa comportamentului matrimonial, pe lângă respingerea angajamentelor
matrimoniale impuse de colectivitate, treptat începe să fie acceptată ideea căsătoriilor mixte.
În acelaşi timp, are loc procesul de emancipare al femeii, prin participarea ei la viaţa politică,
virtuţiile femeii moderne devenind mai apreciate în societate.
O importanţă deosebită s-a acordat şi asigurării sănătăţii fizice în familie, fapt
care a dus la combaterea principalelor boli sociale.

1. Căsătoria şi viaţa de cuplu

Grija faţă de familie a reprezentat, în societatea românească interbelică, unul dintre
obiectivele care se încadra în efortul mai general de promovare a intereselor colectivităţii.
Armand Călinescu, unul dintre primii miniştri ai României interbelice, afirma că „individul nu
poate fi conceput decât ca element social aşezat în primul rând în familie”1. Biserica
considera, de asemenea, că numai în acest fel vieţii i se putea da un sens şi o valoare morală.
Ocrotirea familiei a stat şi în atenţia Consiliului Dirigent, care, în anul 1919, lua
măsuri privind încheierea cununiilor şi căsătoriilor civile, decizie impusă de Prefectura
Aradului tuturor parohiilor, indiferent de cult. Astfel, în absenţa funcţionarilor, căsătoriile
urmau să se săvârşească în faţa preotului local, care avea datoria de a anunţa toate cununiile
din parohie funcţionarului ulterior numit2. Cu toate acestea, în anul 1918, au fost realizate cele

1
Ştirea (Arad), an IX, 1939, nr. 1978, p. 1, art. Ocrotirea familiei.
2
Adelina Stoenescu, „Viaţa cultelor între anii 1919-1920 reflectată în „Românul” din Arad”, în vol.
Coord.: Corneliu Pădurean, Mihai Săsăujan, Biserică şi societate, Arad, Editura „Gutenberg Univers”,
2005, p. 284.

123
mai puţine căsătorii de către ortodoxi, numărul lor fiind de 135, ceea ce reprezenta 25,56%
din totalul căsătoriilor3. Acest fenomen se explică prin faptul că în anul respectiv, lumea era
afectată de urmările ce decurgeau de pe urma războiului. În privinţa vârstei la care erau
încheiate căsătoriile în perioada 1918-1926, aceasta se încadra între 19 şi 29 ani la bărbaţi, în
majoritatea cazurilor, iar la femei între 17 şi 25 ani. Foarte rar întâlnite erau cazurile în care
mirii depăşeau vârsta de 36 ani4. În urma căsătoriei, numai bărbatul avea dreptul de a
administra averea dotală. În schimb, femeia avea dreptul, în fiecare an, numai la o parte din
veniturile sale pentru întreţinerea şi trebuinţele ei personale5.
Deşi, ca urmare a Unirii din 1918 locuitorii teritoriilor alipite au devenit cetăţeni
români, o parte dintre aceştia nu erau înscrişi în listele de cetăţenie. Însă, potrivit principiilor
de drept internaţional admise, la căsătoria acestora se aplicau dispoziţiile legii locului unde
căsătoria urma să aibă loc6.
În perioada interbelică, în România s-a urmărit realizarea unei omogenizări
naţionale, considerându-se că „existenţa statului român e condiţionată de prosperitatea
neamului românesc”7. În asemenea condiţii, căsătoriile mixte nu erau prea bine văzute în
epocă. Cu toate acestea, în oraşul Arad, 90% dintre români se căsătoreau cu femei străine
fiind convinşi că în acest fel vor avea soţii mai casnice şi mai avute. Însă, în cele mai multe
cazuri averile româneşti ajungeau pe mâini străine, iar străinii ocupau funcţiile de stat şi
comunale. Începând din anii `30, Ministerul Apărării Naţionale, „pe deplin convins ce pericol
îl reprezintă pentru armata ţării”8 căsătoriile mixte, a interzis ofiţerilor să se căsătorească cu
minoritare, însă mai existau diferite subterfugii care totuşi puteau duce la o astfel de căsătorie.
De asemenea, Biserica, indiferent de confesiune, nu a agreat niciodată ideea
căsătoriilor mixte din punct de vedere confesional. Totuşi, acest tip de mariaje a fost acceptat
în cele din urmă, devenind o realitate a vieţii cotidiene9. Datorită aşa-numitei iconomii
bisericeşti, oficierea acestui tip de mezalianţă a fost admisă treptat, pentru a evita pierderile
de enoriaşi. În general, recunoaşterea căsătoriilor mixte de către Biserică a fost condiţionată
de convertirea partenerului la religia bisericii în care se efectua cununia, Biserica Ortodoxă

3
Maria Pădurean, Corneliu Pădurean, „Comportamentul nupţial al ortodoxilor din Arad în perioada
interbelică”, în vol. Coord.: Corneliu Pădurean, Mihai Săsăujan, Biserică şi societate, Arad, Editura
„Gutenberg Univers”, 2005, p. 249.
4
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar. 29/1927, f. 1-15.
5
Anuarul pentru toţi. Aprilie 1928-1929, Bucureşti, Tipografia „Cultura Poporului”, 1930, p. 192-193.
6
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 25/1930, f. 4.
7
Apărarea Naţională (Arad), an II, 1929, nr. 5, p. 2, art. Daunele căsătoriilor mixte. .
8
Ecoul (Arad), an X, 1935, nr. 743, p. 1, art. Reromânizarea noastră.
9
Corneliu Pădurean, „Căsătorie şi confesiune în oraşul Arad în prima jumătate a secolului XX”, în vol.
Confesiune şi căsătorie în spaţiul românescîn secolele XVII-XXI. Studii de demografie istorică, Arad,
Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, 2006, p. 215.

124
din Transilvania fiind mai tolerantă din acest punct de vedere. În acest fel, se înregistra o
modificare a mentalităţii, „sentimentul apartenenţei la o anumită confesiune începând să se
dilueze”10. Chiar dacă societatea interbelică a acceptat căsătoriile mixte, în cadrul anumitor
comunităţi etnice păstrarea tradiţiilor s-a dovedit a fi prioritară. Spre exemplu, în
comnuităţiile evreieşti, căsătoriile mixte au fost puţine, deoarece evreii obişnuiau să ţină la
specificul comunităţii, obişnuid să oficializeze căsătorii cu membrii care făceau parte din
aceeaşi comunitate, „indiferent că erau născute din poveşti de dragoste, sau erau căsătorii din
interes”11.
După Primul Război Mondial, în societatea transilvană au apărut o serie de
schimbări semnificative în privinţa comportamentului matrimonial, pe lângă construirea
relaţiilor juridice şi social-economice diferite, bazate pe economia de schimb şi a forţei de
muncă. Astfel, treptat, pe măsură ce societatea se laiciza, au apărut transformări profunde la
nivelul existenţei cotidiene: controlul naşterilor, înmulţirea divorţurilor, revolta tinerilor faţă
de angajamentele matrimoniale impuse de părinţi sau colectivitate12. Dacă la mijlocul
secolului al XIX-lea concubinajul începea să fie întâlnit în cadrul anumitor pături sociale,
cum era categoria militarilor, dar şi în păturile marginale, în perioada interbelică acest
fenomen devine tot mai des întalnit13.
De asemenea, după 1918 virtuţiile femeii moderne erau mult mai apreciate decât
virtuţile femeii casnice. Dacă înainte femeii i se cereau „ca principale calităţi” să fie o soţie
bună, gospodină, mamă grijulie, fata modernă din perioada interbelică se schimbă datorită
confortului care o dispensa de a mai fi gospodină. Funcţia de mamă era trecută şcolilor,
internatelor, conduse de specialişti, părinţii considerând că aceştia pot educa mai bine un
copil14. În asemenea condiţii, ea avea timp şi libertate pentru a se cultiva. De asemenea,
bărbatul din perioada interbelică, mai ales din ţările industrializate, avea nevoie mai mult de o
secretară abilă, care ştia să scrie la maşină, decât de o consoartă care ştia să gătească,
deoarece omul de după Primul Război Mondial era mult mai grăbit şi econom, iar oamenii de

10
Ibidem, p. 219.
11
***Integrare, autonomie, dialog intercultural, Arad, Editura „Complexului Muzeal Arad”, 2009, p.
421-425.
12
Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan, „Familia şi comportamentul matrimonial în Transilvania între
1850-1914. Între tradiţie şi modernizare”, în vol. Coord.: Sorina Paula Bolovan, Om şi societate: studii de
istoria populaţiei României (secolele XVII-XXI), Cluj-Napoca, Editura „Presa Universitară Clujeană”,
2007, p. 108-109.
13
Ioan Bolovan, Diana Covaci, Daniela Deteşan, Marius Eppel, Elena Crinela Holom, În căutarea
fericirii. Viaţa familială în spaţiul românesc în secolele XVIII-XX, Cluj-Napoca, Editura „Presa
Universitară Clujeană”, 2010, p. 83.
14
Ilustraţiunea Română (Bucureşti), 1933, an V, nr. 6, 1 februarie, p. 6, art. Ce s-a întâmplat cu femeia
modernă.

125
afaceri lucrau continuu, la birou, dar şi acasă. De aceea, pentru a place şi a-şi găsi soţi, fata
modernă trebuia să pară cât mai puţin naivă, deoarece bărbaţii din perioada interbelică
preferau o femeie care să le fie „tovarăşă de lucru şi de chef”15. Astfel, femeia modernă avea
mai multe şanse să se mărite cu bărbaţi de carieră, bogaţi, decât femeia de modă veche,
impunându-se caracterul practic al căsătoriei.
În general, femeia nu mai depindea atât de mult de bărbat, fiind considerată chiar
egală acestuia, datorită carierei pe care o urma, reuşind în acest fel să-şi sprijine familia.
Datorită acestei emancipări a femeii, foarte multe manifestări din viaţa de zi cu zi începeau să
dispară din comportamentul de cuplu. Spre exemplu, spre sfârşitul anilor `30, obiceiul ca
femeia să ia parte la serviciul religios din biserică într-un spaţiu rezervat, aproape de intrare,
precum şi acela ca bărbatul să stea în faţă în drum spre casă, erau considerate deja „din
vremea începuturilor evoluţiei sociale”16, dar şi o nedreptate.
Până la Primul Război Mondial, căsătoria reprezenta „un act de unire definitivă a
soţilor”17 divorţul fiind foarte rar întâlnit şi condamnat, mai ales dacă cererea venea din
partea soţiei. Chiar şi din a doua jumătate a secolului XIX, când începe procesul de
emancipare a femeii, odată cu noua legislaţie favorabilă divorţului, Tribunalul Matrimonial
nu acorda decât o separare temporară „pentru a putea apărea o portiţă de salvare a
casniciei”18, iar în unele cazuri nu era de acord cu dovezile aduse.
Însă, după terminarea războiului multe femei n-au mai acceptat atât de uşor
degradarea statutului în cadrul căsniciei, având în vedere faptul că în perioada 1914-1918, în
ţările beligerante ele lucraseră în industrie, transporturi şi servicii, aducând astfel o contribuţie
fundamentală efortului de război. Dacă soţul era alcoolic sau un om abuziv, ea ar fi avut
curajul să ceară divorţul, „pentru că experienţa războiului i-a demonstrat că este capabilă să-şi
conducă propria viaţă”19. Astfel, în Transilvania rata divorţului a crescut semnificativ după
1918, ajungând de la 0,23% cât era înainte de război, în 1910, la 0,58% în 193020.
Aproximativ 70% dintre divorţuri aveau loc în primii cinci ani de căsătorie, „când soţii

15
Ibidem.
16
Cele Trei Crişuri (Oradea), 1930, an XI, nr. 5-6, mai-iunie, p. 51, art. Vrednicia femeei române.
17
Ibidem.
18
Dana-Emilia Burian, „Emanciparea femeii şi rolul ei în problema divorţului în a doua jumătate a
secolului XIX în Transilvania”, în vol. Coord.: Ioan Bolovan, Diana Covaci, Daniela Deteşan, Marius
Eppel, Elena Crinela Holom, În căutarea fericirii. Viaţa familială în spaţiul românesc în secolele XVIII-
XX, p. 46.
19
Antoinette Fauve-Chamoux, Ioan Bolovan, Families in Europe between the 19th and 21st centuries.
From the traditional model to the contemporary pacs, Editura „Presa Universitară Clujeană”,
Cluj-Napoca , 2009, p. 620.
20
Ibidem.

126
ajungeau la concluzia că nu puteau alcătui o familie temeinică”21. Însă, de multe ori existenţa
copiilor contribuia la sudarea relaţiilor dintre soţ şi soţie. Printre principalele motive de divorţ
se numărau refuzul soţiilor de a avea copii sau adulterul acestora, în timp ce soţiile cereau
divorţul pentru că nu-şi mai iubeau bărbaţii sau pentru că aceştia erau vicioşi22. Conform legii
Nr. 20/1928 privitoare la actele stării civile, femeia a cărei căsătorie a fost desfăcută prin
divorţ, nu se putea recăsători decât după zece luni de la data hotărârii tribunalului care i-a
încuviinţat să părăsească domiciliul conjugal23. Din cauza numărului divorţurilor în urcare, în
perioada interbelică au fost realizate mai multe statistici „asupra valorii etice a căsniciilor”.
Din statisticile realizate la vremea respectivă, reiese faptul că femeile căsătorite cu bărbaţi cu
un venit mai mare erau mai mulţumite de căsnicie, decât celelalte care erau nevoite să facă
economii24.
Spre sfârşitul perioadei interbelice, viaţa de familie cunoaşte unele momente
critice: la oraş foarte mulţi tineri evitau căsătoria, fiindcă nu aveau o carieră care să le asigure
„întreţinerea onorabilă” a unei familii25. Una dintre cauze a fost îngreunarea traiului celor mai
mulţi dintre români, ca urmare a crizei economice din perioada 1929-1933. Însă, în societatea
românească de la sfârşitul anilor `30 se dorea înlăturarea celibatului pentru creşterea
natalităţii, aflată în continuă scădere, dar şi a „aventurilor amoroase”, care în cele mai multe
cazuri duceau la despărţiri26.

2. Natalitatea şi creşterea copiilor

În România, după Primul Război Mondial, natalitatea a scăzut foarte mult, în
comparaţie cu anii 1910-1914. Această tendinţă s-a manifestat şi în perioada interbelică, chiar
dacă rata natalităţii în mediul rural a fost în permanenţă mai mare faţă de cea de la oraşe.
Dacă în anul 1920, natalitatea în mediul urban reprezenta 19,7% din total, iar în mediul rural
39%, în România anului 1938 reprezenta 21,4% în mediul urban şi 31,5% în mediul rural 27.
În aceste condiţii, creşterea populaţiei oraşelor depindea de excedentul mai mare al populaţiei
rurale, oraşele garantând plasarea în diverse profesiuni a excedentului de populaţie de la sate.

21
Vladimir Mătuşan, Evoluţia istorică a divorţului în legislaţia românească din perioada 1864-2009,
Cluj-Napoca, Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, 2014, p. 133. (Teză de doctorat).
22
Ibidem, p. 134.
23
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 337/1935, f. 1.
24
Realitatea Ilustrată (Bucureşti), 1928, an II, nr. 21, 10 iunie, p. 6, art. Fericirea în căsnicie.
25
Ştirea, an IX, 1939, nr. 1978, p. 1, art. Ocrotirea familiei.
26
Idem, 1939, nr. 2013, 11 martie, p. 2, art. Dramele amoroase.
27
Dumitru Şandru, Populaţia rurală a României între cele două războaie mondiale, Iaşi, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1980, p. 3.

127
 Însă, natalitatea depindea în unele categorii şi de diferite circumstanţe economice.
În general, în clasele de mijloc numărul copiilor era în funcţie de limita posibilităţilor de
întreţinere a familiei, în timp ce clasele de sus şi cele de jos se aflau din acest punct de vedere
la două extreme: pătura de sus, avea un spor redus, iar cea de jos, un spor mare 28. Spre
deosebire de mediul urban, unde, după 1918 are loc o modernizare a moravurilor, la sat
naşterea „unui copil din flori” însemna o descalificare morală. Din spaimă de a nu rămâne
însărcinată, femeia devenea mai prudentă29.
Alegerea religiei în care urmau să fie botezaţi copiii născuţi în familiile mixte din
punct de vedere confesional, reprezenta un aspect cel puţin la fel de important ca
problematica căsătoriilor mixte confesional, în perioada interbelică. Întotdeauna, grija
bisericii ortodoxe era de a păstra caracterul ortodox al familiei, „copiii fiind crescuţi în
învăţătura de credinţă a Bisericii ortodoxe răsăritene”30. Însă, ortodoxii au fost întotdeauna
„dispuşi” a renunţa la botezarea copiilor în religia lor, în favoarea religiei soţului sau soţiei,
indiferent de confesiune. Cu toate că, la începutul perioadei interbelice au avut loc cele mai
multe înţelegeri privind religia în care vor fi educaţi copiii născuţi din căsătorii mixte, în
deceniul al treilea, religia tatălui se impunea într-o măsură mai mare în raport cu cea a mamei,
ceea ce demonstrează faptul că primele decenii ale secolului al XX-lea erau dominate încă de
inegalitatea dintre sexe, chiar şi în societatea urbană predominând accentele patriarhale31.
Tineretul de după 1918 se afla în căutarea unui ideal, însă, pentru realizarea
acestui deziderat trebuia „să-şi câştige curajul de a aspira la independenţă”32. Acest ideal nu
putea fi conturat precis, pe de o parte din cauza lipsei unui lider care să-i îndrume spre
realizarea ţelurilor lor, iar pe de altă parte din cauza antagonismului dintre „tineri” şi
„bătrâni”. Conflictul dintre generaţii a fost mai vizibil după terminarea Primului Război
Mondial, sfârşitul acestuia deschizând calea unor diferenţieri foarte mari. Acest antagonism a
apărut în urma saltului prea mare pe care trebuia să-l facă tineretul de la condiţiile de viaţă de
dinainte de război, la cele de după 1918. Cele două generaţii se deosebeau prin însuşi felul de
a realiza ceva în viaţă: dacă vechea generaţie nu îndrăznea să-şi facă cunoscute realizările
decât dacă ştia sigur că acestea sunt bune, cei noi nu mai aveau timp să ascundă nimic,

28
Sabin Manuilă, Evoluţia demografică a oraşelor şi minorităţilor etnice, Bucureşti, Editura “Cultura
Naţională”, 1929, p. 5.
29
Mircea Bălan, Istoria prostituţiei, Timişoara, Editura „Eurostampa”, 2006, p. 190.
30
Corneliu Pădurean, „Confesiunea copiilor în cadrul familiilor mixte din Arad în primele decenii ale
secolului al XX-lea”, în vol. Coord.: Corneliu Pădurean, Mihai Săsăujan, Biserică şi societate, Arad,
Editura „Gutenberg Univers”, 2005, p. 179.
31
Ibidem, p. 185.
32
Viaţa Noastră (Cluj), an I, 1936, nr. 1, 20 decembrie, p. 4, art. În căutarea unui făgaş nou.

128
„lucrând să refacă în serie, repede (...), lăsând timpului grija să aleagă”33. Astfel, tinerii din
perioada interbelică aveau o misiune mult mai grea de îndeplinit decât tinerii din veche
generaţie, deoarece ei, la fel ca şi întreaga societate, trebuiau să-şi caute un făgaş nou în viaţă,
ajustat noilor condiţii economice, sociale şi politice, create de Unire.
Noua generaţie avea nevoie de un loc în viaţă. Dacă înainte de război, tineretul era
condus „aproape întotdeauna, cu supunere, de autoritatea părintească”34, după 1918 doreau
să-şi găsească un drum singuri în viaţă, mai ales că li se deschideau larg porţile spre şcoală,
spre cunoaştere. Uneori, nesiguranţa zilei de mâine îi determina pe tineri să facă totul după
voia lor. Însă, această situaţie se consolida odată cu oferirea posibilităţii de lucru, ei începând
să privească viaţa cu încredere.

3. Procesul emancipării femeii

În România, începuturile mişcării feministe datează de la mijlocul secolului
al XIX-lea, odată cu înfiinţarea Reuniunii de femei din Braşov, la 1850. După modelul primei
reuniuni, a fost înfiinţată una asemănătoare la Iaşi, „Reuniunea Femeilor din Iaşi”, care, în
1894, era transformată în „Liga Femeilor”. La înfiinţarea sa, Liga ieşeană a fost prima
societate din ţara românească, care susţinea dreptul de vot al femeii35.
În Transilvania problema egalităţii în drepturi a femeii cu bărbatul s-a dezbătut
„într-un climat de opoziţie”36, Dieta Transilvaniei refuzând categoric ideea dreptului de vot
pentru femei şi participarea lor la viaţa politică. La 1913, în Ardeal, din cadrul „Uniunii
Generale a Femeilor din Transilvania şi Ungaria” făceau parte reuniunile de femei federate.
Dacă până la război reuniunile din spaţiul românesc se preocupau doar de
desfăşurarea unor activităţi caritabile şi culturale, după 1918 s-a urmărit extinderea
programului feminist, revendicând drepturi civile şi politice pentru femei. Un moment
important pentru evoluţia mişcării feministe din România l-a reprezentat fondarea, în 1918, la
Iaşi a „Asociaţiei pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeii Române” 37. Din această
Asociaţie făceau parte femei aflate în refugiu la Iaşi, care proveneau din Vechiul Regat, dar şi

33
Ţara visurilor noastre, (Oradea), 1938, an I, nr. 6-7, mai-iunie, p. 36, art. Criza morală a tineretului de
azi.
34
Ibidem.
35
Ştefan Păun, Documente privind mişcarea feministă din România în perioada interbelică. Liga
Drepturilor şi Datoriilor femeii, vol. I, Bucureşti, Editura „Cartea Universitară”, 2007, p. 257.
36
Rodica Herlo, „Reuniunea femeilor române din Arad şi provincie”, în Ziridava, 1978, nr. 10, p. 331.
37
Ghizela Cosma, Virgiliu Ţârău, Condiţia femeii în România în secolul XX. Studii de caz, Cluj-Napoca,
Editura „Presa Universitară Clujeană”, 2002, p. 82.

129
din Transilvania şi Basarabia. Acestea au reuşit să extindă în întreg teritoriu ţării asociaţia,
prin înfiinţarea unor filiale, după ce s-au întors la casele lor. De asemena, după război, sub
denumirea de „Uniunea Femeilor Române” s-a constituit principalul nucleu al mişcării
feministe din Transilvania.
În anul 1919, Alexandrina Cantacuzino, promotoarea mişcării feministe din
România considera această mişcare „o luptă pentru îmbunătăţirea soartei femeii”, ce „o
îndruma din cea mai fragedă copilărie pe calea muncii binelui şi a onoarei” 38. Argumente
pertinente în favoarea mişcării feministe din România au fost aduse şi de gălăţeanca dr.
Valentina Constantinescu, una din membrele Asociaţiei feministe locale, la 1921. Aceasta
susţinea faptul că feminismul reprezintă de fapt „o doctrină de armonie, nu de concurenţă şi
duşmănie. Feminismul raţional vizează o căsătorie (...) întemeiată pe aceleaşi sentimente,
aceleaşi vederi, aceleaşi aspiraţii, cu drepturi, datoriri şi concesii reciproce”39. Totodată, ea
combătea ideile referitoare la inferioritatea antropologică şi fizică a femeilor, „la
incapacitatea de a face faţă studiului intens sau muncii în afara căminului”40. În aceste
condiţii, o prioritate a asociaţilor feministe româneşti interbelice era câştigarea drepturilor
politice de către românce, prin instaurarea unor raporturi între organizaţiile sufragiste şi
partidele politice. Numai în acest fel, femeile puteau vota legile care urmau să stabilească
reformele, prin participarea lor plenară la viaţa politică a ţării lor. Cu toate acestea, în urma
adoptării legislaţiei electorale din perioada 1918-1921, care acorda votul universal, drepturile
politice ale femeilor nu au fost lărgite. În decembrie 1921, după proiectul de lege depus în
camere de guvernul Partidul Poporului, era discutat doar dreptul de alegător al femeilor, însă
nu şi cel de ales41.
Treptat, radicalismul poziţiei susţinerii drepturilor politice pentru femei a fost
modificat, deoarece posibilitatea de a influenţa deciziile administrative şi politice la nivel
local, reprezenta „un prim pas înspre emanciparea politică totală a femeilor”42. Odată cu
votarea Legii pentru organizarea administrativă, la 3 august 1929, în perioada guvernării
Partidului Naţional Ţărănesc, au fost acordate drepturi politice femeilor. Conform textului
legii, femeile primeau dreptul de a vota şi de a fi alese în consiliile comunale şi judeţene.
Însă, acest drept a fost acordat doar dacă erau îndeplinite o serie de criterii. Astfel, primeau

38
http://www.historia.ro/exclusiv web/portret/articol/alexandrina-cantacuzino-i-mi-carea-feminista-
romana.
39
Ghizela Cosma, Virgiliu Ţârău, op. cit., p. 22.
40
Ibidem.
41
Ghizela Cosma, Femeile şi politica în România. Evoluţia dreptului de vot în perioada interbelică, Cluj-
Napoca, Editura „Presa Universitară Clujeană”, 2002, p. 44.
42
Ghizela Cosma, Virgiliu Ţârău, op. cit., p. 24.

130
drept de vot femeile care erau absolvente ale învăţământului secundar, normal sau
profesional, funcţionarele de stat, judeţ sau comună, văduvele de război, dar şi femeile care
conduceau societăţi culturale sau filantropice43. Cele mai dezavantajate de această lege erau
femeile din Ardeal, care din cauza contextului istoric se instruiseră în particular, nedeţinând
certificate de studii.
Începând din anul 1930, în anumite centre din ţară, femeile organizau adunări
politice pentru a-şi fixa metodele şi planul de lucru în alegerile comunale44. Spre exemplu, în
anul 1934, „Asociaţia pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor române” secţia Arad
punea bazele unui „Cerc feminin”, în dorinţa de a integra un număr cât mai mare de doamne
în mişcarea feministă, care în străinătate făcea progrese mari45. Doamnele care făceau parte
din „Cercul feminin”, organizau întruniri sub formă de şezători, în care discuţiile decurgeau
într-o atmosferă prietenească, menită să întărească sentimentul de solidaritate care trebuia să
existe între femei. Doamnele din Arad erau îndemnate să ia parte la întrunirile „Cercului
feminin”, unde fiecare avea ocazia de a-şi spune deschis părerea în diverse probleme şi
reforme „ce tind la înălţarea morală a umanităţii”46, dar şi despre problemele legate de lumea
feminină din alte părţi.
În general, toate femeile din România luptau pentru privilegiul care, în final, li s-a
acordat „cu atâta anevoinţă”47. Cine le-a văzut în faţa urnei de vot, avea ocazia să observe
„elanul nestăvilit care le aducea aci, mai ales pe candidate. (...) Nu toate sperau în reuşită, dar
toate manifestau mulţumire să-şi exercite dreptul dobândit, (...) idealul la care de un lung şir
de ani năzuieşte”48. Sentimentul necunoscut care înflorea în inima lor când participau la
alegeri, le dădea încredere în ele însele, chemându-le la îndatoriri pentru ţara lor.
Prin acordarea dreptului de vot pentru femei, Partidul Naţional Ţărănesc dorea să
ridice astfel viaţa publică românească la nivelul celei din Occident, având în vedere interesul
semnificativ pe care îl purta femeia română pentru viaţa publică încă din timpul Primului
Război Mondial.

43
Ghizela Cosma, op. cit., p. 52-53.
44
Românul (Arad), an XV, 1930, nr. 7, p. 3, art. Femeile la votare.
45
Ştirea, an IV, 1934, nr. 550, p. 2, art. Apel către femeile române din Arad.
46
Ibidem.
47
Cele Trei Crişuri, 1930, an XI, nr. 5-6, mai-iunie, p. 64, art. Femeia în faţa urnei.
48
Ibidem.

131
4. Asigurarea sănătăţii fizice în familie. Combaterea epidemiilor şi bolilor
sociale
Ziarele arădene din perioada interbelică obişnuiau să publice datele statistice
întocmite de serviciul sanitar al oraşului, mai ales în momentul în care populaţia se afla în
pericol din cauza unor epidemii care se răspândeau cu repeziciune . Presa urmărea astfel să
atragă atenţia asupra acestor probleme care trebuiau prevenite, cele mai răspândite boli din
perioada interbelică, la Arad, fiind tuberculoza şi scarlatina.
Pentru întreaga lume, 1918 a fost anul în care s-a manifestat o pandemie de gripă
care a provocat decesul a zeci de milioane de oameni. Gripa spaniolă din anii 1918-191949,
era cunoscută în epocă şi sub denumirea de „influenţă spaniolă”, deoarece guvernul spaniol a
fost primul care a recunoscut existenţa acestei boli. În epocă se vorbea despre o boală
misterioasă, „care părea să-şi aibă originile în Spania”50, şi care, în primăvara anului 1918
afectase deja Europa. În anul următor, odată cu izbucnirea unui nou val de gripă, din cauza
extinderii rapide s-a ajuns la o pandemie, această boală afectând inclusiv categoriile de
vârstă considerate cele mai rezistente în faţa unei gripe obişnuite şi anume tinerii.
În România, din cauza faptului că această pandemie a avut loc într-o perioadă în
care existau alte probleme considerate mai importante la sfârşit de război, precum criza
severă a alimentelor de bază, presa interbelică trata epidemia cu nonşalanţă. Ziarul Epoca,
care apărea în Capitală, relata, la 19 octombrie 1918, despre gripa spaniolă faptul că „medicii
nu-i cunosc obârşia şi nici tratamentul. Dar oricare ar fi condiţiile oarecum specifice ale bolii,
cauza generală a ei este (...) totalitatea condiţiilor nenorocite în care omenirea trăieşte din
pricina războiului. (...) Cu cât mai grea este boala asta nouă, cu cât ea vine după o perioadă
întreagă de confort, de bunăstare, de igienă publică şi pivată”51.
Printre epidemiile cele mai răspândite în judeţele din Transilvania, mai ales în
Arad, Sibiu şi Maramureş, era scarlatina. La începutul anilor `20, scarlatina reprezenta „boala
dominantă”52 la nivelul întregii ţări, iar febra tifoidă era „endemică” în mai multe judeţe din
Transilvania. În anul 1920, în oraşul Arad existau 87 cazuri de scarlatină. Difteria continua să

49
Virusul gripei spaniole a apărut în Statele Unite la începutul anului 1918, principalul mijloc de
propagare al acestuia fiind soldaţii americani, mobilizaţi pe frontul din Europa. Iniţial, existenţa acestei
boli nu fusese recunoscută oficial, din cauza cenzurii impuse în timpul războiului pentru a nu oferi
inamicului un avantaj propagandistic, dar şi pentru a nu contribui la demoralizarea propriei populaţii.
50
Diana Covaci, „Pandemia de gripă din 1918 şi imaginea sa în presa din Transilvania”, în vol. Coord.:
Corneliu Pădurean, Ioan Bolovan, Studii de demografie istorică (secolele XVII-XXI), Arad, Editura
„Gutenberg Univers”, 2010, p. 259-263.
51
www.gazetademures.ro/gripa-spaniola-marele-flagel-al-secolului-XX-16104
52
Sabin Manuilă, Epidemiile din Transilvania şi comparaţia lor cu epidemiile celorlalte provincii
româneşti în 1921, Bucureşti, Editura „Cultura Naţională”, 1924, p. 1-2.

132
fie la fel de răspândită ca în secolul al XIX-lea, după 1918, chiar şi în mediul urban, mai ales
în mediile sărace, unde a fost întâlnită mai des53. Printre bolile contagioase care se aflau într-o
continuă scădere faţă de trecut se număra tifosul exantematic. Doar la sate mai apăreau cazuri
din cauza neglijării condiţiilor de igienă. La oraş, în schimb, boala apărea numai atunci când
era adusă din centrele contaminate54. Treptat, începând din anul 1922, starea sanitară a
oraşului Arad devine mai bună. Numărul cazurilor de boli contagioase este în scădere, astfel
încât în anul respectiv existau doar 3 cazuri de febră tifoidă, 2 cazuri de gripă spaniolă şi 4
cazuri de scarlatină55.
Situaţia sanitară a oraşului s-a îmbunătăţit datorită unor măsuri luate de Comisia
igienică judeţeană, care, în aprilie 1920, lua decizia de a modifica dispoziţia Resortului
ocrotirii sociale, prin care farmaciile erau deschise doar 4 ore în zilele de sărbătoare şi 7 ore
în zilele normale de lucru. Serviciul de noapte al farmaciilor începea să funcţioneze de la 9
seara, până la 6 dimineaţa. Municipiul avea 17 farmacii şi 16 dentişti care îşi practicau
meseria. Comisia a mai luat hotărârea de a oferi medicilor oficiali, cel târziu până în 1925,
locuinţe corespunzătoare, cerând autorităţilor competente canalizarea apelor stătute din unele
comune, care cauzaseră gripa spaniolă din iarna acelui an56.
De asemenea, municipiul mai avea un medic şef, cinci medici de circumscripţie,
secundaţi de cinci agenţi sanitari şi cinci surori de caritate, toţi fiind salariaţi ai
municipiului57. Medicii sanitari de circumscripţie urbană se recrutau printr-un examen, care
se ţinea în fiecare an la Bucureşti. La examen erau admişi mai ales cei care aveau un stagiu de
trei luni, după obţinerea titlului de doctor în medicină, într-un serviciu de boli contagioase58.
La începutul anului 1935 „Asociaţia medicilor din Arad” se întrunea pentru stabilirea unui
tarif medical. S-a hotărât ca pentru o consultaţie medicală în cabinetul medicului să se
pretindă suma de 100 lei, pentru una în timpul nopţii 200 lei, iar la domiciliu 150 lei. De
tratament gratuit beneficiau numai invalizii, medicii şi membrii familiilor acestora59.
În perioada interbelică, la Arad existau trei spitale: Spitalul Central, Spitalul de
copii „Principele Mircea” şi Spitalul de boli pulmonare60.

53
Vatra: Foaie ilustrată pentru familie , (Bucureşti), 1895, an II, nr. 20, 15 octombrie, p. 78, art.
Medicina.
54
Românul, an X, 1921, nr. 67, p. 2, art. Tifosul exantematic.
55
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 10/1922, f. 2.
56
Gazeta Aradului (Arad), an I, 1921, nr. 130, p. 3, art. Situaţia sanitară a oraşului Arad.
57
Ştirea, an VI, 1936, nr. 1259, p. 2, art. Din cauza scarlatinei.
58
Monitorul Oficial, nr. 140, 22 iunie 1935, part. I, p. 4503.
59
Ecoul, an X, 1935, nr. 198, p. 3, art. S-a întocmit un tarif pentru uzul medicilor din Arad.
60
Enciclopedia României. Ţara Românească, vol. II, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, p. 32.

133
 În timpul războiului, dar mai ales în perioada interbelică, cea mai răspândită boală,
atât în rândul populaţiei urbane, cât şi a celei rurale, rămâne tuberculoza. Această boală se
răspândea repede, mai ales în mediile sărace, din cauza locuinţelor insalubre, din lipsă de
îmbrăcăminte necesară, toate cauzate de scumpirea nivelului de trai. Era de ajuns ca într-o
familie să fie un singur bolnav, ca să-i molipsească pe toţi ceilalţi care locuiau împreună cu
el. În perioada interbelică, tuberculoza devine o boală vindecabilă dacă bolnavii cereau ajutor
medical la timp. De aceea, încă din această perioadă au fost înfiinţate sanatorii speciale,
pentru a nu mai exista riscul răspândirii bolii, dar şi legi care îi obligau să stea internaţi, iar
tratamentul să fie gratuit.
Deşi era cea mai veche boală socială, tuberculoza constituia şi în perioada
interbelică una dintre cele mai grave probleme sociale, ravagiile cauzate de această boală
fiind înspăimântătoare. Astfel, în Europa, la acea vreme, tuberculoza ucidea 1.000.000 de
persoane pe an. Situaţia nu era mai bună nici în România, unde boala secera 50.000 victime
pe an, 96% dintre ele aflându-se la vârsta adultă.
Nici oraşul Arad nu a fost cruţat de acest flagel, care se răspândea cu rapiditate în
rândul populaţiei din municipiu. Ca profesie, cei mai mulţi erau agricultori, urmaţi de
muncitori, şi intelectuali61, dar boala era la fel de întâlnită la copii. O statistică din anul 1929,
menţiona faptul că din cei 1.000 de bolnavi internaţi la Spitalul de copii „Principele Mircea”,
127 sufereau de tuberculoză. Faptul era cu atât mai alarmant, cu cât bolnavii spitalului se
recrutau în marea lor majoritate din lumea copiilor de şcoală, şcoala reprezentând un focar de
răspândire a tuberculozei, din cauza insuficientei organizări sanitare a internatelor şcolare. În
asemenea condiţii, au fost luate măsuri pentru profilaxia tuberculozei şi în general a bolilor
contagioase. După înfiinţarea „Societăţii pentru profilaxia tuberculozei”, membrii acesteia,
printre care primari, învăţători, meseriaşi şi ţărani, se interesau de soarta celor care erau
bolnavi, pentru a preveni contaminarea populaţiei. Societatea organiza prelegeri „pentru
luminarea poporului” în privinţa bolii, colectând totodată bani pentru ajutorarea celor
bolnavi62. Era sprijinită în acest sens, printr-o contribuţie materială venită din partea tuturor
„oamenilor de bine” sau din fondurile judeţului63. De prevenirea tuberculozei se ocupa şi
„Crucea Roşie” filiala Arad. În anul 1927, membrii acestei societăţi au organizat o conferinţă
având ca tematică combaterea tuberculozei. La conferinţă s-a vorbit în special despre

61
Anuarul statistic al României 1937 şi 1938, Bucureşti, Institutul central de Statistică, 1938, p. 139.
62
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad. Seria: Acte Comisia Administativă, dosar 8/1920,
f. 3.
63
Gazeta Oficială a judeţului Arad, (Arad), an V, nr. 2, 18 ianuarie 1923, p. 2.

134
aşezămintele sanitare care existau în Occident, dar şi despre măsurile pe care trebuiau să le ia
românii pentru a opri răspândirea acestei boli64.
Deşi medicii luau măsuri preventive împotriva tuberculozei, iar bolnavii erau
vizitaţi gratuit, în 1931, dintre bolile sociale, tuberculoza se afla pe locul al doilea65, ajungând
să predomine în anul 193466, conform rapoartelor anuale ale spitalelor din oraş. Doar în anul
1933 existau 740 cazuri de îmbolnăviri, tuberculoza reprezentând 13,5% din mortalitatea
totală67. Mai multe cazuri de îmbolnăviri s-au înregistrat în cadrul „Şcolii comerciale
superioare de băieţi din Arad”, elevii fiind obligaţi să părăsească şcoala. La răspândirea
tuberculozei, contribuiau atât împrejurările din perioada crizei economice, cât mai ales lipsa
de înţelegere în privinţa apărării sănătăţii, întâlnită în toate categoriile sociale. Regulile de
igienă erau complet ignorate: mulţi nu îşi spălau mâinile înainte de masa, nu-şi aeriseau
corespunzător camerele, iar elevii refuzau să-şi petreacă timpul liber în natură68. Situaţia se
prezenta şi mai defavorabil în mediul rural din acest punct de vedere, deoarece în multe
comune ale judeţului existau prea puţine sanatorii-spitale în care tratamentul era gratuit pe
toată durata internării. În felul acesta, bolnavii de tuberculoză obişnuiau să rămână în casele
lor suprapopulate, „trăind în aceeaşi cameră scundă, neigienică”, împreună cu copiii lor69.
Pe lângă tuberculoză, o altă boală mult răspândită în perioada interbelică la Arad a
fost scarlatina, mai ales la începutul anilor `30. De obicei, epidemiile de scarlatină apăreau
din zece în zece ani, ultima mare epidemie pe care a înregistrat-o Aradul având loc la sfârşitul
anului 1921, când se înregistraseră 543 de cazuri. În Arad, la fel ca în celelalte oraşe mari,
această boală exista permanent, cauzând între 70 şi 120 de îmbolnăviri anual, un lucru des
întâlnit în perioada interbelică. Dacă în primele opt luni ale anului 1930 numărul
îmbolnăvirilor nu a depăşit limitele normale, fiind înregistrate 70 de cazuri, în septembrie şi
octombrie se declarau 77 de îmbolnăviri. În epidemia de scarlatină din 1921 mortalitatea a
fost de 8,5%, pe când în 1930, deşi numărul de îmbolnăviri a fost mai mare, nu se înregistrau
decât două decese. În privinţa bolilor infecţioase, scarlatina predomina, de asemenea, în anul

64
Românul, an XII, 1927, nr. 48, p. 1, art. Festivalul Crucei Roşii din Arad.
65
A. N.- S. J. Ar., Fond Spitalul de copii Arad, dosar 1/1931-1932, f. 1.
66
Idem, Fond Spitalul Judeţean Arad, dosar 1/1934-1935, f. 4.
67
Idem, Fond Serviciul Sanitar şi Ocrotirilor Sociale. Municipiul Arad, dosar 2/1935, p. 5.
68
Anuarul Şcolii comerciale superioare de băieţi din Arad pe anul şcolar 1931-1932, Arad, Tiparul
Tipografiei „S. Reismann”, 1933, p. 11.
69
Ioan Groza, Raport asupra situaţiei generale a judeţului Arad pe anul 1934, Arad, Imprimeria judeţului
Arad, 1934, p. 96-97.

135
193570, dar şi în 1937, când au fost înregistrate în total 295 cazuri, un număr aproape dublu
faţă de cele înregistrate în anul 193571.
În anul 1934, la Primăria municipiului Arad are loc o consfătuire cu scopul de a se
căuta măsuri împotriva epidemiei de difterie din acel an72, dar şi împotriva altor boli
contagioase. În anul respectiv, municipiul a înregistrat 22 de cazuri de difterie, dintre care 6 la
internatul Şcolii de băieţi „Dimitrie Ţichindeal”, însă nici un caz nu era mortal. Şcoala
normală de băieţi a intrat în carantină, sălile de învăţământ fiind dezinfectate. Alte 7 cazuri de
difterie au existat în cartierul Grădişte, motiv pentru care s-a decis ca medicii de
circumscripţie să viziteze familiile unde se înregistrau cazuri de difterie. Difteria se număra
printre bolile contagioase care trebuiau declarate în mod obligatoriu şi pentru combaterea
cărora se luau măsuri imediate73.
Societăţile de binefacere: „Oastea Domnului”, „Crucea Roşie”, „Principele
Mircea” şi „Cohorta Cercetaşilor” au contribuit la ajutorarea mamelor, copiilor şi oamenilor
săraci. Situaţia sanitară înregistrată la sfârşitul anul 1936, în oraşul Arad, arăta că în această
perioadă existau doar 16 cazuri de scarlatină, 3 cazuri de febră tifoidă, 6 cazuri de difterie şi 8
de variolă. În raport cu cazurile de îmbolnăvire din anii precedenţi, situaţia sanitară se
prezenta mult mai bine. Cu toate acestea, erau avertizaţi părinţii şi îngrijitorii copiilor să îi
ferească de aglomeraţii şi să vegheze asupra igienei lor alimentare.
Spre sfârşitul perioadei interbelice, pentru sănătatea locuitorilor din Arad se
intenţiona construirea unui edificiu nou pentru sanatoriul de boli pulmonare, dar şi construirea
de apeducte şi canalizări în toate cartierele sărace, cum era şi cartierul Grădişte, precum şi
acoperirea canalului „Mureşel” pe întreg parcursul oraşului, pentru prevenirea epidemiilor de
boli infecţioase.

70
Buletinul Municipiului Arad, Arad, an XIV, nr. 9, 2 martie 1936, p. 6.
71
Ştirea, an VII, 1937, nr. 1394, p. 3, art. O statistică a serviciului sanitar din Arad. .
72
Ecoul, an X, 1934, nr. 105, p. 6, art. Măsuri pentru combaterea difteriei.
73
Monitorul Oficial, nr. 140, 22 iunie 1935, part. I, p. 4519.

136
 CAPITOLUL AL VI-LEA

Alimentaţia în mediul urban arădan

între tradiţionalism şi modernism

Chiar dacă, imediat după realizarea Marii Uniri din 1918, alimentaţia locuitorilor
oraşului Arad s-a bazat mai mult pe preparatele din cereale, ca urmare a unei aprovizionări
deficitare a oraşului cu alimente de primă necesitate, treptat, hrana cotidiană începe să devină
mai variată. În condiţiile în care sursele de hrană, obţinute din grădinărit şi alte ocupaţii de
bază, ofereau o alimentaţie diversificată, orăşanul acordă o atenţie specială artei de a găti.
Totodată, arădenii devin interesaţi de respectarea unor reguli pentru o alimentaţie sănătoasă,
igiena produselor alimentare fiind controlată de autorităţile care se ocupau cu verificarea
aprovizionării cu alimente a pieţelor şi magazinelor locale. Cu ocazia unor festivităţi, dar şi
în viaţa de zi cu zi, restaurantele, cafenelele şi cofetăriile încep să fie mai frecventate decât în
perioada anterioară.
Industria alimentară oferea o serie de produse alimentare recunoscute la nivel
naţional, datorită calităţilor sale. Multe dintre produsele tradiţionale arădene, au fost
promovate de comercianţii locali cu ocazia unor concursuri organizate în acest sens.

1. Alimentaţia cotidiană
Odată cu modernizarea stilului de viaţă al locuitorilor din mediul urban, o
evoluţie favorabilă a cunoscut, începând din perioada interbelică şi alimentaţia cotidiană.
Aprovizionarea cu alimente, manierele din timpul servirii mesei, precum şi interesul pentru
diversificarea alimentaţiei devin preocupări de mare interes pentru societate. Pentru
menţinerea sănătăţii, arădenii urmau anumite reguli în privinţa preparării hranei cotidiene.

137
Alimentele din comerţ se aflau sub controlul strict al autorităţilor interesate de calitatea
produselor alimentare.
Localurile de consumaţie s-au modernizat, aici fiind servite meniuri variate, unele
cu specific străin. Dezvoltarea industriei alimentare s-a datorat fabricilor de morărit,
magazinelor cu specific românesc sau străin, dar şi aprovizionării cu produse proaspete a
pieţelor oraşului. Au existat şi produse alimentare premiate, devenind furnizoare ale Casei
Regale.

1.1. Surse de hrană. Arta culinară. Masa orăşanului

Până spre începutul perioadei interbelice, alimentaţia românului era deficiară, pe
fondul unei sărăcii crunte. În 1919, în publicaţia Muncitorimea nouă, apărea un articol
referitor la nivelul de trai al muncitorului român: „Leafa noastră dintr-o zi nu se ajunge să
luăm un kilogram şi jumătate de mălai care îndestulează masa de prânz. Ca să mai cumpărăm
fasole sau alte alimente nu mai avem cu ce, iar seara ni se culcă copiii morţi de foame”.
Aceeaşi situaţie sumbră este descrisă şi într-un articol publicat în Adevărul sub titlul „Ne mor
satele de foame”, toate acestea în contextul în care România ajunsese cel mai important
exportator de porumb, grâu şi orz dintre statele agricole de pe cursul Dunării1.
Această situaţie dificilă înregistrată la sfârşitul Primului Război Mondial a fost
cauzată, în primul rând, de distrugerile provocate de inamic, înregistrându-se în aceste condiţii
o inflaţie galopantă, preţurile produselor alimentare crescând de 10-20 de ori, chiar şi mai
mult. O statistică ce compară preţurile alimentelor de la începutul perioadei interbelice, cu
preţurile existente în 1915, publicată în ziarul Universul la 21 iulie 1919, oferă câteva date
concrete despre evoluţia creşterii preţurilor la alimentele de bază. Spre exemplu, dacă în 1915
brânza costa 2 lei/ kilogram, în 1919 preţul acesteia ajungea la 25-30 lei/ kilogram. La fel de
scump se vindea şi carnea, care costa, în 1919, 12-15 lei/ kilogram, faţă de 0,70-0,90 lei/
kilogram în 1915, iar făina albă 6,50-7,50 lei/ kilogram, faţă de 0,25-0,38 lei/ kilogram, în
timp ce preţul zahărului ajungea chiar şi la 40 lei/ kilogram, de la 1,20 lei/ kilogram, cât costa
acest aliment în anul 19152.

1
http://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/alimentatia-romanilor-de-a-lungul-timpului-evoluat-un-popor-
mancator-lapte-porumbul-ne-a-influentat-decisiv-destinul-1_50acf9357c42d5a6638ce6fb/index.html
2
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, Editura Paidea,
1999, p. 72.

138
 În gospodăriile româneşti, de după Primul Război Mondial, pâinea dospită,
mălaiul, turta din făină de porumb nedospită şi mămăliga erau principalele preparate din
cereale, în majoritatea caselor din mediul rural fiind servite ca fel principal, alături de o
mâncare scăzută numită „chisăliţă”, realizată din fructe mai puţin coapte, în Oltenia, Muntenia
şi Ardeal. Însă, treptat, pe parcursul perioadei interbelice bucătăria românească, chiar şi cea
tradiţională din zonele rurale, a evoluat destul de mult faţă de perioadele precedente. Faptul se
observă atât în mediul urban al oraşului Arad, cât şi în arealul judeţului, evoluţia
semnificativă fiind datorată nevoii oamenilor de a schimba şi chiar de a moderniza obiceiurile
culinare existente până atunci.
Pentru orice fiinţă, hrana reprezintă o necesitate intrinsecă, însă aceasta depinde,
de obicei, de nivelul de civilizaţie al unei persoane, de cuantumul veniturilor, dar şi de
mentalităţi, medii de locuire şi anotimpuri3. Spre deosebire de alimentaţia din zonele rurale
ale României, în perioada interbelică alimentaţia de la oraş era mult mai diversificată datorită
situaţiei materiale mai bune şi a mentalităţilor diferenţiate4.
În perioada interbelică, românii impresionau străinii prin cantitatea de alimente
consumată, dar şi prin calitatea bucătăriei naţionale, pentru unii masa constituind un prilej de
întâlniri, însă în majoritatea cazurilor masa era „doar o necesitate fiziologică” 5. Cu toate
acestea, în comparaţie cu alţi cetăţeni ai Europei, datele statistice arată că românii aveau o
alimentaţie mai puţin consistentă. În anul 1938, consumul pe locuitor se prezenta astfel: în
România se consumau 18 kilograme carne, în timp ce în ţări precum Polonia, Cehoslovacia,
Germania şi Franţa peste 26 kilograme de carne pe an, la fel şi zahărul a cărei cantitate
folosită în România nu depăşea 5 kilograme pe an, pe când în Occident se consumau peste 24
kilograme pe an. Doar consumul de cereale era mai mare în România decât în alte ţări din
Vestul Europei: 202 kilograme pe an, occidentalii neconsumând mai mult de 134 kilograme
pe an, însă în comparaţie cu vecinii, românii erau mai gurmanzi, având anumite mâncăruri
specifice, ca sarmalele6.
Încă înainte de 1918, Aradul a fost un oraş multicultural, cetăţenii săi aparţinând
mai multor confesiuni, dar arădenii au convieţuit în pace, păstrându-şi tradiţiile, obiceiurile
etnice, dar şi obiceiurile specifice din cartierul din care proveneau. Datorită acestei diversităţi

3
Ioan Scurtu, Istoria civilizaţiei româneşti. Perioada interbelică (1918-1940), Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2009, p. 179, Apud. Dr. Ioan Claudian, Alimentaţia poporului român în cadrul
antropogeografiei şi istoriei economice, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-
lea”, 1939, p. 9.
4
Ioan Scurtu, op. cit., p. 184.
5
Ibidem, p. 179.
6
Ibidem, p. 194.

139
etnice, unii istorici afirmă că Aradul a fost „o Uniune Europeană în miniatură” 7, dacă avem în
vedere principiul european al „unităţii în diversitate”.
Dacă în timpul Primului Război Mondial locuitorii ţinutului Crişana-Maramureş
depindeau în mare măsură, în privinţa aprovizionării cu alimente, de Ministerul Ungar, care
trimitea vagoane cu cereale în România, mai ales porumb în satele în care oamenii erau
„aproape pieritori de foame”8, după 1920, aprovizionarea orăşenilor cu produse alimentare nu
mai reprezenta o problemă, oraşul Arad având mai multe pieţe şi târguri unde se aduceau
mărfuri din belşug. La oraş, un obicei răspândit era şi acela ca producătorii să-şi vândă marfa
pe stradă sau în curte. Şvabii din Aradul-Nou practicau pe o scară atât de mare legumăritul,
încât ajunseseră să deservească nu doar centrele din Ardeal, ci şi Bucureştiul9.
În zonele de periferie ale oraşului Arad, printre principalele ocupaţii ale
locuitorilor se număra şi grădinăritul, aproape fiecare gospodărie având grădini cu
zarzavaturi. În preajma Primului Război Mondial cultura zarzavaturilor se practica pe
suprafeţe mici şi doar în grădinile aflate lângă gospodărie, existând o opoziţie din partea
sătenilor ca legumele să fie cultivate la câmp, pe o scară mai largă, sau în gospodăriile
comunale.
După înfăptuirea Reformei agrare din 1921, rezultate bune în ce priveşte culturile
de zarzavaturi aveau grădinile şcolare, conduse de învăţători. În general, răsadurile erau
asigurate gratuit de către Camera Agricolă. În acelaşi timp, Bazinul legumicol al Ocolului
Agricol din cartierul Gai era al doilea ca importanţă după cel din Aradul Nou, performanţa
datorându-se mai ales Grădinilor de zarzavaturi ale Primăriei care se întindeau pe o suprafaţă
de 20 de iugăre10. În anul 1927 au fost puse bazele unei Grădini bulgăreşti, pe o suprafaţă de 4
hectare, de asociaţii Mihai Schuster şi Hristov Cristov, aceştia angajându-se să lucreze
pământul şi să răspundă de pagubele produse din neglijenţă11. Însă, începând din anul 1938,
toţi cultivatorii de zarzavaturi intrau în grevă din cauza măsurilor severe luate de Primărie

7
Doru Sava, Aradul Nou-Mureşel. Istoria unui cartier, povestea unei lumi, Arad, Editura Promun, 2011,
p. 3.
8
Gheorghe Teodorescu Kirileanu, Sub trei regi şi trei dictaturi. Amintiri, jurnal şi epistolar, vol.I: 1872-
1916, Piatra-Neamţ, Editura Crigarux, 204, p. 340.
9
Enciclopedia României. Ţara Românească, vol. II, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, p. 29.
10
În general, se poate afirma că în România perioadei interbelice, producţia plantelor alimentare şi
industriale a crescut mai rapid decât cea cerealieră, deşi ponderea acestor culturi a rămas minoritară în
comparaţie cu cerealele. În anii 1935-1939 plantele industriale precum: tutun, cânepă, in, sfeclă de zahăr,
floarea-soarelui, reprezentau 3,1% din valoarea totală a producţiei vegetale, faţă de începutul perioadei
interbelice, când producţia plantelor industriale reprezenta 2,3%. În ceea ce priveşte plantele alimentare
necerealiere, ca: fasole, linte, cartofi, ceapă, varză, pepeni, acestea reprezentau 9,4%, ceea ce înseamnă un
total de sub un sfert din valoarea produselor agricole vegetale10. (Bogdan Murgescu, România şi Europa.
Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Iaşi, Editura Polirom, 2010, p. 230).
11
Horia Truţă, Arad-Gai. Scrieri monografice, vol. I, Arad, Editura „Mirador”, 2011, p. 215.

140
pentru înfrângerea speculei şi stoparea comerţului clandestin, populaţia oraşului Arad
rămânând fără produse alimentare12.
Dintre ocupaţiile locuitorilor oraşului Arad făcea parte, alături de cultivarea
zarzavaturilor şi creşterea albinelor. Apicultura avea chiar şi la vremea respectivă vechi
tradiţii în comunele apropiate oraşului, mai ales în comuna Gai13, pe acele locuri, la sfârşitul
secolului al XIX-lea existând o Asociaţie a Apicultorilor14.
Această tradiţie continua să se menţină şi în perioada interbelică, iar după
realizarea Reformei agrare din 1921 au fost luate măsuri pentru promovarea apiculturii.
Astfel, în anul 1925, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor hotăra ca pe suprafeţele de până la
5 hectare să se organizeze de către arendaşi cel puţin 15-25 de stupi sistematici, numărul
acestora trebuind să crească în fiecare an. Arendaşii care deţineau stupi trebuiau să cultive
plante melifere, iar după doi ani să deţină întreg inventarul apicol15. Din această cauză limita
gospodăriei, care cuprindea locuinţa şi acareturile, era înconjurată de câteva rânduri de
salcâmi. Sădirea pomilor „ajută foarte mult la o recoltă medie, care e importantă nu numai din
punct de vedere apicultor, ci şi din cea a medicinei, a mirosurilor e foarte folositor”16, după
cum susţineau 11 crescători de albine din cartierul Gai, care la 2 martie 1928, solicitau
Primăriei 1 000 puieţi de tei, pentru a fi sădiţi pe străzile acelui cartier. Cu toate acestea,
mierea se mai obţinea din flori de trifoi, floarea soarelui sau din cele de câmp.
În perioada interbelică, în fiecare cartier arădean exista o ocupaţie specifică, prin
care oamenii reuşeau să-şi aprovizioneze familiile cu alimente de bază în perioadele de criză
economică, contribuind în acelaşi timp şi la aprovizionarea pieţelor şi târgurilor oraşului Arad
cu alimente de primă necesitate. O ocupaţie veche a locuitorilor dintr-un alt cartier arădean,
Micălaca, a fost şi pescuitul, „care a reprezentat, dintotdeauna, o sursă de hrană şi de
existenţă”17. Albia râului Mureş a cunoscut o serie de modificări, mai ales după lucrările de
îndiguiri şi de schimbare a cursului râului, care au fost realizate încă din secolul al XVIII-lea,
acestea creând condiţii favorabile activităţilor de pescuit, micălăcenii aprovizionând cu peşte

12
Ibidem.
13
Ibidem, p. 211.
14
Încă din perioada 20-30 iulie 1892, la invitaţia episcopului Ioan Meţianu, preotul Nicolae Martinovici
din Topolovăţ susţinea în Arad conferinţe despre foloasele creşterii albinelor, scopul acţiunii fiind acela
de a se înfiinţa în cadrul „Şcolii Confesionale” cât mai multe stupine. (Horia Truţă, Arad-Gai. Scrieri
monografice, vol. I, p. 211 ).
15
Ibidem, p. 212.
16
Ibidem.
17
Augustin Mureşan, Rodica Colta, Doru Sinaci, Felicia Oarcea, Micălaca. Monografie, Editura Mirador,
Arad, 2010, p. 67.

141
piaţa Aradului în perioada dintre cele două Războaie Mondiale. De asemenea, ţăranii din
cartier creşteau vaci şi aprovizionau cu lapte populaţia din centrul vechi al Aradului.
În cartierele oraşului Arad, aprovizionarea cu alimente se făcea încă din vară. Când
vremea era normală, secerişul grâului începea în luna iulie, imediat după culegerea recoltei
pământul fiind arat. Între iunie-iulie se săpa porumbul, care era cules abia în septembrie, o
parte din acesta fiind păstrat acasă în hambare.
Ocupaţiile casnice ale şvabilor din comuna Aradul Nou, erau legate de prepararea
şi conservarea alimentelor. În general, bărbaţii se ocupau atât cu creşterea şi îngrijirea
animalelor de curte, cai, vaci şi porci, cât şi cu preparatul vinului, aceste ocupaţii fiind
practicate doar în anumite perioade ale anului, toate necesitând anumite cunoştinţe transmise
în familiile germane de la bătrâni la tineri, „cu aceeaşi rigurozitate, specific nemţească”18.
Şpaisul sau cămara de alimente după denumirea românească, era reprezentativ pentru tradiţia
alimentară germană, prin felul în care era depozitate bunătăţile care se găseau aici, cele mai
importante produse alimentare păstrate fiind dulceţurile, sticlele de bulion şi murăturile pentru
iarnă. Exista obiceiul ca preparatele alimentare din carne, şunca, slănina şi cârnaţii să fie
atârnate pe o rudă (prăjină-n.n) de lemn, de obicei rotundă, prinsă în tavanul acelei cămări cu
două frânghii cu lanţuri19. La şcoala de fete a Ordinului „Notre Dame”, tinerele nemţoaice
erau învăţate cum să păstreze ordinea şi curăţenia desăvârşită în aceste cămări. În perioada
interbelică rafturile „şpaisu-lui” aveau prinsă pe margini hârtie imprimată cu legume, fructe
sau flori, iar borcanele aveau etichete pe care gospodina scria anul producerii şi felul
alimentelor.
Francesco Griselini descrie gospodăria locuitorilor din comunele învecinate
oraşului Arad la începutul secolului al XVIII-lea care în perioada interbelică urmau să devină
cartiere ale oraşului, afirmând că în ceea ce priveşte locul în care aceştia obişnuiau să
gătească, bucătăria, „aceasta era izolată de camera în care dorm laolaltă, mănâncă şi beau,
bărbaţi şi femei, taţi şi mame, copii mai mici şi mai mari”20. Această situaţie nu s-a menţinut
pentru mult timp, deoarece, încă de la începutul perioadei interbelice, au fost construite noi
locuinţe moderne, fiind folosite în acel scop loturile de teren existente dar neocupate. În aceste
condiţii, la 26 mai 1925, Serviciul tehnic al oraşului decidea ca în urma parcelării făcute să
deschidă noi străzi. Majoritatea edificiilor din cartierele Aradului din perioada interbelică au

18
Doru Sava, op. cit., p. 406.
19
Ibidem, p. 436.
20
Horia Truţă, op. cit., p. 98.

142
fost proiectate de arhitectul Mihai Probst21. Casele familiale, concepute de acest arhitect erau
formate în general din trei încăperi, o intrare deservind bucătăria, iar alta cămara de alimente.
Intrarea în bucătărie se făcea prin traversarea unei prispe acoperite care se întindea pe toată
lungimea casei. Curtea gospodăriei era ocupată de construcţii improvizate care erau destinate
pentru creşterea animalelor, dar şi de magazii pentru cereale şi lemne.
În perioada interbelică, a apărut de asemenea în multe gospodării şi o casă mică
unde oamenii de rând aveau o bucătărie de vară, însă la fel ca în secolul al XIX-lea, în unele
familii se gătea pe o vatră deschisă amplasată în partea din spate a casei, şi folosită la
afumarea şuncilor, slăninei şi cârnaţilor. În ce priveşte mobilierul, în partea din faţă a
bucătăriei se găsea o masă, bănci, scaune şi un raft pentru oale, dar şi un raft suspendat pentru
farfurii, iar lângă intrare, pe o bancă era aşezată găleata cu apă şi cana22. Pe pereţi erau postate
peretare cusute cu mâna după şabloane, din care nu lipseau diferite texte care urau „poftă
bună”, care aduceau buna dispoziţie în familie.
În general oamenii au devenit mai preocupaţi de calitatea şi gustul mâncărurilor.
Manierele din timpul servirii mesei au devenit şi ele importante. Cu timpul, toleranţa pentru
diversitatea gusturilor se observă şi din modul de a servi mâncărurile la masă. Încă din secolul
al XIX-lea era cunoscut modul de a servi ştiut sub denumirea de „service à la francaise”23.
Felurile de mâncare erau aşezate pe masă în acelaşi timp, la fel cum se procedează şi astăzi.
Un alt mod de a servi la masă, care i-a urmat celui francez, va fi acela de „service à la
russe”24. La fel ca şi astăzi, felurile de mâncare care alcătuiau meniul erau aduse pe rând şi
prezentate fiecărui mesen. Însă, aceste reguli stricte de servire a mesei erau respectate mai
mult de către familiile care locuiau la oraş, decât de cele de la periferia oraşului, dar mai ales
la restaurante, unde, pe lângă calitatea meniurilor, era importantă şi maniera de servire a
mesei.
La oraş exista obiceiul ca masa să fie servită acasă, în familie, când bărbatul se
întorcea de la serviciu. În unele cartiere ale oraşului Arad, cum era cartierul Aradul Nou, atât
în zilele lucrătoare, cât şi în cele de sărbătoare, au existat practici precise legate de
alimentaţie, care au devenit în timp tradiţii. Locuitorii de etnie germană aveau o logică în ceea
ce priveşte viaţa ritmată în zilele prelungite de lucru, aceştia considerând că „cine munceşte

21
Ibidem, p. 110.
22
Doru Sava, op. cit., p. 401.
23
Ştefania Ciubotaru, Viaţa cotidiană la Curtea Regală a României: 1914- 1947, Bucureşti, Editura
Cartex, 2011, p. 338.
24
Ibidem.

143
din greu are nevoie de hrană pe măsură”25, odihna, vizitele între rude, dar şi mesele festive
având loc doar în zilele de sărbătoare. Pe de altă parte, orăşenii veniţi din mediul rural
consumau un singur fel de mâncare: lapte, cartofi, fasole, sau varză, consumul de carne fiind
redus26.
Situaţia era diferită în familiile din înalta societate, unde se serveau mai multe
feluri de mâncare la o masă. Hrana era pregătită de bucătărese renumite, membrii familiei
fiind serviţi dimineaţa cu lapte, pâine cu unt şi gem şi uneori cu ouă-ochiuri, doamnele fiind
preocupate de siluetă. Înainte de a lua masa, membrii familiei îşi spălau mâinile, după care se
aşezau la masă, având în faţă un şervet pe care uneori îl puneau la gât sau pe genunchi. Pe
lângă utilitatea practică, farfuriile din porţelan cu diferite ornamente şi tacâmurile din argint
aveau şi calităţi estetice deosebite. În timpul mesei, care dura de obicei mai mult de o oră,
membrii familiei stabileau activităţile la care urmau să ia parte: piese de teatru sau
concerte,vizite la prieteni, etc.27.
Încă de la începutul secolului al XIX-lea, în spaţiul românesc, arta de a găti se
raporta la bunul gust. Astfel, „arta culinară (...) s-a perfecţionat împreună cu geniul
popoarelor”28, devenind mai aleasă pe măsură ce acestea se stilau, progresele artei culinare
urmând, la naţiunile civilizate, progresul tuturor celorlalte arte. La înnoirea artei culinare au
contribuit şi familiile regale. În România, în perioada interbelică, preceptele bucătăriei
franceze au fost propuse de Curtea Regală a României.
În perioada interbelică, existau cărţi de bucate care recomandau pentru fiecare
produs alimentar care se găsea în comerţ, câte o reţetă specială, acestea asigurând o reuşită în
prepararea hranei, chiar şi pentru gospodinele care nu erau atât de familiarizate în ceea ce
priveşte arta de a găti. Din alimente precum carnea, gospodinele de la oraş alegeau de cele
mai multe ori să pregătească, pentru familiile lor: „supă de carne, supă cu găluşte de brânză,
ciorbă ţărănească, ciorbă rusească”29, dar şi fripturi: „friptură înăbuşită, friptură la tavă,
friptură la grătar, şniţel vienez, drob de miel”30, pe care le asortau cu anumite feluri de sosuri
precum „sosul de usturoi, sosul de mărar şi smântână, sos de hrean şi sos de roşii”31. Din
produse leguminoase precum varza foarte apreciate erau preparatele: varza roşie înăbuşită şi
varza dulce călită. Un alt sortiment de aliment foarte apreciat rămâneau sarmalele. În ce

25
Doru Sava, op. cit., p. 434.
26
Ioan Scurtu, op. cit., p. 186.
27
Ibidem.
28
Ştefania Ciubotaru, op. cit., p. 338.
29
Almanahul pentru toţi, 1944, p. 145, Articolul lui M. Dumitrescu, I. Ungureanu, „Carte de bucate”.
30
Ibidem.
31
Ibidem.

144
priveşte deserturile care se preparau adesea în gospodărie amintim: „perele cu cremă, prăjitura
cu mere, clătitele fără ou, prăjitura cu pere, dar şi tarta de grâu”32.
Prin felul detaliat în care erau explicate acele reţete, se poate observa faptul că în
oraşul Arad, până spre finalul perioadei interbelice, a existat un interes deosebit pentru
prepararea corectă a alimentelor, dar şi pentru aromarea gustului acestora, oamenii de rând
preferând să gătească mai degrabă sănătos, decât sofisticat.
La oraş mai exista obiceiul de a lua masa într-un local, la restaurant, însă acest
lucru se întâmpla doar cu ocazia unor evenimente speciale. Pe lângă meniurile sofisticate care
se consumau de obicei în marile restaurante din centrul oraşului Arad, în România foarte
apreciaţi erau şi „mititeii”. Acest lucru nu pare ieşit din comun din moment ce acest obicei
provenea din capitala României33, unde acest fel de mâncare era apreciat încă de la sfârşitul
secolului al XIX-lea. Cunoscutul scriitor român Păstorel Teodoreanu a afirmat că lăutarii
autohtoni „au fost singurele personaje care au concurat notorietatea mititeilor româneşti”34.
Reţeta tradiţională a mititeilor autohtoni a rămas neschimbată timp de un veac. În versiunea
aceluiaşi memorialist reţeta respectivă încă exista, acesta susţinând că „adevăraţii mici se
trăgeau din piept de vacă, aşa cum lăutarii era musai să fie din neam de ţigani (...). După ce
căpătau cunoscuta formă, erau puşi pe un grătar uns cu grăsime, deasupra unui foc potrivit din
cărbuni de lemn, fără flacără usturătoare”35. În această reţetă este descrisă şi perioada pe care
românii obişnuiau să o numească „Epoca de aur a României”, deoarece odată cu instaurarea
regimului comunist, aceasta s-a stins într-o mare măsură, împreună cu tradiţionala veselie a
românilor.
Deşi apa a fost considerată dintotdeauna esenţială vieţii şi importantă pentru
sănătatea oamenilor, în perioada interbelică la Arad mai existau cartiere apropiate de oraş care
nu aveau apă menajeră. În anul 1928 Primăria oraşului Arad întreprindea o inspecţie în

32
Ibidem.
33
Renumele acestui produs alimentar a fost confirmat pe plan european încă din 1889, când Franţa îşi
sărbătorea primul centenar de la Marea Revoluţie, la Paris fiind inaugurat celebrul „Tour Eiffel” şi
organizată prima ediţie franceză a Expoziţiei Universale. La Pavilionul Românesc din Champ de Mars,
situat în apropierea celebrului turn, cel mai mare succes l-au avut mititeii, pregătiţi de un bucătar din
Capitală. În celebra revistă franceză de epocă „Illustration” este elogiat restaurantul cu specific românesc:
„Restaurantul românesc are darul de a înfăţişa întocmai o parte semnificativă din viaţa românilor, în aşa
fel încât, publicul francez, uita de mofturi şi etichetă, ajungând să se creadă cu adevărat strămutat pe
malurile Dunării, la aproape trei mii de kilometri depărtare de Paris. Totul contribuie să lase această
impresiune: portul folcloric, mâncărurile inegalabile şi patru cuvinte ce nu pot fi traduse în franţuzeşte:
doină, iie, tzuică şi mititei”. Din acest fragment tradus de Păstorel Teodoreanu însuşi, reiese foarte clar
faptul că acest fel de mâncare avea origine românească, din moment ce francezii nu reuşeau să-i găsească
un echivalent în franceza vorbită în acea epocă. (Bucătăria pentru toţi (Bucureşti), an X , 2013, nr. 12, p.
52).
34
Bucătăria pentru toţi (Bucureşti), an X, 2013, nr. 12, p. 52.
35
Ibidem, p. 53.

145
cartierul Gai, constatând că majoritatea fântânilor publice se aflau într-o stare deplorabilă,
devenind nefuncţionale dacă nu urmau să fie reparate imediat. Din acestă cauză, locuitorii din
cartier erau obligaţi să meargă 1,5 kilometri pentru a se aproviziona cu apă potabilă. În acel an
Primăria propunea Uzinelor Municipale, pe lângă remedierea acelei situaţii, înfiinţarea a încă
trei fântâni, la scurt timp în acest cartier fiind montate şi pompe tip Northon36.
Michel Onfray considera că la baza unor invenţii culinare stă faptul că „oamenii
încearcă dintotdeauna să complice totul, (...). Scornesc licori complicate, punând băuturile să
fermenteze, amestecă cidru şi vin şi fac carabi”37, dar şi alte tipuri de băuturi. La fel de
inventivi s-au dovedit a fi şi arădenii în perioada dintre cele două Războaie Mondiale. Mai
ales odată cu venirea verii încă de la începutul lunii iunie, când se bucurau de roadele acestui
anotimp, fructele fiind culese din pomi pentru a fi transformate în compoturi, dulceţuri sau
marmelade, însă „zeama fructelor cu diferite gusturi plăcute şi aromate după felul fructului”38
era păstrată sub formă de lichior sau sirop.
În comerţ se găseau tot felul de preparate cu denumirea de lichior de fructe, pe a
căror etichetă erau desenate fructele din care erau preparate băuturile. Aceste băuturi erau
destul de scumpe, unele dintre ele fiind doar o băutură contrafăcută, având doar arome şi
culori artificiale. În acele condiţii, arădenii obişnuiau să prepare diferite feluri de lichioruri,
mai ieftine, dar în acelaşi timp foarte bune la gust, care conţineau doar ingrediente naturale.
Astfel, lichiorul din flori de tei era unul dintre cele mai apreciate pe care arădenii le preparau
odată cu venirea anotimpului cald. Acel preparat se punea în sticle, după preparare, fiind
păstrat la loc uscat39.
O altă băutură răcoritoare pe care arădenii obişnuiau să o prepare în fiecare vară
era şi lichiorul de trandafiri realizat, după cum se relata într-o publicaţie a ziarului Ştirea de la
sfârşitul perioadei interbelice, din „50 grame foi de trandafiri de grădină, care erau lăsate să
măcereze patru zile în 500 grame alcool, după câteva zile preparatul fiind amestecat cu un
sirop făcut dintr-un litru de apă şi un kilogram de zahăr”40. Dintre băuturile favorite ale
arădenilor mai făcea parte şi „Anisette-ul”, o băutură realizată din anis stelar şi alcool, dar şi
lichiorul de portocale, care era preparat şi din lămâi, lichiorul de piersici roşii, care era la fel
de apreciat precum lichiorul de portocale.

36
Horia Truţă, op. cit., p. 127.
37
Michel Onfray, Raţiunea gurmandă. Filosofia gustului, Bucureşti, Editura Nemira, 2000, p. 85.
38
Ştirea (Arad), an IX, 1939, nr. 2100, p. 3, art. Băuturi răcoritoare în timpul verii.
39
Ibidem.
40
Ibidem.

146
 O băutură aparte, mai sofisticată decât restul lichiorurilor, care erau preparate pe
timp de vară, era „Grand Chartreuse”41, realizat din mai multe esenţe: de melisă, hysop,
angelică la care arădenii adăugau câte un gram de esenţă de muscade ( stafide roşii). Astfel,
arădenii se bucurau de băuturile răcoritoare pe care le realizau din fructe proaspete,
lichiorurile realizate din ingrediente naturale începând să ia locul celor care se găseau în
comerţ, mai ales spre sfârşitul perioadei interbelice.
În perioada interbelică au apărut noi obiceiuri de familie, cu ocazia unor ritualuri
care aveau loc la venirea pe lume a unui copil. Deoarece botezul semnifica integrarea noului
născut în comunitatea creştină, exista obiceiul ca familia copilului să ofere o masă acasă
invitaţilor şi naşilor care luau parte la sărbătoare. De cele mai multe ori la acea masă se servea
o supă de legume, pui pane, compot şi salată, iar „torturile, ştrudelul cu nucă şi cu mac au
apărut în meniul festiv de botez în perioada interbelică”42. În general, meniul festiv oferit la
masa de după botez diferea însă, în funcţie de anotimp, deoarece iarna se serveau în special
gogoşi şi cornuleţe cu osânză, iar dintre băuturi făceau parte rachiul şi vinul.
În ce priveşte nunţile, pregătirile pentru masa de nuntă începeau lunea, iar meniul
tradiţional era de regulă supa de zarzavat cu orez, carnea fiartă cu sos de roşii sau hrean şi
friptura de cartofi, murături sau compot , după care se serveau torturile şi prăjiturile cu
cremă43. În general, se poate spune că doar cu ocazia nunţilor, mâncărurile erau diferite de
cele care se consumau în mod cotidian, însă nici aceste feluri nu păreau să reprezinte pentru
oamenii avuţi, care locuiau în centrul oraşului, ceva ieşit din comun. Arădenii care locuiau la
periferiile oraşului pregăteau cu ocazia acelor evenimente meniuri foarte simple. Spre
exemplu, locuitorii cartierului Pârneava obişnuiau să servească deserturile precum plăcinta
dospită cu magiun, mere sau brânză şi cozonacul cu strugurei 44, doar la cina care avea loc în
aceeaşi zi cu nunta, după cină bătrânii rămânând la masa, doar tinerii continuând dansul.
În zonele de periferie ale oraşului Arad, alimentaţia rămânea relativ săracă, chiar şi
în condiţiile în care existau gospodării în care se creşteau animale. De obicei tăierea porcului
începea din 19 noiembrie, într-o gospodărie fiind tăiaţi între doi şi trei porci. Acea zi era
aşteptată cu mare nerăbdare de întreaga familie. Germanii care locuiau în cartierul Aradul
Nou nu obişnuiau să lase multă carne, „doar puţin cotlet şi ceafă” 45, importante pentru hrana
din timpul verii la câmp fiind şunca, slănina şi cârnaţul, acestea ţinându-se în saramură între 5
41
Ibidem.
42
Doru Sava, op. cit., p. 433.
43
Ibidem, p. 434.
44
Moise Colarov, Monografia circumscripţiei Pârneava a oraşului Arad. Viaţa şi obiceiurile ţăranilor
români din circumscripţia III, Arad, Tiparul Tipografiei Diecezane, 1928, p. 12.
45
Doru Sava, op. cit., p. 407.

147
şi 6 săptămâni. După prepararea cărnii de porc care rămânea, urma o masă, la care se servea
carne fiartă din cazan: „carne de la cap, rinichi, maioşi şi alte delicatese cu ceapă, usturoi şi
pâine proaspătă”46.
De obicei, masa care se organiza cu ocazia Crăciunului era mult mai simplă, la
masă familia servind a doua zi de Crăciun „doar o supă de vin cu franzelă”47 după ce membrii
familiei participau la Sfânta Liturghie. În ce priveşte masa care se servea înainte cu o seară de
Anul Nou, exista un ritual pe care îl urmau fetele din cartierul Pârneava, acestea obişnuind ca
în colacul pregătit pentru acea seară să pună şi bani, iar a doua zi la prânz fiecare primea o
bucată de colac, considerându-se că „norocul cade peste casă”48, dacă la împărţirea colacului,
stăpânul nimerea banul.
Întreaga existenţă a omului tradiţional era încadrată religios. Astfel, orice aspect al
vieţii, „oricât de prozaic ar fi fost”, primea în sens automat şi un sens mai profund, în virtutea
raportării sale la sacru, iar „acest mecanism creator de semnificaţie se manifesta cu atât mai
intens atunci când era vorba de un moment cu caracter excepţional, prin natura sa, cum era
sărbătoarea”49.

1.2. Reguli pentru o alimentaţie sănătoasă

În perioada interbelică, arădenii începeau să înveţe că felul de hrană şi de viaţă
„hotărăsc 90% din sănătatea şi frumuseţea unui om, iar restul aparţine calităţilor cu care a
venit pe lume şi îngrijirilor speciale, mai ales la femei”50.
Se considera drept condiţie principală a frumuseţii sănătatea şi dezvoltarea
armonioasă a corpului, existând o interdependenţă între acestea, „care se pot câştiga
împreună, dar se şi pot pierde împreună”51. Pentru păstrarea sănătăţii erau recomandate
arădenilor câteva reguli care trebuiau urmate şi respectate, atât în prepararea hranei cotidiene,
dar şi în felul de a alterna anumite produse alimentare în meniul săptămânal al mesei. În
această privinţă, Michel Onfray considera faptul că „a şti în ce anume constă o alimentaţie
sănătoasă nu e un lucru uşor de desluşit, însă omul se alimentează corect pentru că are

46
Ibidem.
47
Ibidem.
48
Moise Colarov, op. cit., p. 44.
49
Sorin Mitu, Transilvania mea. Istorii, mentalităţi, identităţi, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 165.
50
Almanahul pentru toţi, 1944, p. 129, articolul lui M. Dumitrescu, I. Ungureanu, „Cum se asigură
sănătatea şi menţine tinereţea şi frumuseţea corpului omenesc”.
51
Ibidem, p. 127.

148
încredere în intuiţia sa”52, în vremurile mitice roadele pământului oferindu-i ajutorul necesar
în acest sens.
Pornind de la aceste considerente, o primă regulă pe care arădenii o respectau,
pentru a avea o viaţă sănătoasă, era cumpătarea în ceea ce priveşte consumul de mâncare şi
băutură. Era recomandat, de asemenea, consumul de alimente bogate în vitamine, deoarece se
considera că „organismul nu poate fi sănătos (...) şi mai ales nu poate fi viu, dacă se hraneşte
cu lucruri moarte”53. În felul acesta, Almanahul din anul 1944 oferă o listă cu alimente care ar
trebui consumate, explicând şi rolul vitaminelor pe care acestea le conţin. Pentru menţinerea
sănătăţii organismului, cele mai recomandate produse alimentare erau considerate legumele
precum roşiile, ridichile, măslinele, ţelina, varza dulce, ceapa, şi cartofii fierţi, iar dintre
fructe: lămâile, portocalele, strugurii, smochinele uscate dar şi restul fructelor proaspete. La
fel de importante erau considerate şi produsele lactate, laptele bătut, smântâna, untul, şi
brânzeturile grase. Toate erau necesare organismului, deoarece conţineau vitaminele A,
importantă pentru apărarea organismului împotriva bolilor contagioase, vitamina B,
importantă mai ales pentru pofta de mâncare şi digestie, vitamina C, care ajuta la creştere,
vitamina D pentru sănătatea oaselor, iar vitamina E pentru buna funcţionare a pielii, cea din
urmă găsindu-se în special în alimente precum salata, pe care specialiştii în nutriţie o
recomandau pentru fiecare masa, mai ales în sezonul când aceasta se găsea la piaţă.
Din cauza faptului că aceste vitamine se diminuau foarte uşor în procesul de
preparare a hranei, se recomanda ca fierberea sau pregătirea alimentelor cu oţet tare să fie
înlocuită cu alte tehnici speciale de gătit, aceste măsuri fiind făcute cunoscute oamenilor de
rând din oraşul Arad, în perioada interbelică, deoarece se considera că „bucătăria actuală
ajunge să ne sature, dar ne hrăneşte foarte puţin”54. Însă, în perioadele de vară, arădenii nu
prea obişnuiau să gătească alimentele pe care le cumpărau din comerţ, deoarece se hrăneau cu
fructe, tomate, lapte şi brânzeturi, alimente care conţineau cele mai multe vitamine, dacă erau
consumate în starea lor naturală.
În ce priveşte consumul de alimente, se recomanda alternarea acestora. O bună
gospodină era considerată aceea care putea să combine, pe zile, masa zilnică din alimente
astfel: la micul dejun, de la lapte, până la ochiuri de ou şi smântână, la prânz fiind apreciate
combinaţiile din tomate, brânzeturi de oaie, ouă, ceapă, ardei verzi, cărnuri ca ficat şi salate
din: salată, ţelină, ridichi, castraveţi, acrite cu zeamă de lămâie sau oţet slab. În ce priveşte

52
Michel Onfray, Pântecele filozofilor. Critica raţiunii dietetice, Bucureşti, Editura Nemira, 2000, p. 39.
53
Almanahul pentru toţi... , p. 127.
54
Ibidem, p. 129.

149
desertul, cel mai sănătos era considerat acela alcătuit din fructe precum strugurii, merele,
portocalele, dar şi alte feluri de fructe. Înainte de cină se consuma de obicei miez de nucă, cu
pâine şi se bea suc de portocale sau lapte bătut; berea şi sucul de lămâie fără zahăr erau
considerate de arădeni ca fiind nişte aperitive foarte apreciate, iar pentru oamenii maturi era
recomandat vinul, după masă, însă consumat în cantitate mică.
În perioada interbelică, arădenii devin preocupaţi de felul în care găteau
alimentele, pentru ca acestea prin, procesul de preparare, să-şi păstreze în continuare
proprietăţile lor nutritive, mai ales vitaminele, „condiţia principală fiind ca maşina de gătit să
nu fie întrebuinţată decât la pregătirea rinichiului, ficatului, muşchiului, dar toate acestea
numai pe jumătate fripte”55. În general, preparatele din carne puteau fi consumate şi în
anotimpul cald, deşi în multe gospodării frigiderul sau „răcitorul electric”, cum era denumit în
epoca respectivă, era considerat un lux, fiind prea costisitor. Gospodinele găseau întotdeauna
modalităţi de păstrare igienică a alimentelor. Astfel, pentru păstrarea cărnii crude se considera
că aceasta nu trebuie spălată decât înainte de întrebuinţare. În general pentru păstrarea ei se
folosea untdelemn curat sau vin alb sau roşu56 sau învelirea în frunze de urzică proaspătă.
Restul alimentelor erau consumate de regulă în stare naturală, dar nu înainte de ai fi spălate cu
multă apă, mai ales fructele, tomatele şi salatele.
O altă regulă importantă, de care ţineau cont locuitorii oraşului Arad, privind
alimentaţia cotidiană, era aceea ca din alimentele care conţineau doar câteva feluri de
vitamine să se realizeze „zeci de variaţii”, deoarece nu toate felurile de vitamine reuşeau să le
consume la o masă. Astfel, se putea renunţa la anumite alimente chiar şi câteva săptămâni,
însă cu condiţia ca organismul să nu fie lipsit de o anume vitamină, „căci va suferi fără să ne
dăm seama”57. Dacă în sezonul de iarnă, oamenii nu reuşeau să-şi procure toate vitaminele
necesare, acesta nu era un motiv de îngrijorare, deoarece, odată cu venirea anotimpului cald se
puteau consuma din nou alimentele care nu se găseau de cumpărat în anumite perioade ale
anului.
În ce priveşte preferinţele pe care le aveau arădenii în alegerea hranei, se poate
afirma că aceştia apreciau alimentele bogate în vitamine, fiind preocupaţi totodată şi de igiena
alimentelor pe care le consumau, dar şi de modul de preparare al acestora, respectarea acestor
reguli contribuind la menţinerea sănătăţii lor.

55
Ibidem.
56
Realitatea ilustrată (Cluj), 1928, an II, nr. 21, 10 iunie, p. 6, art. „Păstrarea alimentelor”.
57
Ibidem.

150
1.3. Igiena şi calitatea produselor alimentare. Protecţia consumatorului
În perioada interbelică, producătorii de alimente din oraşul Arad obişnuiau să ţina
cont de igienă în ce ceea ce priveşte produsele alimentare pe care urmau să le desfacă pe piaţă,
însă după criza economică dintre 1929 şi 1933, existau şi mulţi comercianţi care nu mai luau
în considerare faptul că sănătatea şi curăţenia ar trebui să stea la baza unei ţări civilizate.
În oraş existau brutari care nu acordau suficientă atenţie fabricării pâinii, care
reprezenta, în perioada interbelică, un element de primă necesitate în nutriţia arădenilor.
„Gândaci de toate neamurile, pietricele, hârtie, sforicele şi alte lucruri foarte puţin gustoase”58
ieşeau uneori la iveală când cumpărătorii tăiau o bucată de pâine. Acesta era semnul unei
condamnabile neglijenţe a cărei înlăturare ar fi adus stăpânilor calfelor de brutari mai multă
încredere din partea publicului consumator.
O altă problemă o reprezenta salubritatea apei, care nu se putea garanta niciodată,
pentru întreg oraşul Arad, iar vinul trecea prin foarte multe transformări înainte de a ajunge în
mâna consumatorului. În ceea ce privea preparatele din carne, dar mai ales mâncarea
pregătită în unele restaurante, acestea ofereau adesea „cele mai favorabile ocazii pentru o
intoxicaţie, sau altfel de îmbolnăvire, şi ... în masă”59. Însă, orăşenii mai aveau parte şi de „aer
îmbâcsit”, ocazii de beţie sau „locuinţe cu ploşniţe”. Astfel, oficiile încredinţate cu paza
sănătăţii publice erau obligate să stea mai aproape de cetăţeanul urban şi de cei care îi ofereau
acestuia alimente improprii sănătăţii.
Din cauza faptului că nu erau respectate normele elementare de igienă alimentară,
în oraşul Arad, mai ales în perioada care a urmat după marea criză economică, au existat
câteva cazuri de îmbolnăviri. Un exemplu în acest sens este cazul unei familii care a cumpărat
în vara anului 1934 dintr-o prăvălie aflată în apropierea zonei în care locuia, o cantitate de
peşte, având a doua zi invitaţi la masă. Însă, a doua zi spre seară, după ce întreaga cantitate de
peşte a fost consumată, familia compusă din şapte persoane se simţea rău, chemând în grabă
doctorul care a stabilit că aceştia erau intoxicaţi cu peştele consumat la amiază, dispunând
internarea acestora la Spitalul Judeţean, alături de cei trei invitaţi care au consumat peşte
alterat60.
Cu toate că treptat, după anii crizei economice, autorităţile oraşului s-au arătat
interesate să rezolve o mare parte din problemele existente până atunci în ce priveşte

58
Ecoul (Arad), an X, 1935, nr. 201, p. 2, art. Există oare o comisiune de higienă la Arad?
59
Ibidem.
60
Ştirea, an IV, 1934, nr. 675, p. 6, art. O întreagă familie intoxicată cu peşte alterat.

151
aprovizionarea igienică a magazinelor, pieţelor şi localurilor de consumaţie, câteva excepţii au
continuat să existe până spre finele perioadei interbelice, chiar şi la unele restaurante din
centrul oraşului Arad. În perioada dintre cele două Războaie Mondiale, mai ales vara, în
timpul caniculei, arădenii fugeau de arşiţa soarelui spre grădinile înverzite ale restaurantelor
de vară, aflate în centrul oraşului, considerând că un pahar de bere „îi răcorea”, fortificându-le
în acelaşi timp rezistenţa în faţa anotimpului călduros, berea fiind considerată de mulţi
consumatori o băutură nutritivă, astfel fiind înfăţişată şi de propaganda fabricilor de bere.
Nimeni nu îşi imagina, că şi berea, la fel ca orice altă băutură, trebuia să fie şi
igienică, nu doar de calitate. În toamna anului 1939, un consumator de bere aflat la o bodegă,
constata cu surprindere, când îşi turna din sticlă berea în pahar, că „o muscă de vară înoată în
lichid”61. Dezgustat, consumatorul decide să anunţe autorităţile sanitare, care s-au deplasat la
firma „Schreyer Victor” din Arad pentru a constata că musca cu pricina provenea din
neglijenţa depozitarului, care a primit o amendă de 5.000 lei.
Chiar dacă în perioada care a urmat marii crize economice verificarea calităţii
produselor alimentare care se vindeau în magazine sau în pieţe se desfăşura destul de greu,
existând chiar un dezinteres din partea comercianţilor sau a autorităţilor care se ocupau în
general de acest lucru, treptat protecţia consumatorului s-a dovedit a fi, din nou, eficientă,
existând un inters sporit pentru păstrarea unei igiene corespunzătoare a alimentelor care
urmau să fie comercializate.
În primăvara anului 1935, „Societatea anonimă română pentru comerţul
zahărului”, cu sediul în Bucureşti, anunţa „întrebuinţarea frauduloasă a zaharinei” 62, acest
lucru luând proporţii însemnate în oraşul Arad. Însă, legea pentru interzicerea importului de
zaharină, care exista atât în Monitorul Oficial nr. 5 din 6 aprilie 1900, cât şi în Monitorul
oficial nr. 230 din 18 ianuarie 1906, prevedea efectuarea unor analize speciale pentru acel
produs alimentar, respectiva societate anonimă pentru comerţul cu zahăr fiind obligată să
suporte cheltuielile ambalajului în care trebuia expediată zaharina pentru efectuarea
analizelor, în alte oraşe, precum şi transportul, dar şi analizele. Iar pentru înlăturarea
contrabandei cu zaharină, erau acordate anumite prime denunţătorilor care făceau cunoscute
autorităţilor locale astfel de cazuri, aceştia fiind răsplătiţi cu 25% din amenda cuvenită celor
care se ocupau de contrabandă.

61
Idem, an IX, 1939, nr. 2169, p. 3, art. Riscurile cetăţeanului care bea bere.
62
A. N- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 244/ 1935, f. 1-3.

152
 În aceeaşi situaţie se aflau şi anumite produse alimentare care erau considerate a fi
de primă necesitate, precum carnea, aliment comercializat în anumite comune ale judeţului
Arad fără a se ţine cont de regulamentul de tăiere a animalelor de consum.
Exista, în perioada interbelică, un regulament pentru tăierea animalelor destinate
consumaţiei publice. Acest regulament prevedea ca deschiderea măcelăriilor şi topitoriilor de
grăsime să se realizeze numai cu autorizaţia specială eliberată de autoritatea comunală, după
avizul medicului veterinar oficial şi „în conformitate cu prevederile legii de poliţie sanitară
veterinară”63. În ce priveşte carnea destinată consumului public, aceasta trebuia să provină de
la animale tăiate „într-o tăietorie oficială”, sub controlul medicului veterinar, sau în lipsa
acestuia, a examinatorului de carne calificat. Examinatorii de carne erau obligaţi să examineze
animalele tăiate „cu cea mai mare conştinciozitate”64, controlând biletele de proprietate pentru
a evita introducerea pe piaţă a animalelor bolnave sau suspecte de boală, dar şi a celor obosite,
aduse de la distanţe foarte mari. De asemenea, se luau măsuri ca tăierea să se realizeze în cele
mai bune condiţii, iar cărnurile să ajungă curate în măcelării, aplicându-se pe fiecare carne în
parte o ştampilă vizibilă cu ziua examinării. La dispoziţia examinatorului de carne erau puse
registrele cu tabele imprimate, fiind înregistrată chiar şi ziua tăierii animalelor a căror carne
era destinată pentru consum. Tabelele erau înaintate serviciului veterinar, pentru a putea fi
centralizate de Serviciul zootehnic judeţean, care înainta un singur tabel pe întreg judeţul
Ministerului de Agricultură şi Domenii65.
Până la construirea unui abator, în localităţile judeţului erau admise tăieri în locuri
de sacrificiu particulare, bine amenajate, „cu scurgere prin canal de ciment într-un rezervor şi
nu se va permite măcelarului să facă tăieri până la sosirea examinatorului de carne, care va
avea cheia acelui stabiliment luată de la Primarul comunei din caz în caz şi după tăierea şi
curăţarea acelui local se va închide şi preda cheia Primăriei”66.
Măcelarii şi cârnăţarii erau oligaţi să se conformeze îndrumărilor date de medicul
veterinar atât în ce priveşte prepararea cărnii destinate consumului public, cât şi în ce priveşte
întreţinerea în cea mai mare curăţenie a abatorului, dar şi a uneltelor pe care aceştia le
foloseau în localurile de vânzare.
O altă decizie care prevedea protecţia consumatorului a fost luată la sfârşitul
perioadei interbelice, mai exact în anul 1939, astfel încât toţi debitanţii de băuturi spirtoase să
fie opriţi să vândă spirt din vin sau rachiu în alte vase şi ambalaje decât în care au fost

63
Ibidem, dosar 290/ 1937, f. 1.
64
Ibidem.
65
Ibidem.
66
Ibidem.

153
eliberate de Administraţia Monopolului, să schimbe tăria alcoolului, gustul sau culoarea
rachiului prin adaos de apă, spirt, arome, culori, să amestece varietăţile de rachiu între ele, să
adauge alte esenţe67. Începând din anul respectiv, comercianţii de băuturi alcoolice nu aveau,
de asemenea, dreptul de a schimba sigiliul de garanţie aflat pe sticle sau pe ambalajul acelora,
în afară cazului în care băuturile se consumau pe loc. Aceasta însemna că debitanţii aveau
voie să deschidă sticlele şi să vândă rachiurile, însă numai în cantităţile cerute de clienţi
pentru a fi consumate în local şi numai în limita strictă a necesităţilor de a servi clientela din
local, iar cei care desfăceau mai multe sticle decât cele necesare consumatorilor aflaţi în local
primeau o amendă de la 500 la 10.000 lei.68
În ceea ce priveşte alcoolul casnic, acesta se putea vinde numai în sticle sigilate,
debitanţii neavând voie să desfacă sticlele. Dacă aceştia nu respectau acele condiţii erau
amendaţi la fel ca şi ceilalţi producători de băuturi spirtoase de pe piaţa arădeană.

**
În oraş, de protecţia consumatorului se ocupa „Direcţiunea generală a
aprovizionării” Arad. Această direcţie ţinea evidenţa mărfurilor importate, dar şi a celor care
urmau să fie exportate în alte judeţe ale României, mai ales când printre produsele exportate
se aflau şi cele alimentare. Pentru a ţine această evidenţă „Direcţiunea generală a
aprovizionării” alcătuia un Chestionar69, prin intermediul căruia erau evaluate mărfurile care
se primeau, felul, cantitatea şi valoarea acestora. De asemenea, se ţinea cont, în acest fel, de
valoarea mărfurilor distribuite, dar şi de preţul la care era vândut fiecare articol. În finalul
fiecărui chestionar se realiza o analiză asupra beneficiului total care rezulta din vânzarea
mărfurilor şi asupra destinaţiei acelor beneficii. Astfel, se cerea să fie specificată fiecare
cheltuială deosebită, reparaţie de şcoli şi drumuri, ajutorare a instituţilor de binefacere.
Aceeaşi direcţiune se interesa şi de calitatea mărfurilor distribuite în comunele judeţului Arad,
dar şi de felul în care erau întrebuinţate acele mărfuri.
Având în vedere faptul că porumbul constituia, în perioada interbelică, un aliment
de bază al locuitorilor judeţului Arad, la 4 octombrie 1928, Ministerul Sănătăţii oferea
instrucţiuni speciale tuturor medicilor şi laboratoarelor de igienă din ţară în vederea recoltării
unor probe din porumbul importat, pentru analiza lui după anumite norme. Probele urmau să
fie recoltate numai în prezenţa medicului oficial, care trebuia să respecte instrucţiunile primite

67
Ştirea, an IX,1939, nr. 2223, p. 2, art. În atenţiunea debitorilor de beuturi spirtoase.
68
Ibidem.
69
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 7/ 1921, f. 4.

154
de la Ministerul Sănătăţii, importul de porumb fiind permis numai după îndeplinirea acelor
cerinţe70.
Porumbul fiind un aliment incomplet, lipsindu-i vitaminele necesare creşterii, mai
era consumat deseori şi stricat, ducând la apariţia pelagrăi, considerată la acea vreme „o boală
deosebit de gravă”71. Aşa s-a întâmplat în vara anului 1934, în judeţul Arad, din cauza
faptului că în anul 1933 porumbul nu s-a copt, în cea mai mare parte din cauza timpului
nevaforabil. În asemenea condiţii, Ministerul Sănătăţii ia o serie de măsuri pentru a împiedica
consumul porumbului alterat. Cu toate acestea, în pofida mijloacelor de constrângere,
populaţia nu respecta acele măsuri, Ministerul Sănătăţii fiind obligat să interzică cu
desăvârşire, pe cale de ordonanţă, întrebuinţarea ca hrană, dar şi măcinatul porumbului necopt
şi alterat, precum şi a celui de calitate slabă.
În perioada interbelică, presa locală, pe lângă faptul că ţinea la curent locuitorii cu
ultimele evenimente petrecute în oraş, obişnuia să ofere câteva sfaturi utile în ce priveşte
respectarea unei alimentaţii corecte pentru omul de rând, care de cele mai multe ori nu reuşea
să împlinească aceste reguli, din cauza lipsei de timp sau a unei informări corespunzătoare.
Sfaturile pentru o alimentaţie corectă se dovedeau foarte utile mai ales în situaţiile în care era
vorba despre consumul anumitor alimente care, în cazul că nu erau destul de bine cunoscute,
puteau fi confundate cu alimentele comestibile, cum era şi cazul ciupercilor.
În fiecare an, atât în oraş, cât şi în mediul rural, mureau oameni otrăviţi cu
ciuperci, mulţi dintre aceştia pretinzând că se pricep să distingă ciuperca hipertoxică de cea
comestibilă, în timp ce alţi cunoscători se lăudau că pot să distingă ciupercile după miros.
Însă, specialiştii din epocă au demonstrat că nici acea regulă nu este întotdeauna adevărată72,
iar culoarea, de asemenea, nu era un mijloc sigur de a deosebi ciupercile bune de cele rele. În
acest sens, se explica faptul că ciupercile îşi schimbă culorile când sunt culese, chiar şi cele
comestibile, de aceea nici acesta nu era un criteriu bun de a le distinge de cele otrăvitoare.
Acelaşi lucru fiind era valabil şi invers, în cazul ciupercilor otrăvitoare, cum era ciuperca
amanita- pantera, care îşi păstra culoarea73, ce putea induce în eroare aşa-zişii cunoscători de
ciuperci. Cu toate acestea, şansele de vindecare ale celor care consumau astfel de ciuperci
erau în general sigure. Însă, exista şi un grad mai grav de otrăvire, cu aşa-zisa ciupercă
muscaridiană, foarte periculoasă din cauza otrăvii sale, care „în cantitate de 3 miligrame (...)

70
Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie din Arad, nr. 6, 1928, p. 83.
71
Istoria românilor. România întregită (1918-1940), vol.VIII, coord. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2003, p. 136.
72
Ştirea, an IV, 1934, nr. 563, p. 3, art. Amatorilor de ciuperci.
73
Ibidem.

155
poate să dea ordine foarte grave”74. Cea mai puternică otrăvire era provocată de ciuperca
faloidiană, aceste ciuperci conţinând cea mai puternică otravă. Ca urmare, se aducea la
cunoştinţa publicului arădean faptul că înainte de a consuma ciuperci culese direct din păduri,
ar trebui să cunoască riscurile la care se expuneau, deoarece ciupercile cele mai otrăvitoare
conţineau o otravă care nu putea fi distrusă nici prin fierbere, nici prin coacere. Din cauza
faptului că erau foarte puţini aceia care le cunoşteau cu adevărat, medicii arădeni transmit
locuitorilor judeţului Arad sfatul că ar fi bine să renunţe la aceste alimente, decât să se expună
otrăvirii, ei considerând că „cel mai cuminte lucru este ca din bucătăria şi lista dumneavoastră
de mâncare să îndepăraţi acest fel de mâncare”75. Totodată, aceştia atrăgeau atenţia că
deosebirea între ciupercile comestibile şi ciupercile otrăvitoare nu poate să o facă decât
oamenii cu experienţă, însă şi aceia, rareori bineînţeles, puteau să se înşele amestecând o
ciupercă otrăvitoare printre cele care se puteau consuma.
Având în vedere că apa este alimentul cel mai important pentru corpul uman, se
explica şi din punct de vedere medical de ce acest aliment nu putea lipsi din alimentaţia
cotidiană, „ea formând baza părţii lichide a celulelor corpului”76. Din această descriere reiese
şi mentalitatea omului din perioada respectivă, care devenea foarte atent la felul în care se
hrănea, pentru a-şi menţine o sănătate bună.
Uzina de apă a municipiului Arad, înfiinţată în anul 1896 de către Casa engleză
A.J. Meyer, a ajuns în perioada interbelică „a nu mai satisface condiţiunile de igienă pe care
trebuia să le îndeplinească o apă potabilă”77. Având în vedere acest neajuns, în anul 1924 se
luau măsuri ca apa brută să fie captată din pompe centrifugale, nou instalate, pentru a fi
transmisă direct în reţeaua de conducte, fără nici o tratare prealabilă. Însă, metoda aducea
reclamaţii din partea consumatorilor, încât s-a luat hotărârea de tratare a apei brute cu apă de
var. Situaţia a fost remediată odată cu instalarea la conducerea uzinei a ing. Tripa, care
devenise directorul întreprinderii. Acesta, studiind sistemul de pulverizare a apei, a inventat
un pulverizator cu mult superior celor de fabricaţie străină, reuşind să alimenteze oraşul Arad
cu apă potabilă de calitate şi având rezultate excelente.
Locuitorii oraşului Arad erau sfătuiţi să nu bea apă de ploaie adunată în cisternă,
sau din cursuri de apă formate din topirea gheţii. Acestea neavând minerale, erau considerate

74
Ibidem.
75
Ibidem.
76
Ştirea, an IV, 1934, nr. 560, p. 3, art. Apa de băut.
77
Idem, 1934, nr. 602, p. 5, art. Inaugurarea noilor instalaţiuni de la Uzina de apă.

156
a fi mai potrivite pentru spălat şi fiert legumele. În schimb, pentru băut erau recomandate
„mai ales apele de izvor”78.
Oamenii erau sfătuiţi, de asemenea, să nu consume zilnic trei litri de apă, chiar
dacă acea cantitate se considera că era pierdută într-o zi, deoarece legumele şi fructele
conţineau 80% apă, la care se adăugau supele, ceaiurile, vinul, laptele, în acele condiţii fiind
suficient consumul a 1,5 litri de apă. Se mai recomanda ca apa să fie băută natural, fără a fi
sterilizată, decât în cazul în care era suspectă a fi murdară să fie fiartă cinci minute sau
„punem la un litru de apă trei picături de apă Javal cu 12 ore înainte de a fi consumată” 79, în
acel fel considerându-se că se poate obţine o apă pură. Era destul ca apa de băut să fie clară,
transparentă şi inodoră, chiar dacă mai conţinea microbi, teorie contrară celor din zilele
noastre, chiar dacă a fost susţinută de o licenţiată în Ştiinţele Naturii, Virginia Spiru Ionescu.
Ea atenţiona oamenii să fie atenţi şi la consumul apei cu gheaţă, care putea chiar să împiedice
digestia, temperatura de 10 grade a apei fiind considerată „cea mai potrivită” pentru
persoanele sănătoase.
În ce priveşte consumul de ape minerale, oamenii erau sfătuiţi să ceară părerea
unui medic înainte de a bea astfel de ape. La vremea respectivă se descoperise deja faptul că
apa minerală anulează anumite otrăvuri din organism, „ştiinţa aceasta modernă pretinzând că
nu este vorba de anumiţi compuşi chimici, ci de felul cum aceste corpuri chimice sunt
dizolvate în anumite ape”80.
Dacă se încerca rezolvarea problemelor legate de consumul unor alimente
nesigure, prin oferirea unor sfaturi practice locuitorilor oraşului, autorităţle locale doreau chiar
să interzică vânzarea produselor alimetare care se găseau la unele târguri din judeţ în condiţii
neigienice. Astfel, cu ocazia unei inspecţii făcute în comuna Buteni în vara anului 1923,
prefectul judeţului Arad constata faptul că târgul de vite funcţiona în condiţii cu totul contrarii
legilor impuse de poliţia sanitar-veterinară, iar la unele târguri comercializarea vitelor
funcţiona fără prezenţa medicului veterinar. În acele condiţii, prefectul a luat decizia ca
oboarele de vite să fie împrejmuite corespunzător, iar cu ocazia târgurilor de animale să fie
prezent un medic veterinar. Dacă nu erau respectate aceste reglementări, comercianţii nu mai
aveau dreptul să aducă animalele în astfel de locuri. Medicii veterinari de plasă erau obligaţi

78
Idem, 1934, nr. 560, p. 3, art. Apa de băut.
79
Ibidem.
80
Ibidem.

157
să exercite supravegherea strictă a târgurilor de animale şi să raporteze forurilor de primă
instanţă problemele care existau în organizarea unor astfel de târguri81.
Însă au existat şi ani în care Camera de Comerţ şi Industrie din Arad suspenda
analiza sanitară care trebuia efectuată asupra anumitor produse alimentare. Spre exemplu, în
anul 1931 analiza sanitară a fost limitată numai asupra mărfurilor pentru care era „perfect
justificată şi necesară”. Din păcate, analiza sanitară nu era considerată necesară pentru
articolele de marcă, cunoscute în toată lumea ca delicii, uşor degradabile, cum erau: sardelele
franceze şi portugheze, difetritele brânzeturi elveţiene, ciocolata şi bomboanele, ceaiul şi
cafeaua, al căror preţ mondial era în perioada crizei economice atât de scăzut, încât nici un
comerciant nu importa ceai sau cafea de calitate inferioară82.

1.4. Dietele alimentare şi Postul

Pe lângă respectarea unor reguli în ceea ce priveşte prepararea hranei cotidiene,
arădenii obişnuiau să urmeze câteva diete, în vederea prevenirii sau chiar a tratării unor boli.
Astfel, dieta cu fructe, precum strugurii, sau cu alimente naturale, ca mierea, era foarte
apreciată, iar anumite produse alimentare, care înainte de 1918 aproape că nu erau consumate
deloc, în perioada interbelică încep să facă parte din rândul alimentelor considerate sănătoase.
La sfârşitul secolului al XIX-lea zahărul era considerat un aliment nociv,
considerându-se că „strică dinţii (...), produce tulburări în stomacul copiilor mai ales”83. Din
această cauză era foarte rar consumat de arădeni. Însă, la începutul secolului al XX-lea,
savantul francez Claude Bernard, a fost primul care demonstra că în stare normală zahărul se
găseşte în sânge şi că „isvorul manifestaţiilor vieţii este numai zahărul”84. Treptat, alţi savanţi
care au studiat această chestiune ajung la aceeaşi concluzie pe care o susţinea savantul
francez.
În perioada interbelică, acest aliment începe să fie tot mai des folosit în bucătăria
tradiţională de către arădeni, ajungându-se la concluzia că zahărul ajută digestia, lucru
observat de fiecare dintre consumatorii acestui produs alimentar, când după o masă copioasă
obişnuiau să servească şi ceva dulce, deserturile devenind foarte apreciate chiar şi în mediul
rural arădean. La fiecare sfârşit de săptămână gospodinele obişnuiau să pregătească prăjituri

81
A. N- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 3/ 1923, f. 75.
82
Idem, Fond Camera de Comerţ şi Industrie Arad, dosar 1/1931, f. 55.
83
Românul (Arad), an X, 1921, nr. 36, p. 5, art. Zahărul.
84
Ibidem.

158
tradiţionale, în timp ce în mediul urban acestea se găseau şi în restaurante, alături de alte feluri
de deserturi mai sofisticate.
Zahărul devine un aliment recomandat şi de medici, descoperindu-se că acesta
reprezintă alimentul principal pentru viaţa muşchilor, oferind putere musculară în stările de
covalescenţă, în slăbiciunile produse prin sforţări musculare de lungă durată, dar şi în
perioada ce urma după naştere. Acest aliment nu mai era considerat o otravă, cum se credea în
trecut, devenind un aliment de primă necesitate, indispensabil organismului omenesc,
deoarece corpul îl căuta în amidonul pe care îl consumau oamenii, găsindu-se şi în pâine,
orez, fasole, cartofi, dar şi în făina de grâu.
Faptul că zahărul nu era un aliment indigest, sau toxic, era demonstrat de
cercetările ştiinţifice, care au confirmat necesitatea zahărului ca aliment prin experienţele care
s-au realizat în Germania. În timpul desfăşurării Primului Război Mondial, se constată că
soldaţii puteau să reziste mai multe zile la tot felul de eforturi fizice, nemâncând nimic în
afară de zahăr.
În perioada interbelică, locuitorii oraşului Arad consumau fructe mai ales vara.
Primăvara şi toamna obişnuiau să consume fructe în scop curativ, cura cu struguri în sezonul
de toamnă bucurându-se de o bună reputaţie, deoarece strugurii conţineau pe lângă vitamine şi
multe minerale. Persoanele care sufereau de boli de stomac consumau până la 2 kilograme de
struguri pe zi fără a înghiţi sâmburii şi cojile. Cura cu struguri era urmată, de asemenea, de
persoanele care sufereau de boli de rinichi, acestea simţindu-se bine în urma acestei diete, iar
cei care preferau mustul în locul strugurilor reuşeau să prevină febra tifoidă, sau chiar
tuberculoza.
Mai exista şi o categorie de persoane care consuma foarte mulţi struguri pe zi,
împreună cu alte alimente, pentru o cură de îngrăşare, contrar celor care consumau mai mult
struguri şi foarte puţine alimente cu scopul de a face o cură de slăbire.
Cu toate acestea, orăşenii considerau că o adevărată cură cu struguri era mult mai
sănătoasă dacă era făcută departe de zgomotul oraşului, uitând de preocupările zilnice. Pentru
cei care locuiau în mediul rural, o cură adevărată cu struguri ţinea de la 5 la 6 săptămâni 85.
Înainte de a fi consumaţi, strugurii erau întotdeauna spălaţi pentru a fi „fără praf, fără
murdării, fără germeni de boli, fără sulfat de cupru ( piatra vânătă) cu care s-a stropit viţa
contra manei”86.

85
Ştirea, 1934, nr. 733, p. 2, art. Cura de struguri.
86
Ibidem.

159
 La fel de apreciate ca strugurii erau şi alimentele naturale, precum mierea. În
perioada interbelică, arădenii găseau în nectarul din florile plantelor sursa de vindecare a
multor boli. În mod obişnuit, florile culese erau păstrate la uscat, însă prin uscare acestea
pierdeau o mare parte a însuşirilor curative. Însă, nectarul parfumat al florilor prelucrat de
albine cuprindea pe lângă dulceaţa lui şi esenţa florii, însuşirea curativă a mierii fiind
considerată medicamentul plantei din care a fost recoltată. Mierea de salcâm ocupa locul de
frunte în vitrinele magazinelor şi în comerţ, spre nemulţumirea arădenilor, care ştiau că
mierea culeasă de albine din flori care nu erau „bune pentru leacuri” nu aveau nici putere de
vindecare. Astfel, arădenii preferau mierea de tei, pe care o considerau superioară celei de
salcâm. Această miere, pe lângă faptul că reprezenta un aliment în sine, era întrebuinţată cu
succes în tratarea bolilor aparatului respirator, fie direct prin consumare, fie indirect ca bază
de preparare a „unor sumedenii de reţete”87.
Cea mai bogată miere în proprietăţi curative şi cea mai recomandată era mierea de
fâneaţă naturală, realizată din flori mixte. Această miere era adunată de albine din mii şi mii
de feluri de flori, conţinând însuşirile medicale ale tuturor florilor recoltate. La nici un alt
aliment nu se găsea în aşa măsură îmbinarea armonioasă a tuturor vitaminelor. Ca urmare,
valoarea medicală şi alimentară a mierii creşte enorm, concurând orice alt produs natural sau
artificial. În perioada interbelică se cunoştea faptul că mierea, datorită vitaminelor sale,
prevenea insomnia, producea poftă de mâncare, accelera creşterea copiilor şi întreţinea buna
dezvoltare a organismului, constituind un aliment care nu lipsea din hrana zilnică a multor
arădeni.
De multe ori mierea înlocuia zahărul, în limita posibilităţilor, deoarece însuşirile
tonice şi digestive ale mierii erau cu mult superioare celor ale zahărului, mai ales sub aspect
igienic. Astfel, arădenii doreau să renunţe, pe cât posibil, la consumul de zahăr, al cărui preţ
nu era cu mult mai ieftin decât al mierii, pentru a-şi recăpăta sănătatea înaintaşilor lor, „care
nu au cunoscut în gospodăriile lor, decât întrebuinţarea mierii”88.
Pe lângă miere, un alt aliment pe care arădenii îl realizau în propriile gospodării
era zerul de lapte. În perioada interbelică, locuitorii din satele arădene considerau zerul de
lapte, pe care îl obţineau la fabricarea brânzei, „un medicament natural de mare folos pentru
curăţirea organismului”89. Acesta conţinea substanţe minerale şi diferiţi fermenţi, medicina
din popor atribuindu-i proprietăţi tămăduitoare, iar medicina ştiinţifică, după numeroase

87
Ştirea, an IX, 1939, nr. 2112, p. 4, art. Întrebuinţarea mierei.
88
Ibidem.
89
Ştirea, 1939, nr. 2200, p. 4, art. Zerul de lapte.

160
cercetări, dovedea de asemenea calităţile terapeutice ale zerului de lapte, alimentul
contribuind în special la stimularea digestiei. De aceea, exista obiceiul de a bea dimineaţa un
pahar de zer înainte de luarea mesei, zerul contribuind şi la omorârea bacteriilor periculoase,
dezvoltând în locul lor, microbii saprofiţi, care ajutau la digestie.
În perioada interbelică, zerul era un aliment consumat de către arădeni şi pentru
prevenirea bolilor infecţioase, precum gripa, pneumonia, febra tifoidă sau scarlatina, precum
şi de cei care abuzau de mese copioase. În intoxicaţiile cu plumb, zerul ajuta la „curăţirea”
organismului.
Zerul provenit din lapte nu era un aliment greu de procurat, fiindcă oricine îl putea
prepara acasă. Totuşi alimentul, deşi părea simplu, nu era întrebuinţat la întâmplare, doar
medicul fiind autorizat să prescrie cura cu zer de lapte, deoarece aceasta nu se prescria la fel
în toate cazurile. După medicul Renaud, existau câteva moduri de a urma cura cu zer de lapte.
În privinţa unei diete severe şi exclusivă cu zer de lapte, care era prescrisă în special celor
bolnavi, supraponderali sau în bolile infecţioase, acei bolnavi urmau să bea un kilogram şi
jumătate de zer în 24 de ore. Astfel, zerul de lapte începea să fie întrebuinţat din ce în ce mai
mult, fiind consumat mai ales pentru păstrarea sănătăţii atât de preţuită.
Importanţa pe care o aveau produsele lactate asupra sănătăţii a fost demonstrată şi
de filosofi precum J. J. Rousseau, care lăuda meritele „laptelui prins”. În încercarea de a
demonstra faptul că acesta este un aliment sănătos şi benefic, „el se sprijină pe relatările unor
călători care atestă existenţa unor popoare, care se hrănesc exclusiv cu lactate”90. Considerând
că laptele este cel mai simplu şi mai natural dintre alimente, Michel Onfray adaugă faptul că
Rousseau susţinea că restul alimentelor sunt surogate, în comparaţie cu laptele91.
În perioada interbelică, locuitorii oraşului Arad obişnuiau să consume nu doar
alimente considerate sănătoase, ci şi băuturi pe care le considerau prielnice pentru păstrarea
sănătăţii şi chiar pentru prevenirea îmbătrânirii premature. Astfel, pe lângă băuturile care se
găseau în comeţ şi pe care arădenii obişnuiau să le consume la ocazii speciale, mai exista o
băutură pe care cercetătorii perioadei interbelice o numeau „elixirul vieţii”92, datorită efectelor
pe care le avea, fiind trecută în cataloagele medicale oficiale. Respectiva băutură se
comercializa peste tot în lume, fiind realizată după reţeta originală a bitter-ului suedez,
descoperit de un savant din Suedia. În România, după reţeta originală, băutura „nobilă” se
fabrica numai la fabrica de lichior „Flora” din Arad. Cei care consumau în mod sistematic

90
Michel Onfray, Pântecele filozofilor…, p. 45.
91
Ibidem.
92
Ştirea, 1939, nr. 2244, p. 3, art. Secretul vieţii lungi.

161
băutura respectivă, ajungeau să se convingă de beneficiile ei. Dacă era vorba de prelungirea
vieţii, ei considerau că merită să încerce o astfel de băutură, deoarece însăşi veche cronică
suedeză remarca atingerea unei vârste de peste 100 de ani a celor care consumau bitterul
suedez în trecut.
Fabrica arădeană „Flora” reuşise să obţină cu greu reţeta, ceea ce dovedea „spiritul
înaltei concepţii a întreprinderii”93. Era cunoscut faptul că nu doar bitterul suedez era renumit,
ci şi restul fabricaţiilor, precum specialităţile de „Lichwitz ligueur”, la fel de renumite şi
apreciate fiind cognacurile de bună calitate ale fabricii respective.
Michel Onfray afirma în „L’Usage des plaisirs”: „dietetica este descrisă drept ceva
ce s-ar putea numi o artă fără muzeu. Este interpretată ca o manieră de a stiliza o libertate, o
logică a trupului şi totodată o apologie a stăpânirii”94, deoarcere însăşi alegerea unui aliment
devine o opţiune existenţială prin intermediul căreia se accede la constituirea de sine,
obiectivul dieteticianului fiind sănătatea.

**
În „Monografia comitatului Arad şi oraşului liber regesc Arad (1892-1913)”,
Somonyi Gyula afirmă faptul că atât locuitorii din mediul urban, cât mai ales cei de la sate,
puneau mare preţ pe respectarea postului încă dinaintea perioadei interbelice. Istoricul susţine
că arădenii „au fost botezaţi pentru patru posturi”95, având în vedere că aceştia ţineau post
şase săptămâni înaintea sărbătorilor de Crăciun, înainte de Paşti şapte săptămâni, iar înainte de
Sfânta Maria Mare şi de ziua Sfinţilor Petru şi Pavel câte două săptămâni. Postul era atât de
respectat, încât pentru zilele în care era ţinut nu se gătea decât de post, în oale în care nu s-a
pregătit niciodată vreun fel de mâncare cu untdelemn, iar dacă din greşeală în oala de post
ajungea lapte, aceasta nu mai era considerată de post. În zilele de post, de dinaintea perioadei
dintre cele două Războaie Mondiale, oamenii de la sat nu consumau nici măcar ouă sau
lapte96.
Locuitorii acordau o mare importanţă sărbătorilor religioase, chiar dacă aceste
reguli începeau să se schimbe, la casele mai sărace considerându-se că este suficient să cureţi
o jumătate de oră vasele de dulce, în care se gătea mâncarea care nu era de post, pentru a
putea fi folosite şi pentru prepararea mâncărurilor de post.

93
Ibidem.
94
Michel Onfray, Pântecele filozofilor…, p. 23.
95
Consiliul orăşenesc Pecica, Monografia Pecica, Arad, 2007, p. 495.
96
Ibidem.

162
 Pe lângă obiceiul de a merge la biserică în fiecare duminică, dar şi la marile
sărbători, arădenii, în perioadele de post, renunţau la consumul alimentelor de zi cu zi.
Alimentaţia în perioadele din preajma sărbătorilor calendaristice era considerată „o etapă de
purificare a trupului şi a sufletului”97, pentru întâmpinarea marilor sărbători religioase, în toată
curăţenia fizică şi împăcarea sufletească.
În anumite gospodării, care se aflau la periferia oraşului Arad, mâncărurile de post
se pregăteau cu ulei din sămânţă de bostan98, în timp ce în unele comune arădene, în zilele de
miercuri şi de vineri, când se ţinea post, se consuma în special mazăre uscată cu salată
verde99. În postul Crăciunului, familia nu mai consuma dulciuri până în ziua de Crăciun. Se
renunţa chiar şi la preparatele din carne, deşi obişnuiau să taie porci înainte de Crăciun, postul
dinaintea acestei mari sărbători fiind ţinut în întregime100. Zilele de dinaintea Ajunului erau
destinate pregătirii colacilor, dar şi celorlalte feluri de mâncare specifice Crăciunului. În seara
de Ajun, feciorii, în grupuri de trei sau patru, porneau la colindat, pe la fiecare casă, unde erau
serviţi cu colac şi băutură.
În seara de Ajun, erau respectate tradiţiile locale, familia reunindu-se în jurul
mesei de Crăciun, existând credinţa că astfel membrii familiei vor fi uniţi tot anul, iar „sub
faţa de masă puneau fân, care era dat a treia zi la animale, pentru sănătate”101. Deşi perioada
de post ţinea destul de mult, cina se desfăşura în limitele unui ospăţ sobru. Spre exemplu, în
Micălaca exista obiceiul ca în seara de Ajun să se mănânce „ciuci cu mac”102, un fel de tăiţei
cu mac, macul fiind considerat un fel de simbol al sporului în gospodărie, iar în ziua de Anul
Nou, nu se consuma decât carne de porc, deoarece porcul se considera că aduce prosperitate,
pe când „găina dă pământul înapoi”103.
În ziua de Bobotează, toată lumea aducea acasă de la biserică apă sfinţită, pe care o
păstrau tot anul, „pentru sănătate la oameni şi la animale”.
În prima sâmbătă din Postul Paştelui, cunoscută ca ziua de Sfântul Toader, exista
un alt obicei religios respectat mai ales în zonele rurale ale judeţului Aradului. Femeile
împărţeau colivă la biserică pentru pomenirea morţilor, dar şi tuturor preoţilor, cantorilor şi
cântăreţilor care au slujit acolo parastasul.

97
Augustin Mureşan, Rodica Colta, Doru Sinaci, Felicia Oarcea, op.cit., p. 81.
98
Moise Colarov, op. cit.,p. 12.
99
Ionel Mecheş, Monografia comunei Târnova, Arad, 2011 , p. 79.
100
Augustin Mureşan, Rodica Colta, Doru Sinaci, Felicia Oarcea, op. cit., p. 82.
101
Ibidem.
102
Ibidem.
103
Ibidem.

163
 Pe întreg parcursul anului, la sărbătorile religioase predominau obiceiurile
conform cărora gospodarii trebuiau să aibă grijă de proprietatea casei lor. De aceea, de
sărbătoarea celor 40 de mucenici, care prăznuieşte cei 40 de creştini martirizaţi la Sevastia,
femeile „făceau plăcinţi acre şi le împărţeau la vecini şi la neamuri de pomană şi pentru sporul
casei”104, iar la Buna Vestire, care se ţinea la data de 25 martie, oamenii respectau anumite
obiceiuri, printre care şi acela ca în ziua respectivă „să nu fii flămând şi să nu ai buzunarele
goale”, deoarece acum se considera că pământul este blagoslovit.
În Săptămâna Mare, dinaintea Paştelui, locuitorii comunelor şi zonelor rurale
arădene ţineau postul şi mai strict, credincioşii mergând în fiecare seară la biserică. În prima
duminică după Paşte, oamenii ţineau şi Paştele morţilor, mergând la cimitir cu coşul cu colac
şi ouă sfinţite. Mai obişnuiau, cu ocazia sărbătorilor de Paşte, să aducă struguri la biserică,
care „după ce erau sfinţiţi se împărţeau la credincioşi odată cu anafura”105.
O sărbătoare religioasă foarte importantă pentru creştinii arădeni, în perioada
interbelică, era Adormirea Maicii Domnului cunoscută şi ca Sfânta Marie Mare. Cei mai de
vază se pregăteau pentru această sărbătoare, ţinând un post de două săptămâni, după care
mergeau în pelerinaj la mănăstirea Hodoş Bodrog, „cu căruţe cu şireglă” împreună cu toată
familia, copiii fiind aşezaţi pe fânul din şireglă. Cu o zi înainte porneau spre mănăstire, unde
ajungeau seara, rămânând acolo până a doua zi. Noaptea, copiii erau culcaţi în căruţă, iar
femeile participau la slujba religioasă, care se ţinea până dimineaţa. A doua zi, la şetrele din
jurul mănăstirii se vindea turtă dulce, care era cumpărată şi pentru cei rămaşi acasă.
Postul care se ţinea pentru această sărbătoare era foarte strict, încât bătrânele care
rămâneau acasă mergeau la biserică în ziua de 14 august şi nu mâncau nimic până nu primeau
anafura106.
Aceste posturi însumau mai mult de jumătate din zilele unui an, când se mânca
doar fasole, cartofi, varză şi fructe uscate107. Mai mult, săptămânal, miercurea şi vinerea, se
respectau în mod tradiţional zilele de post, dar şi cele mai reprezentative posturi de peste an,
cum era postul Crăciunului, Paştilor, postul de Sfânta Maria. Respectarea lor cu stricteţe, „a
avut, în anumite perioade şi repercursiuni nefavorabile asupra sănătăţii şi dezvoltarea copiilor
(...) un asemenea comportament alimentar având însă şi urmări benefice asupra stării de

104
Ibidem.
105
Ibidem, p. 87.
106
Ibidem.
107
Ioan Scurtu, op.cit., p. 181.

164
sănătate, care era marcată de o alimentaţie, uneori exagerată, cu ponderi mari de grăsimi şi
hidrocarbonate”108.
Spre deosebire de cei din mediul rural, orăşenii erau mai preocupaţi de sănătatea
lor evitând excesele atât în ceea ce priveşte ţinerea foarte strictă a postului din punct de vedere
alimentar, dar şi mesele îndestulate care aveau repercusiuni nefavorabile asupra sănătăţii. La
sfârşitul perioadei interbelice, arădenii care locuiau în mediul urban obişnuiau să numească
săptămâna în care ţineau post, fără a consuma deloc produse alimentare din carne,
„Săptămâna albă”, deoarece toate alimentele care erau consumate în perioada de post aveau
această culoare: laptele, ouăle, brânza, chiar şi pâinea109.
În luna iunie a anului 1939, când se inaugura „săptămâna laptelui”, are loc o
campanie susţinută prin conferinţe de învăţători, care se străduiau să dovedească necesitatea
consumului de lapte, insistând că „vreau binele ţărănimii”110, pe care o sfătuiau ca în
săptămâna respectivă să se hrănească cu lapte. „Săptămâna laptelui” era o iniţiativă a
Ministerului Sănătăţii. În momentul inaugurării acestui proiect, în timpul verii, când
ţărănimea era ocupată cu secerişul, iar alimentele principale la sate erau castraveţii muraţi
„păstraţi pe lângă umbra răcoritoare a crucilor dintre lanurile cosite”111, un învăţător care
locuia într-un sat arădean aflat la graniţă, îşi amintea de zâmbetul ironic al unui bătrân, care
afirma că cei aflaţi la conducerea statului nu cunosc legea lor românească, din moment ce
Ministerul Sănătăţii nu ţinea cont de faptul că ţăranii arădeni nu consumau lapte, decât înainte
de Postul cel Mare. Prin replica acelui bătrân, se dădea cea mai categorică dreptate Bisericii
ortodoxe, care nu ţinea cont de părerile schimbătoare ale oamenilor, ce încercau să impună
anumite progrese şi în domeniul alimentaţiei. Astfel de schimbări de cele mai multe ori nu
erau urmate de locuitorii din mediul rural, având în vedere faptul că aceştia oricum aveau o
alimentaţie deficitară în perioadele de post, iar în restul perioadelor din an doreau să consume
şi ei alimente mai bogate în calorii, având nevoie şi de noi forţe fizice pentru a putea lucra la
câmp.
În perioada interbelică, Biserica începea să fie considerată de foarte mulţi o
instituţie „demodată”, ale cărei legi nu mai corespundeau mersului grabnic spre modernitate.
Cu toate acestea, locuitorii oraşului Arad erau la fel de credincioşi, ca şi înainte de 1918,
considerându-i orgolioşi şi necredincioşi pe cei care veneau cu astfel de idei, dezinteresaţi de

108
Ştefan Costea, Dumitru D. Costea, Şeitin. O aşezare milenară românească de pe Mureşul Inferior,
Arad, Editura Mirador, 1998, p. 119.
109
Ştirea, 1939, nr. 1992, p. 2, art. „Săptămâna albă”.
110
Ibidem.
111
Ibidem.

165
 realitatea care îi înconjura. La sfârşitul perioadei interbelice, ştiinţa medicală ajungea la
concluziile propovăduite de Biserică din cele mai vechi timpuri, care susţineau ideea că
organismul omului are nevoie o dată la câtva timp de eliminarea unor toxine, care nu se putea
realiza decât printr-o schimbare a regimului alimentar.
Astfel, se ajunge la concluzia că „Săptămâna albă” nu reprezenta decât un mijloc
modern al ştiinţei evoluate, care îndemna oamenii ca în intervalul respectiv să se hrănească
numai cu lapte şi derivatele lui, ouă şi preparate culinare realizate din acestea, dar şi cu fructe.
Până spre sfârşitul perioadei interbelice, postul Paştelui şi în general posturile
marilor sărbători religioase, erau ţinute cu sticteţe doar de sătenii din comunele judeţului
Arad, aceştia supunându-se întocmai regimului alimetar specific. Orăşenii se vedeau în
situaţia dificilă de a-şi dezechilibra bugetul modest în cazul unor învestiri în alimente de Post
pe întreaga durată a celor şapte săptămâni, prescrise de canoanele bisericeşti. Ei susţineau că
nu mâncarea de post, ci îndreptarea vieţii este mai importantă pentru perioada de Post. Aceştia
urmau învăţătura din Evanghelie, despre fiul rătăcit „care zadarnic a postit trupeşte nutrindu-
se cu rădăcinile pământului. Izbăvirea lui s-a făcut prin curăţirea sufletească (...) prin acea
energie de refacere duhovnicească - căinţa- l-a îndreptăţit să se veselească la masa ospăţului
oferit de tatăl său iertător”112. De aceea, pentru orăşenii angajaţi în diferite servicii, care
reclamau un regim alimentar special, acea săptămână de post, rugăciune şi căinţă deplină era
considerată suficientă pentru primirea vrednică a Sfintelor Taine, mai ales în cazul în care
credincioşii aveau o activă contribuţie sufletească la toate slujbele bisericeşti oficiate timp de
o săptămână înaintea marilor sărbători religioase.

1.5. Mese festive

În perioada interbelică, mesele festive se organizau cu ocazia unor evenimente,
sărbători, cu ocazia unor întruniri organizate anual pentru scopuri caritabile, de Anul Nou,
când arădenii obişnuiau să-şi petreacă noaptea dintre ani în localuri elegane, dar mai ales cu
ocazia unor vizite întreprinse în oraş de către anumite personalităţi din conducerea statului.
Încă de la începutul perioadei interbelice, în oraşul Arad exista obiceiul ca în
fiecare an să se organizeze o serbare de Bobotează, care se desfăşura „cu aceeaşi pompă
strălucită”113 de fiecare dată. De obicei, până la ora 1, bulevardul „Regina Maria” era plin de
lume îmbrăcată în haine de sărbătoare, printre care se strecurau în grabă spre gară ţăranii, care
112
Ştirea, 1939, nr. 1998, p. 2, art. Săptămâna căinţei.
113
Românul, X, 1921, nr. 13, p. 2, art. Serbarea Bobotezei.

166
veneau să asiste „la cea mai strălucită serbare de la oraş, a Sfintei noastre biserici
ortodoxe”114.
La începutul anului 1921, „Reuniunea femeilor române din Arad” organiza, cu
ocazia zilei de Bobotează, un ceai în sala mare de şedinţe a Prefecturii oraşului, cu scopul ca
din veniturile realizate să înfiinţeze un atelier de ţesătorie la şcoala profesională din localitate.
În perioada interbelică, petrecerile organizate pentru scopuri caritabile reprezentau, de
asemenea, o ocazie de socializare pentru populaţia arădeană, care obişnuia să participe „cu
însufleţire”115 la toate serbările culturale şi artistice, care erau organizate în general de acea
reuniune. În preţul de intrare, care era de 20 lei, se oferea publicului, care lua parte la
petrecere, ceai, prăjituri, sandvişuri, toate meniurile fiind pregătite de doamnele române „care
au dat un preţios concurs în vederea atingerii unui scop atât de înalt”116.
O ocazie festivă, de socializare, cu prilejul căreia se serveau meniuri speciale, o
reprezenta şi petrecerea oferită arădenilor în noaptea de Anul Nou. În perioada interbelică,
Revelionul nu mai însemna doar o reuniune de familie. Gospodinele începeau să-şi etaleze
noile garderobe, având ocazia să-şi petreacă noaptea de Anul Nou la restaurante, împreună cu
familiile lor sau alături de prieteni, petrecerea în restaurante reprezentând întotdeauna o
chestiune de buget, chiar dacă era o alegere reuşită. Un Revelion la restaurant oferea mâncare
bună, icre negre, vin excelent şi orchestră minunată de ţigani.
Noaptea dintre ani era un prilej de mare sărbătoare pentru familiile importante din
oraş, în timp ce în cartiere revelioanele se făceau cu lăutari şi pocnitori, acest obicei existând
în marile oraşe ale României în epoca respectivă. Academicianul Constantin Bălăceanu-
Stolnici, într-un articol apărut în revista Jurnal de bucătărie, povesteşte despre tradiţia
pocnitorilor care a existat şi în timpurile lui Caragiale: „Tradiţia asta a pocnitorilor este foarte
veche. Există de când eram eu copil, îmi aduc bine aminte de asta”117.
La restaurante, atât comportamentul civilizat, cât şi ţinuta, erau menite „să te ajute
să deranjezi cât mai puţin pe cel de alături (...). Asimilate, toate acestea devin o a doua
natură”118. Însă, întotdeauna printre invitaţi existau şi aşa-zişii „vânători de kitsch” sau
minimalişti, care aveau obiceiul de a critica culoarea nepotrivită a feţei de masă, sarea care
lipsea, sau felul în care erau preparate aperitivele. Dar un lucru era sigur: la fel ca şi astăzi,
scopul nopţii de Revelion din perioada interbelică, era acela de a ieşi din obişnuit, însă

114
Ibidem.
115
Idem, 1921, nr. 8, p. 3, art. Ceaiul de ziua de Bobotează.
116
Ibidem.
117
Jurnal de bucătărie ( Bucureşti), 2005, nr. 63, 28 decembrie, p. 5.
118
Ibidem.

167
„extraordinarul nu se improviza, întreaga petrecere fiind pregătită cu minuţiozitate, de la
cumpărarea ingredientelor, până la ornarea platourilor”119.
În perioada interbelică, în oraşul Arad mai exista, de asemenea, obiceiul ca
noaptea care făcea trecerea dintre ani să fie sărbătorită, în cele mai cunoscute localuri şi de
către tineri, nu doar în familie. Astfel, în ziua de 31 decembrie a anului 1926, studenţimea
universitară din judeţul Arad organiza serbarea Revelionului din acel an, la care erau invitaţi
şi alţi români din oraş, cu scopul de „a uni pe cei de un neam”120. Organizarea acestei
petreceri avea şi un scop caritabil, tinerii arădeni dorind să contribuie la ajutorarea orfanilor,
care erau lipsiţi de cele mai elementare cerinţe ale traiului zilnic. Toţi banii încasaţi din taxele
modeste de intrare, precum şi din contribuţiile benevole erau predaţi „Reuniunii femeilor
române din Arad”.
Revelionul s-a ţinut în sala mare a restaurantului „Central”, începând de la ora 9
seara, iar taxa de intrare stabilită pentru o familie era de 100 lei, iar pentru persoanele care
veneau singure, de 40 lei. La miezul nopţii, se trăgea la sorţi un purcel viu, fiecare familie
primind câte două bilete de participare, în schimbul taxei de intrare. Muzica pentru această
sărbătoare era asigurată atât de o trupă de dansuri româneşti, cât şi de Regimentul 93
Infanterie din localitate, „care avea un vast şi frumos program, delectând publicul cu cântări
de dans până în zori de zi”121.
În perioada interbelică, în oraşul Arad, mese festive se organizau şi la ocazii mai
speciale, cum s-a întâmplat cu prilejul vizitei întreprinsă în Banat de regele Ferdinand I şi
regina Maria, care fuseseră invitaţi de autorităţile locale să viziteze oraşul, la 10 noiembrie
1923. Mai era prevăzut ca la sosire, majestăţile lor să fie întâmpinate de un număr de peste
zece mii de săteni, dar şi de publicul din oraş, precum şi de elevii tuturor şcolilor primare şi
secundare122. Ofiţerii garnizoanei trebuiau să stabilească locul care urma să fie ocupat de
fiecare şcoală de elevi, începând de la gară, după cum era obiceiul întâmpinării regilor
României în perioada interbelică, până la Catedrală.
La masa care s-a organizat în onoarea suveranilor erau invitaţi, de asemenea,
generalul francez Meunier, care era preşedintele comisiei de delimitare a frontierei, precum şi
locotenentul englez Russell123. Cu ocazia unor astfel de evenimente speciale care aveau loc în
oraş, la organizarea mesei se ţinea cont şi de ordinea în care erau aşezaţi invitaţii la masă, de

119
Ibidem.
120
Cuvântul Ardealului (Arad), an I, 1926, nr. 72, p. 2, art. Revelionul românesc.
121
Ibidem.
122
A. N- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 16/ 1923-1924, f. 2.
123
Ibidem, f. 4.

168
acest aspect ocupându-se Prefectura municipiului Arad. Pentru transportarea suitei şi a
înalţilor demnitari s-au pus la dispoziţie un număr de 40 de automobile „din cele mai bune şi
mai curate”124, în caz de ploaie fiind alese automobilele închise.
Cu ocazia acestui eveniment, autorităţile locale arădene au fost preocupate atât de
organizarea vizitei, dar şi de felul preparatelor culinare care urmau să fie servite la dineul
special organizat pentru întâmpinarea suveranilor României. Acestea trebuiau să fie de cea
mai bună calitate, fapt uşor de realizat pentru un oraş care avea tradiţii în ceea ce priveşte
anumite alimente, care erau cunoscute şi apreciate chiar şi de locuitorii Capitalei.
Astfel, cu câteva zile înainte de sosirea regelui Ferdinand I şi a reginei Maria,
brutarul Eugen Braun, coproprietar al firmei „Fischer şi comp.” a fost chemat la Primăria
oraşului Arad de către un consilier local, unde a avut ocazia să-l întâlnească pe directorul
Casei Capşa din Bucureşti, fiind întrebat dacă este de acord să livreze franzelele şi pâinea
necesară pentru masa care urma să fie organizată în onoarea majestăţii sale Regelui.
Brutarul firmei arădene „Fischer şi comp.” şi-a luat această sarcină, iar după
primirea comenzii a plecat imediat să angajeze oameni specialişti, având în vedere că era
vorba de pregătirea „franzelelor lucsoase”125. Ţinând cont de respectarea acelei promisiuni,
directorul renumitei firme „Casa Capşa” din Bucureşti oferea o sumă de 1.000 lei firmei
arădene în scopul de a acoperi cheltuielile necesare pregătirii mesei festive, iar dacă franzelele
realizate şi brutarii arădeni corespundeau cerinţelor prevăzute, atunci firma arădeană „Fischer
şi comp.” primea şi o recunoştinţă de la autorităţile superioare. Pentru a obţine acest succes,
brutarii arădeni au lucrat zi şi noapte, fiind interesaţi mai ales să corespundă cerinţelor.
Conform înţelegerii stabilite, numărul tacâmurilor pentru masa ce se organiza în
onoarea regilor, a fost mărit de la 100 la 120. De asemenea, s-a hotărât servirea unui ceai în
aceeaşi zi la ora cinci şi jumătate, pentru un număr de aproximativ 200 de persoane126. Ţinuta
invitaţilor era impusă şi trebuia respectată.
Invitaţia oamenilor de seamă ai oraşului Arad, care urmau să ia parte la banchetul
organizat în Sala mare a Palatului Cultural era scrisă în limba franceză, fiecare invitat trebuind
să ocupe locul cu o oră înainte de sosirea regilor României, prevăzută la ora 13,00127.

124
Ibidem, f. 5.
125
Ibidem, f. 24.
126
Ibidem, f. 49.
127
Ibidem, f. 79.

169
2. Restaurante, cafenele, cofetării
În perioada interbelică, arădenii obişnuiau să frecventeze adesea localurile de
consumaţie care se aflau în centrul oraşului, printre cele mai apreciate localuri numărându-se
restaurantele, cafenelele, dar şi cofetăriile.
Aceste localuri, aparţinând unor etnici minoritari, dar şi români, aveau un anumit
specific, adresându-se tuturor categoriilor sociale. Existau şi localuri destinate exclusiv
tinerilor. Localurile de consumaţie din Aradul interbelic, erau foarte apreciate, atât pentru
meniurile speciale pe care le ofereau clienţilor, dar şi datorită confortului şi al ambientului
familiar.

2.1. Restaurante
În perioada interbelică, oraşele mai mari din România, cum era şi oraşul Arad,
aveau restaurante foarte elegante, unde se serveau meniuri variate. Băuturi fine şi mâncăruri
alese se găseau doar în localurile de lux, unde venea elita urbei. Aici atmosfera era liniştită, se
asculta muzică discretă, de café-concert, iar seara se dansa mai ales tango, vals, şi boston.
Meniul unui astfel de restaurant era unul la fel de variat: heringi delicatese, scrumbii cu ceapă,
omletă cu parmezan, nisetru prăjit, iar la mâncăruri: biftec à l’Anglaise, pui la frigare, băuturi
ca vinul de Rhin, şampania franţuzească, cafea, dar şi fructe şi diverse prăjituri128.
Existau, desigur, şi localuri modeste, unde se serveau doar câteva feluri de
mâncare, iar în zonele periferice cârciumile erau nelipsite. Aceste localuri erau frecventate
adesea de lucrători, cunoscuţi deja de ospătari, aici simţindu-se mai bine decât în atmosfera
unui restaurant de lux129.
Înainte de 1918, în perioada cunoscută sub denumirea de „La Belle Epoque”, în
oraşul Arad existenţa localurilor şi restaurantelor se lega mult de noile hoteluri care au fost
construite în oraş. Cel mai cunoscut a fost şi va rămâne chiar şi după 1918, Hotelul Central,
aflat vis-à-vis de Primărie. Acesta fiind un hotel de lux, avea o grădină de vară, un restaurant
modern, dar şi o cafenea franţuzească. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în oraşul Arad se
mai remarca şi Hotelul Fehér Kereszt, care în perioada interbelică îşi schimbă denumirea în
„Hotel Crucea Albă”. Hotelul avea de asemenea, un restaurant cu bucătărie franceză şi

128
Ioan Scurtu, op. cit., p. 188.
129
Ibidem.

170
maghiară, o cafenea, dar şi o berărie, „ce servea vestitele Pilsen şi Dreher” 130. Aceste două
hoteluri, datorită ofertei, concurau cu cele din Capitală.
Existau în oraş, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, şi câteva restaurante de
sine stătătoare, ca „Reastaurantul Grand Dobransky” din actuala Piaţă Avram Iancu, care
servea mâncăruri de peşte, „acest local fiind puternic luminat în timpul nopţii, iar publicul,
seară de seară asculta muzică foarte bună, asigurată de orchestre locale sau din capitală”131.
În perioada interbelică, bucătăria românească se număra printre cele mai bune din
lume, afirmaţie făcută de călătorii străini, având astfel şansa de a compara bucătăria
românească, care în perioada respectivă beneficia mult în urma asocierii influenţelor străine,
cu altele internaţionale.
De aceste influenţe stăine, beneficiau şi mâncărurile româneşti pregătite în oraşul
Arad, conţinând elementele cele mai variate, în care se oglindeau gusturile multor popoare,
„dar mai ales ale acelora care au dat o oarecare grijă bucătăriei”132, arădenii considerând că
însăşi rodnicia pământului oferă poporului care trăieşte pe el „gustul celor bune”. Faptul este
confirmat şi de săptămânalul Realitatea Ilustrată, care apărea la Bucureşti, unde se afirma că
„era de-ajuns să călătoreşti într-unul dintre marile oraşe occidentale - să treci prin Viena,
Milano, München, sau Paris, pentru o zi-două, ca să-ţi dai seama că fecunditatea solului
românesc nu se mai repetă”133.
La sfârşitul perioadei interbelice, în România viaţa era încă plăcută, datorită
revirimentului economic care se producea treptat după marea criză economică. Acel „bien-
être” era considerat factorul naţional care fermeca în primul rând pe străinul venit în ţara
noastră. Pentru occidentalul interbelic, ţara noastră era considerată „un spaţiu integrat
civilizaţiei europene, dar insuficient pentru a fi considerat întrutotul european, un spaţiu de
margine, amalgam de viaţă cotidiană şi de primitivism rustic (...). Şi toate acestea într-un loc
în care natura era frumoasă, locurile erau pitoreşti, oamenii ospitalieri, arta originală”134, după
cum este descrisă societatea românească interbelică de către istoricul Ion Bulei.
Dacă în străinătate calitatea mâncării depindea de gradul localului în care era
servită, doar restaurantele de lux oferind o mâncare de bună calitate, în marile oraşe din
România, la vremea respectivă, mâncarea de bună calitate se servea şi în cele mai simple

130
Gheorghe Lanevschi, Aradul vremurilor demult apuse: 1834-1914, Cluj, Editura Polis, 2005, p. 96.
131
Ibidem, p. 100.
132
Ştirea, 1939, nr. 2203, p. 3, art. Masa şi vinul.
133
Bucureştiul interbelic. Articole despre capitală apărute în săptămânalul „Realitatea Ilustrată” 1935,
Bucureşti, Editura Tritonic, 2009, p. 117.
134
Ion Bulei, România în secolele XIX-XX. Europenizarea, Bucureşti, Editura Litera, 2011, p. 207.

171
restaurante, din cartierele îndepărtate135, în astfel de localuri doar serviciul putând să lase de
dorit. Se putea afirma că românii aveau înnăscută în ei cultura mâncării, însă ceea ce le lipsea
de multe ori era forma îngrijită de a o prezenta.
În oraşul Arad, existau puţini oameni care ţineau în primul rând la aspectul
mâncărurilor sau la ţinuta îngrijită a chelnerilor. Spre deosebire de străini, românii erau
interesaţi mai mult de calitatea meniurilor. În cele mai modeste localuri sau cârciumi din
oraşul Arad găseai „o bună iahnie de fasole şi o bucată de caşcaval la capac sau îmbrăcată în
pesmag (panné), astfel că poţi rămâne uimit de masa bună pe care o găseşti de multe ori la
oameni fără dare de mână. Or fi tacâmurile desperecheate, farfuriile cam atinse, faţa de masă
cârpită, scaunele şubrede”136, dar mâncarea, oricât de simplă era, se dovedea a fi întotdeauna
de bună calitate şi gustoasă.
Arădenii care obişnuiau să călătorească în străinătate, aveau ocazia să constate,
atât în ceea ce priveşte restaurantele din ţările respective, cât şi în ceea ce priveşte mediul
burgheziei mici, tocmai contrariul. După cum afirma şi Michel Onfray, „bucătăria bogaţilor se
evidenţiază îndeosebi prin grija pe care o necesită, prin pregătire şi prezentare. Valoarea ei nu
constă atât în ceea ce este, cât în ceea ce reprezintă: grija de a exprima un rafinament, o
alcătuire armonioasă”137. În Germania, spre exemplu, existau restaurante frumoase, spaţioase,
chelneri curaţi care serveau lumea cu atenţie, însă mâncarea era „diformă”, fără gust, deşi
materiile prime, mai ales carnea, erau mult superioare celor din România. La Viena, în cele
mai de seamă restaurante, „alimentul care se oferă cu mai multă uşurinţă nu e gustoasa,
ieftina, hrănitoarea pâine! –ci o halcă de carne friptă şi câţiva cartofi. O familie întreagă, nu
consuma la un prânz mai mult de un sfert de pâine, pe când în România, fiecărui mesen i se
oferea jumătate de pâine”138.
Cu toate acestea, în perioada dintre cele două Războaie Mondiale, mai ales patronii
restaurantelor de rând aflate în centrul vechi al oraşului Arad, deoarece în restaurantele de lux
rar existau probleme legate de estetica meniurilor, doreau să ajungă la perfecţiunea care ar fi
rezultat din împletirea „civilizaţiei mâncatului” cu însăşi cultura mâncării, care nu lipsea din
restaurantele şi localurile de consumaţie arădene. Întrunirea celor două calităţi se regăsea doar
în bucătăria franceză la acea vreme, perfecţiunea reprezentând gloria universală a patriei lui
Brillat Savarin.

135
Ştirea, 1939, nr. 2203, p. 3, art. Masa şi vinul.
136
Ibidem.
137
Michel Onfray, Pântecele filozofilor..., p. 42.
138
Bucureştiul interbelic. Articole despre capitală apărute în săptămânalul „Realitatea Ilustrată”
1935..., p. 117.

172
 Datorită calităţii meniurilor care se găseau în localurile de consumaţie din Arad, în
perioada interbelică, arădenii mai înstăriţi obişnuiau să mănânce la restaurante. Restaurantul
„Central”, era localul cel mai vizitat de arădeni, după ce se întorceau de la teatru. Aici se
servea o cină gustoasă şi cele mai bune băuturi, iar abonaţii aveau parte de mari reduceri. O
bucătărie de bună calitate139 avea şi restaurantul „Cornul Vânătorului”, care se redeschide în
anul 1921, lângă „Cabaretul Monden”. La acest restaurant se putea asculta zilnic muzică
ţigănească, fiind deschis până la ora 4 dimineaţa, intrarea principală a localului aflându-se în
strada Românului.
Fenomenul „românizării” denumirilor de străzi, localuri şi pieţe, prin acesta
înţelegându-se traducerea vechilor denumiri maghiare în limba română, a luat amploare mai
ales după 1930. Însă, în anul 1934 mai existau localuri în oraşul Arad, al căror proprietari
maghiari nu erau interesaţi de o traducere corectă a denumirii restaurantului pe care îl
deţineau, acest lucru indignând populaţia locală. De aceea, începând din anul 1934, Primăria
municipiului Arad, lua măsuri necesare pentru a elimina astfel de greşeli, punând la îndemâna
tuturor comercianţilor minoritari un birou de traducere şi stilizare românească 140. Deşi acest
birou de traduceri era gratuit, existau foarte puţini comercianţi care recurgeau la o traducere
corectă a firmelor pe care le expuneau în centrul oraşului, majoritatea minoritarilor preferând
să apeleze la traducători „de ocazie”. Un exemplu în acest sens este oferit chiar de localul
„Cornul Vânătorului”, a cărui denumire era corectă înainte de a avea proprietar maghiar, însă
în acel an acest local de consumaţie îşi schimbase denumirea în „Hotel şi Cafenea la Cornul
Vânători”141. De asemenea, vestitul restaurant nu avea nici măcar o reclamă scrisă în
româneşte.
Un alt local foarte apreciat, care s-a deschis în anul 1928, a fost Restaurantul „La
Mielul Alb”. Acesta era unul dintre cele mai moderne restaurante, unde arădenii serveau
mâncăruri calde sau reci, dar şi cele mai proaspete băuturi. Mâncarea se putea comanda şi în
afara restaurantului, pentru acasă142.
În Arad mai exista Restaurantul „Bucureşti”, unde se serveau mâncăruri gustoase,
iar serviciul era curat. Printre cele mai frecventate localuri din Aradul perioadei interbelice se
număra şi Reastaurantul „Berta”, cu mâncăruri foarte apreciate, care avea şi meniu
săptămânal. De exemplu, lunea se servea supă de carne sau de legume, friptură de pui cu
garnitură de cartofi, la care se adăuga compot sau murături, iar ca desert prăjitură cu nuci, sau

139
Românul, an X, 1921, nr. 1, p. 7, art. Cornul Vânătorului.
140
Ştirea, 1934, nr. 721, p. 2, art. O nouă pocire a limbei româneşti.
141
Ibidem.
142
Idem, an V, 1935, nr. 575, 1 martie, p. 5, art. La Mielul Alb.

173
diferite torturi. În funcţie de ziua din săptămână, meniul fiind variat, restaurantul oferea şi alte
feluri de mâncare, cum era şniţelul vienez, friptura de gâscă, ardei umpluţi, sarmale şi gogoşi
cu magiun143.
Un alt local culinar renumit a fost şi Restaurantul „Treerătoarea”, cunoscut de
arădeni la vremea respectivă şi după denumirea maghiară „Csürdongölo”. Acest restaurant
avea, pe lângă mancăruri alese şi vinuri de bună calitate, şi o popicărie „de primul rang”144.
Pe lângă aceste mari restaurnate, mai existau şi alte localuri mai mici frecventate
de arădeni, cum era bufetul „Elena şi Maria”, care serveau cele mai bune mâncăruri reci:
mezeluri, şuncă şi vinuri de Podgorie, considerate cele mai speciale băuturi la acea vreme.
Obişnuind să frecventeze restaurantele renumite, aflate în staţiunile montane sau
de la Mare, arădenii au devenit mult mai deschişi chiar şi spre diferitele feluri de alimentaţie
improprii regiunilor în care locuiau. Spre exemplu, în staţiunea Moneasa, unde înregistrăm un
număr de mici proprietari de restaurante, ale căror afaceri se orientau spre necesităţile
locului145, turiştii rămâneau plăcut surprinşi că la Restaurantul „Băilor Moneasa” se serveau,
pe lângă meniuri tradiţionale, mâncăruri mai sofisticate, de origine străină, al căror preţ
ajungea şi la 32 lei porţia146. Este vorba de: sardelle-le cu măsline, rostbeuf rece englezesc,
estrugan aux sauce Tartar, omlette au Champignons, omlette aux Jambon, salat de boeuf sau
majonaise de Poissons147, iar desertul era alcătuit din două feluri de prăjituri: plăcintă cu
cremă şi mere sau cremă de vanilie. De asemenea, pentru cei care preferau să-şi petreacă
verile la Balcic şi frecventau localuri cu specific, o mare atracţie o reprezenta Restaurantul
„Cafeneaua turcului”, unde se serveau anumite feluri de mâncare, specifice acelei regiuni148.
În ceea ce priveşte preţurile meniurilor din restaurantele arădene, în perioada
interbelică, acestea au avut tendinţa de a fi destul de mari în comparaţie cu preţurile la care se
găseau alimentele de primă necesitate din care erau preparate produsele. Totuşi, la începutul
anului 1921, proprietarii de restaurante din oraşul Arad se adresau primarului, cerând o urcare
a preţurilor din localuri, în conformitate cu preţul celorlalte alimente. În urma acestei cereri,
primarul a convocat o comisie, pentru a realiza o revizuire a preţurilor articolelor alimentare
care se găseau în localurile de consumaţie. Însă, această pretenţie a patronilor de restaurante
era revoltătoare pentru consumatorii arădeni, care primeau cu indignare ultima urcare a

143
Idem, 1935, nr.612, p. 4, art. Restaurantul Berta.
144
Almanahul oraşului Arad (1930-1931), p. 207.
145
Felicia- Aneta Oarcea, Spiridon Groza, Moneasa. Monografie istorică, Arad, Editura Gutenberg
Univers, 2007, p. 129.
146
A. N- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 4/ 1925, f. 53.
147
Ibidem.
148
Bucătăria pentru toţi, an IV, nr. 8, p. 51.

174
preţurilor, mai mult impusă decât obţinută de către proprietari, care începeau să fie consideraţi
„jefuitori ai populaţiei”149. Reprezentanţii restaurantelor motivau o astfel de cerinţă cu urcarea
taxelor la apă şi iluminat, cu cheltuielile pe care le aveau pentru întreţinerea localurilor 150. Se
mai cerea, de asemenea, din partea patronilor, ca localurile de consumaţie să nu mai fie
împărţite în clase.
În aceste condiţii, comisia de fixare a preţurilor luând în discuţie motivele aduse de
proprietarii de restaurante, propune urcarea preţurilor la principalele meniuri care se găseau în
restaurante. Astfel, rasolul ajungea să coste 5 lei, legume cu carne 5,50 lei, cu carne de porc 6
lei, tocana de vită sau porc 5,50 lei, friptura de peşte 10 lei. Aluatul fiert sau prăjitura costa
4 lei, iar vinul de masă 12 lei, atât în localurile de clasa întâi, cât şi în cele de a doua. Doar
mâncărurile care se consumau în restaurantele de clasa a doua se vindeau cu 50 de bani, până
la 1 leu mai ieftine151.
Pentru a nu oferi şansa patronilor de a mări preţurile mâncărurilor din localurile de
consumaţie, în primăvara aceluiaşi an, Primăria judeţului Arad decidea să întreprindă o
revizuire radicală a preţurilor articolelor alimentare. Pentru realizarea obiectivului, invita, la
mijlocul lunii martie 1921, la o consfătuire, pe măcelari şi cârnăţari. Ei declară cu această
ocazie că nu puteau să scadă preţurile la articolele din carne, deoarece preţurile din anul
respectiv se aflau în conformitate cu preţurile animalelor de consumaţie. Primăria nu accepta
argumentele comercianţilor care doreau să menţină vechile preţuri, deoarece preţurile
animalelor de tăiat arătau la începutul perioadei interbelice, o continuă scădere. Pentru a
dovedi că afirmaţiile măcelarilor nu erau adevărate, Primăria cumpăra cu ocazia târgului
săptămânal animale, punând „carnea în vânzare, în regie proprie”152. Chiar dacă cheltuielile
avute de Primărie pentru punerea în vânzare a cărnii erau mai mari decât acelea pe care le
aveau măcelarii în general, între preţurile propuse de Primărie şi cele ale măcelarilor exista o
diferenţă de 3 până la 5 lei la kilogram. Astfel, Primăria reuşea să vândă carnea de porc la
doar 14 lei, untura la 20 lei, slănina la 19 lei, iar carnea de vită la 11,75 lei153, aceste preţuri
doborând deplin afirmaţiile măcelarilor, care doreau să menţină preţurile cărnii la 18 lei
kilogramul. Diferenţa mare dintre preţurile rezulatate din proba făcută de Primărie şi preţurile
măcelarilor, dovedea felul în care era exploatată populaţia arădeană de către măcelari. În acele

149
Ibidem.
150
Românul, 1921, nr. 32, p. 2, art. Urcarea preţurilor în localurile de consumaţie.
151
Ibidem.
152
Idem, 1921, nr. 59, p. 2, art. Preţurile carnei.
153
Ibidem.

175
condiţii, Primăria n-a întârziat să ia măsurile cuvenite pentru a pune capăt preţurilor exagerate
ale măcelarilor, urmărind totodată să scadă preţurile din localurile de consumaţie.
În consecinţă, încă de la începutul anului 1922, în municipiul Arad, au fost
stabilite noi preţuri maximale pentru restaurantele şi locaţiile de consumaţie similare. Cele
mai ieftine meniuri, care se serveau în restaurante, erau supa de carne, ciorba de cartofi, linte
sau roşii, dar şi rasolul cu sos şi carne fiartă fără os. O porţie din aceste feluri de mâncăruri nu
depăşea preţul de 1,50 lei154. Meniurile care ajungeau la 5 lei bucata, erau mai variate,
precum: friptura de vită, carnea friptă fără os cu garnitură sau pieptul de porc, de asemenea cu
garnitură. Noile legi privitoare la stabilirea preţurilor maximale interziceau ca meniul să aibă
„o dobândă mai mare de 30% dela înfăptuirea aceluia până au ajuns în mâna
consumatorului”155. De aceea, Corporaţia proprietarilor de restaurante era obligată să prezinte
lista cu preţurile meniurilor o dată la 15 zile, fără a avea dreptul de a introduce nici un preţ
nou156.
Având în vedere faptul că, de cele mai multe ori, deciziile luate de Comisia de
fixare a preţurilor nu erau respectate întocmai, membrii Comisiei care stabileau noile preţuri
pentru meniurile din restaurante erau obligaţi să revizuiască destul de des preţurile existente,
în speranţa de a reuşi să mulţumească atât publicul care se revolta împotriva preţurilor prea
mari, dar şi aşteptările patronilor, care doreau să obţină un câştig rezonabil în urma afacerii pe
care o întreprindeau. Astfel, în vara aceluiaşi an, Comisia de fixare a preţurilor se vedea
obligată să echilibreze preţurile meniurilor din restaurante, în sensul în care preţul anumitor
articole era scăzut, cum era în cazul deserturilor care se vindeau mai ieftin faţă de perioada
precedentă, o bucată de tortată (tort-n.n.) costând 4 lei157, în timp ce preţurile meniurilor care
înainte nu costau mai mult de 5 lei, precum: friptura din carne de vită, şniţelul vienez, biftecul,
carnea fiartă sau friptă sau gulaşul secuiesc cu varză se încadrau între 10 şi 12 lei meniul.
Dar, această indulgenţă pe care Comisia de fixare a preţurilor o arăta adesea faţă
de propunerile patronilor, putea să aibă consecinţe negative. În anul 1926, oraşul Arad se afla
în fruntea oraşelor din România, în ceea ce priveşte scumpetea alimentelor. Împrejurările care
au cauzat acea scumpire erau cu atât mai greu de identificat, deoarece atât oraşul cât şi
comunele sale învecinate reprezentau „bogate isvoare de alimentaţie pentru populaţia oraşului
Arad”158. O dovadă în acest sens o reprezenta bogăţia pieţelor care funcţionau în fiecare zi159.

154
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 3/ 1922, f. 2-3.
155
Ibidem, f. 3.
156
Ibidem.
157
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 3/ 1922, f. 166-170.
158
Cuvântul Ardealului, an I, 1926, nr. 12, p. 8, art. Specula în restaurante şi cafenele.

176
Deşi preţurile alimentelor care se vindeau la piaţă erau normale pentru perioada respectivă,
atunci când erau oferite spre consum pe masa unui restaurant preţurile lor erau chiar triplate.
Câştigul de 30% aprobat prin lege, devenea în condiţiile acestea, de 200%, chiar şi la
alimentele care nu cereau o preparare specială pentru a fi servite în restaurante. La fel se
întâmpla şi în cazul preparării salatei verzi, care costa doar 4 lei pe piaţa arădeană, în timp ce
servită pe masa unui restaurant valorificarea ei se ridica la 15 lei. Ca urmare, preţurile
indignau chiar şi vizitatorii ocazionali ai oraşului Arad160.
Această speculă, întâlnită în special în cazul restaurantelor şi cafenelelor, afecta de
cele mai multe ori funcţionarii, care şi aşa erau slab plătiţi la locul de muncă. Comisia de
verificare a preţurilor uita să ţină cont, de cele mai multe ori, de faptul că 90% din populaţia
oraşului Arad nu mai suporta această situaţie care exista de câţiva ani în oraş.
Înfiinţarea unei noi întreprinderi româneşti în Arad era un prilej de bucurie pentru
locuitorii oraşului, în perioada interbelică. Aşa spre exemplu, în anul 1926, în oraş se deschide
un nou restaurant „în chioşcul din păduricea oraşului”161, înfiinţat de către o societate formată
numai din funcţionari români. Scopul deschiderii noului restaurant, inaugurat în seara zilei de
10 mai, era acela de a reduce preţul la consumaţiile din celelalte restaurante ale oraşului, „ai
căror patroni dela un timp îşi fac complect de cap”162. Această încercare nu părea imposibilă,
având în vedere faptul că majoritatea întemeietorilor acestui restaurant erau gospodari,
deţinând proprietăţi cu grădini de zarzavaturi ce erau folosite pentru pregătitul mâncărurilor,
în locul legumelor vândute la piaţă, de două sau trei ori mai scumpe, în anumite perioade,
decât era preţul lor real. Aceeaşi metodă se aplică şi în ceea ce priveşte consumul băuturilor,
deoarece o parte din funcţionarii acelei întreprinderi erau proprietari de vii, în apropierea
Aradului. Noii proprietari aveau speranţa că deschiderea restaurantului se va bucura de
sprijinul tuturor românilor din localitate, în special al funcţionarilor, care erau scutiţi astfel de
specula care se practica în restul restaurantelor din oraş. În plus, pentru atragerea clientelei
amatoare de sport, proprietarii noului local puneau la dispoziţie închirierea terenurilor de sport
din Pădurice.
În urma măsurilor luate de autorităţile locale, pentru menţinerea unui echilibru în
ceea ce privea preţurile meniurilor vândute în restaurantele din centrul oraşului, preţurile
mâncărurilor din restaurante nu se maximizează nici în anii următori. Însă, începând din anul
1928, se impune proprietarilor de restaurante să servească un meniu, de la ora 12,00, până la

159
Ibidem.
160
Ibidem.
161
Cuvântul Ardealului, 1926, nr. 9, p. 2, art. Un nou restaurant românesc.
162
Ibidem.

177
ora 15,00, pentru funcţionarii publici şi ofiţeri, preţul unui astfel de meniu compus din
mâncăruri precum: supă de carne, cartofi sau fasole, carne de porc cu garnitură sau legume cu
carne de vită, aluat fiert cu brânză, încadrându-se între 30 lei, dacă meniul era de clasa I şi
respectiv 28 lei, pentru un meniu inclus la clasa a II-a163. Din păcate, această prevedere
rămâne valabilă doar pentru luna octombrie a anului 1928, deoarece începând din luna
următoare, reducerea de 29% acordată funcţionarilor publici era retrasă, pe lângă faptul că
„toate mâncărurile rămâneau nemaximizate”164.
În perioada crizei economice din anii 1929-1933, Comisia de fixare a preţurilor
maximale a fost nevoită să recurgă din nou la scăderea preţurilor din restaurante, având în
vedere situaţia economică precară în care se afla oraşul Arad. Astfel, în toamna anului 1931
au fost fixate pe tot cuprinsul judeţului Arad preţuri maximale pentru restaurante, proprietarii
localurilor de clasa I fiind obligaţi să cuprindă în fiecare listă de mâncare, atât la prânz, cât şi
seara, pe lângă celelalte mâncăruri şi un „meniu maximat”165, compus din trei feluri de
mâncare, iar preţul acestuia să nu depăşească suma de 30 lei.
Pe lângă nemulţumirile cauzate de introducerea preţurilor maximale la meniurile
din restaurante, „Reuniunea patronilor restaurantelor şi cafenelelor” îşi arăta nemulţumirea
faţă de darea de 5%, asupra articolelor consumate în restaurante şi cafenele, impusă de
Primăria municipiului Arad, în scopul acoperirii cheltuielilor curente ale gospodăriei
oraşului166. Pe parcursul perioadei interbelice, oraşul a avut necondiţionat nevoie de acea
sumă, pentru a îndeplini pretenţiile salubrităţii publice, culturale şi administrative. Preţurile
din restaurante au fost stabilite în aşa fel încât taxa respectivă să fie cuprinsă în preţul
articolelor care se vindeau în astfel de localuri, considerându-se că această sumă ar fi fost
nemotivată dacă era reţinută de către ospătari şi cafegii în folosul lor. Prefectura îi înştiinţa pe
aceşti patroni de localuri de faptul că acest venit orăşenesc „nu atinge deloc interesele
materiale ale ospătarilor, pentru că oraşul Arad cu angajamentele lui moderne întinde
posibilitatea industriaşilor (...) ca prin apeduct, canalizare, luminat electric, fiert cu gaz, piaţa
în apropiere, să-şi acopere uşor necesităţile şi să ajungă la un profit însămnat”167. Cu toate
acestea, patronii localurilor rămâneau în continuare nemulţumiţi din cauza acestei decizii, pe
care o considerau un deficit care nu putea fi acoperit, cerând în aceste condiţii, de mai multe
ori Prefecturii municipiului Arad să retragă acea hotărâre.

163
Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie din Arad, (Arad), nr.6, 1928, p. 121.
164
Ibidem.
165
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 4/ 1931, f. 127.
166
Ibidem, dos. 4/ 1922, f. 60.
167
Ibidem, f. 63.

178
 Cu toate greutăţile financiare pe care le întâmpinau proprietarii de restaurante
arădeni, în perioada interbelică, ei au găsit de fiecare dată resurse necesare ajutorării
persoanelor nevoiaşe, mai ales în perioadele de criză economică. Un astfel de gest caritabil a
fost întreprins la 7 august 1930, când Primăria aproba obligativitatea vinderii biletelor, cu o
suprataxă de 1 leu, la toate spectacolele restaurantelor şi cafenelelor, urmând ca sumele
încasate să fie folosite pentru ajutorarea şomerilor168. În anul 1935, „Sindicatul Hotelierilor,
Restauratorilor, Cafegiilor şi Cârciumarilor din Arad” cerea Prefecturii oraşului Arad,
acordarea unui ajutor pentru a putea construi un Cămin, oferind astfel un adăpost
comercianţilor bătrâni, fără ajutoare, care trăiau într-o mare sărăcie169. În acele condiţii,
Prefectura oraşului acorda o sumă de 25.000 lei pentru acest scop. Pentru a aduna întreaga
sumă necesară, Sindicatul a organizat „în mai multe rânduri petreceri”170, al căror venit era
destinat fondului de înfiinţare a respectivului cămin.

2.2. Cafenele
Printre localurile apreciate de arădeni, dar şi de cei care vizitau oraşul situat la
graniţa de vest a ţării, se aflau şi cafenelele, alături de restaurantele din centrul oraşului.
Dintre cafenelele care se găseau în centrul oraşului, cea mai apreciată rămânea
cafeneaua „Dacia”, pentru elită, un local unde se întâlneau oamenii culţi. Aici intelectualii
obişnuiau să joace cărţi, şah, domino, uitând de grijile cotidiene. Era locul în care arădenii
puteau socializa, fiind singurul club de acest gen din judeţ. Odată cu închiderea cafenelei
„Dacia”, locul acesteia a fost luat de magazinele de modă.
În Arad mai existau şi alte cafenele apreciate, cum era „Cafeneaua Orăşenească”.
Aceasta reprezenta un loc preferat de distracţii pentru arădeni. Începând din anul 1933,
aceasta ajunge, în urma concurenţei arendaşilor, care se certau pentru câştiguri, un local pustiu
din cauza igienei necorespunzătoare. În timpul crizei economice, foarte mulţi chelneri, dar şi
personalul de serviciu ajunseseră în stradă. Primarul Ioan Ursu reuşeşte să redeschidă localul,
complet amenajat, iar publicul arădean, mulţumit de măsura luată, va vizita din nou
cafeneaua171. Ambianţa din această cafenea era întotdeauna una plăcută, datorită concertelor
oferite publicului după renovarea localului. În luna februarie 1934, paginile ziarelor locale
arădene anunţau sosirea la Arad a vestitului cântăreţ Marin Teodorescu, foarte cunoscut şi
apreciat în România, datorită plăcilor „Columbia” pe care le-a înregistrat, dar şi pentru
168
Horia Truţă, op. cit., p. 257.
169
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 40/ 1935, f. 2.
170
Ibidem, f. 5.
171
Ştirea, an III, 1933, nr. 815, p. 3, art. Deschiderea cafenelei orăşeneşti.

179
concertele susţinute în toate oraşele mari ale ţării. La vestita cafenea arădeană mai concerta şi
o orchestră de jazz, acest gen de muzică fiind foarte apreciat în perioada dintre cele două
Războaie Mondiale172.
În toamna anului 1934, după o nouă renovare, această cafenea se redeschide sub
noua denumire Cafeneaua „Palace”. Pentru renovarea fostei cafenele, proprietarii acesteia
Leipnicker, Zsedely şi Scheer investeau un capital considerabil 173. Sacrificiile materiale aduse
de aceştia nu au fost zadarnice, deoarece publicul arădean îşi dorea demult un local care să
întrunească toate condiţiile pentru a oferi o atmosferă plăcută celor care obişnuiau să viziteze
astfel de localuri. Entuziasmul din ziua inaugurării noului local al cafenelei oferea
proprietarilor „satisfacţia pentru investirea însemnatului capital”174. La inaugurarea cafenelei a
fost prezent şi Brutus Păcuraru, secretarul general al Camerei de Industrie şi Comerţ, care a
ţinut să vorbească despre vechiile aspiraţii ale arădenilor, de a găsi un mediu de civilizaţie şi
viaţă socială modernă, cafeneaua oferind într-adevăr toate condiţiile necesare creării acestui
mediu175. Deschiderea noului local era un prilej de a convinge publicul arădean de faptul că
acesta ieşea din mediocritatea ce caracteriza viaţa de cafenea din oraşul Arad, mai ales după
criza economică. Băuturile selecte şi „toate bunătăţile alimentare de primul rang”176, alături de
serviciul elegant şi curat şi muzica, reprezentau un ansamblu perfect, oferind spectatorului
impresia unui local din marile capitale ale Occidentului.
La sfârşitul anului 1928, înaintea sărbătorilor de iarnă, în centrul oraşului are loc
deschiderea Cafenelei „New York”, lângă Piaţa Avram Inacu, unde zilnic cânta orchestra de
primul rang condusă de Louis Kiss din Timişoara. La această cafenea, serviciul era promt, iar
programul ţinea până dimineaţa177.
În vara anului 1934, deşi consecinţele crizei încă se resimţeau la nivel social şi
economic, în oraşul Arad se deschide un nou local de distracţie. Proprietarul acestuia,
Madár178, reuşea să ofere o plăcută surpriză publicului iubitor de distracţii. Noul local era
descris de presa locală ca fiind simpatic, frumos amenajat, oferind publicului care îl frecventa
impresia unui cadru familiar restrâns, datorită programului select şi a preţurilor extrem de
mici. Serviciul perfect organizat inspira o încredere, care rar exista în alte localuri de acest
gen. Lumea considera „Madár-bar”-ul un local care până atunci a lipsit „lumii bune”. Aici, în

172
Idem, an IV, 1934, nr. 561, p. 5, art. La Cafeneaua Orăşenească vestitul cântăreţ Zavaidoc.
173
Idem, an IV, 1934, nr. 778, p. 3, art. Azi se deschide cafeneaua Palace.
174
Ibidem.
175
Idem, an IV, 1934, nr. 806, p. 5, art. Cafeneaua Palace.
176
Idem, an IV, 1934, nr. 778, p. 3, art. Azi se deschide cafeneaua Palace.
177
Românul, an XIII, 1934, nr. 47, p. 4, art. Cafeneaua „New York”.
178
Ştirea ,an IV, 1934, nr. 675, p. 6, art. Un nou local de distracţie.

180
fiecare seară, era oferit un „program senzaţional”179, fiind servite atât mâcăruri calde cât şi
reci, barul fiind deschis până dimineaţa.
Încă de la începutul perioadei interbelice, preţurile băuturilor, dar şi ale meniurilor,
în cafenelele în care se servea şi mâncare, erau destul de mari, la fel ca şi cele din restaurante.
Această situaţie nu s-a menţinut pentru mult timp, deoarece, începând din vara anului 1922,
au fost stabilite preţuri maximale pentru produsele care se vindeau în cafenele. Astfel,
începând din luna iunie a anului respectiv, se stabilea ca laptele să fie cea mai ieftină băutură
care se servea în localuri, „un pocal de lapte fără zahăr” costând doar 1,75 lei180. În cafenelele
arădene se mai găseau şi băuturi precum: cafeaua îngheţată cu spumă la 3 lei, cafeaua albă cu
zahăr 3,50 lei, cafeaua neagră „picolo” 2,50 lei, ceaiul cu rom şi zahăr fiind mai scump, se
vindea cu 4,50 lei. Alături de aceste băuturi, în unele cafenele, se servea un anumit fel de
mâncare, preţul nedepăşind suma de 8 lei după stabilirea preţurilor maximale. Astfel: oul fiert,
jumările sau cârnaţii à la „Debreţin” (Debrecen- n.n., după numele oraşului din Ungaria) cu
hrean se încadrau în acest preţ, doar şunca fiartă cu hrean costând 12 lei meniul, având în
vedere că preţul acestui aliment nu era prea mic nici la producător. La acelaşi preţ putea fi
servită şi costiţa afumată de porc à la „Praga”181.
Dintre băuturile al căror preţ era mare se numărau şi diversele sortimente de bere,
ca berea albă „Timişoreana” sau de Aradul Nou, chiar şi berea neagră costând 9 lei, în
comparaţie cu preţul unui „pocal de absint” (absinthe- n.n., băutură alcoolică tare, preparată
cu uleiuri de pelin ,anason şi alte plante aromatice) care nu depăşea suma de 5 lei. Berea
începea să devină o băutură foarte apreciată de către arădeni încă de la începutul perioadei
interbelice. În oraşul Arad, Depozitul de bere „Reusz” avea răcitoare proprii pentru bere, dar
şi un atelier de tâmplărie pentru fabricarea obiectelor necesare restaurantelor şi cafenelelor182.
Din rândul băuturilor scumpe făcau parte, de asemenea, siropul de zmeură cu sifon, dar şi
ceaiul de lămâie şi zahăr, ce costau între 3,50 şi 4,50 lei183.
În comparaţie cu preţul altor tipuri de meniuri servite în cafenele, preţul
deserturilor era relativ mic, cele mai cunoscute pentru perioada interbelică în oraşul Arad
fiind: prăjitura cu unt şi ouă, ce costa 75 bani, prăjitura cu brânză, cu mac sau cu nuci costa
2,25 lei, o porţie de pogace 1 leu, însă o bucată de tort costa 4 lei, iar desertul creme de
vanilie, ciocolată şi punci 7 lei, în timp ce pireul de castane cu spumă costa 8 lei. Băuturile

179
Idem, 1934, nr. 683, p. 3, art. Madár-bar.
180
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 3/ 1922, f. 163-165.
181
Ibidem.
182
Ibidem.
183
Ibidem.

181
care erau servite alături de aceste deserturi erau limonada de lămâie cu sifon, care costa 5 lei
sau chiar sifonul, care nu depăşea preţul de 1,50 lei sticla184, pe când unii arădeni preferau
cafeaua turcească, în locul altor băuturi, aceasta găsindu-se la 3,50 lei.
În fiecare ţară cafeaua se prepara într-un anumit fel, România mândrindu-se cu
renumita marghiloman185, „care a intrat în vocabularul uzual după Primul Război
Mondial”186. Acest sortiment de cafea era cu atât mai apreciat de arădeni cu cât în oraş se
găseau lichioruri de calitate încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu înfiinţarea
renumitei fabrici de lichior „Zwack”, care, după 1918, pe lângă coniacuri producea şi alte
produse, foarte apreciate în cafenelele arădene interbelice, ca: „Triple Sec Curacao Zwack”,
„Yvette Zwack”, „Chypre Zwack”, „Cherry Brandy Zwack”, precum şi romurile „Big-Gun
Casino” şi „High-Life Rom”187.
În privinţa băuturilor, arădenii apreciau de asemenea, vinurile obţinute în judeţ,
„iar când găseau un local, fie el cât de modest, unde se obişnuiau să bea timp de o lună sau
două vin de bună calitate, reveneau de cele mai multe ori în acelaşi local pentru a petrece cu
câţiva prieteni câteva ore, în care serveau aceleaşi feluri de vinuri, pe care le comandau
neîntârziat”188.
Vinul rămâne o băutură care se vindea la un preţ relativ mic, spre deosebire de alte
băuturi. Vinurile care se vindeau mai scump erau cele din restaurante şi cafenele, acestea
costând de trei ori mai mult decât la producător. La începutul perioadei interbelice, preţul
vinului cumpărat direct de la producător diferea în funcţie de sortiment, cel mai scump
sortiment fiind vinul dulce, o sticlă de 0,75 l costând 30 lei, pe când în cafenele aceeaşi
cantitate din vinul roşu de Miniş costa între 26 şi 30 lei. În general, preţul vinului care se
vindea în localuri oscila între 22 şi 25 lei/ 0,75 l, în aceste preţuri încadrându-se următoarele

184
Ibidem.
185
Se spune că Alexandru Marghiloman (1854-1925), om politic, jurist, lider conservator şi unul dintre
cei mai mari moşieri ai ţării, era un mare băutor de cafea, iar într-o zi, când se afla la vânătoare, a cerut să
fie servit cu cafea. Însă, valetul neavând toate ingredientele necesare pentru pregătirea unei astfel de
băuturi, a realizat o improvizaţie, punând în loc de apă, coniac, astfel s-a născut „marghilomana”.
După Primul Război Mondial, în vestitele localuri din Capitală, cum erau „Capşa”, „Hanul lui
Maniuc” sau „Sala Domnească”, rafinaţii aristocraţi cereau „o marghilomană”, cu ocazia balurilor
mascate şi a seratelor mondene. Treptat, pe parcursul perioadei interbelice, cafeaua Marghiloman a fost
servită şi în alte localuri din marile oraşe ale ţării. „Marghilomana” era, defapt, o cafea turcească, fiartă cu
rom sau coniac, fiind servită în ceşti foarte mici, fără toartă, cunoscute sub numele de „filigeană”. Acest
fel de cafea se fierbea în ibrice aşezate pe nisip încălzit cu cărbuni, în filigeană fiind adăugat un strop de
rom de Jamaica sau de coniac foarte fin. (www.frontpress.ro/2011/03/istorii-culinare-„marghilomana”-
cafeaua-cu-rom-sau-coniac.html).
186
www.frontpress.ro/2011/03/istorii-culinare-„marghilomana”-cafeaua-cu-rom-sau-coniac.html
187
Iuliu Bakács, Tiberiu Molnar, Industria şi comerţul din Arad (1934-1935), Arad, Tipografia „Lovrov”,
1935, p. 23.
188
Ştirea, an IX, 1939, nr. 2203, p. 3, art. Masa şi vinul.

182
sortimente de vin: Bacator, Fetească, Riesling de doi ani, Riesling de Rin, Traminer,
Sauvignon, Furmint şi Muscat. Chiar şi în aceste condiţii, preţul vinurilor din podgoriile
româneşti era de două ori mai ieftin, comparativ cu cel al vinurilor străine. Spre exemplu,
vinul roşu se vindea în străinătate cu 48 lei/ 0,75 l189.
La ocazii festive, foarte apreciată era şampania produsă de renumita fabrică
arădeană de şampanie „I. Denoel”190, calitatea superioară a şampaniei datorându-se şi
vinurilor din Podgoria Aradului.
Conform regulamentului prin care erau stabilite noile preţuri maximale, patronii
localurilor de consumaţie erau obligaţi să afişeze avizul acelei ordonanţe, iar nota de plată
trebuia să cuprindă numele proprietarilor, urmând să fie semnată de chelnerul care făcea plata.
Abaterile de la acele prescripţii prezente în ordonanţe erau pedepsite cu o amendă de până la
10.000 lei.
Preţurile maximale stabilite pentru cafenelele din oraşul Arad, la începutul
perioadei interbelice, nu s-au menţinut pentru mult timp, deoarece în anii premergători marii
crize economice, o cafea cu lapte ajungea să coste 15 lei porţia 191, adică exact preţul unui litru
de lapte, din care se puteau pregăti cinci sau şase porţii, iar în ceea ce priveşte cafeaua
turcească, deşi prepararea acesteia nu necesita o cheltuială mai mare de 3 lei, acest fapt nu
împiedica patronii de cafenea să taxeze acest tip de cafea la 12 lei porţia192.
La fel ca şi restaurantele din oraş, nici cafenelele nu erau scutite de taxe, în toamna
anului 1929, Prefectura judeţului Arad primind ordin de la Ministerul de Interne de a fixa şi o
taxă pentru orele de prelungire ale localurilor. Conform ordinului, cafenelele se închideau la
ora 1 după miezul nopţii, plătind o taxă de 300 lei pentru prelungirea programului până la
orele 3 noaptea şi o sumă de 259 lei de la 3 până la 5 dimineaţa, pe când cafenelele de clasa a
II-a închise la ora 12 noaptea, plăteau o taxă de 150 lei în caz de prelungire193. În schimb,
bodegile de clasa I, deşi aveau dreptul să fie deschise până la ora 12 noaptea, nu îşi puteau
prelungi programul decât cu două ore după ora admisă, plătind pentru prelungirea orelor o
taxă de 150 lei, iar bodegile de clasa a II-a erau închise la orele 11 noaptea, „fără a se putea
acorda vreo prelungire”194. Proprietarii cafenelelor şi bodegilor erau obligaţi să-şi
confecţioneze carnete care erau întrebuinţate în caz de prelungiri, semnalând acest lucru celui

189
Ibidem.
190
Iuliu Bakács, Tiberiu Molnar, op. cit., p. 14.
191
Cuvântul Ardealului, an I , 1926, nr. 12, p. 8, art. Specula în restaurante şi cafenele.
192
Ibidem.
193
Românul, an XIV, 1929, nr. 36, p. 4, art. Orele de închidere pentru cafenele, restaurante şi bodegi.
194
Ibidem.

183
mai apropiat sergent de stradă, care după ce semna în carnetul patronului, unde era indicată
ora dorită de prelungire, „lua la sine fila de chitanţă pe care o prezenta autorităţii sale”195.
Indiferent de condiţiile existente, patronii de cafenele erau mulţumiţi de faptul că
publicul arădean frecventa aceste localuri, în care erau servite cele mai moderne băuturi şi
meniuri care existau la vremea respectivă.

2.3. Cofetării
Arta culinară românească nu are o tradiţie foarte îndelungată, având în vedere
faptul că atât clima, cât şi relieful au făcut ca sute de ani să se cultive doar meiul, grâul şi
orzul, alimentaţia de bază a populaţiei autohtone fiind, de obicei, alcătuită din „fierturi şi turte
coapte pe piatra încinsă sau uscate la soare, însoţite de lapte, la nevoie, îndulcite cu miere” 196.
Abia în secolul al XVI-lea, odată cu pătrunderea influenţei orientale, foarte diversă: bizantină,
turcă, arabă şi armenească, obiceiurile alimentare ale populaţiei autohtone s-au schimbat,
dulciurile „parfumate şi îndulcite cu zahăr, ca baclavaua şi sarailia”197, devenind foarte
apreciate. Grecii au contribuit la diversificarea bucătăriei tradiţionale din spaţiul românesc
prin dulciuri specifice, precum : „plăcinte, bogace şi halvale”. Totuşi, aceste dulciuri nu
făceau parte din alimentaţia cotidiană a oamenilor de rând care considerau mămăliga „făcută
cu brânză”198 ca fiind o mâncare de lux.
Adevăraţii cofetari români, urmaşi ai genovezilor de la Caffa, care ştiau să
pregătească „confeti”, au apărut în spaţiul românesc abia în jurul anului 1700. Cele mai multe
dulciuri pe care aceştia le făceau se adaptau Orientului turcesc, cofetarii aducând de peste
hotare pentru meşteşugul lor ingrediente precum: „coji de lămâie, de portocale, de naramze
(portocal- n.n., ale cărui fructe au gust amar), chitre pentru dulceaţă, (...) şi zahăr, măruntu
praf”199. În cartea sa Istoria industriilor la români, Nicolae Iorga face cunoscute câteva feluri
de prăjituri, pe care obişnuiau să le realizeze cofetarii români din secolul al XVIII-lea:
„prăjituri zăhărica, sarailii zăcute în giulsui (apă de trandafiri), zăhărica albe, roşii, galbene”.
C.C.Giurescu afirma că produsele cofetarilor români au fost foarte apreciate de
către unguri, care au preluat de la noi cuvintele „dulceaţă” şi „prăjitură”. Însă, după 1821,
bucătăria românească a cunoscut influenţe occidentale. Din dorinţa de deschidere spre

195
Ibidem.
196
Valentina Iordan, Ghidul gastronomic al României. Dulciuri de casă, Bucureşti, Editura House of
Guides PG, p. 6.
197
Ibidem.
198
Ibidem.
199
Ibidem.

184
modernitate, boierimea obişnuia să mănânce adesea la Viena, Paris şi Berlin. Din această
perioadă, bucătăria românească devine sofisticată, având reţete pretenţioase şi mâncăruri
alese.
O altă etapă distinctă pentru evoluţia tradiţiei dulciurilor în bucătăria românească
este perioada interbelică. După realizarea Marii Uniri, în bucătăria românească se regăseau
diverse influenţe: orientală, dar şi modernă, occidentală, care se amestecau cu tradiţia
autohtonă, dulciurile specifice acestei perioade fiind fursecurile pariziene, ştrudelul cu mere
vienez, dulceţurile greceşti, dar şi baclavalele şi şerbeturile turceşti200. Călătoriile celebrului
cofetar Grigore Capşa în marile capitale ale Europei: Paris, Viena, Londra, Sankt Petersburg
şi Pesta, i-au oferit ocazia de a îmbogăţi gastronomia românească cu noi reţete, creând astfel,
produse speciale destinate unor evenimente deosebite. Denumirile noilor reţete şi deserturi au
primit numele unor personalităţi străine, acestea fiind realizate special pentru acele
evenimente. Astfel, a apărut „prăjitura Joffre”, care se găseşte şi astăzi în cofetării, realizată
cu prilejul vizitei în România a mareşalului francez Joseph Joffre, şi îngheţata „Réjeane”,
dedicată unei actriţe care a susţinut câteva spectacole la Bucureşti, multe dintre secretele
cofetarului Grigore Capşa fiind păstrate de acesta201. Începând din perioada interbelică,
gastronomia românească a evoluat mult, arta culinară începând să combine două calităţi:
talentul şi precizia, ambele la fel de importante pentru pregătirea alimentelor.
Cofetăria arădeană are o istorie bogată, acest lucru dovedind că oraşul Arad a
excelat în toate domeniile. În Arad a existat, încă din 1800, unul dintre cele mai mari centre
ale cofetăriei europene, bomboanele şi prăjiturile făcute la Arad, de către artiştii români în ale
ciocolatei, fiind preferate la Curtea imperială din Viena202.
În perioada interbelică, la Arad a existat una dintre cele mai puternice bresle ale
cofetarilor din România, din aceasta făcând parte în jur de 17 maeştri cofetari, printre care
Konizdofler, Drifi, Malka, Klementz, Râmniceanu şi Orban, ca să amintim pe cei mai
cunoscuţi203.
Astăzi, în oraşul Arad se găseşte singurul muzeu al cofetăriei din întreaga ţară,
inaugurat în anul 2006. Muzeul s-a născut în comuna Sânicolau, în casa cofetarului arădean
Ioan Gui, născut la sfârşitul perioadei interbelice. Cofetarul arădean a fost ucenicul artiştilor

200
Ibidem.
201
Ibidem.
202
www.românialiberă.ro/exclusiv-rl/reportaj/muzeul-bomboanelor-136469-mair_pic1.html
203
Blogarădean.wordpress.com/2013/02/04/muzeul-cofetăriei-arad-un-muzeu-unic-în-ţară/comment-
page-1/

185
cofetari din perioada interbelică, cărora le poartă un respect deosebit204. Ideea de a înfiinţa un
muzeu îi vine în anul 1970, după ce reuşise să strângă deja o bună parte din colecţia de azi a
„Muzeului Cofetăriei”205. Piesele şi utilajele fostelor cofetării au fost preluate de la
Cooperativa „Unirea”, înfiinţată de autorităţile comuniste, care doreau să păstreze nucleul
marilor cofetari, după desfiinţarea laboratoarelor cofetăriilor din Arad. Acest muzeu a fost
înfiinţat în memoria marilor cofetari pe care i-a avut oraşul Arad în perioada interbelică.
Pe lângă maşinăriile tehnice, specifice cofetăriilor moderne din perioada
interbelică, pereţii muzeului cofetăriei prezintă imagini din vremurile de glorie ale cofetăriilor
din Arad, printre aceste imagini aflându-se câteva poze cu cea mai veche cofetărie din Arad,
cofetăria „Matzky”, foarte cunoscută şi apreciată de arădeni în perioada interbelică. În imagini
apar, de asemenea, întâlnirile maeştrilor cofetari, expoziţiile de artă culinară şi multe alte
amintiri pe care acest muzeu încă le păstrează. Cei care vizitează „Muzeul Cofetăriei” din
Arad au ocazia să vadă o masă de servit, din anii 1900, privirea vizitatorilor îndeptându-se în
acelaşi timp spre o vitrină plină cu forme pentru ciocolată, pentru chec sau pentru dulciuri din
zahăr ars, acele „tipare” fiind realizate într-o fabrică din Germania, la Dresda, specializată în
ustensile de cofetărie. Lângă vitrina respectivă, vizitatorii au ocazia să vadă o maşină de
măcinat mac, de dimensiuni destul de mari, provenind din atelierul de cofetărie al lui Francisc
Wild, care se afla în perioada interbelică pe bulevardul „Regele Ferdinand”206. În partea
stângă a maşinii de măcinat mac se află un malaxor care funcţiona în anii ´30.
În cea de-a doua încăpere a muzeului, primul exponat care se poate observa este o
maşină de făcut îngheţată, ingredientele pentru preparare fiind amestecate într-un vas imens
de porţelan207. Din seria maşinilor manuale face parte şi maşina de făcut dropsuri, aceasta
având diferite modele pentru bomboanele mici. În general, la vremea respectivă, acele
bomboane erau făcute din caramel, care se fierbea la 145 grade, se turna pe masa anume
creată, iar după ce se răcea puţin, era tăiat la dimensiunile potrivite, fiind trecut prin această
maşină208.
Următoarea generaţie de maşini face parte din perioada în care apăruse curentul
electric, un singur motor electric alimentând mai multe maşini, având în vedere faptul că un

204
www.românialiberă.ro/...
205
Ibidem.
206
Blogarădean.wordpress.com/2013/02/04/muzeul-cofetăriei-arad-un-muzeu-unic-în-ţară/comment-
page-1/
207
www.românialiberă.ro/exclusiv-rl/reportaj/muzeul-bomboanelor-136469-mair_pic1.html
208
Blogarădean.wordpress.com/2013/02/04/muzeul-cofetăriei-arad-un-muzeu-unic-în-ţară/comment-
page-1/

186
motor electric era foarte scump. În muzeu există şi o maşină de făcut zahăr farin, cunoscută
sub denumirea de valţ, aceasta fiind o maşinărie foarte performantă la vremea respectivă. În
general, dotarea tehnică a cofetăriei arădene din perioada respectivă se afla la nivelul celor
europene.
În cea de-a doua încăpere a muzeului se află o vitrină plină cu negative pentru
ciocolată, fiecare având diferite subiecte, specifice sărbătorilor religioase cum ar fi Paştele,
Crăciunul sau Anul Nou, iar într-o vitrină alăturată se găsesc modele pentru marţipan în formă
de porumb, ouă de Paşte sau piersici.
În muzeu se mai poate vedea şi un cântar folosit în cofetăriile arădene interbelice,
acesta fiind fabricat la Arad de către firma Garai209. În aceeaşi încăpere se mai poate observa
o maşină specială de bătut frişca şi de separat untul de frişcă. Însă, cel mai spectaculos
exemplar din „Muzeul Cofetăriei” din Arad este utilajul care putea să bată în paralel albuşul şi
gălbenuşul, în cantităţi industriale, acesta fiind un aparat unic în România, după afirmaţia
maestrului cofetar Ioan Gui210. Asemenea maşini apăruseră în anii ´20, în Germania. Un
patron de cofetărie din oraşul Arad i-a prezentat acea maşinărie, care la vremea respectivă
apărea într-o revistă germană, unui inginer de la fabrica de Vagoane, acesta reuşind să
construiască o maşinărie asemănătoare, la fabrica „Astra” din Arad, maşina având o producţie
de 3-4 mii de ouă pe zi.
Un lucru inedit în „Muzeul Cofetăriei” îl reprezintă două cutii de reprezentare,
care erau folosite la prezentări, atunci când o cofetărie mai mare era invitată la o expoziţie
culinară, prin intermediul unui „voiajor”, pentru a nu-şi întrerupe producţia. Acel „voiajor”
aducea mostre de produse proprii spre a fi prezentate. În anul 1931, în oraşul Arad a avut loc o
expoziţie de artă culinară în Sala de expoziţii a cofetarilor şi bucătarilor.
Sutele de exponate ale muzeului amintesc vizitatorului de deserturile rafinate,
precum dropsurile, trandafirii de marţipan, cizmuliţele de ciocolată şi purceluşii umpluţi cu
nucă, această vizită reprezentând o adevărată incursiune în dulcele interbelic al parfait-urilor
şi al bomboanelor fondante, dar şi în lumea copilăriei. Cei care au trăit vremurile în care acele
forme treceau prin mâinile cofetarilor, îşi aduc aminte cu melancolie şi dor de acele vremuri,
vremuri ale produselor naturale, sănătoase, fără înlocuitori, materiale sintetice, cunoscute în
zilele noastre sub denumirea de „produse bio”.

209
Ibidem.
210
www.românialiberă.ro/exclusiv-rl/reportaj/muzeul-bomboanelor-136469-mair_pic1.html

187
 Pe lângă aceste exponate, care în perioada interbelică aparţineau marilor cofetării
din oraşul Arad, proprietarul „Muzeului Cofetăriei” a reuşit să adune şi câteva din cele mai
importante manuale reţetare din lumea cofetăriei, în care se aflau „formulele magice” pentru
realizarea unor opere de artă în laboratoarele zahărului. În perioada interbelică, fiecare
maestru cofetar arădean avea un caiet de reţete proprii, unul dintre aceştia, Emil Frederic,
publicând în anul 1920 o carte cu reţete de prăjituri pe care obişnuia să le prepare în bucătăria
lui. Ea este prima carte de acest gen publicată în limba română în oraşul Arad. Înainte de
publicarea acestei cărţi, la Arad mai exista o carte cu reţete de prăjituri germană, editată în
anul 1904. Aceasta a fost cumpărată în anul 1914 de către un cofetar din Lipova, care în
perioada interbelică şi-a deschis o cofetărie la Arad, pe strada Mărăşeşti. Într-un al doilea
volum, apărut în anul 1924, au fost prezentate detaliat reţete, dar şi schiţele unor prăjituri şi
bomboane de excepţie. La acestea se adaugă o altă colecţie a reţetelor româneşti, din 1930211.
Reţetele de prăjituri erau ţinute de fiecare cofetar în mare secret, fiind considerate „mai
valoroase decât aurul”212.
În perioada interbelică, cofetarii din oraşul Arad nu erau oameni bogaţi, însă
munceau foarte mult fără a avea zile libere la sfârşit de săptămână, pentru că tocmai atunci
cererea de prăjituri, bomboane şi torturi era foarte mare. Încercând să reconstituie lumea cea
veche pe care azi o vedem numai în fotografii, proprietarul muzeului povestea cum: „soţul
muncea în laborator, iar soţia era în magazin. Onorau fiecare comandă în cel mai scurt timp.
Clienţii ştiau ce să ceară. Aveau gusturi alese”213, adăugând, la descrierea acestei lumi apuse
cu mult timp în urmă, faptul că în perioada interbelică pentru realizarea prăjiturilor erau
folosite numai ingrediente naturale, precum cacao, scorţişoară, gelatină, zahăr, făină, ouă.
Cremele prăjiturilor erau făcute din unt, ciocolată, cafea şi diverse fructe, iar frişca era
obţinută din lapte. Realizarea prăjiturilor era mai grea, deoarece cofetarii trebuiau să pună cap
la cap foarte multe ingrediente, multe dintre acestea cerând fineţe în mişcări pentru a nu fi
stricată forma prăjiturii, însă cei care aveau imaginaţie ajungeau la combinaţii inedite. Cel mai
bun desert realizat de maeştrii cofetari arădeni din perioada interbelică, era considerată
bomboana care se numea „Ildefonzo” (influenţă maghiară, posibil după numele cofetarului,
bomboana se vinde şi astăzi în cofetăriile din Viena- n.n.), aceasta fiind făcută din ingrediente
naturale, precum alunele prăjite şi măcinate, cacao, unt şi câteva secrete, care nu erau

211
Ibidem.
212
Ibidem.
213
www.românialiberă.ro/exclusiv-rl/reportaj/muzeul-bomboanelor-136469-mair_pic1.html

188
cunoscute de consumatori, „ceva extraordinar de bun”, după afirmaţia maestrului cofetar,
astăzi proprietar al renumitului muzeu.
În perioada dintre cele două Războaie Mondiale, cofetarii artişti din Arad aveau
întâlniri periodice, pentru discutarea problemelor profesionale ivite. Nu uitau nici de cei
nevoiaşi, astfel că în fiecare an, în toiul verii organizau o masă populară, unde copiii din
familiile sărace primeau îngheţată pe gratis.
Aspiranţii la meseria de cofetar deveneau „oameni ai ciocolatei” cu acte în regulă
doar dacă se dovedeau demni de laudă, „furând” această meserie dintr-un laborator, sub atenta
îndrumare a profesorului.
Cofetăriile erau la fel de frecventate ca şi restaurantele, cea mai cunoscută
cofetărie „Carol Matzky” oferind prăjituri fine: deserturi, fursecuri, bomboane franceze din
ciocolată şi din fructe, pe care arădenii le făceau cadou, mai ales de Anul Nou. Printre
cofetăriile renumite ale oraşului Arad se număra şi cofetăria „Mihály”, situată pe strada
Eminescu, vis-à-vis de cinematograful „Corso”. Publicul arădean obişnuia să o frecventeze
datorită produselor de lux care se găseau acolo, cele mai apreciate fiind bomboanele de salon
fabricate după o reţetă care se păstrase mai mult de 100 de ani, fiind „gustoase şi luxos
ambalate”214.
Alături de cele amintite, în oraş mai existau câteva cofetării, la fel de apreciate
pentru produsele lor: „Székely Alexandru” în Piaţa Catedralei, „Virág Andrei” pe strada
Eminescu şi „Somló Iosif” pe Bulevardul Regina Maria.215 Existau cofetării care, în
anotimpul cald, obişnuiau să vândă îngheţată ambulant, pe străzile oraşului, cum era
cunoscuta cofetărie „Königsdorfer Augustin” din strada Brătianu.216 Pe lângă îngheţată, pe
străzile oraşului Arad era la modă şi vinderea „floricelelor”. O asemenea autorizaţie primea un
arădean în anul 1935, pentru a pregăti floricele lângă halta autobuzelor, un loc foarte
frecventat, aflat pe strada Consistorului, colţ cu strada Mărăşeşti217. În anul următor, un alt
arădean pregătea floricele pe Bulevardul Ferdinand, colţ cu strada 1 Decembrie.218
Datorită industriei alimentare foarte dezvoltate, în oraşul Arad se găseau
numeroase fabrici de biscuiţi şi ciocolată.219 Una dintre cele mai renumite fabrici de acest gen
din oraş era „Regele ciocolatei”, fondată în anul 1919. Aici erau fabricate, pe lângă
sortimentele de ciocolată şi confituri, specialităţi de cofetărie precum: caramele cu lapte,
214
Ştirea, an IV, 1934, nr. 812, p. 6, art. Cofetăria Mihály.
215
Anuarul Aradului 1926, Arad, Tipografia „Réthy Nyomda”, 1925, p. 44.
216
A. N.-S. J. Ar., Fond Primăria Municipiului Arad. Acte administrative, dosar 260/1932, f. 1.
217
Buletinul Municipiului Arad, Arad, Anul XIV, nr. 7, 17 februarie 1936, p. 1.
218
Idem, Arad, Anul XIV, nr. 9, 2 martie 1936, p. 1.
219
Anuarul muncii general al României, Bucureşti, Ediţia 1929-1930, p. 624.

189
praline, „batoane cu crém” al căror preţuri variau între 34 lei şi 100 lei dacă erau vândute en-
gros. Preţul unor dulciuri putea ajunge şi la 135 lei/bucată: Dessert Nougat, Sevilla, Eclair sau
la 120 lei/bucată în cazul celor cu portocale, curmale, vişine sau a Dessertului grillaj. În
privinţa materiilor prime, erau folosite doar ingrediente naturale: zahăr, unt de cacao şi
ornamente, printre specialităţi numărându-se şi ciocolata de vanilie.220 Începând din anul
1928, la Arad era înfiinţată o nouă fabrică de ciocolată, „Viena”. Dintre produsele industriale
fabricate aici făceau parte atât ciocolata, biscuiţii şi oştiile, cât şi produse pentru cofetării:
napolitane, „foi de torte”, pişcoturi, fisticuri, „buline de îngheţate” şi prafuri de vanilie, mai
ales începând din anul 1938221.
În oraşul Arad, în perioada interbelică, mai existau 14 bombonerii, dintre care
cinci se aflau pe bulevardele „Regina Maria” şi „Regele Ferdinand”: „Deutsch şi Tornya”,
„Mignon”, „Szatmári Iosif”, „Tosca” şi „Wild Francisc”222. Această tradiţie, apărută încă de
la 1800, s-a încheiat după anii naţionalizării comuniste, laboratoarele maeştrilor cofetari fiind
desfiinţate.
Astăzi, locuitorii oraşului Arad doresc ca autorităţile locale să aducă într-o zonă
centrală a oraşului Muzeul cofetăriei, unic în România, pentru a fi accesibil arădenilor, cât şi
celor care vizitează oraşul223.

3. Sectorul alimentar industrial şi hinterlandul agricol al oraşului Arad

Dezvoltarea industriei alimentare în oraşul Arad a început încă din secolul al XIX-
lea, datorită însemnătăţii pe care o capătă oraşul odată cu încheierea păcii din 1699, când
grănicerii sârbi s-au aşezat în cetate şi în oraş, Aradul devenind oraş de graniţă între Imperiile
Habsburg şi Otoman. În anul 1702, oraşul primeşte dreptul de a ţine târguri mari şi
săptămânale, de a ridica o primărie, de a deschide măcelării şi hanuri, dar şi de a deţine o
moară pe Mureş224. Ca urmare, la începutul secolului al XIX-lea au fost înfiinţate bresle noi,
în 1845 primind patenta turtarii şi măcelarii.
Fabricile din Arad s-au dezvoltat din micile ateliere, datorită iniţiativei
întreprinzătoare şi „a mentalităţii solide comerciale ale proprietarilor”225 acestora. În a doua

220
A. N-S. J. Ar., Fond Inspectoratul Industrial Arad, dosar 149/1932-1946, f. 1-17.
221
Ibidem, dosar 135/1929-1942, f. 1-85.
222
Almanahul oraşului Arad (1930-1931), p. 115.
223
Muzeul cofetăriei “Ioan Gui” se află şi astăzi în cartierul Sânicolau Mic, din Arad.
224
Iuliu Bakás, Tiberiu Molnar, op. cit., p. 138.
225
Ibidem, p. 138.

190
jumătate a secolului al XIX-lea, când se definitiva organizarea administrativă a oraşului,
Aradul cunoaşte, datorită industrializării sale, un ascendent ritm de dezvoltare urbanistică,
odată cu ridicarea pe actualul centru a unor construcţii după modelul arhitectural al Vienei. La
sfârşitul secolului al XIX-lea Aradul s-a transformat dintr-un oraş în care „raţele sălbatice se
plimbau în voie prin bălţile din centrul său, putând fi vânate în voie chiar şi din poarta
casei”226, în unul dintre cele mai importante oraşe din regiunea central-est Europeană şi din
vestul românesc, remarcându-se printr-o performantă industrie. Treptat, până spre sfârşitul
Primului Război Mondial, oraşul Arad îşi pierde caracterul meşteşugăresc şi comercial,
înscriindu-se tot mai mult pe linia industrializării.
Datorită poziţiei sale geografice, oraşul Arad era „o poartă de eşire către Apus a
platoului Transilvaniei”, după cum afirma ing. Ştefan Mateescu, unul dintre preşedinţii
Camerei de Comerţ, din perioada interbelică. Datorită acestui fapt oraşul a devenit, încă
înaintea Primului Război Mondial, un important centru industrial destinat a contribui la
transformarea industrială a cerealelor din Transilvania, deşi a continuat să fie centrul unei
regiuni agricole şi după terminarea războiului.
Industria alimentară a reprezentat o ramură importantă a economiei oraşului şi
judeţului Arad, devenind cunoscută în toată ţara. Dezvoltarea acestei industrii s-a datorat, în
primul rând, materiei prime ieftine din agricultură şi a politicii protecţioniste care împiedica
pătrunderea produselor alimentare din afară, existând mari posibilităţi de desfacere pe plan
intern şi extern227. În cadrul acestei ramuri exista o tradiţie în morărit, 75% din producţie fiind
exportată în Germania, Austria şi Elveţia228. Cea mai mare moară o deţineau fraţii Neumann,
capacitatea de producţie fiind de 36 de vagoane pe zi, aceiaşi proprietari deţinând şi Fabrica
de Spirt şi Drojdie din Arad.
„Societatea Anonimă Industrială Fraţii Neumann” ocupa un loc de frunte în viaţa
industrială a oraşului Arad, ocupându-se cu industrializarea produselor agricole din
împrejurimile Aradului. Firma a fost înfiinţată în anul 1851 de către fraţii Neumann, aceştia
contribuind, datorită priceperii lor, la afirmarea acestei întreprinderi, care la vremea respectivă
se ocupa doar de fabricarea spirtului. Prin cumpărarea morii Herl229 s-a înfiinţat şi secţia de
morărit a întreprinderii, unul dintre fraţi, Adolf, stabilindu-se la Viena de unde dirija exportul
de făină şi de cereale. Încă din anul 1913, moara a fost dotată cu instalaţii mai moderne230.

226
Virgiliu Bradin, Pârneava. Suburbiul românesc al Aradului, Arad, Editura Promun, 2008, p. 21.
227
Aradul. Permanenţă în istoria patriei, Arad, 1978, p. 437.
228
Arad. Monografia oraşului de la începuturi, până în 1989, Arad, Editura „Nigredo”, 1999, p. 155.
229
Iuliu Bakás, Tiberiu Molnar, op. cit., p. 9.
230
A. N- S. J. Ar., Fond Inspectoratul Industrial Arad, dosar 20/1924-1947, f. 1.

191
 În anul 1921, fraţii Neumann erau proprietarii a două unităţi agroalimentare:
Fabrica de Spirt-Drojdie şi Moara. După ce, în anul 1917, au fost nevoiţi să închidă
întreprinderile, din lipsă de materie primă şi combustibil, la începutul perioadei interbelice
acestea şi-au reluat activitatea, întreprinderea având „un capital de 10 milioane lei, 120 de
muncitori, o capacitate zilnică de 24 hl de spirt şi 80 vagoane drojdie anual (...), iar moara
avea o capacitate zilnică, pentru măcinat 35 vagoane de cereale”231. În primii ani după Unirea
din 1918, capitalul firmei ajunge la 50 milioane lei, fiind utilizat pentru extinderea fabricii232.
Pe lângă activitatea pe care o desfăşurau în mediul industrial, în anul 1926, spre exemplu,
uzinele „Fraţii Neumann, moară cu aburi, fabrică de spirt şi drojdie S.A. industrială”, din
profitul de 9.194.338 lei, dona o sumă de 250.000 lei pentru scopuri de binefacere233, iar în
anul 1930, în timpul crizei economice, crea un fond de ajutor al angajaţilor, în valoare de
351.247,99 lei234, numărul angajaţilor aflându-se în creştere, ajungând la 302 în anul 1939235.
Fraţii Neumann aveau o reprezentanţă pentru desfacerea produselor la Viena încă
înainte de 1924. În perioada interbelică ei au hotărât înfiinţarea unei reprezentanţe şi la
Bucureşti, produsele întreprinderii, care constau din mai multe sortimente de spirt, drojdie,
griş, făină, tărâţe fiind comercializate pe întreg cuprinsul ţării, prin intermediul reţelei de
agenţi şi depozite, cele mai importante fiind: „Agentura Comercială S.A.” Cluj, „Wersz
Ignatie” Oradea, „Szimany R.” Arad, „Producta Fischer Dezideriu” Timişoara, „Mayer
Dremer” Cernăuţi, „Reitter J.& Fiul” Satu Mare, „Fraţii Ceres & I. Kranner” Bucureşti,
„Albert E. Cohen” Ploieşti, „Centrala A. Deutsch” Mediaş, iar în ce priveşte relaţiile
comerciale externe, cei mai fideli clienţi au fost „A. Schleimer” Trieste, „Scholler & Co.”
Viena, „Heller & Csalan” Budapesta şi „Max Fejer” Bratislava236.
„Legea pentru încurajarea industriei naţionale” din 1921, prevedea acordarea unor
beneficii pentru funcţionarea acestei întreprinderi: scutirea de vamă pentru maşini şi accesorii
necesare producţiei, acestea neputând fi procurate din ţară. Din 1922 întreprinderea îşi
schimba denumirea, devenind „Fraţii Neumann, Moară cu aburi, Fabrică de spirt şi drojdie
S.A., Industrială”.
În anul 1925 întreprinderea fraţilor Neumann încearcă să obţină aprobarea
majorării preţului făinii, care ajunsese sub preţul de pe piaţa grâului, această măsură fiind
necesară pentru ca întreprinderea să reziste concurenţei. Proprietarii acesteia motivau cererea
231
Horia Truţă, op. cit., p. 261.
232
A. N- S. J. Ar., Fond Inspectoratul Industrial Arad, dosar 20/1924-1947, f. 6.
233
Idem, Fond Întreprinderea Spirt-Drojdie Arad, dosar 1/1927, f. 2.
234
Ibidem, dosar 3/1930, f. 1.
235
Ibidem, dosar 9/1938-1951, f. 3.
236
Horia Truţă, op. cit., p. 261.

192
prin faptul că, din cauza preţurilor practicate, afacerile mergeau în pierdere, iar dacă preţurile
se menţineau în continuare scăzute, apărea riscul ca aprovizionarea cu grâu să înceteze, iar
fabrica să ajungă în pragul falimentului. Aceştia erau nemulţumiţi şi de concurenţa neloială
practicată de fermierii din Pecica, care vindeau grâul de casă la preţuri ridicate, chiar dacă nu
erau obligaţi să plătească contribuţii la stat. În aceste condiţii, se decide mărirea capitalului
social al firmei, pentru extinderea întreprinderilor şi diversificarea produselor. Fiind construite
noi spaţii de depozitare a cerealelor, în magaziile Neumann erau păstrate cerealele recoltate de
pe suprafeţele agricole ale Primăriei, în 1926. În anul 1927 proprietarii întreprinderii
considerau că preţul maximal stabilit pentru făină era prea mic, deoarece grâul, pe lângă faptul
că era scump, nu se prea găsea, în această situaţie apovizionarea realizându-se de la distanţe
mari. Având în vedere aceste considerente se propunea ca preţul făinii să crească cu 0,50% /
kilogram.
Activitatea industriei de morărit a cunoscut un regres începând din 1929, anul
declanşării crizei economice, doar morile mari reuşind să exporte „o cantitate oarecare de
făină de lux”237. Fraudele şi corupţia au atins şi „Societatea Anonimă Fraţii Neumann”, faptul
fiind încriminat de presa locală. Chiar dacă s-a constatat că acuzele nu erau adevărate, se
menţine „o oarecare îndoială asupra onestităţii afacerii firmei”238. După 1935, întreprinderea
fraţilor Neumann înregistra o nouă linie ascendentă, recurgând la închirierea altor fabrici din
ţară, pentru a face faţă solicitării pieţei. În aceste condiţii întreprinderile fraţilor Neumann
ocupă un loc însemnat nu numai în viaţa economică a oraşului Arad, dar şi a întregii ţări.
În perioada interbelică, oraşul Arad era renumit şi pentru industria panificaţiei,
cele mai multe brutării (33) aflându-se în centrul oraşului. Cea mai cunoscută, locată pe
bulevardul „Regele Ferdinand”, era brutăria „Gaspar Nicolae”239. Produsele de patiserie
considerate ca „fabricate de lux”, cum erau cornurile şi franzelele, se vindeau fără nici o taxă
impusă brutarilor, iar cornurile trebuiau fabricate exclusiv din făină de patiserie, fiind impusă,
de asemenea, şi o anumită greutate pentru acestea, care nu trebuia depăşită de brutari. Astfel
„cele fabricate cu unt aveau o greutate de 3 dgr., cele fabricate cu lapte o greutate de 4 dgr.,
iar franzeluţele fabricate cu apă o greutate de 5 dgr.”240.

237
Alexandru Mihalca Aspecte din istoria agrară a judeţului Arad. Partea a II-a. Perioada interbelică,
Arad, Editura Multimedia, 2001, p. 224.
238
Horia Truţă, op. cit., p. 265.
239
Almanahul oraşului Arad (1930-1931), p. 115-116.
240
Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie din Arad, Arad, nr. 6, 1928, p. 122.

193
 Dintre cele mai înzestrate brutării ale oraşului Arad făcea parte şi „Brutăria şi
cofetăria higienică cu instalaţiune electrică S.P.A. Siegfried Weisz R.T.”241. Această
întreprindere a fost înfiinţată în 1921, iniţial având un local propriu în oraş, pentru ca mai
târziu să funcţioneze în propria casă a proprietarului său, brutăria având şi o maşină specială
pentru prepararea cornurilor242.
Industria alimentară arădeană a fost reprezentată şi de renumita fabrică de lapte
„Aromat”. Societatea a fost înfiinţată în anul 1931, cu scopul de a industrializa şi fabrica din
lapte de vacă şi oaie diferite produse alimentare, ca brânza şi caşul, ocupându-se iniţial de
exportul de brânză sistem Liptau şi a untului pasteurizat, sistem Teschen 243. Firma era
renumită şi pentru fabricarea brânzei Rocquefort. Fabrica mai avea şi o instalaţie specială
pentru fabricarea untului pasteurizat, „un unt cu arome speciale naturale, care cu o întreţinere
higienică şi la o temperatură corespunzătoare poate dura şi 6 luni”244. Deşi în anul 1934 avea
abia trei ani de activitate, firma „Aromat” era recunoscută în întreaga ţară de comercianţii de
delicatese de prim rang, fiind reprezentată în întreaga ţară prin reprezentanţa generală din
Bucureşti.
Una dintre cele mai însemnate firme, datorită faptului că proprietarul său era bun
cunoscător al branşei, era „Marea magazie de aromate şi coloniale Iosif Robitsek”, înfiinţată în
anul 1910. Ea se ocupa doar cu importul de ceai şi cafea, aprovizionând cu articole coloniale o
mare parte a comercianţilor mici din judeţul Arad, inclusiv în perioada interbelică245.
O altă întreprindere care se ocupa de importul de cafea şi ceai a fost şi firma
„Atlantica”, proprietarul firmei, Arthur Sándor, studiind, încă înainte de începerea Primului
Război Mondial, la Hamburg, comerţul cu cafea şi ceai. Această întreprindere este prima care
a instalat la Arad maşini moderne de prăjit cafea, dar şi prima firmă din România care a
introdus aparatele de filtrat cafea, făcute din sticlă de Iena246.
Parte din materia primă necesară industriei alimentare locale provenea din
cartierele mărginaşe ale oraşului, unde populaţia continua să fie concentrată în jurul
agriculturii. Spre exemplu, în cartierul Pârneava, la începutul perioadei interbelice, „procentul
populaţiei active în agricultură era mult mai numeros decât în celelalte cartiere ale

241
Alexandru Roz, Studii privind istoria judeţului Arad în perioada 1900-1944, Arad, Tipografia
Universităţii din Timişoara, 1980, p. 99.
242
Iuliu Bakás, Tiberiu Molnar, op. cit., p. 9.
243
Ibidem.
244
Ibidem.
245
Ibidem, p. 79.
246
Ibidem.

194
oraşului”247, acest lucru datorându-se faptului că multe familii deţineau pământ. Produsele
agricole ale ţăranilor care locuiau în cartier reprezentau o sursă importantă de materie primă
pentru unele fabrici ale oraşului, precum Fabrica de zahăr. Aceasta a produs în anul 1926 -
7.500 tone de zahăr, iar în anul următor 10.000 tone248, contribuind astfel la acoperirea
nevoilor de zahăr ale pieţei interne, dar şi la realizarea unei producţii superioare, făcând
posibil exportul de zahăr românesc, pentru prima dată după război. După marea criză
economică, Fabrică de zahăr a fuzionat, în 1933, cu cea de la Chitila, devenind astfel Fabrica
de zahăr Arad-Chitila S.A.249.
Locuitorii cartierelor arădene, precum şi cei din comunele apropiate Aradului,
contribuiau la aprovizionarea cu produse proaspete a pieţelor, târgurilor şi oboarelor din oraş.
Existau cartiere, cum era cartierul Gai, unde, de obicei în fiecare zi de miercuri şi sâmbătă se
organiza o piaţă în apropierea Bisericii Ortodoxe Sârbe250. Chiar dacă din punct de vedere
comercial era considerată a fi târg, locuitorii cartierului respectiv îi spuneau piaţă, de cele mai
multe ori mărfurile fiind etalate direct pe platoul pietruit, existând şi cazuri în care
comercianţii preferau să expună mărfurile care urmau să fie comercializate în căruţe.
Produsele pe care obişnuiau aceştia să le vândă în cartierul pieţei erau în primul rând
produsele lactate de vacă şi oaie, preparate în oale din lut, ouă, legume, fructe, mai ales pepeni
şi lubeniţă. La piaţa din Gai îşi mai vindeau produsele alimentare şi producătorii din cartierele
şi localităţile învecinate, în special comercianţii de mărunţişuri, turtă dulce, sucuri şi
zaharicale251. În ceea ce priveşte vinderea produselor, Primăria municipiului Arad a luat o
hotărâre prin care se interzicea staţionarea căruţelor în piaţă, însă comercianţii nu ţineau cont
de această interdicţie, continuând să comercializeze unele produse cum erau legumele dar şi
cele agricole, direct din vehicole în perioada de vârf a sezonului.
Agricultorii erau de cele mai multe ori susţinuţi de către autorităţile locale, mai
ales în perioada crizei economice, deoarece în acei ani „peste tot domina o îngrijorare mare
din cauza preţurilor foarte scăzute ale grânelor”252. Spre exemplu, la sfârşitul anului 1930,
agricultorii comunei Aradul-Nou din veniturile pe care le obţineau în urma vinderii cerealelor
nu-şi puteau achita nici măcar datoriile şi impozitele.253 Cu toate aceste, oamenii obişnuiau să-
şi vândă bucatele la obor încă din sezonul de vară, pentru a acoperi măcar cheltuielile din

247
Virgiliu Bradin, op. cit., p. 70.
248
Ibidem, p. 72.
249
Alexandru Mihalca, Aspecte din istoria agrară a judeţului Arad..., p. 225.
250
Horia Truţă, op. cit., p. 325.
251
Ibidem.
252
Românul,an XV, 1930, nr. 30, p. 4, art. Vânzarea produselor agrare de plugari.
253
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura Judeţului Arad, dosar 23/1931, f. 5.

195
cursul anului. Nimeni nu ştia când ar fi mai bine să se vândă recolta, din cauza faptului că
preţurile puteau să urce sau să scadă de la un anotimp la altul. În asemenea condiţii, nu se
putea prevedea nimic din cauza vremurilor critice în care se afla oraşul Arad în timpul marii
crize economice din 1929-1933. Astfel, fiecare trebuia „să facă ce îl tae capul neluându-se
după cei care spun una sau alta”254.
Pentru a-şi vinde recolta la preţuri mai bune, agricultorii arădeni aduceau în oboare
numai marfă curată. Exista şi o categorie de agricultori care venea în oboare cu grâne murdare
şi amestecate cu tot felul de grăunţe, crezând că vor reuşi să înşele negustorii. Ajungeau să se
înşele pe sine, deoarece comercianţii ofereau un preţ mai bun agricultorilor care îi
aprovizionau cu produse de bună calitate. Pentru a remedia această situaţie, ţăranii arădeni
încep să semene doar seminţe curate, selecţionate, iar la seceriş „pliveau spicul curăţindu-l de
murdării”255, deoarece în anul în care preţurile erau mici curăţirea bucatelor avea un rol foarte
important pentru obţinerea unui preţ mai bun la produsele care se desfăceau pe piaţă.
Dezvoltarea agriculturii a depins, pe de o parte, de bunul mers al economiei
naţionale, iar pe de altă parte de influenţa mediului înconjurător. În judeţ au fost înregistrate
atât perioade favorabile agriculturii, cu recolte bogate, cât şi ani mai puţin favorabili, din
cauza unor fenomene naturale care nu puteau fi oprite sau prevăzute de ţăranii agricultori.
Industria băuturilor a fost reprezentată în oraşul Arad de Fabrica de lichior
„Zwack” S.A., care în 1934 avea un capital de 3.500 lei256. Fabrica a fost înfiinţată în anul
1894, sub numele de „Fabrica de cognac din Şiria S.A.”257. Din cauza faptului că în anul
respectiv podgoriile Franţei au fost afectate grav de filoxeră, care a distrus plantaţiile de
struguri, un grup de comercianţi francezi a hotărât să înfiinţeze o fabrică de cognacuri în
Podgoria Aradului, cu scopul de a exporta produsele în Franţa. Firma înfiinţată de
comercianţii francezi a funcţionat ca fabrică de cognacuri până după terminarea Primului
Război Mondial, iar din anul 1922 conducătorii firmei au început de asemenea fabricarea şi a
altor produse, fuzionând cu renumita fabrică „Zwack”. Produsele firmei „Zwack” reuşeau să
înlocuiască toate produsele asemănătoare din străinătate care se cumpărau în Vechiul Regat,
fapt pentru care întreprinderea se bucura de un renume special, nu doar pe piaţa din Ardeal. În
anul 1923, fabrica avea un profit de 11.033.33 lei, însă, începând din anul 1926, din cauza
împrejurărilor dificile în care se afla ţara, societatea nu a mai putut avea o activitate la fel de

254
Ibidem.
255
Ibidem.
256
Alexandru Mihalca, Aspecte din istoria agrară a judeţului Arad..., p. 225.
257
Iuliu Bakás, Tiberiu Molnar,op. cit., p. 23.

196
rodnică precum în anii anteriori258. Dintre produsele fabricii „Zwack” foarte apreciat era
„Unicum Zwack”, care avea în acelaşi timp şi „un efect bun, vindecător asupra
stomacului”259, alte produse de calitate ale acestei firme fiind băuturile „Triple Sec Curaçao
Zwack”, „Cacao Chouva Zwack”, „Gin Zwack”, dar şi siropurile şi alte băuturi precum
romul.
În Arad a mai existat şi Fabrica de lichior „Flora”, care în anul 1929 a fuzionat cu
depozitul de bere „Reusz”, ce avea şi o fabrică de gheaţă, producând zilnic 12.500 kg de
gheaţă260.
Producţia berii şi a rachiului a fost foarte răspândită în Banat încă de la mijlocul
secolului al XVIII-lea, aceste băuturi fiind apreciate mai ales de garnizoanele militare. În
perioada respectivă administraţia camerală, prin intermediul administraţiei din Timişoara, a
permis amenajarea unor mici „fabrici” de bere oraşelor aflate în vestul spaţiului românesc,
aceste afaceri fiind conduse iniţial de funcţionarii imperiali, pentru ca mai târziu să fie
arendate. Prima atestare a unei fabrici de bere în comuna Aradul Nou există din anul 1729261,
însă, la 1 septembrie 1923, baroana Zelinski Matilda închiria întreprinderea fabricantului de
bere „Dreher Haggenmacher” din Oradea pentru 10 ani. În 1927, fabrica este cumpărată de
Fabrica de bere „Timişoreana”, însă doar pentru doi ani, aceasta revenind în 1929 în
proprietatea baroanei, din cauza faptului că timişorenii doreau să achite preţul în acţiuni, ceea
ce nu îi convenea proprietarei. În anul 1930, fabrica a fost vândută fostului chiriaş orădean,
însă din cauza scăderii vânzărilor, ca urmare a marii crize economice, acesta decide să închidă
producţia de bere din Aradul Nou, în anul 1931262.
În cartea sa Raţiunea gurmandă. Filosofia gustului, Michel Onfray afirmă că
secolul lui Ludovic al XIV-lea este secolul şampaniei, considerând această băutură „o
excepţie printre vinuri (...), vinul vinurilor”263, deoarece avea toate însuşirile celorlalte vinuri,
însă fără a avea unul din defectele lor. La fel şi arădenii, considerau şampania o băutură
aristocrată, care se putea bea cu toate felurile de mâncare, deoarece era o băutură fină, aparte,
aromată şi uşoară. În oraşul Arad, în perioada interbelică, exista o întreprindere renumită care
producea şampanie, cunoscută sub denumirea de Fabrica de şampanie „I. Denoel”. Şampania
de aici era produsă prin metoda champenoise, de fermentare naturală la sticlă264. Încă de la

258
A. N.-S. J. Ar., Fond Tribunalul Judeţului Arad. Secţia a III-a, dosar 59/1893-1939, f. 4.
259
Ibidem.
260
Alexandru Mihalca, Aspecte din istoria agrară a judeţului Arad..., p. 225.
261
Doru Sava, op. cit., p. 351.
262
Ibidem.
263
Michel Onfray, Raţiunea gurmandă..., p. 14-16.
264
Alexandru Mihalca, Aspecte din istoria agrară a judeţului Arad..., p. 225.

197
sfârşitul secolului al XIX-lea oraşul Arad a fost renumit, în ceea ce priveşte fabricarea
şampaniei, datorită fabricii „Pelugyai şi Andrényi”, însă din cauza marii crize economice
această întreprindere îşi închide producţia, stocul fabricii fiind cumpărat de un om de
specialitate, Iosif Denoel, care reuşea să înfiinţeze o nouă fabrică de şampanie, la scurt timp
cucerind întreaga piaţă a Ardealului, „plasându-şi produsele ei şi în Vechiul Regat”265.
Şampania Denoel se fabrica după cele mai bune metode franceze, materiile prime
necesare fiind importate din Franţa, însă calitatea superioară a şampaniei se datora şi vinurilor
din Podgoria Aradului. Prin calitatea sa, şampania întreprinderii „I. Denoel” se ridica la
standardul calităţii produselor din străinătate, iar preţul ei era mult mai mic, dintre produsele
cele mai cunoscute ale fabricii făcând parte: Grand Vin Demi-Sec, Gout Americain şi Extra
Dry266.
La fel de apreciată ca şampania a fost şi Fabrica de bomboane şi ciocolată
„Szatmari”. Cele două produse sunt cumpărate de arădeni mai ales cu ocazia unor aniversări
sau festivităţi, însă nu erau puţini nici oamenii de rând care apreciau băuturile şi dulciurile de
calitate.
În zonele de periferie de la marginea oraşului, pomicultura era o ocupaţie de bază
încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea contribuind la aprovizionarea oraşului Arad
cu fructe. În această regiune de câmpie existau livezi de pruni. Bunăoară, fructe erau folosite
de locuitorii comunei Micălaca doar pentru fabricarea rachiului, tradiţie care s-a menţinut şi în
perioada interbelică267. Aceeaşi preocupare o aveau şi ţăranii din comuna Pârneava, devenită
cartier al oraşului în anii interbelici. Pe lângă fructele din livezi, în fiecare an erau valorificate
şi fructele pomilor fructiferi aflaţi pe şoselele judeţene, mai ales nucile268.
În Aradul perioadei interbelice pomii fructiferi mai erau plantaţi în curţile şcolilor,
bisericilor şi ale primăriilor, de-a lungul străzilor şi drumurilor comunale şi judeţene,
pomicultorii arădeni fiind întotdeauna călăuziţi de proverbul „cine în viaţa lui n-a plantat un
pom, nu merită numele de om”.
Pomicultura a continuat să reprezinte o îndeletnicire importantă pentru arădeni
chiar dacă au mai existat ani în care, din cauza îngheţurilor, aşa cum se întâmplase în 1938,
producţia de fructe a avut de suferit. Plantarea pomilor s-a dovedit a fi o îndeletnicire practică,
deoarece pe tot cuprinsul perioadei interbelice fructele erau căutate atât pe piaţa internă, cât şi
265
Iuliu Bakás, Tiberiu Molnar,op. cit., p. 14.
266
Ibidem.
267
Augustin Mureşan, Rodica Colta, Doru Sinaci, Felicia Oarcea, op. cit., p. 76.
268
Ioan Groza, Raport asupra situaţiei generale a judeţului Arad pe anul 1934, Arad, Imprimeria
judeţului Arad, 1934, p. 53.

198
pe pieţele străine. Indiferent de anotimp, pe piaţa arădeană erau vândute fructe al căror preţ
mediu se încadra în categoria produselor care puteau fi cumpărate şi de oamenii de rând,
precum merele, perele, prunele şi strugurii, care se încadrau între 7 şi 14 lei/ kg. Exista însă şi
o a doua categorie de fructe mai scumpe, ca cireşele, vişinele, căpşunile, zmeura, piersicile şi
nucile, al căror preţ putea să ajungă şi la 40 lei/ kg269. Cu toate acestea, pieţele din oraşul Arad
au fost întotdeauna bine aprovizionate, cumpărătorii profitând de multe ori şi de ieftinirea
preţurilor la fructe pentru a se aproviziona cu produse alimentare de bună calitate. Având în
vedere faptul că până spre sfârşitul perioadei interbelice producţia de fructe a crescut în
judeţul Arad, în 16 iulie 1939 se inaugurează „Hala de fructe”, care era situată în Palatul
Domeniilor, lângă Camera de Agricultură270. La acea „frumoasă manifestare agricolă”271 au
luat parte mulţi horticultori, pomicultori podgoreni, precum şi un număr însemnat de
specialişti din ramura respectivă. Cu acel prilej, conducătorii Camerei de Agricultură au ţinut
câteva conferinţe, prin care doreau să arate rolul important al fructelor pentru sănătatea
consumatorilor. „Hala de fructe” de la Palatul Domeniilor era o adevărată expoziţie a tuturor
soiurilor de fructe, demonstrând bogăţia pomilor fructiferi atât din zona urbană, cât mai ales
din zona rurală a judeţului Arad.
Cunoscută sub denumirea de Podgoria, zona viticolă a Aradului este una dintre
cele mai vechi din ţară. În privinţa suprafeţei de vii, în anul 1926, Aradul se situa pe locul al
doilea între judeţele din vestul ţării, aici existând încă de la începutul perioadei interbelice
17.780 de posesori de vie, majoritatea făcând parte din categoria micilor proprietari 272. Faima
vinurilor roşii a depăşit graniţele Imperiului Habsburgic, acestea fiind foarte apreciate încă din
secolul al XVIII-lea. În anul 1745, vinul roşu de Miniş era exportat în Cehia şi Fiume273. Mai
târziu, în anul 1862, vinul de Miniş a participat la concursul internaţional de vinuri de la

269
Alexandru Mihalca, Aspecte din istoria agrară a judeţului Arad..., p. 241.
270
Camerele de Agricultură au fost înfiinţate în România, în anul 1925, prin lege, după modelul celor din
străinătate, sub formă de instituţii publice, profesionale şi autonome. Acestea aveau scopul de a apăra,
îndruma şi sprijini agricultura cu toate ramurile ei, fiind susţinute numai din banii agricultorilor care
locuiau pe teritoriul pentru care au fost create. Luând în considerare „epoca de renaştere a micilor
proprietari”, după realizarea Reformei agrare din anul 1921, Camera susţinea interesul publicului din
comunele arădene. Având în vedere faptul că grâul ocupa un loc mai însemnat între celelalte plante de
cultură, seminţele de grâu au fost repartizate de Cameră după soiuri şi însuşirile acestora, în funcţie de sol
şi climă, agricultorilor din comune cu o reducere de până la 50% din preţul de cumpărare. (Nicolae
Popescu, Sfaturi pentru agricultori pe înţelesul tuturora. Cu 245 ilustraţiuni, Arad, 1936, p. 305, A. N.-
S. J. Ar., Fond Camera de Agricultură a judeţului Arad, dosar 7/1925-1930, f. 2; Aradul. Permanenţă... ,
p. 9-10).
271
Ştirea, an IX, 1939, nr. 2114, p. 3, art. Azi se deschide Hala de fructe de la Palatul Domeniilor din
Arad.
272
Alexandru Mihalca, Tradiţiile şi experienţa culturii viţei de vie în zona Aradului, Bucureşti, Editura
„Ceres”, 1999, p. 187.
273
Ibidem, p. 140.

199
Londra, unde a fost declarat „regele vinurilor”. Din categoria vinurilor roşii se remarcau, pe
lângă vinul de Miniş, vinurile care se produceau la Cuvin, Ghioroc, Păuliş şi Baraţca. Premiile
obţinute de vinurile arădene la expoziţiile internaţionale de la Londra, Paris şi Viena au fost
menţionate cu ocazia târgurilor de vinuri care s-au desfăşurat la Arad în primăvara anului
1877. Cu acest prilej, au fost enumerate calităţile vinurilor din Podgoria arădeană: „Dintre
produsele excelente ale Podgoriei Aradului (...) vinul de masă alb de Măderat se poate lua la
întrecere din punct de vedere al buchetului, al fluidităţii şi digestiei uşoare, cu vinurile
franceze cele mai bune din Bordeaux”274. Vinuri albe, de calitate bună mai erau produse anual
în cantităţi mari la Pâncota, Galşa, Şiria, Cuvin, Covăsânţ, Ghioroc şi Radna.
În perioada interbelică, cultura viilor începe să progreseze, exportul vinurilor
podgorene fiind realizat, alături de comercianţii locali, şi de către „Prima Societate anonimă
pentru valorificarea vinului din Arad”, care avea sediul la Ghioroc. În anul 1922 era singura
„societate pe acţii” pentru valorificarea vinului din regiunea Arad-Podgoria. În anul următor,
societatea s-a specializat exclusiv pe comerţul cu vinuri îmbuteliate în sticle, astfel
introducerea pe piaţă a vinului realizându-se cu mult succes275. Cultivarea strugurilor,
înfiinţarea depozitelor publice de vin, prelucrarea strugurilor şi a derivatelor acestora,
reprezentau pricipalele scopuri ale societăţii276.
Cele mai vestite vinuri produse în podgoria Aradului erau: vinul alb de Şiria,
„secul de Miniş”, „acriul de Covăsânţ”, acesta din urmă fiind foarte căutat în Vechiul Regat.
Prinţul Carol al II-lea aprecia foarte mult „secul de Miniş”, acesta fiind vinul cerut de prinţ
când avea ocazia de a călători în Ardeal, podgoria arădeană aducând astfel renume Aradului
prin vinurile sale, care reprezentau în acelaşi timp „izvoarele economice cele mai importante
ale judeţului”277.
Viţa de vie era cultivată şi în cartierele din marginea oraşului. Locuitorii cartierului
Micălaca obişnuiau să planteze vii în livezile din Bujac, dar şi în pământul dinspre comuna
Vladimirescu (fost Glogovăţ, înainte de 1918- n.n.), cunoscut sub numele de Hadă. Chiar dacă
suprafeţele plantate erau mici, de 25 arii, iar via a fost una hibridă, de soiul „Otelo”, plantaţiile
erau rezistente şi nepretenţioase. „Oamenii aveau la vii colne278 şi toamna făceau surechiul

274
Ibidem.
275
A. N.- S. J. Ar., Fond Tribunalul Judeţului Arad. Secţia a III-a, dosar 1/1918-1924, f. 24.
276
Ibidem, dosar 2/1918-1922, f. 40-80.
277
Cuvântul Ardealului, an I, 1926, nr. 44, p. 4, art. Din istoricul viticulturii în Podgoria Aradului.
278
Colna este o construcţie aflată în gospodăria ţărănească ce servea la păstrarea uneltelor agricole. Însă,
în acest context termenul se referă la casele care erau constuite special în zonele din afara oraşului, unde
erau plantate viile.

200
(culesul strugurilor –n.n.) ”279. Aceste vii au dispărut, odată cu instaurarea regimului
comunist, care a ordonat distrugerea colnelor, oamenii rămânând doar cu via plantată în curtea
casei280. Terenul va fi arendat spre agricultură, cultivarea cerealelor şi porumbului.
Proprietarii care deţineau până la 2 iugăre trebuiau să plătească anual o taxă de 10
lei, iar cei care aveau până la 4 iugăre 20 lei281. Podgorenii arădeni mai trebuiau să plătească
şi o taxă de 50 lei, când aduceau vinul de la vie la Arad 282. Datorită calităţilor sale, preţul
vinului arădean începe să crească, iar depozitarii care veneau la Arad din nordul ţării sau chiar
din Polonia găseau pe piaţă un vin local de foarte bună calitate, fără a fi falsificat cu numele
de Aiud, în acest fel crescând vechiul renume al Podgoriei arădene.
Viticultorii arădeni considerau că această băutură cerea o triplă cultură: aceea a
viilor unde creştea viţa, în al doilea rând cultura cramei şi nu în ultimul rând cultura băutului.
Astfel, chiar dacă un bun bucătar asigura oricând o masă bună, pentru a avea un vin bun nu
ajungea talentul unui singur om. În această privinţă arădenii se puteau lăuda cu pământul şi
viţele lor din podgoria arădeană, precum şi cu soarele, care ofereau din belşug vinul cel mai
bun, chiar dacă nu era uşor să găseşti întotdeauna şi pretutindeni cel mai de calitate vin.
Calitatea vinului nu era aceeaşi de fiecare dată, deoarece specialiştii în ale vinificaţiei nu
ajunseseră încă la standardizarea vinului, aceasta reprezentând, până spre sfârşitul perioadei
interbelice, singura problemă cu care se mai confruntau viticultorii arădeni, „deşi trecuseră 20
de ani de când se auzea spunându-se că în curând urma să se ajungă la o desăvârşită
standardizare a producţiei de vin”283. La vremea respectivă, în ţări precum Franţa şi Germania,
exista o rutină străveche, în urma căreia fiecare casă mare de vin îşi stabilea reţetele, ştiind de
fiecare dată unde, ce şi când trebuie să cumpere, soiurile de care aveau nevoie, asigurând acea
statornicie a calităţii care lipsea românilor. În Arad, la un anumit grad de standardizare
ajungeau doar vinurile îmbuteliate, pe când cele care se vindeau din butoi de cele mai multe
ori lăsau de dorit. Tot din cauza lipsei de standardizare suferea şi exportul de vin, cu toate că
străinii care vizitau oraşul Arad erau încântaţi de vinurile produse de podgorenii arădeni.
Ajungând să importe în ţările lor aceste vinuri, deveneau dezamăgiţi, „căci vinul adus în
butoaie varia de la un vas la altul, fiind de nerecunoscut”284. Acest lucru a fost cauzat şi de
lipsa unui capital suficient, care îi determina pe ţărani să desfacă marfa cât mai repede. În

279
Augustin Mureşan, Rodica Colta, Doru Sinaci, Felicia Oarcea, op. cit., p. 77.
280
Rodica Colta, Doru Sinaci, Ioan Traia, Căprioara, monografie, Arad, Editura Mirador, 2011, p. 123.
281
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 16/1928, f. 6.
282
Ibidem.
283
Ştirea, an IX, 1939, nr. 2203, p. 3, art. Masa şi vinul.
284
Ibidem.

201
aceste condiţii, vinurile arădene nu reuşeau să capete vechime, fiind comercializate în primul
sau al doilea an de la producţie.
Pentru a preîntâmpina o parte din aceste neajunsuri, dar şi pentru a aşeza
viticultura arădeană pe aceeaşi treaptă cu a altor ţări viticole, se pune în aplicare legea pentru
apărarea viticulturii, din 27 martie 1936, care îngrădea plantarea hibrizilor producători direcţi,
cerând plantarea de viţe nobile pentru o perioadă de cinci ani 285. La începutul perioadei
interbelice, viţa de vie altoită a fost cultivată doar în comunele Podgoriei, unde se obţineau
mari cantităţi de vin în fiecare an: Curtici, Cuvin, Şiria, Măderat, Covăsânţ. În aceste zone
viticole suprafaţa cultivată cu vie ajunge de la 109 iugăre la 5.986 igăre286.

4. Promovarea şi aprecierea produselor alimentare arădene

În perioada interbelică, locuitorii oraşului Arad au acordat o mare atenţie
alimentaţiei tradiţionale, reuşind să promoveze produsele agroalimentare industrializate în
oraş şi judeţ. De cele mai multe ori, pentru promovarea produselor alimentare se organizau
expoziţii specifice, iar produsele, care erau foarte apreciate în întreaga ţară, erau premiate,
multe dintre întreprinderile care promovau aceste produse devenind furnizori ai Casei Regale
din România.
În perioada dintre cele două Războaie Mondiale, agricultura reprezenta atât o
ocupaţie trediţională de bază, cât şi o modalitate de a aproviziona localităţile din jurul oraşului
Arad cu alimente de primă necesitate. În anul 1923, de Rusalii, a avut loc aniversarea a 200 de
ani de existenţă a comunei Aradul Nou. Sărbătorirea acestui eveniment s-a desfăşurat pe
parcursul a trei zile, la sărbătoare fiind invitate personalităţi de seamă. Cu această ocazie s-a
organizat şi o expoziţie agricolă, şvabii fiind recunoscuţi ca popor harnic, onest şi cumpătat.
Ministrul dr. Aurel Cosma îşi exprima bucuria de a fi prezent la expoziţie, în calitate de
reprezentant a guvernului şi în special al Direcţiei de Agricultură, considerând expoziţia o
„dovadă a hărniciei şi muncii depuse şi a prosperităţii care a rezultat din aceasta (...), iar dacă
naţionalităţile ţării trăiesc în prosperitate, dacă tuturor le merge bine, atunci îi merge bine şi
ţării”287.
Cea mai importantă secţie a expoziţiei agricole a reprezentat-o expoziţia de
legume, de flori şi cea agricolă „caracteristică bunăstării comunităţii din Aradul Nou şi

285
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 218/ 1938, f. 1.
286
Ibidem, dosar 103/1924, f. 1.
287
Doru Sava, op. cit., p. 132.

202
reprezentând domeniul de excepţie al acestora, fiind expuse exemplare splendide, pentru mai
multe secţiuni existând şi premii”288. La celelalte standuri au avut loc expoziţii de animale, de
vinuri, de stupi de albine, unde se găseau produse alimentare de cea mai bună calitate.
În perioada interbelică, în oraşul Arad, exista obiceiul de a se organiza aşa numitul
„concurs de vitrine”, care, de fapt, era o expoziţie de produse agroalimentare, având scopul de
a promova alimentele de cea mai bună calitate care se vindeau în mediul urban. Dacă în
fiecare an concursul se desfăşura cu deosebit succes, în anii crizei economice alimentele
expuse nu erau atât de diversificate ca de obicei. În toamna anului 1930, Camera de Comerţ şi
Industrie organiza în oraşul Arad un astfel de concurs de vitrine, urmărind înviorarea
comerţului şi industriei româneşti, care, din cauza crizei economice, se aflau într-o continuă
decădere.
După terminarea crizei economice, această expoziţie a fost organizată din nou, de
data aceasta cu ocazia unui târg care se desfăşura anual, cunoscut de către arădeni sub
denumire de „Săptămâna fructelor”. Astfel, în toamna anului 1934, Ministerul Agriculturii şi
Domeniilor anunţa organizarea „Săptămânii fructelor” în toate capitalele de judeţ ale
României. Scopul manifestării era acela de a face propagandă pentru susţinerea producătorilor
de fructe, prin aranjarea vitrinelor magazinelor cât mai frumos. Cu câteva zile înainte de
eveniment, negustorii care doreau să ia parte la expoziţia de vitrine în săptămâna fructelor, se
întruneau la Camera de Comerţ şi Industrie pentru a stabili întreg programul activităţii.
Direcţia Silvică a judeţului Arad a pus la dispoziţie materialul decorativ „crengi verzi, muschi,
frunze”289, iar Primăria materialul lemnos şi flori. Fiecare vitrină avea placate în tricolorul
naţional diferite inscripţii de propagandă, fiind expuse cele mai frumoase fructe. Firma „Iosif
Kohn” expunea nişte pere uriaşe şi piersici speciale”290, pe care le vindea cu 25 lei bucata. La
acea expoziţie au luat parte încă 12 firme din centrul oraşului, dintre care cele mai cunoscute
publicului arădean erau: „Hoffmann” din Piaţa „Avram Iancu”, „Atlantica” din bulevardul
Regina Maria, „Roth” din strada „Românului” şi „Promontorul” din Bulevardul Ferdinand.
Cu această ocazie, în tot judeţul s-au distribuit, prin intermediul notarilor şi al
preoţilor, conferinţe scrise, în care se vorbea despre importanţa economică a valorificării
fructelor, dar şi despre avantajul consumului de fructe. Se avea în vedere ca producătorii de
fructe din zonele rurale ale Aradului să prezinte marfa pe care o comercializau într-un mod cât
mai atrăgător, Camera de Agricultură trimiţând în satele arădene o persoană pricepută care le

288
Ibidem, p. 133.
289
Ştirea, an IV, 1934, nr. 729, p. 4, art. Săptămâna fructelor.
290
Ibidem.

203
arăta comercianţilor cum să împacheteze fructele în lăzile tip, făcute de Minister, pentru ca
aceştia să aducă o marfă adecvată acelui eveniment special.
În oraşul Arad, pe lângă expoziţiile de vitrine, se ţineau şi expoziţii de artă
culinară. O astfel de expoziţie a avut loc la începutul anului 1934, în sala mare de spectacole a
Căminului Industriaşilor. Cu acea ocazie, proprietarii de restaurante arădeni au expus „tot ce
arta şi fantezia bucătarilor lor ştie să alcătuiască”291, fiind reprezentate cofetăria, bucătăria,
măcelăria, brânzeturile şi vinurile, toate aranjate şi expuse cu o artă şi un gust care au surprins
plăcut vizitatorii. La finalul acelei expoziţii au fost decernate premii, medalii şi diplome.
Juriul de onoare, care a hotărât distribuirea premilor, era compus din persoane specializate în
domeniul artei culinare, printre care profesorul Tulea Bogdan, directorul Internatului
Diecezan de fete. Deşi organizatorii expoziţiei erau membrii ai „Sindicatului Restauratorilor,
Cafegiilor, Hotelierilor şi Cârciumarilor din Arad şi judeţ”, s-au gândit mult înainte de a-l
invita să facă parte din juriu pe profesor, de teamă că un membru atât de priceput în arta
culinară ar putea fi prea riguros în clasificare. Însă munca depusă de cei care au realizat
articolele expuse s-a dovedit a merita toată recompensa, deoarece n-a existat o masă pe care
juriul să nu o considere excelentă, anumite expoziţii fiind „vrednice de a fi expuse
oriunde”292, chiar dacă organizarea expoziţiei nu era la aceeaşi înălţime.
Cele mai frumoase preparate culinare au fost expuse de proprietarul Restaurantului
de la Gară, I.Mohor, dar şi de cofetarii Malka şi Wild, iar în ceea ce priveşte expoziţia de
vinuri, aceasta a fost reprezentată de Cooperativa „Dealul Curţii”. Au mai fost premiate
lichiorurile româneşti şi cognacul fabricilor „Zwack” şi „Flora”, renumite pe piaţa arădeană,
dar şi cafeaua firmei „Atlantica”293.
Aradul a devenit cunoscut în ţară nu doar pentru pâinea şi lichiorurile fabricate de
întreprinderile oraşului sau pentru bomboanele cofetarilor arădeni, ci şi pentru alte produse
alimentare de lux, multe dintre acestea fiind premiate cu ocazia diferitelor concursuri. Dintre
alimentele premiate, produse în Arad pe parcursul perioadei dintre cele două Războaie
Mondiale, făcea parte şi apa minerală „Borviz” de Lipova. Aceasta a devenit renumită în
întreaga ţară după ce, în anul 1928, a fost premiată cu diploma de onoare şi medalia de aur la
Expoziţia Balneoclimaterică din Bucureşti, şi a devenit furnizor al Curţii Regale. În acelaşi an,
era înfiinţat la Bucureşti, în urma repetatelor insistenţe ale locuitorilor din Capitală, un depozit

291
Idem, 1934, nr. 551, p. 6, art. O expoziţie interesantă.
292
Ibidem.
293
Ibidem.

204
„unde se află în permanenţă în cantităţi suficiente renumita Apă Minerală Naturală Borviz de
Lipova-Apollo, Furnizorul Curţii Regale”294.
Această apă minerală fusese recunoscută, încă din secolul al XIX-lea, ca cea mai
bună apă de Borviz din ţară, având un gust plăcut, fiind bogată în acid carbonic natural, nu
înnegrea vinul, era curată şi igienică, conţinând substanţe nutritive cu efecte multiple, având şi
calităţi aperitive şi digestive. Borviz de Lipova era recomandat magazinelor şi restaurantelor,
care se mândreau să ofere publicului un produs superior, „pur naţional, care a fost dăruit de
Dumnezeu vrednicului popor Român”295, administrarea secţiei de îmbuteliere a apei minerale
naturale „Borviz-Lipova”aflându-se sub conducerea Băncii Gloria.
În Aradul perioadei interbelice au existat şi întreprinderi industriale care au reuşit
să se remarce prin produsele alimentare de calitate superioară, cum a fost cazul întreprinderii
de prelucrare a laptelui „Aromat”, care şi-a început activitatea în anul 1931296. Această firmă
se distingea prin fabricarea brânzei „Rocquefort”, care „numai în România avea 80% grăsime,
pe când în celelalte ţări numai 50-60%”297. Acest sortiment de brânză a luat medalia de aur la
expoziţia din 1934, cu menţiunea „excelentă”298. Deşi timp de câţiva ani a făcut doar
experienţe, firma a reuşit să-l trimită pe Al. Burlacu în străinătate, unde a studiat amănunţit
creşterea microbilor nobili şi acizilor fermentaţi ai laptelui, după mai mulţi ani de studii acesta
ajungând să fabrice prima brânză „Rocquefort”. Această realizare a reprezentat un eveniment
însemnat al industriei româneşti, deoarece francezii au păstrat secretul fabricării brânzei
„Rocquefort” timp de 800 de ani, acest secret nefiind ştiut de străini nici măcar în perioada
interbelică299.
Pentru fabricarea brânzei, firma „Aromat” avea instalate pivniţe frigorifere cu
temperaturi constante, atât vara, cât şi iarna, dar şi aparate de sterilizare la 150 grade C.
Instalaţiile de laborator erau procurate din străinătate, iar creşterea de microbi Rocquefort se
realiza după cea mai nouă metodă care exista la vremea respectivă, maşinile grele instalate
pentru industrializarea acestui tip de brânză având o capacitate de 5.000 kilograme de brânză
fină sau 10 tone de brânză de consum. Cu aceste maşini se fabrica şi renumita brânză Liptau,
„care se punea în vânzare în bidonaşe de 2-10 kilograme, precum şi în saci de celophan şi
maţe de salam300”.

294
Victor Bleahu, Monografia oraşului Lipova, Timişoara, Editura Marineasa, 2001, p. 146.
295
Ibidem.
296
Alexandru Mihalca, Aspecte din istoria agrară a judeţului Arad..., p. 225.
297
Ibidem.
298
Iuliu Bakács, Tiberiu Molnar, op. cit., p. 18.
299
Ibidem.
300
Ibidem.

205
 În cartea Şcoalele românilor din Ardeal, Iosif Moldovan, cunoscutul şi priceputul
organizator al învăţământului arădean, care în perioada interbelică a fost revizor şcolar al
judeţului, îşi arăta mulţumirea faţă de rezultatele obţinute în orientarea şcolarilor din Arad,
după absolvirea şcolii primare, spre o serie de meserii pe care aceştia le deprindeau în cadrul
„Şcolii de arte şi meserii” din Arad301. Iosif Moldovan şi-a dat seama de faptul că viaţa
„plugarilor” din cartierele învecinate oraşului Arad urma să devină din ce în ce mai grea din
cauza concurenţei unor produse alimentare importate din străinătate. În aceste condiţii va
orienta pregătirea elevilor săi, prin introducerea în cadrul orelor a disciplinelor practice, spre a
le forma şcolarilor deprinderi pentru viitoarele meserii.
Din cauza concurenţei, prin înfiinţarea unor noi fabrici şi întreprinderi, viaţa
micilor meseriaşi a devenit tot mai grea, fiind nevoiţi să-şi închidă atelierele şi să se angajeze
ca muncitori în oraş, industrializarea Aradului afectând treptat potenţialul economic al
cartierelor care se bazau pe micii meşteşugari şi pe agricultură.

301
Virgiliu Bradin, op. cit., p. 70.

206
 CAPITOLUL AL VII-LEA

Vestimentaţia

Dacă, sub influenţa romantismului apusean, tinerele românce reveniseră la

„elegantul şi luxosul port răsăritean”1, care fusese izgonit aproape cu totul din garderobă la
jumătatea secolului al XIX-lea, după terminarea Primului Război Mondial această tendinţă a
dispărut, deoarece stilul vestimentar a cunoscut schimbări importante.

1. Diversificarea stilului vestimentar. Interesul pentru modă

Modernizarea stilului vestimentar începuse înainte de război, odată cu triumful
clasei burgheze, dar şi cu apariţia unei numeroase clase de mijloc, a proletariatului din
industriile oraşelor, care impune în societate modul său de viaţă. Dezvoltarea caselor de modă,
care reprezentau de fapt „modele” cu şansa de a se generaliza, a fost favorizată în primul rând
de evoluţia societăţii spre consum, dar şi de influenţele din domeniul artelor plastice:
Impresionism, Simbolism şi Art Nouveau. Stilul vestimentar de tip „Art Nouveau” lăsa în urmă
broderiile excesive, formele geometrice rigide, mai ales în vestimentaţia masculină, ducând
ulterior la apariţia costumului european. Tendinţa generală a acestui stil era aceea de
simplificare şi evitare a exceselor, „de confort şi funcţionalitate”. Astfel, moda începe să nu
mai reprezinte apanajul unui singur grup, ci o nevoie de comoditate. Moda de după Primul
Război Mondial mai ales, „marca zenitul emancipării sociale a femeii” 2, care îşi dorea tot mai
mult să fie egală în drepturi cu bărbatul.

1
Alexandru Alexianu, Mode şi veşminte din trecut. Cinci secole de istorie costumară românească, vol. II,
Bucureşti, Editura „Meridiane”, 1987, p. 355.
2
Lăcrimioara Simona Ionescu, 1900- Revoluţia vestimentară. Apariţia şi dezvoltarea Caselor de Modă,
Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2009, p. 142-143.

207
 Moda a reprezentat întotdeauna „un factor superior de civilizaţie” 3, deoarece, spre
deosebire de îmbrăcămintea cotidiană prin care omul se adaptează mediului, aceasta răspunde
şi unor necesităţi estetice, spirituale, de afirmare a propriei personalităţi. În perioada interbelică,
în România, portul a variat de la o zonă geografică la alta, reflectând situaţia materială şi
mentalitatea individului. Dacă pentru unii îmbrăcămintea răspundea unor necesităţi fizice,
pentru alţii hainele constituiau un etalon al bogăţiei şi modernităţii.
Cu toate că în primul deceniu al secolului al XX-lea moda începe să aibă o anumită
tendinţă de reînnoire, „stilul îndrăzneţ al modei femeieşti”4 a întâmpinat o reacţie ostilă în toate
oraşele mari europene, de la Budapesta, la Madrid. Însă, treptat, anumite creaţii ale marilor case
de modă din Occident, cum a fost şi cazul şalvarilor5, începeau să cucerească teren. Astfel,
după Primul Război Mondial, lumea se mai obişnuia cu pantalonii în moda feminină, chiar dacă
„mai izbucnea câte un scandal pornit din intoleranţă”6.
După război, unul din simptomele cele mai semnificative ale evoluţiei societăţii s-a
reflectat în moda nouă pe care o afişa femeia. Trăsăturile caracteristice ale acestui nou tip
feminin era „băetana” (femeia modernă, care a urmat tendinţele modei interbelice- n.n.), ea
afişând în mod strident independenţa de gândire. Cu timpul, femeile au dorit să generalizeze
această mentalitate nouă ca semn de protest îndreptat împotriva prejudecăţilor7. De asemenea,
îmbrăcămintea feminină devenea mai lejeră, fiind confecţionată din materiale uşoare, formate
din două piese: fustă şi bluză8. În acelaşi timp, s-a renunţat la costumul de baie care „le
acoperea pe femei până la gât”9. Însă, ritmul tot mai alert al vieţii mondene a impus şi o
diversificare a modei, în funcţie de activităţile desfăşurate şi de ocaziile la care participau
persoanele respective. Astfel, moda începe să se adapteze rapid la diferitele situaţii: serviciu,
plimbare, activităţi casnice.
În primii ani de după război, noile tendinţe ale modei erau urmate în special de
femeile tinere, care doreau să fie în pas cu moda de la Paris. Ele obişnuiau să-şi confecţioneze
îmbrăcăminte „la comandă” sau o cumpărau „de-a gata”, deoarece în oraş se găseau magazine

3
Ioan Scurtu, Istoria civilizaţiei româneşti. Perioada interbelică (1918-1940), Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2009, p. 195.
4
Radu Ardelean, „Un flagel european atinge Aradul. Fusta-pantalon”, în vol. Istoricul Dan Demşea la a
70-a aniversare (coord.: Peter Hügel, Felicia Aneta Oarcea), Arad, Editura „Gutenberg Univers”, 2011,
p. 295.
5
Moda şalvarilor sau a fustei-pantalon a fost importată din lumea misterioasă a haremurilor orientale,
reprezentând o creaţie de ultimă modă la Paris în anul 1911. Fusta-pantalon a fost purtată iniţial doar pe
scenă, de actriţele franceze.
6
Radu Ardelean, op. cit., p. 305.
7
Cele Trei Crişuri (Oradea), 1930, an XI, nr. 5-6, mai-iunie, p. 65, art. Evoluţia modei. Femeia modernă.
8
Gheorghe Lanevschi, Moda secolelor XVIII-XXI oglindită în colecţiile Muzeului arădean, Arad, Editura
Complexului Muzeal Arad, 2004, p. 10.
9
Ion Bulei, În Vechiul Regat, Bucureşti, Editura Tritonic, 2013, p. 161.

208
de modă. Erau preferate rochiile până la genunchi, iar pentru bluze se folosea material
transparent. În privinţa accesoriilor, erau preferate pălăriile mai mici, fără prea multe elemente
complementare, iar pantoful avea berete şi diverse decoraţii: aplice, piele aurie, la fel de
apreciate fiind şi sandalele10. Doamnele mai în vârstă rămâneau la vestimentaţia antebelică,
purtând rochii lungi până la pământ, iar femeile aristocrate preferau o vestimentaţie
luxuriantă11.
După anul 1925, „haute couture” rămâne o industrie prosperă având în vedere faptul
că „noii îmbogăţiţi” concurau puternic societatea burgheză a secolului al XIX-lea. Cele mai
influente case de modă din Occident erau, în general, conduse de femei, foarte apreciate fiind
creatoarele Jeanne Lanvin, cunoscută pentru pălăriile sale, şi Madeleine Vionnet, pioniera
croielii diagonale. Însă, precursorul costumului feminin a rămas creatorul francez Paul Poiret.
Acesta obişnuia să cumpere din piaţa Varşoviei cunoscutele „croquets” multicolore pentru a
decora faimoasa „rochie înflorată”. Moda lui era foarte bine primită la Viena, reuşind astfel să
realizeze o apropiere între creatorii vienezi şi cei parizieni, care a durat pe întreg parcursul
perioadei interbelice12.
La sfârşitul anilor `20, vestimentaţia feminină devine foarte elegantă, datorită
creaţiilor moderne a marilor case de modă din Paris. În atelierele marilor creatori de modă „ai
eleganţei feminine” din Paris erau inventate noi stiluri de veşminte, deoarece se ştia faptul că
reuniunile, plimbările, ceaiurile dansante, petrecerile din cazinouri cereau mereu „o întrecere în
eleganţă”13. De aceea, vestimentaţia feminină a cunoscut câteva schimbări, „tailleurile clasice”
fiind tot mai rar purtate. În privinţa „tailleurilor”, foarte apreciate rămâneau cele confecţionate
din „crêpe marocain” negru sau bleumarine, căzând drept pe o bluză din „voile georgette” albă
sau beige. De asemenea, erau la modă rochiile „trotteur” din postavuri subţiri, acestea fiind
purtate în general dimineaţa. După amiaza, femeile obişnuiau să poarte un alt tip de
vestimentaţie, alcătuit din rochii elegante de „moire”, el prezentând armonia plăcută creată de
culorile alb şi negru. Se purtau mult şi pălăriile din „paille luisante” negre, care aveau ca
accesorii flori de camelie albe14. La aceste elegante toalete se purtau pantofi de culoare marron.
Începând din toamna anului 1928, devin la modă mantourile de toamnă, acestea
luând locul „jupelor” prea strâmte din anul anterior. La modă şi foarte apreciate erau şi
rochiţele de seară pentru tineret, ele fiind realizate din „mousselină” pictată, purtate adesea cu
10
Ioan Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Bucureşti, Editura “Rao”, 2001, p.
186.
11
Historia (Paris), 2013, nr. 794, février, p. 56-57, art. Haute couture: Paris, ville modèle.
12
Cecilia Caragea, Istoria vestimentaţiei europene, Bucureşti, Editura Teora, 1995, p. 115-117.
13
Realitatea Ilustrată (Bucureşti), 1928, an II, nr. 36, 22 septembire, p. 14, art. Moda pariziană.
14
Idem, 1928, an II, nr. 21, 10 iunie, p. 6, art. Moda.

209
şal din aceeaşi ţesătură, care se înnoda la umeri cu o agrafă de „strassuri”. Pantofii de seară care
erau realizaţi din „lamé”15, se înnodau cu o mică fundă din panglică de fir argintat 16. În general,
nu exista rochie din material subţire „fără o serie de desenuri geometrice”17, deoarece moda
imprimeurilor din secolul al XIX-lea18 a fost din nou în vogă după 1935. De asemenea, bucăţile
de stofă imprimate erau folosite ca panglici pentru prins părul. Toate aceste ţinute, deşi erau
create de case de modă mari, puteau fi copiate de o pricepută croitoreasă. Astfel, multe modele
de îmbrăcăminte feminină ajung să fie „făcute de mâinile abile ale croitoreselor din mici
cerculeţe”19.
În perioada interbelică, femeia modernă de la oraş începe să fie la fel de interesată şi
de noile metode de înfrumuseţare promovate de industria cosmetică. Artista de cinematograf
germană Jenny Jugo reprezenta, la fel ca şi alte artiste, un exemplu de frumuseţe pentru tinerele
românce din perioada interbelică, dezvăluind câteva din secretele la care apela ca să-şi păstreze
frumuseţea. Din relatările ei, ne putem da seama că nu era nevoie de mari eforturi în acest sens.
În general, pentru îngrijirea tenului, erau folosite diferite soluţii obţinute doar din ingrediente
naturale, ca seva de agave, iar pentru ştergerea tuturor urmelor din timpul zilei se realiza „o
fricţiune facială cu lanolină”. Dieta, de asemenea, era la modă, iar ca farduri erau folosite doar
rouge-ul şi creionul, considerate necesare unei femei tinere20. Pentru a avea un ten „catifelat, fin
şi parfumat”, femeile obişnuiau să folosească pudra, care se găsea în şapte nuanţe, precum
pudra „Tendresse Le Grain”21. Însă, de cele mai multe ori atât folosirea fardurilor în exces, cât
şi dieta exagerată, mai ales în cazul fetelor tinere, erau văzute în epocă ca un „modernism
exagerat”, fiind adesea criticate, „căci dacă igiena în sine este un lucru admirabil (...), goana
aceasta după reţete de frumuseţe, ajunsă la manie”22 se considera că poate duce la dezvoltarea
iubirii pentru lux.

15
„Lamé-ul” era realizat din piele argintată.
16
Realitatea Ilustrată , 1928, an II, nr. 42, 3 noiembrie, p. 12, art. Ce poartă pariziana.
17
Cecilia Caragea, op. cit., p. 38.
18
Procedeul de imprimare a luat naştere în secolul al XVII-lea, în India, pânzele aduse de acolo devenind
foarte apreciate în secolul următor în Europa. Tehnica imprimării a ajuns în Europa, prin imitarea
procedeului prin care se obţineau aceste stofe „atât de viu colorate”. Însă, începând din secolul al XIX-
lea, odată cu progresele realizate în domeniul coloranţilor, tehnica imprimării a cunoscut un mare succes
şi datorită apariţiei modei „rochiilor de simplitate”. Iniţial, marile voaluri pătrate, numite şi „mezzaro”,
erau purtate de femeile genoveze din toate categoriile sociale, pentru ca în secolul al XIX-lea, aceste
„bucăţi pătrate” să fie purtate de femeile de condiţie modestă.
19
Realitatea Ilustrată, 1928, an II, nr. 21, 10 iunie, p. 6, art. Moda.
20
Idem, 1928, an II, nr. 41, 27 octombrie, p. 10, art. Secretul frumuseţii. Opt dintre cele mai frumoase şi
cunoscute artiste de cinematograf germane împărtăşesc cititoarelor noastre arta de a rămâne tinere şi
frumoase.
21
Ilustraţiunea Română (Bucureşti), 1933, an V, nr. 21, 17 mai, p. 3.
22
Ştirea (Arad), an IV, 1934, nr. 680, p. 4, art. Goana după frumuseţe.

210
 Dintre tendinţele de înfrumuseţare făcea parte, de asemenea, coafatul părului. Dacă
meseria de coafez pentru unii rămâne doar o meserie, pentru alţii devine o artă. În categoria
„artiştilor” se încadra coaforul parizian Antoine, foarte apreciat de femeile românce din
perioada interbelică, datorită creaţilor sale, el „stăpânind de minune tainele estetice, căutând
coafura cea mai adaptată feţei, înlocuind vechile concepţii cu câte o creaţie cu totul nouă şi
originală”23. La sfârşitul anilor `20, coafura „à la garçone” a fost proclamată la modă de acest
coafor. Deşi, iniţial, aceasta nu a fost acceptată în totalitate, treptat noua tunsoare a învins, 98%
dintre femei adoptând acest stil. Însă, creaţiile lui Antoine nu s-au oprit aici, maestrul inventând
o nouă modă, creând o mixtură de lac pentru a realiza din păr o floare, „un tradafir superb”,
care completa graţios ţinuta de zi24.
Tot înainte de război, moda de la Paris a început să fie imitată şi în rândul
bărbaţilor, care încep să poarte pe alee „pantaloni îndoiţi, ca băieţii de la chiristigerie, (...) cu
mănuşile neîncheiate”25. Începând din perioada interbelică, bărbaţii renunţă definitiv la
costumul rigid, cu guler şi manşete de catifea, la vestă şi la monoclu, dar şi la cilindru26,
preferând hainele mai comode: costum, pantofi, cu accesorii care se schimbau de-a lungul
timpului27. De asemenea, ei purtau pălării, nu ieşeau în oraş cu capul descoperit, magazinele de
pălării având o foarte bună vânzare, mai ales primăvara şi toamna. Dar nici fără haină şi fără
cravată „chiar dacă era vară şi foarte cald”28. Ei mai preferau să-şi dea cu parfum pe haine şi cu
briantină pe păr29.
Spre sfârşitul anilor `30, moda începe să facă parte şi din preocupările bărbaţilor,
până atunci doar femeile fiind interesate de acest aspect. Acest lucru se observă atât pe stradă,
cât şi la teatru şi cinematografe. De o popularitate deosebită se bucurau costumele compuse
dintr-un frac cu pantaloni sport. Simplitatea se observa şi în predilecţia pentru anumite culori.
Pe reverul sacoului nu se mai purtau culorile ţipătoare, portocalii, ci culorile care „aveau un
simpatic efect de pastel”, ca beige. Portmoneele se purtau „absolut plate”. Însă, la diferite ocazii
solemne şi la unele serbări, se purtau pantalonii din anii precedenţi, cu dantele la manşete30.

23
Ilustraţiunea Română, 1933, an V, nr. 9, 22 februarie, p. 7, art. Modelarea părului lăcuit.
24
Ibidem.
25
Radu Ardelean, op. cit., p. 304-305.
26
Răspândirea cilindrului, cunoscut şi sub denumirea de joben, s-a datorat „mai ales revoluţionarilor de la
1848”. În general, cilindrul era purtat la ocazii solemne, dar şi la ceremonii de bărbaţi. (Vatra: Foaie
ilustrată pentru familie (Bucureşti), 1894, an I, nr. 9, 1 mai, p. 286-287, art. Fracul şi jobenul).
27
Gheorghe Lanevschi, op. cit., p. 11.
28
Historia , 2013, nr. 794, février, p. 56-57, art. Haute couture: Paris, ville modèle.
29
Ioan Scurtu, Istoria civilizaţiei româneşti. Perioada interbelică..., p. 199.
30
Bravo (Arad), an V, 1937, nr. 211, p. 3, art. Ultima...modă!.

211
 În ceea ce priveşte moda pentru copii, aceasta începe să se afirme din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, prin apariţia ei în revistele de specialitate, însă abia din secolul
al XX-lea s-a observat o anumită tentă de modernizare. Astfel, dacă înainte băieţii până la 6 ani
purtau fuste plisate, bluze dantelate şi veste, ulterior apărea „moda ecosez”, din stofă în carouri
mari, cu vestă cambrată şi pantaloni trei-sferturi. La fel şi în cazul fetelor: până la sfârşitul
secolului al XIX-lea, ele purtau toalete asemănătoare mamelor lor, dar din secolul următor
începe să fie la modă rochia „à l`americaine”, dreaptă, închisă cu o fundă mare pe şolduri31.
În vreme ce în zona centrală a oraşului exista un permanent interes pentru noua
împrăcăminte ce se lansa la Paris sau Viena, locuitorii periferiilor nu erau atât de preocupaţi de
modă. Doar cu ocazia unor festivităţi ca nunta sau botezul, femeile se îmbrăcau cu rochii
înflorate şi pantofi de piele. În zilele de lucru purtau rochii din stambă, iar bărbaţii la fel, doar la
evenimente purtau costum, cravată, cămaşă albă, ghete, iar la lucru salopetă şi pantofi uzaţi32.
Costumul naţional, purtat odinioară de femeia româncă, a rămas foarte apreciat, însă
mai mult de străinii care vizitau ţara şi se întrebau adesea „cum de nu era purtat totdeauna” 33,
deoarce la Paris, Londra şi în America, rochiile româneşti stilizate atrăgeau privirile mai mult
decât cele împodobite cu strassuri. Costumele naţionale erau purtate în special de primele
regine ale României, în lunile de vară petrecute la munte şi la mare.
Odată cu evoluţia drepturilor femeii şi condiţia socială a acesteia s-a schimbat.
Femeia începea să aibă un scop în viaţă pentru a trăi în armonie. Devenind interesată de cultură,
ea a ajuns la emancipare intelectuală, concurând bărbatul în ocuparea oricărei ramuri de
activitate. Educaţia morală, ştiinţele, literatura, artele, muzica şi dansul erau cunoscute de
femeia modernă din perioada interbelică, „toate contribuind la evoluţia ei socială din trecut şi
până în prezent”34. A face accesibile femeilor toate profesiile liberale şi industriale şi a organiza
familia pe principii de echivalenţă de drepturi între soţi, era o adevărată reformă familială. În
urma legăturilor cu viaţa orăşenească, chiar şi în comunele din împrejurimile oraşului, tineretul
începe să-şi schimbe portul naţional, care rămâne să fie purtat din ce în ce mai rar şi mai mult
cu ocazia sărbătorilor, „fie pentru că nu mai era timp de lucrat în casă, fie că produsele fabricate
erau mai ieftine”35. Tinerii încep să poarte haine „nemţeşti”, costume negre, iar fetele rochii de

31
Lăcrimioara Simona Ionescu, op. cit., p. 203.
32
Ioan Scurtu, Istoria civilizaţiei româneşti. Perioada interbelică..., p. 202.
33
Realitatea Ilustrată, 1928, an II, nr. 33, 1 septembire, p. 6, art. Portul românesc. Moda apusului şi
costumul naţional.
34
Tribuna Nouă (Arad), an III, 1926, nr. 61, p. 2, art. Condiţiunile sociale ale femeii.
35
Ion Simionescu, Ţara noastră. Natură. Oameni. Muncă, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă
“Regele Carol II”, 1937, p. 285.

212
stambă, pe care le cumpărau de la diferite magazine ieftine36. În loc de opinci sau bocanci,
tinerele purtau pantofi de lac şi ciorapi de mătase. Au existat şi anumite accesorii, pe care fetele
tinere continuau să le poarte, precum maramele fine din borangic, „cu foarte gingaşe înflorituri
colorate”, care îmbodobeau părul, fiind purtate cu o deosebită eleganţă37.
În general, se poate afirma că noul design al modei se îndrepta „spre o linie dreaptă
şi pură”38, cu o funcţionalitate asociată cu valori estetice intrinseci, ce au făcut ca moda
perioadei interbelice, cu variantele apărute de-a lungul zecilor de ani, să rămână valabilă şi în
prezent.

2. Proliferarea magazinelor de confecţii

La începutul secolului al XX-lea, cererea de îmbrăcăminte a crescut, fapt ce a
determinat ca numărul magazinelor de confecţii din oraş să sporească. Au apărut magazine noi,
cum au fost magazinele lui „Rado Gyula” şi al fraţilor Deutsch, care au rămas la fel de
apreciate şi după 191839. Începând din perioada interbelică, la magazinul „Rado” se găseau cele
mai moderne paltoane şi haine pentru doamne.
Pentru sprijinirea comercianţilor români, s-a făcut propagandă prin intermediul
presei. Astfel, „Calendarul Tineretului”, apărut în anul 1934, prezenta liste cu comercianţi şi
meseriaşi români. Reclame la diferite ateliere de modă mai apăreau, în perioada interbelică, la
Arad, şi în ziare precum: „Aradul”, „Ecoul”, „Românul”, „Solidaritatea” sau „Ştirea”, care
aveau rubrici speciale pentru reclame, în care apăreau şi fotografiile diferitelor firme mai
importante din Arad, pentru a convinge publicul arădean de superioritatea produselor ce puteau
fi cumpărate din magazinele de la acea vreme. De asemenea, reclame erau aşezate vizibil, atât
în aer liber, cât şi în localurile publice, reuşind să atragă atenţia publică datorită felului în care
erau aşezate. De obicei, reclamele erau imprimate pe hârtie, carton, sticlă, perete, arbori, pânză,
vitrine, garduri, fiind vopsite, tipărite, litografiate, fotografiate, iar unele erau chiar luminate40.
În privinţa magazinelor de confecţii, cele mai importante se găseau de obicei pe
bulevardele Regina Maria şi Regele Ferdinand I. Cele mai multe reclame care apăreau în ziare
erau legate de magazinele de confecţii şi croitorie pentru dame. Din rândul magazinelor

36
Ioan Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică..., p. 186.
37
Ion Simionescu, op. cit., p. 286.
38
Fernand Braudel, Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul, vol. II, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1984, p. 54.
39
Gheorghe Lanevschi, op. cit., p. 10.
40
Ştirea, an IX, 1939, nr. 2054, p. 3, art. Autorizaţiunile de recalmă şi propagandă comercială.

213
elegante făceau parte în primul rând magazinul „Orient”, cel mai mare magazin de stofe şi
mătăsuri din Arad de la vremea respectivă41, dar şi magazinul de haine „Bela Vaida”, care era
reprezentanţa „Fabricii de stofe” din Sighişoara, oferind doamnelor o gamă variată de
pardesiuri şi paltoane42. Pălării elegante pentru dame, care, în perioada interbelică, reprezentau
un accesoriu important din garderobă, erau cumpărate de la magazinul „Deutsch Iosefina”, aflat
pe strada Mihai Eminescu43. La fel de frecventate erau şi magazinele de croitorie, unde se
realizau haine la comandă. De regulă, la aceste magazine erau confecţionate costume civile şi
militare. Renumite erau magazinele „N. Ariton”, primul atelier special pentru confecţionarea
uniformelor Ceferiştilor44, în timp ce la magazinul „Regele Mihai I”, care se afla în Piaţa
Avram Iancu, fiind condus de renumiţii croitori Pangl şi Permuter, furnizori ai Casei Regale,
erau confecţionate costume militare. Printre magazinele care realizau haine la comandă se
numărau şi cele care confecţionau haine pentru copii, cum era magazinul „Iosif Muzsay”, care
se afla vis-à-vis de Teatru. În anotimpul de vară aici se găseau costume pentru copii, pantaloni
de pânză, dar şi costume din pânză şi cânepă „în culori la modă”45.
Chiar dacă „tricotajul manual” a fost răspândit după 1918, datorită realizării
şosetelor, vestelor, puloverelor, femeile descoprind calităţile de întreţinere ale tricotajului, la
oraş au existat magazine de tricotaje de firmă. Cel mai mare magazin de acest fel era
magazinul „Goldhaus”, care se afla pe Bulevardul Regele Ferdinand I46. La fel de renumit era şi
magazinul de tricotaje „Barsony”, aflat în Piaţa „Avram Iancu”, datorită preţurilor rezonabile.
Începând din anul 1934, la Arad se mai deschide un magazin cu articole pentru sport,
bucurându-se „de întreaga atenţie a cluburilor sportive”47, datorită articolelor de calitatea cea
mai bună.
În perioada ce a urmat după marea criză economică din anii 1929-1933, procurarea
îmbrăcămintei devine o problemă dificilă pentru arădeni, din cauza scăderii continue a
posibilităţilor de câştig. Însă, în Arad exista o întreprindere care a introdus o metodă bine
venită, oferind şansa celor mai săraci de a-şi cumpăra îmbrăcăminte. Întreprinderea „Rata”
organiza vânzări în rate zilnice, săptămânale şi lunare. De aici puteau fi procurate costume

41
Ioan Opincă, Vasile Monda, Ghidul oraşului Arad, Ediţia I, Arad, Prefectura Judeţului Arad, 1925,
p. 78.
42
Ştirea, an IV, 1934, nr. 724, p. 6, art. Marele depozit de stofe „Bela Vaida”.
43
Ibidem.
44
A. N.- S. J. Ar., Fond Tribunalul Judeţului Arad. Secţia a III-a, dosar 5/1932-1940, f. 1.
45
Românul (Arad), an XIII, 1928, nr. 32-33, p. 4, art. „Iosif Muzsay”.
46
Ştirea, an IV, 1934, nr. 729, p. 4, Reclame.
47
Idem, an IV, 1934, nr. 596, p. 3, Un nou magazin cu articole de sport.

214
moderne, dar şi paltoane de iarnă la comandă, din marfă indigenă şi străină48. Articole ieftine de
modă se mai găseau şi la magazinul „Ignatie E. Strasser”, aflat pe strada Mihai Eminescu49.
Pe strada Matei Corvin exista şi un magazin de costume bărbăteşti, la croitoria
„Corvin”. Ţinând cont de criza economică, funcţionarilor şi muncitorilor li se permitea să
plătească în rate lunare comenzile. Articole bărbăteşti se mai găseau la magazinele „Guttman”,
„Lustg & Berger”, aflate în cetrul oraşului, dar şi la „Brunner Bella”, din Piaţa „Avram
Iancu”50. În privinţa croitoriilor bărbăteşti, pe lângă cele străine, cum era cunoscuta „Stern
Adalbert”, existau şi croitorii româneşti: „Cristea T.” din strada Miahi Eminescu şi „Stoia
Gheorghe”, aflată pe strada Gen. Coandă51.
În ceea ce priveşte moda, pe lângă magazinele de confecţii, la Arad existau şi
magazine de încălţăminte, cel mai cunoscut fiind magazinul „Morar Bota”, aflat în centrul
oraşului, „bine asortat cu tot felul de încălţăminte pentru dame, domni şi copii”. În oraş mai
existau magazine de încălţăminte care, cu ocazia sărbătorilor de iarnă, obişnuiau să vândă
produsele cu o reducere de 10%, cum era filiala locală a renumitei fabrici de ghete „Herma” din
Sibiu52. Însă, cele mai moderne şi elegante încălţăminte se pare că erau cele confecţionate la
comandă în atelierele „Ioan Goicea”, de pe strada Mihai Eminescu. În general, cele mai scumpe
articole rămân pantofii bărbăteşti, al căror preţ ajunge să coste 630,45 lei, chiar mai mult decât
stofa indigenă din care se confecţionau haine53.
Dintre accesoriile cele mai apreciate, mai ales de către femei, făceau parte
bijuteriile. După anul 1918, existau în Arad câteva bijuterii care îşi continuau activitatea. Dintre
acestea cea mai prestigioasă la vremea respectivă era bijuteria „I. Grallert şi Fiul” 54. Un mare
sortiment de briliante, rubine şi bijuterii de argint, dar şi ceasornice renumite de buzunar sau de
mână, se găseau la o altă bijuterie renumită din oraş, cunoscută sub denumirea de bijuteria
„Hartmann”55.
Ca şi în cazul restaurantelor, cafenelelor şi cofetăriilor, magazinele de confecţii,
croitorie, încălţăminte şi bijuterii erau, în cea mai mare parte, deţinute de minoritari (evrei,
şvabi, armeni). Românii se afirmă greu, dar tot mai puternic după 1920. Motivul consta nu în

48
Idem, an IV, 1934, nr. 741, p. 3, Să ne îmbrăcăm eftin şi avantajos.
49
Anuarul economic al Aradului pe anul 1932, Arad, 1933, p. 32.
50
Anuarul muncii general al României, Bucureşti, Ediţia 1929-1930, p. 625.
51
Ibidem, p. 639.
52
Românul, an XIII, 1928, nr. 32-33, p. 4, art. Reclame.
53
Sabin Manuilă, Anuarul statistic al României, 1937 şi 1938, Bucureşti, Institutul Central de Statistică,
1938, p. 598.
54
A. N.- S. J. Ar., Fond Tribunalul Judeţului Arad. Secţia a III-a, dosar 1/1867-1925, f. 17.
55
Ştirea, an IV, 1934, nr. 813, p. 5, art. „Hartmann”.

215
lipsa îndemânării de a face afaceri sau a capacităţii de a acumula cunoştinţe şi îndemânare
profesională, ci din greutatea de a strânge capitalul iniţial necesar demarării afacerii.

216
 CAPITOLUL AL VIII-LEA

Educaţia şi Cultura

În opinia lui Mircea Eliade, generaţia românească interbelică a fost prima

generaţie „necondiţionată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat” 1. De aceea el
considera că românii, după realizarea Unirii din 1918, aveau datoria de a contribui la
dezvoltarea orizontului cultural românesc, prin ridicarea nivelului de cultură al poporului, dar
şi prin formarea şi cultivarea elitelor. Învăţământul a cunoscut o dezvoltare fără precedent în
România interbelică. Această dezvoltare s-a datorat în primul rând climatului optimist generat
de Marea Unire, iar setea de cultură a poporului a permis „înregistrarea unui adevărat salt
calitativ în domeniile învăţământului, ştiinţei şi culturii”2.

1. Starea învăţământului românesc din Transilvania/Arad până la 1918

Din secolul al XIX-lea şi până la Primul Război Mondial, în Transilvania, la fel ca
şi în celelalte provincii româneşti aflate sub dominaţie străină, sensul activităţii culturale s-a
pus pe „apărare”, pentru a feri şcoala de anchete, amenzi şi procese3. Începând din 1918, în
România Mare accentul se va pune pe afirmarea valorilor culturale şi „înălţării şcolii şi
statului românesc prin cultură”4. Dezvoltarea culturală se impunea cu atât mai mult cu cât,
imediat după război, românii se aflau în inferioritate numerică în oraşele noilor provincii, dar
şi în cadrul elitelor intelectuale. Totuşi, elita intelectuală românească, mult- puţină câtă era, se

1
Ion Bulei, Anatol Petrencu, Ioan-Aurel Pop, Ioan Scurtu, Ion Varta, 200 ani din istoria românilor dintre
Prut şi Nistru: 1812-2012, Bucureşti, Editura „Litera”, 2012, p. 128.
2
Ibidem.
3
Petru Şteţiu, , „Gânduri dăscăleşti pentru noul an şcolar”, în Afirmarea (Satu-Mare), an I, 1936, nr. 6-
7, p. 79.
4
Vasile Popeangă, “Constructivismul pedagogic promovat de Revizoratul Şcolar Arad între 1919-1924,
în vol. Coord.: Vasile Popeangă, Emil Arbonie, Pe drumul Marii Uniri, Arad, Editura „Vasile Goldiş“
University Press, Arad, 2008, p. 318.

217
ridica la nivelul elitelor naţiunilor dominante politic: germani şi unguri. Numai aşa se explică
reuşita politică din 1918.
Înainte de 1918, clasa intelectualilor români din oraşele transilvănene, chiar dacă
majoritatea lor urmau o şcoală, erau plasaţi în mediul rural. Înjghebările economice ale
Ardealului şi Banatului, deşi numeroase în anii premergători Unirii, nu aveau puterea „pentru
a urmări un program vast de emancipare”5. Astfel, până la izbucnirea Primului Război
Mondial învăţătorii şi preoţii transilvăneni „erau şi conducători şi sfătuitori sinceri ai
poporului”6. Erau, de asemenea, conducători ai intereselor politice, luptând pentru apărarea
culturii, credinţei şi datinilor româneşti, încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când
Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică devin singurele instituţii ale românilor
recunoscute în Imperiu.
În secolul al XIX-lea, în unele localităţi, cum este şi cazul comunei Radna, din
judeţul Arad, mai mult de jumătate dintre şcolile în limba română nu funcţionau, din cauza
faptului că era practicată politica de orientare a copiilor români spre şcolile maghiare de stat7.
În această situaţie se aflau majoritatea şcolilor primare din Transilvania. În asemenea condiţii,
mitropolitul Andrei Şaguna a gândit organizarea şcolilor confesionale, el considerând
analfabetismul „o piedică” în luminarea poporului8. Până la 1918, şcolile arădene au avut un
caracter confesional, la baza căruia se afla legea învăţământului din 1868. Legea prevedea ca
susţinătorii şcolii să stabilească limba de predare. Având în vedere că susţinătorii şcolilor
confesionale ortodoxe şi greco-catolice din Arad erau parohiile locale, în aceste instituţii
predarea se făcea în limba română9. Şcoala confesională avea ca scop general „formarea unei
generaţii noi, care să lupte pentru binele bisericii şi al patriei”10, dar şi de a-i învăţa pe elevi
cunoştinţe practice pentru viaţă. În general, învăţătorii care predau la şcolile primare
româneşti din Arad, înainte de realizarea Marii Uniri din 1918, aveau o bună pregătire
pedagogică şi culturală, aceştia fiind pregătiţi în cadrul Preparandiei11, considerată la vremea

5
Petru Nemoianu, Ardealul şi Banatul după Unire, Cluj, Imprimeria Dr. S. Bornemisa, 1925, p. 6.
6
Românul (Arad), an XIII, 1928, nr. 4, p. 1, art. Dascălii noştrii vechi.
7
Otto Greffner, “Acţiuni cu caracter naţional şi social în anul 1918, în judeţul Arad”, în Ziridava (Arad),
an III, 1974, nr. 3-4, p. 181.
8
Maria Alexandra Pantea, “Biserica ortodoxă şi politica şcolară în secolul al XIX-lea”, în vol. Coord.:
Ion Zainea, Istorie, tradiţii, destine. Lucrările Sesiunii ştiinţifice a doctoranzilor în istorie. Ediţia a VIII-
a, Oradea, Editura Universităţii din Oradea, 2013, p. 40.
9
Vasile Popeangă, “Constructivismul pedagogic promovat de Revizoratul Şcolar Arad între 1919-
1924…, p. 315.
10
Maria Alexandra Pantea, op. cit., p. 47.
11
Preparandia din Arad a fost înfiinţată la începutul secolului al XIX-lea, într-o perioadă în care s-a
observat o evoluţie a învăţământului în comitatul Arad, numărul şcolilor româneşti fiind în creştere în
comunele arădene. Iniţiativa a aparţinut împăratului Iosif al II-lea, care dorea, în primul rand, înfiinţarea
unor şcoli care să pregătească învăţători de profesie, “şcolile preparandiale” fiind considerate la vremea

218
respectivă ca fiind prima şcoală pedagogică românească din întreg arealul românesc 12.
Preparandia din Arad contribuia, începând din secolul al XIX-lea, „la fortificarea funcţiei
integrative a şcolii, de pătrundere a învăţătorilor în complexitatea vieţii sociale a
comunităţilor româneşti unde funcţionau şi la asigurarea continuităţii generaţiilor, prin
transmiterea raţională de valori de la înaintaşi la urmaşi”13.
Împrejurările favorabile dezvoltării învăţământului primar românesc s-au sfârşit
odată cu „legea lui Apponyi” din 1907, care urmărea deznaţionalizarea locuitorilor români
din Ungaria. Politica de maghiarizare intensă14 a afectat învăţământul, Constituţia ungară din
1867 recunoscând doar „naţiunea maghiară”, deşi Simion Bărnuţiu, invocase principiul
autodeterminării popoarelor, în discursul său din mai 1848 de la Blaj. Spre exemplu, până la
Primul Război Mondial, în Crişana şi Maramureş exista o şcoală la 370 maghiari şi una la

respectivă “temelia tuturor celorlalte institute”. Vestea că în Aradul-vechi se va ridica o “şcoală

normalicească” cu predare în limba română reprezenta “un eveniment epocal” în viaţa culturală a
poporului roman, producând o bucurie generală. Astfel, în anul 1812, a fost inaugurată Preparandia, la
deschiderea cursurilor luând parte aproape o mie de români din Arad. Iniţial au fost înscrişi 78 de elevi,
cursurile fiind ţinute de către patru profesori: Dimitrie Ţichindeal, care a fost primul director al şcolii,
Constantin Diaconovici Loga, profesor de gramatică, Iosif Iorgovici, profesor de matematică, fizică şi
filozofie, Ioan Mihuţ, profesor de pedagogie şi istorie. Durata studiilor era de doi ani, iar planul de studii
avea un caracter enciclopedic, fiind studiată baza ştiinţifică a fiecărui obiect de studiu. Cărţile aflate în
biblioteca şcolii au fost ocrotite de Alexandru Gavra în timpul revoluţiei paşoptiste. El a iniţiat şi un
program de tipărire a unor cărţi româneşti. Pe parcursul întregii sale existenţe, Preparandia din Arad se
afirma ca o şcoală naţională, datorită funcţiilor pe care şi le asuma cu responsabilitate, nefiind considerată
o şcoală provincială. Spiritul Preparandiei din Arad, datorită celor 3 684 de învăţători pe care i-a format
între 1812-1922 devenea “o conştiinţă în acţiune” în păţile Banatului şi în Crişana, datorită multiplicării
lor în tot atâtea şcoli şi sate. În secolul al XIX-lea, profesorii de la Preparandia arădeană şi absolvenţii
acestei instituţii se vor afirma nu numai ca oameni de cultură, ci şi ca luptători pentru drepturile sociale şi
naţionale ale românilor din teritoriile aflate sub stăpânire străină. ( Doru Bogdan, “ Preparandia din Arad,
expresie elocventă a aportului şcolar”, în vol. Coord: Vasile Popeangă, Emil Arbonie, Pe drumul Marii
Uniri, Arad, Editura “Vasile Goldiş” University Press, 2008; Vasile I. Popeangă, Studii despre
Preparandia din Arad, Arad, Editura “Vasile Goldiş” University Press, 2011; Nicolae Roşuţ, “Contribuţia
Aradului la pregătirea şi înfăptuirea unirii Transilvaniei cu România”, în vol. ***Studii privind istoria
Aradului, Bucureşti, Editura Politică, 1980).
12
Teodor Botiş, Istoria şcoalei normale (Preparandiei) şi a Institutului Teologic ortodox-român din
Arad, Arad, Editura Consistorului, 1922, p. 17.
13
Vasile Popeangă, „Permanenţe pedagogice în procesul formării educatorilor arădeni”, în vol. III,
Coord.: Doru Sinaci, Emil Arbonie, Administraţie românească arădeană, Arad, Edituta „Vasile Goldiş”
University Press, 2011, p. 203.
14
Termenul de “maghiarizare” se referă la toate politicile de asimilare etnică implementate de autorităţile
din Ungaria în diverse momente ale istoriei. Politicile au fost folosite în partea maghiară a Austro-
Ungariei începând din secolul al XIX-lea, după instaurarea dualismului austro-ungar şi la începutul
secolului XX, când ungurii le-au înlocuit pe cele de germanizare, promovate anterior de austrieci. Scopul
acestor politici era de a menţine dominaţia limbii şi culturii maghiare în regiunile conduse de Ungaria
prin încurajarea sau obligarea persoanelor care făceau parte din alte grupuri etnice să îşi dezvolte o
identitate maghiară. Ideea a fost preluată ca urmare a iluminismului, odată cu apariţia mai multor state-
naţiuni în Europa în secolul al XIX-lea, care au impus omogenizarea culturală a etniilor conlocuitoare.
Termenul include de asemenea, înlocuirea numelor de persoane şi denumirilor geografice originar
nemaghiare cu cele maghiare.

219
1.800 de români15. Astfel, la şcolile de stat sau comunale limba de predare devenea maghiara.
De aceea, până în anul 1910, elevii de naţionalitate română frecventau majoritatea şcoli
confesionale, în timp ce şcolile de stat erau frecventate de unguri şi germani 16. În anii
premergători izbucnirii Primului Război Mondial, legea din anul 1907 a contribuit „la
diminuarea simţitoare a capacităţii cultural-educative a şcolii româneşti”17, nu doar prin
închiderea şcolilor confesionale, ci şi prin anchetarea învăţătorilor şi diminuarea efectivelor
şcolare.
Cu toate acestea, personalităţi de bază ale culturii româneşti au continuat să
militeze pentru păstrarea specificului naţional al şcolii româneşti. Printre acestea se numără şi
profesorul român de pedagogie, Onisifor Ghibu, care ocupă un loc aparte în gândirea
pedagogică românească din prima jumătate a secolului al XX-lea, activitatea sa pedagogigă
fiind puternic influenţată de condiţiile specifice în care s-a aflat Transilvania la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi la începutul secolului următor. Fiind student la Budapesta, Onisifor
Ghibu scrie numeroase articole pentru combaterea acestei legi18, care au fost publicate în
Tribuna, Românul, Transilvania, Telegraful rumân, Biserica şi Şcoala, pentru afirmarea
drepturilor naţionale. El susţinea că şcoala nu poate îndeplini această funcţie, decât dacă
principiile ei rezultă „din fira noastră etnică, (...) ca şi din dezvoltarea noastră istorică”19.
În perioada anilor 1910-1914, când a deţinut funcţia de inspector al şcolilor
româneşti, Onisifor Ghibu a contribuit la întărirea capacităţii lor educative prin: apărarea
statutului pedagogic al limbii române ca limbă maternă a elevilor, înfiinţarea în cadrul şcolii
de biblioteci, muzee, care să întărească funcţiile ei, prin elaborarea unor manuale originale
pentru educarea în spirit naţional a tinerei generaţii, contribuind totodată şi la perfecţionarea
pedagogică a învăţătorilor, prin organizarea unor cursuri de vară, care aveau menirea de a
completa cultura cadrelor didactice20. Pedagogul sibian a susţinut în acelaşi timp şcoala din
mediul rural, încurajând pe săteni „să apere şcoala lor şi să vegheze la buna ei funcţionare”21.
În general, Onisifor Ghibu dorea formarea tineretului în spiritul eticii datoriei, pornind de la

15
Matila Ghyka, O cronologie documentară a istoriei românilor. Din preistorie până azi, Timişoara,
Editura de Vest, 2010, p. 102-103.
16
Străjerul (Arad), 1933, nr. 3-4, septembrie-octombrie, p. 30-31, art. Aspectul naţional al
învăţământului primar din judeţul Arad, înainte şi după Unire.
17
Vasile Popeangă, Mărturii transilvănene despre acte creatoare de pedagogie românească, Arad,
Editura “Vasile Goldiş” University Press, 2007, p. 301.
18
Onisifor Ghibu, Pentru o pedagogie românească. Antologie de scrieri pedagogice, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1977, p. 14.
19
Vasile Popeangă, Mărturii transilvănene…, p. 302.
20
Ibidem, p. 307.
21
Vasile I. Popeangă, Studii despre Preparandia din Arad, Arad, Editura “Vasile Goldiş” University
Press, 2011, p. 160.

220
teza că „pentru un popor bunul cel mai mare e cultura lui”22. Însă, în ciuda acestor eforturi de
susţinere a şcolii româneşti, la începutul secolului XX învăţământul elementar se confrunta cu
problema nefrecventării şcolii de către copiii de vârstă şcolară, fapt ce a cauzat nerezolvarea
problemei alfabetizării. Copiii nu frecventau şcoala din diverse motive: lipsa unui număr
suficient de localuri de şcoală, dar mai ales a cadrelor didactice, la care se adăuga „cumplita
sărăcie a ţăranilor”23.

2. Adaptarea învăţământului primar şi gimnazial arădean la noile cerinţe de

după Unire
De la mijlocul anului 1919, momentul intrării armatei române în Arad nu a fost
perceput de românii şi maghiarii din oraş la fel. În timp ce la Gimnaziul Superior Regesc
Maghiar profesorul de desen anunţa clasa „că s-a întors o pagină din istorie şi îşi punea elevii,
pentru ultima oară, să cânte imnul naţional” (maghiar-n.n.)24, elevii români din clasă au simţit
cu totul alte emoţii decât colegii lor maghiari, pentru ei acel eveniment reprezentând un
început.
Noua realitate politică de după Primul Război Mondial a determinat schimbări
radicale în toate domeniile de activitate ale societăţii transilvane. În anul 1919, s-a conturat un
cadru legal pentru organizarea învăţământului primar, care să asigure unitatea acestuia. La
nivelul judeţului Arad, conducerea Revizoratului Şcolar a fost încredinţată lui Iosif
Moldovan25, cunoscut încă din perioada anterioară, datorită calităţilor sale de excelent
organizator al învăţământului. După realizarea Unirii, se va ocupa de reorganizarea
învăţământului primar arădean26, prin mărirea numărului cadrelor didactice în şcolile

22
Ibidem, p. 158.
23
Stevan K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor: 1804-1945, Iaşi, Editura „Polirom”, 2002, p. 43.
24
Elena Rodica Colta, Interetnicitate şi construcţii identitare în zona de frontieră româno-maghiară,
Arad, Editura Universităţii „Aurel Valicu”, 2010, p. 29.
25
Iosif Moldovan, născut în 1863, în familia epitropului bisericii catedrale din Arad, Dimitrie Moldovan,
s-a remarcat ca elev fruntaş la învăţătură atât în perioada în care a urmat cursurile şcolii civile de patru
ani, cât şi în perioada celor doi ani petrecuţi la Preparandia din Arad. În 1882 a fost numit învăţător la
şcoala primară confesională de la Lugoj, iar în 1887 s-a reîntors pe „meleagurile natale”, ocupând postul
de învăţător la şcoala din cartierul Pârneava. Datorită neobositelor strădanii depuse pe tărâmul şcolii, a
dus la „creşterea nesperată” a numărului copiilor care au început să frecventeze cursurile. În anul 1893,
trecând la Şcoala Centrală, a fost premiat, la începutul secolului al XX-lea, pentru activitatea
profesională. În anul 1919, avea sarcina de a reorganiza învăţământul primar din oraş şi judeţ. (Dan
Roman, Oameni de seamă ai Aradului, Arad, Editura „Vasile Goldiş” University Press, 2011, p. 90-95).
26
Virgiliu Bradin, „Iosif Moldovan-reorganizator al învăţământului din ţinutul Aradului în perioada de
după Unire”, în vol. Coord.: Doru Sinaci, Emil Arbonie, Administraţie românească arădeană, vol. 9,
Arad, Editura „Vasile Goldiş” University Press, 2010, p. 247.

221
româneşti şi înfiinţarea de noi şcoli, chiar şi în cele mai îndepărtate comune27. Învăţătorii care
se aflau la catedră trebuiau să fie calificaţi şi bine pregătiţi pentru a avea dreptul de a preda 28,
dar în acelaşi timp să deţină calităţi precum „personalitatea, spontaneitatea”, pentru ca lecţia
să fie predată unic, asemeni unei creaţii, „pentru a deştepta interesul eleviilor” 29. La şcolile cu
predare în limba maghiară sau germană au fost numiţi directori care aparţineau comunităţii
etnice respective30. De asemenea, limba română devine limba oficială în toate unităţile
şcolare ale judeţului31. În acelaşi timp, revizorul arădean a militat pentru etatizarea şcolilor
confesionale, fapt ce a adus învăţătorilor sprijinul material acordat de statul român. Etatizarea

27
Dacă prima problemă cu care se confrunta învăţământul primar din mediul rural a fost rezolvată de la
început de guvernele României Mari, odată cu formarea de învăţători în număr suficient, situaţia în care se
afla şcoala de la sat rămâne precară, în privinţa localurilor unde învăţau elevii. În comunele româneşti de
la munte şcoala lipsea cu desăvârşire, iar în localităţile unde mai existau localuri de şcoală, acestea erau
sărăcăcioase, majoritatea construite în secolul al XIX-lea, din pământ, fiind „acoperite cu paie”. De aceea,
începând din perioada interbelică, în satele arădene trebuiau construite noi localuri de şcoală, adecvate
schimbărilor care aveau loc în societatea românească la sfârşitul Primului Război Mondial. Însă,
rezolvarea acestei probleme a rămas în sarcina iniţiativei private, deoarece statul, ieşit din război, nu putea
face faţă cheltuielilor. Abia din anul 1922, s-a reuşit învingerea neîncrederii cu care a fost primită ideea,
după înfiinţarea „Fondului judeţean pentru construcţiuni de şcoli”, prin care li se ofereau instrucţiuni
pretorilor din comune, pentru a face colecte. Astfel, în toamna anului 1923, se începea construirea de noi
localuri de şcoală în comunele: Nădab, Brusturi, Iermata, Moroda, acestea fiind complet terminate după
un an. În 1924, autorităţile vedeau o necesitate de primă importanţă în construirea unor şcoli primare în
cele mai sărace comune din plasele Hălmagiu, Radna, Sebiş şi Ineu. La sfârşitul anilor `20, comunele care
începeau construirea de localuri de şcoală din propriile fonduri au fost susţinute în continuare de
autorităţile locale. Aceste demersuri au fost necesare, având în vedere faptul că în anumite comune,
localurile secţiei C.F.R., care au fost săli de învăţământ până în 1918, nu mai serveau drept edificii
şcolare. În perioada crizei economice din 1929-1933, doar comunele foarte sărace mai erau susţinute de
autorităţi. În restul comunelor au fost întreţinute localurile de şcoală existente până atunci, iar în comunele
în care mai existau domenii străine, autorităţile comunale solicitau unele edificii, pe care le-au transformat
în localuri de şcoală.
Construirea de noi localuri de învăţământ a continuat după terminarea crizei economice. Astfel, doar
în anii 1934-1935, au fost ridicate 33 de şcoli în 17 comune arădene, majoritatea alcătuite dintr-o sală de
clasă. Cu toate că, de la Unirea din 1918 până la finalul perioadei interbelice, în judeţul Arad au fost
construite 145 de şcoli primare, în vara anului 1938, Comitetul şcolar Judeţean, primea o sumă de
504 466 lei, pentru terminarea unor construcţii deja începute. Astfel, spre finalul perioadei interbelice, în
judeţul Arad nu prea mai existau comune unde să nu existe măcar un edificiu şcolar, pentru instruirea
copiilor care trăiau în mediul rural, „analfabetismul dispărând aproape complet”. (Nicolae Albu, Istoria
învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Alba-Iulia, Tipografia „Lumina”, 1944; Ioan
Groza, Dare de seamă asupra activităţii administrative a judeţului Arad pe anul 1936, Arad, Imprimeria
Judeţului Arad, 1937; Ioan Nichin, Monografia administrativă a judeţului Arad. Realizările
administraţiei româneşti de la Unire până în anul 1938, Arad, 1939; A. N.- S. J. Ar.: Fond Registre,
procese verbale ale Prefecturii judeţului Arad, dosar 1/1926-1930; Fond Prefectura judeţului Arad, dosar
20/1928; dosar 5/1924; dosar 20/1928; dosar 118/1932; dosar 187/1938).
28
Biserica şi şcoala (Arad), an XLIII, 1919, nr. 6, p. 1, art. Şcoala viitorului.
29
Învăţătorul (Cluj), 1919, an I, nr. 1, septembrie, p. 3, art. Mai multă viaţă, mai multă plăcere în şcoală.
30
Ziarul “Credinţa” din Bucureşti, publica în anul 1934, un articol despre situaţia românilor din Ungaria,
unde se arăta, că deşi aveau edificiu şcolar, comunităţile româneşti nu erau lăsate să ţină învăţător. În
unele sate posturile erau ţinute vacante, iar în mai multe sate, limba română nu era tolerată nici în
biserică. Spre exemplu, în Békéscsaba, care avea 1 000 de locuitori români, şcoala primară nu avea
învăţător, astfel copiii români fiind nevoiţi să meargă la şcolile de stat maghiare. În aceeaşi situaţie se afla
comunitatea românească din Bătania şi Cenadul unguresc, deşi aceste comune se aflau în apropierea
graniţei româneşti. (Gazeta antirevizionistă (Arad), an I, 1934, nr. 7, 21 octombrie, p. 4, art. Ştiri despre
românii din Ungaria).
31
Arad. Monografia oraşului de la începuturi, până în 1989, Arad, Editura „Nigredo”, 1999, p. 272.

222
şcolii româneşti era susţinută de majoritatea învăţătorilor şi a profesorilor veniţi de peste
Carpaţi, dar şi de o bună parte a comitetelor şcolare locale, începând din anul 191932. În
asemenea condiţii, etatizarea se va realiza relativ rapid. Însă, din cauza diferenţelor de opinie
existente între Episcopie şi Inspectoratul Şcolar33, acest fapt s-a realizat cu întârziere în
anumite comune arădene, care din lipsuri materiale au determinat sistarea cursurilor la şcolile
primare din Ghioroc, Zărand, Miniş, Nădlac34.
În Transilvania, rezultatele înfiinţării de şcoli primare s-au observat odată cu
creşterea numărului celor care ştiau să citească şi să scrie: de la 54,6 % înainte de 1918, la
68,3 % până spre sfârşitul perioadei interbelice35. O statistică realizată de prefectul judeţului
Arad, Augustin Lazăr, în anul 1933, arată că în anul respectiv în judeţul Arad funcţionau 259
şcoli primare, dintre care 245 erau şcoli de stat, iar 50 şcoli particulare. Din totalul celor 245
şcoli primare de stat, cu limbă de predare română erau 219 şcoli, cu limba de predare
maghiară 20 şcoli, iar cu limba de predare germană 5 şcoli. În schimb, din totalul de 50 şcoli
particulare, predominau cele cu predare în limba maghiară şi germană36. Deşi în concepţia
modernă a epocii, numărul de elevi dintr-o clasă trebuia să fie de 30, la sate unui învăţător îi
revenea o clasă de 46 de elevi, iar la oraş fiecare clasă avea 37 de elevi, din cauza deficitului
de învăţători37.
Învăţământul primar era considerat „temelia celorlaltor grade de învăţământ”,
deoarece oferea cunoştinţe de cultură generală necesare urmării şcolii de grad superior38. În
anul 1924, învăţământul primar cuprindea şcoli primare cu 6 clase. Unificarea propriu-zisă
sub raport structural şi funcţional a învăţământului din Transilvania cu cel din vechea
Românie s-a realizat prin legea promulgată de Constantin Angelescu, în cadrul
învăţământului primar fiind incluse de asemenea şcolile de copii mici sau grădiniţe de copii şi

32
Stelean-Ioan Boia , “Învăţământul românesc din părţile Aradului între anii 1918-1944”, în Ziridava
(Arad), 1993, nr. 18, p. 473.
33
Principalii adversari ai “statificării” şcolilor se aflau în senatul şcolar al diecezei arădene. Protopopii
arădeni cereau să-şi continue exercitarea dreptului de control asupra învăţământului şi după război,
considerând „şcoala confesională de orice categorie didactică, ca fiind a bisericii”. Însă, învăţătorii nu îi
recunoşteau ca inspectori şcolari, din momentul organizării la Arad a Revizoratului şcolar care a luat
locul Inspectoratului şcolar regesc. Cu toate acestea, Episcopia a susţinut, până la unificarea legislativă
din 1924, confesionalismul şcolar al învăţământului.
34
Vasile Popeangă, Eparhia Aradului în perioada instituţionalizării culturii naţionale 1807-1948, Arad,
Editura „Vasile Goldiş” University Press, 2006, p. 90.
35
Silviu Dragomir, La Transylvanie avant et après l`arbitrage de Vienne, Sibiu, Centrul de studii şi
cercetări privitoare la Transilvania, 1943, p. 32-33.
36
Augustin Lazăr, Raport asupra situaţiei generale a judeţului Arad pe anul 1933, Arad, Imprimeria
Judeţului Arad”, 1933, p. 107.
37
Dumitru Şandru, Populaţia rurală a României între cele două războaie mondiale, Iaşi, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1980, p. 171.
38
Jean Banciu, Istoria învăţământului din România de la primele începuturi până în anul 1990,
Bucureşti, Editura „Pro Universitaria”, 2010, p. 101-102.

223
cursurile de adulţi39. Astfel, învăţământul primar devenea unitar în tot cuprinsul ţării,
obligatoriu şi gratuit. Părinţii şi toţi cei care aveau sub îngrijirea lor copii orfani erau datori
să-şi trimită copiii la şcoala primară de stat. Copiii care nu depăşeau vârsta de 7 ani erau
înscrişi la „şcolile de copii mici”, unde învăţau jucându-se limba română, germană şi
franceză. Părinţii erau îndemnaţi să-şi îndrume copiii spre grădiniţe, având în vedere faptul că
ele completau educaţia de familie a copiilor, pregătindu-i totodată pentru a putea urma cu mai
mult folos învăţământul primar40. În cartierele de lucrători, unde nu existau astfel de instituţii
de învăţământ, erau înfiinţate „Cămine de copii”, unde aceştia erau supravegheaţi pe timpul
cât părinţii lor erau ocupaţi cu lucrul în fabrici şi ateliere41.
În privinţa instituţiilor învăţământului primar din mediul urban al judeţului
Arad, acestea au cunoscut unele modificări importante din punct de vedere structural, după
Primul Război Mondial. Dacă în anul 1920, pe lângă vechea Preparandie care funcţiona în
acelaşi local cu Institutul Teologic, a fost inaugurată Şcoala Normală de Fete, care a
funcţionat în actualul local al şcolii normale din strada Drăgălina, începând din 1927 a fost
încheiat un acord între Consiliul Eparhial Ortodox Român al Aradului şi Ministerul
Învăţământului, prin care cele două şcoli au fuzionat formând o singură unitate sub denumirea
„Şcoala Normală Ortodoxă Română de Stat Dimitrie Ţichindeal”42. Totodată, Liceul
industrial de fete a fost transformat în Şcoală pedagogică de educatoare. Şcolile normale din
Arad asigurau formarea învăţătorilor pentru întregul judeţ şi au continuat tradiţia de creaţie
ştiinţifică a Preparandiei. Se remarcă, în primul rând contribuţia profesorului Teodor Mariş,
care a stimulat studiile asupra educaţiei cu scopul de a îmbogăţi pedagogia românească, pe
care el o concepea ca pe o disciplină corespunzătoare nevoilor poporului român43.
Întemeierea şi afirmarea unei pedagogii româneşti devenise „o urgentă necesitate
naţională”44. Însă, pentru realizarea acestui obiectiv era necesară şi o activă contribuţie din
partea altor discipline ştiinţifice: sociologie, etnografie, filozofie şi etică. În general, se dorea
instituirea unui singur tip de şcoală, cu colaborarea tututror factorilor care înainte de 1918 au
lucrat în mod izolat. Astfel, statul, comuna şi biserica puteau, de acum, realiza o politică
şcolară care să fie îndreptată spre un singur scop: unitatea culturii naţionale45. În asemenea

39
Monitorul Oficial, nr. 161, 26 iulie 1924, partea I, p. 8602.
40
Ştirea (Arad), an IV, 1934, nr. 724, p. 6, art. Din judeţ.
41
Ibidem.
42
Aradul. Permanenţă în istoria patriei, Arad, 1978, p. 584.
43
Ibidem.
44
Vasile Popeangă, , “Lupta lui Onisifor Ghibu pentru constituirea pedagogiei româneşti ca mijloc de
educaţie naţională ”, în Ziridava (Arad), 1981, nr. 13, p. 380.
45
Onisifor Ghibu, op. cit., p. 213.

224
condiţii, în anul 1919 la iniţiativa învăţătorilor români din Arad a fost înfiinţată „Asociaţia
învăţătorilor din judeţul Arad”, cu scopul de a cultiva sentimentul de solidaritate între
membrii corpului didactic. „Asociaţia” contribuia, de asemenea, la promovarea situaţiei
materiale şi sociale a membrilor săi, precum şi la promovarea educaţiei prin conferinţe şi
perfecţionarea legislaţiei şcolare46.
Odată ce învăţământul primar a devenit obligatoriu, statul era obligat să garanteze
condiţiile de igienă ale aşezământului şcolii. Locurile pe care erau construite şcolile trebuiau
să fie spaţioase şi scutite de zgomot. De obicei, fiecare şcoală avea o grădină, unde elevii
cultivau plante şi flori. Încălzitul încăperii se făcea cu ajutorul sobelor de cărămidă sau de
teracotă. Copiii trebuiau să respecte igiena şi ordinea localului şcolii47. Începând din anul
1924, şcolile primare trebuiau să deţină ateliere pentru „aplicaţiunea practică” a elevilor,
precum şi biblioteci şi muzee, acestea fiind considerate „cele mai utile mijloace de a lega
sufleteşte pe cetăţeni cu şcoala şi a-i interesa de prosperitatea ei”48.
La fel de importante erau considerate şi manualele şcolare, pentru formarea
competenţelor. După 1918, autorităţile şcolare arădene au luat iniţiativa pentru editarea de
manuale româneşti originale, având în vedere că vechile manuale nu mai corespundeau noilor
exigenţe. În general, se cereau cărţi în limba română „făcute de autori şi literaţi români” 49. În
şcolile primare de orice fel, nu se puteau introduce alte manuale didactice decât acelea
aprobate de Ministerul Instrucţiunii50. Printre manualele interzise în anii `20 se numărau, în
special, cărţile maghiare didactice, tipărite la Budapesta pentru folosirea lor în şcolile din
Ungaria51 şi cele al căror conţinut nu respecta regimul teritorial şi politic stabilit prin Tratatul
de la Trianon52. De obicei, dascălii arădeni preferau să aleagă cărţi didactice scrise de autori

46
A. N.- S. J. Ar., Fond Liceul „Ioan Slavici” Arad, dosar 48/1931-1934, f. 1.
47
Vladimir Ghidionescu, Igiena şcolarului, Cluj, Editura “Institutul de Arte Grafice Ardealul, 1924,
p. 101.
48
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 5/1924, f. 142.
49
Virgil Valea, Cultură şi spiritualitate românească în perioada interbelică (1919-1940), Arad, Editura
“Vasile Goldiş” University Press, 2005, p. 55.
50
Regulamentul pentru aprobarea manualelor didactice din perioada interbelică respecta prevederile
decretului regal din 1908. Art. I al acestui decret, prevedea în toate institutele de învăţământ de orice grad
supuse controlului de stat din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş, dar şi în Regatul României, folosirea
numai a cărţilor didactice aprobate de Ministerul Instrucţiunii Publice, fiind prevăzută confiscarea cărţilor
didactice neaprobate. Cărţile didactice trebuiau să fie superioare cărţilor de aceeaşi categorie aprobate
până la acea dată, dar să corespundă şi din punct de vedere estetic şi al preţului. (A. N.- S. J. Ar., fond
Prefectura judeţului Arad. Seria: Acte Comisia Administrativă, dos. 5/1921, f. 3).
51
Iredentismul maghiar avea o influenţă negativă şi asupra cărţilor şcolare din Ungaria. Generaţiile de
elevi din Ungaria, după Primul Război Mondial aveau parte de o educaţie care susţinea “naţionalismul
maghiar”, deoarece în cărţile şcolare se vorbea despre Ungaria mare de dinainte de război şi despre
regiuni care nu mai aparţineau Ungariei. (Aurel Gociman, România şi revizionismul maghiar, Bucureşti,
Tiparul Ziarului “Universul”, 1934, p. 141).
52
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 7/1929, f. 2.

225
transilvăneni, pentru că manualele din Vechiul Regat erau întocmite de institutorii de acolo
într-un limbaj prea „aristocratic”53, neînţeles de copiii din Ardeal. Spre exemplu, la sfârşitul
primului an de învăţământ, profesorii erau nemulţumiţi de manualele de istorie tipărite în
Vechiul Regat, deoarece ei considerau că acestea conţin „multe amănunte fără importanţă
educativă şi tratează în mod foarte sumar momentele cele mai însemnate din trecutul
românilor ardeleni”54. Dintre manualele de istorie apreciate în Transilvania făceau parte cele
alcătuite de istoricul Ioan Lupaş, care a semnat mai multe manuale între 1921 şi 1944. Acesta
reuşea cel mai bine să fixeze didactic importanţa covârşitoare pe care o avea ziua de 1
Decembrie 1918 pentru românii ardeleni. Lupaş aşeza mai întâi ziua de 1 Decembrie în şirul
momentelor glorioase ale anului 1918, „iar apoi o consacra ca un simbol istoric de prim
rang”55. La începutul anului şcolar librăriile erau pline de educatori, părinţi şi copii, care îşi
alegeau manualele didactice menite să ajute noii şcolari în munca lor de peste an. Rafturile
erau pline de cărţi, fiind aprovizionate şi cu rechizite şcolare. Însă, au existat perioade în care
scumpirea manualelor făcea aproape imposibilă intrarea în şcoală. În această situaţie se aflau
o parte dintre elevii arădeni la începutul anului şcolar 1924-1925, din cauza creşterii
preţurilor manualelor cu până la 50%, autorii şi editorii de cărţi motivând acest lucru prin
greutăţile pe care le întâmpinau la tipărirea cărţilor din cauza trustului de hârtie, „reprezentat
de întreprinderi care găseau în şcoli un mijloc de exploatare”56.
Cu toate acestea, învăţământul pimar de la oraş se afla într-o situaţie mult mai
bună decât cel din mediul rural, încă din primii ani de la terminarea Primului Război Mondial.
***
În perioada interbelică, o evoluţie semnificativă a cunoscut, de asemenea,
învăţământul gimnazial din Arad, cu atât mai mult cu cât, înainte de 1918, românului îi era
aproape închisă şcoala, iar carierele comerciale şi industriale nu erau niciodată îmbrăţişate de
el57. Învăţământul gimnazial cu o programă identică cu cea a cursurilor inferioare de liceu şi o
durată de patru ani58, punea bazele orientării culturale, a celor care urmau să devină mici
funcţionari, comercianţi şi meseriaşi.
În Arad funcţionau Gimnaziul „Iosif Vulcan” din Arad şi Gimnaziul din Aradul
Nou, cu limba de predare maghiară. Unele dintre ele au fuzionat cu licee, devenind cursuri

53
Gazeta învăţătorilor (Arad), an I, 1929, nr. 9, p. 1, art. În faţa cărţilor şcolare.
54
Ovidiu Pecican, România interbelică: istorie şi istoriografie, Cluj-Napoca, Editura „Limes”, 2010, p.
14.
55
Ibidem.
56
Gazeta Învăţătorilor, an I, 1929, nr. 9, p. 1.
57
Românul, an XII, 1927, nr. 29, p. 3, art. Încheerea anului şcolar la Şcoala Comercială Superioară.
58
Legea pentru învăţământul secundar, Bucureşti, Editura „Curierul Judiciar”, 1931, p. 4.

226
inferioare ale acestora, cum este cazul gimnaziului „Iosif Vulcan”, comasat cu „Liceul
Comercial Arad”59. În timpul crizei economice, însă, s-a pus problema desfiinţării „claselor
divizionare” de la „Şcoala Comercială Superioară de băieţi din Arad”. La sfârşitul anului
1931, 140 de elevi din clasele respective riscau să întrerupă studiile60. Decizia de a suprima
clasele paralele de la această şcoală, era privită ca un „act de lipsă de condescendenţă pentru
negustorimea oraşului Arad”, care reprezenta cel mai important factor contribuabil la
susţinerea statului, aducând anual sume importante şi impozite de tot felul 61. Ca urmare,
Comitetul şcolii nu permite acest lucru, plătind personalul care a fost suprimat de la bugetul
statului. Subvenţionarea acestor clase a fost realizată, de asemenea, de către Prefectura
judeţului, care oferea un credit de 100.000 lei, la începutul anului 1932, având în vedere
faptul că peste 75% dintre elevii claselor care urmau să fie desfiinţate erau fii de agricultori
din judeţ, ai căror părinţi lipsiţi de mijloace materiale, nu puteau achita noile taxe şcolare62.
„Şcoala Comercială Superioară de băieţi din Arad” a cunoscut o evoluţie
favorabilă, mai ales după terminarea crizei economice. În anul 1935, a fost propus un proiect
de lege pentru modificarea învăţământului comercial, deoarece vechea structură a şcolilor de
specialitate era „cu totul neconformă cu exigenţele vremurilor”63. De aceea, începând din anul
respectiv, se pune mai multă bază pe studiul culturii generale, menit să pregătească elevii
pentru viaţa socială, cât şi pe materiile de specialitate. Dacă în trecut practica comercială nu
constituia decât „un simulacru”, de acum aceasta căpăta o importanţă deosebită. Practica se
realiza în aşa fel încât elevii să însuşească încă din şcoală o pregătire temeinică pentru
activitatea comercială şi industrială pe care urmau să o practice mai târziu64. În general, în
cursul supra-primar65, elevii primeau şi o îndrumare agricolă, „care varia după nevoile
oamenilor din diferite localităţi”66. Copiii din regiunile de deal trebuiau să înveţe pomicultură
şi viticultură, iar cei din regiunile de munte industria lemnului.

59
Viaţa comercială dezvoltată a oraşului Arad îşi reclama demult o instituţie unde să fie instruiţi şi
educaţi viitorii comercianţi. La sfârşitul secolului al XIX-lea, la 29 aprilie 1885, după mai multe încercări
de constituire a unei şcoli comerciale, Consiliul Comunal decidea deschiderea şcolii. „Şcoala comercială
din Arad”, a păstrat denumirea de „şcoală comercială medie” numai în anul înfiinţării. Începând cu anul
şcolar 1886-1887, timp de 14 ani şcoala a fost numită „academie comercială”, apoi a primit numele de
„şcoală comercială superioară”. (Vasile Suciu , “Istoricul învăţământului comercial din Arad”, în Hotarul
(Arad), an III, 1936, nr. 7-8, iulie-august, p. 135).
60
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 69/1932, f. 11.
61
Idem, Fond Camera de Comerţ şi Industrie Arad, dosar 1/1931, f. 187.
62
Ibidem, dos. 69/1932, f. 11.
63
Ecoul (Arad), an X, 1935, nr. 821, p. 3, art. Reorganizarea învăţământului comercial.
64
Ibidem.
65
Cursul supra-primar se referă la cei trei ani superiori ai învăţământului primar: clasele V-VII.
66
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 258/1935, f. 13.

227
 De asemenea, în cadrul acestei şcoli, începând din anul 1936, funcţiona şi o secţie
maghiară, însă pentru că la gimnaziu erau înscrişi numai 18 elevi maghiari, dintre care 10
cereau să fie înscrişi la secţia în limba română, secţia maghiară a fost desfiinţată. Era un semn
că populaţia maghiară realiza faptul că doar aşa putea trăi în cadrul statului român, cunoscând
bine şi limba română67. „Şcoala Comercială Superioară de băieţi din Arad”, care era în
perioada interbelică, cea mai frecventată după şcoala comercială superioară, îndeplinea un rol
foarte important în dezvoltarea industrială a ţării. O parte dintre elevii absolvenţi ai acestei
şcoli, se aflau la specializare în străinătate, în diferite industrii, cum ar fi cea a vopsitoriei şi
textilelor. Din rândul acestor tineri se dorea alegerea conducătorilor de întreprinderi68.

3. Începutul învăţământului secundar românesc la Arad. Creşterea interesului

pentru învăţământul universitar
Începând din decembrie 1918, până în aprilie 1919, în perioada în care s-a aflat la
conducerea Resortului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, din cadrul Consiliului Dirigent, Vasile
Goldiş a reorganizat învăţământul din Transilvania, prin punerea în aplicare a
„Regulamentului provizoriu pentru şcoalele secundare”. În anul 1922, acesta este înlocuit cu
Regulamentul şcolar din România69. Situaţia în care se afla învăţământul secundar din Ardeal
la începutul perioadei dintre cele două Războaie Mondiale, s-a dovedit a fi favorabilă atât
pentru evoluţia şcolilor româneşti, cât şi pentru cea a învăţământul minoritar. Dacă în
perioada 1880-1890, dintre cei 40.596 elevi ai şcolilor secundare din Transilvania, 72% erau
maghiari şi doar 6% români70, situaţia şcolilor minoritare maghiare din anul 1932-1933, arată
că ungurii aveau câte un liceu pentru 79.411 de suflete, în timp ce românii ardeleni aveau un
liceu la 800.000 de suflete, ceea ce dovedeşte că situaţia ungurilor din această regiune, în
privinţa şcolilor secundare, era mult mai favorabilă decât era a românilor înainte de 191871.
Învăţământul secundar în limba română, inexistent la Arad până la Unire, cu
toată preponderenţa numerică a populaţiei româneşti din judeţ, în perioada interbelică a
înregistrat o dezvoltare mult aşteptată. În anul 1919, a luat fiinţă aici un liceu de băieţi, căruia
i s-a dat numele lui Moise Nicoară, fruntaş al luptei românilor arădeni pentru drepturile
naţionale şi culturale din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, trecerea fostului

67
Aradul. Permanenţă în istoria patriei..., p. 584.
68
Românul, an XII, 1927, nr. 29, p. 3, art. Încheerea anului şcolar la Şcoala Comercială Superioară.
69
Virgiliu Bradin, op. cit., p. 245.
70
Jacques Ancel, Les frontières roumaines, Bucarest, Imprimerie Naţionale, 1934, p. 53.
71
Aurel Gociman, România şi revizionismul maghiar, Bucureşti, Tiparul Ziarului “Universul”, 1934, p.
366-367.

228
„Gimnaziu Regal Superior de Stat din Arad”, în proprietatea statului român, „a avut un ecou
deosebit de favorabil şi a produs o mare bucurie în toată ţara”72. Inaugurarea la Arad a
învăţământului secundar în limba română, a atras spre liceu un număr mare de elevi din satele
înconjurătoare. Directorul liceului, Ascaniu Crişan, obişnuia să meargă în satele arădene,
unde discuta cu învăţătorii pentru a afla situaţia elevilor cu rezultate bune la învăţătură, dar şi
cu părinţii elevilor pentru a-i convinge, găsind căi de rezolvare a aspectelor materiale, ca
elevul să poată urma liceul73. Astfel, doar în toamna anului 1919, în primele clase de la Liceul
„Moise Nicoară” au fost cuprinşi 173 de elevi, în întreaga perioadă dintre cele două Războaie
Mondiale continuând să crească numărul elevilor de liceu74.
La preluare, localul Liceului „Moise Nicoară” oferea condiţii de şcolarizare
mulţumitoare, fiind puţin afectat de distrugerile provocate de război. Localul deţinea 78 de
încăperi, dintre care 20 săli pentru clase, 9 pentru cabinetele de ştiinţe naturale, 3 pentru
cabinetele de desen, 2 pentru educaţie fizică, o sală festivă şi 5 biblioteci75. Clădirea acestui
liceul, construit în 1869-1873, în stil neoclasic, impresiona datorită stilului său arhitectural
„monumental”. Frontonul clădirii, cu elemente sculpturale renascentiste „susţine o figură
alegorică Alma mater, cu braţele primitor deschise, în semn de afecţiune şi ocrotire a celor doi
copii aflaţi alături de ea, de îndemn şi chemare spre învăţătură”76. În anul 1919, Liceul
„Moise Nicoară” îşi începea activitatea, avându-l ca director pe profesorul de matematică,
Ascaniu Crişan, care „şi-a pus amprenta excepţionalei sale pregătiri ştiinţifice şi pedagogice
asupra acestei prestigioase instituţii”77, contribuind enorm la formarea intelectualităţii arădene
şi a unor elevi talentaţi în peisajul ştiinţific al ţării, aşa cum au fost: Caius Iacob, în fizică,
Tiberiu Popovici, în matematică, Deheleanu Petru, în teologie şi Ştefan Augustin Doinaş, în
literatură. Începând din anul şcolar 1920-1921, liceul avea clase împărţite pe secţii, reală şi
modernă, pentru clasele ciclului superior78. În această perioadă are loc, de asemenea,
schimbarea conţinutului învăţământului, fiind aplicate programele de învăţământ ale şcolilor
din România veche. Astfel, caracterul clasicizat al învăţământului, dominant până în 1919, a

72
Alexandru Roz, Monografia Colegiului Naţional „Moise Nicoară” din Arad, Arad, Editura Fundaţiei
„Moise Nicoară”, 2008, p. 125.
73
Aradul. Permanenţă în istoria patriei…, p. 588.
74
Ibidem.
75
Alexandru Roz, op. cit., p. 126.
76
Nicolae Kiss, “Repertoriul monumentelor istorice din municipiul Arad”, în Ziridava (Arad), an V,
1976, nr. 6, p. 450.
77
Arad. Monografia oraşului de la începuturi până în 1989…, p. 274.
78
Ioan Antone, Monografia liceului „Ioan Slavici”, fost „Moise Nicoară”, 1745-1919-1971, Bucureşti,
Editura Întreprinderii poligrafice „Bucureştii-Noi”, 1971, p. 41.

229
fost limitat79. Având în vedere faptul că înainte de Marea Unire, limba maghiară era
obligatorie ca limbă de studiu la toate şcolile secundare, iar numărul elevilor minoritari care
se înscriau la Liceul „Moise Nicoară” se afla în creştere după 1918, ei reprezentând 27% în
1924, se cerea sporirea orelor de limba română. Acest regulament se impunea, deoarece în
oraşul Arad, la începutul perioadei interbelice, se vorbea „foarte puţin” limba română, iar în
comunele judeţului, caracteristica ungaro-sârbă influenţa graiul românesc80.
La începutul anului 1932, liceul solicita Prefecturii judeţului Arad aprobarea unei
subvenţii pentru construirea unui cămin şcolar pentru cazarea elevilor din provincie. La
începutul anului se oferea o sumă de 508.871 lei pentru construirea acestui cămin, considerat
necesar pentru progresul învăţământului şi culturii din oraşul Arad, având în vedere faptul că
elevii de la sate neavând unde locui, erau obligaţi să călătorească zilnic cu trenurile, „ceea ce
pe lângă oboseala fizică, însemna şi o pierdere de timp dăunătoare educaţiei elevilor”81. Odată
cu deschiderea cursurilor Liceului „Moise Nicoară”, se inaugura o nouă eră a învăţământului
la Arad, prin atragerea unui mare număr de elevi, dar şi prin aplicarea unui plan de
învăţământ mai apropiat de necesităţile sociale. Astfel, în perioada 1920-1938, Liceul devine,
sub aspect ştiinţific, unul dintre primele licee din România acelei perioade82.
Dintre liceele prestigioase ale oraşului Arad de la vremea respectivă făcea parte şi
Liceul de fete „Elena Ghiba Birta”. Acest liceu a fost înfiinţat prin transformarea în şcoală cu
limbă de predare română a Şcolii superioare de fete din Arad. Astfel a apărut „Liceul de fete
din Arad”, care şi-a deschis cursurile în anul 1919, primul director al acestei instituţii fiind
profesorul Lazăr Nichi, un dascăl care a contribuit la afirmarea culturală a Aradului. Începând
din 1924, liceul a avut un nou sediu, care i-a rămas în continuare: localul de pe bulevardul
Drăgălina, aflat în faţa parcului Eminescu, păstrând în mentalitatea publică a Aradului
denumirea generoasei Elena Ghiba Birta, o personalitate de seamă a culturii româneşti din
zona de vest a ţării, care s-a remarcat, la începutul secolului al XIX-lea, ca protectoare a
învăţământului românesc, susţinând, anual, cu burse, elevii şi studenţii săraci, dar merituoşi83.
Începând cu anul 1918, are loc, de asemenea, o reorganizare a Institutului
Teologic din Arad, „căci în faţa nevoilor nouă ce se ridică acum, seminarele noastre trebuie
să-şi împlinească chemarea pe o treaptă mai înaltă”84. Odată cu unificarea administrativă a
Bisericii Ortodoxe Române, această schimbare se impunea. Se urmărea crearea unui tip
79
Ibidem.
80
A. N.- S. J. Ar., Fond Liceul „Ioan Slavici” Arad, dosar 28/1925, f. 28.
81
Gazeta învăţătorilor, an I, 1929, nr. 8, p. 3, art. O problemă de rară importanţă.
82
Alexandru Roz, op.cit., p. 130.
83
Arad. Monografia oraşului de la începuturi, până în 1989..., p. 274.
84
Biserica şi şcoala, an XLII, 1918, nr. 9, p. 1, art. Reforma învăţământului teologic.

230
intermediar de seminarii „pentru remedierea crizei numerice de preoţi la sate” 85, cu un adaus
de 2 ani, faţă de programele obişnuite. De aceea, „Proiectul de lege pentru organizarea
Seminariilor Teologice”, din 21 decembrie 1923, prevedea crearea unor şcoli teologice care
să ofere o cultură teologică superioară, deoarece seminariile teologice cu 8 ani începeau să fie
considerate şcoli profesionale, din cauza imposibilităţii asimilării cunoştinţelor laice.
Dacă în anul 1924, se reuşea ridicarea cursurilor teologice la 4 ani, dar şi
reorganizarea Institutului Teologic, la 18 decembrie 1926, a fost decretată ridicarea sa la
rangul de academie teologică86. Astfel, începând din anul şcolar 1927-1928, condiţiile de
admitere s-au modificat, de acum fiind primiţi şi absolvenţi de seminarii cu 8 clase, nu doar
absolvenţii de liceu. Prin ridicarea Institutului la rang de Academie, preoţimii din eparhie i se
oferea „prestigiul de a fi egală în pregătire cu preoţii celorlalte confesiuni”, astfel fiind
respectată tradiţia unui institut cultural de peste o sută de ani87.
La Arad, în perioada interbelică exista şi un liceu cu program sportiv. Prima
atestare documentară a „Liceului cu Profil Sportiv din Arad”, datează din anul 1931, fiind
considerat şcoală elementară, odată cu creşterea numerică a populaţiei şcolare. Liceul se afla
în cartierul Bujac88. În perioada 1934-1939, în cadrul liceului sportiv aveau loc, aproape
lunar, acţiuni culturale şi sportive. Până spre finalul perioadei dintre cele două Războaie
Mondiale, numărul elevilor înscrişi la acest liceu s-a aflat în creştere, doar în anul 1938 fiind
înscrişi 564 elevi.
Dezvoltarea industriei arădene, în special a întreprinderilor „Astra” de vagoane şi
autobuze, a solicitat formarea muncitorilor calificaţi. În aceste condiţii, dezvoltarea
învăţământului profesional devenea foarte importantă. În Arad, „Şcoala de Arte şi Meserii”
era una dintre cele mai bine înzestrate şi mai bine conduse şcoli de acest fel. Această şcoală
se bucura, în anul 1921, de un trecut de 30 de ani, unde au absolvit peste 400 de elevi, dintre
care abia 11 erau români.

85
Mihai Săsăujan, Academia de Teologie Ortodoxă din Arad în perioada interbelică. Contribuţii la
istoria învăţământului teologic românesc, Arad, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad, 2004, p.
10.
86
Academiile teologice erau considerate „şcoli cu caracter pur bisericesc”, deoarece în urma celor 4 ani
de studii, materiile teologice erau studiate „în extensiune”, la fel ca în cadrul facultăţilor de teologie, cu
deosebirea că aceste academii profesau ştiinţa teologică, iar facultăţile o dezvoltau, prin cercetări
originale.
87
Mihai Săsăujan, op.cit., p. 31-34.
88
Vasile Pop, Moise Ardelean, Ioan Buşan, Mariş Tafie, Dan Demşea, Doru Sinaci, Cartierul Bujac.
Contribuţii demografice, Arad, Editura „Mirador”, 2011, p. 34-46.

231
 Şcoală avea două specializări: a fierului şi lemnului. În branşa lemnului, elevii
erau instruiţi pentru tâmplăria de mobilă şi sculptura în lemn 89. Elevii care doreau să se
înscrie la această şcoală, trebuiau să aibă de la 2 clase gimnaziale în sus, sau cel puţin 6 clase
primare. Cei care erau primiţi în clasa I, susţineau un examen de admitere din limba română,
aritmetică şi geometrie, iar pentru elevii care nu aveau pregătirea cerută se înfiinţa un curs
pregătitor de un an90. În anul 1919-1920, „Şcoala de Arte şi Meserii” din Arad avea 107 elevi,
iar la 1 octombrie 1921, conducerea şcolii a fost încredinţată inginerului Constantin Bălteanu,
care va impulsiona dezvoltarea şcolii91.
Scopul acestei şcoli era de a oferi o bună pregătire elevilor, atât din punct de
vedere teoretic, cât şi practic, spre a deveni lucrători specialişti în ateliere, conducători de
echipă, desenatori tehnici92. La finalizarea studiilor, absolvenţii obţineau o diplomă, pe baza
căreia primeau brevet de muncă93, fiind angajaţi în fabrici imediat după terminarea studiilor.
În general, prin dezvoltarea învăţământului profesional, dar şi a celui teoretic, Statul urmărea
să contribuie la îndrumarea fiecărui individ către profesia „cea mai potrivită (...) cu
necesităţile naţiunii”, deoarece, pe lângă problema urbanizării, care cerea o rezolvare
raţională, mai exista şi problema organizării muncii, care „pretindea o soluţie urgentă”94.
Din cauza situaţiei militare confuze, existente la începutul perioadei interbelice,
multe dintre unităţile şcolare arădene nu şi-au început cursurile anului şcolar 1918-1919. Însă,
începând din anii următori, în instituţiile de învăţământ din întreaga ţară, deschiderea anului
şcolar avea loc în luna septembrie, la fel ca şi astăzi. La deschidere asistau părinţi, precum şi
corpul profesoral, fiind oficializat un scurt serviciu divin, cum se întâmpla de regulă la Liceul
„Moise Nicoară”. La toate şcolile, odată cu deschiderea anului şcolar, se amintea de intrarea
României în război, oficializându-se rugăciuni pentru eroii căzuţi în luptele pentru întregirea
neamului.
În general, elevii şcolilor secundare din Arad trebuiau să respecte anumite reguli
ce se cereau în cadrul instituţiei de învăţământ din care făceau parte. În primul rând, elevii
trebuiau să păstreze ordinea exemplară în şcoală, să respecte profesorii în timpul predării
lecţiilor, să nu absenteze fără motive serioase95, iar părintele care locuia în altă comună, să

89
Anuarul „Şcoalei de Arte şi Meserii din Arad” pe anii şcolari 1918-1919, 1919-1920 şi 1920-1921,
Arad, Tipografia „Concordia”, 1921, p. 18.
90
Ibidem, p. 53.
91
Arad. Permanenţă în istoria patriei..., p. 588.
92
Ştirea, an IV, 1934, nr. 761, p. 6, art. Chestia „Şcoalei Superioare de Arte şi Meserii” din Arad.
93
Expoziţia şcoalelor profesionale din Arad. Iunie 1930, Arad, Aranjată sub petronajul Camerei de
Comerţ şi Industrie din Arad, 1930, p. 4.
94
Iuliu Moldovan, Igiena naţiunei, Cluj, Editura „Institutului de igienă şi igienă socială”, 1925, p. 59-60.
95
Alexandru Roz, op. cit., p. 177-179.

232
înştiinţeze direcţiunea şcolii în privinţa gazdei unde urma să locuiască elevul, deoarece gazda
era datoare să se prezinte la convocările directorului96. Referitor la purtarea elevilor în afara
şcolii, aceştia erau obligaţi să poarte uniforme97, neavând dreptul să circule pe străzi neînsoţiţi
de părinţi sau tutori, iar pentru frecventarea localurilor publice, trebuiau să deţină o
autorizaţie scrisă din partea Direcţiunii şcolii98.
În privinţa taxei şcolare de frecvenţă, aceasta se fixa pe categorii de localităţi,
oraşul Arad fiind cuprins din acest punct de vedere în categoria I, alături de alte mari oraşe,
precum Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău, Cluj, Oradea, Ploieşti, Timişoara. Pentru localităţile
din această categorie, taxa şcolară era fixată la 2.000 lei, atât pentru clasele cursului inferior,
cât şi pentru cele ale cursului superior. De această taxă erau scutiţi fiii de funcţionari ai
statului, fiii de pensionari, orfanii de război şi copiii invalizilor de război99.
După realizarea Marii Uniri, Vasile Goldiş, în calitate de Şef al Resortului Şcolar,
lua măsuri imediate pentru începerea anului şcolar, oferind drepturi depline cadrelor didactice
de naţionalitate maghiară, care doreau să se integreze în structura învăţământului românesc,
iar în locul celor care refuzau reîntoarcerea la catedră solicita reîncadrarea profesorilor
români ieşiţi deja la pensie100.
La anumite licee, cum era şi vestitul Liceu „Moise Nicoară”, profesori din
România veche au acceptat solicitarea de a veni să predea în Arad, printre aceşti numărându-
se personalităţi recunoscute ale culturii româneşti: Dimitrie Panaitescu, care preda limba
română şi franceză, Gheorghe Ionescu, istorie şi geografie, Constantin Teodorescu, fizică,
Blaga Nestor, matematică. Astfel, corpul didactic al acestui liceu era unul de elită101. În
general, datoria profesorilor era de a pregăti elevul îndeajuns „pentru a-şi putea croi singur un
drum bun în lume şi pentru a păstra neştirbite drepturile neamului şi ale ţării”102.
Învăţământul secundar din România a înregistrat un progres deosebit mai ales din
anul 1928, odată cu „Legea pentru învăţământul secundar”, care oferea elevilor „elemente

96
Anuarul XXXVI. Al “Şcoalei medii de stat pentru fete” din Arad. Anul şcolar 1923-1924, Arad, 1924,
p. 28.
97
Dacă în primii ani ai perioadei interbelice, din diferite împrejurări, cum era scumpirea vieţii, autorităţile
şcolare erau tolerante în privinţa obligativităţii uniformei complete, începând din anul 1926, Ministerul
revenea la aplicarea dispoziţiilor regulamentare care existau înainte de război. Astfel, pentru băieţi a fost
stabilit modelul de postav, uniforma fiind alcătuită din palton, tunică, pantaloni şi şapca ce se menţinea în
forma ei de până atunci. Elevele purtau şorţuri obligatorii, cu accesorile distinctive ale fiecărei şcoli.
98
A. N.- S. J. Ar., Fond Liceul „Ioan Slavici” Arad, dosar 28/1925, f. 2-4.
99
Ibidem, f. 35.
100
Virgiliu Bradin, op. cit., p. 244.
101
Alexandru Roz, op. cit., p. 127.
102
Anuarul Liceului de fete „Elena Ghiba- Birta” din Arad pe anul şcolar 1920-1921, Arad, Tipografia
„Concordia”, 1921, p. 6.

233
esenţiale ale unei culturi generale, pregătindu-i în acelaşi timp pentru a putea urma
învăţământul superior”103.
Începând din perioada interbelică, se pune accent tot mai mult pe modernizarea
învăţământului. Astfel, materialul de învăţământ trebuia selectat, pentru ca instruirea să se
facă treptat, „căci nu în mulţimea materialului stă progresul învăţământului, ci în claritatea
(...) ideilor”104. Totodată, educaţia din perioada interbelică cerea formarea individului
conform însuşirilor sale native. De aceea, scopul şcolii trebuia să fie în primul rând formativ,
nu doar informativ. Astfel, şcoala începe să promoveze „o educaţie funcţională”105, iar
învăţământul nu mai reprezenta un factor determinant, ci un mijloc de educare. Profesorii
şcolilor secundare din Arad, mai doreau, odată cu schimbarea vechilor concepţii legate de
şcoală, să ajute elevii, care înainte de 1918 erau consideraţi „fără talent” să termine o şcoală.
Aceştia erau, de obicei, copii lipsiţi de afecţiune părintească, care trebuiau încurajaţi mai
mult ca înainte, profesorii începând să ţină cont de calităţile lor intelectuale pentru a-i
determina să nu părăsească şcoala.
În cadrul şcolilor secundare interbelice, pe lângă dezvoltarea învăţământului
formativ, se punea accent pe educaţia morală a elevilor. Profesorii îşi propuneau să înlăture
din cadrul instituţiilor din care făceau parte, dar şi din societatea românească interbelică,
influenţele „politicianismului”106, considerându-se că „adevăratul eroism al tinerei generaţii,
cel al faptei, al curajului (...), al carităţii creştine”107, numai în acest fel se putea împlini.
Pe parcursul anului şcolar, profesorii din Arad acordau o mare importanţă
activităţilor desfăşurate în instituţiile de învăţământ. Dintre principalele activităţi şcolare
făceau parte serbările, concursurile, dar şi excursiile. În privinţa serbărilor şcolare, acestea se
ţineau cu ocazia tuturor sărbătorilor naţionale. Programul lor era, de obicei, alcătuit din coruri
şi recitări. Cu ocazia zilei de 1 Decembrie, cursurile liceelor arădene erau suspendate, în sala
festivă a fiecărui liceu având loc o serbare şcolară. Corul liceului cânta „Imnul regal” şi

103
Alexandru Roz, op. cit., p. 123.
104
Iulian Negrilă, Ziarul „Românul” şi Marea Unire, Bucureşti, Editura Politică, 1988, p. 427-429.
105
Şcoala Vremii (Arad), 1935, an VI, nr. 5, mai, p. 12, art. Contribuţia formativă a învăţământului în
educaţia şcolară.
106
În epoca interbelică, „politicianismul”, la fel ca analfabetismul, erau văzute ca o consecinţă a
mentalităţii care a exista în România în secolul al XIX-lea, în privinţa progresului omenirii. Dacă în
secolul al XIX-lea se credea că la progresul omenirii participă toată lumea, fiind imitată practica vieţii
politice şi culturale din Apus, după terminarea Primului Război Mondial, roadele împrumuturilor s-au
observat, din cauza nepotrivirii dintre „fond şi formă”, adică dintre sufletul poporului român şi forma
împrumutată din civilizaţia apuseană. (Revista Fundaţiilor Regale (Bucureşti), 1934, an I, nr. 8, 1 august,
p. 294, art. Şcoala satului).
107
Pagini Literare (Turda), 1937, an IV, nr. 6-8, iunie-iulie-august, p. 283, art. Adevăratul eroism al
tinerei generaţii.

234
„Deşteaptă-te române”, vorbindu-se despre însemnătatea zilei, despre Ardeal, care „din punct
de vedere istoric şi geografic e strâns legat de soarta poporului românesc”108.
Treptat, activităţile liceelor din oraşul Arad s-au diversificat. Spre exemplu, în
anul 1935, elevii Liceului „Moise Nicoară” serbau, la 11 mai, ziua sădirii pomilor, în pădurea
Ceala, unde au fost plantaţi peste 200 de puieţi de frasin. „Sărbătoarea cărţii” reprezenta, de
asemenea, una dintre principalele serbări care aveau loc în fiecare an la liceul amintit. În
cadrul serbării, directorul şcolii ţinea o cuvântare despre „însemnătatea zilei, importanţa
cărţii, cinstea pe care o datorăm scriitorului, editorului, librarului”109. Elevii liceului
obişnuiau să ia parte şi la marile festivităţi şi serbări populare organizate în Capitală. Scopul
serbării era de a realiza „o prezentare (...) grandioasă a costumelor şi jocurilor noastre
populare, de pe întreg cuprinsul ţării”110. În anul 1936, elevii arădeni, aveau şi ei prilejul de a
prezenta „frumuseţea şi graţia costumelor” regiunii din care făceau parte, de data aceea în
cadrul unei serbări care avea un caracter internaţional, prin participarea statelor vecine111.
Concursurile reprezentau de asemenea, un prilej pentru elevii liceelor din Arad, de
a lua parte la o altă activitate şcolară de seamă. În perioada 1935-1938, asemenea concursuri
au fost organizate de către Societatea Ştiinţifică „Tinerimea Română” din Capitală. Concursul
cuprindea învăţământul universitar, secundar şi primar. La concursul secundar, elevii
participau la probe pentru literatura română, istorie naţională şi religie. Cele trei materii au
fost alese pentru concurs, deoarece reprezentau în mod simbolic „credinţa şi puterea naţiunei
noastre”112. După finalizarea concursului, la care luau parte elevi din toate părţile ţării, aceştia
vizitau cele mai reprezentative instituţii culturale din Bucureşti: Aeroportul Băneasa, Muzeul
Satului şi Muzeul Geologic şi Etnografic. Distribuirea premiilor de către Ministerul Educaţiei
Naţionale avea loc în ultima zi la Ateneul Român113.
Dintre activităţile şcolare întreprinse de elevii liceelor arădene făceau parte şi
excursiile, deoarece ele reprezentau un factor educativ, nu doar recreativ. În general, astfel de
excursii erau organizate atât în timpul şcolii, cât şi în vacanţele de peste an. În anul 1921, în
timpul vacanţei de Paşte, elevii Liceului „Moise Nicoară” aveau ocazia să viziteze cele mai
însemnate locuri ale oraşului Oradea, iar la întoarcere localitatea arădeană Moneasa114.

108
A. N.- S. J. Ar., Fond Liceul „Ioan Slavici” Arad, dosar 2/1919-1947, f. 6.
109
Ibidem, f. 12.
110
Idem, Fond Liceul „Ioan Slavici” Arad, dosar 62/1935-1938, f. 2.
111
Ibidem.
112
Românul, an X, 1921, nr. 5, p. 4, art. Concursurile societăţii Ştiinţifico-literare „Tinerimea Română”.
113
A. N.- S. J. Ar., Fond Liceul „Ioan Slavici” Arad, dosar 62/1935-1938 , f. 23.
114
Anuarul II. Al Liceului „Moise Nicoară” din Arad pe anul şcolar 1920-1921, Arad, Tipografia
„Concordia”, 1921, p. 38.

235
 Excursii au fost organizate şi de „Cohorta cercetăşească” din Arad. Astfel, în vara
anului 1934, elevii s-au înscris într-o tabără de o săptămână la Cladova, o localitate aflată
lângă comuna Radna. Scopul taberei era „de a iniţia pe cercetaşi în instrucţia practică ce nu se
poate însuşi decât sub cerul liber”115. Însă, această excursie reprezenta totodată şi o săptămână
de vacanţă şi recreaţie. În general, drumeţia era văzută ca „o chemare către înălţimea
misterului”, iar cine înţelegea sensul excursiilor din acest punct de vedere, putea căpăta „şi
pentru viaţa de jos a târgului (...), un adaus de înţelegere, care îl ajută în despicarea
realităţilor, spre a le surprinde miezul de adevăr, de frumos, de bine”116, după cum explica
Tiberiu Vuia, membru în comitetul „Touring-Clubului României”, secţia Arad, rolul
excursiilor.
Venirea vacanţei de vară reprezenta „un prilej de mare bucurie, atât pentru
profesori, cât mai ales pentru elevi, care aşteptau cu mare nerăbdare cele două luni libere”117
în care se puteau relaxa după munca desfăşurată la şcoală timp de un an. Majoritatea alegeau
plaja mării de la Constanţa, iar cei care îşi petreceau vacanţele în oraş, preferau să stea „la
umbra brazilor, spre a se feri de căldura înăbuşitoare, iar seara obişnuiau să se plimbe în
parcurile oraşului”118. Însă, erau mulţi care îşi făceau griji pentru ziua următoare, de aceea,
chiar dacă era vacanţă, mulţi elevi îşi căutau servicii pentru a susţine familiile oropsite.
Majoritatea tinerilor care terminau o şcoală secundară doreau să urmeze studiile
superioare ale unei universităţi. După realizarea Unirii din 1918, numărul studenţilor
înscrişi la universităţi se află într-o continuă creştere, de la an la an119. În 1926, România era a
patra ţară din Europa, după Austria, Elveţia şi Franţa, conform numărului de studenţi120. Spre
deosebire de perioada anterioară, tinerii alegeau să studieze în marile oraşe din România,
unde existau instituţii de învăţământ superior recunoscute la nivel naţional şi internaţional.
Universităţile din Iaşi, Bucureşti, Cluj şi Cernăuţi beneficiau de cadre didactice prestigioase,
precum: Mihail Manoilescu, Nicolae Iorga, Gheorghe I. Brătianu, Simion Mehedinţi,
Constantin Rădulescu-Motru, Lucian Blaga, Dimitrie Gusti121. La Universitatea din Cluj,
numărul studenţilor înscrişi în anul şcolar 1924-1925 era în total de 2.175 studenţi, cu 208

115
Ştirea, an IV, 1934, nr. 709, p. 1, art. În atenţiunea tineretului şcolar românesc.
116
Anuarul Touring-Clubului României. Secţia Arad. Pe anul 1936, Arad, Tiparul Tipografiei Diecezane,
1938, p. 6.
117
Gazeta Învăţătorilor, an I, 1929, nr. 2, p. 1, art. Vin vacanţele!
118
Ibidem.
119
Anuarul Universităţii din Cluj pe anul şcolar 1924-1925, Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”,
1926, p. 8.
120
Kurt W. Treptow, A history of Romania, Iaşi, The Center for Romanian Studies, 1996, p. 445.
121
Ioan Scurtu, Istoria civilizaţiei româneşti. Perioada interbelică (1918-1940), Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2009, p. 232.

236
peste numărul anterior, sporul cel mai remarcabil înregistrându-l Facultatea de litere şi
filozofie122. Însă, în anii care au urmat, la universităţile din întreaga ţară, la fel de frecventate
erau facultăţile de drept, academiile de ştiinţe comerciale şi industriale, dar şi facultăţiile de
ştiinţe, la care se înscriau chiar şi studenţi străini123.
La începutul perioadei interbelice, studenţii români din Transilvania au fost
susţinuţi de „Fundaţia Gojdu”, considerată cea mai mare fundaţie de stipendii (burse- n.n.) a
românilor din Austro-Ungaria. Fondul creat în 1869 de patriotul ardelean de origine aromână,
Emanuil Gojdu124, a continuat să ajute şi după 1918 tinerii care urmau studii universitare.
Doar pentru anul şcolar universitar 1919-1920, fundaţia acordă un număr de 336 burse. Însă,
cu acest an se încheie acordarea de burse, sistată ca urmare a blocării fondurilor sale de la
Budapesta125. Deşi, în 1920, Ion I. Lapedatu, în calitate de consilier financiar al fundaţiei, se
deplasa la Budapesta pentru evaluarea averii „Gojdu”, cerând autorităţilor maghiare
deblocarea fondurilor fundaţiei, abia după semnarea a numeroase acorduri se încheiau
negocierile dintre cele două delegaţii. Astfel, în anul 1937, statul maghiar era obligat să pună
la dispoziţia „Fundaţiei Gojdu” întreg patrimoniu ce îl deţinea pe teritoriul Ungariei126.
În anul 1932, are loc reforma învăţământului superior. La 22 aprilie, prin
„Legea de organizare a învăţământului universitar”, se realiza principiul autonomiei
universitare la nivel pedagogic şi administrativ, cerându-se evitarea imixtiunilor politicului în
viaţa universitară. Universităţile nu trebuiau să fie decât „aşezăminte de învăţământ superior,
teoretic (...) şi instituţii de cercetări pentru progresul ştiinţei şi răspândirea culturii”127.

122
Anuarul Universităţii din Cluj..., p. 8.
123
Kurt W. Treptow, op. cit., p. 444.
124
Emanuil Gojdu s-a născut în 1802 la Oradea, ca fiu de negustori, familia acestuia fiind originară din
oraşul Moscopole, din Albania de astăzi. Emigrarea aromânilor din Moscopole avea loc la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, când oraşul a fost distrus de albanezii musulmani. Negustorii bogaţi care s-au
retras în Europa Centrală, au avut un rol major în formarea burgheziei de aici, în secolul al XIX-lea, ei
alcătuind structura târgurilor şi oraşelor. Coloniile din Monarhia habsburgică mai importante, au fost cele
din oraşele: Sibiu, Târgu Mureş, Cluj, Timişoara, Oradea din Transilvania. “Fundaţia Gojdu” a fost creată
în 1869, având la bază testamentul întocmit de avocatul de succes Emanuil Gojdu. La începutul secolului
al XX-lea, Gojdu dispunea ca averea sa “să fie lăsată, în întregul ei, acelei părţi a naţiunei române din
Ungaria şi Transilvania, care se ţine de legea răsăriteană ortodoxă”, astfel constituindu-se o fundaţie
permanentă. După terminarea Primului Război Mondial, “Fundaţia Gojdu” oferea României o “zestre” de
1 300 intelectuali, care prin opera lor culturală, au participat în perioada premergătoare Unirii, la
construcţia statului unitar roman. (Mihai D. Drecin, “Macedoromânii- primii bancheri ai Europei
Centrale”, în vol. Mari personalităţi ale A.S.E., Vasile Bozga, Editura “A.S.E.”, Bucureşti , 2010, p. 80-
84).
125
Cornel Sigmirean, Aurel Pavel, Fundaţia „Gojdu” 1871-2001, Târgu-Mureş, Editura Universităţii
„Petru Maior”, 2002, p. 56-57.
126
Ibidem, p. 68.
127
Jean Banciu, op. cit., p. 108.

237
Totodată, între 1933-1935 se înfiinţează cămine pentru studenţi în toate centrele universitare
din ţară, crescând şi numărul burselor acordate128.
Întreaga perioadă care a urmat după realizarea acestor reforme a fost una
favorabilă pentru dezvoltarea mediului universitar, începând din anii `30, mediul universitar
românesc cunoscând o perioadă de vârf129. Spre exemplu, tinerii care alegeau să studieze
istoria la Bucureşti, erau impresionaţi de lecţiile ţinute de Nicolae Iorga, care erau „rostite
simplu, natural. (...) În unele momente însă, când chestiunea ajunsă în discuţie îi părea de o
însemnătate specială, tonul său arbora rigoare. Devenea, atunci, autoritar şi sentenţios”130. În
general, istoricul român era văzut de contemporanii săi ca „un specialist total. (...) Nu este cu
putinţă să-ţi alegi un domeniu oricât de îngust şi umbrit din istoria română fără să constaţi că
Nicolae Iorga a intrat pe acolo şi a tratat tema în fundamentul ei” 131. Lucrările sale nu erau
simple îndreptare, ci sinteze complexe, foarte amănunţite, care, de cele mai multe ori nu mai
puteau fi completate.
În acest fel, prin universităţi, Statul urmărea a crea elite intelectuale, care „prin
cultură şi acţiune organizată” să contribuie la acţiunea de luminare a poporului. Acest fapt,
însă, se putea realiza doar prin cunoaşterea realităţii româneşti, prin realizarea unor cercetări
directe. De aceea ştiinţa trebuia să vină în slujba acţiunii sociale132. În privinţa judeţului Arad,
o statistică a studenţilor universitari arată faptul că spre sfârşitul perioadei interbelice,
studenţii înscrişi la Universităţi şi Academii din ţară, proveneau şi din comunele judeţului, nu
doar de la oraş. Cei mai mulţi români erau din comunele plaselor Hălmagiu, Ineu, Şeitin,
Radna, Săvârşin, Şiria133. Din comuna Chişineu-Criş predominau ungurii, urmaţi de evrei, iar
studenţii români din comunele Pecica şi Târnova erau egali la număr cu cei de alte
naţionalităţi.
Din comunele care aparţineau plasei Aradul-Nou, cei mai mulţi erau germani,
unguri şi evrei. Singura comună din această plasă care avea 17 studenţi, toţi de origine
română, era comuna Sâmbăteni134.
Românii arădeni mai puteau urma Universitatea populară din Arad135. Aceasta a
luat fiinţă pentru a iniţia auditorii în tainele trecutului românesc, aici având ocazia să

128
Ibidem , p. 109.
129
Lucian Boia, De ce este România altfel?, Bucureşti, Editura „Humanitas”, 2012, p. 56.
130
Ioan Scurtu, op. cit., p. 233.
131
Ibidem, p. 236.
132
Alexandru Darie, Filip Stanciu, Educaţia adulţilor din mediul rural. Experienţe româneşti interbelice,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1997, p. 14.
133
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 93/1939, f. 1-270.
134
Ibidem.

238
cunoască frumuseţile plaiului românesc şi literatura română, dar şi creaţiile geniului
românesc, cu scopul răspândirii culturii române, dar şi al creării unei mentalităţi favorabile
înţelegerii datoriei fiecărui român faţă de patria sa. La succesul şi reuşita acestor obiective
contribuia colaborarea dintre auditori şi conferenţiari, prin care publicul arădean reuşea „să
sprijine bunele intenţii izvorâte din dragostea purtată faţă de cauza românească din ţinut”136.
Evoluţia vieţii moderne va convinge tânăra generaţie că trebuie să contribuie la
ridicarea satului românesc „la un nivel cultural superior”137. Propaganda studenţească putea fi
observată de opinia publică în timpul vacanţelor, prin satele Aradului. Grupuri de studenţi îşi
fixau ca deviză a activităţii lor din afara şcolii, răspândirea culturii româneşti. Tineretul
confruntându-se iniţial cu greutăţi materiale, nu se putea ridica la aşteptările publicului, însă,
cu timpul a reuşit să îndeplinească scopurile propuse iniţial. Ei considerau că fericirea
poporului român va veni prin cultura naţională, care trebuia să ajungă, pe cât posibil, şi în
casele ţăranului şi meseriaşului român, care până atunci trăiseră într-un mediu impropriu.
Astfel, studenţii aveau ocazia să constate că umila lor încercare avea un vast ecou în rândurile
publicului românesc, care înţelegea rostul turneelor studenţeşti. Ei „erau încurajaţi să
îndeplinească datoria faţă de posteritate, luând exemplul studenţilor din trecut, care luptau în
condiţii mult mai neprielnice (...) văzând idealul lor împlinit: România Unită”138.
Dacă până în 1939, Statul s-a preocupat numai de pregătirea ştiinţifică şi
profesională a studenţimii, din anul respectiv, învăţământul superior începea să se ocupe şi de
educaţia socială, creând mediul potrivit „pentru creşterea unui tip superior de intelectual”139, a
cărui zestre universitară să fie completă atât în domeniul cunoştinţelor, cât şi în cel etic. Acest
deziderat era propus de rectorul Universităţii din Cluj, care elabora un plan pentru educaţia
socială a studenţimii. Astfel, în privinţa vieţii extra-universitare, forurile superioare ale
facultăţilor vegheau ca fiecare tânăr să dispună de un cadru prielnic de dezvoltare morală.
Lărgirea considerabilă a bazei materiale a învăţământului, atragerea spre şcolile de
toate gradele a unui număr mare de elevi, fără deosebire de naţionalitate, apariţia în
consecinţă a unor generaţii noi şi tot mai numeroase de absolvenţi ai acestor şcoli, cu
orizonturi de cunoaştere mai cuprinzătoare, au asigurat Aradului climatul adecvat pentru noul

135
“Universitatea populară din Arad” a fost înfiinţată după Primul Război Mondial. Înainte de 1918,
asemenea instituţii nu existau decât în centrele mai mari de cultură. Însă, după realizarea Marii Uniri,
numărul lor creştea tot mai mult, acest lucru fiind dovada unei necesităţi indispensabile, cerute de
dezvoltarea culturală prin care trecea România în perioada interbelică.
136
Solidaritatea (Arad), an I, 1922, nr. 30, p. 2, art. Inaugurarea Universităţii populare.
137
Alexandru Darie, Filip Stanciu, op. cit., p. 15.
138
Voinţa Poporului (Arad), an III, 1925, nr. 7, p. 1, art. Propagandă culturală în judeţ.
139
Ştirea, an IX, 1939, nr. 2205, p. 1, art. Educaţia morală şi socială a studenţimii.

239
curs al vieţii culturale ce se plămădea, în acest oraş, în perioada dintre cele două Războaie
Mondiale.

4. Continuitate şi schimbare în activitatea societăţilor culturale arădene. Acţiuni

şi rezultate
La începutul secolului al XX-lea, cultura naţională a avut o influenţă mare în
răspândirea idealurilor sociale şi naţionale. Un merit însemnat în acest sens l-au avut
organizaţiile cu caracter cultural, precum: reuniunile de cântări, reuniunile de femei, asociaţii
ale meseriaşilor, organizaţiile studenţeşti „Petru Maior” din Budapesta şi „România Jună” din
Viena, asociaţia culturală „Astra”140, mai ales, toate contribuind la luminarea românilor de
pretutindeni141.
În perioada interbelică, cunoscuta „Asociaţie Naţională arădeană pentru cultura
poporului român” îşi continuă activitatea, dar şi alte asociaţii cu profil cultural înfiinţate în
circumstanţele favorabile create de statul naţional unitar român. Ele au grupat în jurul lor
intelectuali, studenţi, funcţionari, învăţători şi nu de puţine ori ţărani atraşi de dorinţa de a
contribui la răspândirea ştiinţei şi culturii, deoarece societăţile culturale arădene nu impuneau
condiţii care să limiteze accesul membrilor, ci dimpotrivă „erau deschise pentru toţi
simpatizanţii ideii de ridicare culturală a poporului român”142, căruia înainte îi lipsea dreptul
liberei manifestări în acest domeniu.
Dacă înainte de 1918 „Asociaţia Naţională arădeană pentru cultura poporului
român” acoperea ariile unde statul nu oferea nici un fel de ajutor, susţinând şcolile româneşti,
sprijinind material studenţii care frecventau cursurile universitare la facultăţi din Centrul

140
Începând din secolul al XIX-lea, activităţi culturale considerate “de nivel superior” s-au dezvoltat şi la
popoarele care nu au beneficiat până atunci de aportul unor formaţiuni statale proprii. După modelul altor
popoare din centrul Europei, numeroşi reprezentanţi ai românilor din domeniul cultural s-au reunit, în
aceeaşi perioadă, într-un curent ştiinţific-naţional, care, treptat, a dus la crearea unei instituţii. Acest
eveniment avea loc la 1861, când un număr de oameni de cultură, care s-au afirmat încă din perioada
anterioară anului 1848, au înfiinţat “Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului
român”, cunoscută şi sub numele de “Astra”. Deşi nu a fost o instituţie de consacrare, cum devenea la
scurt timp Academia Română, era o instituţie de lucru, la înfiinţare având trei secţii: filologică, istorică şi
de ştiinţe ale naturii. Din 1868, “Astra” crea revista “Transilvania”, publicaţie care avea un profil
predominant ştiinţific. La începutul secolului XX, “Astra” reprezenta principala asociaţie culturală
românească din Transilvania, care a contribuit la răspândirea culturii româneşti până în cele mai
îndepărtate cătune. Doar în anul 1917, sub îndrumarea ei s-au desfăşurat activităţi culturale în peste 3 500
de sate din întreg teritoriul austro-ungar unde locuiau români. (Liviu Maior, Ioan-Aurel Pop, Ioan
Bolovan, Asociaţionism şi naţionalism cultural în secolele XIX-XX, Cluj-Napoca, Editura Academiei
Române, 2011, p. 17-18).
141
Ioan Godea, Ziarul „Românul” din Arad şi aspecte ale problemei naţionale din Transilvania (1911-
1918), Timişoara, Editura de Vest, 2001, p. 34-35.
142
Aradul. Permanenţă în istoria patriei..., p. 588.

240
Europei şi încurajând, totodată, tinerii să se îndrepte spre meserii143, odată cu unirea
Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Regatul României, s-a resimţit
necesitatea de a diversifica „cercul de activitate” al „Asociaţiunii arădene”. Astfel, începând
din anul 1920, în cadrul „Asociaţiei arădene pentru cultura poporului român” se hotăra
schimbarea statutelor, principalul scop al acesteia devenind organizarea socială a românilor
din Arad şi judeţ, „pentru întărirea sentimentului de solidaritate naţională între toate clasele
constituite în cadrul naţiunii române”144, dar şi de a răspândii cultura, ştiinţa şi arta naţională.
Se dorea de asemenea, să contribuie la organizarea raţională a principalelor ramuri ale
economiei, prin intermediul unor conferinţe.
Având în vedere faptul că în anii premergători Primului Război Mondial,
legăturile „Astrei” sibiene cu „Asociaţia naţională arădeană” au devenit mai strânse, în 5
noiembrie 1924, asociaţia culturală din Arad a fuzionat cu cea din Sibiu, activând în
continuare ca un despărţământ al acesteia, numit „Despărţământul central al judeţului Arad”.
Această uniune devenea „un imperativ categoric al vremurilor şi al condiţiilor noui de viaţă
ale neamului nostru, care ne impun marea îndatorire de a cuceri şi stăpâni şi pe terenul
cultural (...) frumoasa ţară”145.
Conferinţele şi serbările culturale din oraş erau ţinute în sala festivă a Palatului
Cultural, „în faţa unui public select, uneori numeros”146, care aprecia cultura naţională. La
acestea participau reprezentanţi de seamă ai culturii române, majoritatea universitari, membri
ai „Extensiunii Universitare din Cluj”147 precum: Silviu Dragomir, Ioan Lupaş, Onisifor
Ghibu, Sextil Puşcariu, Eugen Botez, dar şi profesori de la Seminarul „Andreian” din Sibiu,
Grigore Cristescu, sau oameni de cultură arădeni, Teodor Botiş. În general, în cadrul
conferinţelor se vorbea despre istorie, aşa cum s-a întâmplat în anul 1924, când Silviu
Dragomir prezenta în faţa publicului arădean câteva aspecte legate de interesele „Ungurilor şi
Ardelenilor în politica română de la 1848-1849”, dar şi despre evoluţia pedagogiei arădene de
la începutul secolului al XIX-lea, despre care vorbea Onisifor Ghibu, în prezentarea sa „Un
dascăl arădan de acum 100 de ani: C. Diaconoviciu”. Despre „Limba română şi graiul

143
Vasile Popeangă, Eparhia Aradului în perioada instituţionalizării culturii naţionale..., p.136.
144
A. N.- S. J. Ar., Fond Asociaţia pentru literatura română şi cultura poporului român „Astra”.
Despărţământul cultural al judeţului Arad, dosar 212/1920, f. 1.
145
Ibidem, dos. 216/1924, f. 10.
146
Ibidem, dos. 217/1924-1926, f. 4.
147
Profesorii Universităţii din Cluj, au înfiinţat în anul 1924 un nou aşezământ „menit să slujească
răspândirea ştiinţei în păturile intelectuale din Transilvania”. Asociaţia „Extensiunea Universitară”
sprijinită de Alexandru Lapedatu, ministrul Cultelor şi Artelor îşi începea activitatea în noiembrie 1924.
Până în primăvara anului următor aveau loc 151 de conferinţe în 24 oraşe ale Transilvaniei, asociaţia
clujeană contribuind astfel la dezvoltarea culturală a societăţii în afara zidurilor Universităţii. (Anuarul
Universităţii din Cluj pe anul şcolar 1924-1925, Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, 1926, p. 8).

241
ardelenesc” a vorbit profesorul Sextil Puşcariu, într-o conferinţă ce a avut loc în anul 1925, la
Arad. În acelaşi an, profesorul Grigorie Cristescu ţinea un discurs despre cultura românească,
intitulat: „Esenţa culturii privită în lumina creştinismului”148.
Pe lângă conferinţe culturale, începând din decembrie 1925, „Asociaţiunea pentru
literatura română şi cultura poporului român Astra. Despărţământul Arad”, mai organiza
cursuri gratuite pentru însuşirea noţiunilor elementare de istorie şi geografie în cadrul
cursurilor pentru pregătirea „impegaţilor de mişcare şi întreţinere ale Direcţiunei regionale
C.F.R.”, care erau foarte frecventate149.
Printre activităţile de seamă ale „Asociaţiunii arădene” se numărau şi serbările
comemorative. De aceea, începând din anul 1934, Despărţământul lua decizia de a eterniza
momentele istorice importante din trecutul oraşului Arad, înfiinţând un fond nou pentru
„Plăcile comemorative”, din veniturile provenite din taxele de intrare la serbările din
1 Decembrie 1934 şi 24 ianuarie 1935150. O altă activitate de seamă are loc la 10 februarie
1935, închinată memoriei lui Vasile Goldiş, prin inaugurarea camerei sale de la Palatul
Cultural. La serbarea comemorativă a participat şi profesorul Silviu Dragomir, care „a evocat
figura masivă a omului şi patriotului Vasile Goldiş”151.
În oraşul Arad, la începutul perioadei interbelice, opera de propagandă culturală a
fost desfăşurată de asemenea, de fundaţia culturală „Principele Carol”, care a hotărât ca în
oraşele mari din ţară să instaleze pavilioane cu cărţi, reviste, ziare, dar şi alte publicaţii
româneşti152.
În anul 1927, la iniţiativa Garnizoanei române din Cetatea Aradului a fost
înfiinţată societatea „Cultul Eroilor”-filiala Arad, a cărei activitate se axa pe cinstirea
memoriei eroilor naţiunii căzuţi în Primul Război Mondial. Începând cu anul 1929, societatea
a contribuit la ridicarea unor monumente ale eroilor atât în oraş, cât şi în unele comune din
judeţul Arad153.
Cu toate acestea, autorităţile civile din oraş şi judeţ, după o întrunire la
Comandamentul Diviziei a I-a a Cavaleriei, unde s-a discutat starea în care se aflau societăţile
culturale din Arad, ajungeau la concluzia că cele ale ungurilor, evreilor şi şvabilor

148
A. N.- S. J. Ar., Fond Asociaţia pentru literatura română şi cultura poporului român „Astra”.
Despărţământul cultural al judeţului Arad, dosar 217/1924-1926, f. 4.
149
Ibidem, f. 5.
150
A. N.- S. J. Ar., Fond Asociaţia pentru literatura română şi cultura poporului român „Astra”.
Despărţământul cultural al judeţului Arad, dosar 270/1934-1936 , f. 6.
151
Ibidem, f. 5.
152
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 5/1921-1922, f. 67.
153
Virgil Valea, op. cit., p. 223-224.

242
predominau în comparaţie cu cele ale românilor. De aceea, începând din anul 1927, a fost
înfiinţat un Consiliu de colaborare, care să hotărască asupra măsurilor ce trebuiau luate.
Astfel, la 9 aprilie 1928, la Palatul Episcopesc din Arad, în prezenţa episcopului Grigorie
Comşa, are loc inaugurarea unei noi societăţi culturale reprezentative pentru evoluţia
culturală a oraşului Arad. Asociaţia naţională şi culturală „Înfrăţirea” îşi propunea, în
primul rând, combaterea propagandei străine, precum şi consolidarea elementului românesc,
printr-o mai bună colaborare culturală între autorităţile civile şi cler154. Pentru realizarea
acestor deziderate, noua asociaţie culturală arădeană nu dorea să-şi subordoneze vechile
instituţii culturale existente, ci să „armonizeze iniţiativa particulară românească (...) cu
activitatea culturală a instituţiunilor oficiale”155. Din Asociaţia „Înfrăţirea” făceau parte numai
români.
Dintre activităţile de seamă ale Asociaţiei „Înfrăţirea” făceau parte şi conferinţele,
organizate în fiecare duminică şi zi de sărbătoare la Palatul Cultural. Conferinţele asociaţiei
care s-au ţinut în primăvara anului 1929, anunţau intrarea liberă. La acestea erau invitaţi
conferenţiari din întreaga ţară, care aveau „reputaţia binestabilită de distinşi oratori”156. În
anul respectiv, predominau subiectele legate de istoria neamului românesc. Invitat fiind,
George Fotino vorbea despre „Trecutul românesc: Femeia în viaţa socială de altădată”, iar
profesorul universitar George Strat despre „Bolşevism”. În aceeaşi sferă de interes se încadra
şi avocatul M. Vlădescu-Olt, care dezbătea subiectul legat de „Burghezia română în luptă cu
socialismul şi comunismul”157. Spre deosebire de alte asociaţii culturale arădene, Asociaţia
„Înfrăţirea” efectua şi o intensivă publicitate, pentru ca fiecare intelectual român să cunoască
din timp programul serilor de conferinţe. Au fost tipărite „pancarde cu programul
conferinţelor”, fiind afişate în toate zonele frecventate ale oraşului158.
Asociaţia „Înfrăţirea” dorea să remedieze problema presei româneşti, deoarece
ziarele arădene de până atunci erau preponderent politice. Astfel, în ziua de 1 noiembrie 1930,
Comitetul de conducere al asociaţiei, punea bazele apariţiei unui săptămânal, cu denumirea
„Aradul”, directorul ziarului fiind profesorul Ascaniu Crişan. Ziarul era scos în 1.000 de
exemplare a câte 8 pagini, urmărindu-se ca acesta să conţină material select, de interes local,
scris pentru intelectualii oraşului şi judeţului Arad159.

154
Ibidem, p. 224.
155
A. N.- S. J. Ar., Fond Asociaţia „Înfrăţirea” Arad, dosar 1/1927-1931, f. 1-19.
156
Ibidem, f. 61.
157
Ibidem, f. 62.
158
Ibidem.
159
Ibidem, f. 130.

243
 Asociaţia a contribuit şi la întărirea bisericii româneşti. Astfel, are loc
transformarea în biserică ortodoxă a Bisericii din Cetate, care servea nu numai ostaşilor şi
şcolilor, „dar şi unui însemnat număr de credincioşi”160.
Tot în vederea apărării intereselor româneşti, la 1 Decembrie 1932 a luat fiinţă
organizaţia „Străjerii României”-filiala Arad, din iniţiativa unor intelectuali161. La baza ei
stăteau principii precum cultul patriotismului şi antirevizionismul. În anul următor a apărut
revista Străjerul. Conştienţi de rolul pe care l-a avut biserica românească la formarea unităţii
româneşti, membrii asociaţiei îi îndemnau pe semenii lor să ia parte la acest cult.
Printre manifestaţiile de seamă organizate de „Străjerii României” se numără
adunarea din 28 mai 1933. Acea zi a rămas de neuitat în istoria oraşului, deoarece la
eveniment au participat peste 30.000 de bărbaţi şi femei, veniţi din toate comunele judeţului
pentru a susţine păstrarea patrimoniului naţional. Această manifestaţie antirevizionistă avea
loc în contextul internaţional al protestelor împotriva revizuirii tratatelor de pace162.
În Aradul perioadei interbelice, publicul iubitor de cultură putea lua parte de
asemenea la şezătorile literare organizate de scriitorii din judeţ, care erau la fel de apreciate
precum conferinţele susţinute de societăţile culturale locale „Astra” şi „Înfrăţirea”. Şezătorile
culturale promovau mai ales operele literare ale marilor scriitori români. Societatea
„Mărăşti”, a filialei Arad, începând din toamna anului 1921 a luat iniţiativa de a organiza o
serie de şezători culturale în sala de dans a hotelului „Crucea Albă”. Prima şezătoare de acest
fel a avut loc la 29 octombrie 1921, debutând cu prezentările locotenentului Ştefan Bălceşti,
care a citit din lucrările sale literare, iar profesorul de muzică al Liceului „Moise Nicoară”,
Gheorghe Petrescu, a recitat versuri din George Topârceanu163.
Un an mai târziu, publicul arădean avea prilejul să asculte, la Palatul Cultural, doi
soli ai culturii româneşti: pe distinsul profesor de la „Şcoala de arte frumoase din Bucureşti”,
I. D. Ştefănescu şi pe scriitorul N. Dunăreanu, venit din Basarabia să viziteze Aradul, doi
oameni talentaţi care contribuiau la dezvoltarea culturală a societăţii româneşti interbelice.
Nuvelistul N. Dunăreanu trăia în Chişinău, ocupând funcţia de şef al Serviciului extra-şcolar.
Acesta a publicat în ruseşte o bogată antologie a prozei româneşti, foarte apreciată de
cercurile intelectualităţii ruseşti. La finalul acestei şezători culturale, profesorul I. D.
Ştefănescu a ţinut o conferinţă despre „Viaţa şi opera pictorului Nicolae Grigorescu”, cel mai

160
Ibidem, f. 59.
161
Străjerul, an II, 1933, nr. 2, iulie, p. 1-2, art. O zi de strălucită afirmare naţională. Adunarea
antirevizionistă din 28 mai 1933.
162
Ibidem.
163
Gazeta Aradului (Arad), an I, 1921, nr. 99, p. 3, art. Şezători culturale în Arad.

244
mare pictor din veacul al XIX-lea, îndemnând arădenii „la muncă şi admiraţie pentru arta
românească”164.
În perioada dintre cele două Războaie Mondiale, asemenea şezători culturale mai
erau organizate de „Societatea Scriitorilor Români”, care întreprindea turnee în Ardeal cu
scopul de a găsi „mijlocul de apropiere între cele două mentalităţi: între ardelenii (...), cu o
cultură germană şi românii din Vechiul Regat (...), cu o cultură franceză care împrumută
multă flexibilitate”165. Astfel, la începutul anului 1923, fără a ţine seamă de credinţele politice
şi confesionale, în Arad a fost format un comitet de recepţie care se ocupa de pregătirea
acestei manifestaţii culturale considerată de o deosebită „importanţă naţională”166, pentru o
frumoasă primire a scriitorilor români. Şezătoarea era „cea mai mare dorinţă a intelectualilor
arădeni”167, aici discutându-se despre marii oameni de cultură ai neamului românesc. La
această şezătoare au participat scriitorii Ion Minulescu, care aducea salutul scriitorilor români,
Ion Agârbiceanu, care a citit una dintre apreciatele sale nuvele de la vremea aceea „Zâmbetul
lui Martin”, iar Mircea Rădulescu recita un fragment din piesa sa „Oda ostaşilor ardeleni”,
scrisă în cinstea voluntarilor ardeleni care au luptat în Primul Război Mondial pe frontul
moldovenesc. Printre invitaţi se număra şi Liviu Rebreanu, titanul romanului românesc, care a
citit o spirituală schiţă, iar Al. T. Stamatiad a citit două poezii admirate de publicul
arădean168.
Deşi până la începutul anilor `30 au avut loc diverse activităţi menite să contribuie
la culturalizarea societăţii, ardelenii considerau că idealul naţional, pentru care au luptat în
Primul Război Mondial, nu a fost împlinit în totalitate. Românii îşi doreau ca România să
devină cu adevărat a lor, iar generaţiile care urmau trebuiau să contribuie la o „românizare”
mai accentuată a culturii, pentru a reuşi să păstreze ceea ce au obţinut prin atâtea jertfe şi
suferinţe169. Propaganda culturală a devenit mai complexă, odată cu vizita întreprinsă de
Nicolae Iorga în S.U.A., în anul 1930. Cu acel prilej, istoricul român a cunoscut o serie de
universităţi şi instituţii de cultură, a rostit multiple conferinţe despre români, reunite în
volumul My American Lectures, editat la Bucureşti, reuşind în acest fel să realizeze o

164
Solidaritatea, an I, 1922, nr. 4, p. 1, art. Solii culturii româneşti.
165
Românul, an XIV, 1929, nr. 18, p. 1, art. Cucerirea Ardealului.
166
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad. Actele subprefectului, dosar 31/1923, f. 5.
167
Solidaritatea, an II, 1923, nr. 32, p. 1, art. Scriitorii români în Arad.
168
Ibidem.
169
Gazeta Voluntarilor (Cluj), an V, 1930, nr. 1, p. 1.

245
excelentă operă de propagandă în favoarea ţării, care a contribuit „la mai buna cunoaştere a
civilizaţiei româneşti”170.
Din anul 1934, sociologia românească începe să se afirme, datorită contribuţiilor
pe teren ale unor adepţi ai metodei monografice. Printre principalii adepţi ai sociologiei
monografice se număra Dimitrie Gusti, care considera acest tip de studiu „o ştiinţă a realităţii
sociale”171. Sociologul român a observat că dezvoltarea punctului de vedere sociologic a fost
favorizat în România de împrejurările social istorice, afirmând faptul că „...Viaţa publică
românească trebuie organizată din nou, pe alte temelii. Astfel, ştiinţa trebuie să fie de folos
acţiunii, iar acţiunile politice să aibă un fundament ştiinţific”172. De aceea, metoda cercetării
pe teren, părea „cea mai acceptabilă”, ea oferind sociologiei justificarea existenţei ei ca
disciplină a unei filosofii ştiinţifice. Metoda monografică se aplica pentru a prilejui tocmai
cunoaşterea temeinică şi mai ales veridică a realităţii sociale româneşti, care la români, din
diferite motive, nu existase până atunci. Astfel, pe lângă valoarea ei metodologică,
monografia tindea să devină „o ştiinţă a naţiunii”173, după cum afirma profesorul Dimitrie
Gusti.
În Arad, „Institutul social Banat-Crişana” începe să întreprindă anchete
monografice. Acesta îşi începe activitatea în martie 1933, datorită iniţiativei unui valoros
grup de intelectuali arădeni, precum Gheorghe Ciuhandu, Teodor Botiş, Lazăr Nichi,
Octavian Lupaş şi Ascaniu Crişan174. Astfel a început cercetarea problemelor legate de starea
socială a regiunii de vest a ţării. Institutul manifesta, de asemenea, interes pentru minorităţile
etnice, studiind influenţele reciproce care au existat între români şi populaţiile conlocuitoare:
unguri, evrei, şvabi, ţigani din punct de vedere economic, cultural şi moral175, intenţionând
elaborarea unor monografii. Spre deosebire de curentul „semănătorist”, care determina
intelectualitatea românească să-şi îndrepte atenţia asupra satului, „Institutul social Banat-
Crişana” nu se mulţumea „cu simple declaraţii admirative la adresa masei rurale”, studiind
problema cu obiectivitate ştiinţifică176. Secţia arădeană mai dorea să grupeze toţi factorii

170
Nicolae Dascălu, Imaginea României Mari în Statele Unite ale Americii în perioada interbelică (1919-
1939), Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 1998, p. 189.
171
A. N.- S. J. Ar., Fond Asociaţia pentru literatura română şi cultura poporului român „Astra”.
Despărţământul cultural al judeţului Arad, dosar 277/1934, f. 1.
172
Carmen Cornelia Bălan, Institutul social Banat-Crişana, Timişoara, Editura „Augusta”, 2001, p. 56.
173
A. N.- S. J. Ar., Fond Institutul social Banat-Crişana, despărţământul Arad, dosar 2/1933-1934, f. 17.
174
Victor Caţavei, “Documentele secţiei culturale din Arad a Institutului Social Banat-Crişana”, în
Ziridava (Arad), an XV, 1993, nr. 18, p. 355.
175
Carmen Albert, „Institutul social Banat-Crişana şi problema minorităţilor etnice”, în vol. Complexului
Muzeal Arad, Interetnicitate în Europa Centrală şi de Est, Arad, Editura „Trinom”, 2002, p. 69-70.
176
A. N.- S. J. Ar., Fond Institutul social Banat-Crişana, despărţământul Arad, dosar 2/1933-1934, f. 4.

246
culturali locali, pentru o afirmare culturală colectivă, care înainte de Primul Război Mondial
nu exista în oraşul Arad, după cum afirma însuşi scriitorul arădean Ioan Slavici177.
Sociologia fiind o ştiinţă relativ nouă, reclama un studiu aprofundat. În cazul
„Institutului social Banat-Crişana” era studiat satul, ca unitate socială178. Astfel, începând din
anul 1933, Secţia culturală Arad a „Institutului social Banat- Crişana” îşi propunea să
întreprindă o serie de cercetări monografice pe teritoriul judeţului, pentru promovarea culturii
arădane. Cercetarea satelor a pornit din iniţiativa unor intelectuali arădeni, pentru a cunoaşte
„situaţia reală a satelor şi a ţăranului”179. Popasul într-un sat al echipei „Institutului” nu era „o
simplă excursie de plăcere, ci un prilej de cercetare ştiinţifică” 180. De obicei, primul contact
cu satul era caracterizat pretutindeni printr-o mare rezervă din partea locuitorilor, de aceea la
începerea unei campanii monografice era organizată o şezătoare, unde se ofereau explicaţiile
necesare. Planul monografic-sociologic al unei comune trebuia să cuprindă informaţii legate
de aşezarea geografică, despre numărul populaţiei, despre originea, evoluţia şi caracteristicile
istorice ale satului, dar şi despre activitatea şi sentimentul moral al populaţiei181.
Printre activităţile secţiunii arădene din anul 1933 se înscrie şi apariţia lucrării lui
Teodor Botiş, o monografie completă a tuturor membrilor de seamă ai familiei Mocioni, care
au avut o importantă contribuţie în viaţa politică din Crişana şi Banat. O lucrarea la fel de
semnificativă este şi cea a profesorului Traian Mager, despre problema regionalismului
educativ în ţinutul Hălmagiului. După ce a străbătut întreaga regiune, studiind amănunţit
situaţia economică, propunea o serie de măsuri pentru îmbunătăţirea traiului locuitorilor:
stoparea defrişării codrilor, intensificarea pomăritului, exploatarea carierelor de piatră. El
dorea ca monografiile sociologice să se adreseze publicului larg, nu doar unui număr restrâns
de specialişti, propunând utilizarea în monografii a cât mai multor imagini fotografice,
deoarece considera imaginea „cel mai puternic mijloc de evocare (...) şi pe înţelesul
tuturora”182. În anul 1932, în Neamul românesc, Traian Mager a fost elogiat de Nicolae Iorga,
care îl susţinea şi încuraja în demersul său de a pregăti pe elevii săi „să ajungă a nu fi
teoreticieni fără folos, ci oameni practici, ştiind bine ce e în jurul lor, ca să ajungă a înţelege

177
Ibidem, f. 5.
178
Ibidem, f. 17.
179
Ibidem, f. 24.
180
Ibidem, f. 17.
181
Ibidem, f. 6.
182
Gabriel Hălmăgean, Sorin Sabău, Ţinutul Hălmagiului cercetat prin profesorul Traian Mager, Arad,
Editura „Trinom”, 2012, p. 3.

247
ce este ţara şi a lucra pentru dânsa efectiv”183. Membrii secţiunii mai obişnuiau să
colecţioneze poezii populare din judeţul Arad184.
Istoria Crişanei şi Banatului devine cunoscută şi datorită aportului adus de
„Ateneul popular arădean”, care a luat fiinţă din iniţiativa gazetarilor locali, în anul 1931.
Conferinţele ţinute aici evocau locul şi rolul Aradului în lupta pentru drepturile şi libertăţile
naţionale, dar şi pentru desăvârşirea unităţii de stat185.
Alături de societăţile culturale româneşti, colaborând nu o dată cu ele, îşi
desfăşurau activitatea şi societăţile cu profil cultural aparţinând naţionalităţilor conlocuitoare.
Dintre acestea s-a remarcat Societatea literară „Ady Endre”, care a avut o filială şi la Arad.
Aceasta a făcut cunoscută producţia literară maghiară din România, fiind înfiinţată în anul
1926, de cunoscutul om de cultură Franyó Zoltán, prieten apropiat a lui Ady Endre.
Societatea urma să-şi desfăşoare activitatea pe o arie teritorială mai întinsă din România. De
asemenea, societatea îşi propunea să promoveze colaborarea scriitorilor maghiari din
România cu publicul cititor, în vederea întăririi literaturii progresiste, dar şi „dezvoltarea mai
departe a moştenirii spirituale a lui Ady Endre”186, considerat unul dintre cei mai importanţi
scriitori ai secolului al XX-lea, deoarece în literatura maghiară a fost primul poet care rupea
legătura cu stilul vechi, creând un stil nou. Poezia poetului simbolist a fost influenţată de
Baudelaire şi Verlaine.
Ieşind slăbite din criza economică, „Astra” despărţământul cultural judeţean Arad,
„Ateneul popular”, la fel şi „Institutul social Banat-Crişana” filiala Arad, s-au constituit în
anul 1936 în „Federaţia societăţilor culturale din Arad”, pentru a-şi consolida mijloacele
materiale în vederea unei cât mai rodnice activităţi culturale, dar şi pentru a stabili o
coordonare între programele de activitate ale societăţilor culturale pe care le reprezenta187.
Societăţile culturale arădene, atât cele federalizate cât şi cele rămase în afara
federaţiei, şi-au continuat variatele lor manifestări, depăşind condiţiile materiale grele ivite în
preajma celui de-al Doilea Război Mondial188. Cu toate acestea, ele au reuşit să păstreze şi
să valorifice tradiţiile inaugurate de înaintaşii culturii româneşti din această parte a ţării şi să

183
Ibidem.
184
A. N.- S. J. Ar., Fond Institutul social Banat-Crişana, despărţământul Arad, dosar 2/1933-1934, f. 5.
185
Aradul. Permanenţă în istoria patriei…, p. 589.
186
Eugen Glück, „Câteva date privind societatea Ady din Arad (1926)”, în Ziridava (Arad), an XII, 1981,
nr. 13, p. 283-284.
187
A. N.- S. J. Ar., Fond Asociaţia pentru literatura română şi cultura poporului român „Astra”.
Despărţământul cultural al judeţului Arad, dosar 270/1934-1936, f. 10.
188
Aradul. Permanenţă în istoria patriei..., p. 591.

248
atragă un număr mare de oameni la o viaţă culturală organizată, astfel menţinând interesul
pentru cultură şi contribuid în acest mod la ridicarea nivelului general de cunoaştere.

5. Presa şi principalele publicaţii culturale

Aradul s-a impus ca important centru cultural românesc, prin ziarele şi revistele
care apăreau aici, încă din epoca modernă. Dintre cotidianele româneşti importante care
apăreau la Arad făceau parte Tribuna şi Românul189, cotidiane ce dezbăteau „cele mai acute
probleme ce frământau poporul român în drumul său ascensional spre cea mai frumoasă stea
ce trebuia să strălucească pe cerul României noi, Unirea”190. De aceea, majoritatea articolelor
pe care le publicau cele două ziare arădene înainte de 1918, pretindeau egalitatea naţiei
române cu cea maghiară atât în ce priveşte cultura, cât şi viaţa politică, economică şi
socială191. Cu toate că, pentru conţinutul lor, au avut de înfruntat persecuţiile guvernelor din
Austro-Ungaria, nenumărate procese de presă sau chiar suspendarea apariţiei lor, ele au
reprezentat o „adevărată şcoală culturală (…) a mulţimilor”192, contribuind totodată la
sporirea simţului de solidaritate. Ca urmare, la sfârşitul secolului al XIX-lea, conştiinţa
naţională începe să depăşească stadiul luptei pentru egalitate în drepturi, evoluând tot mai
accentuat spre „ideea eliberării naţionale şi unirea cu ţările frăţeşti independente”193.
După Primul Război Mondial, în România, în afara şcolilor, presa a reprezentat un
important mijloc de ridicare a nivelului cultural al populaţiei. Ea s-a diversificat odată cu
creşterea interesului pentru viaţa publică. Conform statisticilor, numărul periodicelor a
crescut de la 16 în 1918 la 2.351 în 1935, ţara noastră situându-se din acest punct de vedere
înaintea Austriei, Ungariei, Poloniei şi Iugoslaviei, fiind întrecută doar de Franţa, Germania şi
Cehoslovacia194.
La începutul perioadei interbelice presa era adesea criticată de faptul că „isgoneşte
vechile cuvinte autentice”195. Împotriva acestor teorii s-a ridicat Eugen Lovinescu în volumul
al II-lea al Istoriei civilizaţiei române moderne, considerând că a fixa idealul unei limbi în
trecut, înseamnă a stăvili procesul natural de formare al acesteia. Totodată, după 1918, presa

189
Alexandru Roz, Arădeni- corifei ai Marii Uniri, Arad, Imprimeria „Mirton”, 1995, p. 3.
190
Ioan Godea, op. cit., p. 37.
191
Lucian Emandi, “Contribuţia presei arădene la afirmarea gândirii social-politice a generaţiei Unirii”, în
Ziridava (Arad), an IV, 1975, nr. 5, p. 74.
192
Ioan Godea, op. cit., p. 37.
193
Vasile Popeangă, Nicolae Roşuţ, “Românul din Arad în lupta pentru desăvârşirea statului naţional
român”, în Ziridava (Arad), an III, 1974, nr. 3-4, p. 162.
194
Kurt W. Treptow, op. cit., p. 444.
195
Eugen Lovinescu , “Presa şi limba literară”, în Salonul Literar (Arad), an I, nr. 3, mai 1925, p. 1.

249
începea să fie considerată „şcoala cea mai eficace a masselor”196, mai ales cea care reuşea să
trezească în fiecare cititor interesul faţă de întreaga societate. Însă, pentru a putea realiza acest
lucru, datoria ziaristului era să înţeleagă el însuşi problemele cu care se confrunta neamul său
mai ales după războiul care a contribuit la formarea României Mari, deoarece chiar dacă
războiul din 1914-1918 a încheiat o epocă, din evenimentele anului 1918 au răsărit principiile
unei vieţi noi şi pentru poporul român. De aceea se dorea o „solidaritate cetăţenească”, pentru
înţelegerea adevărată a vremurilor de după Unire, iar pentru această nouă înţelegere a sorţii
neamului, doar presa putea însufleţi masele.
O evoluţie „fără precendent” a cunoscut presa românească transilvăneană după
1918, acomodându-se noilor condiţii. Doar în perioada 1919-1924 în Transilvania au apărut
434 ziare, predominând cele româneşti şi maghiare, dar şi 366 reviste. Presa românească din
provincie a reuşit să creeze „curente de opinie cu rol important în evoluţia societăţii
transilvănene”197, chiar dacă era mai redusă din punct de vedere cantitativ în comparaţie cu
presa centrală. Astfel, la sfârşitul războiului, intelectualii îşi reluau activitatea „cu şi mai mare
aplomb”198, după împlinirea idealului naţional. De acum încolo, scrisul românesc nu avea de
urmărit „emoţia estetică (...), ci un rost pragmatic, în strânsă relaţie cu marile probleme ale
epocii”199. Cotidienele ieftine, a căror apariţie era posibilă doar datorită noilor tehnologii,
facilitau reproducerea în masă a cuvântului tipărit, câştigând un număr tot mai mare de
cititori200.
În anul 1920 a luat fiinţă „Sindicatul presei române din Ardeal şi Banat”201, care
ducea mai departe năzuinţele celor care, în trecut, puneau baza Fondului de ajutorare al
ziariştilor202, iar în anul 1935, „Asociaţia Ziariştilor şi Publiciştilor români din Arad”, cu
scopul de a apăra interesele profesionale ale membrilor săi. Aceasta a contribuit la

196
Almanahul presei române pe 1926, editat de “Sindicatul presei române din Ardeal şi Banat”, Cluj,
Tipografia “Viaţa”, 1927, p. 110.
197
Maria Roşan, „Presa politică din Maramureş în perioada interbelică. Studiu de caz: Presa Partidului
Naţional şi Partidului Naţional Ţărănesc” în vol. Coord.: Ion Zainea , Instituţii şi locuri, oameni şi fapte
din istoria românilor, Oradea, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, 2012, p. 73.
198
Alexandru Zub, Istorie şi istorici în România interbelică, Iaşi, Editura „Junimea”, 1989, p. 62.
199
Ibidem, p. 63.
200
Marea istorie ilustrată a lumii. Războaiele mondiale şi perioada interbelică, vol. VI, Colecţia
„Financiarul”, Bucureşti, Editura „Litera Internaţional”, 2008, p. 5.
201
Mircea Băltescu, Valeria Căliman, „Valeriu Branişte- animator al vieţii culturale”, în Ziridava (Arad),
an VI, 1977, nr. 7, p. 207.
202
Ideea înfiinţării unei organizaţii a ziariştilor din Transilvania şi Banat, care să contribuie la
perfecţionarea publiciştilor români exista înainte de realizarea Unirii din 1918. Publicistul Valeriu
Branişte a fost un fruntaş de seamă al mişcării de eliberare naţională, numele lui fiind legat de toate
acţiunile importante privind dezvoltarea culturii româneşti, acesta susţinând interesele românilor din
Transilvania şi Banat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. În numeroase articole,
Valeriu Branişte arăta răspunderea ziariştilor români, indicându-le să se situeze în primele rânduri ale
slujirii înaltei idei de libertate, independenţă şi unire.

250
promovarea prestigiului de breaslă şi la dezvoltarea unei activităţi publice de cultură, fiind
compusă din ziarişti români şi maghiari, care înainte nu au fost încadraţi în nici o asociaţie
profesională203.
În privinţa conţinutului ei, presa interbelică arădeană oferea informaţii din cele
mai diverse: de la ştiri locale, până la situaţia politică. Arădenii lecturau ziarele şi când erau
preocupaţi să afle ce evenimente urmau să aibă loc în oraş, pentru că majoritatea ziarelor
arădene din această perioadă transmiteau informaţii legate de evenimentele artistice, precum
şi programul cinematografelor. În acelaşi timp, în ziarele locale apăreau reclamele diferitelor
magazine, produse şi localuri, care atrăgeau mult publicul arădean.
Dintre ziarele arădene care abordau tematici variate face parte cotidianul
Românul. Fiind suspendat în timpul Primului Război Mondial, acesta reapare la Arad în anul
1918204. Redacţia ziarului a funcţionat pe strada Anatole France, nr. 6, sub conducerea lui
Vasile Goldiş. Publiciştii care s-au grupat în jurul acestui ziar s-au străduit mereu să indice
toate neajunsurile societăţii „cu o singură dorinţă: să vedem pe urma acţiunii noastre
îndreptarea”205. În coloanele lui apăreau articole semnate de N. Iorga, A. D. Xenopol, V.
Goldiş, O. Goga, ziarul susţinând şi răspândirea operelor literare, pe lângă pregătirea unirii
Transilvaniei cu România206. Ziarul era imprimat în tipografia „Concordia”, care era cel mai
modern institut tipografic din Arad, dotat cu maşini moderne din străinătate207.
Solidaritatea era cotidianul arădenilor care îşi doreau un ziar scris în limba
română, cu toate că în rândul acestora existau persoane nemulţumite pentru motivul că nu era
un ziar de ştiri senzaţionale, care să le dezmintă a doua zi, nu prezenta intrigi politice sau
familiale şi nu servea anumitor persoane, ci căuta „să fie un sol de pace între fiii acestei
naţiuni”, după cum declara în prima pagină la începutul anului 1922. Ziarul se străduia să ţină
publicul la curent cu tot ce se întâmpla în ţară, dar mai ales să ofere informaţii din oraşul
Arad. Era scris de câţiva tineri fără interese materiale, care îşi doreau să contribuie la
renaşterea conştiinţei naţionale şi întărirea legământului de prietenie dintre români. Dintre
ziarele de informare a cotidianului făceau parte Ştirea şi Biserica şi şcoala. Unele nu au avut
o viaţă prea lungă, în această situaţie fiind Aradul, cu o apariţie din 1930-1932.
Presa politică a fost susţinută, de asemenea, de mediul gazetăresc arădean din
perioada interbelică, aceasta având menirea de a întări sentimentul naţional, în condiţiile
203
A. N.- S. J. Ar., Fond Asociaţia Ziariştilor şi Publiciştilor români- Arad, dosar 1/1935-1936, f. 41.
204
Iulian Negrilă, op. cit., p. 460.
205
Românul, an XII, 1927, nr. 36, p. 1, art. Vorbiţi, scrieţi, cetiţi Româneşte!
206
Meleaguri arădene. Ghid turistic, Arad, Editura „Comitetului Judeţean Arad”, 1972, p. 63.
207
Solidaritatea, an II, 1923, nr. 12, p. 4, art. Tipografia Concordia- cel mai modern institut tipografic
din Arad.

251
reconstrucţiei naţiunii române după Marea Unire. O parte dintre aceste cotidiane vorbeau
despre importanţa pe care a avut-o presa românească din Arad în istoria luptelor politice din
Transilvania, pentru apărarea intereselor româneşti, împotriva tendinţelor de deznaţionalizare
ale stăpânirii maghiare. Asemenea subiecte erau abordate mai ales de ziarele Gazeta
Aradului, Voinţa Poporului, Cuvântul Ardealului şi Gazeta antirevizionistă. Chiar şi ziarele
declarate de partid nu neglijau publicarea producţiilor culturale propriu-zise, completându-şi
conţinutul cu noi rubrici de mare actualitate, precum „Spre o lume nouă”.
În ziarele arădene interbelice se publicau creaţiile literare ale unor scriitori
arădeni, dar şi ale scriitorilor români care au participat la şezătorile din Arad. Scriitorii sosiţi
la şezători au publicat în paginile Solidarităţii frumoase producţii literare pentru cititorii
arădeni. Semnificative sunt mărturisirile lui Liviu Rebreanu: „Poate că nicăieri nu ar trebui să
fie mai acasă Solidaritatea ca aici la Arad (...), aici ar trebui să dispară orice veleităţi politice
şi să rămâie faţă în faţă numai românii. Aradul trebuie să fie bastionul cel mai înalt al
românismului şi într-o cetate se cere neapărat solidaritatea tuturor ostaşilor”208. De asemenea,
Tribuna Aradului a promovat literatura arădeană, fiind edificatoare în acest sens versurile lui
Tiberiu Vuia din volumul de poeme apărut în anul 1937. Poetul Aron Cotruş i-a apreciat, de
la primele colaborări, înzestrarea literară şi uşurinţa scrisului. Avocatul Tiberiu Vuia s-a
impus atât prin calitatea scriiturii, cât mai ales prin iniţiativele din domeniul culturii, fiind un
„promotor cultural pasionat”209. El pleda, mai ales pentru acţiunea de culturalizare a satului.
După 1918, Statul recunoaşte grupurilor etnice dreptul de a avea publicaţii proprii
şi de a păstra denumirile străine în privinţa locurilor geografice210. Presa în limba maghiară
este reprezentată în Arad de cotidianele Uj Szemle, o publicaţie literară, economică şi socială
şi ziarul Aradi Közlöny, considerat un cotidian deosebit de serios şi „foarte bine apreciat”,
având o apariţie din 1885 până în 1940211. În acelaşi timp, între 1920-1941, apărea de trei ori
pe săptămână Arader Zeitung, considerat „cel mai bun ziar din România dintre ziarele
germane”212. Ziarul era bogat în informaţii politice din localitate, din ţară şi străinătate,
redând viaţa civică, comercială, agricolă, industrială, „în ritmul de viaţă al epocii”213.

208
Solidaritatea, an I, 1922, nr. 4, p. 1, art. Solii culturii româneşti.
209
Lucian Ienăşescu, “Consideraţii despre activitatea publicistică desfăşurată de Tiberiu Vuia în anii
interbelici”, în vol. III Coord.: Doru Sinaci, Emil Arbonie, Administraţie românească arădeană, Arad,
Editura „Vasile Goldiş” University Press, 2011, p. 190.
210
Silviu Dragomir, op. cit., p. 37.
211
Emil Şimăndan, Vocaţia multiculturală a presei arădene, Arad, Editura Fundaţiei „Ioan Slavici”,
2006, p. 81-90.
212
Ibidem, p. 92.
213
Ibidem, p. 94.

252
 Perioada interbelică este a doua mare epocă din literatura română, după cea a
marilor clasici, fiind receptată şi recunoscută pe plan european datorită procesului de
sincronizare a ei cu literatura lumii. În această perioadă s-au impus câteva publicaţii arădene
cu caracter preponderent literar214, care prin tot ce au publicat au creat cea mai mare mişcare
literară din Arad, cunoscută până atunci. Însă, fenomenul de participare al Ardealului la viaţa
literară românească nu trebuie considerat ca având punctul de plecare în actul Unirii de la 1
Decembrie 1918, deoarece comunicarea dintre plaiurile şi ţinuturile româneşti a existat
dintotdeauna, Carpaţii nefiind „un hotar”, cum le plăcea unora să susţină215. De aceea, nici un
scriitor de valoare nu a scris numai pentru Moldova, pentru Ţara Românească sau pentru
Transilvania, chiar dacă au existat anumite particularităţi.
Presa literară arădeană din perioada interbelică, la fel ca şi cele mai multe
publicaţii din epocă, s-a diversificat foarte mult faţă de perioada anterioară. Unele publicaţii
importante au apărut chiar în timpul Primului Război Mondial, cum a fost Biblioteca
Semănătorul. După război, revista îşi continua activitatea începută în anul 1916, încadrându-
se în rândul publicaţiilor mai ample din punctul de vedere al tematicilor abordate, contribuind
în acest fel la difuzarea culturii, a ştiinţei şi a literaturii. Biblioteca Semănătorul, ce tindea să
ia locul „Bibliotecii pentru toţi”, colecţie cu mare pondere în lectura românilor arădeni, l-a
determinat pe publicistul bucureştean, D. Karnabatt, să o prezinte ca „harnică şi inteligent
condusă”216. Din comitetul Bibliotecii Semănătorul făcea parte şi poetul Aron Cotruş. În
perioada 1925-1926 au fost înregistrate marile ei succese. În 1925 revista însuma 5.287
pagini, iar în anul următor, cele 46 numere apărute adăugau colecţiei 3.135 pagini tipărite217.
În paginile ei erau cultivate valorile literare autentice. În cadrul rubricii „Antologia scriitorilor
români” erau publicate operele marilor clasici ai literaturii române: Mihai Eminescu, Vasile
Alecsandri, Ion Creangă, George Coşbuc, I. L. Caragiale. În 1925, Lucian Blaga publica aici
„Ferestre colorate” şi „Feţele unui veac”.
Printre principalele publicaţii culturale ale Aradului interbelic se număra şi revista
Hotarul. Apărea sub îngrijirea unui Comitet de redacţie, alcătuit din membrii ai „Ateneului
popular arădean”: istorici, ziarişti, profesori şi poeţi. Din acest Comitet făcea parte şi poetul
Al. Negură, autorul volumelor de versuri „Fulgi”, „Parodii adevărate” şi Gheorghe Ciuhandu,

214
Melente Nica, Gabriela Groza, Emil Şimăndan, Evoluţia şi tipologia presei arădene, Arad, Editura
Fundaţiei „Ioan Slavici”, 2006, p. 61.
215
Bogdan Lucian, Contribuţia revistelor transilvănene la dezvoltarea climatului cultural-literar
românesc în perioada dintre cele Două Războaie Mondiale, Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş-Bolyai”
Cluj, 1984, p. 32-33.
216
Dan Lăzărescu, “Biblioteca Semănătorul”, în Ziridava (Arad), an XIII, 1982, nr. 14, p. 453.
217
Ibidem.

253
universitar şi istoric218. Revista a promovat regionalismul cultural, punând în valoare
potenţialul creator arădean, deoarece întemeietorii revistei considerau „cultura unui popor cu
atât mai reprezentativă, mai durabilă şi mai apropiată adevăratului sens al cuvântului, cu cât
exprimă mai reliefat caracterele specifice fiecărei regiuni”219.
În anul 1933, anul reapariţiei revistei, aceasta a fost elogiată de publicaţia literară
Flori de crâng, care apărea la Oradea. Revista arădeană era văzută ca revistă „de o rară
eleganţă, tipărită în condiţiuni technice excelente”220. Între anii 1933-1936, profilul revistei
era mai accentuat beletristic, excelând cu privire la studierea trecutului cultural al Aradului.
De aceea, era considerată singura revistă românească „în care se împleteşte în chip minunat
atributul poeziei cu numerotarea documentelor istorice, imaginaţia cu realul”221.
În Aradul perioadei interbelice poezia modernistă era prezentă de asemenea, în
revista Salonul Literar, deşi această publicaţie a avut o scurtă apariţie: 1925-1926. Revista îl
avea ca director pe Al. Stamatiad, profesor la Liceul „Moise Nicoară” din Arad, iar ca şi
colaboratori personalităţi recunoscute în literatura română din epocă, precum Eugen
Lovinescu, Al. Negură, I. Minulescu222.
Spre sfârşitul perioadei interbelice, la Arad apărea revista culturală Înnoirea, a
cărei proprietar şi asociat unic a fost Tiberiu Vuia. Publicaţia apărea bilunar, începând din
septembrie 1937. Revista s-a remarcat prin faptul că a impus deschiderea către fenomenul
cultural naţional, realizată atât prin informaţie cât şi prin spaţiul generos acordat creaţiei
literare. Publicaţia arădeană a mai fost apreciată şi datorită apariţiilor regulate, într-o vreme în
care, din cauza condiţiilor materiale precare, multe reviste se tipăreau cu întârzieri223.
În privinţa revistelor străine, acestea puteau fi aduse în ţară numai de persoane
care aveau autorizaţia specială a Direcţiei Presei sau din partea întreprinderilor care se ocupau
cu importul ziarelor, periodicelor şi cărţilor. În general, erau interzise publicaţiile care
apăreau în ungară, bulgară, rusă şi ucraineană224, care publicau articole revizioniste,
îndreptate împotriva statului naţional unitar român. În asemenea condiţii, publicaţiile în limba
română predominau225. Cu toate acestea, după 1918, literatura română a început să servească
principiului „artei pentru artă”, spre deosebire de perioada de dinainte de Primul Război

218
Nae Antonescu, “Revista Hotarul din Arad (1933-1940)”, în Ziridava (Arad), an X, 1980, nr. 12, p.
599.
219
Lucian Ienăşescu, op. cit., p. 192.
220
Flori de crâng (Oradea), 1933, an I, nr. 14, octombrie, p. 46-47, art. Reviste.
221
Ştirea, an IV, 1934, nr. 815, p. 4, art. Hotarul. Revistă literară şi culturală.
222
Melente Nica, Gabriela Groza, Emil Şimăndan, op. cit., 61.
223
Lucian Ienăşescu, op. cit., p. 193.
224
Buletinul Oficial al Judeţului Arad, Arad, an XV, nr. 37, 14 septembrie 1933, p. 8-9.
225
Anuarul pentru toţi. Aprilie 1928-1929, Bucureşti, Tipografia „Cultura Poporului”, 1930, p. 153.

254
Mondial, când scrierile se puneau mai mult în slujba „ideilor care frământau sufletul
neamului”226.
Întotdeauna tiparul a însemnat, pentru cei care au ştiut să-i înţeleagă însemnătatea,
un instrument al progresului general şi al civilizaţiei, „oglindă a stărilor publice şi a
moravurilor vremii”227. Pe parcursul perioadei interbelice, din iniţiative aproape întotdeauna
particulare, au fost întemeiate, la intervale diferite, o serie de publicaţii228. Dacă ţinem seama
de faptul că numai în 25 de ani după Unire, la o singură tipografie din Arad -„Diecezana”, se
imprimau aproape 200.000 de publicaţii periodice şi peste 638 de cărţi, care s-au tipărit la
Arad în 300 de ani anteriori, avem dovada proporţiilor progresului declanşat de libertatea de
manifestare a intelectualităţii româneşti, chemată la o nouă viaţă spirituală.

6. Biblioteci, muzee, arhive

Printre instituţiile care confereau prestigiu cultural oraşului Arad, în perioada
interbelică, se înscriu, fără îndoială, bibliotecile, muzeele şi arhivele sale. Creşterea
numărului intelectualilor a contribuit la dezvoltarea bibliotecilor, fapt ce a favorizat „procesul
de transformare culturală în epoca de trecere de la întunecata orânduire feudală spre cea
capitalistă”229. După 1848, cartea devine un instrument util de cultură, la care aveau acces
cercuri tot mai largi. Astfel, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-au
remarcat bibliotecile de pe lângă şcolile catolice şi luterane din oraşele Transilvaniei, unde
cărţile şi revistele ştiinţifice şi literare erau tot mai mult răspândite „pentru elevii şi
intelectualii cu vederi înaintate”230.
Până în anul 1916, în spaţiul românesc existau deja 1.000 de biblioteci, însă
războiul a distrus 400 dintre acestea. După război însă, doar în anii 1922 şi 1923 au fost
înfiinţate 3.376 de biblioteci231.
Perioada interbelică a fost favorabilă pentru bibliotecile publice arădene,
deoarece odată cu lărgirea orizontului cultural şi a pedagogiei lecturii, acestea şi-au putut

226
Horia Teculescu, “Scriitorii ca luptători pentru unirea neamului”, în Biblioteca Semănătorul (Arad),
1934, nr. 64, p. 3.
227
Românul, an XIV, 1929, nr. 15, p. 1, art. Importanţa presei.
228
Ioan Nichin, Monografia administrativă a judeţului Arad. Realizările administraţiei româneşti de la
Unire până în anul 1938, Arad, 1939, p. 314.
229
Victor Cheresteşiu, Cornelia Bodea, Bujor Surdu, Camil Mureşan, Constantin Nuţu, Acaţiu Egyed,
Vasile Curticăpeanu, Din istoria Transilvaniei, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare
Române, 1961 , p. 404.
230
Ibidem.
231
George Corbu, Constantin Mătuşoiu, Mihaela Helene Dinu, Istoria bibliotecilor din România. Studii şi
cercetări, vol. I, Bucureşti, Editura Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I. C. Petrescu”, 2003, p. 280.

255
mări fondurile conform noilor cerinţe care se impuneau la finele Primului Război Mondial232.
În asemenea condiţii, nu mai erau considerate a fi biblioteci „cele câteva zeci de cărţi culese
la întâmplare şi depozitate aleatoriu”233 în alte localuri decât cele ale instituţiilor culturale,
având în vedere faptul că se dorea înlăturarea definitivă a analfabetismului.
În perioada interbelică, bibliotecile din judeţul Arad concentrau un deosebit de
preţios fond de carte. Datorită volumului de carte stocată, Biblioteca Palatului Cultural
devine, în decursul anilor, „biblioteca centrală a judeţului”234. Această bibliotecă însuma
aproape 100.000 de volume, mai ales după ce s-a îmbogăţit în anul 1921, ca urmare a
generoasei donaţii pe seama oraşului a unui număr de 2.203 volume din biblioteca marelui
istoric român A. D. Xenopol. Marele om de cultură dorea ca această donaţie să servească
astfel „cu imens folos nevoia de îmbogăţire a cunoştinţelor (...) acelora care ştiu să aprecieze
importanţa instrucţiunei în sensul ei cel mai înalt”235. În afară de cărţi româneşti, aici existau
şi cărţi de mare valoare scrise în limbile franceză, engleză, italiană, spaniolă, rusă şi bulgară.
Cele mai de preţ volume din bibliotecă erau aşa numitele rarităţi, aproximativ 200 de
exemplare, cum erau ediţiile autorilor clasici, care puteau fi cercetate şi de savanţii străini.
Biblioteca franţuzească cuprindea aproximativ cinci mii de volume din secolul al XVIII-lea.
Tot în această bibliotecă se găsea şi întreaga colecţie a revistelor Convorbiri literare, Viaţa
românească, Luceafărul, Gândirea. Cu toate acestea, cea mai atrăgătoare şi instructivă pentru
tineretul arăden rămânea colecţia donaţiei Xenopol, care cuprindea literatura românească
modernă236.
În anul 1924, Biblioteca Palatului Cultural făcea apel către iubitorii de carte
românească pentru a se înscrie ca membri pentru folosirea sălii de lectură şi pentru
împrumutul de carte. Sala de lectură a bibliotecii era creată pentru a pune la dispoziţia
membrilor bibliotecii toate ziarele şi revistele de care dispunea aceasta. Zilnic sala era
cercetată de peste 60 de cititori, care, în afară de periodice, mai consultau şi dicţionarele,
lexicoanele şi enciclopediile care le stăteau la dispoziţie. Conform statisticilor realizate de
„Biblioteca de împrumut”, la începutul anilor `30 s-a observat o creştere a numărului
cititorilor români237. După creşterea continuă a numărului de abonaţi, Biblioteca Palatului

232
Vasile Popeangă, Eparhia Aradului..., p. 46.
233
Mihail G. Samarineanu, „Ofensiva culturală”, în Familia (Oradea), an III, 1928, nr. 3-4, martie-
aprilie, p. 1.
234
Virgil Valea, op. cit., p. 247.
235
Românul, an X, 1921, nr. 97, p. 1, art. Inaugurarea bibliotecii „A. D. Xenopol” la Arad.
236
Aradul. Permanenţă în istoria patriei..., p. 591.
237
N. D. Covaciu, “Despre biblioteci”, în Hotarul (Arad), an I, 1933, nr. 3-4, iulie-august, p. 6.

256
Cultural constituia una dintre instituţiile culturale de referinţă ale ţinutului arădean, ea fiind
singura bibliotecă publică din acele timpuri238.
După Primul Război Mondial, Comisia Bibliotecilor, înfiinţată în cadrul Casei
Şcoalelor şi a Culturii Poporului, se ocupa cu supravegherea procesului de dezvoltare a
colecţiilor bibliotecilor şcolare. Astfel, din 1922, comitetul administrativ al fiecărei şcoli
primea cărţi donate direct239. Din rândul bibliotecilor mari făcea parte cea a Liceului „Moise
Nicoară”, care cuprindea 35.000 de volume, principalul organizator al acestei biblioteci fiind
directorul liceului, Ascaniu Crişan, care a reuşit să completeze patrimoniul instituţiei cu
publicaţii în limba română.
La formarea numeroaselor serii de intelectuali români, proveniţi din satele
judeţului Arad, care se reîntorceau acolo pentru a le ridica prin lumina învăţăturii, a contribuit
şi biblioteca „Institutului pedagogic-teologic din Arad”. Biblioteca se afla într-o cameră puţin
spaţioasă, la etajul edificiului Institutului. Începând din vara anului 1928, aceasta este plasată
în camerele spaţioase din partea dreaptă a Seminarului, la parter, către stradă. În anul 1939, se
propune ca biblioteca profesorală să fie grupată pe specialităţi, pentru a înlesni munca
bibliotecarului la solicitarea cărţilor de către profesori şi studenţi. Numărul cărţilor din
bibliotecă a crescut anual: dacă în 1923 existau 8.962 volume de cărţi, în 1939 se ajunge la un
număr de 11.069 volume240.
O acţiune culturală ce merită menţionată este aceea de înfiinţare a bibliotecilor
populare săteşti, aspect în care s-a remarcat Societatea arădeană „Concordia”. Între 1934-
1936, aceasta a înfiinţat asemenea biblioteci în Hălmagiu, Gurahonţ, Săvârşin, Vărădia de
Mureş241. Fiecare bibliotecă era compusă din 500 volume de cărţi 242. Până la finele perioadei
interbelice, Societatea „Concordia” a primit donaţii de cărţi de la Asociaţia culturală „Astra”
(287 volume), dar şi de la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor (11 volume) şi Banca
Naţională a României (242 volume), iar în anul 1937 punea la dispoziţia bibliotecilor
populare o sumă de 20.000 lei pentru procurarea de cărţi, contribuind în acest fel la
diversificarea colecţiei de cărţi a bibliotecilor rurale ale judeţului243.
În general, bibliotecile erau adăpostite în localul Căminului cultural, care s-a
dovedit a fi cel mai potrivit aşezământ pentru păstrarea cărţilor, deoarece aici puteau fi

238
Virgil Valea, op. cit., p. 247.
239
George Corbu, Constantin Mătuşoiu, Mihaela Helene Dinu, op. cit., p. 97.
240
Mihai Săsăujan, op. cit., p. 143-144.
241
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 12/1931, f. 207.
242
Ştirea, an IV, 1934, nr. 814, p. 5, art. Biblioteca societăţii „Concordia”.
243
Octavian Lupaş, Bibliotecile populare „Concordia” din judeţul Arad, Arad, „Concordia” Institut de
Arte Grafice şi Editură S.A., 1938, p. 22.

257
frecventate şi de oamenii maturi. În comunele în care nu exista un cămin cultural, bibliotecile
întemeiate de Societatea „Concordia” au fost plasate în localurile şcolilor, îndeplinind „în
bună parte rolul de biblioteci pentru elevi”244. Localurile bibliotecilor erau foarte atrăgătoare,
pereţii fiind împodobiţi cu diverse tablouri instructive, în special reprezentând personaje şi
momente istorice. Împrumutul cărţilor se făcea pe baza unei „fişe de împrumut”, în care era
trecută starea cărţii la restituire, ceea ce dovedeşte grija pe care o aveau bibliotecile faţă de
volumele pe care le deţineau.
Acţiunea „Concordiei” a fost privită ca o operă de culturalizare a satelor, foarte
necesară mai ales în localităţile cu o populaţie săracă, în care, înainte de război, jumătate din
locuitori nu au frecventat şcoala, iar o parte dintre cei care, după 1918, urmaseră şcoala, au
uitat ce au învăţat, „ba chiar şi ştiinţa cititului, ne mai citind”245, după cum relata un învăţător
al Şcolii primare de stat din comuna arădeană Avram Iancu.
De întemeierea bibliotecilor publice în oraşele şi satele româneşti s-a ocupat şi
„Liga Învăţământului”246, în mod gratuit, începând din anul 1934. Acestea erau înzestrate cu
cărţi din colecţia „Biblioteca pentru toţi” şi în general de la orice editură din România247. În
general, printre cărţile oferite bibliotecilor populare predominau cele cu tematică istorică, ca
Ţara mea, scrisă de Regina Maria sau Cartea vredniciilor româneşti de George Coşbuc. La
fel de căutate erau cele de agricultură şi grădinărit, cum erau spre exemplu Ce este viţa de
vie? de I. C. Teodorescu, urmate de cele de sănătate: Cum să ne hrănim, care îl avea ca autor
pe Prof. E. Severin. Cărţile care aveau ca subiect cultura şi educaţia erau, de asemenea,
apreciate. Între cărţile care se găseau în bibliotecile populare făceau parte şi cele de poveşti,
cea mai cunoscută fiind Povestiri scrisă de I. Agârbiceanu. Cărţile de religie, filosofie,
precum şi culegerile de cântece, completau repertoriul cărţilor care puteau fi găsite în
bibliotecile de la sate248.
Palatul Cultural adăpostea şi un muzeu de istorie, acesta fiind primul muzeu al
Aradului, organizat înainte de Unire. După 1 decembrie 1918, Comisiunea Monumentelor
Istorice, reprezentată de nume de prestigiu (N. Iorga, Dimitrie Onciul, Al. Lapedatu şi V.
Pârvan) şi-a extins activitatea şi în noile provincii, formându-se chiar secţii regionale pentru

244
Ibidem, p. 29.
245
Ibidem, p. 70.
246
„Liga Învăţământului” se adresa tuturor categoriilor sociale: agricultori, muncitori, comercianţi,
industriaşi, preoţi şi profesori de toate gradele, avocaţi, ofiţeri, artişti pentru ca din unirea lor să înfiinţeze
pe tot cuprinsul ţării societăţi pentru protecţia şcolii, dar şi pentru sprijinirea morală şi socială a
tineretului. Astfel, elevii erau ajutaţi să găsească „din cunoştinţele dobândite în şcoală, un folos imediat
în viaţă”. (A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 286/1934, f. 2-3).
247
Ibidem, dosar 286/1934, f. 1.
248
Ibidem, dosar 6/1927, f. 2-28.

258
impulsionarea eforturilor locale în vederea conservării patrimoniului249. Ioan Opriş, liderul
cercetării muzeologice din România zilelor noastre, considera pe bună dreptate că bunurile
din patrimoniul cultural sunt „rezultatul totalităţii condiţiilor care au dus la păstrarea şi
conservarea lor”250, prin descoperirea, salvarea şi includerea lor în viaţa socială. După Marea
Unire, a fost adoptată o nouă concepţie a patrimoniului cultural, fiind luate măsuri penale
împotriva celor care distrugeau sau înstrăinau bunurile culturale251.
Încă din anul 1922, Muzeul din Palatul Cultural era încurajat de către secţia
„Comisiei monumentelor istorice din Transilvania” de la Cluj, să-şi dezvolte un patrimoniu
propriu. La acea dată muzeul deţinea o colecţie de bunuri importante, din care 3.000 piese
paleolitice, iar prin săpăturile efectuate pe teren, dr. Martin Roşca, profesor la Cluj, susţinea
Muzeul din Arad pentru îmbunătăţirea expunerii şi a aranjării depozitului252. Prima cercetare
metodică a fost întreprinsă de acest profesor în anul 1923, la staţiunea „Şanţul-Mare”, aflată
lângă comuna Pecica, descoperirile de aici datând din epoca neolitică. Au fost găsite unelte de
aramă roşie, vase de lut253. Datorită descoperirilor arheologice întreprinse, profesorul Martin
Roşca considera această staţiune ca „tipică”, ea permiţând o bună cronologie 254. Săpăturile la
acest sit arheologic au continuat şi în anii 1925-1929, contribuind la îmbogăţirea secţiei
arheologice a Muzeului din Palatul Cultural, cu mii de piese caracteristice.
În perioada interbelică, săpături arheologice au mai fost realizate în comuna
Glogovăţ (astăzi Tudor Vladimirescu- n.n.). În vara anului 1925, Prefectura oferea suma de
10.000 lei pentru săpăturile arheologice din această comună. Profesorul universitar clujean
Teodorescu, membru în „Comisia Monumentelor Istorice”, a condus lucrările, având în
vedere faptul că până în 1924 colinele de lângă comuna respectivă nu au fost studiate
sitematic, originea şi istoria lor nefiind cunoscute255.
Noi descoperiri arheologice au fost făcute adesea întâmplător, de locuitorii unor
localităţi. O asemenea descoperire avea loc la 28 iunie 1933 în comuna Chereluş, în timpul
lucrărilor la câmp, când locuitorii au găsit nişte obiecte din epoca turcească. Cum epoca
turcească nu era deloc reprezentată în Muzeul Palatului Cultural, aceste obiecte au intrat în
colecţia instituţiei256.

249
Adriana Ioniuc, Rolul muzeelor în România interbelică, Iaşi, Editura „Junimea”, 1998, p. 33.
250
Ibidem.
251
Ibidem, p. 36.
252
Ioan Opriş, “Unele date despre ocrotirea patrimoniului cultural în judeţul Arad (1919-1948)”, în
Ziridava (Arad), an XII, 1981, nr. 13, p. 289.
253
Românul, an XV, 1930, nr. 16-17, p. 7, art. Săpăturile arheologice din judeţul Arad.
254
Ioan Opriş, op. cit., p. 289.
255
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 10/1925, f. 1.
256
Ibidem, dosar 199/1933, f. 1.

259
 Muzeul Palatului Cultural mai cuprindea şi o secţie de „relicve” din timpul
revoluţiei de la 1848-1849, această stuctură menţinându-se până în 1938 când, în locul
„muzeului unguresc de la 1848”, Comisia interimară a municipiului Arad a amenajat un
muzeu al Unirii257, cu obiecte care aparţineau oraşului Arad, dar şi cu obiecte care au fost
trimise spre păstrare la Budapesta care, după 1918, au fost retrocedate oraşului. În schimbul
obiectelor ce urmau să fie aduse în Arad, autorităţile române arădene ofereau relicvele de la
1848258.
În perioada dintre cele două Războaie Mondiale, Muzeul a avut şi o secţie
etnografică, ce reliefa aspecte din viaţa satelor româneşti din judeţul Arad. Acţiunea a fost
sprijinită de Inspectoratul Muzeelor din Transilvania, care a contribuit la îmbogăţirea
colecţiei vechi cu piese noi de acest gen.
În cadrul muzeului arădean mai exista o pinacotecă, însumând 372 tablouri, în
mare parte creaţii ale unor şcoli de pictură străine. După 1918, această secţie a fost
reorganizată, prin amenajarea unei expoziţii permanente de pictură românească, ea primind
astfel un specific naţional în raport cu epoca anterioară, când la expoziţii participau şcolile de
pictură străine259.
În general, proiectele de reorganizare ale patrimoniului muzeistic arădean au avut
ca principal scop cultivarea trecutului, ca mijloc de întărire a românismului la graniţa de vest
a ţării.
Intrarea la muzeu era gratuită pentru elevi şi studenţi şi doar în ziua de luni pentru
restul vizitatorilor. În celelalte zile era cu plată, astfel explicându-se de ce muzeul era vizitat
mai mult de anumite categorii sociale ale populaţiei oraşului260, mai înstărite material.
Înainte de Primul Război Mondial, provinciile româneşti care făceau parte din
Monarhia austro-ungară nu aveau arhive de stat, deoarece sistemul de organizare al arhivelor
de stat austriece şi ungureşti „avea la bază principiul centralizării”261. În tot Ardealul, nu era
decât o singură arhivă publică: „Arhiva oraşului Sibiu şi a naţiunii săseşti”. Arhive mai
existau la toate prefecturile comitatelor şi la instituţiile bisericeşti. Acestea aveau aspectul de
arhive străine, fiind întocmite de autorităţile ungureşti, cuprinzând rareori acte scrise în limba
română. Totuşi, în acestea se găseau documente privitoare la românii ardeleni, care formau
marea majoritate a populaţiei, fiind implicaţi în toate chestiunile administrative, de
257
Virgil Valea, op. cit., p. 249.
258
Nicolae Kiss, “Etapele de dezvoltare ale Muzeului Judeţean Arad”, în Ziridava (Arad), an II, 1968, nr.
2, p. 151.
259
Aradul. Permanenţă în istoria patriei…, p. 592.
260
Nicolae Kiss, “Etapele de dezvoltare ale Muzeului Judeţean Arad”,...,p. 151.
261
Constantin Moisil, Problema arhivelor româneşti, Bucureşti, Tipografia Curţii Regale, 1937, p. 1-3.

260
proprietate, sociale, religioase, culturale. Spre deosebire de arhivele din Principatele Române,
care au suferit multe distrugeri, arhivele transilvane au fost ferite de distrugerile turceşti.
Totodată, acestea erau mai variate decât în celelalte părţi ale ţării262.
După 1918, datorită pagubelor suferite de arhivele româneşti în timpul războiului,
a intervenit interesul specialiştilor pentru buna păstrare a lor, arhivele fiind considerate ca
fiind „o avuţie naţională”263. În aceste condiţii, Arhivele din România au fost reorganizate
prin „Legea de organizare din 1925”, fiind înfiinţate în ţinuturile care au avut în trecut o
oarecare autonomie administrativă, direcţii regionale care depindeau de Direcţia Generală din
Bucureşti264. Astfel, are loc organizarea unitară a Arhivelor de Stat, prin formarea unor
cataloage pe fişe standardizate, care să cuprindă materialul mai important din toate arhivele
lumii, „pentru a se înlesni împrumuturile de piese arhivistice între arhivele din toate ţările”265,
acestea servind la cunoaşterea amănunţită a istoriei popoarelor respective. La păstrarea în
bune condiţii a documentelor a contribuit şi înfiinţarea revistei de specialitate, Revista
Arhivelor, în 1924, precum şi a Şcolii de arhivistică pentru pregătirea viitorilor specialişti266.
În privinţa Aradului, începând din anul 1921, Ministerul de Interne a prevăzut
numai inventarierea arhivelor vechi ale autorităţilor administrative, dar nu şi cele ale
Instanţelor Judecătoreşti267. Vechile arhive ale oraşului, bogate în conţinut şi impresionante
ca dimensiuni268, erau cele ale Prefecturii judeţului şi ale Primăriei municipiului Arad, toate
avându-şi începutul în secolul al XVIII-lea. În anul 1927, se decide organizarea Arhivei
Episcopiei, la iniţiativa istoricului arădean Gheorghe Ciuhandu, pentru a sta la îndemâna
cercetătorilor de istorie. Acesta considera că selecţionarea Arhivei Episcopale nu putea fi
realizată decât de o persoană „cu orientări şi în ale istoriei, pentru a înţelege ce se poate
înlătura şi ce trebuie păstrat”269.
În asemenea condiţii, arhivele arădene deveneau „izvoare de mare preţ pentru
cunoaşterea nealterată a trecutului acestui ţinut de la hotarul de vest al ţării”270. De aceea,
după 1918, documentele de arhivă, la fel ca şi cele de bibliotecă, începeau să fie considerate

262
Ibidem, p. 34.
263
Ioan Drăgan, Ioan Dordea, Din istoria arhivelor ardelene, Cluj-Napoca, Asociaţia Arhiviştilor „David
Prodan”, 1995, p. 48.
264
Enciclopedia României. Statul, Bucureşti, vol. I, Imprimeria Naţională, 1938, p. 323.
265
Constantin Moisil, op. cit., p. 2.
266
Ioan Drăgan, Ioan Dordea, op. cit., p. 49.
267
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 10/1922, f. 50.
268
Gheorghe Ciuhandu, “Însemnări. Arhivele Aradului”, în Hotarul (Arad), an I, 1934, nr. 11, martie, p.
27.
269
Pavel Vesa, Protopop dr. Gh. Ciuhandu (1875-1947). După documente, manuscrise, corespondenţă,
Arad, Editura Arhiepiscopiei Aradului, 2011, p. 93.
270
Aradul. Permanenţă în istoria patriei…, p. 592.

261
singurele surse ale adevărului, pentru reconstituirea anumitor perioade istorice. Ele au început
să fie cercetate mai ales de istoricii arădeni: Teodor Botiş, Octavian Lupaş, Traian Mager şi
Isaia Tolan, cu scopul dezvăluirii adevărului istoric despre trecutul românilor de aici, prea
puţin înfăţişat în monografiile istoricilor maghiari. Datorită valoroasei contribuţii
istoriografice, Gheorghe Ciuhandu devine cunoscut printre marii istorici ai Bisericii Ortodoxe
Române. În arhivele arădene, istoricul vedea trecutul „într-o lumină foarte frumoasă, cu
pagini strălucitoare chiar, din care să se desprindă (...) aurul scump al străduinţelor pentru
izbăvirea noastră sufletească-culturală şi politică naţională”271. Din cercetările istorice
realizate de marii istorici arădeni din perioada interbelică, s-au născut lucrări valoroase, bine
fundamentate ştiinţific. Cele mai cunoscute sunt: Istoria Şcoalei normale şi a Institutului
teologic ortodox român Arad scrisă de Teodor Botiş, publicată în 1922 şi monografia
profesorului Traian Mager despre Ţinutul Hălmagiului.

7. Artele vizuale
Cultura interbelică românească nu ar fi reuşit „să se impună atât de repede, dacă n-
ar fi beneficiat de roadele varietăţii (...) perioadei anterioare”272, cuprinsă între sfârşitul
secolului al XIX-lea şi intrarea României în Primul Război Mondial, ani supranumiţi în
Europa „la belle époque”. În anii respectivi, în viaţa culturală românească, considerată în
general ca foarte tradiţionalistă, are loc apariţia unor mişcări artistice sincrone cu cele ale
curentelor din Franţa, Germania, Austria, cum au fost: simbolismul sau Art Nouveau-ul.
Un moment important pentru arta plastică l-a reprezentat, de asemenea, asimilarea
„teoriei spaţiului tetradimensional” de către ştiinţă. Astfel, la începutul secolului al XX-lea
istoricii de artă „priveau spre viitor la îmbogăţirea vocabularului cu (...) concepte
corespunzătoare unei astfel de realităţi”273. În asemenea condiţii, începând din perioada
interbelică, arta românească devenea mai bogată în realizări artistice „privitor la exprimarea
spaţiului prin metode competitive cu cele ale artei occidentale”274. Spre exemplu, în pictură,
peisajul, ca gen artistic, cunoaşte un reviriment.

271
Pavel Vesa, op. cit., p. 92.
272
Amelia Pavel, Pictura românească interbelică. Un capitol de artă europeană, Bucureşti, Editura
„Meridiane”, 1996, p. 9.
273
Adriana Topârceanu, Reprezentări spaţiale în peisagistica perioadei interbelice din România, Cluj-
Napoca, Universitatea „Babeş-Bolyai”, 1996, (Teză de doctorat), p. 1.
274
Ibidem.

262
 Chiar dacă se considera că pentru a înţelege o operă de artă artistul, fie pictor sau
sculptor, trebuia „să înfăţişeze cu exactitate starea generală a spiritului şi a moravurilor
vremii, din care făcea parte”275, în ansamblul ei mişcarea artistică arădeană de după 1918, a
continuat să fie tributară academismului budapestan şi münchenez, în spiritul căruia se
formaseră aproape toţi artiştii vechi care activau în Arad. Acest spirit greva însuşi gustul
publicului, până în deceniul patru al secolului XX.
În privinţa picturii, în spaţiul românesc această artă se impune înainte de 1900,
odată cu apariţia comerţului de artă, după creşterea cererii de copii şi replici. În magazinele de
antichităţi şi de artă, unde erau expuse picturi vechi, covoare, stampe, pictura era mai
acceptată în rândurile colecţionarilor276. Datorită acestui fapt, cât mai ales a înfloririi artelor
moderne, sub influenţa civilizaţiei Apusului, pictura ca manifestare artistică a spiritului
românesc, ajungea, ca după 1918, să câştige o însemnătate din ce în ce mai mare, un număr
tot mai mare de pictori ducând mai departe tradiţia începută de înaintaşii lor, având „aceleaşi
preocupări de colorişti înnăscuţi, acelaşi bun simţ, fără extravaganţe şi exagerări de prisos”277,
acesta fiind specificul picturii româneşti.
La mijlocul anilor `20, în arta românească se observă apariţia unei neo-avangarde.
Acest fenomen, întâlnit şi în arta europeană, se caracteriza prin „surprinzătoarea mixtură de
abstracţie geometrică şi viziuni formale figurative”, întâlnită în produsele Art Déco-ului278.
Toţi artiştii de seamă români, care s-au afirmat în perioada 1900-1916, precum, Iser, Tonitza,
Petraşcu şi-au schimbat maniera de a picta. La fel şi Th. Pallady, renunţase la contextul
momentului simbolist, refugiindu-se în „pata de culoare”. El reuşea astfel să depăşească
procesul creaţiei de avangardă, prin înclinări expresioniste „scoase din agitaţia emoţională a
timpului”279.
La Arad, după terminarea Primului Război Mondial, pictura românească era
aproape necunoscută, abia dacă erau pomenite numele lui Grigorescu şi Luchian, în unele
cercuri de intelectuali care îşi făcuseră studiile la Bucureşti sau Cluj. Dintre pictorii arădeni
de formaţie veche, care au reuşit o tratare artistică mai liberă face parte Iulian Toader280.
Acesta s-a nascut într-un sat din Arad, Donceni, fiind fiul unor ţărani săraci. A studiat la

275
Revista Naţională Română (Piatra Neamţ), 1923, an III, nr. 113, mai, p. 18, art. Frumosul şi artele
plastice.
276
Mircea Deac, Sculptura în România. Secolele XIX-XX, Bucureşti, Editura “Medro”, 2005, p. 5.
277
Ioan Scurtu, Constantin Mocanu, Doina Smârcea, Documente privind istoria României între anii 1918-
1944, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995, p. 642.
278
Amelia Pavel, op. cit., p. 12.
279
Ibidem, p. 13.
280
Bunicul d-nei conf. univ. dr. Lia Toader- Hanţiu, de la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea.
Iulian Toader a fost, după 1919, profesor de desen la Liceul „Moise Nicoară” din Arad.

263
Academia de Arte Frumoase din Budapesta, între 1900-1904, având o activitate creatoare
multiplă. Pictura bisericească a constituit un capitol important al activităţii sale, pictând peste
30 de biserici în cuprinsul Banatului, Crişanei şi Hunedoarei281.
Însă, cel mai înzestrat pictor arădean din deceniul al treilea, rămâne Cornel
Minişan. Acesta a trăit din vânzarea tablourilor, partea cea mai trainică a picturii sale
dovedindu-se a fi peisajul. A fost atras de peisajul însorit şi de apusul de soare reflectat în
undele Mureşului şi Crişului, „ştiind să surprindă şi să sugereze impresia generală”282. În
picturile sale, artistul arădean a mai tratat subiecte din regiunea Balcicului, înfăţişând „Coasta
de Azur” a Mării Negre, marea fiind o tematică adesea întâlnită la pictorul român interbelic
Tonitza283. Restul lucrărilor sunt flori şi portrete, foarte artistic lucrate.
Minişan avea o paletă bogată de culori, pe care „le distribuia cu o artă care îi
aducea un public numeros”284. Devenind un nume cunoscut publicului arădean, Cornel
Minişan semna de asemenea, pânzele expuse la Palatul Cultural. În anul 1921, pentru
îmbogăţirea muzeului de belle-arte din Palatul Cultural cu „opere de valoare artistică
incontestabilă”, directorul acestui institut cultural, Lazăr Nichi, lua iniţiativa de a cumpăra
două tablouri, picturi în ulei, cu ocazia expoziţiei profesorului Cornel Minişan285.
Expoziţii de pictură au loc la Arad şi în perioada care a urmat. În 1926, ca urmare
a numeroaselor expoziţii organizate aici, era considerat „un oraş de pictori”286. În mare parte
au expus cunoscuţii pictori arădeni. La 9 ianuarie1927, în sala de expoziţie a Palatului
Cultural, îşi deschidea expoziţia de picturi Alexandru Popp, directorul „Şcolii de arte
frumoase” din Cluj, în expoziţia sa predominând peisajele. Cu acest prilej, iubitorii de artă au
avut ocazia de a-şi achiziţiona un tablou, a cărui valoare „întrecea cu mult preţul pe care l-a
fixat pictorul”287.
Un alt eveniment important pentru afirmarea culturii româneşti din Arad se
petrece în anul 1927, când are loc deschiderea unei expoziţii permanente. Principalul scop al
acestui demers era acela de a face cunoscute valorile artei româneşti. Expoziţia realizată la
Muzeul din Palatul Cultural cuprindea lucrări semnate: Th. Aman, N. Grigorescu, Şt.
Dumitrescu, I. Teodorescu-Sion, C. Medrea. Acest nucleu muzeal de artă românească
modernă a avut, de asemenea, un rol important în schimbarea gustului publicului arădean.

281
Aradul. Permanenţă în istoria patriei..., p. 593.
282
Ibidem.
283
Lucian Boia, Balcic. Micul paradis al României Mari, Bucureşti, Editura “Humanitas”, 2014, p. 140.
284
Ştirea, an XII, 1927, nr. 50, 4 decembrie, p. 3, art. Expoziţia pictorului C. Minişan.
285
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 5/1921-1922, f. 206.
286
Românul, an XII, 1927, nr. 3, p. 2, art. Aradul cultural şi artistic în 1926.
287
Idem, an XII, 1927, nr. 4, p. 3, art. Expoziţia de pictură a D-lui Popp.

264
Această schimbare s-a petrecut însă extrem de lent, deoarece lupta dintre „vechi” şi „nou” s-a
purtat în însăşi conştiinţa estetică a artiştilor arădeni. Totuşi, unii dintre ei au urmat în
continuare maniera şi practica academistă, mai ales cei care pictau portrete ale unor
personalităţi locale şi naţionale, dar şi modeste peisaje şi flori pentru interioarele burgheze ale
vremii288. Răspândirea gustului pentru pictură nu reprezenta doar o vocaţie culturală, ci mai
mult „o adaptare la contextul social civilizat, avid de toate însemnele bunei stări decent
manifestate”289. Astfel, a apărut moda de a avea în casă tablouri şi chiar de a colecţiona,
cumpărarea de picturi devenind o obişnuinţă în viaţa multor familii înstărite.
La expoziţiile organizate până în anul 1928, au expus lucrări şi artiştii de alte
naţionalităţi, care se întorceau din străinătate pentru a se încadra în mişcarea artistică
locală290. Al Pataky a fost unul dintre artiştii care au contribuit în mod deosebit la dezvoltarea
artei plastice arădene. S-a născut în 1880 în Arad, în cartierul Pârneava, fiind al şaselea copil
al unui mic meseriaş, care se lupta cu nevoile vieţii. În 1899 are ocazia de a pleca la
Budapesta, unde a studiat la „Şcoala de Arte Frumoase”. După terminarea Primului Război
Mondial, artistul a contribuit la închegarea unei mişcări artistice ardelene, care a reunit,
deopotrivă, artişti români şi maghiari, astfel fiind creată o activitate expoziţională cu caracter
local291. Foarte multe din imaginile create în operele sale erau strâns legate de notele specifice
ale oraşului Arad, pe artist impresionându-l peisajul citadin, dar mai ales priveliştile de la
marginea Aradului cu „ periferiile izolate”292.
Contemporan şi prieten cu Pataky, a fost şi pictorul Balla Adalbert. După
reîntoarcerea de la studiile din München, în oraşul său natal, artistul a desfăşurat o activitate
creatoare deosebită, fiind prezent la toate expoziţiile colective şi organizând nenumărate
expoziţii personale, cum a fost expoziţia de la Bucureşti din anul 1934293. Creaţii de seamă
ale artei arădene au rămas, de asemenea, picturile realizate în stil impresionist de către
pictorul Kiss Carol, artist format tot în cadrul şcolii müncheneze294.
Un alt pictor care se întoarce în oraş după terminarea studiilor la Budapesta este
Beleznay Ştefan. Pe lângă pictură, acesta a desfăşurat şi o activitate didactică, deschizând o
şcoală particulară de desen la Arad. Artistul a rămas cunoscut, în acelaşi timp, pentru

288
Aradul. Permanenţă în istoria patriei…, p. 592.
289
Amelia Pavel, op. cit., p. 60.
290
Irma Szabo-Ferencz, “Date cu privire la contribuţia pictorilor de naţionalitate sârbă, maghiară şi
germană la dezvoltarea artei plastice arădene”, în Ziridava (Arad), an X, 1979, nr. 11, p. 832.
291
Irma Szabo-Ferencz, “Alexandru Pataky (1880-1969)”, în Ziridava (Arad), an III, 1974, nr. 3-4, p.
296.
292
Ibidem, p. 298.
293
Irma Szabo-Ferencz, “Date cu privire la contribuţia pictorilor de naţionalitate..., p. 832.
294
Ibidem.

265
compoziţiile sale care aveau drept tematică scene din Primul Război Mondial, acestea
„rămânând documente valoroase”295.
La Arad au fost organizate diferite vernisaje, la iniţiativa unor pictori din ale
oraşe ale ţării. O astfel de expoziţie avea loc în primăvara anului 1931, tot în sala Palatului
Cultural. Aproape 80 de tablouri împodobeau pereţii, toate fiind operele unor talente,
recunoscute de cercuri artistice atât oficiale, cât şi amatoare de artă296. Erau pictori români
care aveau reşedinţa în Bucureşti, dar care locuiau în Franţa sau vizitau ţări ca Egiptul, cu
scopul de a găsi subiecte de inspiraţie şi de a le eterniza pe pânză. Dintre tablourile expuse se
remarcau cele ale lui Cernescu, nepotul marelui Luchian, care pe lângă talentul unchiului său,
şi-a însuşit genul acestuia, pictura sa „Flori” fiind fermecătoare. Publicul arădean, precum şi
intelectualii oraşului, care au îmbrăţişat întotdeauna cu elan manifestările de artă pură, s-au
grăbit să viziteze această expoziţie unde aveau ocazia de a vedea preţioasele picturi realizate
de artiştii români, pe care la considerau „demne de toată admiraţia”297.
În anii `30, în pictură apar „diferenţe notabile“ de nivel artistic, existând pe lângă
pictorii amatori şi cei cvasi-amatori, care, deşi instruiţi superificial, îşi aveau clientela lor298.
Chiar dacă pictorii „academicieni” dominau încă spaţiul de expoziţii la Palatul Cultural,
treptat, încep să se remarce tendinţele moderne în artă, acestea fiind promovate de puţinii
artişti tineri din Arad, avându-l în frunte pe Marcel Olinescu. Artistul arădean devenea
cunoscut datorită picturilor sale, în care reuşea să trateze cu multă pricepere „vesela natură”:
„în case, grădini, câmpii şi văi, în toate aflăm aer, lumină, căldură şi ceruri minunate.
Pretutindeni un neîntrecut simţ de acordare a culorilor”299, conform unei prezentări făcute la
vremea respectivă de un ziarist arădean, admirator al talentatului pictor. Printre picturile sale
cele mai însemnate se numărau: „Toamnă însorită”, „Belşug”, „Bucătărie ţărănească”,
„Fabrică iarna”, „Seara la poveşti” şi „Flori”.
Marcel Olinescu se numără printre iniţiatorii grupării „Pro arte”, înfiinţată în 1936,
care a strâns în jurul ei toate energiile creatoare din Arad, constituind cadrul de formare
pentru noua generaţie de artişti plastici. Dintre artiştii modernişti cel mai reprezentativ este
tânărul Petru Feier, acesta îndrăznind să deschidă orizonturi noi în pictură. Pictorul
nonconformist expune o serie de tablouri în ulei, în sala mică a Palatului Cultural, prezentând
publicului arădan preocupările sale artistice. Acesta a fost descris de profesorul său, Marcel

295
Ibidem, p. 835.
296
Aradul (Arad), an I, 1931, nr. 20, p. 3, art. Expoziţia colectivă a pictorilor din Bucureşti.
297
Ibidem.
298
Amelia Pavel, op. cit., p. 59.
299
Românul, an XIII, 1928, nr. 12, p. 5, art. Expoziţia pictorului Marcel Olinescu.

266
Olinescu, drept „un pictor care-şi judecă lucrările, fiecare tablou reprezentând (...), o cercetare
de metodă. Pictura lui Petru Feier reprezintă un suflet (...) veşnic în căutarea unui ce, care să
reprezinte un progres, o faţă nouă, dar mai adevărată a picturii”300.
În rândul artelor plastice importante din spaţiul românesc, alături de pictură se
situa sculptura. După război, în oraşele ardelene urmau să se ridice numeroase monumente şi
busturi comemorative. Sculptura trebuia să glorifice momentele înălţătoare de patriotism din
trecutul istoric, celebrând figurile impunătoare ale regilor Carol I şi Ferdinand, dar şi
contribuţia oamenilor politici şi de cultură301.
Dacă până la Primul Război Mondial, majoritatea sculptorilor au practicat
sculptura spaţială figurativă, începând din perioada interbelică, înnoiri fundamentale în
sculptură au fost aduse de Dimitrie Paciurea şi Constantin Brâncuşi, aceştia individualizând
creaţia, aducând totodată „fantezia şi imaginaţia pentru redarea misterului şi fantasticului din
natură şi din univers, dincolo şi mai presus de realitatea tangibilă”302. Paciurea şi Brâncuşi303
se situau în mişcarea de avangardă din România, demonstrând calităţi excepţionale în arta
modelajului şi a portretisticii. După Mircea Eliade, avangarda reprezenta „o lume nouă, care
pleacă de la nume şi enigme şi care (...) văzând neînţelegerea operelor de artă, traducea
dorinţa de a descoperi un sens nou, secret, necunoscut al lumii şi existenţei umane” 304. După
realizarea Unirii din 1918, la fel de apreciată a fost şi sculptura în lemn, mai ales în
Transilvania, unde tradiţia germană favoriza sculptura policromă.
Sculptura a cunoscut o dezvoltare deosebită şi în oraşul Arad, după Primul Război
Mondial. Primii artişti care au apărut la Arad şi s-au format în spiritul înnoitor ce a cuprins
întreaga viaţă culturală din Transilvania imediat după Marea Unire au fost doi sculptori:
Romul Ladea şi Gheorghe Groza. Bănăţeanul Romul Ladea a venit la Arad, fiind atras, ca
mulţi alţi intelectuali tineri, de renumele acestui oraş. Răstimpul cât a stat la Arad, între anii
1922-1927, constituie perioada de formare a tânărului sculptor. După anul 1923 a conceput
bustul lui Avram Iancu, dezvelit la Baia de Criş în anul următor, cu ocazia împlinirii a 100 de
ani de la naşterea eroului. La 17 octombrie 1926, sculptorul Romul Ladea inaugura primele

300
Ştirea, an IV, 1934, nr. 550, p. 2, art. Expoziţia Feier.
301
Mircea Deac, op. cit., p. 5.
302
Ibidem, p. 8.
303
Atât Dimitrie Paciurea, cât şi Constantin Brâncuşi au fost elevi ai sculptorului neoclasic Vladimir
Hegel, iar în anul 1909 au primit Premiul al II-lea la „Tinerimea Artistică” pentru portret. Însă, drumurile
lor se despart după crearea unor sculpturi proprii: prin „Rugăciunea” Brâncuşi alegând drumul
generalizării şi abstractizării, pentru a reda esenţa ideii de rugă, iar Paciurea în „Adormirea Maicii
Domnului”, intenţiona, reconsiderând tradiţia bizantină, „să redea în profunzime sentimentul de mare
puritate al eternităţii”. (Mircea Deac, op. cit., p. 14).
304
Ibidem.

267
sale expoziţii personale, precum şi un număr de schiţe şi desene executate la Paris. Lucrările
expuse denotă influenţa lui Brâncuşi, una dintre lucrări, intitulată „Maternitate”, evocând
puternic „Muza adormită”. În colecţia Muzeului judeţean Arad se păstrează câteva din
lucrările sale: portretul mamei artistului şi al lui Al. Popescu-Negură305.
Al doilea sculptor important din Aradul perioadei interbelice a fost Gheorghe
Groza, care a trăit între anii 1899-1930. A fost fiul unui pietrar din Moneasa. A devenit
interesat de artele plastice în timpul Primului Război Mondial, când a fost recrutat în armata
imperială, fiind trimis la Viena, pentru a efectua stagiul militar. Aici are ocazia de a intra în
contact cu atmosfera culturală vieneză, admirând în timpul permisiei prin oraş statuile şi
monumentele, mai ales cele de la Palatul Schönbrunn306. Din cauza sărăciei, după război,
Gheorghe Groza împreună cu familia au fost obligaţi să se mute din Moneasa în pădurile
Fenişului de Beiuş, angajându-se la fasonatul lemnelor de foc. În timpul liber obişnuia să
deseneze şi să sculpteze cu briceagul în lemn peisaje inspirate din natură. Sfârşitul anului
1919 aduce schimbări importante în formarea carierei artistice a tânărului arădean, după vizita
la cariera din Vaşcău a profesorului de desen, Ioan Buşiţia, de la Liceul „Samuil Vulcan” din
Beiuş. Impresionat de povestea de viaţă a tânărului Groza, profesorul i-a facilitat urmarea
cursurilor şcolare, fapt ce a contribuit la consolidarea cunoştinţelor sale generale în domeniul
desenului şi al sculpturii307. După terminarea şcolii, în anul 1922, frecventează atelierul
sculptorului Mihai Kara din Oradea, cu care învăţa modelajul în lut, în acest oraş reuşind să
se lanseze în plan artistic. În scurtele vizite pe care le face la casa părintească, a organizat o
expoziţie cu lucrările de desen în incinta fostei Şcoli confesionale catolice din Moneasa, la
care au fost invitaţi să participe turiştii veniţi în staţiune pentru odihnă. Cu banii obţinuţi din
vânzarea lucrărilor şi sprijinul Ministerului Artelor, în 1924 se înscrie la „Academia liberă de
Belle Arte de la Roma”, unde a fost admis printre primii308.
În vara anului 1926, când s-a reîntors la Arad, a aflat că Lazăr Nichi, directorul
Palatului Cultural, dorea să aşeze busturile lui A.D. Xenopol şi George Coşbuc, în faţa
prestigioasei instituţii de cultură. Gheorghe Groza şi-a luat angajamentul de a realiza aceste
lucrări. Busturile celor doi oameni de cultură au fost turnate în bronz în anul 1927, iar
ridicarea lor pe soclurile din faţa Palatului Cultural are loc în iunie 1929309.

305
Aradul. Permanenţă în istoria patriei..., p. 593.
306
Felicia-Aneta Oarcea, Spiridon Groza, Moneasa. Monografie istorică, Arad, Editura Gutenberg
Univers, 2007, p. 186.
307
Ibidem, p. 188.
308
Ibidem, p. 192.
309
Aradul. Permanenţă în istoria patriei..., p. 593.

268
 Prin intermediul picturii şi al sculpturii, viaţa artistică a oraşului Arad a căpătat un
ritm alert. Expoziţiile se succed cu regularitate. Tendinţele moderne din cadrul artelor plastice
încep să predomine. Gruparea „Pro arte” organizează, la începutul anului 1937, o
reprezentativă expoziţie de pictură şi sculptură, cu o notă de ansamblu orientată spre
modernism, expresia triumfului noului în mişcarea artistică arădeană.
Sensibilitatea tradiţională a românului determină orientarea elitei româneşti a
Aradului interbelic spre artă, în special pictură. Mai ales odată cu afirmarea unor tineri artişti
de origine română, captaţi de şcolile de artă ale Bucureştilor, Parisului sau Romei. Acestea
rup, astfel, legătura cu tradiţia imperială austro-ungară colată mai mult pe centrele artistice ale
Germaniei, Vienei şi Budapestei. Această orientare se încadra în procesul mai larg de
consolidare a României Mari, în toate planurile, inclusiv artistic, cultural.
Pe de altă parte expoziţiile de pictură şi inovarea unor monumente de forum public
în Arad, inaugurarea unei Secţii de Artă în incinta Muzeului local, dezvoltă simţul artistic al
generaţiei tinere, operele de artă găsindu-şi, tot mai mult, loc în casele intelectualilor români
şi nu numai.

269
 CAPITOLUL AL IX-LEA

Petrecerea timpului liber

În perioada interbelică, în societatea românească au apărut noi preocupări legate

de petrecerea timpului liber, în general, observându-se o modernizare a moravurilor. Pe lângă
interesul pentru viaţa mondenă, arădenii devin interesaţi, totodată, de muzică, teatru sau
practicarea unui sport. O parte dintre ei obişnuiau, în timpul liber, să se ocupe şi cu
desfăşurarea unor activităţi caritabile, contribuind la ajutorarea persoanelor defavorizate şi
mai ales a orfanilor de război.

1. De la agrement la un sejur select. O zi în aer liber; viaţa mondenă; în

staţiunile de la mare sau montane din ţară; excursii în străinătate
Modalităţile de petrecere a timpului liber erau variate, locuitorii oraşului Arad
preferând atât plimbările prin parcuri şi în centrul oraşului, vizitele la prieteni sau rude, cât şi
servirea cafelei sau ceaiului într-un local unde se ascultau genurile muzicale la modă în
vremea respectivă. În timpul verii, unii alegeau ca loc de petrecere a timpului liber plajele
însorite ale staţiunilor de pe litoralul Mării Negre, în timp ce alţii preferau să viziteze
staţiunile montane din ţară.
Situat pe malul Mureşului, oraşul Arad oferea locuitorilor variate posibilităţi de
agrement. Nu multe oraşe din ţară se puteau mândri cu o zonă de agrement atât de frumoasă
şi de pitorească, situată în inima oraşului, în vecinătatea Cetăţii de secol XVIII. De-a lungul
digului Mureşului, aflat în centrul oraşului, se întindeau parcurile Aradului. Parcul Eminescu
situat între Tribunal şi Palatul Cultural, cu alei îngrijite, era locul preferat al arădenilor. În
apropierea acestui parc se găsea Clădirea Casinoului, construit în anul 1890. În perioada
interbelică, în faţa Cazinoului funcţiona un patinoar natural în sezonul rece. Însă, arădenii

270
obişnuiau să-şi petreacă timpul liber pe mal, nu doar datorită peisajului pe care îl oferea
natura din zonă, ci şi pentru a întâlni altă lume: aici era locul în care bătrânii, dar şi tinerii, se
duceau să se întâlnească pentru a mai vorbi1.
Oraşul, inspirându-se din moravurile lumii occidentale, plătea în fiecare an muzica
militară ca să distreze publicul. Chiar şi în anul 1934, când Primăria nu a reuşit să aducă
muzica militară în parc, publicul nu a fost lăsat fără această distracţie, fiind amenajate
difuzoare „pentru a servi toate plăcile de patefon moderne”2. În anul următor s-a revenit la
muzica de fanfară, însă fără a se mai renunţa la cea transmisă prin difuzoare. Autorităţile
locale au acceptat oferta venită din partea cooperativei „Prevederea”, a funcţionarilor de la
Chestura poliţiei, care aveau o fanfară. Aceştia se angajau să cânte de trei ori pe săptămână3.
În felul acesta, publicul nu era lipsit de muzică, ba chiar mai mult, i se serveau două feluri de
execuţii: prin fanfară şi plăci, muzica uşoară şi cea clasică făcând parte din programul oferit.
O altă atracţie a parcurilor arădene erau aşa-zisele „paviloane“ cu produse livrate de diferite
cofetării. Un asemenea local a fost deschis în anul 1936, în Parcul Mureş. Aici se putea servi,
odată cu venirea primăverii, îngheţată, sirop, prăjituri calde şi reci, toate furnizate de
Cofetăria „Mihályi”4.
Dintre locurile de agrement foarte apreciate în perioada interbelică, făcea parte
zona centrală a oraşului, mai ales în zilele de sărbătoare, când cetăţenii ieşeau să se plimbe
„pe corso”. În zilele de vară, negustorii ambulanţi vindeau limonadă, covrigi şi figurine de
zahăr, iar terasele restaurantelor erau foarte frecventate. Strada era supraaglomerată chiar şi
odată cu venirea toamnei, deşi vremea era rece. Pe trotuar lumea se plimba „de colo până
colo, înghesuiţi (…) par`că nu ar mai fi şi alte străzi decât aceea pentru promenadă”5.
Pe timp de vară, arădenii preferau să viziteze ştrandul „Neptun“. În perioada
interbelică, ştrandul se afla pe malul sudic al Mureşului, fiind modernizat după inundaţiile din
anul 1932. În zilele călduroase sau de odihnă, în acest loc îşi petreceau timpul cei care doreau
să se bucure de ambientul oferit de cele două plaje cu nisip, care se aflau pe teritoriul băii 6.
De obicei, sezonul ştrandului „Neptun” se încheia la 1 octombrie, însă în toamna anului 1934,
datorită timpului „admirabil”, cele două bazine de băi, pentru bărbaţi şi femei, au continuat să
rămână în folosinţă7.

1
Ecoul (Arad), an X, 1935, nr. 824, p. 2, art. Malul Mureşului.
2
Ibidem.
3
Ştirea (Arad), an V, 1935, nr. 915, p. 3, art. Orchestra poliţiei va concerta pe malul Mureşului.
4
Bravo (Arad), an IV, 1936, nr. 168, p. 4, art. Pavilon.
5
Ştirea, an IX, 1939, nr. 2216, p. 2, art. Ritmul vieţii de azi.
6
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 42/1930, f. 69-71.
7
Ibidem, dosar 117/1934, f. 1.

271
 În perioada interbelică, lumea bună din oraş obişnuia să frecventeze cursele de cai.
Cu acest prilej, se făceau pariuri pe sume importante, în legătură cu cel care urma să câştige
concursul. Oamenii apreciau aceste concursuri, deoarece aveau ocazia de a petrece câteva ore
în aer liber8. La Arad, un mare concurs hipic a avut loc în vara anului 1927, la iniţiativa
Comandamentului Diviziei I Cavalerie Arad. Pe terenul unde a fost organizat hipodromul era
amplasată o tribună, asemănătoare celei ridicate cu ocazia serbării zilei de 10 Mai. Pentru a
oferi publicului amator posibilitatea de a putea asista în număr cât mai mare, două autobuze
făceau curse între oraş şi hipodrom, deoarece între concurenţi se aflau mulţi săteni. În
program era prevăzut „Premiul Judeţului Arad”, pentru sătenii din judeţ9.
Începând cu anul 1932, asemenea concursuri au fost susţinute de „Societatea
Hipică din Arad”, constituită în anul respectiv, aceasta având ca obiectiv, pe lângă
organizarea concursurilor hipice, reunirea amatorilor acestui sport şi îmbunătăţirea rasei
cailor10. În primăvara anului 1937, această societate are ocazia de a conduce marile
concursuri hipice pe întreaga ţară, care s-au ţinut în zilele de 11-13 iunie. La acest concurs au
participat „cei mai străluciţi călăreţi din ţară”11, iar probele promiteau să ofere un spectacol
cât se poate de ales. Programul concursului a constat în probe de dresaj, dar şi de alergare pe
32 km, ţinute pe hipodromul „General Bălăcescu”, din cetate. Având în vedere faptul că
întreg cuprinsul celor trei zile era ocupat cu programul concursului şi serbărilor de premiere,
oraşul se afla într-o neîntreruptă sărbătoare. În ultima zi a concursului, oficialităţile au oferit
oaspeţilor un banchet, în Sala mare a Palatului Cultural.
În perioada interbelică, au apărut numeroase circuri de mici dimensiuni,
spectacolele oferite de acestea fiind foarte îndrăgite. Locuitorii oraşului Arad apreciau, de
asemenea, această formă de agrement, obişnuind să ia parte la astfel de evenimente artistice
de fiecare dată când o trupă de circ cunoscută ajungea în oraş. Printre circurile româneşti
vestite care veneau la Arad, se număra „Circul Krateyl” din Capitală. În primăvara anului
1926, arădenii au avut ocazia de a participa la spectacolul oferit de acest circ, în Piaţa „Ştefan
cel Mare”. În perioada interbelică, circul obişnuia să staţioneze într-un oraş chiar şi timp de o
lună, datorită faptului că acesta era foarte frecventat12.
Spectacolele de circ continuau să aibă loc la Arad şi în deceniul trei al secolului
XX. La fel de apreciată era trupa de circ „Leotaris” din Sibiu, care venea la Arad pentru o
8
Ioan Scurtu, Istoria civilizaţiei româneşti. Perioada interbelică (1918-1940), Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2009, p. 322.
9
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 44/1927, f. 131.
10
Idem, Fond Tribunalul Judeţului Arad. Secţia a III-a, dosar 57/1932, f. 1.
11
Graniţa (Arad), an I, 1937, nr. 5, p. 8, art. Se pregătesc grandioase serbări hippice la Arad.
12
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 78/1926, f. 50.

272
reprezentaţie, în toamna anului 1933. Astfel, începând din 26 octombrie, timp de aproape
două săptămâni, seara, de la ora 6, aveau loc reprezentaţii sportive aeriene în Piaţa „Mihai
Viteazul”, în aer liber, fără taxă de intrare13.

***
În Aradul perioadei interbelice a existat, de asemenea, o viaţă mondenă, în privinţa
modului de a petrece timpul liber, datorită dorinţei celor mai mulţi de a face parte din rândul
populaţiei ce se încadra în noile tendinţe care influenţau, după 1918, evoluţia socială şi
morală a mediului urban din România. În aceste condiţii, în timp ce unii se bucurau de
agrementul oferit de ieşirile în aer liber, alţii, în timpul liber, obişnuiau să frecventeze mai
mult localurile scumpe ale oraşului, să participe la diferite expoziţii sau ceaiuri dansante.
Datorită faptului că la Arad, în perioada interbelică, existau foarte multe magazine
frumoase, bogate, cu galanterii (obiecte mărunte de îmbrăcăminte- n.n.) şi vitrine, una dintre
preocupările arădenilor, în timpul liber, o reprezenta frecventarea acestora, mai ales odată cu
venirea sărbătorilor. De obicei, în timpul sărbătorilor de Paşti, locuitorii oraşului obişnuiau să
viziteze două târguri cu produse de sticlărie. Târgul casei de sticle „M. Fischer” din Arad se
ţinea în fiecare an în edificiul Hotelului „Crucea Albă”. De aici, arădenii cumpărau servicii de
cafea şi ceai, pentru vin şi lichior, dar şi pentru fructe şi prăjituri 14. La fel de frecventat era
târgul „Albert Szabó”, căutat pentru seturile de farfurii de ceramică, care puteau fi procurate
acolo15.
De Crăciun, arădenii obişnuiau să-şi petreacă timpul liber în magazine pentru
cadouri. Magazinele oraşului îşi îmbrăcau, încă de la începutul lunii decembrie, haina de
sărbătoare”16. Galantarele (vitrine -n.n.) se întreceau în a expune stofele de lux şi ţinutele
croite după indicaţiile celor mai noi jurnale de modă din Paris şi Viena. Foarte căutat era
magazinul „Iosif Gartner”, care vindea ceasuri, dar şi giuvaeruri din aur şi argint.
În anul 1930, lua fiinţă un nou salon de cosmetică, al firmei „Gallik & Co.” Era
un local perfect amenajat, fiind şi locul de întâlnire al publicului de elită. În acel local spaţios,
pus la dispoziţia publicului, se găseau cabine de coafat, iar personalul, adus din Capitală,
vorbea atât româneşte, cât şi franţuzeşte, ungureşte şi englezeşte. Datorită preţurilor modeste,
aproape oricine îşi permitea să se bucure de avantajele cosmeticii moderne17.

13
Ibidem, dosar 260/1933, f. 1.
14
Ştirea, an III, 1933, nr. 528, p. 3, art. M. Fischer.
15
Bravo, an IV, 1936, nr. 162, p. 7, art. Târg senzaţional de Paşti.
16
Aradul (Arad), an I, 1930, nr. 5, p. 1, art. La vitrine...
17
Idem, an I, 1930, nr. 4, p. 4, art. Cosmetica „Gallik & Co.” deschisă în 1930.

273
 Faptul că viaţa socială de după 1918 s-a modernizat mult faţă de perioadele
anterioare este demostrat şi de apariţia numeroaselor autoturisme, care se observau în centrul
oraşului. Plimbarea cu trăsura rămâne o plăcere mai mult pentru cei în vârstă. Publicistul şi
omul politic român, Mihail Manoilescu, vedea în moda autoturismului o „năzuinţă spre lux şi
confort (…) irezistibilă”, nu numai a burgheziei, ci chiar şi a clasei mijlocii şi a ţărănimii18.
Începând din anul 1922, pe lângă petrolul brut întrebuinţat în fabrici, rafinăriile
încep să producă mari cantităţi de benzină, odată cu creşterea numărului de vehicule
importate în ţară după Primul Război Mondial19. Conform unui „Tablou” alcătuit de
oficialităţile arădene, privind situaţia automobilelor din judeţ şi oraş, aflate în circulaţie în
anul 1923, reiese faptul că majoritatea proveneau de la renumitele fabrici străine „Benz”,
„Fiat”, „Daimler”, „Adler”, „Stöver”, „Oppel” sau „Wanderer“. Printre automobilele
preferate de arădeni se numărau şi cele fabricate de firma locală „Marta“20.
În timpul liber, arădenii mai obişnuiau să ia parte la diversele expoziţii . Una
dintre cele mai bine organizate expoziţii a avut loc în iarna anului 1929, la Palatul Cultural,
aici fiind expuse „cele mai frumoase cusături şi ţesături româneşti”21, ale Centralei Caselor
Naţionale din Bucureşti. Această instituţie ţinea, prin organizarea acestei expoziţii, să prezinte
publicului arădean produsele artistice şi elegante ale artei româneşti, majoritatea obiecte de
înfrumuseţare casnică. Publicul venea nu doar pentru a admira frumoasele obiecte, ci şi
pentru a le cumpăra, mai ales pentru că la această expoziţie doamnele din Arad găseau
totodată cele mai elegante şi rare costume naţionale, dar şi admirabile rochii de seară,
potrivite pentru balurile care se ţineau în Arad22.
Un prilej de petrecere plăcută a timpului liber erau şi vizitele la rude sau
cunoştinţe. Vizita era, de regulă, anunţată, iar invitatul, înainte să se aşeze la masă, aştepta
să-i arate locul stăpâna casei23. În general, cu aceste ocazii se purtau discuţii pe teme diverse,
în funcţie de preocupările curente, dar şi de nivelul de cultură. Convorbirea era ţinută cu
modestie, lăsând loc şi părerilor altora, iar „discuţiile despre persoanele care nu erau de faţă
erau evitate adesea cu tact”24. De asemenea, se practicau jocuri de şah sau rummy25.

18
http://www.historia.ro/exclusivweb/general/articol/fost-perioada-interbelica-adevarata-epoca-aur-
romaniei.
19
Christian D. Staicovici, P. Iconomu, Statistica anuală a României 1923, anul al VI-lea, Bucureşti,
Tipografia Curţii Regale, 1924, p. 30.
20
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 13/1923-1924, f. 25.
21
Voinţa Poporului (Arad), an VII, 1929, nr. 2, p. 3, art. Expoziţia de cusături şi ţesături la Palatul
Cultural.
22
Ibidem.
23
Almanahul pentru toţi, Arad, 1944, p. 202, art. Purtarea în lume.
24
Ibidem.

274
 Viaţa mondenă din Arad a fost reprezentată, mai ales după 1918, de localurile din
centrul oraşului, al căror ambient atrăgea foarte multă lume. Industria spectacolelor, cu săli de
dans, cluburi de noapte, ajungea să definească un stil de viaţă, odată cu dezvoltarea unei
culturi de consum orientată spre ocuparea timpului liber. Accesul la bunurile de larg consum
prin intermediul mass-media, începea să estompeze diferenţele care existau între burghezie şi
clasa muncitoare26.
Atmosfera de petrecere din oraşul Arad în timpul verilor se datora şi dansurilor.
Pretutindeni se dansa: în veranda restaurantului, seara, la o cafenea din centrul oraşului. În
general, noile stiluri de dans care au apărut după 1900, cum au fost foxtrot-ul, vals boston,
charleston-ul, produceau atât uimire, cât mai ales revoltă, scandal în rândurile celor
conservatori, fiind considerate „o expresie a imoralităţii”27. Însă, multe dintre aceste dansuri
au reuşit să se impună, cu trecerea timpului, unele devenind dansuri de salon 28, cum s-a
întâmplat în cazul tango-ului29.
În localurile elegante, cadrul era mai liniştit. Acestea erau frecventate cu multă
plăcere, deoarece după război oamenii încep să-şi schimbe mentalitatea, preferând şi alte
genuri muzicale decât muzica clasică30. Arădenii obişnuiau să meargă la restaurantele din
oraş, mai ales pentru a asculta muzică jazz. În anul 1936 venea la Arad, cântăreţul de muzică
jazz, Dorel Teodoreanu, din Bucureşti, cunoscut publicului arădean de la Radio România. El
a fost foarte apreciat, datorită interpretării artistice a cântecelor româneşti.
După 1918, pe lângă vestitele restaurante, în timpul liber, tot mai preferate
începeau să fie cluburile, deoarece „în oraşele provinciale toată lumea se cunoştea”31, fapt
observat şi de străinii care, în perioada interbelică, obişnuiau să viziteze oraşele din România.
Practic, cluburile erau nişte cafenele private, deţinând şi săli de dans. Aici oamenii obişnuiau
să se grupeze după profesie şi gusturi, după averea şi rangul lor, dar fără distincţie de originea
naţionalităţii. Reprezentaţii fiecărei etnii, uitau aici de antagonismele politice; relaţiile lor
erau corecte pe acest teren monden, de cele mai multe ori amicale.

25
Ioan Scurtu, op. cit., p. 328.
26
Marea istorie ilustrată a lumii. Războaiele mondiale şi perioada interbelică, vol. VI, Bcureşti, Editura
„Litera Internaţional”, 2008, p. 5.
27
Cuvântul Ardealului (Arad), an I, 1926, nr. 42, p. 2, art. Dansul.
28
Doina Frenţ, Istoria dansului , Târgu-Mureş, Editura Universităţii de Artă Teatrală, 2003, p. 89.
29
Tango-ul reprezintă un stil aparte de dans, care a apărut din suprapunerea muzicii spaniole şi
portugheze, cu ritmurile care existau în America de Sud. Acest dans a fost dansat în Spania încă din
seoclul al XV-lea de mauri, iar gitanii, care au păstrat paşii dansului, l-au adus cu ei în Argentina şi
Brazilia, unde a fost primit cu multă simpatie. Astfel, dansul a apărut în cartiere, pătrunzând apoi în
baruri, de unde s-a răspândit foarte repede. În Europa s-a răspândit ca dans de bal între anii 1910-1913,
treptat constituind sursa de inspiraţie pentru mai multe dansuri moderne.
30
Românul (Arad), an XII, 1927, nr. 3, p. 3, art. Aradul cultural şi artistic în 1926.
31
Georges Oudard, Portrait de la Roumanie, Paris, Editura „L’ Europe Vivante“, 1935, p. 220-221.

275
 Unul dintre cele mai cunoscute cluburi din Aradul interbelic era „Cercul
Românesc”, care funcţiona independent32. În primii ani de activitate, clubul arădean s-a mutat
din subsolul Palatului Cultural într-un local aflat în centrul oraşului. În anul 1935, membrii
clubului au luat decizia de a servi, în cadrul localului, „mâncăruri reci şi pregătite la
moment”33. În regie proprie erau organizate şi banchete, la care puteau să participe peste 100
de persoane. În cei zece ani de activitate, „Cercul Românesc”, a adăpostit în saloanele sale
toate mişcările asociaţiilor cu caracter românesc din oraşul Arad, printre care, cele organizate
de Societatea sportivă „Gloria”, Societatea corală „Armonia” şi ale „Societăţii Femeilor
Române”, care participau la nenumărate întruniri34. Printre activităţile desfăşurate de acest
local, se număra şi invitarea în saloanele sale a unor personalităţi româneşti, cu ocazia trecerii
prin oraşul Arad: Octavian Goga, Nichifor Crainic şi Ioan Lupaş.
Printre cele mai însemnate evenimente mondene ale oraşului Arad interbelic se
numărau seratele dansante. La balurile şi ceaiurile dansante organizate de diferite societăţi,
erau invitaţi toţi locuitorii oraşului, acestea oferindu-le o altă ocazie de a socializa şi,
bineînţeles, de a-şi petrece timpul liber în compania elitei arădene. Spre exemplu, în anul
1924 ofiţerii Garnizoanei Arad au organizat în saloanele „Hotelului Central” un ceai dansant,
la care au luat parte oficialităţile oraşului Arad. Cu această ocazie, s-a constatat faptul că
dansurile naţionale erau neglijate, publicul preferând dansurile moderne chiar şi în cadrul
unui astfel de eveniment, deşi acestea erau criticate de unii, care le considerau dansuri
„neestetice pentru arta dansului”35. Având în vedere faptul că dansurile moderne erau
considerate şi o „sursă a divorţurilor”36, prin intermediul ziarelor doamnele şi domnişoarele
românce erau îndemnate să nu practice aceste dansuri şi să ţină mai mult la morala şi cinstea
familiilor lor.
În acelaşi timp, pentru a determina publicul arădean să evite dansurile moderne,
„Reuniunea Femeilor din Arad” organiza baluri costumate, pentru a promova dansurile
naţionale, ca: Ardeleanca, Hora, Sârba. În general, intelectualii doreau întoarcerea la
dansurile naţionale şi la delicatele dansuri de salon. Însă, după 1918, societatea se schimbase.
Dacă înainte de război, balul costumat reprezenta o adevărată serbare naţională, galeriile
hotelului „Crucea Albă” fiind neîncăpătoare pentru cei care veneau să admire acele costume
naţionale, începând din perioada interbelică arădenii participau mai rar la balul „Reuniunii

32
A. N.- S. J. Ar., Fond Cercul românesc Arad, dosar 1/1931-1945, f. 38.
33
Ibidem.
34
Ibidem, f. 43.
35
Voinţa Poporului, an II, 1924, nr. 6, p. 2, art. Ceaiul dansant organizat de ofiţerii Garnizoanei.
36
Idem, an IV, 1924, nr. 1, p. 3, art. Dansuri la cafenele şi logodne de probă.

276
Femeilor Române din Arad”, uneori pentru a nu fi vorbiţi de rău de cei care exploatau
nedemn naţionalismul.
Cu trecerea timpului, organizarea unui bal general tradiţional începea să nu mai fie
la modă, fiecare grupare sau asociaţie aranjând balul său. În asemenea condiţii, în toamna
anului 1924, o serată de dans a fost organizată de muncitorii şi muncitoarele de la „Fabrica de
textile din Arad”, în sala mare de dans din chioşcul păduricei oraşului37. Un ceai dansant a
fost organizat şi de „Societatea de Gimnastică” din Arad, în sala mare a Hotelului „Crucea
Albă”, la începutul anului 193038. Însă, în perioada marii crize economice, din cauza sărăciei,
arădenii nu-şi mai puteau permite să participe la toate balurile, deoarece preţurile erau mari,
doamnele şi fetele lor cerând la fiecare bal altă ţinută pentru a nu fi criticate de societate.
Organizatorii unor astfel de baluri se supărau fiindcă „nu i-au onorat cu prezenţa”, fără să se
gândească la dificultăţile bugetare ale unei familii.
Totuşi, la mijlocul anilor `30 s-a revenit la această formă de petrecere a timpului
liber, balurile şi ceaiurile dansante fiind din nou frecventate. De un deosebit succes s-a
bucurat serata dansantă a „Asociaţiei profesorilor secundari din Arad”, în anul 1939, fiind
considerată o „frumoasă manifestaţie a eleganţei în oraşul nostru”39. Spre sfârşitul perioadei
interbelice, seratele dansante încep să fie organizate şi în aer liber. La Arad, o asemenea
petrecere avea loc în parcul Eminescu, la iniţiativa cooperativei „Prevederea”. Parcul era
„splendid luminat şi decorat”40, programul serbării debutând cu artişti din localitate.

***
În timpul concediilor, dar şi cu ocazia unor sărbători, „exodul” celor care îşi
permiteau luxul vacanţelor se desfăşura între mare şi munte. În timp ce unii preferau staţiunile
din ţară, alţii vizitau locuri exotice din străinătate.
Staţiuni maritime ca Mamaia, Eforie, Mangalia, considerate staţiuni ale elitei
perioadei respective, îşi păstrau încă trăsăturile specific româneşti. Oraşul Constanţa a
reprezentat întotdeauna o aşezare românească de civilizaţie străveche, „bazată pe amestecul
dintre civilizaţia romană şi civilizaţiile răsăritene”41. Dezvoltarea oraşului-port s-a datorat
suveranului Carol I, odată cu preluarea Dobrogei de sub stăpânirea turcească. Dacă până

37
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 5/1924-1925, f. 18.
38
Ibidem, dosar 29/1930, f. 25-36.
39
Ştirea, an IX, 1939, nr. 1984, p. 2, art. Serata dansantă a Asociaţiei profesorilor secundari din Arad.
40
Idem, an IV, 1934, nr. 724, p. 3, art. Serbarea câmpenească de la Arad a cooperativei „Prevederea”.
41
Stephen Fischer-Galaţi, România în secolul al XX-lea, Iaşi, Editura Institutului European, 1998, p. 16-
17.

277
atunci acesta a fost un oraş pustiu, de când a început să facă parte din Regatul României
începe să aibă „aceeaşi strălucire ca orice alt oraş modern din vestul Europei” 42. La începutul
secolului XX, de pe cheiurile portului Constanţa plecau în medie de două ori pe zi, pe lângă
nave comerciale, vase de pasageri în toate direcţiile.
În anotimpul cald, foarte mulţi arădeni vizitau oraşul Mangalia, acesta fiind
considerat „extrem de frumos şi interesant în Orientalismul lui caracteristic, cu turci băştinaşi,
foarte cinstiţi (...), dar tot atât de amabili, care de fiecare dată îşi urmau rostul lor specific în
micul comerţ din centrul oraşului”43. Plimbarea de seară, pe malul mării îşi avea şi ea
farmecul ei, cu sâmburii de floarea soarelui prăjiţi, cu porumbul fiert în cazanele speciale din
marginea trotuarului şi toată această atmosferă de familiaritate, lipsită de pretenţii, necesară
unui om care îşi căuta aici câteva săptămâni de recreaţie.
O plajă renumită şi căutată, în perioada interbelică, era şi cea din Mamaia. Aceasta
reprezenta o atracţie pentru arădeni, datorită peisajului oferit de dunele de nisip, care „se
dezvoltau în voie”, deoarece imediat după Primul Război Mondial vizitatorii erau mai rari.
După 1918, la Mamaia se ajungea cu trenul, de obicei fiind multă aglomeraţie şi „o lume
colorată, vorbind franţuzeşte şi nemţeşte, mulţi copii (...), vagoane comode, căldură mare,
multe halte pentru a aduna lumea de pe drum”44.
La mare existau hoteluri moderne, care aveau „tot confortul care se putea oferi
atunci”45, majoritatea fiind construite la începutul anilor 1900: „Orient”, „Central”,
„Princiar”, „Naţional”, „Grand Hotel”, „Metropol”, însă cel mai cunoscut era „Hotel Palace”,
având 250 de camere, inclusiv ascensor şi săli de baie, restaurant şi program de cafe-concert.
În general, acestea erau construite aproape exclusiv în stilul americano-europenizat,
împrejmuite cu grădiniţe pline cu flori şi pomi fructiferi, oferind sutelor de vizitatori o
minunată vedere spre mare.
Din rândul staţiunilor des frecventate de arădeni începe să facă parte şi marea de la
Balcic, care era considerată o mare exotică. Acest fapt se datora în primul rând „locului
miraculos, cu nesfârşită încărcătură mitologică”46, dar şi pitorescului mediteraneanului golf.
În general, toată lumea se simţea în largul său la Balcic, fiind considerat o lume a libertăţii.
Cei care veneau în Dobrogea de Sud, apreciau pe lângă marea, peisajul oferit de smochini,

42
Silvia Irina Zimmermann, Regele Carol I în opera Reginei Elisabeta, Bucureşti, Editura „Curtea
Veche”, 2014, p. 56-57.
43
Ştirea, an IV, 1934, nr. 692, p. 3, art. Mangalia.
44
Ion Bulei, În Vechiul Regat, Bucureşti, Editura „Tritonic”, 2013, p. 162.
45
Ibidem.
46
Lucian Boia, Balcic. Micul paradis al României Mari, Bucureşti, Editura “Humanitas”, 2014, p. 141-
145.

278
valurile mării, dar mai ales liniştea care domina aici47. Locul era vizitat adesea şi de Regina
Maria, „ea reprezentând puterea simbolică a Balcicului”48.
Pentru arădeni, în perioada interbelică muntele a reprezentat o altă modalitate de a
petrece timpul liber într-o staţiune pitorească din ţară. Şi nu este surprinzător deloc faptul că
muntele a reuşit să atragă un număr mare de vizitatori, având în vedere calităţile esenţiale pe
care le prezintă şi care formează farmecul său: o vegetaţie abundentă şi variată, vastele
întinderi nelocuite, unde aerul era întotdeauna proaspăt, numeroase locuri necunoscute până
atunci sau prea puţin cunoscute. Într-un articol apărut în revista clujeană Cultura, filologul
Sexil Puşcariu afirma despre munte că acesta „reprezintă unul dintre elementele care
interesează cel mai mult gusturile noastre, sănătatea noastră şi mai ales aspiraţiile noastre
moderne”49.
Între zonele şi staţiunile montane carpatine foarte vizitate, se numărau: Bucegi,
Schitul Peştera Ialomiţei, valea Prahovei, Sinaia. La fel de apreciată începe să fie şi staţiunea
„Slănicul Moldovei”, considerată a fi şi o staţiune balneoclimaterică, nu doar de agrement.
Aceasta dispunea de un număr mare de vile amenajate modern, cu restaurante „de primul
ordin” şi săli de lectură50. Modernizarea staţiunilor balneare româneşti s-a realizat mai ales
după terminarea Primul Război Mondial, după modelul celor din Occident. Astfel, în locul
vechilor localuri, care la începutul secolului al XX-lea serveau mai mult cadrelor medicale, au
apărut noi centre balneare care erau adesea luxoase, confortabile pentru petrecerea timpului
liber51.
Şi în judeţul Arad exista o staţiune balneară bine cunoscută în întreaga ţară.
Staţiunea Băilor Moneasa era situată într-o luncă ferită de vânt, la o altitudine de 291 m, în
regiunea deluroasă a munţilor Codru. Datorită munţilor dimprejur, care aveau o înălţime de
500-900 m, „aerul era curat, plăcut şi scutit de praf, iar clima era demialpinică. Apa
izvoarelor era limpede şi cristalină, bazinele fiind minunate, iar peisajele splendide,
asemănătoare cu cele din Elveţia”52. La staţiunea Moneasa sezonul începea în luna iunie şi se
termina în 20 august. Aceasta era vizitată anual, în medie, de 600 persoane53. În localităţile

47
Ion Simionescu, Ţara noastră. Natură. Oameni. Muncă, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă
“Regele Carol II”, p. 216.
48
Lucian Boia, op. cit., p. 149.
49
Sextil Puşcariu, „Tourisme et Parcs Naturels”, în Cultura (Cluj), an I, nr. 4, iulie 1924, iulie, nr. 4, p.
1.
50
Gazeta Ilustrată, (Cluj), 1936, an V, nr. 5-6, mai- iunie, p. 86, art. Slănicul Moldovei şi apele sale.
51
Historia (Paris), 2013, nr. 800, août, p. 54-55, art. La balnéothérapie cède la place à la médicine de
confort.
52
Voinţa Poporului, an VII, 1929, nr. 69, p. 4, art. Băile Moneasa. Staţiune balneară climaterică.
53
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 294/1938, f. 1.

279
din apropierea staţiunii, vizitatorii aveau ocazia de a vedea ruinele „Cetăţii turceşti” din
Dezna, dar şi minele de fier de la „Corbu”54. Arădenii obişnuiau să meargă aici pentru
recreere, dar şi pentru probleme de sănătate, efectul vindecător fiind extraordinar datorită
izvoarelor acestei staţiuni.
Pentru menţinerea în bune condiţii a staţiunii, autorităţile solicitau diferitelor
fabrici din oraş accesorii necesare modernizării hotelurilor. Spre exemplu, în anul 1937, firma
arădeană de stofe şi mobile „Schönberger & Grünstein S.A.”, oferea conducerii hotelului din
staţiunea Moneasa pânză colorată „în trei diferite desenuri” pentru scaunele de odihnă. În
acelaşi an, au fost executate lucrări pentru montarea unui aparat radio cu megafon55. În anii
care au urmat, în staţiunea Moneasa au loc lucrări de înfrumuseţare a parcului, fiind plantate
flori. Pe lângă instalaţiile balneare, compuse din două bazine alimentate cu apă termală de
cele patru izvoare minerale, şi restaurantele moderne56, la Moneasa mai exista un cazinou, la
vremea respectivă, acesta fiind specific staţiunilor balneare din Franţa57.
Pe parcursul anului, în timpul liber, mulţi arădeni preferau excursiile organizate în
regiunea deluroasă a „Podgoriei” Aradului, situată la o distanţă de numai 20 km de oraş.
Pentru orăşeni mai ales, acest ţinut reprezenta „un dar preţios al naturii”58. Ei obişnuiau să
străbată o jumătate de zi cărările plăcute ale dealurilor şi să privească de la înălţimi nesfârşita
câmpie „bogată în culturi şi străbătută de meandrele Mureşului”59.
În zona „Podgoriei”, se putea ajunge cu trenul, Direcţiunea C. F. R. aprobând o
reducere de 50% în fiecare duminică, dar şi în zilele de sărbători pentru excursionişti, dar în
special cu tramvaiul. După o oră de mers, se ajungea în comuna Ghioroc, de unde, cei mai
mulţi vizitatori, se îndreptau spre Şiria şi Radna, admirând dealurile acoperite cu vii, care în
serile luminoase de vară păreau „scăldate într-un fel de boare (...) uşor argintată de răsăritul
întâiului pătrar al lunii”60.
Printre cele mai vizitate locuri din „Podgorie” se număra „Căsoaia”, plasată la
confluenţa mai multor văi, care duceau la Arăneag. Aici se afla o clădire din lemn, cu etaj,
având la parter o vastă sufragerie şi o terasă. În staţiune mai exista un parc cu pomi fructiferi

54
Ioan Nichin, Monografia administrativă a judeţului Arad. Realizările administraţiei româneşti de la
Unire până în anul 1938, Arad, 1939, p. 347.
55
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 197/1937, f. 1.
56
Enciclopedia României. Ţara Românească, vol. II, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, p. 31.
57
Enciclopedie economică şi maritimă, (Bucureşti), 1929, an IV, nr. 7-8, iulie, p. 12, art. Staţiunile
balneare şi climatice româneşti faţă de cele străine.
58
Anuarul Touring- Clubului României. Secţia Arad. Pe anul 1936, Arad, Tiparul Tipografiei Diecezane,
1938, p. 19.
59
Ibidem.
60
Alexandru Mitru, Aradul în legende şi povestiri, Arad, Editura „Sport-Turism”, 1982, p. 178.

280
şi decorativi, dar şi un bazin în aer liber pentru baie. După un popas de o noapte, arădenii
obişnuiau să întreprindă în ziua următoare un drum mai lung, cu trenul, spre Şiria, unde
vizitau Cetatea, iar de aici la Livorsc, pentru a ajunge în cele din urmă la Highiş, care
reprezenta cel mai înalt punct al „Podgoriei”, situat la 800 de metri altitudine. Pe dealuri
urcuşurile grele erau puţine, în orice parte mergeau, arădenii având ocazia „de a găsi izvoare
din belşug”61.
În perioada interbelică, la fel de vizitate erau şi alte comune de deal din judeţul
Arad, chiar dacă unele se aflau la distanţe mai mari de oraş. Astfel, cu trenul, autobuzul sau
automobilul se putea ajunge la Şăvârşin, o comună foarte apreciată pentru dealurile cu păduri
care ofereau un aer curat şi linişte departe de agitaţia oraşului62. Pentru „aspectul pitoresc
neîntrecut”, comuna Hălmagiu, situată la poalele munţilor Apuseni, reprezenta o altă atracţie
pentru cei care doreau să-şi petreacă timpul liber într-un mod plăcut. În timp ce unii vizitau
centrul comunei, unde se afla „Monumentul Eroilor” din Primul Război Mondial, alţii se
îndreptau spre câteva locuri cunoscute din apropiere, cum erau: „Valea Luncşoarei”, unde
existau păduri seculare şi „Valea Brusturilor”, cu grădini de pomi fructiferi63.
Anumite regiuni de deal din judeţ erau apreciate de călători nu doar pentru peisajul
lor rustic, ci şi pentru edificiile monumentale care se aflau aici. „Şcoala de viticultură” aflată
în apropierea centrului comunei Miniş reprezenta un monument de artă, datorită arhitecturii
alese, în faţa edificiului aflându-se o terasă ce oferea o frumoasă privelişte spre comună. De
asemenea, în comuna Ineu, pe malul Crişului Alb, se afla „Moscheia Turcească”, care în
timpul stăpânii turceşti servea drept locaş de închinăciune64.
După 1918, încep să fie la modă şi excursiile organizate în afara ţării, în locaţii
considerate „exotice”, care ofereau oportunităţi inedite de petrecere a timpului liber. În anul
1925, arădenii aveau ocazia să viziteze Locurile Sfinte. Pelerinajul la Ierusalim, organizat de
arhiepiscopul Aradului, dr. Nicolae Bălan, se desfăşura pe durata a şapte zile, iar la
întoarcere, era vizitat oraşul Constantinopol65.
Oraşele din ţările Orientului Mijlociu reprezentau şi ele o fascinaţie pentru
locuitorii oraşului Arad în a doua parte a perioadei interbelice. Însă, din cauza preţurilor
exagerate ale excursiilor organizate de societăţile de turism, la începutul anilor `30, astfel de
călătorii se efectuau din iniţiativă privată. O asemenea excursie a fost întreprinsă la începutul

61
Ibidem, p. 21.
62
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 283/1935, f. 8-10.
63
Ibidem, f. 25.
64
Ibidem, f. 43-53.
65
Biserica şi şcoala (Arad), an XLIX, 1925, nr. 26, p. 5, art. Pelerinajul la Ierusalim, la locurile sfinte.

281
anului 1933, de un grup de funcţionari ai Statului, care îşi propuneau să viziteze „minunăţiile
din ţara misteriosului Egipt”66, în scop ştiinţific, pentru dezvoltarea cunoştinţelor proprii.
Plecarea se făcea din portul Constanţa, în ziua de 21 ianuarie. Ajunşi în Egipt, arădenii au
reuşit să vizitele cele mai reprezentative locaţii: Alexandria, Cairo, Luxor,Valea Regilor şi
barajele de pe Nil din Asuan. Costul călătoriei, care era de 25.500 lei, includea nu doar
transportul, ci şi masa, hotelul şi toate intrările la muzeu67.

2. În ambianţa spectacolelor artistice. Cinematograful pentru cei de rând,

teatrul, filarmonica şi festivalurile muzicale pentru elită
În perioada interbelică, dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiilor a schimbat mult viaţa
oamenilor. Noua tehnologie a revoluţionat industria spectacolului, cinematograful devenind
un mijloc de distracţie a maselor68. Datorită noilor invenţii, viaţa de zi cu zi, mai ales la oraş,
devine mai dinamică. Pe lângă cinematograf, lumea începe să îndrăgească tot mai mult
teatrul, datorită modernizărilor care au loc în acest domeniu, precum şi muzica de la
Filarmonică.
Apariţia cinematografului avea directă legătură cu epoca pe care Michel Foucault
o denumea „noua frenezie a imaginilor”69, adică secolul al XIX-lea, secol în care se punea tot
mai mult accent pe circulaţia rapidă a ilustraţiilor. Istoria cinematografului a început în anul
1895, când, pentru prima oară, imaginile erau proiectate pe ecran la reprezentaţia publică a
cinematografului „Lumière”, în subsolul unui Grand Café din Paris70. Primele programe
ofereau o întreagă varietate de amuzament, fraţii Lumière axându-se pe filmele de călătorii.
Însă, foarte apreciate erau şi comediile mute, acestea atrăgând mulţi spectatori71. La începutul
secolului al XX-lea, filmul începe să fie luat mai în serios, ţările fiind asociate unor tendinţe
estetice specifice. Evoluţia cinematografiei se afla în dezvoltare chiar şi în anii Primului
Război Mondial, când, pe lângă documentarele despre evoluţia fronturilor, care aveau un rol
propagandistic important, au existat şi producţii precum: „Une page de gloire”, care a apărut
în 1915, „Civilisation” în anul următor, sau „N`oublions jamais” şi „Hearts of the world”,
ambele derulate în anul 1918. În general, odată cu realizarea acestor producţii, artiştii doreau

66
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 260/1932, f. 1.
67
Ibidem.
68
Marea istorie ilustrată a lumii. Războaiele mondiale şi perioada interbelică..., p. 5.
69
Jean-Louis Leutrat, Cinematograful de-a lungul vremii: o istorie, Bucureşti, Editura „All Educational”,
1995, p. 9.
70
Ibidem, p. 17.
71
Peter D. Verlag, Filmul. Regizori, genuri, capodopere. De la origini la al Doilea Război Mondial,
Bucureşti, Editura „Litera”, 2010, p. 8-14.

282
să impună un alt sistem de valori care să contribuie la evoluţia omenirii, bazat pe ideea de
pace şi armonie între statele lumii72.
Până în anul 1920, filmele alb-negru erau fără sunet, sincronizarea sunetului fiind
o revoluţie în cinematografie. În perioada filmelor mute o orchestră asigura o muzică
adecvată decorului. Abia la jumătatea anilor `20 a apărut muzica înregistrată, iar primul film
„vorbitor” a fost realizat în S.U.A. în anul 1927: „Cântăreţul de Jazz”. Regizorii europeni au
rezolvat şi ei problema, adăugând sunetul după ce filmau73.
După terminarea Primului Război Mondial, pe lângă localurile de petreceri din
oraş, arădenii obişnuiau să frecventeze, în timpul liber, cinematografele, teatrul şi
filarmonica, fiind atraşi de modernizarea care avea loc în aceste domenii. Îndeosebi arta
cinematografică, „avea să influenţeze ... mult viaţa culturală”74. Oraşul Arad oferea
locuitorilor săi mai mult creaţii ale unor studiouri străine, deoarece producţia românească de
filme se afla la începuturile sale. În această perioadă se deschid noi săli de spectacole,
publicul tot mai numeros arătându-şi preferinţa pentru acest gen de artă. În Arad erau în
funcţiune şapte săli de cinematografe: „Apollo”, „Select”, „Central”, „Urania”, „Malul
Mureşului”, „Elisabeta” şi „Corso”.
Spectacolul cinematografic se înscria printre manifestările artistice cele mai
accesibile maselor, motiv pentru care, după terminarea Războiului Mondial s-a luat decizia ca
numai anumite genuri de filme să ruleze. În general, în Ardeal, Banat şi Bucovina, erau oprite
filmele care în acţiunea lor aveau „scene de interes principal cu personagii în uniformele
armatei austro-ungare”75, chiar dacă acestea erau libere în curprinsul Vechiului Regat. De
asemenea, pentru protecţia tineretului, era interzis prorietarilor de cinematografe să admită
intrarea în sală a copiilor sub 16 ani, la spectacolele obişnuite. Copiii şi tinerii până la acea
vârstă era admişi numai la reprezentaţiile al căror program era alcătuit din filme culturale76.
La începutul perioadei interbelice, cele mai frecventate cinematografe din Arad
erau „Urania” şi „Apollo”. În anul 1920, cinematograful „Urania” prezenta o piesă celebră,
scrisă de Victorien Sardou: „O dramă pe scenă”, care încerca să compare viaţa artiştilor cu
viaţa oamenilor obişnuiţi. Filmele cu tematică istorică au devenit la fel de apreciate. De aceea,
un an mai târziu, la cinematograful „Apollo” era rulat un film istoric bazat pe fapte reale:
„Decorarea oraşului Bucureşti cu crucea italiană de război”. De un real succes s-a bucurat şi
72
Dan Berindei, Istoria românilor din paleolitic până în 2008. Cronologie, Bucureşti, Editura „Cartex
2000”, 2013, p. 160.
73
Peter D. Verlag, op. cit., p. 80.
74
Aradul. Permanenţă în istoria patriei, Arad, 1978, p. 596.
75
Monitorul Oficial, nr. 274, 9 decembrie 1929, partea I, p. 9381.
76
Idem, nr. 99, 30 aprilie 1936, partea I, p. 3764.

283
filmul „Cetatea fără nume”, ecranizat la 10 noiembrie 1921, deoarece acţiunea acestui film se
petrecea în timpul lui Napoleon Bonaparte. În acelaşi an, la cinematografele din oraşul rula
filmul „1001 nopţi”, considerat de opinia publică, „una dintre cele mai grandioase producţii
ale cinematografului”77, deoarece reflecta fantezia bogată a filozofiei religioase mahomedane.
Cu ocazia sărbătorilor de Paşti din anul 1923, arădenii aveau ocazia să vizioneze
la cinematograful „Apollo”, filmul „Viaţa lui Iisus Hristos”, care apărea, prezentat pe scurt, în
ziarul Solidaritatea78. În vara aceluiaşi an, la cinematografele din oraş se putea urmări o
poveste modernă despre piraţi, numită „Stăpânii Mării”.
În afara producţiilor cinematografice străine, în perioada interbelică, au început să
devină cunoscute şi cele realizate în ţară. Chiar dacă după război, filmele româneşti au fost
slab realizate, având în general o „tehnică neglijată”79, au existat câteva excepţii, cum erau
producţiile realizate de Leon Popescu, regizor care s-a remarcat datorită realizării primului
film românesc, „Războiul Independenţei”, în anul 1912, un film reuşit, având în vedere
tehnica existentă în acele timpuri. Filmul ajunge să fie distribuit în Transilvania, Austria,
Ungaria, Franţa şi Rusia80.
În anul 1925, a mai fost realizat un film românesc, „Datorie şi sacrificiu”, având
ca subiect perioada Primului Război Mondial81, iar în anul 1930, are loc premiera filmului
„Ciuleandra”, o ecranizare după Liviu Rebreanu, fiind primul film sonor vorbit în
româneşte82.
Spre sfârşitul anilor ´20, asistăm la o răspândire a cinematografelor în mediul
rural. În anul 1928, Aradul intenţiona o campanie de culturalizare „cât mai activă” a satelor,
prin intermediul cinematografului, care începea să fie considerat unul dintre cele mai
complete elemente educative83. Pentru instalarea sălii de spectacol, unele comune, în care nu
existau cinematografe până atunci au fost ajutate şi de firma „Mundus şi Borlova-Armenis”,
de industrie a lemnului, care oferea mobilier, precum fotolii din lemn de nuc, iar pentru
cinematograful de vară, scaune de grădină confecţionate din fag84. Aşa se face că, în anul
următor, în comunele Pecica, Radna, Săvârşin, Chişineu-Criş, Ineu, Şiria, erau deja înfiinţate

77
Gazeta Aradului (Arad), an I, 1921, nr. 130, p. 4, art. Cinema: 1001 nopţi.
78
Solidaritatea (Arad), an II, 1923, nr. 40, p. 3, art. „Viaţa lui Iisus Hristos” Apollo.
79
Realitatea Ilustrată (Bucureşti), an II, 1928, nr. 33, 1 septembire, p. 14, art. Scurt istoric al filmului
românesc.
80
Marian Ţuţui, O scurtă istorie a filmului românesc, Bucureşti, Editura „Noi Media Print”, 2011, p. 18.
81
Realitatea Ilustrată, op. cit.
82
Dan Berindei, op. cit., p. 180.
83
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 21/1928, f. 110.
84
Idem, Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 26/1929, f. 193.

284
cinematografe moderne, toate purtând denumirea „Astra”85. Majoritatea cinematografelor
comunale aveau 200 de locuri, ele fiind frecventate şi de locuitorii din satele apropiate86. În
general, în cinematografele din mediul rural rulau subiecte culturale şi educative, pentru
„obţinerea unei intense propagande naţionale”87, în vederea sprijinirii operei de consolidare a
României. Spre exemplu, în filme se vorbea despre România şi noua ei configuraţie fizică,
industrială, iar istoria neamului era redată prin imagini sugestive din viaţa poporului român.
Unul dintre cele mai importante filme istorice prezentate locuitorilor din mediul rural arădean
a fost „Serbările Unirii”, care cuprindea toate evenimentele istorice din timpul Unirii din
1918, acest film rulând în cinematografe începând din toamna anului 192988.
În perioada crizei economice din 1929-1933, în cercurile profesionale se vorbea
tot mai mult de o criză a cinematografelor, care reprezenta o consecinţă a taxelor impuse de
fisc spectacolelor, obligând în acest fel cinematografia să mărească tot mai mult preţul
biletelor89. Totuşi, la Arad au existat câteva cinematografe, cum erau „Central” sau „Select”,
care au reuşit să reducă preţul biletelor de la 35 la 30 lei, doar biletele care valorau între 10 şi
20 lei rămânând neschimbate90. În această perioadă, cinematografele arădene utilizau reclame
kilometrice pentru filmele care urmau să fie rulate. Astfel, deşi un sfert din naţiune era
şomeră, cinematografele continuau să fie frecventate, „filmele hollywoodiene ridicând
moralul publicului”91.
Chiar dacă cinefilii asistau la producţii mai slabe decât cele din anii anteriori,
existau şi excepţii, cum era filmul „Hotel Atlantic”, difuzat la cinematograful „Central”.
Excepţie făcea şi filmul intitulat „Simfonie neterminată”, considerat un film deosebit,
deoarece prezenta câteva episoade din viaţa celebrului compozitor Franz Schubert92.
Cinematograful „Central” reprezenta o atracţie şi datorită ambientului oferit de grădina
„Cinema de vară Primăvara”, compus dintr-un ecran, scenă, un loc pentru muzică şi un
podium pentru pantomimă. Scaune pentru persoane erau amenajate numai la parter, fiind
aşezate în rânduri paralele cu ecranul. Grădina, precum şi ieşirile erau luminate electric, iar
suprafaţa ei era „pardosită cu pietriş curat”93.

85
Idem, Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 92/1932, f. 4.
86
Ibidem, dosar 273/1938, f. 4.
87
Ultima Oră (Bucureşti), an I, 1929, nr. 236, p. 2, art. Filmul Unirii 1929. Demonstraţia de propagandă
artistică culturală a C.F.S.R.-ului.
88
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 29/1930, f. 185.
89
Gazeta Ilustrată, an V, 1936, nr. 5-6, p. 82, art. Criza cinematografiei româneşi.
90
Buletinul municipiului Arad (Arad), 1932, an XI, nr. 2, 11 ianuarie, p. 9.
91
Peter D. Verlag, op. cit., p. 86.
92
Ecoul, an IX, 1934, nr. 181, p. 4, art. Simfonie neterminată.
93
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 29/1930, f. 2.

285
 Cea mai „grandioasă operă cinematografică” din această perioadă era considerată
producţia prezentată de cinematograful „Malul Mureşului”, în anul 1929. „Verdun. Visions
D`Histoire“ era celebra realizare a marelui regizor francez, Leon Poirier, în care erau redate
scenele din Primul Război Mondial94. Acest film, cu mult diferit de ceea ce rulau
cinematografele înainte, a rămas mult timp întipărit în mintea celor care l-au văzut, deoarece
scenele de luptă au fost reconstituite chiar la faţa locului cu mijloace de neegalat. Filmul
deplângea soarta popoarelor, oferind arădenilor ocazia de a vedea cum francezii apărau
pământul Franţei, iar germanii erau trimişi la luptă de imperialismul unei dinastii. Toţi
arădenii doreau să ia parte la acel spectacol, venind să vadă cum au luptat părinţii lor în
război, devenind martiri ai celui mai mare masacru de până atunci.
Foarte apreciate de arădeni s-au dovedit a fi şi comediile muzicale. Musical-urile
integrau în povestea filmului muzica şi dansul, melodiile descriind personajele şi povestea.
Începând din anul 1933, erau rulate mai ales la cinematografele „Select” şi „Central”, cele
mai îndrăgite fiind „Aghiotantul alteţei sale”, o comedie muzicală militară, dar şi filmul
„Scandalul”95. Doi ani mai târziu, în 1935, la cinematograful “Corso” era prezentată o
superproducţie a casei „Columbia” intitulată „Ştrengarii”96, iar la „Select” rula în premieră
filmul de aventuri din sfera spionajului industrial, „O noapte la Florida”.
Spre finalul perioadei interbelice, s-au făcut noi progrese în modul de realizare a
filmelor, fiecare ţară începând să aibă propriul stil în această privinţă. O dovadă a evoluţiei
cinematografiei din epocă este producţia „Prinţesa Ţiganilor”, marele film tehnicolor fiind
prezentat arădenilor în anul 1938. Acest film reprezenta „cel mai mare succes al producţiei de
filme europene”97.
După cum se poate observa, cinematografele arădene din perioada interbelică
ofereau cele mai bune reprezentaţii de la acea vreme: de la filme istorice, foarte apreciate de
publicul arădean, până la cele realizate după mari romane, toate contribuind la culturalizarea
celor care frecventau astfel de localuri, pe lângă asigurarea unui mod plăcut de petrecere a
timpului liber.
***
Mişcarea teatrală a apărut la Arad sub îndrumarea profesorilor Preparandiei şi a
intelectualilor arădeni, spectacolele de teatru devenind o realitate chiar din primul deceniu de

94
Voinţa Poporului, an VII, 1929, nr. 87, p. 1, art. Cinematograf: Verdun.
95
Ştirea, an III, 1933, nr. 532, p. 4, art. Aghiotenatul alteţei sale-Scandalul.
96
Idem, an V, 1935, nr. 820, p. 4, art. Ştrengarii la Corso.
97
Idem, an VIII, 1938, nr. 1665, p. 4, art. Prinţesa Ţiganilor.

286
funcţionare a renumitului institut de învăţământ98. Prima reprezentaţie de teatru în limba
română are loc în anul 1818, la iniţiativa elevilor Preparandiei, care organizau asemenea
spectacole din dorinţa de a crea un fond bănesc pentru înfiinţarea unui „convict” (internat
şcolar- n.n.). Această primă reprezentaţie teatrală avea loc în teatrul ridicat de Iacob Hirschl99.
După 1820, odată cu îmbogăţirea repertoriului, a fost acordată o importanţă tot
mai mare pregătirii riguroase a reprezentaţiilor teatrale, „în general militându-se pentru
calitatea spectacolelor”100. Se impunea înlăturarea unor neajunsuri care stânjeneau
dezvoltarea teatrului românesc, cum erau lipsa de varietate a repertoriului şi „exagerarea
gesturilor dincolo de limitele (...) naturaleţei”101. Treptat, spectacolele de teatru încep să se
bucure de o mare audienţă.
Popularizarea artei şi culturii româneşti s-a realizat la iniţiativa „Societăţii pentru
fond de teatru român”, înfiinţată în anul 1870, la Deva, de Iosif Vulcan. Acum vor fi
organizate spectacole în oraşele Transilvaniei, „cu piese din repertoriul original românesc”102.
În această perioadă, Aradul a devenit cunoscut ca fiind un centru teatral renumit, aici având
reprezentaţii trupa de teatru a soţilor Pascaly, din care făcea parte şi Mihai Eminescu,
spectacolele desfăşurându-se în clădirea vechiului teatru de pe strada Gh. Lazăr103.
După Primul Război Mondial, în lumea teatrului românesc se afirmă o nouă
generaţie de artişti, rezultată din confruntarea de idei dintre „modernismul agresiv” şi
apărătorii tradiţiei, care s-a dovedit a fi favorabilă diversificării componentelor creaţiei
teatrale, datorită „stării de efervescenţă spirituală (…) şi de europenism”104. Astfel, teatrul
românesc reuşea să se integreze în circuitul valorilor universale. De acum, teatrul urmărea în
primul rând perfecţionarea omului în plan spiritual. Prin felul în care i se expunea acţiunea,
„auditorul era luat din mediul în care trăia şi transpus în mediul şi epoca în care acţiunea se
petrecea”105.
Pentru a încuraja dezvoltarea trupelor de teatru româneşti din oraş, aflate la
început de drum, în anul 1921 autorităţile arădene luau decizia de a pune la dispoziţia

98
Vasile Popeangă, Eparhia Aradului în perioada instituţionalizării culturii naţionale 1807-1948, Arad,
Editura „Vasile Goldiş” University Press, 2006, p. 41.
99
Lizica Mihuţ, Itinerarii spirituale arădene, Arad, Editura „Multimedia”, 1997, p. 289.
100
Ibidem, p. 290.
101
Simion Alterescu, Istoria teatrului în România. De la începuturi până la 1848, vol. I, Bucureşti,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1965, p. 181.
102
Mihai Vasiliu, Istoria teatrului românesc, Bucureşti, Editura „Didactică şi Pedagogică”, 1995, p. 36.
103
Lizica Mihuţ, Aradul teatral 1752-2010, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2011, p. 780.
104
Mihai Vasiliu, op. cit., p. 36-37.
105
Românul, an XIII, 1928, nr. 41, p. 3, art. Prin teatru, cultură.

287
acestora edificiul Teatrului „în mod gratuit”106. Pe lângă trupele locale, la Arad veneau în
turnee valoroasele companii dramatice bucureştene: Teatrul Naţional, Teatrul „I.L.
Caragiale”. În acest fel, publicului arădean „i-a fost prilejuită întâlnirea cu arta autentică a
marilor interpreţi ai scenei româneşti”107: Tony Bulandra, Maria Filotti, Constantin Nottara,
Constantin Tănase şi Elvira Godeanu. Primul turneu oficial al Teatrului Naţional din
Bucureşticu, cu piesa „Hamlet” de Shakespeare, a avut loc în anul 1920. De atunci teatrul
local şi-a oferit cu regularitate scena formaţiilor artistice de prestigiu din ţară, asigurând pe
această cale continuitatea spectacolelor şi un repertoriu bogat, selecţionat cu grijă din
dramaturgia românească şi universală. La începutul perioadei interbelice, reprezentaţiile
teatrale ale trupelor care veneau la Arad erau în general de cinci zile, ele urmărind „scopuri
culturale şi de propagandă naţională”. Este motivul pentru care autorităţile locale obişnuiau să
scutească trupele mai valoroase de taxele comunale, care existau la biletele de intrare108.
Teatrele existente în Arad, în perioada interbelică, reprezentau pentru locuitorii
oraşului adevărate valori, după Marea Unire fiind frecventate mai des decât în perioada
anterioară, datorită reprezentaţiilor pe care le ofereau. După 1923, autorităţile locale vor
începe să renoveze parte din sălile de teatru, cu precădere pe cele care nu mai corespundeau
„cu pretenţiunile mai de cultură ale oraşului”109. Printre aceste edificii se afla „Teatrul de
Iarnă”, unde iluminarea era încă cea veche, cu ulei, dorindu-se de asemenea ca pe draperia de
fier să fie aşezate anunţurile. Lucrările de reparaţii ale acestui teatru, vor fi continuate în anul
1926, când sunt îmbrăcate scaunele şi lojele cu catifea, dar şi reparate ornamentele şi
mobilierul110.
Modernizarea edificiilor teatrale nu a schimbat şi comportamentul publicului, care
nu dovedea de fiecare dată o purtare civilizată. După o reprezentaţie teatrală, care are loc în
vara anului 1928, la Palatul Cultural, „culoarele şi sala acestuia erau pline de fum, iar
încăperile (...) de mucuri de ţigări, care împrăştie un miros respingător”, cum descria un
avocat arădean, care-şi exprima nemulţumirea faţă de o asemenea stare de lucruri111. O
situaţie asemănătoare era întâlnită şi la „Teatrul Comunal”, chiar dacă aici fumatul şi servirea
cafelei erau interzise începând din anul 1932112. Lumea care obişnuia să meargă la teatru era
nemulţumită, de asemenea, de zgomotul din sală, din cauza celor care veneau cu întârziere,

106
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 5/1921-1922, f. 78.
107
Aradul. Permanenţă în istoria patriei..., p. 594.
108
Lizica Mihuţ, Aradul teatral..., p. 363.
109
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 5/1922, f. 18.
110
Ibidem, dosar 181/1926, f. 29.
111
Ibidem, dosar 23/1928, f. 140.
112
Ibidem, dosar 130/1932, f. 1.

288
mai ales elevii şcolilor, „indiferent dacă spectacolul a început sau nu”113. Însă şi împotriva
acestei probleme au fost luate măsurile cuvenite, ca urmare a intervenţiei intelectualilor
oraşului.
În ceea ce priveşte preţul biletelor de spectacol, acesta diferea în funcţie de locul
ocupat în sală de spectator, dar şi de perioada din zi în care avea loc reprezentaţia. Dacă la
etaj un bilet ajungea să coste între 220 lei şi 360 lei, la parter un loc costa chiar şi 440 lei114.
Acestea erau preţurile biletelor pentru spectacolele care aveau loc după amiaza, deoarece
seara, la loja mare de la etajul I, un bilet costa până la 580 lei115. Doar pentru elevi preţul de
intrare era de 5 lei.
Înainte de începerea spectacolelor, directorul teatrului era obligat să prezinte
pentru fiecare lună „programul de muncă”, pentru a primi apobarea „Comisiei teatrale”.
Comisia decidea, în funcţie de conţinutul pieselor, dacă acestea se vor ţine sau nu. În general,
nu erau oprite decât anumite piese, „care ar putea conturba religiozitatea sau buna înţelegere
dintre diferite naţionalităţi care locuiesc în ţară sau care contravin moralităţii”116.
În perioada interbelică, erau permise chiar şi spectacolele de teatru ale artiştilor
ambulanţi, dacă acestea aveau autorizaţie de la Direcţiunea „Educaţia Poporului” şi se
conformau regulilor117. Artiştii ambulanţi obişnuiau să ţină reprezentaţii mai ales în comunele
judeţului. Având în vedere faptul că după terminarea războiului la Arad s-au afirmat şi trupele
teatrelor maghiare, s-a luat decizia ca din cadrul acestor trupe să nu poată face parte decât
artiştii membrii ai „Sindicatului artiştilor dramatici şi lirici din România”. Toate trupele
maghiare, după stabilirea repertoriului general, trebuiau să joace într-o stagiune cel puţin o
lucrare românească118.
În fiecare an, odată cu începerea noului sezon de teatru, în oraşul Arad se organiza
o amplă propagandă pentru a face cunoscute populaţiei piesele care urmau să aibă loc 119. Era
deja cunoscut faptul că la începutul perioadei interbelice, actorii mari erau modeşti, preferând
să joace şi în roluri mici, conştienţi de faptul că „succesul unei piese depinde de succesul
ansamblului întreg”120. Astfel, încă de la începutul anilor `20, publicul arădean avea ocazia de
a participa la cele mai de seamă reprezentaţii teatrale care aveau loc în oraş. În această

113
Ştirea, an IV, 1934, nr. 596, p. 2, art. A se lua măsuri.
114
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 6/1922, f. 22.
115
Idem, Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 23/1928, f. 1.
116
Idem, Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 6/1922, f. 28.
117
Ibidem, dosar 12/1931, f. 2.
118
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Serviciul cultural, dosar 10/1930-1931, f. 39-40.
119
Idem, Fond Prefectura judeţului Arad. Actele subprefectului, dosar 201/1923, f. 1.
120
Ardealul teatral şi artistic (Cluj), an II, 1928, nr. 8, p. 3, art. Actori mari în roluri mici.

289
perioadă, comedia „O scrisoare pierdută” a lui I.L. Caragiale, reprezentată în anul 1922 la
Bucureşti, a fost jucată în anii următori şi în alte oraşe mari din ţară, printre care şi în Arad,
însă de această dată „cu grija deosebită de a se produce cu fidelitate mediul timpului şi cu o
artistică atenţiune asupra interpretării”121. De obicei, la asemenea spectacole sala era
arhiplină.
Turneele din anul 1926 „au fost fără excepţie la înălţimea artei“122. În anul
respectiv, cei mai de seamă reprezentanţi ai scenei româneşti au vizitat Aradul, jucând mai
ales teatru franţuzesc de după război, considerat potrivit mentalităţii româneşti. O
reprezentaţie asemănătoare avea loc în primăvara anului 1928, la „Teatrul comunal” din
Arad, Maria Ventura, societară a „Comediei Franceze”, jucând „Fedra”, de J. Racine123.
În a doua parte a perioadei interbelice, la Arad veneau în turneu trupe de teatru din
oraşele Transilvaniei. Printre cele mai renumite se număra trupa „Teatrului de Vest” din
Oradea, care susţinea la Arad, în decursul lunii octombrie a anului 1929, câteva reprezentaţii
cunoscute, ca „Fântâna Blanduziei” şi „Sorana”124. Reprezentaţii teatrale mai aveau loc şi în
alte locaţii culturale din oraşul Arad, nu doar la teatru. Spre exemplu, în anul 1931, la cererea
unui actor din Arad, Jánor Alfred, se prezenta publicului piesa „Ceasul de aur” în localul
„Căminul Industriaşilor”125.
Având în vedere faptul că artiştii teatrelor din Capitală au realizat de fiecare dată
„un remarcabil succes atât din punct de vedere artistic, cât şi din punct de vedere cultural”, la
începutul anilor `30 autorităţile locale le acordă subvenţii pentru a reveni în oraşul Arad.
Astfel, în ziua de 15 ianuarie 1932, arădenii aveau ocazia de a viziona piesa „Anna Karenina”
a Teatrului Naţional din Bucureşti, acest turneu fiind organizat de Maria Filotti126. În anii
următori, comediile începeau să fie la fel de îndrăgite, deoarece acestea erau jucate de actori
celebrii, cum era V. Maximilian, care juca în anul 1934, la „Teatrul Orăşenesc” din Arad
comedia „Slujbaş la Stat” scrisă de W. Lichtenberg. Piesa era foarte apreciată datorită
aranjamentului scenic special127.
Pe lângă trupele teatrale din Bucureşti, în Arad veneau şi trupe studenţeşti
renumite. În primăvara anului 1934, în cadrul unui festival teatral desfăşurat la Arad,

121
Paul I. Prodan, Teatrul românesc contimporan. 1920-1927, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale
„Principele Carol”, 1928, p. 37-38.
122
Românul, an XII, 1927, nr. 3, p. 3, art. Aradul cultural şi artistic în 1926.
123
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 23/1928, f. 1.
124
Ibidem, dosar 29/1930, f. 124.
125
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Serviciul cultural, dosar 10/1930-1941, f. 212.
126
Ibidem, f. 150-241.
127
Ştirea, an IV, 1934, nr. 589, p. 2, art. Slujbaş la Stat.

290
societatea studenţească „Excursia” de la Academia Comercială din Cluj punea în scenă
comedia „Se caută un tată”. Această piesă a stârnit vii aplauze, „fiind jucată cu mult suflet şi
pricepere”128, acest prilej anunţând revirimentul naţional, după stagnarea vieţii culturale din
timpul marii crize economice.
După aproape 20 de ani de la realizarea Marii Uniri, oraşul Arad, care avea o
veche tradiţie culturală, continua să înfiinţeze instituţii pentru „dezvoltarea sufletească” a
provinciei. Pentru că teatrul reprezenta una dintre instituţiile cele mai de seamă care serveau
acestui scop, o datorie elementară şi de prestigiu naţional o reprezenta dotarea oraşului Arad
cu o instituţie de Teatru Permanent, unde să aibă loc „opere de gust şi de artă”129. Ţinându-se
seamă de acest deziderat, în oraşul Arad, un „teatru permanent” a fost promovat de un grup
de intelectuali, care în urma unei consfătuiri cu reprezentanţii societăţilor culturale şi a
personalităţilor de seamă ale oraşului, inaugurau pentru lunile ianuarie-februarie din anul
1936 o stagiune demonstrativă la „Teatrul Comunal”, în concesiunea „Asociaţiei Ziariştilor şi
Publiciştilor români din Arad”. Faptul că această iniţiativă pornea de la intelectualii oraşului,
arată că teatrul românesc în Arad s-a născut din nevoia pe care o simţea publicul, de a ieşi
pentru câteva ore din preocupările obişnuite ale vieţii de zi cu zi130.
Cea dintâi stagiune permanentă a Aradului oferea publicului o serie de 10
reprezentaţii-premiere, cu câte 3 spectacole pe săptămână. Repertoriul clasic şi contemporan,
dar şi muzica erau întocmite în funcţie de posibilităţile care stăteau la dispoziţia intelectualilor
arădeni, iar ansamblul artistic era de prim rang. Pe lângă trupele de calitate arădene, erau
aduse şi talente de marcă ale Teatrelor româneşti de Stat. Cu acest prilej, funcţionarii se
înscriau la abonamentul pentru reprezentaţiile care erau anunţate131. Biletele erau cumpărate
de la „Librăria Diecezană”, preţurile acestora fiind mai mici decât de obicei, pentru a favoriza
accesul publicului la spectacolele stagiunii.
În asemenea condiţii, „Asociaţia Ziariştilor şi Publiciştilor din Arad” oferea
publicului arădean prilejul de a asista la un spectacol de teatru de bună calitate. Încă din
primăvara anului 1937, la „Teatrul Comunal” din Arad, venea ansamblul Teatrului Naţional
din Bucureşti, care juca una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Caragiale: „Conu
Leonida faţă cu reacţiunea”. Acea zi a rămas „multă vreme o zi subliniată în istoria culturală a
ţinutului nostru”132, având în vedere că respectiva manifestaţie culturală reprezenta o mişcare

128
Idem, an IV, 1934, nr. 596, 21 martie, p. 2, art. Festivalul societăţii studenţeşti „Excursia”.
129
A. N.- S. J. Ar., Fond Asociaţia Ziariştilor şi Publiciştilor români-Arad, dosar 3/1936-1942, f. 9.
130
Sabin Veselie , “Teatrul din Arad”, în Înnoirea (Arad), an I, 1937, nr.4, 1 noiembrie, p. 6.
131
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 235/1936, f. 1.
132
Graniţa, an I, 1937, nr. 1, p. 1, art. Un eveniment artistic.

291
de reînnoire a artei româneşti: autohtone şi clasice. În cadrul aceluiaşi teatru, însă un an mai
târziu, avea loc o nouă reprezentaţie teatrală, „Stăpâna din La-Paz”, care reprezenta marele
success al Teatrului „Regina Maria” din Capitală, în piesă fiind soţii Bulandra133.
Formaţia de teatru locală, după constituirea sa într-un ansamblu de sine stătător, a
continuat să colaboreze cu Teatrul Naţional din Bucureşti, cu cel din Cluj, precum şi cu Opera
Română din Cluj, oferind publicului un repertoriu cât mai atrăgător, cu spectacole de o înaltă
ţinută artistică.
***
Înainte de Primul Război Mondial, muzicienii din ţinuturile româneşti au avut de
înfruntat „piedici grele” în lupta lor pentru crearea unei muzici culte naţionale, din cauza
acţiunii de deznaţionalizare ale imperiilor din care făceau parte. Totuşi, muzica făcea parte
din sensibilitatea românului, fapt ce explică dezvoltarea ei pe diferite planuri şi genuri.
Această situaţie s-a schimbat după unirea cu Vechiul Regat a provinciilor
româneşti, fapt ce a contribuit la evoluţia vieţii artistice, prin dezvoltarea muzicii româneşti,
datorită creaţiilor muzicale ocazionale, dar şi odată cu înfiinţarea unor instituţii muzicale de
stat134. Însă, dacă pentru istoria naţională perioada contemporană îşi are începutul după
momentul realizării Marii Uniri de la 1918, complexul fenomen muzical contemporan
românesc începe abia din anul 1920, an în care se face trecerea de la epoca muzicală
romantică, perioada precursorilor care au pregătit etapa superioară, ducând la apariţia stilului
componistic naţional, cu accente ale melodicii populare. Astfel, în perioada interbelică se
afirma „un stil românesc mai pregnant, mai pur (...), datorită surselor folclorice directe şi,
totodată mai contemporan, prin tehnicile componistice aflate în imediata vecinătate a celor
mai noi descoperiri”135. În acelaşi an, au avut loc şi câteva evenimente de seamă pentru lumea
muzicii româneşti interbelice: înfiinţarea Operei din Bucureşti, ca instituţie de stat, iar în
revista Muzica se vorbea despre problematica specificului muzicii româneşti136.
În aceste condiţii, favorabile progresului muzicii româneşti, la începutul perioadei
interbelice, în România apar primele audiţii ale unor lucrări din repertoriul universal. Astfel,
componistica românească de după 1920, intra în categoria modernismului moderat, absorbind

133
Tiberiu Vuia , “Teatrale”, în Înnoirea (Arad), an I, 1938, nr. 9, 15 ianuarie, p. 5.
134
George Pascu, Viaţa muzicală românească interbelică, Iaşi, Editura “Artes”, 2007, p. 43.
135
Ilie Dumitraşcu, Istoria muzicii româneşti. Compendiu, Braşov, Editura Universităţii „Transilvania”,
2004, p. 63-64.
136
Ibidem.

292
sau respingând ofertele europene „de ultimă oră” în funcţie de compatibilităţile acestor oferte
cu fondul autohton de valori137.
În privinţa artei muzicale din Aradul perioadei interbelice, aceasta a evoluat în
climatul favorabil creat prin îndelungata activitate a vechiului Conservator al Societăţii
Filarmonice din oraş, cât şi a formaţiilor corale şi a celor răspândite în mai toate satele
judeţului. Pe afişele Societăţii Filarmonice din Arad se succedeau cu regularitate cele mai
cunoscute creaţii ale marilor muzicieni: L.v.Beethoven, P. I. Ceaikovski, G.Enescu, W. A.
Mozart, F. Schubert, F. Chopin şi F. Liszt. Reprezentaţiile Societăţii Filarmonice erau
organizate în sala de concerte a Palatului Cultural. Clădirea Palatului Cultural era renumită nu
doar în ţară, chiar şi în străinătate se vorbea „cu admiraţie de acest măreţ şi nobil edificiu”138,
datorită faptului că în sălile sale s-a dezvoltat atât literatura, arta plastică, cât şi muzica
clasică. Datorită activităţilor culturale care se defăşurau aici în perioada interbelică,
profesorul I. Langa, bibliotecar al Palatului Cultural, afirma că întreaga viaţă culturală şi
artistică a oraşului Arad era legată de această instituţie139.
În perioada interbelică, preţuirea muzicii culte, ca şi a oricărei arte, era o dovadă
de apreciere a culturii. O mică parte a intelectualilor arădeni, adevărata elită a intelectualilor,
mergeau la concerte de muzică clasică, aceştia fiind interesaţi în general de cultură. Unii
dintre ei făceau sacrificii, care erau în disproporţionalitate cu veniturile, chiar dacă deranjau
bugetul familial. O a doua categorie de intelectuali mergeau la astfel de concerte din
obişnuinţă, ştiind că prietenii şi cunoscuţii mergeau şi ei, fiind gata să renunţe dacă s-ar ivi
orice motiv pe care să-l poată invoca drept scuză, pentru a nu lăsa impresia că nu preţuiesc
muzica clasică. Printre aceştia se numărau şi „îmbogăţiţii de război”, care erau de cele mai
multe ori adepţi ai unei false culturi, interesaţi doar de felul cum erau îmbrăcaţi, frecventau
toate barurile, deţineau o bibliotecă de mii de exemplare „neatinse de nimeni în afară de
librar”140. Însă, mai existau şi cei indiferenţi, care nu făceau mare caz din obligaţiile de
intelectual, fiind complet dezinteresaţi de părerea altora despre ei. Ba alţii chiar mărturiseau
direct că nu înţeleg muzica clasică şi decât să se plictisească pentru bani mulţi, preferau să
rămână acasă.
Concertele prezentate în sala mare a Palatului Cultural „se bucurau adesea de
aportul unor virtuozi ai artei interpretative”, dar şi al artiştilor de renume aflaţi în turneu la

137
Clemansa Liliana Firca, Modernitate şi avangardă în muzica ante- şi interbelică a secolului XX (1900-
1940), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, p. 130-131.
138
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 5/1921-1922, f. 97-113.
139
Cuvântul Ardealului, an I, 1926, nr. 12, p. 2, art. Adevărata propagandă cultural
140
Românul, an XII, 1927, nr. 43, p. 1, art. Fondul moral.

293
Arad. La începutul perioadei interbelice, soseau din Cluj doi mari cântăreţi români: Aca de
Barbu şi Niculescu-Basu, cunoscuţi îndeosebi pentru concertele de la Teatrul maghiar din
Cluj. La Arad, ei au concertat la Palatul Cultural, obţinând un succes strălucit interpretând
compoziţiile „Faust” şi „Bărbierul din Sevilla”. La acest concert iubitorii de artă au ocupat
sala până la ultimul loc, „pentru a-i cinsti cum se cuvine pe cei mai de seamă cântăreţi
români, prin participarea la marele eveniment muzical”141.
În anii următori, la Arad au continuat să vină artişti din Ardeal. În seria marilor
concerte care aveau loc în oraş, în anul 1927, se înscria o reprezentaţie a Operei din Cluj,
considerată „o mândrie a artei româneşti”142. Pentru publicul arădean acest concert reprezenta
o adevărată sărbătoare, fiind apreciat talentul cântăreţilor solişti, dar mai ales baletul Operei,
care era admirabil. Succesul festivalului se datora totodată reprezentaţiilor, care cuprindeau
cele mai selecte producţii ale literaturii muzicale.
O perioadă bogată în manifestări artistice de calitate s-a dovedit a fi anul 1934, an
în care la Arad s-au remarcat concertele oferite de cunoscuţi artişti din Capitală. Astfel, în
ziua de 11 martie 1934, la Palatul Cultural avea loc un concert dat în folosul populaţiei sărace
din Arad. La „Concertul de gală”, dat de Orchestra Simfonică a „Palatului Regal” din
Bucureşti, publicul arădean avea ocazia să audieze opere compuse de celebrii compozitori
L.v. Beethoven şi J. Haydn143. Însă, una dintre cele mai de valoare manifestări artistice
muzicale din anul respectiv, avea loc în seara zilei de 2 iunie, când la Arad concerta
societatea „Filarmonica” din Bucureşti, ilustrul dirijor al orchestrei, G. Georgescu,
impresionând auditorul cu acest memorabil concert144. În toamna aceluiaşi an, Palatul
Cultural din Arad era din nou gazda unui important eveniment muzical. Concertul susţinut de
soprana Antoinette Trandafirescu- Ereniie, cunoscută atât în România, cât şi în străinătate
pentru interpretările ariilor româneşti de Juarez Movilă, a fost la fel de apreciat de publicul
arădean.
Cel mai apreciat compozitor român, George Enescu, a susţinut mai multe concerte
la Arad pe parcursul perioadei interbelice. În această perioadă, muzica lui Enescu devenea
pentru ascultători „sursa unei singure (...) revelaţii: spiritul muzical românesc, cu tot ce are el
străvechi şi autentic, prin aceasta deosebindu-se de ansamblul diversificat al lumii creaţilor

141
Voinţa Poporului, an II, 1924, nr. 9, p. 1, art. Cântăreaţa Aca de Barbu la Arad.
142
Românul, an XII, 1927, nr. 27, p. 3, art. Reprezentaţiile Operei Române din Cluj.
143
Ştirea, an IV, 1934, nr. 589, p. 3, art. Concert de gală.
144
Idem, an IV, 1934, nr. 653, p. 1, art. Strălucitul Concert al „Filarmonicei” din Bucureşti la Arad.

294
calorice”145. De aceea se considera că într-un secol în care mai toţi artiştii au făcut stil,
Enescu a fost stil.
De obicei, vestea venirii sale la Arad, pentru a susţine concerte era aproape
incredibilă pentru opinia publică, la început. Din ziua în care afişele anunţau „Marele Concert
Enescu”, „forfota oraşului nu mai contenea”. În ziua concertului, croitoresele nu mai
conteneau cu împachetatul rochiilor, coafezele şi manichiuresele câştigau cât într-o
săptămână, la fel şi şoferii care stăteau în faţa sălii de concert. În foaierul sălii lumea se
grămădea tot mai mult. Domnii se salutau obişnuit, iar „foşnetul rochiilor lăsa o vagă
impresie de mare recepţie la vreo Curte domnească”146. Aceasta era atmosfera din preajma
unui concert, descrisă de un scriitor arădean, care obişnuia să participe la reprezentaţiile date
de George Enescu la Arad.
Primul concert susţinut de marele muzician român la Arad a avut loc la 9
decembrie 1922, dar la fel de memorabil a rămas în conştiinţa arădenilor concertul special din
6 august 1931, lună în care compozitorul împlinea 50 de ani, prilej cu care i s-a predat, într-un
cadru festiv, actul prin care a fost declarat „Cetăţean de onoare al oraşului Arad”. Programul
festivalurilor a cuprins cele mai cunoscute compoziţii ale sale, cum a fost „Rapsodia
Română”, dar şi lucrări de J. Brahms, „Concert pentru vioară” sau ale unor compozitori
celebri, precum: J.S. Bach, L.v. Beethoven, W.A. Mozart, G.F. Haendel, P. Gaubert, G.B.
Vitali şi R. Schumann147. Cu ocazia strălucitelor sale concerte la Arad, maestrul Enescu a
făcut o serie de declaraţii preţioase ziarului Voinţa Poporului, în care a vorbit despre evoluţia
publicului arădean, care a ajuns să înţeleagă muzica sub toate formele ei tehince,
nemaiexistând deosebiri între publicul arădean şi cel occidental.
La Palatul Cultural din Arad, pe parcursul perioadei interbelice erau organizate, de
asemenea, festivaluri muzicale la iniţiativa unor reuniuni corale cunoscute, din mediul urban,
care îşi propuneau să promoveze muzica naţională. Dintre acestea, s-au remarcat mai ales
„Reuniunea de cântări şi muzică” şi Reuniunea corală „Armonia”. În primii ani de la Marea
Unire, corul „Reuniunii de cântări şi muzică” obişnuia să ia parte la toate festivităţile
religioase şi naţionale, unde s-a bucurat de admiraţie, reuşind să contribuie la aprecierea
„neîntrecutelor melodii româneşti”148.
În aceeaşi perioadă, Reuniunea de cântări „Armonia” a susţinut o serie de
concerte în sala mare a Palatului Cultural. Societate corală fusese întemeiată cu sprijinul mai

145
Ilie Dumitraşcu, op. cit., p. 65.
146
Alexandru Negură , “Concert Enescu”, în Hotarul (Arad), an IV, 1937, nr. 6-8, iunie, p. 241.
147
Lizica Mihuţ, George Enescu şi Aradul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2012, p. 312-315.
148
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 5/1921-1922, f. 40.

295
multor intelectuali din oraş. Dacă la început corul era compus mai ales din învăţători români,
mai târziu s-a transformat într-un cor mixt, numărând printre membrii săi personalităţi
marcante ale românilor din Arad149. În seara zilei de 2 mai 1926, Reuniunea de cântări
„Armonia” susţinea un mare concert, care s-a bucurat de aprecierea publicului arădean. Sala
Palatului Cultural era „aproape complet populată, cortina ridicându-se în sgomote prelungi de
aplauze”150. Corul compus din 60 de persoane, a fost dirijat de profesorul Atanasiu Lipovan,
iar programul festivalului era alcătuit din opere ale unor compozitori celebri: G.Dima: „Două
inimi”, D.Bortniansky: „Veniţi popoare”, I.Vidu: „Trece badea pe la noi” şi R.Schumann:
„Popasul ţiganilor”151.
Creaţiile muzicale populare interpretate îndeosebi de reuniunile corale în mediul
urban, s-au datorat surselor folclorice directe, culese de marii compozitori arădeni după 1918.
Preocupările „de toată lauda pentru folclor”152 îşi au existenţa la începutul secolului al XIX-
lea, după înfiinţarea Preparandiei arădene. În anul 1859 într-o lucrare intitulată „Romanische
Volkslieder” publicată la Sibiu, la iniţiativa inspectorului şcolar Karol Schuller, se vorbea
despre preocupările pe care elevii profesorului arădean Atanasie Şandor le aveau pentru
recoltarea creaţiilor populare153. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, au fost publicate câteva
volume de colinde şi cântece populare, având loc deja încercări de racordare a creaţiei la
elementul muzical românesc154.
În acest fel, după 1918, creaţia artistică românească ajunge să reprezinte o valoare
considerabilă. Ea nu întrunea numai calităţile artistice ale satelor, ci oferea istoricilor şi
sociologilor un material bogat şi grăitor în reconstituirea etapelor de evoluţie ale trecutului,
deoarece din cântecul popular se putea desluşi amploarea şi caracterul revoluţiilor declanşate
împotriva stăpânirilor străine, la fel cum din dezvoltarea motivelor în iconografia pe sticlă,
„rezultă în formele cele mai evidente cum conştiinţa religioasă era identică cu cea
naţională”155.
În privinţa înzestrării cu aptitudini muzicale superioare, românii au fost întrecuţi
doar de ruşi, deoarece „aproape toate manifestările de viaţă ale ţăranului român au fost

149
Românul, an XIV, 1929, nr. 5, p. 1, art. Reuniunea de cântări „Armonia”.
150
Cuvântul Ardealului, an I, 1926, nr. 7, p. 2, art. Concertul Reuniunii de Cântări „Armonia”.
151
Ibidem.
152
Vasile Popeangă, op. cit., p. 40.
153
Ibidem.
154
Carmen Stoianov, Petru Stoianov, Istoria muzicii româneşti, Bucureşti, Editura Fundaţiei “România de
Mâine”, 2005, p. 32.
155
Ştirea, an IX, 1939, nr. 2146, p. 1, art. Creaţia ţărănească peste hotare.

296
însoţite de muzică, începând din cea mai fragedă copilărie”156: de la cunoscutele cântece de
leagăn, până la jocurile exuberante de la hore, cântecele de stea cu ocazia Crăciunului,
cântările bătrâneşti, toate fac parte din creaţiile populare. Produse ale colectivităţii noastre
etnice, surprinzător de fermecătoare, „pentru un popor lipsit de cele mai elementare
cunoştinţe tehnice în ale muzicei”157, ele au reprezentat întotdeauna un izvor pentru creatorii
muzicii culte.
În regiunea Aradului, nepieritoarele compoziţii ale folclorului local s-au păstrat în
culegerile de melodii ale cunoscutului compozitor şi folclorist român Sabin Drăgoi, crescut
„într-un mediu de sănătoasă viaţă creştinească şi românească, în societatea copiilor săraci, dar
sglobii şi senini la suflet”158. Acesta şi-a petrecul copilăria în preajma horelor şi şezătorilor,
întreaga operă a maestrului Drăgoi fiind influenţată de elemente religioase. După terminarea
războiului, a urmat „Conservatorul din Cluj”, avându-l ca principal profesor pe Augustin
Bena, care studiase muzica la „Academia Superioară din Berlin”159.
Muzica lui Sabin Drăgoi reprezintă o admirabilă sinteză a folclorului românesc,
compoziţiile sale religioase exprimând, în fond, „un sentiment deosebit (...), simfonia în care
s-au topit impresiile, viziunile (...) maestrului”160. Compoziţiile „Patimile” şi „Învierea” s-au
inspirat din viaţa neamului românesc, iar opera „Constantin Brâncoveanu” era primul oratoriu
ortodox. Această operă a fost elogiată de episcopul Roman Ciorogariu al Oradiei, care îi scria
lui Sabin Drăgoi impresiile pe care i le-a lăsat compoziţia pe care o ascultase la radio: „Iată
comorile ritului nostru bisericesc (...), cum se pot face productive în massele mari”161.
Datorită meritului de a contribui la dezvoltarea muzicii „adevărat româneşti”162, în anul 1932,
compozitorul arădean devenea deţinătorul „Premiului Academiei Române pentru creaţie
muzicală”163.
La Arad, în aceeaşi perioadă, au fost răspândite suitele de colinde şi bucăţile
corale ale compozitorului arădean Emil Monţia, ale cărui opere au devenit cunoscute la
începutul secolului XX, perioadă în care compozitorul punea bazele unei orchestre de coarde

156
Banatul (Timişoara), an III, 1928, nr. 5, mai, p. 13, art. Muzica românească şi însemnătatea d-lui
Sabin Drăgoi în evoluţia ei.
157
Ibidem.
158
Biserica şi şcoala, an LXI, 1937, nr. 1, p. 156, art. Din prilejul liturghiei nouă a maestrului Sabin
Drăgoi.
159
Liviu Mărghitan, Academicieni originari din judeţul Arad. Secolele XIX-XX, Arad, Editura Fundaţiei
„Moise Nicoară”, 2004, p. 64.
160
Biserica şi şcoala, an LXI, 1937, nr. 1, p. 156, art. Op. cit.
161
Ibidem.
162
Dan Roman, Oameni de seamă ai Aradului, Arad, Editura “Vasile Goldiş” University Press, 2011, p.
246.
163
Liviu Mărghitan, op. cit., p.65.

297
în cadrul „Facultăţii de drept” de la Oradea. În 1920, Emil Monţia devine membru al
„Societăţii Compozitorilor Români”, al cărui preşedinte era George Enescu. În octombrie
1924, era inaugurată seria concertelor date de această societate, în această stagiune
compozitorul arădean fiind prezent în două concerte164.
Emil Monţia era cunoscut publicului prin armonizările sale inspirate din folclorul
românesc din zona văii Crişului Alb şi a Mureşului, printre cele mai cunoscute cântece
numărându-se: „Raze palide de lună”, „Serenadă pentru vioară” şi compoziţia „Dorurile
mele” pe versuri de Octavian Goga. De un deosebit succes s-au bucurat şi cântecele sale
pentru voce şi pian, inspirate de asemenea din colecţia sa de cântece şi dansuri populare165.
Suita imprimărilor casei de înregistrare „Columbia”, a cuprins numeroase creaţii ale lui Emil
Monţia.

3. Sportul ca modalitate de petrecere a timpului liber

Înainte de 1918, în oraşele ardelene n-au prea existat organizaţii sportive
româneşti, autorităţile maghiare blocând orice manifestare de genul acesta. Însă tineretul,
„simţind necesitatea binefăcătoare a sporturilor”166, a început să activeze şi independent.
Începând din anul 1902, încercări „răzleţe” au existat în mai toate centrele transilvănene, însă
o colaborare bine organizată nu s-a produs decât mai târziu, după ce studenţii grupaţi în
societatea „Petru Maior” de la Universitatea din Budapesta au organizat prima echipă de
fotbal.
La Arad antrenamentele tineretului român se făceau pe maidanele oraşului, de
unde însă „vigilenţa pătimaşă a poliţiştilor maghiari îi alunga”167. Numai după multe
străduinţe s-a putut constitui o echipă mai omogenă de fotbal, acest fapt petrecându-se în anul
1912. „Gloria” a fost înfiinţată în 24 august 1913, fiind cea mai veche asociaţie sportivă
românească din Transilvania Imperiului dualist. Intelectualii români care au pus bazele
clubului au avut în vedere „un demers de emancipare naţională a populaţiei române şi prin
mijlocirea educaţiei fizice, nu numai prin cultură sau activităţi social-politice”168.

164
Ileana Florea, “Interpreţi şi reprezentaţii scenice ale lucrărilor lui Emil Monţia”, în Ziridava (Arad),
1996, an XVII, nr. 19-20, p. 311.
165
Lucian Emandi, “Emil Monţia, compozitor popular”, în Ziridava (Arad), 1975, an IV, nr. 5, p. 248.
166
Ioachim Dabiciu, “Începutul sportului românesc din Arad”, în Hotarul (Arad), an I, 1933, nr. 6,
octombrie, p. 19.
167
Ibidem.
168
Tiberiu Ţiganu, O istorie ilustrată a fotbalului arădean, vol. 1, Arad, Editura „Astra- Sport”, 2009, p.
103.

298
 După terminarea Războiului Mondial, activitatea a putut fi reluată, în Arad
apărând cluburi noi, odată cu ele crescând numărul bazelor sportive, deoarece „fiecare club
dorea să aibă asigurat locul unde să poată practica sportul preferat”169. În perioada interbelică
are loc, de asemenea, diversificarea ramurilor sportive. Astfel, dacă unii preferau să practice
sporturi de performanţă, pentru alţii sportul devenea o modalitate de petrecere a timpului liber
şi de întreţinere a fizicului în armonie cu vârsta şi cerinţele vremii.
Impunându-se de timpuriu ca un important centru al mişcării sportive, oraşul de pe
Mureş oferea ţării mari campioni începând după 1918. La începutul perioadei interbelice, în
cadrul unei adunări generale a clubului sportiv românesc din Arad „Gloria”, vicepreşedintele
clubului, Sava Sevici, afirma că după realizarea dezrobirii poporului român, nu a mai fost
nevoie ca tinerii să fie pregătiţi pentru luptă. De acum, clubului îi revenea datoria de a
desăvârşi educaţia fizică şi dezvoltarea simţului de solidaritate al cetăţenilor din Arad şi
împrejurimi, prin cultivarea diferitor ramuri sportive170.
Printre cele mai îndrăgite sporturi, practicate la Arad, atât de amatori, ca
modalitate de petrecere a timpului liber, cât şi de sportivii de performanţă se numărau:
fotbalul, voleiul, atletismul, canotajul şi ciclismul. Dintre toate, fotbalul rămâne cel mai
important, Aradul fiind considerat „leagănul fotbalului românesc”, deoarece primul meci
oficial, disputat pe un teren regulamentar, cu arbitri şi public a avut loc la Arad, la data de 15
august 1899. După 1900, au fost organizate „campionate locale”, la fel ca şi în alte oraşe
transilvănene, cartierele arădene având propriile echipe de fotbal: „Olimpia” în Micălaca,
„Voinţa” în Părneava, „Juventus” în Gai171.
La sfârşitul Primului Război Mondial, jocul de fotbal primea denumirea de „sport-
rege”, iar cluburile existente îşi începeau munca de organizare, „aşteptând reîntoarcerea
jucătorilor sau căutând alţii noi”172. În anul 1921, se înfiinţa clubul C.F.R. Arad, iar în vara
anului următor avea loc primul joc al echipei României, la Belgrad, contra Iugoslaviei,
obţinând prima victorie. Din echipă făceau parte şi doi arădeni: Francisc Ronnay şi Ion Auer
I173.
Începând din anul 1922, prin fuziunea cluburilor „Gloria” cu C.F.R. rezulta
„Gloria C.F.R.”. În anii următori, fotbalul devine cel mai răspândit sport la Arad. În anul
1927, deşi iarna se apropia ameninţător, pe arena „Gloria”, se disputa un meci amical între

169
Ibidem, p. 50-51.
170
Românul, an IX, 1920, nr. 103, p. 2, art. Viaţa sportivă în Arad.
171
Tiberiu Ţiganu, op. cit., p. 11-14.
172
Ibidem, p. 22.
173
Ibidem, p. 14.

299
echipele A.M.E.F.A. a Aradului şi T.A.C. din Timişoara, la finalul căreia echipa arădeană îşi
asigura victoria.
În anul 1931, echipa de fotbal „Gloria C.F.R.”, devine campioana regiunii Arad,
fiind „cea mai omagiată echipă din oraş”, reuşind să se menţină pe primul loc şi în anul
următor, la campionatul de fotbal. În perioada interbelică, spectatorii care luau parte la
meciurile de fotbal, aveau obiceiul de a se aşeza în tribune în funcţie de statutul social, din
acest punct de vedere existând o „delimitare relativ clară”174. Astfel, la „peluza populară”,
care de cele mai multe ori era din pământ sau de lemn, stătea galeria compusă din persoane cu
posibilităţi materiale în general reduse: muncitori, funcţionari, studenţi şi elevi, de obicei,
suporteri ai unei echipe. La „peluza mare” erau poziţionaţi cei din clasa de mijloc: liberi-
profesioniştii şi burghezia, aceştia fiind atraşi de spectacolul în sine. Cei din înalta societate
luau loc la tribuna numerotată, echivalentă tribunei „zero” de azi, dintre aceştia făcând parte:
senatorii, scriitorii, avocaţii, generalii, marea burghezie, care veneau mai mult pentru a se
etala.
În judeţ existau cam tot atâtea echipe, ca şi la oraş. Astfel: Pecica, Rovine,
Sântana, Şiria, Pâncota, Şilidia, Ineu, Sebiş, Gurahonţ, Hălmagiu, Nădlac aveau echipele lor,
cea mai bună echipă din judeţ fiind echipa „Crişul” din Buteni. Când avea loc un meci, sătenii
erau anunţaţi prin afişe, aceştia îndreptându-se în număr mare spre arena unde se ţinea
meciul. Însă, nu mulţimea spectatorilor era importantă la sat, ci interesul pe care îl manifestau
arădenii pentru fotbal. În general, termenii tehnici şi condiţiile unui arbitraj corect, erau
lucruri banale, cunoscute chiar şi de copii, iar la marcarea unui punct entuziasmul era de
nedescris.
Până la finalul perioadei interbelice, în timpul regelui Carol al II-lea, care a
susţinut dezvoltarea sporturilor, s-a luat decizia ca în mediul rural să fie înfiinţate echipe de
fotbal amator, formate din tineri care doreau să activeze. Această oportunitate era considerată
şi „un mijloc de educare a tineretului pentru folosirea în mod inteligent a timpului său
liber”175. Alături de fotbal, voleiul se număra printre sporturile îndrăgite de tinerii arădeni. De
obicei, acest joc sportiv se practica în aer liber. Printre echipele din judeţ, care au participat la
campionatul regiunii Banat se număra echipa de volei „Progresul” din Pecica, aceasta având
rezultate performante176.

174
Historia (Bucureşti), 2009, an IX, nr. 96, decembrie, p. 88, art. Frumoşii nebuni ai galeriilor de
altădată.
175
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 251/1938, f. 1.
176
Consiliul orăşenesc Pecica, Monografia Pecica, Arad, 2007, p. 446.

300
 În anii `20, atletismul făcea parte dintre sporturile care au cunoscut o evoluţie
favorabilă faţă de perioada anterioară. Acest fapt s-a datorat şi cluburilor sportive înfiinţate de
minorităţile etnice din oraşul Arad în perioada interbelică. În această ramură sportivă se
remarca clubul evreiesc local „Hakoah”, inaugurat la Arad în anul 1921. Un rezultat
remarcabil, în primii ani interbelici, a fost calificarea pe locul 2 a talentatului atlet Emeric
Steinfeld la campionatele europene de atletism de la Praga177. Concursurile sportive
organizate la Arad dispuneau de terenuri moderne. Printre cele mari se număra cel al „Gloriei
C.F.R.”, care avea o tribună acoperită, aici organizându-se jocurile mari, internaţionale.
Folosite pentru antrenamente şi jocuri de mai mică importanţă, din campionatul regional de
juniori, erau terenurile „A.M.E.F.A”, datorită gazonului natural foarte bun, la fel şi „Astra”,
situat în incinta Fabricii cu acelaşi nume178.
În anul 1933, sportul arădean se afla în declin, deşi Aradul figura printre centrele
cele mai însemnate din punct de vedere sportiv. Această situaţie era cauzată în primul rând de
lipsa de fonduri şi echipamente, dar şi de obiceiul din fotbal: jucătorii buni treceau în alte
centre. Şi atletismul se afla în recul, nereuşind să evolueze din lipsa unor oameni care să
deschidă calea progresului. Din această cauză, Aradul nu putea rivaliza cu nivelul ridicat al
oraşelor vecine, Timişoara sau Oradea-Mare, arădenii, în acea perioadă, mândrindu-se mai
mult cu dragostea de club. În asemenea condiţii, oraşul Arad asista la o tristă „ceremonie” a
inactivităţii şi indolenţei, care afectau ramurile sportive din localitate179.
Însă, în perioada care a urmat crizei economice, sportul „a luat un avânt
180
neaşteptat” . Spre sfârşitul anului 1934 fotbalul din Arad începe să se reafirme, când vechea
grupare „Gloria”s-a dovedit a fi cea mai bună formaţie arădeană, după meciul discutat cu
A.M.E.F.A., la finalul căruia „uralele izbucneau ca o explozie, iar aplauzele nu mai
conteneau”181. În anul următor, la Arad, gruparea arădeană „Astra” organiza în ziua de 6
octombrie un mare concurs de atletism, pentru ca acest sport să progreseze182. Se dorea de
asemenea, acordarea unei atenţii mai mari dezvoltării tuturor ramurilor sportive, pentru ca
românii să se numere şi ei printre campionii mondiali.
Dacă până la începutul anilor `30, activitatea sportivă s-a rezumat mai mult la
fotbal, de acum, în Arad încep să se remarce şi alte sporturi. O evoluţie semnificativă a avut

177
Augustin Mureşan, Rodica Colta, Doru Sinaci, Felicia Oarcea, Micălaca.Monografie, Editura Mirador,
Arad, 2010, p. 77.
178
Tiberiu Ţiganu, op. cit., p. 51-52.
179
Ştirea, an III, 1933, nr. 470, p. 2, art. Sportul arădean în decadenţă.
180
Idem, an IV, 1934, nr. 591, p. 2, art. Un apel pentru sportul românesc.
181
Ecoul, an X, 1934, nr. 113, p. 4, art. Succesul fotbalului.
182
Ştirea, an V, 1935, nr. 1025, p. 3, art. În preajma unui mare concurs de atletism organizat de „Astra”.

301
canotajul, având în vedere faptul că oraşul Arad era situat pe malul Mureşului183. Primul club
oficial de canotaj „Mureşul” fiinţa din anul 1890, primele ambarcaţiuni sportive fiind aduse
din Germania. La începutul secolului XX, popularitatea canotajului s-a datorat atât activităţii
întrecerilor sportive, cât mai ales a implicării unor personalităţi ale oraşului, oameni de
afaceri cum au fost cei din familiile de baroni Andreny şi Neumann184.
După Primul Război Mondial, în Arad au fost înfiinţate şi alte secţii de canotaj, la
cluburile A.M.E.F.A. şi „Hellas”. Clubul sportiv „Hellas” concepe şi o înnoire îndrăzneaţă,
luând în program înfiinţarea secţiilor de dame. Astfel, interesul pentru acest sport s-a mărit185.
Între anii 1930 şi 1932, canotajul arădean ajunge la apogeu „ca popularitate, atractivitate şi
spectaculozitate”186. În 1930, la înfruntarea pentru titlul naţional, care s-a dat între arădeni şi
timişoreni, a câştigat clubul „Hellas”. Un an de record absolut pentru cluburile de canotaj este
anul 1932, datorită organizării celei de a VII-a ediţie consecutivă a Campionatelor Naţionale
la Arad, fapt care a reprezentat nu doar o mare onoare pentru sportul arădean, ci şi „o
recunoaştere a capacităţii organizatorice şi de implicare a autorităţilor în viaţa sportivă a
oraşului de pe Mureş”187. La această ediţie au participat sportivi din Arad, Satu Mare,
Timişoara şi Bucureşti.
În anul 1932, asistăm la înfiinţarea unei noi societăţi sportive, ce purta numele
„Aradul”, având aceeaşi menire. Datorită faptului că acest club a contribuit şi el la cultivarea
sportului pe apă, conducerea Primăriei i-a pus la dispoziţie un teren de tenis în păduricea
oraşului, dar şi o baracă de lemn pe malul Mureşului pentru adăpostirea luntrelor de
canotaj188.
O altă manifestaţie sportivă importantă a avut loc la 16 august 1936, organizată de
clubul sportiv ciclist „Meteor”, din Arad, care invita publicul arădean să participe la
concursul pe ţară de ciclism, pentru comemorarea a 10 ani de la moartea tragică, întâmplată
din cauza unui accident în cursul antrenamentului, a fostului ciclist al clubului, Valaszkay
Alexandru. Cursa pornea de la gară, parcurgând câteva comune şi cartiere din municipiu,
până la punctul de sosire din faţa arenei „Gloria”, distanţa parcursă fiind de 75 km. Acest club
sportiv s-a evidenţiat totodată, prin faptul că era singurul care a înfiinţat o arenă pentru

183
Eugen Budişan, “Sportul arădean- tradiţii şi actualitate”, în Ziridava (Arad), 1979, an IX, nr. 11, p.
674.
184
Viorel Bitang, Tiberiu Ţiganu, Vasile Păltineanu, O istorie ilustrată a canotajului arădean, Arad,
Editura “Gutenberg Univers”, 2012, p. 119-120.
185
Tiberiu Ţiganu, op. cit., p. 213.
186
Ibidem, p. 122-123.
187
Ibidem.
188
Ştirea, an II, 1932, nr. 59, p. 3, art. Clubul sportiv Aradul.

302
ciclism, care a dat ca rezultat o generaţie sănătoasă şi „caracteristică pentru oraşul nostru”189,
ridicâd nivelul sportului românesc din perioada interbelică.

***
În perioada dintre cele două Războaie Mondiale, la Arad au început să fie
practicate şi sporturile considerate „nobile”, cum erau tenisul, patinajul şi nataţia, acestea
ocupând de asemenea timpul arădenilor pasionaţi de activităţile sportive. Au fost promovate
în special scrima şi gimnastica. La 1 iunie 1921, se deschidea „Academia de scrimă din
Arad”, lângă edificiile băilor militare, de pe ţărmul stâng al Mureşului. Datorită faptului că
majoritatea tinerilor din Arad obişnuiau să frecventeze ştrandul, aceştia aveau ocazia „de a
cultiva în acelaşi timp (...) elegantul sport”190. În asemenea situaţie, societatea sportivă
devenea un factor hotărâtor în mişcarea sportivă a românilor arădeni.
Un an mai târziu, erau aprobate statutele „Societăţii de Gimnastică din Arad”. Pe
lângă cultivarea gimnasticii „sistematice”, societatea se ocupa şi cu organizarea unor
festivităţi sportive. Gimnastica a fost considerată „un sport de mare însemnătate”191, de aceea,
un număr mare de tineri făceau parte din această societate. Dintre grupările de gimnastică pur
româneşti făceau mai parte „Şoimii României” şi „Astra”, care după trecerea crizei
economice, perioadă în care erau pe cale să îşi încheie activitatea, au reuşit să se
reorganizeze, participând, în anul 1936, la campionate unde s-a remarcat organizaţia sportivă
„Astra”.
Din a doua parte a perioadei interbelice, tenisul era cultivat de Societatea Sportivă
„Aradul”, înfiinţată în anul 1932. Preşedintele societăţii a fost în permanenţă primarul
oraşului, acest sport fiind practicat mai ales între intelectuali192.
În iarna anului 1937 se deschidea sezonul de patinaj din oraşul Arad, conducerea
clubului sportiv „Gloria” având grijă să ofere amatorilor acestui sport „un teren bine amenajat
din toate punctele de vedere”193. Deoarece iernile erau lungi şi friguroase, amatorii de patinaj
îşi procurau din timp abonamente, Gloria oferind cel mai bun teren de patinaj din Arad. Teren
bun de patinaj mai avea şi Asociaţia sportivă „Aradul” din păduricea oraşului, însă datorită
faptului că pe arena „Gloriei” patina elita Aradului, se recomanda tuturor elevilor să vină şi ei
în rândurile acestora, pentru a avea ocazia să fie în contact cu lumea bună.

189
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 44/1927, f. 129.
190
Românul, an X, 1921, nr. 107, p. 2, art. Academia de scrimă din Arad.
191
A. N.- S. J. Ar., Fond Tribunalul judeţului Arad. Secţia a III-a, dosar 85/1924-1944, f. 4.
192
J. Rednic, Sport- Album 1932-1933, Budapesta, 1933, p. 22.
193
Ştirea, an VII, 1937, nr. 1378, p. 2, art. Cel mai bun teren de patinaj.

303
 Însă, nici celelalte sporturi de iarnă nu erau abandonate. Amatorii de schi luau
dimineaţa trenul electric şi se îndreptau spre dealurile din Podgorie. Burghezia Aradului
prefera însă sania cu un cal, tuturor celorlalte sporturi, iarna fiind un sezon mai bun şi pentru
birjarii oraşului194.
În perioada interbelică, nataţia făcea parte de asemenea, dintre sporturile nobile,
fiind considerată una dintre cele mai frumoase ramuri sportive. În Arad, sportul nautic se
practica în special vara, pe albia râului Mureş. Însă, începând din toamna anului 1937,
tineretul arădean avea prilejul să practice acest sport la bazinul de înot al băilor „Simay” din
localitate, unde erau organizate mai multe concursuri, printre care şi de water-pollo.
În anul 1938, „Liga Navală Română”, al cărei preşedinte era regele Carol al II-lea,
dorea să activeze exerciţiile de înnot, deoarece coeficientul celor care nu ştiau să înnoate era
în medie de 72% în ţară. Drept urmare, s-a alcătuit un program de lucru în această privinţă.
Fiecare judeţ trebuia să ofere material informativ despre situaţia plajelor, bazinelor care
puteau fi întrebuinţate cu folos de copiii şi tinerii din diferite localităţi rurale şi urbane din
ţară195.
La activităţile care se desfăşurau în oraşul Arad, a contribuit şi manifestarea
sportivă organizată în fiecare an în ziua de 8 iunie, care era considerată ziua Neamului şi a
Regelui. Această zi era şi ziua sporturilor din România. De obicei, la serbările organizate cu
această ocazie luau parte majoritatea societăţilor sportive reprezentative ale judeţului. Însă, în
anul 1936, această zi a fost sărbătorită „mai grandios ca niciodată pe terenul Gloriei”, unde
defilau în faţa autorităţilor locale nu doar societăţile sportive, ci şi străjerii, cercetaşii şi elevii
şcolilor de la oraş. Accesul publicului era gratuit, perceperea taxelor de intrare fiind „strict”
interzisă196.
Urmărind componenţa echipelor sportive, de la fotbal şi alte sporturi de echipă,
până la sporturile mondiale (scrimă, atletism, nataţie, tenis de câmp, patinaj, ciclism, canotaj),
dacă până în 1918 majoritatea practicanţilor erau germani, evrei, maghiari, după Marea Unire
numărul românilor începe să crească. Totuşi minoritarii dominau sensibil categoria sporturilor
profesioniste. Raportul se răstoarnă în favoarea românilor, în epoca comunistă. Tinerii
proveniţi de la sate, cu calităţi fizice excepţionale, moştenite de la înaintaşi şi exersate în lupta
de existenţă, ce presupunea o condiţie fizică deosebită, îşi va spune cuvântul.

194
Ecoul, an X, 1935, nr. 748, p. 3, art. Efectele iernii la Arad. Sporturile de iarnă.
195
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 82/1938, f. 2.
196
Ibidem, dosar 94/1939, f. 1.

304
 CAPITOLUL X

Sărbători, aniversări şi evenimente importante

În perioada interbelică, s-a recurs la dimensiunea etico-estetică a sărbătorilor cu

caracter istoric, pentru amplificarea unor trăiri emoţionale1. Pe lângă sărbătorirea unor
realizări importante din istoria naţională, acest fapt avea ca principal scop apărarea integrităţii
teritoriale a României, mai ales după realizarea Unirii din 1918.
De asemenea, începând cu perioada interbelică, o atenţie specială a fost acordată
sărbătorilor istorice cu specific local, care erau aniversate cu mult fast. La fel de importante
erau pentru arădeni şi aniversările diferitelor personalităţi care au contribuit la înfăptuirea
Marii Uniri, dar şi a celor care s-au aflat la conducerea ţării în perioada interbelică. Chiar şi
unele evenimentele mai importante reprezentau motive de sărbătoare, ca de exemplu vizita
regelui Carol II efectuată la Arad.

1. Sărbători cu specific naţional

După 1918, în oraşul Arad, la fel ca în celelalte oraşe din România, o atenţie
specială s-a acordat sărbătorilor naţionale, cele mai importante fiind ziua de 24 ianuarie şi cea
de 10 mai, ce era „sărbătorită cu mult fast de întreaga ţară”2.
Întreaga ţară sărbătorea ziua de 24 ianuarie, deoarece ea reprezenta una din marile
zile de glorie ale istoriei României, când Al. I. Cuza, ales Domn al Moldovei şi Munteniei, a
realizat, la 1859, mult aşteptata Unire a Principatelor.

1
Vasile Golban, Dimensiunea etico-estetică a sărbătorii. Frumuseţea sărbătorii, Bucureşti, Casa de
editură „Panteon”, 1995, p. 67-68. Dimensiunea etico-estetică a unei sărbători provine din interferenţa a
două valori esenţiale. Pe de o parte se datorează esteticului, care „stăpâneşte facultatea de a transmite
oricare din valorile cultivate de om”, în timp ce eticul, ca valoare, întruchipează binele în toate ipostazele
sale.
2
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, Editura Paidea,
1999, p. 87.

305
 Această zi era sărbătorită şi de arădeni, an de an, cu un entuziasm deosebit. Uneori,
„Reuniunea femeilor române” din Arad oferea, cu acest prilej, o serbare patriotică, care avea
loc în sala „Teatrului Orăşenesc”, unde erau făcute declamaţii şi se asculta muzică aleasă3.
Concomitent, sărbătoarea era organizată şi de conducerea oraşului, care făcea pregătiri pentru
participarea tuturor cetăţenilor. Erau oficiate liturghii solemne la toate bisericile, la care
asistau unităţile trupelor de garnizoană, serbarea încheindu-se de obicei seara, cu muzică
militară. Treptat, ziua Unirii Principatelor începe să fie sărbătorită şi în şcoli, unde erau ţinute
conferinţe de către un profesori, în şcolile secundare şi de un învăţător, în cele primare. Elevii
participau la serbare, „prin producţiuni cu caracter patriotic naţional”4.
Cea mai importantă sărbătoare istorică din perioada interbelică era însă ziua de
10 mai, decretată ziua naţională a României, pentru că marca urcarea pe tron a regelui
Carol I.
Chiar dacă ziua era sărbătorită diferit de la un an la altul, această sărbătoare
naţională se desfăşura „într-un ritm înălţător”5. În anul 1921, la serbarea acestei zile a fost
invitată întreaga populaţie a oraşului, fără deosebire de confesiune şi naţionalitate. La
Catedrală, s-a vorbit despre rolul bisericii şi al şcolii în zilele de grele încercări ale neamului
românesc, iar trupa care a defilat reprezenta „un strălucitor fragment al armatei româneşti, dus
în pas de paradă, în întreaga ţară în acelaşi timp”6, pentru a prezenta triumful momentului
sărbătorii. Un participant la eveniment, surprinde atmosfera de sărbătoare de la încheierea
festivităţilor: „Străzile sunt acum pline de lume, trupa trece într-o atmosferă minunată, în
vreme ce populaţia aplaudă armata, mişcată de spectacolul ne mai văzut”7. În anul 1924,
sărbătoarea zilei de 10 mai începea, la Arad, cu adunarea unui numeros public în faţa
Primăriei, defilarea armatei, precedată de „Cohorta cercetaţilor”, reuşind să impresioneze din
nou, datorită Regimentului de cavalerie I Roşiori, pentru ţinuta lor impunătoare.
Contrar obiceiului de până atunci, în anul 1934, sărbătorirea zilei naţionale s-a
petrecut pe arena „Gloria”. Au participat toate autorităţile, în frunte cu episcopul Aradului,
Grigorie Comşa şi primarul Ioan Ursu. Tribuna devenise neîncăpătoare pentru marea
mulţimea care venise să asiste la demonstraţiile de gimnastică ale elevilor de la şcolile
secundare din localitate, care formau „un lot de peste 2.000 de executanţi”8.

3
Românul (Arad), an IX, 1920, nr. 14, p. 1, art. Serbarea doamnelor române cu prilejul zilei de 24
ianuarie.
4
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 359/1933, f. 28.
5
Ştirea (Arad), an VI, 1936, nr. 1192, p. 3, art. Ziua dinastiei.
6
Românul, an X, 1921, nr. 108, p. 1-2, art. 10 mai.
7
Ibidem.
8
Ştirea, an IV, 1934, nr. 636, p. 4, art. Grandioasa serbare de 10 Maiu pe Arena Gloriei.

306
 Pentru români, Unirea din 1918 a reprezentat cel mai măreţ eveniment pe care l-au
trăit, devenind, în deceniile care au urmat, „simbol al luptei pentru apărarea independenţei,
suveranităţii şi integrităţii teritoriale a ţării”9. Realizarea Marii Uniri s-a datorat, de asemenea,
Bisericii Ortodoxe, care a sprijinit idealurile de dreptate socială ale românilor, în contextul
favorabil european din anul 1918. Având în vedere faptul că în Transilvania mişcarea
naţională a fost cea mai puternică din toate teritoriile aflate sub stăpânire străină, la adunarea
de la Alba Iulia au participat mai mulţi clerici arădeni, unii de drept, iar alţii reprezentând
diferite instituţii, asociaţii ori reviste locale, cum era „Biserica şi şcoala”, care au fost
„adevărate tribune de popularizare a informaţiilor venite din partea forurilor naţionale pentru
realizarea unităţii naţionale a românilor”10. Dacă până atunci Alba Iulia era considerată
aparţinând numai unei provincii, de la 1 Decembrie 1918 ea devine „un simbol” al tuturor
românilor11.
Astfel, începând din perioada interbelică, ziua de 1 Decembrie devine o zi reper,
deoarece cu acea zi începea „istoria României tuturor românilor”12. De aceea, la Arad, în
fiecare an la 1 Decembrie, se serba „ziua desrobirii Ardealului”. Festivităţile începeau de
dimineaţă, prin întruniri, cum s-a întâmplat în anul 1920. Oraşul era împodobit cu drapele
naţionale13, acest obicei fiind respectat cu prilejul oricărei mari sărbători istorice14. Programul
serbării din acel an includea o conferinţă istorico-literară, recitări de poezii închinate Unirii şi
dansuri naţionale. Din relatările participanţilor, la aniversare au venit oameni de pe întreg
cuprinsul judeţului Arad, „ea manifestându-se într-o atmosferă entuziastă, proprie marilor
manifestări naţionale”15.
Cu toate acestea, până în anul 1925, într-o serie de localităţi de la graniţă unii
localnici nu ştiau ce înseamnă această sărbătoare, chiar dacă gazetele anunţau din timp
evenimentul şi programul. Spre exemplu, în comuna Pecica-Română, Primăria nu ştia că ziua

9
Victor Caţavei, „Aniversările unirii Transilvaniei cu România”, în Ziridava (Arad), 1979, an X, nr. 11,
p. 503.
10
Stelean-Ioan Boia, „Biserica arădeană şi Marea Unire din 1918”, în vol. III, Coord.: Doru Sinaci, Emil
Arbonie, Administraţie românească arădeană, Arad, Editura „Vasile Goldiş” University Press, 2011, p.
165-174.
11
Acţiunea Românească (Bucureşti), an I, 1924, nr. 3, p. 1, art. Alba-Iulia.
12
Gheorghe Ciuhandu , „1 Decembrie”, în Hotarul (Arad), an II, 1934, nr. 2, noiembrie, p. 1.
13
Tricolorul românesc a avut o mare însemnătate pentru români chiar şi înainte de Primul Război
Mondial. Românii, deşi respectau statul maghiar, nu ar fi renunţat vreodată la însuşi „semnul romanităţii
noastre”, după cum obişnuia să-l numească adesea Al. Vlahuţă, în articolele pe care le publica la
începutul secolului al XX-lea. Când purtau haine în culorile steagului românesc, românii doreau să arate
iubirea pentru neamul românesc, dorind „să rămână în veci români (…), ceea ce au fost strămoşii noştri”.
(Al. Vlahuţă, „Tricolorul”, în vol. Coord.: Iulian Negrilă, Ziarul Românul şi Marea Unire, Bucureşti,
Editura Politică, 1988, p. 113-114).
14
Buletinul municipiului Arad, Arad, anul XIV, nr. 7, 17 februarie 1936, p. 4.
15
Victor Caţavei, op. cit., p. 505.

307
de 1 Decembrie era o mare sărbătoare naţională, doar preotul se gândea să arboreze
drapelul16. De aceea, la începutul anilor `30, era organizată o amplă campanie pentru a
explica importanţa acestei zile istorice, despre care obişnuiau să vorbească marile
personalităţi culturale ale oraşului. Astfel, în anul 1932, cu ocazia sărbătoririi zilei de 1
Decembrie, Vasile Goldiş a vorbit despre însemnătatea Marii Uniri pentru românii din Arad,
dar şi din întreaga ţară, afirmând că va rămâne pentru posteritate cea mai frumoasă
sărbătoare, care reprezenta „înnoirea an de an a jurământului nostru de credinţă pentru
unitatea politică neştirbită a naţiunii române între hotarele ei fireşti (...), a jurământului nostru
de credinţă în solidaritatea noastră naţională deasupra vremelnicilor deosebiri de religie, de
clase sociale ori de concepţii referitoare la organizările împreunei vieţuiri a oamenilor”17.
Chiar dacă, după formarea noului cadru politic-teritorial din Europa Centrală, au
fost create condiţii favorabile dezvoltării naţiunilor, germenii unor rivalităţi s-au ivit şi
accentuat odată cu apariţia revizionismului, născut din convingerea popoarelor maghiar şi
austriac „că au fost victime ale învingătorilor, că au pierdut nemeritat teritoriile lor istorice,
care se cuveneau recuperate”18. Principalul obiectiv al politicii externe româneşti, pe tot
parcursul perioadei interbelice, a vizat menţinerea frontierelor trasate la sfârşitul Primului
Război Mondial. În aceste condiţii, între anii 1933-1938, la Arad au fost organizate
manifestaţii anitrevizioniste, la care au participat numeroşi locuitori ai oraşului, în frunte cu
personalităţile marcante ale vieţii publice locale19. De aceea, spre deosebire de alţi ani, în
1934, ziua Marii Uniri a fost serbată la chemarea „Ligii Antirevizioniste”, care a organizat în
capitala ţării şi în capitalele de judeţ adunări naţionale, dar şi demonstraţii împotriva
revizionismului maghiar, al căror răsunet trebuia „să se audă puternic la Geneva (...), dar mai
ales la Budapesta”20. La graniţa de Vest, „Liga” era susţinută şi de organizaţia patriotică
„Străjerii României”, care lupta pentru acelaşi scop21. Organizaţia s-a remarcat datorită
faptului că a reuşit să înfăptuiască „prin consensul unanim”, un climat al bunei înţelegeri şi de
colaborare între factorii de răspundere care se aflau la conducere22. În general, nu se dorea
nici o abatere de la lupta pentru apărarea graniţelor ţării, existând convingerea că „tăria

16
Voinţa Poporului (Arad), an III, 1925, nr. 36, p. 2, art. 1 Decembrie.
17
***Vasile Goldiş. Politică şi cultură (1919-1934), Arad, Editura Universităţii „Vasile Goldiş”, 1993,
p. 213.
18
Ioan-Aurel Pop, Istoria românilor, Bucureşti, Editura „Litera”, 2010, p. 159.
19
Arad. Monografia oraşului de la începuturi, până în 1989, Arad, Editura „Nigredo”, 1999, p. 166.
20
Gazeta Antirevizionistă (Arad), an I, 1934, nr. 13, p. 5, art. Ziua Unirii.
21
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 396/1933, f. 2.
22
Teofil Gh. Sidorovici , „Sensul nou al Unirii”, în De Strajă (Bucureşti), an II, 1939, nr. 1, ianuarie, p. 4.

308
sufletească unită prin sentimentul naţional, ne va înălţa spre gloria deplină”23, după cum
susţinea redactorul unei publicaţii clujene, într-un articol dedicat zilei de 1 Decembrie.
Din rândul sărbătorilor naţionale aniversate la Arad în perioada interbelică făcea
parte, de asemenea, comemorarea luptelor din timpul Primului Război Mondial. Astfel,
în primăvara anului 1927, la Palatul Cultural, avea loc o conferinţă ţinută de însuşi eroul
principal al luptelor de la Mărăşti, gen. Alexandru Mărgineanu. După ce a descris în linii
generale starea politică înainte de război, acesta a vorbit despre operaţiunile din Moldova ale
Armatei a II-a. Eroul de la Mărăşti „a fost viu aplaudat” pentru expunerea scenelor de vitejie,
care au contribuit la înălţarea moralului armatei române, pentru luptele de mai târziu24.
Însă, cea mai importantă operaţiune militară desfăşurată de Armata Română în
timpul Primului Război Mondial, pentru apărarea şi menţinerea frontului, a fost serbată în
anul 1937. Pentru că în anul respectiv se împlineau 20 de ani de la marea bătălie de la
Mărăşeşti, Societatea „Frontul Mărăşeşti”, constituită la iniţiativa foştilor luptători şi generali,
organiza serbări în întreaga ţară, pentru comemorarea „acestei date memorabile”25.
Sărbătoarea se ţinea mai ales în şcoli, directorii şcolilor contribuind la reuşita serbării, care
trebuia să aibă un caracter cultural şi naţional.
Începând din perioada interbelică, în Arad a fost sărbătorită şi ziua eroilor căzuţi
în război. În anul 1920, această zi a fost decretată ca sărbătoare naţională, fiind serbată în
toate oraşele şi comunele ţării, în fiecare an, în ziua Înălţării Domnului26.
La începutul perioadei interbelice, cu ocazia acestei sărbători, oraşul Arad era
pavoazat cu steaguri, răsunând de fanfarele şi muzica trupelor Garnizoanei, care se înşiruiau
pe ambele trotuare ale străzii Ioan Meţianu, până la poarta Cetăţii de peste pod. Episcopul
Aradului, Ioan Papp, celebra un parastas pentru eroi, la care asistau prefecţii şi primarii
judeţului Arad. După parastas, întreaga asistenţă pornea spre cetate, într-un lung convoi
deschis de elevii institutelor de învăţământ, oprindu-se la Monumenului Eroilor din piaţa
principală a Cetăţii, unde erau depuse flori27.
În anul 1929, după terminarea serbării, preşedintele Societăţii „Cultul Eroilor”, dr.
Miron Cristea, împărţea insigne celor care au participat la această sărbătoare naţională, „drept

23
Viaţa Ardealului (Cluj), an II, 1935, nr. 19, p. 1, art. 1 Decembrie.
24
Românul, an XII, 1927, nr. 16, p. 1, art. Serbarea bătăliei de la Mărăşti.
25
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 305/1937, f. 2.
26
Constantin Hamangiu, Codul general al României. Legi uzuale, vol. IX-X, Bucureşti, Editura Librăriei
„Viaţa românească”, 1919-1922, p. 346.
27
Voinţa Poporului, an III, 1925, nr. 22, p. 3, art. Ziua Eroilor în Arad.

309
mărturie vie că şi-au îndeplinit o înălţătoare datorie”28. Acesta îi îndemna pe arădeni să nu
uite că temeiul vieţii lor se datora, în primul rând, eroilor ţării.

2. Sărbători cu specific local

Pe lângă principalele sărbători naţionale, aniversate de toţi românii, arădenii mai
aveau şi sărbători istorice cu specific local. Prin conferinţe şi serbări, erau comemorate fie
personalităţi arădene, fie unele înfăptuiri istorice care, de-a lungul timpului, au contribuit la
realizarea idealului naţional al românilor.
Una dintre cele mai mari sărbători istorice locale o reprezenta ziua eliberării
oraşului Arad de sub administraţia străină. La data de 17 mai 1920, arădenii aniversau un an
de la intrarea trupelor române în Arad, un an de când gloriosul Regiment 6 Vânători,
împreună cu Regimentul 23 Artilerie îşi făcuseră intrarea triumfală în Arad, arborând
tricolorul românesc în turnul Primăriei, luând în stăpânire, în numele regelui Ferdinand I,
acest oraş. În vederea sărbătoririi acestei zile, întregul oraş a fost împodobit cu steaguri, iar în
bisericile româneşti s-a celebrat serviciul divin, la care au luat parte autorităţile militare şi
civile. Serbarea a fost urmată de un banchet la restaurantul „Crucea Albă”, la care au fost
invitaţi reprezentanţii societăţii române arădene, seara încheindu-se cu o petrecere dansantă29.
O altă aniversare specifică judeţului Arad avea loc la data de 20 martie în fiecare
an, când Liceul de băieţi din Arad serba amintirea patronului său, Moise Nicoară30. Ca
reprezentant al Şcolii Ardelene şi în acelaşi timp al mişcării culturale româneşti din prima
jumătate a secolului al XIX-lea, Moise Nicoară s-a situat în primele rânduri ale
personalităţilor din Transilvania şi Banat, în lupta pentru revendicări naţionale. Datorită
stăruinţelor lui, în anul 1829, s-a ales la Arad primul episcop ortodox român.
În anul 1926, cu prilejul acestei zile, s-a celebrat un parastas în Catedrală, pentru
veşnica odihnă a marelui luptător. Serbarea comemorativă s-a ţinut la Palatul Cultural, unde
directorul Liceului „Moise Nicoară” a rostit un discurs în care a evocat luptele purtate de
marele om de cultură pentru dezrobirea bisericii ortodoxe din Arad. Venitul serbării urma să
fie destinat realizării unui studiu asupra vieţii şi activităţii acestuia.
Populaţia Aradului arăta un deosebit interes faţă de aceste serbări, menite să
amintească de una dintre cele mai reprezentative personalităţi ale zbuciumatului trecut al
28
Apărarea Naţională (Arad), an II, 1929, nr. 17-18, p. 4, art. Chemare de „Ziua Eroilor”.
29
Românul, an IX, 1920, nr. 101, p. 3, art. Programul zilei de 17 mai. Aniversarea unui an de la intrarea
trupelor române în Arad.
30
Voinţa Poporului, an IV, 1926, nr. 9, p. 3, art. Serbarea Liceului Moise Nicoară.

310
oraşului, care a luptat timp de 10 ani, la începutul secolului al XIX-lea, pentru a trezi
conştiinţa naţională în aceste locuri.
Dintre sărbătorile cu caracter istoric aniversate la Arad în perioada interbelică
făcea parte, de asemenea, cea închinată revoluţiei lui Horia. La 15 aprilie 1934, cercul
studenţilor arădeni din Bucureşti a organizat un mare festival comemorativ dedicat acestei
revoluţii, de la care se împlineau 150 de ani. Festivalul începea, ca de obicei, cu un Te-Deum
festiv la Catedrală, oficiat de Episcopul Grigorie Comşa al Aradului. După masă, la „Teatrul
Comunal” era ţinută serbarea, care a început cu cântecul „Salut” de Ciprian Porumbescu,
urmând mult aşteptata conferinţă a lui Octavian Goga. Publicul arădean a avut ocazia de a
viziona totodată, drama istorică „Zorile” de Şt. O. Iosif, care s-a jucat la finalul
comemorării31.
Ziua de 1 mai era sărbătorită la Arad şi în perioada interbelică, „în cea mai mare
linişte şi ordine”. Fiind, de obicei, o zi însorită, lumea se aduna de dimineaţă în pădurile
oraşului, la umbra răcoritoare a arborilor, petrecând în sunetele muzicii muncitoreşti până
seara, în voie bună şi veselie. Magazinele erau închise toată ziua. Trenul orăşenesc şi toate
trăsurile împodobite cu flori, vesteau pe străzi sărbătoarea învierii naturii.

3. Sărbători religioase
Apartenenţa românilor la ortodoxism a fost foarte puternică, în perioada dintre
cele două Războaie Mondiale. Românii se considerau ortodocşi prin fiinţa lor etnică, „într-
atât încât nici nu mai întrebuinţau noţiunea ortodoxism ca pe un mijloc de diferenţiere”32,
aceasta fiind parte componentă a naţiunii, sinonimă cu naţiunea română. Spre deosebire de
catolici, care ascultau slujba „într-o limbă pe care cei mai mulţi nu o cunosc”33, românul
ortodox nu participa efectiv la o slujbă religioasă decât atunci când era făcută în româneşte,
ceea ce dovedeşte că el se încadra perfect în naţia sa, care nu putea fi decât ortodoxă.
Pentru români însă, credinţa şi Biserica Ortodoxă au mai avut şi o însemnătate
istorică. Fără Biserica Ortodoxă română nu s-ar fi putut forma individualitatea noastră
naţională, deoarece aceasta a avut, de cele mai multe ori, un rol covârşitor în viaţa naţiunii

31
Ecoul (Arad), an IX, 1934, nr. 246, p. 4, art. Comemorarea revoluţiei lui Horia la Arad.
32
Ştirea, an IX, 1939, nr. 2004, p. 2, art. Ortodoxismul nostru.
33
Arşavir Acterian, Intelectualitatea interbelică între ortodoxie şi tradiţionalism, Bucureşti, Editura
„Vremea”, 2008, p. 48.

311
române. Astfel, se poate considera că „viaţa noastră bisericească a fost totdeauna una cu viaţa
noastră naţională”34.
Din cauza „falimentului moral” în care se afla societatea românească la sfârşitul
Primului Război Mondial, fenomen considerat la fel de grav precum criza economică şi
politică generală a statelor europene, evoluţia normală a societăţii interbelice spre progres şi
civilizaţie părea a se afla în stagnare. În aceste condiţii, biserica, „care veacuri de-a rândul a
fost strajă puternică a marilor comori sufleteşti ale poporului nostru”35, era chemată să
contribuie la restabilirea înţelegerii şi a unei convieţuiri paşnice între oameni. Însă, biserica se
confrunta cu o „mulţime de neajunsuri şi suferinţe”36, motiv pentru care, începând din anul
1918, când deja se întrevedea sfârşitul războiului, se dorea o reorganizare a Bisericii
Ortodoxe, iar educaţia creştină şi culturală a societăţii să se realizeze după un plan mai precis.
Având în vedere faptul că începând din perioada interbelică se punea mai mare preţ pe viaţa
internă a bisericii şi pe „cultivarea sufletului şi inimei”, preoţii din Arad doreau să dea „un
suflu nou vieţii bisericeşti”37 prin oficierea zilnică a Sfintei Liturghii. O altă decizie de
susţinere a bisericii, venea din partea Episcopului oraşului Arad, Grigorie Comşa. În ziua de 6
octombrie 1926, acesta convoca la Episcopie pe fruntaşii vieţii publice din Arad, pentru
reorganizarea filialei locale a „Societăţii ortodoxe a femeilor române”, cu scopul construirii
de noi biserici, după exemplul Societăţii din Cluj38.
De asemenea, la începutul anilor´30, la Arad se organizau conferinţe cu subiect
religios, la iniţiativa preoţilor de la Catedrala ortodoxă română din Arad„. O asemenea
conferinţă avea loc în primăvara anului 1934, în Sala festivă a Liceului „Moise Nicoară”, în
cadrul căreia pr. Caius Turicu a vorbit despre menirea bisericii de-a lungul veacurilor şi
despre rolul pe care îl avea preoţimea în vederea îndrumării oamenilor şi de refacere a
instituţiilor bisericeşti, după realizarea Marii Uniri39.
În perioada interbelică, majoritatea locuitorilor oraşului Arad erau credincioşi,
obişnuind să participe, an de an, la toate sărbătorile religioase stabilite de Biserică. Un fapt
obişnuit îl reprezenta şi deplasarea la mănăstiri, cu ocazia hramurilor acestora40. Transilvania

34
N. Popovici, „Legea ortodoxă în trecutul nostru”, în vol. Biblioteca creştinului ortodox, nr. 3, Arad,
Tiparul Tipografiei Diecezane, 1925, p. 6.
35
Ştirea, an IV, 1934, nr. 756, p. 4, art. Să păstrăm autoritatea bisericii.
36
Biserica şi şcoala (Arad), an XLII, 1918, nr. 31, p. 1, art. Arhiereii noştrii.
37
Cuvântul Ardealului (Arad), an I, 1926, nr. 52, p. 1, art. „Societatea ortodoxă a femeilor române”.
Organizarea filialei din Arad.
38
Ibidem.
39
Ştirea, an IV, 1934, op. cit.
40
Marea istorie ilustrată a lumii. România. De la Mihai Viteazul la U.E., Bucureşti, Editura „Litera
Internaţional”, 2009, p. 70.

312
era cea mai mozaicală provincie din punct de vedere religios, aici fiind întâlnite aproape toate
confesiunile. Cu toate acestea, între populaţia de diferite religii a existat întotdeauna o bună
înţelegere, ca dovadă stând faptul că aceştia obişnuiau să frecventeze şi alte biserici, în zilele
de sărbătoare, decât cele de care aparţineau din punct de vedere confesional. Spre exemplu, la
începutul anului 1930, la sărbătoarea Botezului Domnului, participau atât ortodocşi, dar şi
evrei, care s-au adunat în faţa Catedralei unde se ţinea serviciul Sfinţirii apei41.
Dintre sărbătorile religioase legale, stabilite prin legea repausului duminical,
făceau parte de asemenea: toate Duminicile de peste an, Anul Nou, sărbătoarea Sfântului
Gheorghe, care se ţinea la 23 aprilie, Paştile şi Crăciunul, în zilele de 25 şi 26 decembrie42.
La fel ca şi astăzi, în perioada interbelică arădenii acordau o deosebită importanţă celei mai
mari sărbători religioase: Crăciunul. Cu ocazia acestei sărbători, în anul 1935 s-a ţinut un
festival la Palatul Cultural, unde Şcoala normală de băieţi “Dimitrie Ţichindeal” a prezentat
publicului arădean un bogat şi reuşit program. Numerosul public, în frunte cu elita
românească locală, avea ocazia să asiste la un festival care amintea de frumoasele datini
româneşti şi de sărbătorile de altădată. Având în vedere faptul că în societatea modernă din
acea perioadă datinile străvechi nu mai erau amintite nici măcar la sate, colindele executate de
corul şcolii au fost punctele cele mai aplaudate de publicul care umpluse „până la ultimul loc
sala Palatului Cultural”43.
În cadrul festivalului, directorul şcoli, Caius Lepa, a vorbit despre importanţa
folclorului în viaţa unui sat şi a păstrătii materialului etnografic înainte de totala lui dispariţie.
Sărbătoarea Sfintelor Paşti, a fost la fel de respectată de populaţia oraşului Arad
în perioada interbelică. De asemenea, Prefectura oraşului Arad lua următoarele dispoziţii: de
vineri până duminică erau oprite toate reprezentaţiile de teatru, cinematograf şi concerte, nu
se admitea nici un fel de muzică în localurile publice sau în cafenele, însă magazinele puteau
fi deschise. Toate oficiile erau închise, iar dintre fabrici doar cele care funcţionau permanent
puteau să lucreze. În Vinerea Mare se serba în Catedrală serviciul divin la care participau
autorităţile militare şi civile din localitate.
Arădenii obişnuiau să participe în fiecare an şi la serbarea de Anul Nou, care era
organizată, încă din anul 1920, de doamnele române din Arad, sub forma unei petreceri
naţionale. Gândurile oamenilor se îndreptau asupra a tot ceea ce noul an le va aduce, dar mai
ales asupra intereselor naţionale, unica dorinţă fiind ca anul care urma să-i găsească uniţi,

41
Biserica şi şcoala, an LIV, 1930, nr. 3, p. 8, art. Boboteaza la Arad.
42
Almanach Argus 1927, Bucureşti, Editura „Luceafărul”, 1927, p. 46-47.
43
Ştirea, an V, 1935, nr. 1086, p. 5, art. Festivalul de Crăciun dela Palatul Cultural din Arad.

313
deoarece la acea vreme exista simţul solidarităţii în întreaga ţară. Ţinând cont de această
solidaritate, doamnele române din Arad organizau în ajunul Anului Nou o serbare în
saloanele Hotelului „Crucea Albă”, la care era invitată să participe întreaga societate
românească din oraş. Acest gen de serbări, care se organizau şi în celelalte judeţe învecinate
Aradului, nu reprezentau un simplu motiv de distracţie, ci „o petrecere a tuturor românilor din
Arad, uniţi prin sentimente şi credinţă”44 pentru a petrece împreună primele clipe ale Anului
Nou.

4. Aniversări şi evenimente importante

În ceea ce priveşte sărbătorirea unor personalităţi, în perioada interbelică existau
câteva aniversări mai importante, la care ţineau arădenii, cum erau: aniversarea zilei de
naştere a Regelui Ferdinand I şi onomastica regelui Mihai, moştenitorul tronului, dar şi ziua
de naştere a principelui moştenitor Carol al II-lea, iar la 29 octombrie, ziua de naştere a
Reginei Maria.
La 24 august 1920, la Arad era aniversată ziua de naştere a Regelui Ferdinand I,
cu ocazia împlinirii vârstei de 53 de ani. Prefectura oraşului organizase sărbătorirea acestei
zile, considerată foarte importantă din punct de vedere istoric şi pentru arădeni. Cu această
ocazie, autorităţile locale au asistat la serviciul religios din Catedrală, iar edificiile,
magazinele şi localurile au fost împodobite cu steaguri, singurele care funcţionau fiind
uzinele de necesitate publică45.
O aniversare importantă avea loc la Arad în anul 1936, la 29 octombrie, cu prilejul
zilei de naştere a Reginei Maria. În faţa Catedralei, generalul Alexandrescu a ţinut soldaţilor
o scurtă cuvântare în care evoca devotamentul faţă de regina Maria, care, în timpul războiului,
prin bunătatea sufletului său, a arătat o deosebită grijă faţă de răniţii din spitale, pe care îi
îngrijea cu mult interes. La finalul serbării, a urmat o defilare a soldaţilor prin faţa
autorităţilor militare şi civile, printre personalităţile care au participat la sărbătoare
remarcându-se Episcopul Aradului, Andrei Mager, primarul oraşului, Romul Coţioiu, dar şi
directorul Liceului „Moise Nicoară”, Ascaniu Crişan46.
După revenirea sa în ţară, Carol al II-lea s-a bucurat de „un capital de simpatie
foarte mare în rândul opiniei publice”47, regele fiind simpatizat „în ciuda scandalurilor
provocate de relaţiile sale clandestine, după căsătoria sa din 10 mai 1921 cu Elena, fiica
44
Românul, an IX, 1920, nr. 7, p. 1, art. Serbarea Anului Nou.
45
Idem, an IX, 1920, nr. 179, p. 3, art. Programul zilei de 24 august.
46
Ştirea, an VI, 1936, nr. 1329, p. 2, art. Serbarea zilei Reginei Maria.
47
Petre Ţurlea, Carol al II-lea şi Iuliu Maniu, Bucureşti, Editura „Semne”, 2013, p. 25.

314
regelui Greciei”48. Însă, au existat şi politicieni care au considerat că restauraţia nu s-a făcut
cu acordul poporului român, Vintilă Brătianu considerând-o chiar compromiţătoare.
Cu toate acestea, în anul 1931, când se împlineau 38 de ani de la naşterea lui Carol
al II-lea, „întreaga Românie îmbrăca haine de sărbătoare”49. În Catedrala din Arad avea loc
un Te-Deum, la care lua parte atât armata, cât şi reprezentanţii şcolilor şi diferitelor societăţi.
După masă, la Palatul Cultural avea loc o serbare în onoarea regelui. Publicul care „abia
încăpea în sală”50, asculta în picioare imnul regal, cântat de corul „Armonia”. Rectorul
„Academiei Teologice”, Teodor Botiş, a ţinut o conferinţă în care a vorbit cu mândrie despre
tânărul suveran, care a contribuit, prin dezvoltarea culturii naţionale, la ridicarea „prestigiului
neamului nostru pe un piedestal egal cu alte neamuri mari”51.
La finalul serbării, un elev de la Liceul „Moise Nicoară” a recitat o poezie şi s-au
executat mai multe dansuri naţionale de câteva fete de la Liceul „Elena Ghiba Birta”.
Între evenimentele mari rămase în amintirea locuitorilor din oraş, se numără
vizitele întreprinse de diferite personalităţi ale perioadei interbelice, după cum reiese din
presa locală, care obişnuia să descrie detaliat fiecare vizită considerată importantă pentru
Arad. La fel de importante au fost considerate marile evenimente care au contribuit la
realizarea marelui deziderat al românilor din provinciile aflate, până la 1918, sub autoritate
străină, şi formarea statului naţional unitar român. Erau evenimente la care arădenii au avut
un rol deosebit de important.
Adunarea Naţională de la Alba Iulia a rămas în amintirea participanţilor arădeni.
Deşi mulţi dintre cei care urmau să participe la marele eveniment nu ştiau că acolo se va
decreta unirea Transilvaniei cu România, majoritatea gândindu-se la o „Transilvanie
federalizată”, după cum relatează preotul istoric Pavel Vesa52, ei se pregăteau, cu mult
entuziasm, într-o dimineaţă de început de iarnă, să ia parte la deciziile care anunţau mult
aşteptata reformă din istoria României. Mulţi arădeni îşi amintesc cum, înainte de a pleca cu
trenul spre Alba Iulia, au confecţionat un drapel mare pe care au scris: „Vrem Unirea cu ţara
mamă”, iar trenul a fost ornamentat „cu pănglicuţe, cu hârtii, tricolor făcute”53. Istoricul
Silviu Dragomir, relatează de asemenea, impresionat de „imensitatea de oameni” ce se
îndrepta spre oraşul Unirii, cum „cu toate geamurile sparte ale vagoanelor (...), nu ne era frig.

48
Aurelian Petrilă, Studiul istoria românilor , Arad, Editura „Concordia”, 2010, p. 127.
49
Biserica şi şcoala, an LV, 1931, nr. 43, p. 2, art. Ziua naşterii M.S. Regelui Carol II.
50
Ibidem.
51
Ibidem.
52
Vasile Bogdan, Când Dumnezeu a fost cu românii. 1 Decembrie 1918, o zi pentru istorie, Timişoara,
Editura „Eurostampa”, 2012, p. 450.
53
Ibidem.

315
Plecaserăm bine îmbrăcaţi. (...) Aveam trenuri la dispoziţie câte ne trebuiau şi locomotiva se
oprea la toate haltele. (...) Oamenii se îmbrăţişau. Se revedeau ca după o lungă despărţire. (...)
Vestea ajunsese pe front, la lagărele de prizonieri şi o bună parte din ei au pornit-o, cum
puteau, cu trenurile, căruţele sau chiar pedestru, de-andreptul la adunare”54.
Atmosfera de sărbătoare din ţară a fost descrisă, de asemenea, de Nicolae Valea,
unul dintre arădenii care au participat la Unirea din 1918. În anul respectiv, acesta făcea parte
din delegaţia de 22 de persoane formată din reprezentanţii Ineului. După ce a luat parte la
şedinţa ţinută în casa lui Ştefan Cicio-Pop, unde s-au hotărât problemele legate de organizarea
şi desfăşurarea Adunării Naţionale, acesta aştepta ziua plecării la Alba Iulia. Îşi amintea cum
„călătorind cu trenul în condiţii destul de grele, am ajuns în seara zilei de 30 noiembrie la
Alba Iulia. (...) Ne număram între cei dintâi sosiţi... Mâine zi, adică la 1 Decembrie, am luat
parte la istorica adunare. (...) Au rămas şi vor rămâne în inimă, ca de altfel a tuturor
participanţilor, neşterse clipele de nespusă bucurie şi emoţie ce ne-a cuprins pe toţi la auzul
declarării pentru veşnicie a unirii Transilvaniei cu România”55.
Un eveniment important, care a rămas mult timp în amintirea arădenilor, a fost
intrarea trupelor române în Arad. După înfăptuirea Marii Uniri, la intervenţia Guvernului
României a fost autorizată intrarea trupelor române în oraşul Arad. Ziarul „Românul” din 18
mai 1919 titra cu litere mari: „Bun sosit. Intrarea armatei române în Arad”, materialele
publicate în acest ziar amintind momentele istorice din zilele de 16, 17, 18 mai, fiecare fiind
prezentat în ordine. Lt. col. Vasilescu, reprezentant al guvernului român, anunţa oficial că
armata română va intra în oraş. În aceeaşi zi a fost arborat drapelul românesc la Primărie şi la
toate instituţiile importante din oraş.
În ziua de 17 mai, în întâmpinarea armatei care venea dinspre Curtici, au pornit
mii de oameni. La sosirea Regimentului 6 Vânători, „ovaţiile nu mai conteneau”56, primirea
oficială având loc în faţa primăriei. Trupele au fost dispuse în careu, în momentul sosirii
maiorului Perraud, comandantul batalionului francez57. După acest moment au urmat
discursurile, primul care a vorbit fiind vicarul episcopiei I. Păcăţian, omagiind armata

54
Silviu Dragomir, Adunarea naţională a Unirii: 1 Decembrie: cu 12 ilustraţii, cuprinzând singurele
vederi originale de la Adunarea Naţională din 1918, Cluj, Editura Astra: Krafft & Drotleff, 1929, p. 21-
23.
55
Nicolae Valea, „Din amintirile unui participant la Unirea de la 1 Decembrie 1918”, în Ziridava (Arad),
1979, nr. 11, p. 99.
56
Corneliu P. Maior, „Aradul şi zona de vest după Marea Unire”, în Ziridava (Arad), 1993, an XVI, nr.
18, p. 346.
57
Andrei Caciora, Mircea Timbus, Oraşul şi judeţul Arad după 1 Decembrie 1918. Din amarul lunilor de
tranziţie către administraţia română. Studiu şi documente, Arad, Editura „Gutenberg Univers”, 2008, p.
81-82.

316
română, în continuare autorităţile locale asigurând populaţia de ocrotire, fără deosebire de
religie sau naţionalitate. A urmat defilarea regimentului de vânători în sunetele fanfarei
militare. După paradă, colonelul Piriciu, comandantul Regimentului a fost invitat în sala
festivă a Primăriei, acesta cerând membrilor administraţiei să-şi continue munca, servind
interesele statului român.
În duminica zilei de 18 mai, avea loc serviciul divin în Catedrală, în prezenţa unei
delegaţii a armatei, iar la cererea miilor de români veniţi din judeţ, avea loc o nouă defilare a
armatei. Astfel, la data de 20 mai 1919, Aradul se afla sub administraţie românească,
funcţionarii publici fiind obligaţi să depună jurământul de loialitate faţă de Regatul României,
iar trupele franceze părăseau Aradul la 19 iulie, luându-şi rămas bun într-un cadru sărbătoresc
de la oficialităţile oraşului Arad58.
Pentru arădeni, unul dintre cele mai importante evenimente s-a petrecut în vara
anului 1919, când la începutul lunii iulie sosea la Arad I.I.C. Brătianu, preşedinte al
Guvernului, dar şi al delegaţiei României la Conferinţa de pace de la Paris. Acesta a fost
întâmpinat de un numeros public, printre mulţimea care venise la gară numărându-se şi P.S.
Sa Ion I. Papp, episcopul Aradului, însoţit de dr. Iustin Marşieu, prefect al judeţului şi al
oraşului Arad, dar şi de avocaţi şi învăţători. De peste tot se auzeau urale de: „Să trăiască
făuritorul României Mari”59.
I.I.C. Brătianu a fost însoţit de Alexandru Lapedatu, membru al Academiei
române. Episcopul Ion I. Papp adresa primele cuvinte de bun venit lui I.I.C. Brătianu,
mărturisindu-i că arădenii se simt fericiţi având ocazia de a-l vedea la Arad, mulţumindu-i
totodată pentru lupta dusă în vederea păstrării graniţelor României Mari. În răspuns, Brătianu
îşi exprima bucuria de a se afla în Aradul românesc, afirmând că „românii uniţi au datoria de
a apăra în continuare ţara”60, iar pentru îndeplinirea obligaţiilor faţă de poporul român cerea o
muncă comună, sinceră şi strâns unită. În continuare, mulţumea pentru frumoasa primire
exprimându-şi speranţa că năzuinţele întregii românimi vor fi realizate. Înainte de plecare,
timp de o oră cât a stat trenul în gara Arad, Brătianu a stat de vorbă cu cei prezenţi, prefectul
I. Marşieu prezentând situaţia judeţului şi oraşului Arad.
Un alt eveniment important petrecut la Arad în perioada dintre cele două Războaie
Mondiale era considerat şi vizita întreprinsă de generalul Averescu, în calitate de prim-
ministru al României, în 29 august 1921, la întoarcerea în ţară, după concediul din Viena. La

58
Acest eveniment este descris mai detaliat în cadrul Capitolului II, la p. 9-10.
59
Românul, an I, 1919, nr. 57, p. 2, art. Sosirea d-lui I.I.C. Brătianu în Arad.
60
Ibidem.

317
intrarea pe teritoriul ţării, generalul a fost întâmpinat de către Constantin Argetoianu,
ministrul de Interne, împreună cu autorităţile locale, dar şi de cetăţenii oraşului, recunoscători
„activităţei marelui om de stat”61, care doreau să contribuie la succesul acestei manifestaţii.
Tot la începutul perioadei interbelice, oraşul Arad a fost vizitat pentru întâia oară
de către Regele Ferdinand I. Astfel, ziua de 10 noiembrie 1923, a rămas o zi importantă în
amintirea arădenilor, după cum afirmau ziarele din perioada interbelică.
În acea zi de toamnă, marele suveran al României sosea la Arad dimineaţa cu un
tren special, fiind întâmpinat la gară de primarul Aradului, Ioan Robu, care i-a oferit după
strămoşescul obicei „pâine şi sare, semnele ospitalităţii, pe o tavă de argint”62. Apoi, regele
asista la defilarea armatei, dând mâna cu toţi intelectualii ieşiţi în întâmpinarea lui, în piaţa
Gării fiind primit cu urale de către 4.000 de oameni. În continuare, suveranul a vizitat oraşul,
Catedrala Ortodoxă, unde a luat parte la serviciul divin, urmând să viziteze fabricile din
localitate, fiind interesat să vadă cum funcţiona Fabrica „Astra”. Suveranul a mai vizitat
Muzeul Palatului Cultural, unde şi-a exprimat sincera recunoştinţă pentru buna primire,
precum şi pentru buna impresie pe care i-a lăsat-o oraşul, ultima vizită întreprinsă fiind la
Liceul „Moise Nicoară”. La ora 7 seara, regele a plecat la gară însoţit de toată asistenţa
entuziastă, urcând în trenul regal care se pregătea să părăsească Aradul.
Unul din marile evenimente petrecute la Arad şi mult aşteptat de arădeni a fost
vizita Regelui Carol al II-lea. La 13 iunie 1937, Aradul a făcut Regelui Carol al II-lea „o
primire triumfală: zeci de mii de ţărani, intelectuali şi toate grupările sportive din Arad şi
judeţ aclamau pe Majestatea Sa Regele”63. Primirea suveranului avea loc în Gara Aradului,
fiind urmată de o grandioasă defilare în piaţa Primăriei.
De la Catedrală, regele şi suita sa s-au îndreptat, în uralele nesfârşite ale mulţimii
de orăşeni şi săteni, spre piaţa Primăriei, luând loc într-o tribună special construită, de unde a
privit defilarea celor 30.000 de săteni, veniţi din toate colţurile judeţului. În tribună se aflau
de asemenea, primarul şi prefectul Aradului. Banderii de călăreţi în costume naţionale din
comunele apropiate oraşului, dar şi membrii Căminului cultural din Covăsânţ luau parte la
această sărbătoare. Defilarea a durat aproape două ore, populaţia de la şes alternând cu cea
din regiunile muntoase ale judeţului, „varietatea costumelor producând un efect admirabil”64.
În tot timpul defilării, uralele locuitorilor nu s-au oprit nici un moment. Populaţia ţinea să-şi

61
Gazeta Aradului (Arad), an I, 1921, nr. 49, p. 1, art. Vizita d.lui prim-ministru gen. Averescu.
62
Solidaritatea (Arad), an II, 1923, nr. 5, p. 1, art. Regele Ferdinand la Arad.
63
Ştirea, an VII, 1937, nr. 1505, p. 1, art. Aradul a făcut Majestăţii Sale Regelui o primire triumfală.
64
Ibidem.

318
manifeste, în felul acesta, admiraţia faţă de regele ţării. Aproape toate grupele de săteni erau
însoţite de orchestre şi fanfare care cântau în timpul defilării.
La finalul acestor manifestaţii, suveranul a asistat la o frumoasă demonstraţie
nautică, un concurs de canotaj pe Mureş. De pe balconul Societăţii Sportive „Mureş”, regele a
privit apoi defilarea sportivilor, fiind salutat de către preşedintele „Federaţiei nautice din
Arad”, Cornel Iancu. Pe râu defilau peste 40 de bărci, regele mulţumind preşedintelui
federaţiei pentru demonstraţia nautică.
După 1918, pe lângă sărbătorile cu specific naţional, încep să fie sărbătorite şi cele
care se refereau la marile înfăptuiri din istoria locală a oraşului. Spre deosebire de perioada
anterioară, locuitorii Aradului aveau ocazia de a sărbătorii zilele de naştere ale unor
personalităţi care se aflau la conducerea ţării, în timp ce vizitele unor personalităţi politice
erau văzute la fel de importante, fiind întâmpinate cu mult fast. Totodată, apartenenţa
românilor la ortodoxie devine mai pronunţată, sărbătorile religioase din timpul anului fiind
respectate odată cu reorganizarea Bisericii Ortodoxe.

319
 CAPITOLUL AL XI-LEA

Probleme sociale. Infracţionalitatea, prostituţia,

alcoolismul, şomajul, ocrotirile sociale

Perioada interbelică a fost şi o epocă de mari prefaceri sociale, care au dus la

schimbarea unor vechi deprinderi. O consecinţă a războiului, care s-a resimţit la nivelul întregii
societăţi, imediat după realizarea Marii Uniri, a fost ieşirea în prim plan a „marelui anonim”, a
omului de rând. Războiul Mondial a fost războiul maselor, care au dus greul pe front, iar la
întoarcerea din marea conflagraţie mulţi considerau că li se cuvine o soartă mai bună. Ţăranii
întorşi din război îşi găseau casele distruse, familiile pierdute, iar orăşenii la fel, se vedeau în
situaţia de a nu mai avea locuri de muncă, deoarece întreprinderile care se adaptaseră cerinţelor
de război nu-şi mai aveau rostul. Dacă însă cei mai mulţi s-au întors acasă pentru a-şi relua
traiul normal, o parte dintre cei care au supravieţuit războiului n-au reuşit să se adapteze prea
uşor noilor condiţii, recurgând la tot felul de fapte reprobabile, unii din dorinţa de a se
îmbogăţi, iar alţii pentru a trăi de la o zi la alta. Ritmul vieţii s-a accelerat în perioada
interbelică, „existând sentimentul că statul naţional unitar trebuia să evolueze pe noi
coordonate, superioare”1, preocupările pentru viitorul ţării devenind o expresie a cotidianului.

1. Infracţionalitatea
În anul 1925 cotidianul local „Voinţa Poporului” anunţa că Aradul tindea să devină
„un paradis al hoţilor”. Zilnic erau semnalate diferite spargeri şi furturi comise de vagabonzii
şi pungaşii din oraş. Unul dintre cei mai faimoşi era Leff, un evreu care se afla în relaţii cu un
contrabandist celebru, Rainer. Pentru siguranţa oraşului, poliţia a fost atenţionată să-i găsească.

1
Istoria românilor. România întregită (1918-1940), vol.VIII, coord. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2003, p. 55.

320
 Şi în anul 1933 „spargerile erau în serie”, Chestura fiind asaltată de reclamaţii ale
locuitorilor din toate cartierele municipiului. Principala cauză nu era atât criza economică, cât
indolenţa locuitorilor care îşi lăsau locuinţele pradă celor care doreau să trăiască fără muncă.
Prin neglijenţa lor, cetăţenii arădeni ofereau hoţilor ocazia să profite de această situaţie.
Păgubaşii acuzau Poliţia că nu îşi face datoria, însă cei mai vinovaţi de situaţie erau chiar ei.
Hoţii erau obişnuiţi să forţeze uşa locuinţelor şi să fure din casă haine şi obiecte, dar şi sume
mari de bani. Astfel i s-a întâmplat unei văduve care locuia pe strada Romul Veliciu, care
reclama autorităţilor poliţieneşti că în lipsa ei de acasă, nişte necunoscuţi i-au spart locuinţa
furând un ceas de argint cu lanţ de aur în valoare de 3.000 de lei, haine şi lucruri casnice în
valoare de 10.000 de lei2.
Printre cei mai cunocuţi hoţi se număra şi un individ dispărut de doi ani din Arad, în
urma unui furt comis la domiciliul unui locuitor. În anul 1922, el a fost arestat de un sergent de
stradă, după ce a fost recunoscut de victima de la care furase bijuterii în valoare de 40.000 lei,
dar şi o sumă de 20.000 lei3. În acelaşi an, în Gara din Arad un comerciant din Budapesta a fost
jefuit de un milion de lei.
În anul 1929 are loc „o senzaţională spargere” la Uzinele Electrice din Arad,
spărgătorii necunoscuţi reuşind să sustragă din casa Uzinelor Electrice suma de 650.000 lei4. La
fel s-a întâmplat şi la cinematograful din Cetate, jefuit de indivizi necunoscuţi, întorşi noaptea
în localul cinematografului, spărgând casa cu bani, de unde au ridicat întreg conţinutul.
Spărgătorii încep să devină teama proprietarilor de magazine. În lipsa gardianului
care păzea „Magazinul de pielărie” din Piaţa Avram Iancu, hoţii reuşeau să pătrundă în
magazin de unde au furat marfă în valoare de 50.000 lei. În aceeaşi noapte, avea loc o spargere
şi la „Agentura de Textile”, de unde s-a furat marfă în valoare de 20.000 lei. Un bătrân care
avea locuinţa deasupra magazinului a auzit zgomot şi a ieşit la geam, însă „fiindu-i frică, a
căutat să vadă dacă uşa camerei lui era zăvorâtă bine”5.
În anul 1934, furturile de bicicletă se aflau pe primul loc în oraşul Arad. Un astfel de
furt s-a petrecut chiar în centrul oraşului. Unui arădean, care şi-a lăsat bicicleta marca „Görike”
în faţa firmei „Andrenyi” din Bulevardul Regina Maria, „nu mică i-a fost mirarea, când
revenind pentru a-şi continua drumul, bicicleta dispăruse”6.

2
Ştirea (Arad), an III, 1933, p. 4, art. Din judeţ.
3
Solidaritatea (Arad), an I, 1922, nr. 9, p. 3, art. Hoţ recunoscut pe stradă.
4
Voinţa Poporului (Arad), an VII, 1929, nr. 21, p. 3, art. Senzaţională spargere.
5
Ştirea, an IV, 1934, nr. 690, p. 2, art. Două spargeri într-o noapte.
6
Idem, an IV, 1934, nr. 707, p. 3, art. Furturi.

321
 Având în vedere creşterea semnificativă a furturilor, în anul 1934 a fost organizată o
mare razie, cu concursul armatei, „pentru a curăţi oraşul de aceşti indivizi suspecţi”7. Dintre
toate raziile de până atunci, aceasta a fost cea mai bine organizată, pe întreg teritoriul
municipiului fiind trimise grupe de soldaţi: în centrul oraşului ofiţeri, iar la periferie agenţi ai
Siguranţei. Printre persoanele arestate, care nu şi-au putut dovedi identitatea se aflau mulţi
răufăcători, dezertori şi indivizi care urmau să fie expulzaţi din Arad.
Abundenţa de stofă străină de pe pieţele din Arad, a cărei origine era „dubioasă”,
având în vedere că regimul de contingentare împiedica importul pe o scară atât de mare, s-a
descoperit că provenea din activitatea de contrabandă. În anul 1934, Poliţia din Arad reuşea să
identifice mai multe cazuri de contrabandă8, inclusiv o mare organizaţie de contrabandişti „care
operau cu o ne mai pomenită îndrăzneală”, aducând marfă din Ungaria cu trăsurile ziua la
amiază. În trăsuri se afla marfă în greutate de 300 kg, care valora peste un milion de lei, aceasta
fiind confiscată.
Cu toate că, în perioada care a urmat crizei economice, au fost luate măsuri pentru
prinderea celor certaţi cu legea, o parte dintre cei care au reuşit să scape de raziile efectuate de
Poliţia municipiului Arad îşi continuau „activitatea” şi în anii care au urmat, ocupându-se în
special cu spargeri ale unor instituţii importante din oraş. Astfel, în anul 1936, Tribunalul din
Arad judeca procesul unui spărgător recidivist, care, prin escaladarea şi spargerea unui geam,
reuşea să pătrundă în Biserica Romano-Catolică din cartierul Gai, de unde a furat obiecte de
argintărie în valoare de 40.000 lei. Acuzatul şi-a recunoscut fapta, iar tribunalul l-a condamnat
la trei ani de închisoare grea, soţia sa fiind şi ea condamnată la o lună de închisoare pentru
tăinuire9.
În cursul zilei de 21 martie a anului 1937, o îndrăzneaţă spargere s-a comis la
„Banca Arădeană”, autorii furtului reuşind să intre în instituţie prin podul imobilului, de unde
au coborât la primul etaj unde se afla casieria în care erau păstraţi banii şi bijuteriile. Hoţii
reuşeau să ridice o sumă de 700.000 de lei şi bijuterii în valoare de 200.000 de lei. A doua zi,
chestorul Poliţiei a constatat că spargerea a fost făcută de specialişti, fiindcă nu au lăsat nici o
urmă la locul faptei10.
Despre furturi de automobile nu s-a auzit în Arad până la începutul anului 1939,
când s-a furat maşina cunoscutului proprietar de moară, Kolb Edmund. Acesta se afla într-o
vizită la un prieten, care locuia în centrul oraşului când a observat că maşina dispăruse din faţa

7
Idem, an IV, 1934, nr. 783, p. 3, art. Razia de pe teritoriul municipiului Arad.
8
Idem, an IV, 1934, nr. 598, p. 6, art. Prinderea unei mari contrabande la Arad.
9
Ştirea, an VI, 1936, nr. 1936, p. 2, art. Biserica mare din Gai.
10
Idem, an VII, 1937, nr. 1443, p. 1, art. Îndrăzneaţa spargere dela Bancă Arădeană.

322
casei. Pornind în urmărirea hoţilor, alături de Poliţie, acesta şi-a identificat maşina, descoperind
că hoţii nu depăşeau vârsta de 18 ani11. Ca urmare a reclamaţiilor făcute Poliţiei de diferiţi
locuitori ai oraşului contra unor indivizi necunoscuţi, care ţineau sub teroare cartierele
mărginaşe ale Aradului, agenţii Poliţiei au supravegheat străzile în care locuiau persoanele
suspecte. În acest fel, în cartierul Grădişte a fost arestată o bandă de spărgători care, într-o
singură noapte, a comis şapte furturi din diferite prăvălii12.
O consecinţă negativă a războiului a reprezentat-o, în Aradul interbelic, creşterea
criminalităţii, aceasta fiind cu atât mai îngrijorătoare cu cât „se manifesta mai ales în rândul
tinerilor”13. Aproape în fiecare zi, se anunţa câte o crimă. Pentru cele mai neînsemnate
neînţelegeri, care altădată treceau neobservate, tinerii se înjunghiau. Existau şi cazuri în care
soţia îşi înjunghia soţul ori viceversa, iar alţii îşi ucideau părinţii. Astfel, zi de zi existau victime
ale acestor violenţe şi tot atât de mulţi care umpleau puşcăriile, nenorocindu-se şi pe ei şi
familiile lor.
Răspândirea criminalităţii se explică prin faptul că tinerii şi-au format personalitatea
în condiţiile grele ale războiului, pline de manifestări violente, în dauna dezvoltării intelectuale.
La începutul anului 1920, pe ţărmul Mureşului a fost găsit cadavrul unui om legat în
lanţuri. În urma anchetei, poliţia a constatat că cel decedat fusese omorât de mama soţiei lui,
cele două femei fiind arestate după ce au recunoscut crima. Bărbatul încercase să-şi convingă
soţia să se întoarcă la el. Înfuriat în urma refuzului, şi-a atacat soacra, care încercând să se apere
l-a lovit mortal, după care l-au aruncat în râu legat cu pietre14.
Deşi, în majoritatea cazurilor, criminalii erau descoperiţi, au existat şi excepţii,
cazuri în care criminalul n-a putut fi găsit de cei care se ocupau de anchetă. O asemenea
întâmplare s-a petrecut în centrul oraşului Arad, în anul 1929. Pe strada Eminescu, o profesoară
de la Conservatorul orăşenesc, în vârstă de 66 de ani a fost găsită moartă în locuinţa ei.
Îngrozitoarea crimă a fost descoperită de cumnatul victimei. Venind la faţa locului, directorul
Poliţiei, T. Iancu, a găsit un fier plin de sânge cu care a fost ucisă profesoara Amalia
Schleizner, însă autorităţile n-au reuşit să dea de urma criminalului care a furat doar două
viori15.
Urmare a vigilenţei Poliţiei din Arad, multe infracţiuni au fost descoperite la timp,
iar infractorii daţi pe mâna justiţiei. Necesitatea de reprimare a infracţiunilor, mai ales după
11
Idem, an IX, 1939, nr. 1973, p. 2, art. Ştiri din Arad.
12
Idem, an IX, 1939, nr. 1993, p. 3, art. Poliţia din Arad a reuşit să captureze cea mai iscusită bandă de
spărgători din localitate.
13
Solidaritatea, an I, 1922, nr. 5, p. 2, art. O consecinţă a războiului.
14
Românul (Arad), an IX, 1920, nr. 132, p. 2, art. Cadavrul misterios de pe ţărmul Mureşului.
15
Voinţa Poporului, an VII, 1929, nr. 2, p. 2, art. Sângeroasă crimă, ziua în amiaza mare în Arad.

323
1916, odată cu creşterea fluctuaţiei populaţiei de la sate spre oraş, a impus „judecarea de
urgenţă a infractorilor prinşi asupra faptului”16. Nimeni, însă, nu putea fi deţinut sau arestat,
„decât în puterea unui mandat judecătoresc motivat”17, conform Constituţiei de la 1923,
libertatea individuală fiind garantată.

2. Prostituţia
Prostituţia s-a practicat în spaţiul românesc din cele mai vechi timpuri, devenind o
adevărată instituţie la curţile domneşti în secolul al XVI-lea18, ajungând să fie practicată „la
scară destul de mare” în secolul al XVIII-lea. Cu toate măsurile care s-au luat începând din
secolul al XIX-lea, acest fenomen continua să se răspândească în societatea românească,
înmulţindu-se şi numărul localurilor unde se practica aceasta.
După 1918, problema prostituţiei din municipiul Arad a fost subiectul preferat de
discuţie al întregii prese locale. Ziarul „Ştirea” a arătat în repetate rânduri situaţia din viaţa
interlopă a municipiului. Toate autorităţile locale au sesizat şi studiat problema, constatând ceea
ce afirmase presa. Cu toate acestea, măsurile de îndreptare a situaţiei întârziau să apară. În
schimb, numărul prostituatelor creştea, odată cu ele crescând şi numărul bolilor venerice.
Decadenţa morală din deceniul al 3-lea câştiga şi mai multă libertate prin eliminarea
completă a Poliţiei din control, iar legiuitorii nu puteau mări personalul sanitar necesar pentru
controlul situaţiei de pe întreaga rază a localităţilor. Astfel, autorităţile din Arad aveau de luptat
cu mari greutăţi, fiindcă pe lângă prostituţia „oficială”, se practica şi una clandestină19, „mult
mai numeroasă şi periculoasă”20.
Prostituatele aveau dreptul să domicilieze oriunde pe teritoriul municipiului, dar ele
trebuiau să declare proprietarului casei profesia pe care o aveau. Pentru prevenirea „infecţiei
morale”21, acestora le era, totuşi, interzis să locuiască în imobilele cu familii care aveau copii
între 7 şi 17 ani, dar şi în pieţele şi străzile în apropierea cărora se aflau biserici, şcoli sau creşe.
Începând din anul 1936, prostituatelor arădene le era interzis să domicilieze în pieţele „Avram

16
Legea flagrant delictelor din 13 aprilie 1913. Adnotată şi comentată de doctrina şi jurisprudenţa
instanţelor noastre la azi, Bucureşti, Editura „Curierul Judiciar”, 1934, p. 7.
17
Anuarul pentru toţi. Aprilie 1928-1929, Bucureşti, Tipografia „Cultura Poporului”, 1930, p. 37.
18
Mircea Bălan, Istoria prostituţiei, Timişoara, Editura „Eurostampa”, 2006, p. 239.
19
Prin prostituţie clandestină se înţelegea cea care nu era înregistrată în evidenţa ambulatoriului
policlinic, deoarece prostituţia nu putea fi practicată decât de persoanele majore “pe deplin sănătoase (…)
şi care se vor supune supravegherii medicale specială”. (Buletinul municipiului Arad, Arad, an XIV, nr.
21, 25 mai 1936, p. 7).
20
Ştirea, an V, 1935, nr. 826, p. 5, art. Ce păzeşte poliţia din Arad?
21
Buletinul municipiului Arad, Arad, an XIV, nr. 21, 25 mai 1936, p. 8.

324
Iancu”, „Catedralei”, „Mihai Viteazul” şi „Ştefan cel Mare”; de asemenea în bulevardele
„Regina Maria”, „Regele Ferdinand”, „Carol I” şi „Drăgălina”, dar şi în străzile din apropierea
centrului urban, cum erau „Moise Nicoară”, „I.G. Duca”, „Cercetaşilor”, „Sinagogii”,
„Meţianu”, „Sârbească”, „V. Goldiş”, „Eminescu”, „Iosif Vulcan”, „Mărăşeşti”, „Horia” şi
„Consistoriului”. Totodată, prostituatelor le era interzisă staţionarea şi circulaţia în orice parc al
oraşului, în timpul zilei22.
Începând din anii `30, autorităţile locale plănuiau desfiinţarea caselor de toleranţă.
Însă acest lucru trebuia să se facă treptat, deoarece proprietarii unor astfel de case aveau
„drepturi câştigate” şi concesiuni pe termene lungi23. Piaţa „Avram Iancu”, cea mai spaţioasă şi
frumoasă piaţă din centrul oraşului, era invadată în permanenţă de indivizi suspecţi, din cauza
faptului că în această zonă numărul speluncilor creştea începând din anul 1934. Aceşti indivizi
obişnuiau să urmărească „un ţăran beat (...), în speranţa că vor câştiga un pahar de vin sau ceva
mărunţiş”24. În zilele de odihnă şi de sărbători, o mare parte dintre familiile oraşului Arad, care
mergeau la terenul sportiv „Gloria”, trebuiau să treacă prin această piaţă, riscând ca micii lor
copii să audă cele mai triviale cuvinte şi să vadă încăierări între beţivi.
Situaţia era şi mai dezastruoasă la speluncile aflate pe Calea Banatului, unde
„scandalurile se ţin lanţ”25, cearta dintre beţivi şi prostituate, degenerând aproape întotdeauna în
bătăi. Dar, acestea localuri, spre deosebire de cele din Piaţa „Avram Iancu” se închideau
noaptea, spre fericirea localnicilor din zonă.
În asemenea condiţii, în anul 1935, una din problemele care situau oraşul şi
autorităţile într-o lumină care numai cinste nu le făcea, era mulţimea localurilor de noapte şi
taverne în care se practica prostituţia, fără nici un control medical. Aceste localuri clandestine
de petreceri, înfiinţate după moda celor din Occident26, unde erau cunoscute sub denumirea de
„brasseries des femmes”27, erau, totodată, şi cel mai bun adăpost pentru cei certaţi cu legea. În
ele se adunau indivizi de cea mai joasă speţă a societăţii, care petreceau cu băuturi şi fete pentru
a sfârşi prin încăierări şi crime. Patronii acestor localuri erau gazde de hoţi, unii având la poliţie
un bogat cazier judiciar, fiind şi falsificatori de bani, cum era patronul localului „Pisica Albă”.

22
Ibidem.
23
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 42/1930, f. 2.
24
Ştirea, an IV, 1934, nr. 725, p. 4, art. Speluncile din Piaţa Avram Iancu şi Calea Banatului.
25
Ibidem.
26
Lasse Braun, Istoria prostituţiei din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Bucureşti, Editura
„Orizonturi”, 2009, p. 127.
27
Înre 1930 şi 1946, la Paris se răspândea moda localurilor „brasseries des femmes”, care erau de fapt un
fel de berării sau restaurante. Datorită atmosferei relaxante din local şi a preţurilor moderate, aceste
localuri reprezentau „o alternativă interesantă” ale bordelurilor de înaltă sau joasă categorie.

325
Aceşti patroni îi atrăgeau nu doar pe majori, ci şi pe minorii care doreau să chefuiască, unii
cheltuind sume mari într-o singură noapte28.
Dacă pe stradă prostituatele erau libere să îşi practice meseria aşa cum doreau, în
„cartierul lor general” din Piaţa Peştelui şi aşa zisul „Willy Bar”, un „focar de boli venerice”29,
se petreceau lucruri greu de descris: toţi derbedeii oraşului se întâlneau în acel bar, unde
murdăria şi depravarea erau la înălţime. „Willy Bar” făcea impresia unui local pe unde serviciul
sanitar nu a fost niciodată, deoarece paharele erau nespălate, aerul era închis cu miros de
mucegai, iar tavanul susţinea norii de fum, mesele fiind murdare de alcool. Aceasta era prima
impresie a vizitatorului. În acele localuri îşi distrugeau viitorul zeci de tineri arădeni. Atraşi de
mirajul necunoscutului, elevi ai şcolilor secundare, precum şi muncitorii, veneau şi de la sate la
îndemnul băuturilor alcoolice acordate de acel bar.
Prin eliminarea Poliţiei din controlul moravurilor, prostituatele, atât cele care îşi
desfăşurau activitatea în mod oficial, cât şi cele clandestine, deveneau absolut libere, fiind
văzute la orice oră din zi pe „Corso”, la cafenele, la teatru şi cinematografe, unde provocau
scandaluri pentru că se legau de trecători în plină stradă. Prin numărul lor în continuă creştere,
lăsau impresia că Aradul era o colonie de prostituate. Nimeni şi nimic nu le împiedica de la
exercitarea meseriei lor, pe întreg teritoriul municipiului.
Prostituţia părea a fi la Arad „complet liberă”30, iar dacă mai adăugăm şi „damele de
consumaţie” din numeroase localuri, se putea afirma că prin decadenţa morală, Aradul alături
de Bucureşti, stătea în fruntea tuturor oraşelor din ţară.
Aşadar, pe lângă schimbările pozitive din perioada interbelică, cum era
modernizarea societăţii, consecinţele negative ale războiului n-au întârziat să apară: criza
morală cu care se confrunta şi societatea românească după 1918, fiind considerată o cauza a
dezordinii sociale. Cu toate acestea, în perioada interbelică, autorităţile locale ale Aradului au
reuşit de cele mai multe ori să rezolve aspectele negative ale vieţii sociale.

3. Alcoolismul
După Primul Război Mondial, numărul cârciumilor s-a înmulţit foarte mult. La
cârciumile din sate se consuma ce se găsea, oamenii nefiind pretenţioşi. În aceste localuri se
servea mai mult băutură decât produse alimentare, alcoolismul fiind „un tovarăş nedespărţit al

28
Ştirea, an V, 1935, nr. 912, p. 2, art. Frumoasele rezultate ale unei razii poliţieneşti.
29
Ibidem.
30
Ibidem.

326
mizeriei”31 în care trăia ţăranul român. Din această cauză, unii lideri politici, mai ales Corneliu
Zelea Codreanu, au desfăşurat o campanie susţinută împotriva alcoolismului, acuzându-i pe evreii
care deţineau cârciumi în mediul rural, că ar atenta la sănătatea românilor, în aceste localuri
curăţenia lăsând de dorit, după cum susţineau călătorii care se opreau să servească masa, la sate
neexistând alte localuri.
Aşa cum reiese din Buletinul informativ al Secţiunii contra alcoolismului, alcătuit în
anul 1924, în satele moldoveneşti şi olteneşti pe care le vizitase unul dintre membrii acestei
secţiuni, care se ocupa cu organizarea unei propagande pentru înlăturarea alcoolismului din satele
româneşti, „ravagile pe care le făcea alcoolismul în rândul maselor populare erau nemaipomenite,
iar numărul covârşitor de mare al cârciumilor, aproape în întregime conduse de oameni a căror
conştiinţă morală şi naţională absentează, e de natură a îngrijora orice suflet onest şi cu dragoste
de viitorul acestei ţări”32, îndemnând la o „cruciadă” de înlăturare „a beţiei” din satele româneşti.
Pentru organizarea campaniei de luptă împotriva alcoolismului, membrii acestei
secţiuni decid să adune sume de bani de la cei care considerau că „ţara însăşi cere această
jertfă”33, însă această campanie se derula foarte încet34. Văzând puţinul interes pentru o problemă
atât de importantă, în iarna anului 1924, iniţiatorul acestei campanii, Grigore Alexandrescu, se
oferea să restituie sumele colectate, oferind studenţilor câte 5.000 lei pe lună, dorind să continue
lupta de înlăturare a alcoolismului din zonele rurale ale României, alături de cinci prieteni
devotaţi acelei cauze. La începutul anului 1925, acesta propunea alcătuirea unui comitet sub
directiva Caselor Naţionale, pentru desfăşurarea metodică a luptei contra alcoolismului.
În anul 1925, pentru a combate alcoolismul, Ministerul de Finanţe întocmea un proiect
de lege asupra băuturilor spirtoase, reuşind să fixeze un program pentru interdicţia producţiei
spirtului din cereale destinat pentru băuturi, timp de 12 ani, suprimând una dintre cele mai
evidente cauze ale menţinerii alcoolismului. Acelaşi proiect de lege reglementa producţia
alcoolurilor din fructe, fiind limitată la 25 grade tăria băuturilor spirtoase care urmau să fie
consumate în localurile publice şi înlocuirea unora cu preparatele obţinute prin fermentare.
Taxele pentru băuturile tari erau mai mari decât cele aplicate băuturilor „ce pot să fie fără
primejdie lăsate unei consumaţii mai libere”35. La sate mai erau înfiinţate, în anul respectiv,

31
Ioan Scurtu, Istoria civilizaţiei româneşti. Perioada interbelică (1918-1940), Bucureşti, Editura
Enciclopedică, p. 183, apud. Dr. Ioan Claudian, Alimentaţia poporului român în cadrul antropogeografiei
şi istoriei economice, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1939, p. 112.
32
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 9/ 1925, f. 48.
33
Ibidem.
34
Ibidem.
35
Ibidem, f. 50.

327
„organe de supraveghere cărora le era încredinţată sarcina să vegheze la stăvilirea răului de
azi”36.
Lupta contra „acestui flagel îngrozitor”37 a fost continuată şi de către instituţia
Centralei Caselor Naţionale. Instituţia cerea, în acelaşi timp, Prefecturii judeţului Arad să susţină
acel demers prin interzicerea de a se ţine hora satului la cârciumă, în satele în care existau case
naţionale sau cămine culturale, acestea fiind considerate un loc adecvat pentru ţinerea horelor.
În oraşul Arad, abia începând din anii crizei economice a fost luată decizia înfiinţării
unei asociaţii antialcoolice. La sfârşitul anului 1929, o grupare de intelectuali arădeni luau
iniţiaţiva de a pune bazele unei „societăţi” ce urmărea lupta împotriva alcoolismului, un „flagel
social ce ruinează familii şi seceră victime din toate clasele sociale”38.
„Asociaţiunea arădeană” depindea de Asociaţiunea districtuală de la Timişoara, care
avea deja un trecut în lupta angajată împotriva flagelului alcoolismului, iar arădenii, care doreau
să se alăture asociaţiei pentru combaterea alcoolismului, se puteau înscrie ca membrii la sediul
acestei instituţii, care se găsea în oraşul Arad.
Propaganda împotriva alcoolismului se dorea să pornească în anul 1930, din familie şi
din şcoală, deoarece alcoolul reprezenta „cel mai mare pericol tocmai pentru fiii şi nepoţii
noştri”39. Datoria fiecărui părinte şi dascăl era aceea de a salva copiii de cel dintâi pahar de
alcool, de a-i reţine de la orice băutură spirtoasă, deoarece „de puterea fizică a tineretului, de
energia principiilor sănătoase a generaţiei tinere depinde viitorul naţiunei româneşti”40.
Propaganda devine tot mai pronunţată, îndemnându-i în special pe tineri să se ferească
de alcool, dar şi pe cei care îi invitau la „un singur păhărel”, deoarece „alcoolul nu e apa vieţii
precum i s-a dat numele (...), alcoolul e băutura morţii. El (...) îşi omoară victimele cu moarte
lentă. Dar nu se mulţumeşte numai cu atât: alcoolul distruge căminele noastre, sugrumă copilaşii
noştri în leagăn, schilodeşte trupul nepoţilor noştri şi predestină pentru crime pe strănepoţii
noştri”41. În anii crizei economice, campania dusă de ziarul „Românul” împotriva alcoolismului,
mai răspândit în mediul rural, sfătuia tinerii arădeni să se alăture campaniei „pentru viitorul unei
generaţii sănătoase în trup şi suflet”42.
Conform unei statistici realizate la 12 iulie 1929, cele mai multe cârciumi din judeţul
Arad se găseau în comunele Pecica, Chişineu, Sebiş, numărul acestora ajungând chiar la 10

36
Ibidem.
37
Ibidem, f. 57.
38
Românul, an XIV, 1929, nr. 49, p. 6, art. Înfiinţarea unei asociaţiuni antialcoolice.
39
Idem, an XV, 1930, nr. 31, p. 3, art. Feriţi-vă de beutură.
40
Ibidem.
41
Românul, an XV, 1930, nr. 33, p. 3, art. Alcoolul distruge corpul omenesc.
42
Ibidem.

328
pentru fiecare comună în parte, pe când în oraşul Arad existau doar 7 astfel de localuri. Cu toate
acestea, aceeaşi statistică arată că existau şi comune arădene care nu aveau decât una sau două
cârciumi, precum Şiria, Târnova şi Hălmagiu43.
O altă cauză care favoriza răspândirea alcoolismului în satele arădene se datora
cârciumarilor, care nu respectau închiderea cârciumilor în zilele de sărbătoare, profitând de faptul
că Jandarmeria nu obişnuia să facă controale. Pe de altă parte, cârciumarii fiind locuitori ai
comunelor în care deţineau astfel de localuri, de cele mai multe ori erau prieteni cu primarii
comunelor respective, iar populaţia, spre nemulţumirea proprietarilor de cârciumi, se arăta chiar
revoltată din cauza nerespsectării legii care prevedea închiderea cârciumilor în toate zilele de
sărbătoare. Cârciumarii nu respectau de regulă această lege, considerând că dispoziţile acesteia
nu le aducea decât pagube, însă cei care încălcau legea erau pedepsiţi, iar populaţia, „cu escepţia
alcoolicilor”44, era mulţumită de măsurile luate.
Primarul plasei Sebiş, se arăta mulţumit de pedepsirea cârciumarilor care nu respectau
legea, deoarece, în acea comună, aceştia erau obligaţi să închidă localul pe care îl deţineau, de
sâmbătă seara, până luni dimineaţa, iar cei care nu respectau acea dispoziţie erau amendaţi. Pe
lângă faptul că locuitorii comunei se obişnuiseră cu această realitate, marea lor majoritate erau
chiar mulţumiţi de această prevedere, deoarece „de când sunt închise cârciumile în zilele de
Dumineci şi sărbători, s-a micşorat numărul beţivilor şi crime nu sunt atâtea”45.
Decizia luată în anul 1925, care prevedea închiderea cârciumilor în zilele de
sărbătoare, s-a dovedit a nu fi o soluţie prea eficientă pentru combaterea alcoolismului în satele
arădene, deoarece în anii crizei economice, ieftinirea spirtului comercial favoriza răspândirea
acestui flagel, greu de oprit, mai ales la vremea respectivă.
Prin proiectul de lege al spirtului, redactat în anul 1930, fabricanţii de spirt câştigau
drepturi egale cu producătorii podgoreni, aceştia cerând reducerea taxelor pentru produsele
fabricate, fără a ţine cont de „urmările morale”46 la care se ajungea, odată cu ieftinirea băuturilor
alcoolice. Reducerea taxelor la jumătate determina dublarea producţiei de spirt, iar pe exportul de
spirt nu se putea conta, deoarece toate ţările aveau producţia lor. În acele condiţii, consumaţia de
alcool se dubla, îndemnând oamenii la un consum mai mare de băuturi alcoolice.
Pentru reducerea producţiei de spirt din fructe, fără a cauza pagube producătorilor
viticoli şi pomicultorilor, legea nouă prevedea o taxă minimă, din care statul dorea să
achiziţioneze, pentru podgorii şi regiunile plantate cu pomi fructiferi, instalaţii moderne pentru

43
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 451/ 1929, f. 1.
44
Ibidem, dosar 4/ 1925, f. 16.
45
Ibidem, f. 18.
46
Românul, an XV, 1930, nr. 21, p. 2, art. Regimul spirtului.

329
fabricarea de marmelade, siropuri, conserve şi a altor produse din fructe căutate şi pentru export,
iar o parte din acea taxă, să se folosească pentru combaterea alcoolismului, considerându-se că
„bunăstarea unui Stat e dependentă de starea indivizilor ce-l compun”47. În aceste condiţii, noua
lege a spirtului a contribuit la combaterea alcoolismului, deşi, datorită prevederilor iniţiale, se
credea că odată cu reducere taxei de producţie a alcoolului legea ar favoriza şi mai mult
răspândirea alcoolismul.
O analiză întreprinsă de echipe studenţeşti la sfârşitul perioadei interbelice, arată că la
prăvăliile şi cârciumile din sat principalele produse cumpărate de ţărani nu erau cele alimentare,
ei preferând să cumpere băuturi alcoolice, tutun, pe locul următor aflându-se articolele de fierărie,
adesea aceste mărfuri cumpărându-se în schimbul unor produse precum: grâu, porumb, sau
cartofi48.
În judeţul Arad, acest lucru era favorizat pe de o parte şi de cererea autorităţilor locale
administrative de a nu se mai impune comercianţilor de tutun închiderea depozitelor în zilele de
sărbătoare, inclusiv duminica, ci să fie lăsată liberă vânzarea unor astfel de produse, fără nici un
fel de restricţii. În aceste condiţii s-au luat măsuri pentru repaosul duminical care li se cuvenea
doar celor care, pe lângă articole pentru fumători, mai vindeau coloniale şi băuturi, iar cei care
vindeau doar tutun, aveau dreptul să ţină magazinul deschis „fie de lucru, fie de sărbători”49.
În urma unei razii făcute de către Serviciul sanitar al oraşului Arad, la începutul anului
1934, s-au descoperit o serie de localuri „de depravare” chiar şi în centrul oraşului, în Piaţa
Avram Iancu. În asemenea condiţii, o parte a intelectualităţii arădene interbelice, mai ales
jurnaliştii, cereau autorităţilor locale să găsească o modalitate de a rări cârciumile din centrul
oraşului, „până la completa dispariţie a lor”50.
Chiar dacă autorităţile locale au contribuit foarte mult la înfrumuseţarea Aradului, în
centrul oraşului mai existau cârciumi unde se putea bea până la inconştienţă băuturi alcoolice
ieftine, iar cei care le consumau ieşeau din cârciumi înjurând, „strigând vorbe indecente şi
făcându-şi necesităţile trupeşti, la lumina zilei, de-a lungul trotuarului, încât un om cu bun simţ
trebuia să evite trecerea prin această piaţă”51. Pe lângă toate acestea, Piaţa Avram Iancu era plină
şi de prostituate. Această situaţie se datora şi faptului că dispoziţiile legii sanitare nu erau destul
de categorice pentru a opri amestecul avocaţilor, care, pentru un onorar potrivit, găseau
interpretarea dorită de cel care nu respecta intenţiile bune ale legiuitorului.

47
Ibidem.
48
Istoria românilor. România întregită (1918-1940), vol. VIII,..., p. 148.
49
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 3/ 1923, f. 1.
50
Ştirea, an IV, 1934, nr. 552, p. 6, art. Cârciumile din Piaţa Avram Iancu.
51
Ibidem.

330
 Pe lângă toate acestea, mai existau şi persoane care profitau de criza economică în
care se afla oraşul Arad, făcând uz de legăturile de prietenie sau politice, intervenind la centru
pentru aprobarea unor cereri de deschidere de cârciumi, chiar şi în apropierea bisericilor şi a
şcolilor, unde aceasta, în mod normal, era categoric oprită prin lege.
Pentru a atrage atenţia asupra efectelor negative pe care le avea consumul de alcool,
ziarul „Ştirea” publica, în anul 1934, povestea unei întâmplări petrecute în oraşul Arad cu un an
în urmă, când într-o noapte, un individ, fost angajat al fabricii de zahăr, a chefuit cu un ţigan.
După chef aceştia s-au îndreptat spre casă, iar când au ajuns în dreptul casei unde locuia ţiganul,
cei doi petrecăreţi s-au luat la ceartă, iar în acel moment tatăl ţiganului, ieşind să vadă ce s-a
întâmplat, s-a amestecat şi el în ceartă, luând apărarea fiului său. Însă, prietenul ţiganului fiind
turmentat, a scos un briceag pe care l-a împlântat în pieptul bătrânului ţigan, care, după ce a căzut
„într-un lac de sânge”52, a fost transportat la spital. Era prea târziu, după câteva zile moare.
Tribunalul condamna criminalul la doar trei ani de închisoare, din cauza faptului că acesta era
complet beat în momentul în care l-a înjunghiat pe bătrânul ţigan.
O întâmplare asemănătoare s-a petrecut în toamna aceluiaşi an la cârciuma „Sütö“,
aflată în Piaţa Cetăţii oraşului Arad. În urma unei grave încăierări, un gardian public şi un
scandalagiu erau internaţi în spital, aflându-se în stare gravă53. În aceeaşi zi, la o altă cârciumă
din oraş, după un chef de câteva ore, un muncitor era bătut crunt de o bandă de scandalagii, fiind
tăiat cu cuţitele54. Aceste incidente, petrecute chiar în centrul oraşului, demonstrează faptul că din
cauza alcoolismului se întâmplau foarte multe nenorociri chiar şi în mediul urban, nu doar la sate,
unde acest fenomen era mult mai răspândit.
Din cauza beţiei, în oraş, pe lângă încăierări, mai aveau loc şi furturi, hoţii profitând
de cele mai multe ori de faptul că cei care beau prea mult, nici nu mai realizau că erau jefuiţi. O
întâmplare de acest fel avea loc în vara anului 1939, când un tânăr arădean, care locuia în
cartierul Micălaca, şi-a petrecut ziua într-o cârciumă din Aradul Nou, părăsind localul în stare de
ebrietate. Dorind să se întoarcă acasă, a căzut pe marginea drumului, adormind acolo până seara
târziu. În timpul acesta, tânărul a fost jefuit de 6.500 lei, bani care se găseau în buzunarul
hainei55.
Pe lângă cârciumile care funcţionau legal, în perioada interbelică, mai ales după
terminarea crizei economice din 1929-1933, în Arad funcţionau şi cârciumi clandestine. În urma

52
Ştirea, an IV, 1934, nr. 599, p. 2, art. Urmările beţiei.
53
Idem, an IV, 1934, nr. 741, p. 2, art. Încăierare la o crâşmă arădeană.
54
Ibidem.
55
Ştirea, an IX, 1939, nr. 2127, p. 6, art. Turmentat de băutură a adormit în stradă, unde a fost jefuit de
6 500 lei.

331
unui denunţ, organele fiscului întreprindeau o investigaţie la un bufet clandestin deschis în incinta
abatorului din Arad. Cârciuma fusese deschisă chiar de către directorul abatorului, doctorul Al.
Kiss56, care mai avea alte diferite afaceri. Însă, în apropierea abatorului se afla un restaurant, al
cărui proprietar începea să-şi piardă clienţii. Omul, aflând că familia Kiss şi-a deschis un bufet,
fără a poseda autorizaţie legală, denunţă cazul organelor fiscale. Pentru a verifica situaţia reală, la
faţa locului s-au deplasat doi agenţi fiscali. Intrând în local, au cerut şi ei câte un pahar de
băutură, pe care l-au plătit la preţ de speculă, iar înainte de a părăsi localul au cerut să li se arate
autorizaţia în baza căreia funcţiona cârciuma. Directorul abatorului a declarat că bufetul nu
aparţine nici lui, nici soţiei sale, încercând prin acea minciună să inducă în eroare agenţii fiscali
pentru a scăpa de orice răspundere, crezând că, astfel, întreaga răspundere va cădea asupra
servitoarei care fusese găsită în local, distribuind băutură. Însă, aceasta, fără a cunoaşte intenţiile
stăpânilor săi, declarase cu puţin înainte că acea cârciumă era proprietatea directorului abatorului,
acelaşi lucru fiind trecut şi în procesul verbal, proprietarii fiind nevoiţi să recunoască faptul că
localul respectiv le aparţinea. În urma constatării făcute de agenţii fiscali, doctorul Al. Kiss era
nevoit să plătească o amendă de câteva mii de lei, având în vedere că acesta făcea afaceri ilegale,
„realizând câştiguri în dauna restauratorului Feir, care plătea impozite grele”57.
În general, se poate afirma, că pe parcursul perioadei dintre cele două Războaie
Mondiale, autorităţile arădene au reuşit să identifice principalele cauze ale răspândirii
alcoolismului, atât în mediul urban, cât mai ales în mediul rural. Datorită campaniilor organizate
în mare parte de către intelectualii judeţului Arad, acest fenomen a fost diminuat, prin luarea unor
măsuri de prevenire a răspândirii alcoolismului, în mediile în care nu era atât de întâlnit, dar şi
prin respectarea unor legi naţionale care luptau pentru acelaşi scop.

4. Şomajul
Şomajul a reprezentat o problemă gravă pentru perioada interbelică în oraşul Arad, mai
ales în timpul marii crize economice. Încă din anul 1927, la Primăria şi Prefectura municipiului
Arad, veneau zilnic grupuri mari de oameni care cereau de lucru, toată strădania autorităţilor
publice fiind îndreptată spre rezolvarea crizei locurilor de muncă. Cauzele acestei crize, se datorau
faptului că fabricile arădene erau nevoite să concedieze numeroşi muncitori, din cauză că nu mai
puteau plăti impozitele către stat, în primul rând, şi faţă de particulari. Din acest motiv,

56
Ecoul (Arad), an X, 1935, nr. 753, p. 3, art. Soţia doctorului Kiss, cârciumăreasă la abatorul din Arad.
57
Ibidem.

332
nerespectarea legilor58 devenea un fenomen des întâlnit odată cu apropierea crizei economice59.
Prin ridicare bruscă a valorii leului, se reducea exportul, iar şomajul se răspândea cu rapiditate.
Spre sfârşitul anilor ´20, înainte ca marea criză economică să-şi facă simţită prezenţa şi
în România, la oraş se simţea lipsa banului60. Viaţa era scumpă. Iarna, lumea săracă din mediul
urban nu mai avea ocazia de a se angaja ca ajutor pe lângă gospodăriile oamenilor înstăriţi,
deoarece în anotimpul rece lucrul câmpului aproape înceta, total, iar gospodarii îşi aşezau singuri
lucrurile pe lângă casă. Nici locuinţele lor nu erau adecvate anotimpului, deoarece crivăţul
străbătea prin geamurile stricate şi înlocuite cu carton61. Această stare tristă, îi determina pe unii să
ducă o viaţă plină de lipsuri, „chiar mizerabilă uneori”62, ajungându-se la concluzia că în trecut
lumea îşi câştigase existenţa mai uşor. Urmările sărăciei erau adesea grave: hoţia, vagabondajul etc.
Creşterea producţiei, perfecţionarea şi înmulţirea maşinilor care înlocuiau sute şi mii de
braţe de muncă, în Arad, la fel ca în întreaga ţară, au dus la o creştere a şomajului de la an la an, iar
munca era foarte slab plătită, în raport cu indicele de scumpete. Reducerea câştigurilor determină
scăderea circulaţiei de bunuri, deoarece consumaţia era mult mai restrânsă faţă de alte perioade. În
asemenea condiţii, începe să nu se mai vadă rostul modernizării mijloacelor de producţie, „atunci
când sute de mii de vagoane de grâu, cafea şi alte alimente se distrug, iar în apropierea lor (...)
milioane de oameni mor de foame”.63
Marea criză economică din 1929-1933 a înmulţit enorm numărul şomerilor şi la Arad,
începând din anul 193064. Numai în primul an al crizei, la Fabrica „Astra” din Arad au fost
concediaţi 1.000 de muncitori65. Deşi autorităţile locale au intervenit pentru a convinge conducerea
fabricii să renunţe la această măsură, patronatul declara că menţinerea muncitorilor în serviciul
fabricii ar fi însemnat o catastrofă financiară.
Începând din anul 1933, criza economică se intensifică, numărul şomerilor din Arad
sporind cu 280 de persoane înr-o singură zi66. Funcţionarul plătit de stat nu era acceptat într-un alt
loc de muncă până nu făcea numeroase cereri, aşteptând hotărârea unei comisii, ceea ce lua foarte
58
Deşi acest fenomen părea la începutul perioadei interbelice un lucru de neconceput pentru cetăţeanul
din Ardeal, care era obişnuit să respecte toate legile şi dispoziţiile cu putere de lege, treptat locuitorii
acestei regiuni şi-au dat seama de faptul că nu exista ţară în Europa care să aibă atâtea legi neexecutate ca
România, ajungându-se la concluzia că acest lucru era cauzat chiar de guvernul ţării, care „nu lucra pentru
viaţă, ci pentru colecţia de legi”. (Industria Ardealului, an X, 1927, nr. 20, p. 1, art. Respectul legei!).
59
Ibidem.
60
Apărarea Naţională (Arad), an I, 1928, nr. 14, p. 2, art. Mizeria, cauzele, urmările, soluţia.
61
Flori de Crin, (Şimleul Silvaniei), 1932, an I, nr. 6, decembrie, p. 13, art. Crăciunul, săracii şi femeia.
62
Ibidem.
63
Ştirea, an IV , 1934, nr. 813, p. 4, art. De ce nu se sfârşeşte criza?
64
Aradul (Arad), an I , 1930, nr. 6, p. 1, art. Ajutorarea şomerilor.
65
Voinţa Poporului, an VII, 1929, nr. 5, p. 2, art. O miie muncitori concediaţi la fabrica „Astra” din
Arad.
66
Ştirea, an III , 1933, nr. 255, p.1, art. Birocratism ori inconştienţă. Numărul şomerilor din Arad sporit
cu 280 persoane într-o singură zi.

333
mult timp pentru soluţionare. Asemenea cazuri, caracteristice birocratismului exagerat, au fost
numeroase. În anul respectiv, la fabrica de textile „Teba” din Arad au fost concediaţi 230 de
muncitori, oameni care întreţineau familii numeroase. La fel s-a întâmplat şi la fabrica de aţă
„Cucerini”, care îşi închidea porţile, lăsând fără loc de muncă 50 de muncitori. Una dintre cauzele
suspendării lucrului la aceste două fabrici era lipsa materiei prime, bumbacul. Comandate în
Anglia, acestea nu au sosit la timp, deoarece importul necesita autorizaţia Comisiei de contingente
din Bucureşti. În acest timp, alte fabrici erau nevoite să-şi înceteze lucrul şi să trimită muncitorii în
şomaj.
La fel ca şi industria, comerţul începe să fie afectat de marea criza economică, după o
scădere cu peste 30% a traficului local de mărfuri, scădere cauzată de amploarea şomajului.67
Numărul comercianţilor şi întreprinzătorilor nevoiţi să-şi înceteze activitatea creştea zilnic, „încât,
dacă acest proces de descompunere economică va continua (...) abia vom mai găsi vreun magazin
deschis sau vreun meseriaş patron”68. Motivele care înainte justificau maximizarea preţurilor,
ţineau comercianţii într-o permanentă agitaţie, dispoziţiile însemnând „mai mult decât un amestec
în treburile lor profesionale”69. Împrejurările economice din anul 1933 rămâneau în continuare
nefavorabile, mai ales pentru comerţul în detaliu. Situaţia se datora, în primul rând, mărfurilor
importate din străinătate, care se vindeau mai scump, „publicul consumator pierzându-şi cheful de
cumpărare”70, iar micii comercianţi având de luptat cu greutăţi chiar şi în anul următor. În
asemenea condiţii, meseriaşii patroni, care, după terminarea războiului, au reprezentat „izvoarele
de producţie cele mai indispensabile pentru propăşirea ţării”, devin sursa de venituri cea mai puţin
rentabilă a visteriei statului71.
Şomerii agricoli, din industrie, dar şi cei intelectuali constituiau o problemă covârşitoare
pentru statul român. Se căutau soluţii pentru a ieşi din această situaţie, care devenea tot mai
îngrijorătoare de la o zi la alta. Singura măsură capabilă să salveze buna stare morală a celor învinşi
în lupta pentru existenţă, era acordarea unui ajutor material imediat şi adaptat necesităţilor din
partea autorităţilor locale.
În asemenea condiţii, încă din anul 1929 Primăria Aradului „cheltuia cu ajutorarea
şomerilor suma de 960.000 lei”72. Datorită acestei măsuri, revoltele şomerilor, numeroase la

67
Alexandru Jivan, Filip Paţac, Istoria economică a României, Timişoara, Editura „Mirton”, 2004, p. 69.
68
A. N.- S. J. Ar., Fond Camera de Comerţ şi Industrie, dosar 1/1931, f. 10-11.
69
Idem, Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 167/1931, f. 7.
70
Idem, Fond Colecţia „Registre ale Asociaţiilor comerciale”-Primăria Arad, dosar 11/1933-1934, f. 1.
71
G. D. Creangă, Criza monetară. Criza economică. Cauze şi remedii, Bucureşti, „Poporul”, Institut de
Arte grafice, Editură şi Librărie, 1933, p. 8.
72
Voinţa Poporului, an VII, 1929, nr. 5, p. 2, art. Pentru ajutorarea celor fără de lucru.

334
începutul anului respectiv din cauza lipsei de lucru, au fost oprite73. Acţiunea de ajutorare a
şomerilor din oraşul Arad a continuat, în iarna anului respectiv fiind înfiinţate bucătării populare
din fondul prevăzut de bugetul Municipiului. Aceste bucătării au continuat să funcţioneze şi în
iarna 1929-1930 şi 1930-1931, „satisfăcând în bună parte nevoile celor fără lucru (...), al căror
număr nu trecea de 2.000 suflete”74. Foarte interesante rămân datele care ne stau la dispoziţie în
ceea ce priveşte ajutorarea şomerilor din oraşul Arad, din sezonul 1930-1931. Bucătăriile populare
au funcţionat de la 19 decembrie 1930, până la 18 aprilie 1931, cu alimentarea şomerilor din acea
perioadă cheltuindu-se în total 1.315.171 lei şi s-au distribuit 209.383 porţii de alimente, în medie
1.745 porţii pe zi. O porţie costa 6, 28 lei, folosindu-se următoarele cantităţi de alimente: „pâine
104.127 kilograme, unsoare 2.346 kilograme, linte 5.000 kilograme, mazăre 3.400 kilograme, făină
fină 7.645 kilograme, slănină 1.080 kilograme, varză acră 3.503 kilograme, ardei roşu 55
kilograme, mac 205 kilograme, carne de vită 16.650 kilograme, ceapă 2.048 kilograme, fasole
8.680 kilograme, făină brună 2.100 kilograme, cartofi 47.315 kilograme, cărnaţi 1.074 kilograme,
morcovi 3.000 kilograme, ouă 5.445 bucăţi şi zahăr 251 kilograme”75.
În bugetul pentru anul 1931, era prevăzută o sumă de un milion de lei pentru ajutorarea
şomerilor, Primăria fiind dispusă să aloce încă o sumă din fondurile pentru creditele extraordinare,
în cazul în care suma se dovedea insuficientă. În vara aceluiaşi an, la ajutorarea şomerilor a
contribuit şi Palatul Cultural din Arad, oferind pentru aceştia o sumă de 600 lei76. Însă, în iarna din
1931-1932 numărul şomerilor din Arad a crescut la 4.790 capi de familie77, ceea ce echivala cu
10.000- 12.000 suflete întreţinute. Astfel, în urma intensificării crizei economice, fondul alocat în
aceste bugete nu a mai fost suficient pentru acoperirea tuturor cheltuielilor ivite în campania de
ajutorare, Ministerul Municii fiind obligat să ia alte măsuri pentru ajutorarea şomerilor. În acest
scop, la începutul anului 1932, au fost înfiinţate „Comitetele Locale de ajutorare a şomerilor”,
alcătuite din şefii autorităţilor locale: primarul, prefectul, inspectorul muncii, inspectorul industrial
şi şeful Poliţiei locale, dar şi din „delegaţii organizaţiilor care în orice formă au fost interesate în
soluţionarea problemei şomajului local”78: preşedintele Camerei de Comerţ, preşedintele Camerei
de Agricultură, preşedintele Societăţii de Binefacere, ai uniunilor marilor şi micilor industriaşi şi ai
asociaţiilor muncitoreşti din localitate. Aceştia se ocupau de studierea cauzelor şomajului, a

73
Meleaguri arădene. Ghid turistic, Arad, Editura “Comitetului Judeţean Arad”, 1972, p. 55.
74
Ibidem, p. 7.
75
Ibidem.
76
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 55/1931-1932, f. 8.
77
Alexandru Roz, Municipiul Arad în contextul istoriei României, Arad, Editura Universitatea Cultural-
Ştiinţifică, 1979, p. 34.
78
Ibidem, p. 5.

335
situaţiei în care se aflau categoriile profesionale afectate de şomaj, propunând, de asemenea,
mijloacele cele mai potrivite pentru adunarea fondurilor necesare, pe lângă contribuţia statului.
Ei mai erau preocupaţi şi de modalităţile de ajutorare a oamenilor care nu mai aveau
nici un venit, precum şi de organizarea, supravegherea şi controlarea ajutorării şomerilor arădeni.
În această privinţă, era necesară şi trierea celor care se prezentau ca şomeri. La dispoziţia
Comitetului Local stătea un birou de triaj, care stabilea pentru fiecare caz în parte dacă îndeplineşte
condiţiile pentru a putea fi considerat şomer, verificând în acest sens situaţia solicitantului printr-o
anchetă la domiciliu. Conform art. 20 din „Regulamentului privitor la prevenirea şomajului,
combaterea lui şi ajutorarea şomerilor” din 1934, care se referea la asistenţa şomerilor, erau
consideraţi şomeri lucrătorii calificaţi sau necalificaţi, dar şi funcţionarii din industrie şi comerţ,
care în mod obişnuit „au trăit din produsul muncii salariate şi care, fără vreo vină de-a lor, au rămas
fără ocupaţie, neavând alte mijloace de ocupaţie, decât produsul muncii lor, şi cu toate că pot şi vor
să muncească, nu găsesc de lucru”79. Erau excluşi din programul de ajutorare a şomerilor organizat
de Primărie, cei care aveau cel puţin un membru din familie care lucra, dar şi cei care primeau, în
mod obişnuit, ajutoare din alte părţi, în această categorie intrând pe lângă alţii şi pensionarii.
Comitetului Local i se mai cerea să fie atent ca procurarea şi distribuirea celor necesare asistenţei
şomerilor să se realizeze conform dispoziţiilor din regulament, dar în acelaşi timp să se verifice şi
gestiunea rezultată din asistenţa şomerilor.
În general, modalitatea de ajutorare aleasă de Comitetul Local se făcea în natură, după
modelul din trecut, distribuindu-se familiilor de şomeri alimente de primă necesitate: cartofi, făină,
fasole şi slănină. Cantităţile distribuite se stabileau în funcţie de fondul disponibil, dar şi de
numărul şomerilor înscrişi pentru ajutorare, în limitele posibilităţii, familiile cu mai mulţi copii
primind şi lemne de foc, iar comitetul proiecta şi instalarea unor ceainării80, care urmau să fie
accesibile populaţiei nevoiaşe în zilele de iarnă. Deşi cantitatea de alimente distribuită în sezonul
respectiv era mai mare faţă de cantitatea distribuită cu un an în urmă, nu se mai ţinea cont de
diversitatea alimentelor trimise spre ajutorarea şomerilor arădeni, hrana locuitorilor din mediul
urban bazându-se pe alimente de primă necesitate. Cu toate acestea, costul alimentelor a întrecut
suma de 2 milioane de lei, sumă acoperită atât din bugetul Primăriei, cât şi din contribuţia foarte
lăudată a publicului.

79
Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale, Direcţia Muncii, Regulament privitor la prevenirea
şomajului, combaterea lui şi ajutorarea şomerilor, Monitorul Oficial şi imprimeriile Statului, Bucureşti,
1934, p. 12.
80
Comitetul local de ajutorare a şomerilor din Arad, Dare de seamă despre situaţia şomajului în oraşul
Arad, mijloace de combatere a lui şi ajutorarea şomerilor, Arad, 1934, p. 6.

336
 În sezonul următor numărul şomerilor a scăzut la 2.711 capi de familie, cu circa 8.000
de suflete, cărora li s-a distribuit în continuare alimente de primă necesitate, la care se adăuga
pentru anii 1932-1933 o cantitate mare de făină de porumb. Această situaţie s-a menţinut şi pentru
sezonul următor, în care erau cuprinşi anii 1933-1934, valoarea totală a alimentelor pentru perioada
respectivă fiind de 1.019.120 lei81.
Sprijinul oferit de autorităţile locale ale oraşului nu s-a limitat doar la ajutorarea
şomerilor cu alimente, acestea solicitând „Fabricii de Zahăr” din Arad să angajeze „un număr cât
mai mare posibil de şomeri” pentru ameliorarea situaţiei lor. Astfel, începând din toamna anului
1930, odată cu reluarea activităţii, fabrica angaja şomeri ai oraşului ca lucrători82. În aceeaşi
perioadă, foarte mulţi muncitori care nu aveau de lucru îşi găseau plasament la marile lucrări
edilitare din 1930, pe care Primăria le continua în cartierul gării, Micălaca, Şega şi altele. Multe
dintre lucrările edilitare care au fost proiectate de către judeţ pentru a fi realizate în anul 1932, au
fost „proectate expres” pentru a le oferi un loc de muncă şomerilor83. În acest fel, cel puţin 35 %
dintre lucrătorii şomeri recomandaţi de Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale erau
susţinuţi să ia parte, în continuare, la lucrările publice care aveau loc în anul respectiv, alături de
oamenii angajaţi de la sate. Condiţiile de salarizare pentru aceşti lucrători recomandaţi erau aceleaşi
ca şi pentru ceilalţi muncitori angajaţi de antrepriză84. Pentru munca care li s-a oferit, şomerii „au
dat dovadă de mult bun simţ”, apreciind serviciul care a fost adus în interesul lor85, fiindcă acum,
mai mult decât în alte perioade, lucrătorii realizau că „pentru a trăi fericiţi în societate”, trebuiau să
muncească, fără a considera munca o umilire86.
Având în vedere situaţia financiară precară a muncitorilor români din timpul marii crize
economice, la 3 aprilie 1930 a fost promulgată o lege pentru protejarea muncii din ţară. Această
lege s-a dovedit a fi deosebit de importantă, având în vedere faptul că până atunci „era suficient ca
un străin să vină în ţară, ca imediat să înceapă să concureze profesioniştii români cu mai puţin
capital”87. O statistică realizată la începutul perioadei interbelice, arată faptul că majoritatea
muncitorilor intraţi în ţară proveneau din Iugoslavia, Ungaria şi Bulgaria88. Conform normelor
stabilite prin această lege, industriaşii, comercianţii şi în general angajaţii străini erau obligaţi să
solicite, înainte de a intra în ţară, o autorizaţie de la Ministerul Muncii, pentru a putea exercita o

81
Ibidem.
82
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 4/1930, f. 13-14.
83
Idem, Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 153/1931, f. 3.
84
Idem, Fond Inspectoratul Regional al Muncii Arad,dosar 6/1932-1933, f. 4.
85
Buletinul municipiului Arad, Arad, an X, nr. 26, 27 iunie 1932, p. 21.
86
Şezătoarea Nouă, (Făgăraş), 1928, an I, nr. 2, 29 februarie, p. 8, art. Munca.
87
Românul, an XV , 1930, nr. 15, p. 2, art. Proteguirea muncii în ţară.
88
Christian D. Staicovici, P. Iconomu, Statistica anuală a României pe anul 1923, Bucureşti, Tipografia
Curţii Regale, 1924, p. 3.

337
meserie în România. Ministerul decidea, în funcţie de situaţia materială a industriaşilor din
regiunea în care străinul dorea să-şi stabilească domiciliul, ce fel de muncă oferea străinilor. Astfel,
a fost luată hotărârea ca doar comercianţii şi industriaşii stabiliţi în ţară înainte de 1914, dar şi cei
care în anul respectiv erau căsătoriţi cu românce, să primească definitiv prelungirea valabilităţii
livretului de exercitare a profesiei89. Intrarea în ţară a străinilor din categoria celor care doreau să
lucreze într-o ramură de activitate unde existau deja ofertanţi din ţară, era oprită90. Pentru
combaterea şomajului se cerea, de asemenea, interzicerea cu desăvârşire a angajării copiilor care nu
aveau împlinită vârsta de 16 ani, dar şi a femeilor pentru lucrările care nu erau considerate ca
făcând parte din categoria lucrărilor pentru femei91.
În anul următor, a fost luată o hotărâre pentru susţinerea industriei naţionale, din cauza
diminuării activităţii fabricilor. Delegaţia economică a Consiliului de Miniştri decidea să nu se mai
poată face comenzi în străinătate, „decât numai pentru cazuri bine justificate, când aceste comenzi
nu ar putea fi executate în ţară”92.
Cu toate acestea, au existat situaţii în care anumite măsuri luate de stat în vederea
ajutorării şomerilor n-au putut fi respectate în totalitate, din cauza situaţiei economice care continua
să se agraveze. Camera de Comerţ şi Industrie din Arad se declara împotriva curbei de sacrificiu,
mai ales în anul 1931, când criza se intensifica93. Însă, la începutul anului 1933, salariile brute ale
funcţionarilor statului au fost reduse cu 12,5%, de la reduceri făcând excepţie doar salariile
corpului ofiţeresc activ de toate categoriile şi ale magistraţilor, însă nu şi a funcţionarilor
judecătoreşti94. Reducerea salariilor funcţionarilor publici, când acestea nu garantau un standard
omenesc de viaţă, a avut urmări negative asupra familiilor lor, dar şi repercusiuni asupra vieţii
economice în general. Restrângerile de consum, din partea unei clase de oameni care reprezentau
majoritatea consumatorilor, se răsfrângeau asupra comerţului şi industriei, cele două ramuri de
producţie având de luptat şi înainte de marea criză economică cu efectele unei crize de care suferea
ţara după război (1919-1924)95. Având în vedere nemulţumirile negustorilor împotriva acestei
măsuri „drastice”, Consiliul de Administraţie al Camerei de Comerţ şi Industrie hotăra în
unanimitate să intervină la locurile afectate, pentru a anula aplicarea curbei de sacrificiu96.

89
Ibidem.
90
A. N.- S. J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad. Acte administrative, dosar 4/1930, f. 1.
91
Idem, Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 235/1933, f. 3.
92
Ibidem, dosar 1/1931, f. 5.
93
Arad. Monografia oraşului de la începuturi, până în 1989, Arad, Editura „Nigredo”, 1999, p. 271.
94
Monitorul Oficial, nr. 50, 1 martie 1933, partea I, p. 1274.
95
A. N.- S. J. Ar., Fond Colecţia „Registre ale Asociaţiilor comerciale”-Primăria Arad, dosar 7/1930-
1931, f. 1.
96
Aradul, an II , 1931, nr. 29, p. 5, art. Camera de Comerţ şi Industrie din Arad împotriva curbei de
sacrificiu.

338
 Dacă la începutul crizei economice multe din veniturile pentru ajutorarea şomerilor
proveneau din taxa de 1 leu instituită asupra biletelor de cinematograf şi asupra consumaţiei din
restaurante şi cafenele, spre sfârşitul anului 1933, la ajutorarea şomerilor din oraşul Arad a
contribuit „Serviciul Sanitar şi al Ocrotirilor Sociale”, care a luat iniţiaţiva adunării unor chete,
având în vedere că cinematografele nu mai puteau încasa suma respectivă, după urcarea costului
biletelor97.
În ce priveşte situaţia şomerilor, între muncitorii de textile de la Arad exista o
solidarizare perfectă cu lucrătorii grevişti. Muncitorii care au intrat în grevă la Fabrica de textile din
Arad, considerată la vremea respectivă „cea mai perfectă fabrică din Europa”, având o singură
copie în Anglia, au fost ajutaţi de lucrătorii de la Fabrica de textile „William Schwartz” din Arad,
care au hotărât să lucreze câte o oră în plus pentru ca venitul respectiv să-l ofere colegilor grevişti,
asemenea gesturi semnalându-se şi în alte oraşe.
Perioada anilor 1934-1938, care a urmat după marea criză economică, a constituit
pentru România, dar şi pentru oraşul Arad, o etapă în care economia a cunoscut o sensibilă
înviorare, dezvoltându-se în special sectorul metalurgic, energetic, textil şi al materialelor de
construcţii, ceea ce a dus la o creştere cantitativă şi valorică a producţiei98. În mod firesc, acest
reviriment economic a dus la creşterea numărului de muncitori calificaţi şi necalificaţi,
ajungându-se în 1938 la circa 800 de mii, faţă de 450 de mii câţi erau în anul 1930 în România,
situaţie la care contribuia şi oraşul Arad99.
Până spre sfârşitul perioadei interbelice, viaţa economică a oraşului Arad începe să
cunoască o ameliorare semnificativă. În anul 1939, cea mai bună dovadă a ameliorării vieţii
economice era creşterea dorinţei de cumpărare a publicului arădean. La magazinele aflate în Piaţa
„Avram Iancu”, atât la produsele alimentare, cât şi la alte articole, precum cele de îmbrăcăminte,
cererile creşteau mereu, iar negustorii ţineau cont de exigenţele publicului, obişnuind să servească
produsele cu o reducere de 10% cumpărătorilor100.

5. Ocrotirile sociale
Filantropia, ca formă de ajutorare a aproapelui, a existat din cele mai vechi timpuri,
însă se poate afirma că „istoria adevăratei filantropii începe îndeosebi de la apariţia

97
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 286/1933, f. 1.
98
Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, München, 1984 (ed. a III-a,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1992), p. 216.
99
Eugen Glück, Alexandru Roz, Aradul muncitoresc, Bucureşti, Editura politică, 1982, p. 157.
100
Ştirea, an IX, 1939, nr. 2049, p. 2, art. Ameliorarea vieţii economice.

339
creştinismului”101. De atunci, filantropia a devenit nu doar o virtute general umană, morală, ci şi
una religioasă, creştină, exercitată în cadrul Bisericii, exemplul său fiind preluat şi de alte
organizaţii interesate de ajutorarea persoanelor defavorizate.
Despre apariţia unei profesii centrate pe rezolvarea problemelor sociale în mod
ştiinţific, în Europa se poate vorbi doar din primele decenii ale secolului XX, când au fost create
sistemele naţionale de asistenţă socială, în vederea ajutorării indivizilor care, din cauze naturale
sau sociale, nu îşi permiteau cele necesare traiului prin mijloace proprii102. În spaţiul românesc
acest fenomen a cunoscut o maximă dezvoltare abia în perioada interbelică, când are loc
teoretizarea metodelor de asistenţă socială, prin numeroase publicaţii şi lucrări. Prin crearea unor
instituţii care să controleze asistenţa socială, în România avea loc instituţionalizarea formelor de
caritate, a căror activitate era coordonată prin intermediul unei legislaţii 103. În general, anumite
acţiuni de întrajutorare vizau depăşirea unor perioade de criză îndelungată, cum a fost şi perioada
care a urmat după terminarea Primului Răboi Mondial. Chiar dacă majoritatea activităţilor
caritabile au fost desfăşurate de societăţi filantropice, după 1918 unele acte de binefacere erau
iniţiate şi de persoane mai înstărite. Motivaţiile oamenilor care au contribuit la ajutorarea
semenilor au fost diverse: dacă unele s-au bazat pe altruism, filantropie sau generozitate
dezinteresată, altele „urmăreau doar îmbunătăţirea imaginii proprii”104.
În oraşul Arad, una dintre cele mai mari nenorociri aduse de război a fost, fără
îndoială, cea a orfanilor, deoarece glorioasa întregire a neamului s-a realizat prin suferinţa
întregului popor: „nu a fost om, nu a fost casă, care să nu fi adus sacrificii (...). Pentru cei mulţi
urmările dureroase ale războiului au dăinuit mult timp”105. Rămaşi fără tată şi unii chiar fără
mamă, din cauza suferinţei şi mizeriei, ei rătăceau pe drumuri, fără sprijin sau ajutor „cu ochii
înlăcrimaţi de durere”106.
La fel ca şi ceilalţi orfani de război din ţară, copii din Arad rămaşi fără părinţi se aflau
într-o stare deplorabilă, mai ales la începutul perioadei interbelice, din cauza neajunsurilor, ei
fiind consideraţi „copiii nimănui”. Deşi avea datoria să contribuie la creşterea acestor sărmani
copii, în memoria părinţilor eroi, Statul aproape că nu le oferea nici un sprijin. Ei erau copiii unor
părinţi săraci pe care îi pierduseră în război şi de care îmbogăţiţii de război nu îşi mai aduceau

101
Florin Bengean, Filantropie şi asistenţă socială în activitatea BisericiiOrtodoxe Române din
Transilvania în perioada 1868-1918, Târgu-Mureş, Editura „Ardealul”, 2010, p. 41.
102
Ibidem, p. 54.
103
Mirela-Luminiţa Murgescu, Silvana Rachieru, Ajută-ţi aproapele. Solidaritate umană în comunităţi
ieri şi azi, Bucureşti, Editura „Domino”, 2005, p. 48-52.
104
Ibidem, p. 9.
105
Virgil Şerban, “Documente referitoare la activitatea Societăţii pentru ocrotirea orfanilor din război în
Colecţia de istorie a muzeului arădean”, în Ziridava (Arad), 2005, an XXI, nr. 24, p. 240.
106
Românul, an IX, 1920, nr. 160, p. 2, art. Orfanii de război.

340
aminte. Cu toate acestea, la Arad existau orfelinate, unde copiii erau bine îngrijiţi şi crescuţi. Un
astfel de orfelinat, care servea drept model, era Orfelinatul „Regina Maria” din Arad, condus de
preşedinta „Societăţii pentru ocrotirea orfanilor din război”, doamna Goldiş. Orfelinatul a fost
construit în anul 1897, din contribuţiile benevole ale unor oameni preocupaţi de problema
copiilor oropsiţi. După realizarea Marii Uniri, orfelinatul a îndrumat şi a ocrotit peste 700 de
orfani de război, pentru a-i ajuta „să devină cetăţeni muncitori şi vrednici ai României
Întregite”107.
Pe lângă orfelinate, în perioada interbelică, la Arad mai existau diferite societăţi
caritabile, care se ocupau cu ajutorarea copiilor săraci, dar mai ales a celor orfani de război.
Printre cele mai importante astfel de societăţi se numărau: „Reuniunea femeilor române din
Arad”, Societatea „Ocrotirea orfanilor din război”, „Societatea Naţională de Cruce Roşie”- filiala
Arad şi „Societatea Principele Mircea”, cea din urmă fiind o societate înfiinţată pentru protecţia
copiilor din România, având şi aceasta o filială la Arad.
„Reuniunea femeilor române din Arad” era o nobilă asociaţie a doamnelor române din
oraş, una dintre puţinele asociaţii care lucrau pentru a realiza o cerinţă a anilor interbelici, anume
organizarea de activităţi caritabile şi de binefacere, spre deosebire de diversele întreprinderi
caritabile „care se încheiau de cele mai multe ori prin scandaluri şi neînţelegeri”, cum obişnuiau
să afirme ziarele locale din epocă. În anul 1921, la 11 decembrie, această societate arădeană
organiza o reuniune urmată de dans în sala Hotelului „Crucea Albă”, care avea ca scop ajutorarea
copiilor săraci cu ocazia sărbătorilor de Crăciun. Pentru a asigura reuşita reuniunii, ele cereau
cetăţenilor să contribuie cu prăjituri, reuşind de fiecare dată să adune sume importante pentru
ajutorarea orfanilor de război108. În anul următor, aceeaşi societate caritabilă, cu ocazia
sărbătorilor de iarnă, ruga publicul arădean să doneze bani pentru copiii orfani, din sumele
respective fiind cumpărată îmbrăcăminte adecvată anotimpului pentru acei copii.
Doamnele care făceau parte din „Reuniunea femeilor române din Arad” erau
interesate, de asemenea, de soarta unor copii părăsiţi de părinţi, care urmau gimnaziul „Iosif
Vulcan”, încercând să-i ocrotească de influenţa iernii grele, care pentru cei săraci era o adevărată
problemă. Directorul acestei şcoli organiza o impresionantă serbare în iarna anului 1924, copiii
recitând poezii patriotice. După terminarea programului, a urmat distribuirea cadourilor, de către
generoasele doamne din comitet109.

107
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 233/1938, f. 2.
108
Gazeta Aradului (Arad), an I, 1921, nr. 120, p. 2, art. Ciaiul Doamnelor Române pentru copiii săraci.
109
Ibidem.

341
 O altă societate arădeană importantă, care se ocupa de acţiuni caritabile era Societatea
„Ocrotirea orfanilor din război”110, înfiinţată în anul 1920. Scopul societăţii era ocrotirea
orfanilor de război fără deosebire de naţionalitate, avându-se în vedere mai întâi orfanii de ambii
părinţi. Societatea era prezidată de P.S.S. Ioan I. Papp, episcopul Aradului, iar pentru buna
desfăşurare a activităţii a fost ales un comitet compus din soţiile unor ilustre personalităţi arădene
ca: Eugenia Cicio-Pop, dr. Valeria Botiş111. În anul 1923, cu ocazia zilei de Crăciun, societatea
invita publicul arădean să ia parte la o serbare organizată în vederea ajutorării copiilor orfani. Cu
acest prilej, la ajutorarea orfanilor au contribuit băncile: „Banca Marmorosch” cu 2.000 lei,
„Cassa de păstrare Generală din Arad” cu 1.000 lei, dar şi „Fabrica de Tricotaje” cu 14.000 lei, la
care s-au adăugat sumele oferite de publicul care a luat parte la serbare.
În anul 1930, această societate asigura îmbrăcăminte şi cărţi pentru 67 de orfani, care,
fără sprijinul ei erau aproape în imposibilitatea de a-şi continua studiile sau meseria începută,
având în vedere că majoritatea dintre aceştia urmau o şcoală112.
Astfel de serbări, care aveau ca principal scop adunarea de fonduri pentru ajutorarea
copiilor orfani, au fost organizate, cu precădere, la sărbătorile mari şi în cadrul Orfelinatului
„Regina Maria” din Arad. Urmând tradiţia anilor anteriori, în anul 1936 la acest orfelinat se
desfăşura serbarea Pomului de Crăciun, „în faţa unui brad mare şi frumos împodobit, care încânta
sufletul copiilor”113. Datorită corului orfanilor, care a cântat cele mai frumoase colinde, serbarea
a fost o reuşită, impresionând invitaţii speciali: gen. H. Dragomirescu, comandant al Garnizoanei
Arad, dar şi rectorul „Academiei Teologice din Arad”, T. Botiş. La finalul serbării, era acordat un
generos sprijin copiilor, având loc împărţirea cadourilor.
În Arad, nu doar copiii orfani trebuiau susţinuţi pentru a avea o viaţă normală, ci şi
copiii care făceau parte din familii sărace, aceştia fiind chiar mai defavorizaţi decât orfanii de
război. De obicei, părinţii lor proveneau din cartierele mărginaşe ale oraşului, majoritatea
refugiindu-se „de la viaţa curată a satului”114 în mediul urban în urma împroprietăririlor, sperând
că vor avea o viaţă mai uşoară. În aceste cartiere sărace ale oraşului, cum a fost şi cartierul Bujac,
au fost ridicate căsuţe mici, neîncăpătoare, unde se adăposteau familii cu 5-6 copii. Părinţii

110
Secţia centrală a Societăţii “Ocrotirea orfanilor din război” se afla la Iaşi, fiind înfiinţată, în timpul
Primului Război Mondial, la 30 decembrie 1917. Aceasta reprezenta de fapt, primul cămin destinat
adăpostirii orfanilor de război. Numărul mare al celor căzuţi în luptă, a impus ca organizarea ocrotirii
orfanilor de război să se întindă şi în alte oraşe din ţară, susţinute prin solidaritatea întregii societăţi
româneşti. Astfel, în noiembrie 1920 s-a înfiinţat regiunea a IX-a, care cuprinzând partea de nord a
Transilvaniei şi având sediul la Cluj. Din această regiune făcea parte şi secţia locală a societăţii din Arad.
111
Virgil Şerban, op.cit., p. 246.
112
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 14/1931, f. 32.
113
Ştirea, an VI, 1936, nr. 1372, p. 3, art. Serbarea pomului de Crăciun.
114
Idem, an IV, 1934, nr. 795, p. 2, art. Să ne gândim la copiii săraci.

342
plecaţi în căutarea hranei zilnice, erau nevoiţi să-şi lase copiii acasă singuri, „murdari, cu haine
zdrânţuite, desculţi”115, chiar şi în timpul iernii. Adesea, frecvenţa lor la şcoală era foarte slabă
din această cauză.
Având în vedere faptul că judeţul Arad se afla într-o regiune de şes, înconjurată de
munţi, oraşul era în fiecare an ferit de ierni grele. Însă, în anul 1935, iarna a fost foarte aspră şi în
Arad. Dacă pentru comercianţi şi firmele de lemne aceasta reprezenta un motiv de bucurie, lumea
săracă a Aradului, care locuia la periferia oraşului, „privea cu îngrijorare nămeţii care le stăvilesc
drumul”116. Aceştia puteau fi văzuţi prin piaţa oraşului, aşteptând să fie lăsaţi să ajute trecătorii la
aducerea unui coş sau pachet, însă zadarnic. Odată ce zăreau o căruţă cu lemne pentru foc, o
urmăreau până la destinaţie, oferindu-se fiecare la aducerea acestora în pivniţă.
Din rândul acestei categorii proveneau copiii care erau găsiţi cerşind. Începând din
perioada interbelică, vagabondajul şi cerşetoria erau interzise pe tot cuprinsul ţării, fiind
considerate „delicte”117. Tocmai din acest motiv, în toamna anului 1935, la Arad a mai fost
înfiinţat un cămin şi o şcoală, la iniţiativa Societăţii „Crucea Roşie”118. Aici se oferea asistenţă
copiilor cerşetori, pentru educarea şi îndreptarea lor, se ocupa totodată cu colectarea materialelor
necesare întreţinerii acestor copii, deoarece fondurile provenite de la diferite instituţii nu erau
suficiente.
De ajutorarea familiilor nevoiaşe din Arad se ocupa în special filiala arădeană a
Societăţii „Principele Mircea”, înfiinţată în anii care au urmat după Marea Unire, aceasta având
sediul central la Bucureşti119. Membrii acestei societăţi caritablile obişnuiau să ajute, în fiecare
an, mai ales cu ocazia sărbătorilor de Crăciun. Spre exemplu, în iarna anul 1929, doamnele din
cadrul Societăţii au distribuit daruri adunate de la diferite autorităţi, întreprinderi şi persoane
generoase din Arad pentru copiii săraci. În general, aceste daruri au constat în alimente, dulciuri,
fructe, haine, flanele120.
În toamna anului 1934, Societatea „Principele Mircea” a hotărât organizarea, o dată la
două săptămâni, a unui ceai dansant în restaurantul „Dacia”. Primul ceai, de început de sezon, a
fost organizat în ziua de 10 noiembrie, preţul de intrare fiind 30 lei, publicul participant fiind
servit cu ceai şi sandwich. Invitaţii care au luat parte la această petrecere, au continuat să

115
Ibidem.
116
Ecoul, an X, 1935, nr. 187, p. 4, art. Pe străzile troenite ale Aradului...
117
Monitorul Oficial, nr. 76, 9 iulie 1921, partea I, p. 2839.
118
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 76/1938, f. 1.
119
Virgiliu Bradin, Pârneava. Suburbiul românesc al Aradului, Arad, Editura Promun, 2008, p. 131.
120
Românul, an XV, 1930, nr. 1, p. 5, art. Sărbătoarea „Pomului de Crăciun” la Dispensarul „Principele
Mircea”, Filiala Arad.

343
contribuie la opera de binefacere pentru ajutorarea copiilor săraci121. Astfel, în cursul lunii
decembrie, societatea caritabilă arădeană reuşea să adune o seamă de lucruri utile, „care aduceau
o nespusă bucurie celor peste 100 de copilaşi lipsiţi de hrană”122. Spre sfârşitul perioadei
interbelice, societatea „Principele Mircea” a organizat o „săptămână a copiilor”, manifestându-şi
dorinţa de a contribui, în continuare, la soluţionarea problemelor sociale, mai ales ajutorarea şi
ocrotirea copiilor123.
După 1918, autorităţile judeţului Arad se alăturau activităţilor caritabile desfăşurate de
societăţile filantropice arădene, în vederea susţinerii invalizilor şi văduvelor de război,
deoarece munca acestor societăţi, care se ocupau de întreţinerea copiilor rămaşi orfani în urma
războiului, era limitată de lipsă de bani. Acest demers a fost la fel de important, având în vedere
faptul că la sfârşitul Primului Război Mondial, în judeţul Arad, numărul invalizilor şi văduvelor
de război a fost foarte ridicat. Numărul invalizilor a fost de 4.000 de oameni, 85% dintre aceştia
fiind ţărani, iar mai mult de jumătate aveau între 20-30 de ani. Aproape 20% dintre ei erau
bolnavi de tuberculoză, precum şi de alte boli pe care le primiseră în urma războiului, neputând
munci124. În privinţa numărului văduvelor de război, acesta a fost de cel puţin 5.718, „multe
dintre ele cu copii şi cu mari greutăţi materiale”125.
Adevăratele victime ale războiului duceau o viaţă tot mai dificilă. Ministerul de
Război, cerea autorităţilor administrative îndeplinirea măsurilor luate în anul 1920 pentru
invalizii şi văduvele de război, deoarece considera că „jertfele de eri trebuiesc răsplătite”126.
Astfel, Primăria judeţului a întocmit liste cu cei care trebuiau ajutaţi. Atât invalizii, cât şi
văduvele de război aveau drepturi definitive la pensie. Cu toate acestea, la începutul perioadei
interbelice, Statul nu a putut să-i ajute decât cu îmbrăcăminte, organizând, în acelaşi timp,
conferinţe cu scopul de a strânge fondurile necesare127. Începând din anul 1923 se decide
atribuirea de pensii văduvelor de război. Aveau dreptul văduvele cu avere mobilă sau imobilă şi
cele născute pe teritoriul României Mari, a căror soţi mobilizaţi au murit în campania din 1914-
1919, luptând în armata austro-ungară128. În aceeaşi perioadă, au fost înfiinţate cămine pentru
invalizii de război, pentru a renunţa la obiceiul „de a sta pe la colţul străzilor, solicitând mila
trecătorilor”. Astfel, aceştia aveau parte de un adăpost, hrană, sprijin moral şi o viaţă liniştită.

121
Ştirea, an IV, 1934, nr. 773, p. 3, art. Ceaiul dansant al Societăţii „Principele Mircea”.
122
Idem, an IV, 1934, nr. 814, p. 2, art. Societatea „Principele Mircea” a împărţit daruri.
123
Idem, an IX, 1939, nr. 2091, p. 2, art. Săptămâna copiilor.
124
Alexandru Roz, “Aradul în timpul Primului Război Mondial”, în Ziridava (Arad), 1978, an IX, nr. 10,
p. 380.
125
Ibidem.
126
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 1/1919-1921, f. 197.
127
Ibidem.
128
Gazeta Oficială (Arad), 1923, an V, nr. 21, 7 iunie, p. 4.

344
Invalizii de război au fost ajutaţi în anul 1930, chiar dacă oraşul se afla în criză economică. Cu
ocazia Crăciunului, prefectul Aradului, Iustin Marşieu, repartiza mai multe ajutoare băneşti
invalizilor, oferindu-le o sumă care valora între 1.000 şi 2.500 lei129.
În urma înfiinţării, în anul 1937, a Oficiului Naţional al Ocrotirilor „Invalizilor,
Orfanilor şi Văduvelor de război, a Foştilor Luptători”, care exercita şi acţiunea de control şi
supraveghere a tuturor organizaţiilor filantropice din ţară, societăţile caritabile existente în oraşul
Arad au fost îndrumate mai eficient în acţiunea de ajutorare a victimelor de război, reuşind să le
asigure acestora un trai cât mai omenesc130.
Pe lângă toate aceste societăţi caritabile care existau la Arad, în perioada interbelică
îşi mai desfăşurau activitatea şi străjerii Liceului „Moise Nicoară”131. În anul 1938, cu ocazia
sărbătorilor de Crăciun, aceştia organizau o serbare pentru ajutorarea celor nevoiaşi, în special a
copiilor săraci din orfelinate. Cu această ocazie, pe bulevardul Regina Maria se împodobea un
pom de Crăciun, autorităţile administrative reuşind să adune o sumă de 4.193 lei. Au contribuit şi
străjerii cu 3,121 lei. Tot datorită intervenţiei străjerilor Liceului „Moise Nicoară”, copiii săraci
de la Orfelinatul „Regina Maria” mai primeau de la Ministerul Educaţiei Naţionale cinci burse şi
cinci vagoane de lemne, reprezentând un ajutor de aproximativ 100.000 lei. În preajma Anului
Nou, străjerii, dar şi celelalte societăţi caritabile făceau apel la toţi oamenii din Arad să contribuie
la activitatea lor pe viitor.
Până spre sfârşitul perioadei interbelice, problemele de ordin social cu care se
confrunta oraşul Arad au fost în mare parte înlăturate. Acest fapt s-a datorat atât legislaţiei
delictelor, care a existat după 1918, cât mai ales interesului manifestat de autorităţile locale de a
descoperi la timp infracţiunile care se săvârşeau în oraş. Chiar şi în perioadele de criză financiară
s-a intervenit pentru ajutorarea concretă a celor rămaşi fără un loc de muncă, în acelaşi timp fiind
luate o serie de măsuri pentru sprijinirea persoanelor defavorizate, în această categorie
încadrându-se, mai ales, familiile victimelor de război.

129
Românul, an XV, 1930, nr. 46-48, p. 6, art. Ajutoarele de Crăciun ale prefecturii judeţului Arad.
130
A. N.- S. J. Ar., Fond Prefectura judeţului Arad, dosar 339/1937, f. 2.
131
Ştirea, an VIII, 1938, nr. 1666, p. 3, art. Străjerii Liceului „Moise Nicoară”.

345
 Concluzii

Lucrarea „Viaţa cotidiană în oraşul Arad, în perioada interbelică” şi-a propus, de-a
lungul paginilor de mai sus, să prezinte principalele aspecte din viaţa cotidiană a arădenilor în
perioada dintre cele două Războaie Mondiale, aşa cum au fost ele refletate în documentele
istorice şi publicaţiile arădene din epocă.
Aspecte din viaţa cotidiană a societăţii româneşti interbelice au fost dezbătute în
istoriografia românească, încă din 1918 şi până în zilele noastre. În scrierea istorică
contemporană mulţi istorici şi cercetători au descris diferite aspecte ce ţin de această temă,
cum este marele tratat de „Istoria românilor”, lucrare în care se vorbeşte despre „România
întregită (1918-1940)”, în volumul al VIII-lea, coordonat de istoricul Ioan Scurtu. Însă, de-a
lungul timpului, despre anumite subiecte ce se referă la această temă au fost scrise şi alte
lucrări şi studii de specialitate. În capitolul în care am vorbit despre „Istoriografia problemei”
am realizat o prezentare a istoriografiei vieţii cotidiene din societatea românească interbelică,
în funcţie de perioadele istorice în care au fost scrise o parte dintre studiile şi lucrările de
specialitate. Dintre acestea fac parte lucrările scrise pe diferite teme din perioada interbelică,
cele din anii 1939-1947, din perioada comunistă şi cele care au apărut în perioada
postdecembristă.
Pe lângă istoriografia propriu-zisă, pentru realizarea acestei lucrări, am cercetat un
numeros material arhivistic şi documentar, prezentat adesea sub forma unor tabele sau
procente, pe care a trebuit să le compar şi sintetizez, pentru a ajunge la informaţiile necesare
reconstituirii trecutului unui oraş, care s-a evidenţiat de secole prin rolul pe care l-a avut în
dezvoltarea economică şi culturală a acestui ţinut, aflat la graniţa de vest a ţării.
Datorită subiectului vast, dar şi pentru a zugrăvi o imagine mai exactă a vieţii de zi
cu zi a arădenilor din perioada interbelică, am ales pentru cercetare anumite cărţi, care se
referă şi la alte specializări, recurgând astfel la interdisciplinaritate. În acest fel, pe lângă
istorie, dintre domeniile care au contribuit la cercetarea ştiinţifică a vieţii cotidiene din Arad
în perioada interbelică, se numără, în acelaşi timp: istoria civilizaţiei şi culturii, istoria agrară,
istoria economică, istoria mentalităţilor, geografia, dar şi lucrări din alte domenii ştiinţifice.

346
 Sfârşitul Primului Război Mondial a dus la prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar,
eliberând de sub stăpânire străină românii din Transilvania şi Banat, după eliberarea celor din
Basarabia şi Bucovina şi unirea lor cu Regatul Român. Odată cu înfăptuirea Unirii din 1918,
judeţul Arad se încadra definitiv în hotarele statului român unitar, conform hotărârii adoptate
la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, pe care o votaseră în
unanimitate şi oamenii politici arădeni: Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu. Acest
mare eveniment istoric a fost de mult timp aşteptat de locuitorii români din Arad, întotdeauna
majoritari în această parte de ţară. După 1918, România Mare a devenit o Românie Nouă,
trecându-se de la societatea autarhică tradiţională, la cea modernă, după modelul civilizaţiei
europene. Astfel, idealurile de secole ale românilor se împlineau, România devenind o ţară
respectată, traiul mai bun în toate regiunile fiind dovedit de imigraţia altora.
Până la instaurarea administraţiei româneşti, oraşul Arad a fost condus de
Consiliul Dirigent, care organiza serviciile centrale ale resorturilor, stabilind ierarhia în
serviciile acestea. Astfel, odată cu preluarea administraţiei româneşti, au fost numiţi o serie de
funcţionari publici, iar din anul 1919 a fost ales primarul municipiului Arad. Încă de la
începutul perioadei interbelice, o atenţie deosebită a fost acordată modernizării serviciilor
publice de primă importanţă, cum era uzina de apă sau salubritatea oraşului. De asemenea, s-a
intervenit pentru refacerea infrastructurii, având în vedere starea în care se aflau majoritatea
drumurilor din judeţ, iar telefonul şi radio-ul începeau să devină importante mijloace de
comunicaţie rapidă.
Începând din anul 1922, datorită organizării administrativ-teritoriale a judeţului
Arad, oraşul a cunoscut o amplă dezvoltare urbanistică, fiind construite noi cartiere, iar
locuiţele au început să se modernizeze. Activitatea autorităţilor locale nu s-a rezumat doar la
acest aspect, luându-se câteva măsuri pentru rezolvarea unor probleme cu care se confrunta
oraşul la începutul perioadei interbelice, cum era ajutorarea persoanelor defavorizate.
O evoluţie favorabilă a fost înregistrată şi în privinţa mişcării populaţiei. Populaţia
municipiului Arad se afla în creştere după ataşarea la teritoriul fostului comitat a unor
localităţi, încadrarea unor comune din hinterlandul Aradului ca şi cartiere ale acestuia, însă şi
datorită sporului natural. În privinţa structurii profesionale, ocupaţiile s-au diversificat în
mediul urban, unde cele mai multe persoane lucrau în industrie sau comerţ, în timp ce în
zonele limitrofe oraşului Arad, o parte dintre locuitori continuau să trăiască din exploatarea
pământului.
Industria devenea, începând din 1918, o ramură importantă a economiei naţionale.
La Arad, industria locală a cunoscut o dezvoltare fără precedent, cu unele antecedente încă

347
înainte de 1914. Cea mai reprezentativă ramură era cea metalurgică. La Fabrica de vagoane şi
motoare „Astra” numărul muncitorilor se afla în continuă creştere. Aici erau create atât unelte
agricole, care au contribuit la înnoirea inventarului agricol, cât şi produse performante pe plan
internaţional. În acelaşi timp, după Primul Război Mondial, începeau să se remarce şi alte
ramuri industriale: industria textilă, a lemnului, cosmeticelor, electrotehnică, care ocupau un
loc important în viaţa economică a oraşului Arad şi din punct de vedere social, deoarece
ofereau un loc de muncă unui procent mare de muncitori din mediul urban.
În paralel, s-a impus mica industrie, susţinută de Stat, prin acordarea unor prime
tuturor celor care doreau să-şi deschidă un mic atelier.
Comerţul a fost încurajat de organizarea „târgurilor de mostre”, care, la începutul
anilor `20, aveau ca scop grăbirea unificării economice a ţării. De asemenea, dezvoltarea
comerţului s-a datorat creşterii numărului întreprinderilor care existau în acest domeniu.
Pieţele, târgurile şi oboarele aveau un important rol în aprovizionarea oraşelor.
Cele trei târguri mari, care se ţineau la Arad, deveneau mai cunoscute decât în secolul
precedent, deoarece se ţineau pe strada principală a municipiului.
Deşi, la începutul perioadei interbelice, comerţul se confrunta cu specula, care a
cauzat creşterea exagerată a preţurilor, chiar şi în cazul alimentelor de bază, treptat, după
introducerea preţurilor maximale, în pieţe şi restaurante situaţia s-a schimbat, devenind
favorabilă locuitorilor oraşului.
Câteva schimbări s-au petrecut şi în cadrul vieţii de cuplu, odată cu emanciparea
civilă şi politică a femeii, fapt care s-a concretizat abia după 1918, chiar dacă asociaţiile care
susţineau problema egalităţii în drepturi a femeii cu bărbatul au existat încă din secolul
anterior. În asemenea condiţii, femeia începea să aibă o anumită independenţă în cadrul vieţii
de familie, inclusiv timp şi pentru a se cultiva, pe lângă îngrijirea gospodăriei. După război, la
oraş natalitatea începea să depindă, în general, de situaţia financiară a familiei.
Situaţia sanitară a oraşului Arad a devenit favorabilă, datorită măsurilor care au
fost luate pentru combaterea unor epidemii care s-au manifestat în perioada interbelică.
Alimentaţia cotidiană a reprezentat un domeniu care s-a modernizat. De la
începutul perioadei interbelice, populaţia judeţului Arad a devenit interesată de o alimentaţie
mai sănătoasă, respectând în acest sens anumite reguli în ceea ce priveşte gătitul alimentelor.
În general, alimentaţia din mediul urban a înregistrat o evoluţie faţă de perioadele precedente,
chiar dacă se ţinea şi la respectarea tradiţiilor locale. Această evoluţie s-a datorat, în primul
rând, dezvoltării industriei alimentare din mediul urban şi rural, o parte dintre produsele

348
alimentare produse în judeţul Arad începând să fie cunoscute în întreaga ţară, având în vedere
faptul că firmele care le reprezentau deveneau furnizoare ale Casei Regale a României.
Restaurantele, cafenelele şi cofetăriile din perioada interbelică s-au diversificat,
cele mai moderne şi apreciate aflându-se în centrul oraşului Arad. De asemenea, la mesele
festive participau arădenii cu ocazia unor evenimente importante.
Îmbrăcămintea s-a diversificat, devenind mai lejeră şi modernă. Locuitorii oraşului
Arad erau interesaţi de moda promovată de casele de modă de la Paris. Astfel, vestimentaţia
începea să corespundă şi unor necesităţi estetice. Creşterea cererii de îmbrăcăminte a dus la
apariţia a numeroase magazine de confecţii, în mediul urban.
Odată cu ralizarea Unirii din 1918, locuitorii judeţului Arad deveneau tot mai
preocupaţi ca proprii lor copii să înveţe carte. Datorită interesului pentru cultură a poporului
român, începând din perioada interbelică s-a înregistrat o evoluţie calitativă în domeniul
învăţământului, ştiinţei şi culturii. Statul susţinea dezvoltarea învăţământului de toate gradele.
Încă din anul 1919, avea loc etatizarea fostelor şcoli confesionale, care reprezentau
învăţământul primar, iar în mediul rural, mai ales, au fost construite noi localuri de şcoală.
Frecventând, în continuare, învăţământul gimnazial, elevii aveau şansa de a urma cariere
comerciale şi industriale, care înainte de 1918 erau aproape interzise românului. Învăţământul
secundar, datorită liceelor de prestigiu, permitea urmarea cursurilor unor Universităţi.
Societăţile culturale arădene s-au remarcat încă de la începutul perioadei
interbelice, prin activităţile culturale desfăşurate atât la oraş, cum erau conferinţele pe diferite
teme, cât şi în mediul rural, ce aveau ca finalitate promovarea culturii judeţului Arad. De
asemenea, căminele culturale, întâlnite mai ales în mediul rural, se deosebeau de instituţiile
culturale create până atunci, deoarece programul lor de lucru privea întreaga viaţă a satului.
Presa s-a diversificat mult faţă de perioadele anterioare. Dacă unele ziare, cum era
şi cotidianul „Românul”, abordau tematici variate, a existat şi o presă politică, care a fost
susţinută de mediul gazetăresc arădean din perioada interbelică. Ziare precum „Voinţa
Poporului” sau „Gazeta antirevizionistă” luptau pentru apărarea naţionalităţii româneşti
împotriva tendinţelor de deznaţionalizare ale statului maghiar. Din ziarele locale nu lipseau
nici creaţiile literare. Un caracter preponderent literar aveau publicaţiile arădene: „Hotarul” şi
„Înnoirea”.
Bibliotecile, muzeele şi arhivele deveneau instituţii culturale de seamă ale
judeţului. Datorită volumului de carte pe care îl deţinea, Biblioteca Palatului Cultural din
Arad devenea biblioteca centrală a judeţului. În mediul rural, la răspândirea culturii au

349
contribuit bibliotecile populare, deoarece în multe comune arădene jumătate din locuitori nu
au frecventat şcoala înainte de 1918.
Palatul Cultural din oraş adăpostea şi un muzeu de istorie, care deţinea mai multe
secţii amenajate în funcţie de periodizarea istoriei locale şi naţionale.
Arhivele unor instituţii, cum erau cele ale unor instituţii administrative ale
judeţului Arad, deveneau izvoare de mare preţ pentru cunoaşterea trecutului istoric al oraşului
Arad. Acestea începeau să fie cercetate mai ales de istoricii arădeni.
Pictura şi sculptura deveneau arte plastice apreciate tot mai mult în rândul opiniei
publice. La Arad s-a afirmat o serie de pictori şi sculptori, unii făcând parte din vechea
generaţie, din punctul de vedere al creaţiei artistice, însă cei din tânăra generaţie au contribuit
la promovarea noilor tendinţe moderne din arta contemporană.
Petrecerea timpului liber s-a diversificat. Pe lângă interesul pentru viaţa mondenă,
locuitorii oraşului Arad devin interesaţi şi de practicarea unui sport. Alţii preferau să
frecventeze cinematograful, care a cunoscut o dezvoltare, odată cu apariţia filmelor sonore,
sau teatrul, care devenea o adevărată artă. În timpul vacanţelor de vară, arădenii obişnuiau să
viziteze staţiunile montane din ţară sau judeţul Arad, dar mai ales marea, pentru câteva
săptămâni de recreaţie.
Începând din perioada interbelică, o atenţie deosebită a fost acordată şi sărbătorilor
istorice cu specific naţional, cum era ziua de 24 ianuarie, care erau serbate cu mare fast. La
sărbătorile cu specific local, cum era ziua eliberării oraşului Arad de sub stăpânirea străină,
obişnuiau să ia parte locuitorii de la oraş sau din comunele judeţului Arad, iar cu ocazia
sărbătorilor religioase erau organizate diferite festivităţi, care aminteau de frumoasele datini
româneşti.
Aniversarea unor personalităţi istorice, cu ocazia zilelor lor de naştere, precum şi
vizitele întreprinse de diferite personalităţi politice ale perioadei interbelice, erau considerate
evenimente importante.
Deşi viaţa cotidiană a oraşului Arad din perioada interbelică a cunoscut o evoluţie
în toate planurile, oraşul se confrunta cu unele probleme de ordin social, care reprezentau de
fapt o consecinţă a războiului. Pentru înlăturarea unor probleme precum furturile sau şomajul,
s-au luat măsuri de oprire a răspândirii acestor fenomene, autorităţile locale reuşind de cele
mai multe ori îndepărtarea aspectelor negative din viaţa socială a oraşului. Un interes deosebit
îl reprezentau activităţile caritabile. Societăţile caritabile care existau la vremea respectivă în
Arad, contribuiau la ajutorarea persoanelor defavorizate, mai ales a orfanilor, văduvelor şi
infirmilor de război.

350
 Cu toate acestea, se poate afirma faptul că viaţa de zi cu zi a arădenilor a devenit
mai complexă începând din perioada interbelică. În funcţie de mediul de locuire, viaţa
cotidiană a evoluat. Oraşul a reprezentat mediul cel mai favorabil dezvoltării vieţii moderne.
După înfăptuirea Unirii, judeţul şi oraşul Arad se încadrau definitiv în hotarele statului român
unitar, oraşul numărându-se printre cele mai mari oraşe din România. O tendinţă spre
modernism s-a observat chiar şi în societatea rurală, unde, deşi o parte dintre tradiţiile
specific româneşti erau păstrate, în general, cu greu s-a mai revenit la mentalitatea masiv
conservatoare de dinainte de război.

351
 BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare arhivistice:

Arhivele Naţionale-Serviciul Judeţean Arad:

Fonduri:

1. Aeroportul Arad.
2. Asociaţia comercianţilor din Arad.
3. Asociaţia „Înfrăţirea” Arad.
4. Asociaţia pentru literatura română şi cultura poporului român „Astra”.
Despărţământul cultural al judeţului Arad.
5. Asociaţia Ziariştilor şi Publiciştilor români-Arad.
6. Camera de Agricultură a judeţului Arad.
7. Camera de Comerţ şi Industrie Arad.
8. Cercul românesc Arad.
9. Chestura poliţiei municipiului Arad.
10. Colecţia „Asociaţiilor Comercianţilor din Judeţul Arad”.
11. Colecţia „Registre ale Asociaţiilor comerciale”-Primăria Arad.
12. Colecţia „Registre ale Asociaţiilor meşteşugăreşti” Arad.
13. Consiliul Naţional Român. Comitatul Arad.
14. Inspectoratul Industrial Arad.
15. Inspectoratul Regional al Muncii Arad.
16. Institutul social Banat-Crişana, Despărţământul Arad.
17. Istoricul aeroportului. Înfiinţarea şcolii de pilotaj.
18. Întreprinderea Comunală Arad.
19. Întreprinderea Spirt-Drojdie Arad.
20. Întreprinderea textilă TEBA Arad.
21. Liceul „Ioan Slavici” Arad.

352
 22. Prefectura Judeţului Arad.
23. Prefectura Judeţului Arad. Actele subprefectului.
24. Prefectura Judeţului Arad. Seria: Acte Comisia Administrativă.
25. Pretura plăşii Ineu.
26. Pretura plasei Şiria.
27. Primăria comunei Covăsânţ.
28. Primăria municipiului Arad. Acte administrative.
29. Primăria municipiului Arad. Serviciul cultural.
30. Registre, procese verbale ale Prefecturii Judeţului Arad.
31. Serviciul Sanitar şi Ocrotirilor Sociale. Municipiul Arad.
32. Societatea Anonimă Andrényi Carol şi Fiii Arad.
33. Spitalul de copii Arad.
34. Spitalul Judeţean Arad.
35. Tribunalul Judeţului Arad. Secţia a III-a.
36. Uzinele de vagoane Arad.

II. Dicţionare, enciclopedii şi bibliografii:

1. ***Bibliografia istorică a României, vol. I-XIII.

2. Alexandrescu, Ion, Bulei, Ion, Mamina, Ion, Scurtu, Ioan, Enciclopedia
de istorie a României, Bucureşti, Editura „Meronia”, 2000.
3. Dumitrescu, Doru, Manea, Mihai, Popescu, Mirela, Mica enciclopedie a
Marelui Război: (1914-1918), Bucureşti, Editura „Corint Educaţional”,
2014.
4. Enciclopedie economică şi maritimă (Bucureşti), 1929.
5. Enciclopedia României, vol. I, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938.
6. Enciclopedia României. Ţara Românească, vol. II, Bucureşti, Imprimeria
Naţională, 1938.
7. Enciclopedia României. Economia Naţională. Cadre şi producţie, vol.
III, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1939.
8. Marcu, George, Ilinca, Rodica, Ilinca, Dragoş, Stoica, Stan, Enciclopedia
bătăliilor din istoria românilor, Bucureşti, Editura „Meronia”, 2011.

353
 9. Marea istorie ilustrată a lumii. Războaiele mondiale şi perioada
interbelică, vol. VI, Bucureşti, Editura „Litera Internaţional”, 2008.
10. Marea istorie ilustrată a lumii. România. De la Mihai Viteazul la
Uniunea Europeană, vol. II, Bucureşti, Editura „Litera Inernaţional”,
2009.
11. Stănel Ion, Personalităţi străine în istoria României. Dicţionar biografic,
Bucureşti, Editura „Meronia”, 2011.

III. Legi, decrete, instrucţiuni:

1. ***Cartea Căminului Cultural, Îndrumător al muncii culturale la sate, Ediţia a

IV-a, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, 1939.
2. Codul muncii. Studiu critic, Bucureşti, Tipografia Societăţii Anonime pe
Acţiuni „Universul”, 1923.
3. Comitetul local de ajutorare a şomerilor din Arad, Dare de seamă despre
situaţia şomerilor în Arad, mijloace de combatere a lui şi ajutorarea şomerilor,
Arad, 1934.
4. Constituţiunea. Promulgată cu Decretul Regal nr. 1360 din 28 martie 1923,
Bucureşti, Editura Librăriei „Universala”, 1923.
5. Convenţiile colective de muncă din 1926, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice,
1927.
6. Dragomir, Nicolae, Gh., Drepturile funcţionarilor publici faţă de stat,
Bucureşti, Lucrare premiată de Academia Română, 1936.
7. Hamangiu, Constantin, Codul general al României. Vol. IX-X. Legi uzuale,
Bucureşti, Editura Librăriei „Viaţa Românească”, 1919-1922.
8. Iorga, Dimitrie, C., Regulamentul încurajării industriei naţionale, Bacău,
Tipografia „Gutenberg”, 1924.
9. Legea agrară pentru Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Bucureşti,
Editura „Viaţa românească”, 1921.
10. Legea flagrant delictelor din 13 aprilie 1913. Adnotată şi comentată de
doctrina şi jurisprudenţa instanţelor noastre la azi, Bucureşti, Editura „Curierul
Judiciar”, 1934.

354
 11. Legea pentru învăţământul secundar, Bucureşti, Editura „Curierul Judiciar”,
1931.
12. Legea sanitară şi de ocrotire, Bucureşti, Editura „Curierul Judiciar”, S.A.,
1930.
13. Legea şi regulamentul pentru încurajarea construcţiilor de clădiri din 23 iulie
1921, Bucureşti, Tipograful “Reforma Socială”, 1921.
14. Lista abonaţilor telefonici a reţelei urbane şi interurbane a judeţului Arad,
Arad, 1927.
15. Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale, Direcţia muncii, Regulament
privitor la prevenirea şomajului, combaterea lui şi ajutorarea şomerilor,
Bucureşti, 1934.
16. Regulamentul privitor la prevenirea şomajului, combaterea lui şi ajutorarea
şomerilor, (Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale),Bucureşti,
Imprimeria Centrală, 1934.
17. Statut pentru funcţionarea căminelor culturale. Aprobat de M.S. Regele Carol
II, Bucureşti, Editura Fundaţiei culturale regale „Principele Carol”, 1935.
18. Tarifele pentru iluminat puse la dispoziţia dferitelor categorii de abonaţi,
Societatea Anonimă de electricitate Arad, Arad, 1933.
19. Uzanţele comerţului de lemnărie ale burselor de mărfuri din Arad, Cluj,
Oradea, Satu Mare şi Timişoara, Arad, 1937, Concordia: Institutul de Arte
Grafice şi Editură S.A.
20. Verea, C. D., Comerţul. Libertăţile economice şi măsurile excepţionale,
Bucureşti, Editura „Tiparul Românesc”, 1924.

IV. Presă :

1. Acţiunea Românească (Bucureşti), 1924.

2. Apărarea Naţională (Arad), 1928, 1929.
3. Aradul (Arad), 1930, 1931, 1932.
4. Ardealul teatral şi artistic (Cluj), 1928.
5. Banatul (Timişoara), 1928.
6. Biserica şi şcoala (Arad), 1918, 1919, 1925, 1930, 1931, 1937.
7. Bravo (Arad), 1936, 1937, 1938.

355
8. Cele Trei Crişuri (Oradea), 1930.
9. Cosînzeana, (Cluj), 1922.
10. Cultura (Cluj), 1924.
11. Curierul Pielei (Timişoara), 1923.
12. Cuvântul Ardealului, (Arad),1926, 1927.
13. Darul Vremii (Cluj), 1930.
14. Ecoul (Arad), 1934, 1935.
15. Fapta (Arad).
16. Flori de crâng (Oradea), 1933.
17. Flori de Crin, (Şimleul Silvaniei), 1932.
18. Gazeta antirevizionistă (Arad), 1934.
19. Gazeta Aradului (Arad), 1921.
20. Gazeta Ilustrată (Cluj), 1936.
21. Gazeta Învăţătorilor (Arad), 1929.
22. Gazeta Voluntarilor (Cluj), 1930.
23. Graniţa (Arad), 1937.
24. Historia (Bucureşti), 2009.
25. Historia (Paris), 2013.
26. Hotarul (Arad), 1935.
27. Ilustraţiunea Română, (Bucureşti), 1933.
28. Industria Ardealului, (Arad),1927.
29. Înnoirea (Arad), 1937.
30. Învăţătorul (Cluj), 1919.
31. Lanuri (Mediaş), 1938.
32. Pagini Literare (Turda), 1937.
33. Progres şi cultură, (Târgu Mureş), 1933.
34. Realitatea Ilustrată (Bucureşti), 1928.
35. Revista Fundaţiilor Regale (Bucureşti), 1934.
36. Revista Intereselor Sanitare, (Bucureşti), 1914.
37. Revista Naţională Română (Piatra-Neamţ), 1923.
38. Românul (Arad), 1918, 1919, 1920, 1921, 1927, 1928, 1929, 1930,
1934.
39. Salonul Literar (Arad), 1925.
40. Satul, (Bucureşti), 1934.

356
 41. Societatea de Mâine (Cluj), 1924.
42. Solidaritatea (Arad), 1922, 1923.
43. Străjerul (Arad), 1933.
44. Şcoala Vremii (Arad), 1935.
45. Şezătoarea Nouă, (Făgăraş), 1928.
46. Ştirea (Arad), 1927, 1932, 1933, 1934, 1935, 1936, 1937, 1938,
1939.
47. Transilvania (Sibiu), 1923, 1934, 1944.
48. Transilvania (Cluj), 1929.
49. Tribuna Nouă (Arad), 1926, 1927.
50. Ţara de mâine (Cluj), 1935.
51. Ţara visurilor noastre (Oradea), 1938.
52. Ultima Oră, (Bucureşti), 1929.
53. Unirea Poporului (Blaj), 1919.
54. Vatra: Foaie ilustrată pentru familie (Bucureşti), 1894, 1895.
55. Viaţa Ardealului (Cluj), 1935.
56. Viaţa Ilustrată (Cluj), 1938.
57. Viaţa Noastră (Cluj), 1936.
58. Voinţa Poporului (Arad), 1924, 1925, 1926, 1929.

V. Almanahuri, anuare şi alte statistici:

1. *** Cartea Aradului. Ghid practic, Arad, Colecţia revistei „Arca”, 1991.
2. Almanach Argus 1927, Bucureşti, Editura „Luceafărul”, 1927.
3. Almanahul cu adrese din oraşul şi judeţul Arad, 1936, Concordia: Institutul de
Arte Grafice şi Editură S.A.
4. Almanahul oraşului Arad, 1930-1931.
5. Almanahul pentru toţi, 1944.
6. Almanahul presei române pe 1926, editat de “Sindicatul presei române din
Ardeal şi Banat”, Cluj, Tipografia “Viaţa”, 1927.
7. Anuarul Aradului 1926, Arad, Tipografia „Réthy Nyomda”, 1925.
8. Anuarul economic al Aradului pe anul 1932, Arad, 1933.

357
9. Anuarul Institutului de istorie naţională (Coord.: Alexandru Lapedatu, Ioan
Lupaş), Bucureşti, Editura „Cartea Românească” S. A., 1924.
10. Anuarul Liceului de fete „Elena Ghiba- Birta” din Arad pe anul şcolar 1920-
1921, Arad, Tipografia „Concordia”, 1921.
11. Anuarul II. Al Liceului „Moise Nicoară” din Arad pe anul şcolar 1920-1921,
Arad, Tipografia „Concordia”, 1921.
12. Anuarul muncii general al României, Ediţia 1929-1930, Bucureşti.
13. Anuarul pentru toţi. Aprilie 1928-1929, Bucureşti, Tipografia „Cultura
Poporului”, 1930.
14. Anuarul Reuniunii Femeilor Române, Carte de bucate pentru popor. Scrisă din
autorizarea Reuniunei Femeilor Române din Arad. Cu un calindar pe anul
1916-1917, Arad, Tipografia Concordia, 1916.
15. Anuarul statistic al României: 1937-1938, Bucureşti, Institutul central de
Statistică, 1938.
16. Anuarul “Şcolii comerciale superioare de băieţi din Arad” pe anul şcolar
1931-1932, Arad, Tiparul Tipografiei “S. Reismann”, 1933.
17. Anuarul „Şcoalei de Arte şi Meserii din Arad” pe anii şcolari 1918-1919,
1919-1920 şi 1920-1921, Arad, Tipografia „Concordia”, 1921.
18. Anuarul XXXVI. Al “Şcoalei medii de stat pentru fete” din Arad. Anul şcolar
1923-1924, Arad, 1924.
19. Anuarul Touring-Clubului României. Secţia Arad. Pe anul 1936, Arad, Tiparul
Tipografiei Diecezane, 1938.
20. Anuarul Universităţii din Cluj pe anul şcolar 1924-1925, Cluj, Institutul de
Arte Grafice „Ardealul”, 1926.
21. Arad. Ghid turistic al judeţului, ( Coord.: Alexandru Roz), Bucureşti, Editura
„Pentru Turism”, 1974.
22. Bucătăria pentru toţi, Bucureşti, an II, nr.12, 2003.
23. Idem, Bucureşti, an III, 2005.
24. Idem, Bucureşti, an IV, nr. 8, 2006.
25. Idem, Bucureşti, an V, nr. 4, 2007.
26. Idem, Bucureşti, an X, nr. 12, 2012.
27. Idem, an X, nr. 12, 2013.
28. Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie, Arad, nr. 6, 1928.

358
29. Buletinul Municipiului Arad, Arad, an X, nr. 26, 1932; nr. 2, 1932; nr. 11,
1935; nr. 7, 1936; nr. 9, 1936; nr. 10, 1936; nr. 11, 1936; nr. 21, 1936; nr.
30,1936.
30. Buletinul Oficial al Judeţului Arad, Arad, nr. 14, 1933; nr. 26, 1933; nr. 33,
1933; nr. 37, 1933.
31. Expoziţia şcoalelor profesionale din Arad, Iunie 1930, Aranjată sub patronajul
Camerei de Comerţ şi Industrie din Arad.
32. Gazeta Oficială a judeţului Arad, Arad, 1923.
33. Ghidul oraşului Arad, (Coord.: Ioan Opincă, Vasile Monda), Arad, Tipografia
„Réthy şi Fii”, 1925.
34. Indicatorul industriei româneşti, Bucureşti, Ministerul Industriei şi Comerţului,
1930.
35. Jurnal de bucătărie, Bucureşti, nr. 63, 2005.
36. La population actuelle de la Roumanie. Chiffres préliminaries du recensement
générale de 1930, Bucureşti, Publié par “ La Direction de recensement générale
de la population, 1931.
37. La Roumanie economique en 1926, Union des Chambres de Commerce et d`
Industrie de Roumanie, Bucarest, Imprimerie de la Cour Royale, 1926.
38. Meleaguri arădene. Ghid turistic, Arad, Editura „Comitetului Judeţean Arad”,
1972. (coordonatori: Mihai Tacsen, Eugen Glück, Simion Palcu).
39. Monitorul Oficial, 1921, 1924, 1929, 1933, 1934, 1935, 1936, 1938.
40. Populaţia României, (Sabin Manuilă, D.C. Georgescu), Bucureşti, Imprimeria
Naţională , 1937.
41. Statistica agricolă a Românieiîn în 1937. Suprafeţele cultivate şi producţia
agricolă, (Coord.: Sabin Manuilă), an I, vol. I, Bucureşti, Editura „Institutului
Central de Statistică”, 1938.
42. Statistica anuală a României pe anul 1922, (Coord.: Christian, D. Staicovici, P.
Iconomu), Bucureşti, Editura „Cultura Naţională”, 1923.
43. Statistica anuală a României pe anul 1923, (Coord.: Christian, D. Staicovici, P.
Iconomu), Bucureşti, Tipografia Curţii Regale, 1924.
44. Statistica preţurilor din anul 1937, (Coord.: Sabin Manuilă), Bucureşti, Editura
„Institutului Central de Statistică”, 1939.

359
VI. Lucrări generale:

1. *** 1918-1998. Aradul şi Marea Unire, Arad, Editura Universităţii „Vasile

Goldiş” Arad, 1999.
2. ***Biserica şi problemele sociale. Conferinţe ţinute la Fundaţia Dalles- 24
ianuarie-8 aprilie 1933- sub auspiciile Consiliului central Bisericesc,
Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1933.
3. ***Industria lemnului. Date şi observaţiuni, Bucureşti, Editura „Curierul
Judiciar”, 1928.
4. ***Integrare, autonomie, dialog intercultural, Arad, Editura „Complexului
Muzeal Arad”, 2009.
5. ***Judeţul Arad. Paşi către Europa, Arad, Editura Consiliului Judeţean
Arad, 2006.
6. Acterian, Arşavir, Intelectualitatea interbelică între ortodoxie şi
tradiţionalism, Bucureşti, Editura “Vremea”, 2008.
7. Agrigoroaiei, Ion, Consideraţii privind locul perioadei interbelice în istoria
României, extras din Anuarul Institutului de istorie şi arheologie „A.D.
Xenopol”, Iaşi, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1982, p.
91.
8. Agrigoroaiei, Ion, Buruiană, Ovidiu, Iacob, Gheorghe, Turliuc, Cătălin,
România interbelică în paradigmă europeană. Studii, Iaşi, Editura
„Alexandru Ioan Cuza”, 2005.
9. Albert, Carmen, „Institutul social Banat-Crişana şi problema minorităţilor
etnice”, în vol. Complexului Muzeal Arad, Interetnicitate în Europa Centrală
şi de Est, Arad, Editura „Trinom”, 2002.
10. Albu, Nicolae, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la
1800, Alba-Iulia, Tipografia „Lumina”, 1944.
11. Alexianu, Alexandru, Mode şi veşminte din trecut. Cinci secole de istorie
costumară românească, vol. II, Bucureşti, Editura „Meridiane”, 1987.
12. Alterescu, Simion, Istoria teatrului în România. De la începuturi până la
1848, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
1965.

360
13. Ancel, Jacques, Les frontières roumaines, Bucarest, Imprimerie nationale,
1935.
14. Antonescu, Ion, Românii. Originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor,
Ediţia a II-a, Iaşi, Editura „Moldova”, 1991.
15. Arad. Monografia oraşului de la începuturi, până în 1989, Editura Nigredo,
Arad, 1999. (Coordonatori: Ion Văran, Pascu Hurezan, Mihai Popovici).
16. Aradul. Permanenţă în istoria patriei, Arad, 1978. (Coordonatori: Dorel
Zăvoianu, Floarea Zivoi, Nicolae Roşuţ, Romulus Popescu).
17. Argetoianu, Constantin, Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea
celor de ieri (1871-1916), vol. I-II, părţile I-IV, Bucureşti, Editura
„Machiavelli”, 2008.
18. Badea-Păun, Gabriel, Carmen Sylva: 1843-1916. Uimitoarea regină
Elisabeta a României, Bucureşti, Editura „Humanitas”, 2007.
19. Banciu, Jean, Istoria învăţământului din România de la primele începuturi
până în anul 1990, Bucureşti, Editura „Pro Universitaria”, 2010.
20. Barbu, Paul-Emanoil, Marinescu, Nicu, Agricultura României în perioada
1864-1918, Craiova, Editura „Spirit românesc”, 1996.
21. Bălan, Carmen, Cornelia, Institutul social Banat-Crişana, Timişoara, Editura
„Augusta”, 2001.
22. Băltescu, Mircea, Căliman, Valeria, „Valeriu Branişte- animator al vieţii
culturale”, Ziridava VII, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad,
1977.
23. Bărbulescu, Constantin, Modernizarea lumii rurale din România, în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX. Contribuţii,
Cluj-Napoca, Editura „Accent”, 2005.
24. Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Papacostea, Şerban,
Teodor, Pompiliu, Istoria României, Bucureşti, Editura Corint.
25. Benţe, Cristian, Istorie, cultură şi societate: volum omagial dedicat
istoricului Stelean Ioan Boia, Arad, Editura „Vasile Goldiş” University Press,
2014.
26. Berindei, Dan, Istoria românilor din paleolitic până în 2008. Cronologie,
Bucureşti, Editura „Cartex 2000”, 2013.
27. Idem, Modernitate şi trezire naţională. Cultura naţională română modernă,
Bucureşti, Editura Fundaţiei PRO, 2003.

361
28. Bleahu, Victor, Monografia oraşului Lipova, Timişoara, Editura Marineasa,
2001.
29. Bocu, Sever, Dictatura se amuză. Articole din publicaţiile bănăţene
interbelice, Bucureşti, Editura „Paco”, 1997.
30. Bogdan, Vasile, Când Dumnezeu a fost cu românii. 1 Decembrie 1918, o zi
pentru istorie, Timişoara, Editura „Eurostampa”, 2012.
31. Boia, Lucian, Balcic. Micul paradis al României Mari, Bucureşti, Editura
“Humanitas”, 2014.
32. Idem, Cum s-a românizat România, Bucureşti, Editura „Humanitas”, 2015.
33. Idem, De ce este România altfel?, Bucureşti, Editura “Humanitas”, 2012.
34. Idem, Două secole de mitologie naţională, Bucureşti, Editura Humanitas,
2012.
35. Idem, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas,
2010.
36. Idem, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări,
Bucureşti, Editura „Humanitas”, 2014.
37. Idem, Suveranii României. Monarhia, o soluţie?, Bucureşti, Editura
„Humanitas”, 2014.
38. Bolovan, Sorina Paula, Bolovan, Ioan, Familia şi comportamentul
matrimonial în Transilvania între 1850-1914. Între tradiţie şi modernizare,
în vol. Coord.: Sorina Paula Bolovan, Om şi societate: studii de istoria
populaţiei României (secolele XVII-XXI), Cluj-Napoca, Editura “Presa
Universitară Clujeană”, 2007.
39. Idem, Mutaţii demografice în Transilvania în anii Primului Război Mondial,
în vol. Coord. Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan, Rudolf Gräf, Corneliu
Pădurean, Mişcări de populaţie şi aspecte demografice în România în prima
jumătate a secolului XX, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2007.
40. Bradin, Virgiliu, Pârneava. Suburbiul românesc al Aradului, Arad, Editura
Promun, 2008.
41. Braudel, Fernand, Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul, vol. II,
Bucureşti, Editura „Meridiane”, 1984.
42. Braun, Lasse, Istoria prostituţiei din cele mai vechi timpuri şi până astăzi,
Bucureşti, Editura „Orizonturi”, 2009.

362
43. Brauner, Harry, Comerţul şi industria lemnului din România, Sibiu, Editura
„Krafft & Drotleff”, 1929.
44. Brătianu, Gheorghe I., O enigmă şi un miracol istoric: poporul român,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1988.
45. Brie, Mircea, Familie şi societate în nord-vestul Transilvaniei. (A doua
jumătate a secolului XIX- începutul secolului XX), Oradea, Editura
Universităţii din Oradea, 2008.
46. Bucureştiul interbelic, 1935. Articole despre capitală apărute în
săptămânalul „Realitatea Ilustrată” 1935, Ediţia a II-a revizuită şi
adăugită, Bucureşti, Editura Tritonic, 2009.
47. Bulboacă, Sorin, „Vasile Goldiş după Marea Unire din 1918”, în vol.
Coord.: Marius Grec, Stelean-Ioan Boia, Aradul şi Marea Unire din 1918:
culegere de studii, Arad, Editura „Vasile Goldiş” University Press, 2008.
48. Bulei, Ion, Brève histoire de la Roumanie, Bucureşti, Editura „Meronia”,
2013.
49. Idem, În Vechiul Regat, Bucureşti, Editura „Tritonic”, 2013.
50. Idem, România în secolele XIX-XX. Europenizarea, Bucureşti, Editura
Litera, 2011.
51. Bulei, Ion, Petrescu, Anatol, Pop, Ioan-Aurel, Varta, Ion, 200 ani din istoria
românilor dintre Prut şi Nistru: 1812-2012, Bucureşti, Editura „Litera”,
2012.
52. Burian, Dana-Emilia, Emanciparea femeii şi rolul ei în problema divorţului
în a doua jumătate a secolului XIX în Transilvania, în vol. Coord.: Bolovan,
Ioan, Covaci, Diana, Deteşan, Daniela, Eppel, Marius, Holom, Elena,
Crinela, În căutarea fericirii. Viaţa familială în spaţiul românesc în secolele
XVIII-XX, Cluj-Napoca, Editura „Presa Universitară Clujeană”, 2010.
53. Buşe, Constantin, Cazan, Ileana, Istorie şi societate. Culegere de studii de
istorie modernă şi contemporană, Bucureşti, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2000.
54. Caciora, Andrei, Timbus, Mircea, Oraşul şi judeţul Arad după 1 Decembrie
1918. Din amarul lunilor de tranziţie către administraţia română, Arad,
Editura „Gutenberg Univers”, 2008.
55. Calcan, Gheorghe, Administraţia publică românească în secolele XIX-XX:
legi şi reforme importante, Bucureşti, Editura Universitară, 2009.

363
56. Caragea, Cecilia, Istoria vestimentaţiei europene, Bucureşti, Editura
“Teora”, 1995.
57. Caţavei, Victor, „Aniversările unirii Transilvaniei cu România”, Ziridava X,
Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1979.
58. Cherciu, Ion, Spiritualitate tradiţională românească în epoca interbelică,
Bucureşti, Editura Muzeul Naţional al Statului „Dimitrie Gusti”, 2010.
59. Cheresteşiu, Victor, Bodea, Cornelia, Surdu, Bujor, Mureşan, Camil, Nuţu,
Constantin, Egyed, Acaţiu, Curticăpeanu, Vasile, Din istoria Transilvaniei,
vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1961.
60. Chiriţescu-Arva, Marin, Petrova, Evd., Zonele de cultivare şi producţiune
ale principalelor plante cereale în diferitele regiuni din ţară, Bucureşti,
Imprimeria Centrală, 1930.
61. Cioroianu, Adrian, Cea mai frumoasă poveste. Câteva adevăruri simple
despre Istoria românilor, Bucureşti, Editura „Curtea Veche”, 2013.
62. Ciubotaru, Ştefania, Viaţa cotidiană la curtea regală a României: 1914-
1947, Bucureşti, Editura Cartex, 2011.
63. Ciuhandu, Gheorghe, „1 Decembrie”, Hotarul II, Tipografia „Corvin”, Arad,
1934.
64. Idem, Schiţe din trecutul Românilor arădeni din veacul al XVIII-lea, Arad,
Tiparul Tipografiei Diecezane, 1934.
65. Cojan, Iosif Dohangie, Monografia comunei Săvârşin, Arad, Editura
Mirador, 2000.
66. Colarov, Moise, Monografia circumscripţiei Pârneava a oraşului Arad.
Viaţa şi obiceiurile ţăranilor români din circumscripţia III, Arad, Tiparul
Tipografiei Diecezane, 1928.
67. Colta, Rodica, Sinaci, Doru, Traia, Ioan, Căprioara, monografie, Arad,
Editura Mirador, 2011.
68. Conjunctura economiei româneşti, Buletin trimestrial, an I, nr. 1-2,
Bucureşti, Asociaţia românească pentru studiul conjuncturii economice,
1936.
69. Consiliul orăşenesc Pecica, Monografia Pecica, Arad, 2007.
70. Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura
„Univers Enciclopedic”, 2002.

364
71. Cosma, Ghizela, Ţârău, Virgiliu, Condiţia femeii în România în secolul XX.
Studii de caz, Cluj-Napoca, Editura „Presa Universitară Clujeană”, 2002.
72. Idem, Condiţia femeii în România secolului XX. Imagini şi reprezentări în
documentele vremii şi presa de specialitate, Cluj-Napoca, Editura „Nereamia
Napocae, 2002.
73. Costea, Ştefan, Costea, Dumitru D., Şeitin. O aşezare milenară românească
de pe valea Murşului Inferior, Arad, Editura Mirador, 1998.
74. Covaciu, N., D., „Despre biblioteci”, Hotarul III-IV, Tipografia „Corvin”,
Arad, 1933.
75. Darie, Alexandru, Stanciu, Filip, Educaţia adulţilor din mediul rural.
Experienţe româneşti interbelice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1997.
76. Dascălu, Nicolae, Imaginea României Mari în Statele Unite ale Americii în
perioada interbelică (1919-1939), Bucureşti, Editura Universităţii din
Bucureşti, 1998.
77. Djuvara, Neagu, O scurtă istorie ilustrată a României, Bucureşti, Editura
humanitas, 2013.
78. Dragomir, Silviu, Adunarea naţională a Unirii: 1 Decembrie 1918: cu 12
ilustraţii, cuprinzând singurele vederi origenale de la Adunarea Naţională
din 1918, Cluj, Editura Astra: Krafft & Drotleff, 1929.
79. Idem, La Transylvanie avant et après l`arbitrage de Vienne, Sibiu, Centrul
de studii şi cercetări privitoare la Transilvania, 1943.
80. Drăgan, Josif, Constantin, Istoria românilor, Bucureşti, Editura „Europa
Nova”, 1999.
81. Dumitraşcu, Ilie, Istoria muzicii româneşti. Compendiu, Braşov, Editura
Universităţii „Transilvania”, 2004.
82. Dumitru, Bogdan-Cristian, Modele privind organizarea administrativă a
României în perioada interbelică. O perspectivă comparată, Cluj-Napoca,
Universitatea „Babeş-Bolyai”, 2012. (Teză de doctorat).
83. Enescu, Ion, Enescu, Iuliu, Ardealul, Crişana şi Maramureşul din punct de
vedere agricol, cultural şi economic, Ediţia a III-a, Bucureşti, Editura
„Librăriei SOCEC & Co.” S.A., 1920.

365
84. Fauve-Chamoux, Antoinette, Bolovan, Ioan, Families in Europe between the
19th and 21st centuries. From the traditional model to the contemporany
pacs, Cluj-Napoca, Editura “Presa Universitară Clujeană”, 2009.
85. Fischer-Galaţi, Stephen, Giurescu, Dinu C., Pop, Ioan-Aurel, O istorie a
românilor. Studii critice, Cluj-Napoca, Editura „Fundaţiei culturale române.
Centrul de studii transilvane, 1998.
86. Frenţ, Doina, Istoria dansului , Târgu-Mureş, Editura Universităţii de Artă
Teatrală, 2003.
87. Galea, Aurel, „Unele aspecte ale activităţii Consiliului Dirigent în
Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş în perioada 2 decembrie 1918- 10
aprilie 1920”, Ziridava VII, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”,
Arad, 1975.
88. Georgescu, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre,
München, 1984, Ediţia a III-a, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 1992.
89. Ghibu, Onisifor, Pentru o pedagogie românească. Antologie de scrieri
pedagogice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1977.
90. Ghidionescu, Vladimir, Igiena şcolarului, Cluj, Editura “Institutul de Arte
Grafice Ardealul, 1924.
91. Ghilezan, Liviu, T., Contribuţiuni la noua reformă agrară pentru
Transilvania, Bănat, Crişana şi Maramureş, Bucureşti, Imprimeria
Ministerului Cultelor şi Artelor, 1921.
92. Ghiţulescu, Mihai, Organizarea administrativă a statului român modern:
1859-1918, Craiova, Editura „Aius”, 2011.
93. Ghiulea, Nicolae, „Scrisoare către studenţime”, Lumea Universitară,
Redacţia şi administraţia Cluj, Str. Avram Iancu, nr. 11.
94. Ghyka, Matila, O cronologie documentară a istoriei românilor. Din
preistorie până azi, Timişoara, Editura de Vest, 2010.
95. Giurescu, Constantin C., Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până
la moartea regelui Ferdinand, Bucureşti, Editura „Humanitas”, 2000.
96. Giurgea, Gabriel, Situaţia României de după răsboi,Bucureşti, Tipografia
„Ion C. Văcărescu”, 1926.
97. Glück, Eugen, „Situaţia etnico-demografică a părţilor arădene între 1848-
1918”, Ziridava XII, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad,
1980.

366
98. Glück, Eugen, Roz, Alexandru, Aradul muncitoresc, Bucureşti, Editura
politică, 1982.
99. Gociman, Aurel, România şi revizionismul maghiar, Bucureşti, Tiparul
Ziarului “Universul”, 1934.
100. Golban, Vasile, Dimensiunea etico-estetică a sărbătorii. Frumuseţea
sărbătorii, Bucureşti, Casa de editură „Panteon”, 1995.
101. Greffner, Otto, „Acţiuni cu caracter naţional şi social în anul 1918, în
judeţul Arad”, Ziridava III-IV, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”,
Arad, 1974.
102. Haynes, Rebecca, Politica României faţă de Germania între 1936 şi
1940, Iaşi, Editura “Polirom”, 2003.
103. Hâncu, Dumitru, Schiţe pentru un tablou de epocă (1930-1940),
Bucureşti, Editura Vivaldi, 2010.
104. Hârjescu, Cezar, „Situaţia comercială în Ardeal de la alipire”,
Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul: 1918-1928, vol. I, Bucureşti,
Editura „Cultura Naţională”, 1929.
105. Iancu, Gheorghe, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea
statului naţional unitar român (1918-1920), Cluj-Napoca, Editura „Dacia”,
1985.
106. Ion, Stănel, Personalităţi străine în istoria României. Dictionar
biografic, Bucureşti, Editura „Meronia”, 2011.
107. Ionescu, Lăcrimioara, Simona, 1900- Revoluţia vestimentară. Apariţia şi
dezvoltarea Caselor de Modă, Timişoara, Editura Universităţii de vest, 2009.
108. Ionescu, Nicolae T., Mişcarea populaţiei României (Regatul-Vechi,
Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Satu-Mare şi
Maramureş), pe anii 1921şi 1922, Bucureşti, Tipografia „Curţii Regale”,
1924.
109. Iordan, Valentina, Ghidul gastronomic al României. Dulciuri de casă,
Bucureşti, Editura House of Guides PG, 2013.
110. Iorga, Nicolae, Istoria presei româneşti, Bucureşti, Editura Muzeului
Literaturii Române, 1999.
111. Idem, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906,
Bucureşti, Editura „Saeculum I.O.”, 2009.

367
112. Idem, „Valuri, hotare şi tranşee basarabene”, Revista istorică, an IV,
Tipografia „Cultura Neamului Românesc”, Iaşi, 1918.
113. Istoria românilor, vol. VIII, România întregită (1918-1940),
coordonator Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
114. Ivan, Adrian, Liviu, Stat, majoritate şi minoritate naţională în România
(1918-1939), Cluj-Napoca, Editura „Eikon”, 2006.
115. Jivan, Alexandru, Paţac, Filip, Istoria economică a României, Timişoara,
Editura „Mirton”, 2004.
116. Johnson, Paul, O istorie a lumii moderne: 1920-2000, Bucureşti, Editura
„Humanitas”, 2015.
117. Josan, Andrei, Economia României interbelice în context european,
Bucureşti, Editura Academiei de Studii Economice, 2004.
118. Josan, Nicolae, „Bătălia propagandistică din 1918-1919 în legătură cu
Unirea Transilvaniei cu România”, Ziridava XXII, Editura Întreprinderea
Poligrafică „Crişana”, Arad, 2000.
119. Kirileanu, Gheorghe, Teodorescu, Însemnări zilnice (1906-1960),
Bucureşti, Editura „Albatros”, 2004.
120. Idem, Sub trei regi şi trei dictaturi. Amintiri, jurnal şi epistolar (1872-
1916), vol. I, Piatra Neamţ, Editura „Crigarux”, 2004.
121. Lanevschi, Gheorghe, Aradul vremurilor demult apuse: 1834-1914, Cluj,
Editura Polis, 2005.
122. Idem, Contribuţia comunităţii evreieşti la dezvoltarea urbanistică a
Aradului în cursul secolului al XIX-lea şi primul deceniu al secolului al XX-
lea, în vol. Minorităţile între identitate şi integrare, Arad, Editura „Trinom”,
1999.
123. Lapedatu, Alexandru, Statul şi Biserica, Bucureşti, Tipografia Cărţilor
Bisericeşti, 1924.
124. Leonte, Gheorghe, M., Criza economică şi financiară în România.
Banca Naţională a României şi împrumuturile statului, Bucureşti, Institutul
de Arte Grafice „Răsăritul”, 1923.
125. Leuştean, Lucian, România, Ungaria şi Tratatul de la Trianon: 1918-
1920, Iaşi, Editura „Polirom”, 2002.
126. Leutrat, Jean-Louis, Cinematograful de-a lungul vremii: o istorie,
Bucureşti, Editura „All Educational”, 1995.

368
127. Lovinescu, Eugen, „Presa şi limba literară”, Salonul Literar, Arad,
1925.
128. Mager, Traian, Contribuţiuni la istoria Unirii 1918-1919, Arad, Tiparul
Tipografiei Diecezane, 1939.
129. Maior, Corneliu, P., „Aradul şi zona de vest după Marea Unire”,
Ziridava XVIII, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1993.
130. Maior, Liviu, Alexandru Vaida Voevod. Putere şi defăimare, Bucureşti,
Editura „Rao”, 2010.
131. Maior, Liviu, Pop, Ioan-Aurel, Bolovan, Ioan, Asociaţionism şi
naţionalism cultural în secolele XIX-XX, Cluj-Napoca, Editura Academiei
Române, 2011.
132. Maksutovici, Gelcu, „Trianonul, veşnicia dreptăţii naţionale româneşti”,
Dosarele istoriei, Bucureşti, 2000.
133. Mamina, Ion, Regalitatea în România (1866-1947), Bucureşti, Editura
„Compania”, 2004.
134. Manea, George, „Aspecte ale organizării viticultorilor din Podgoria
Aradului la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Ziridava XV-XVI, Editura
Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1987.
135. Idem, „Date documentare despre viticultura din părţile Aradului”,
Ziridava VI, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1976.
136. Manoilescu, Mihail, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Bucureşti,
Editura „Cugetarea”, 1943.
137. Manolache, Anghel, Pârnuţă, Gheorghe, Istoria învăţământului din
România (1821-1918), vol. II, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1993.
138. Manuilă, Sabin, Aspects démographiques de la Transylvanie 1938,
Bucarest, Editura Institutului Central de Statistică, 1938.
139. Idem, Études sur la démographie historique de la Roumanie, Cluj-
Napoca, Center for transylvanian studies. The romanian cultural foundation,
1992.
140. Idem, Evoluţia demografică a oraşelor şi minorităţilor etnice din
Transilvania, Bucureşti, Editura „Cultura Naţională”, 1929.

369
141. Idem, Recensământul general al populaţiei României 1930. Structura
populaţiei României, vol. IX, Bucureşti, Editura Institutului Central de
Statistică, 1930.
142. Mătuşan, Vladimir, Evoluţia istorică a divorţului în legislaţia
românească din perioada 1864-2009, Cluj-Napoca, Universitatea “Babeş-
Bolyai” Cluj-Napoca, 2014. (Teză de doctorat).
143. Mecheş, Ionel, Monografia comunei Târnova, Arad, 2011.
144. Meteş, Ştefan, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977.
145. Mihalca, Alexandru, Tradiţiile şi experienţa culturii viţei de vie în zona
Aradului, Bucureşti, Editura „Ceres”, 1999.
146. Mihuţ, Lizica, Itinerarii spirituale arădene, Arad, Editura „Multimedia”,
1997.
147. Mircea, C. R., Rolul industriei naţionale în viaţa noastră de stat,
Bucureşti, Tipografiile Române Unite, 1934.
148. Idem, Contribuiri la noua lege pentru încurajarea industriei naţionale,
Bucureşti, Uniunea Generală a Industriaşilor din România, 1929.
149. Mitu, Sorin, Transilvania mea. Istorii, mentalităţi, identităţi, Iaşi, Editura
Polirom, 2006.
150. Moisil, Constantin, Problema arhivelor româneşti, Bucureşti, Tipografia
Curţii Regale, 1937.
151. Moldovan, Iuliu, Igiena naţiunei, Cluj, Editura „Institutului de igienă şi
igienă socială”, 1925.
152. Moldovan, Liviu, Şirli, Roxana, Credinţa, temelia continuităţii
româneşti, Arad, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu” Arad, 2003.
153. Montanari, Massimo, Foamea şi abundenţa. O istorie a alimentaţiei în
Europa, Iaşi, Editura Polirom, 2003.
154. Mureşan, Augustin, Colta, Rodica, Sinaci, Doru, Oarcea, Felicia,
Micălaca. Monografie, Editura Mirador, Arad, 2010.
155. Murgescu, Bogdan, Istoria României în texte, Bucureşti, Editura
„Corint”, 2001.
156. Idem, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-
2010), Iaşi, Editura Polirom, 2010.

370
157. Murgescu, Mirela-Luminiţa, Rachieru, Silvana, Ajută-ţi aproapele.
Solidaritate umană în comunităţi ieri şi azi, Bucureşti, Editura „Domino”,
2005.
158. Narai, Eusebiu, „Aspecte privind situaţia economică a Banatului în
perioada 1934-1937”, Ziridava XXIV, Editura Întreprinderea Poligrafică
„Crişana”, Arad, 2005.
159. Neamţu, Gelu, „Procese politice de presă antiromâneşti în epoca
dualismului austro-ungar 1868-1890”, în vol. Anuarul Institutului de Istorie
„Ge. Bariţiu” din Cluj-Napoca, XLVIII, Series Historica, Editura Academiei
Române, 2009.
160. Negrilă, Iulian, Ziarul “Românul” şi Marea Unire, Bucureşti, Editura
Politică, 1988.
161. Nemoianu, Petru, Ardealul şi Banatul după Unire, Cluj, Imprimeria Dr.
S. Bornemisa, 1925.
162. Nichin, Ioan, Monografia administrativă a judeţului Arad. Realizările
administraţiei româneşti de la Unire până în anul 1938, Arad, 1939.
163. Nicoară, Toader, Pentru o istorie a alimentaţiei şi a consumului în
istoriografia românească, în „Caiet de antropologie istorică”, în vol.
Identităţi şi sensibilităţi alimentare europene, Cluj Napoca, Editura Accent,
2006, an V, nr. 1-2.
164. Nicolescu, Petre, Partidul Naţional Liberal în perioada 1920-1929,
Timişoara, Editura „Sedona”, 1996.
165. Oancea, Felicia-Aneta, Groza, Spiridon, Moneasa. Monografie istorică,
Arad, Editura Gutenberg Univers, 2007.
166. Oancea, Gheorghe, I., „Situaţia internaţională a României în perioada
anilor 1918-1920”, Ziridava VII, Editura Întreprinderea Poligrafică
„Crişana”, Arad, 1977.
167. Onfray, Michel, Pântecele filozofilor. Critica raţiunii dietetice,
Bucureşti, Editura Nemira, 2000.
168. Idem, Raţiunea gurmandă. Filozofia gustului, Bucureşti, Editura Nemira,
2000.
169. Opriş, Ioan, „Unele date despre ocrotirea patrimoniului cultural în
judeţul Arad”, Ziridava XIII, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”,
Arad, 1981.

371
170. Oţetea, Andrei, Istoria poporului român, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1970.
171. Oudard, Georges, Portrait de la Roumanie, Paris, Editura “L’ Europe
Vivante“, 1935.
172. Pană, Virgil, „Consideraţii privind prezenţa minoritarilor în structurile
administrative ale Transilvaniei interbelice”, Ziridava XXII, Editura
Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 2003.
173. Pantea, Maria Alexandra, “Biserica ortodoxă şi politica şcolară în secolul
al XIX-lea”, în vol. Coord.: Ion Zainea, Istorie, tradiţii, destine. Lucrările
Sesiunii ştiinţifice a doctoranzilor în istorie. Ediţia a VIII-a, Oradea, Editura
Universităţii din Oradea, 2013.
174. Pascu, George, Viaţa muzicală românească interbelică, Iaşi, Editura
“Artes”, 2007.
175. Pavel, Amelia, Pictura românească interbelică. Un capitol de artă
europeană, Bucureşti, Editura „Meridiane”, 1996.
176. Pavlowitch, Stevan K., Istoria Balcanilor: 1804-1945, Iaşi, Editura
„Polirom”, 2002.
177. Pădurean, Corneliu, Săsăujan, Mihai, Biserică şi societate, Arad, Editura
„Gutenberg Univers”, 2005.
178. Păun, Ştefan, Documente privind mişcarea feministă din România în
perioada interbelică. Liga Drepturilor şi Datoriilor femeii, vol. I, Bucureşti,
Editura „Cartea Universitară”, 2007.
179. Pecican, Ovidiu, România interbelică: istorie şi istoriografie, Cluj-
Napoca, Editura „Limes”, 2010.
180. Pella, Vespasian, V., Explicaţiunea teoretică şi practică a legii şi
regulamentului pentru înfrânarea şi reprimarea speculei ilicite, Bucureşti,
Editura „Imprimeria statului”, 1923.
181. Petrescu, Nicolae, Industria textilă în Transilvania, Bucureşti, Tipografia
„Lupta”, 1920.
182. Petrilă, Aurelian, Studiul istoria românilor , Arad, Editura „Concordia”,
2010.
183. Pop, Ioan-Aurel, Istoria, adevărul şi miturile, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2014.
184. Idem, Istoria românilor, Bucureşti, Editura „Litera”, 2010.

372
185. Pop, Ioan-Aurel, Bolovan, Ioan, Istoria României. Compendiu, Cluj-
Napoca, Editura Institutului Cultural Român, 2004.
186. Pop, Ioan-Aurel, Nägler, Thomas, The history of Transylvania, vol. I,
Cluj-Napoca, Editura „Romanian Cultural Institute. Center for Transylvanian
Studies”, 2009.
187. Pop, Vasile, Ardelean, Moise, Buşan, Ioan, Tafie, Mariş, Demşea, Dan,
Sinaci, Doru, Cartierul Bujac. Contribuţii demografice, Arad, Editura
„Mirador”, 2011.
188. Popa, Silvia, Istoria scrisului, cărţii, presei, bibliotecilor, Braşov,
Editura Universităţii „Transilvania”, 1997.
189. Popeangă, Vasile, „Lupta lui Onisifor Ghibu pentru constituirea
pedagogiei româneşti ca mijloc de educaţie naţională”, Ziridava XIII, Editura
Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1981.
190. Idem, Mărturii transilvănene despre acte creatoare de pedagogie
românească, Arad, Editura “Vasile Goldiş” University Press, 2007.
191. Idem, Vasile Goldiş. Politică şi cultură (1919-1934), Timişoara, Editura
“Mirton”, 1993.
192. Popeangă, Vasile, Arbonie, Emil, Pe drumul Marii Uniri, Arad, Editura
„Vasile Goldiş” University Press, 2008.
193. Popovici, N., „Legea ortodoxă în trecutul nostru”, în vol. Biblioteca
creştinului ortodox, nr. 3, Arad, Tiparul Tipografiei Diecezane, 1925.
194. Preda, Gavriil, 1918. Un vis împlinit, Ploieşti, Editura Universităţii
Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008.
195. Predescu, Ioan, Unirea Cea Mare a Românilor, Bucureşti, Editura
Topaz, 1993.
196. Prodan, Paul I., Teatrul românesc contimporan. 1920-1927, Bucureşti,
Editura Fundaţiei Culturale „Principele Carol”, 1928.
197. Puşcariu, Sextil „Tourisme et Parcs Naturels”, Cultura, Institutul de Arte
Grafice „Ardealul”, Cluj, 1924.
198. Rădulescu-Motru, Constantin, Panaitescu, Petre P., Vianu, Tudor, Iorga,
Nicolae, Vulcănescu, Mircea, Polihroniade, Mihail, Moisil, Constantin,
Ionniţiu, Mircea, Solomovici, Teşu, Monarhia românească: Carol I,
Ferdinand I, Carol II, Mihai I, Bucureşti, Editura „Teşu”, 2008.

373
199. Rosen, Avram, Contribuţia evreilor la progresul indutrial în România
interbelică, Bucureşti, Editura „Hasefer”, 2002.
200. Roşan, Maria, „Presa politică din Maramureş în perioada interbelică.
Studiu de caz: Presa Partidului Naţional şi Partidului Naţional Ţărănesc” în
vol. Coord.: Ion Zainea , Instituţii şi locuri, oameni şi fapte din istoria
românilor, Oradea, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, 2012.
201. Roşuţ, Nicolae, „Legăturile Aradului cu România între 1800-1918”,
Ziridava X, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1978.
202. Idem, „Societăţi culturale arădene până la Unire”, Ziridava V, Editura
Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1975.
203. Roz, Alexandru, Aradul-Cetatea marii uniri, Timişoara, Editura
„Mirton”, 1993.
204. Idem, „Aradul în timpul Primului Război Mondial”, Ziridava X, Editura
Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1978.
205. Idem, Arădeni-corifei ai Marii Uniri, Arad, Imprimeria „Mirton”, 1995.
206. Idem, Municipiul Arad în contextul istoriei României, Arad,
Universitatea Cultural-Ştiinţifică, 1979.
207. Samarineanu, Mihail, G., „Ofensiva culturală”, Familia III-IV,
Tipografia „Ateneul” S. A., Oradea, 1928.
208. Sava, Doru, Aradul Nou-Mureşel. Istoria unui cartier, povestea unei
lumi, Arad, Editura Promun, 2011.
209. Savary, Michèle, Sarajevo 1914. Vie et mort de Gavrilo Princip,
Lausanne, Editura „L`age d`Homme”, 2004.
210. Scurtu, Ioan, Din viaţa politică a României (1926-1947). Studiu critic
privind istoria Partidului Naţional-Ţărănesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1983.
211. Scurtu, Ioan, Boar, Liviu, Minorităţile naţionale din România 1918-
1925. Documente, Bucureşti, Editura „Arhivele Statului din România”, 1995.
212. Scurtu Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX,
Bucureşti, Editura Paidea, 1999.
213. Scurtu, Ioan, Mocanu, Constantin, Smârcea, Doina, Documente privind
istoria României între 1918-1944, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1995.

374
214. Sidorovici, Teofil, Gh., „Sensul nou al Unirii”, De Strajă I, „Bucovina”
Institut de Arte Grafice, Bucureşti, 1939.
215. Simionescu, Ion, Ţara noastră. Natură. Oameni. Muncă, Bucureşti,
Editura Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1937.
216. Štefanko, Ondrej, Despre slovacii din România, Arad, Editura „Ivan
Krasko”, 2004.
217. Stelian, Saon, Economia şi administraţia din România până la jumătatea
secolului al XX-lea, Braşov, Editura „Romprint”, 2001.
218. Stere, Constantin, Marele război şi politica României, Bucureşti, Editura
Ziarului „Lumina”, 1918.
219. Stoianov, Carmen, Stoianov, Petru, Istoria muzicii româneşti, Bucureşti,
Editura Fundaţiei “România de Mâine”, 2005.
220. Suchianu, Ion, Despre Legea Agrară, Bucureşti, Tipografia „România
Nouă”, 1921.
221. Suciu, Petru, „Clasele sociale ale românilor din Ardeal ”, în
Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul: 1918-1928, vol. I, Bucureşti,
Editura „Cultura Naţională”, 1929.
222. Ştefănescu, Barbu, Tehnică agricolă şi ritm de muncă în gospodăria
ţărănească din Crişana. Secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-
lea, Oradea, Editura Fundaţia Culturală „Cele trei Crişuri”, 1995.
223. Şteţiu, Petru, „Gânduri dăscăleşti pentru noul an şcolar”, Afirmarea VI-
VII, Tipografia „Athenaeum”, Satu-Mare, 1936.
224. Teculescu, Horia, „Scriitorii ca luptători pentru unirea neamului”,
Biblioteca Semănătorul, Editura „Librăriei Diecezane”, Arad, 1934.
225. Timbus, Mircea, „Situaţia industriei judeţului Arad între 1919-1944”,
Ziridava VI, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1976.
226. Topârceanu, Adriana, Reprezentări spaţiale în peisagistica perioadei
interbelice din România, Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş-Bolyai”, 1996,
(Teză de doctorat).
227. Treptow, Kurt W., A history of Romania, Iaşi, The Center for Romanian
Studies, 1996.
228. Truţă, Horia, Arad-Gai. Scrieri monografice, vol. I, Arad, Editura
„Mirador”, 2011.

375
229. Tuleu, Ioan, Valeriu, Războiul trăit. Arădenii pe fronturile războiului
mondial, Arad, Editura „Viaţa arădeană”, 2012.
230. Turdeanu, Lucian, L., „Situaţia economică a Ardealului după Unire”,
Transilvania, an 75, nr. 6-7, Sibiu, 1944.
231. Ţurlea, Petre, Carol al II-lea şi Iuliu Maniu, Bucureşti, Editura „Semne”,
2013.
232. Vaida, Valeriu P., Mărturii dintr-un veac apus, Târgu-Mureş, Editura
„Fundaţia culturală „Vasile Netea”, 2004.
233. Vancu, Petru, Monografia Măderat, Arad, Tipografia Diecezană, 1905.
234. Vasile Goldiş. Politică şi cultură (1919-1934), studii introductive: Vasile
Popeangă, Arad, Universitatea „Vasile Goldiş” Arad, 1993.
235. Vasiliu, Mihai, Istoria teatrului românesc, Bucureşti, Editura „Didactică
şi Pedagogică”, 1995.
236. Velcea, Valeria, Velcea, Ion, Mândruţ, Octavian, Judeţele patriei.
Judeţul Arad, Bucureşti, editura Academiei Republicii Socialiste România,
1979.
237. Verlag, Peter D., Filmul. Regizori, genuri, capodopere. De la origini la
al Doilea Război Mondial, Bucureşti, Editura „Litera”, 2010.
238. Veselie, Sabin, „Tradiţie şi modernism”, Înnoirea XI, Tipografia
„Diecezană”, Arad, 1939.
239. Vişan, Mihai, Zaberca, Mircea, Vasile, Evoluţia administraţiei publice
antebelice şi interbelice, Timişoara, Editura „Mirton”, 2008.
240. Vlahuţă, Alexandru, “Tricolorul”, în vol. Coord.: Iulian Negrilă, Ziarul
Românul şi Marea Unire, Bucureşti, Editura Politică, 1988.
241. Voştinar, Teodor, Monografia comunei Şiria, Arad, Editura Fundaţia
culturală „Ioan Slavici”, 1996.
242. Vuia, Tiberiu, „Teatrale”, Înnoirea IX, Tipografia „Diecezană”, Arad,
1938.
243. Whitman, Sidney, Amintiri despre Regele Carol I, Bucureşti, Editura
„Meteor Publishing”, 2014.
244. Zainea, Ion, Istorie, tradiţii, destine. Lucrările Sesiunii Ştiinţifice a
doctoranzilor în istorie. Ediţia a VIII-a, Oradea, Editura Universităţii din
Oradea, 2013.

376
 245. Žarkov, Sima, Aradul de-a lungul timpului. Culegere de texte de la al II-
lea simpozion de Ziua Sf. Petru din Arad, Timişoara, „Uniunea Sârbilor din
România”, 2002.
246. Zimmermann, Silvia Irina, Regele Carol I în opera Reginei Elisabeta,
Bucureşti, Editura „Curtea Veche”, 2014.
247. Zub, Alexandru, Cultură şi societate. Studii privitoare la trecutul
românesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991.
248. Idem, Istorie şi istorici în România interbelică, Iaşi, Editura „Junimea”,
1989.

VII. Lucrări speciale:

1. *** 100 de ani de la înfiinţarea primului club foto în Arad (1906-2006),

Arad, 2006.
2. ***Industria textilă: date şi observaţiuni, Bucureşti, Editura „Curierul
Judiciar”, 1928.
3. Antone, Ioan, Monografia liceului „Ioan Slavici”, fost „Moise Nicoară”,
1745-1919-1971, Bucureşti, Editura Întreprinderii poligrafice „Bucureştii-
Noi”, 1971.
4. Antonescu, Nae, „Revista Hotarul din Arad (1933-1940)”, Ziridava XII,
Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1980.
5. Arbonie, Emil, Călătoriile românilor. Realităţi transilvănene (1918-1948),
Arad, Editura „Vasile Goldiş” University Press, 2009.
6. Idem, „Funcţionarii Primăriei Municipiului Arad (1919-1926)”, în vol.
Coord.: Doru Sinaci, Emil Arbonie, Administraţia românească arădeană.
Studii şi comunicări, Arad, Editura „Vasile Goldiş” University Press, 2010.
7. Idem, „Reorganizarea administraţiei municipale arădene-30aprilie 1920” în
vol. Coord.: Doru Sinaci, Emil Arbonie, 90 de ani de administraţie
românească în Arad. Culegere de studii şi comunicări, Arad, Editura „Vasile
Goldiş” University Press, 2010.
8. Arbonie, Emil, Lucaciuc, Ioan, Şt., Momente din evoluţia Tribunalului Arad
(1872-2012), Arad, „Vasile Goldiş” University Press, 2012.

377
9. Ardelean, Radu, Un flagel european atinge Aradul. Fusta-pantalon, în vol.
Coord.: Peter Hügel, Felicia Aneta Oarcea, „Istoricul Dan Demşea la a 70-a
aniversare”, Arad, Editura „Gutenberg Univers”, 2011.
10. Bakács, Iuliu, Molnar, Tiberiu, Industria şi comerţul din Arad, Arad, (1934-
1935).
11. Bathory, L., Iancu, Gh., Ştirban, M., „Activitatea Societăţii Astra-prima
fabrică română de vagoane şi motoare S.A. în anii 1916-1929”, Ziridava XV-
XVI, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1978.
12. Bălan, Mircea, Istoria prostituţiei, Timişoara, Editura „Eurostampa”, 2006.
13. Bătrâna, Alex, Sturza, Iuliu-Cezar, Relaţia dintre istorie şi artă.
Monumentul „Crucea martirilor Unirii 1918-1919” din Arad, în vol. I,
Admnistraţie românească arădeană, Arad, Editura „Vasile Goldiş”
University Press, 2010.
14. Bengean, Florin, Filantropie şi asistenţă socială în activitatea Bisericii
Ortodoxe Române din Transilvania în perioada 1868-1918, Târgu-Mureş,
Editura „Ardealul”, 2010.
15. Bitang, Viorel, Ţiganu, Tiberiu, Păltineanu, Vasile, O istorie lustrată a
canotajului arădean, Arad, Editura “Gutenberg Univers”, 2012.
16. Bogdan, Doru, “ Preparandia din Arad, expresie elocventă a aportului
şcolar”, în vol. Coord: Vasile Popeangă, Emil Arbonie, Pe drumul Marii
Uniri, Arad, Editura “Vasile Goldiş” University Press, 2008.
17. Idem, Preparandia din Arad în conştiinţa cultural-istorică a epocii sale
1812-2012, Arad, Editura „Nigredo”, 2012.
18. Idem, „Profesorul Eduard Găvănescu despre Ştefan Cicio-Pop”, în vol.
Coord: Doru Sinaci, Emil Arbonie, Administraţia românească arădeană.
Studii şi comunicări, Arad, Editura „Vasile Goldiş” University Press, 2013.
19. Idem, „Reforma agrară din 1921 în judeţul Arad, reflectată în fondul
Serviciului Agricol al filialei Arhivelor Statului”, Ziridava VI, Editura
Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1976.
20. Boia, Stelean-Ioan, “Biserica arădeană şi Marea Unire din 1918”, în vol. III,
Coord.: Doru Sinaci, Emil Arbonie, Administraţie românească arădeană,
Arad, Editura „Vasile Goldiş” University Press, 2011.
21. Idem, „Învăţământul românesc din părţile Aradului între anii 1918-1944”,
Ziridava XVIII, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1993.

378
22. Bolovan, Ioan, Asociaţia Naţională arădană pentru cultura poporului
roman: 1863-1918. Contribuţii demografice, Cluj-Napoca, Biblioteca
Institutului de Istorie, 1994.
23. Bolovan, Ioan, Covaci, Diana, Deteşan, Daniela, Eppel, Marius, Holom,
Elena, Crinela, În căutarea fericirii. Viaţa familială în spaţiul românesc în
secolele XVIII-XX, Cluj-Napoca, Editura „Presa Universitară Clujeană”,
2010.
24. Botiş, Teodor, Istoria şcoalei normale (Preparandiei) şi a Institutului
Teologic ortodox-român din Arad, Arad, Editura Consistorului, 1922.
25. Bradin, Virgiliu, „Iosif Moldovan-reorganizator al învăţământului din
ţinutul Aradului în perioada de după Unire”, în vol. Coord.: Doru Sinaci,
Emil Arbonie, Administraţie românească arădeană,vol. 9, Arad, Editura
„Vasile Goldiş” University Press, 2010.
26. Brie, Mircea, Ethnic identity and the issue of otherness through marriage in
North-West Transylvania (Second half of the XIX-early XX century), în vol.
Coord. Mircea Brie, Sorin Şipoş, Ioan Horga, Ethno-confessional realities in
the Romanian area. Historical perspectives (XVIII-XX centuries), Oradea,
Editura Universităţii din Oradea, 2011.
27. Budişan, Eugen, „Sportul arădean-tradiţii şi actualitate”, Ziridava XI,
Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1979.
28. Caţavei, Victor, „Contribuţia fabricii de vagoane şi motoare Astra Arad la
dezvoltarea aviaţiei naţionale”, Ziridava X, Editura Întreprinderea
Poligrafică „Crişana”, Arad, 1978.
29. Idem, „Documentele secţiei culturale din Arad a Institutului Social Banat-
Crişana”, Ziridava XVIII, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad,
1993.
30. Idem, „Fabrica de vagoane şi motoare Astra Arad, promotoarea construcţiei
naţionale de autovehicule”, Ziridava XI, Editura Întreprinderea Poligrafică
„Crişana”, Arad, 1979.
31. Idem, „Premiere industriale arădene pe plan naţional 1918-1978”, Ziridava
XII, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1980.
32. Idem, „Primul primar al Aradului după Marea Unire”, Ziridava XVIII,
Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1999.

379
33. Cerović, Ljubivoje, Sârbii din Arad, în vol. Interetnicitate în Europa
Centrală şi de Est, Arad, Editura „Trinom”, 2002.
34. Ciorogariu, Roman R., Zile trăite, Oradea, Tipografia „Diecezană”, 1926.
35. Cipăianu, George, Viaţa economică a satelor, Bucureşti, Editura Revistei
„Pagini agrare şi sociale”, 1927.
36. Ciuhandu, Gheorghe, „Însemnări. Arhivele Aradului”, Hotarul I, Tipografia
„Corvin”, Arad, 1934.
37. Colta, Elena, Rodica, Interetnicitate şi construcţii identitare în zona de
frontieră româno-maghiară, Arad, Editura Universităţii „Aurel Valicu”,
2010.
38. Comşa, Grigorie, Gh., Cultura satelor noastre, Arad, Tiparul Tipografiei
Diecezane, 1935.
39. Corbu, George, Mătuşoiu, Constantin, Dinu, Mihaela, Helena, Istoria
bibliotecilor din România. Studii şi cercetări, vol. I, Bucureşti, Editura
Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I. C. Petrescu”, 2003.
40. Cosma, Ghizela, Femeile şi politica în România. Evoluţia dreptului de vot
în perioada interbelică, Cluj-Napoca, Editura „Presa Universitară Clujeană”,
2002.
41. Covaci, Diana, Pandemia de gripă din 1918 şi imaginea sa în presa din
Transilvania, în vol. Coord.: Corneliu Pădurean, Ioan Bolovan, Studii de
demografie istorică (secolele XVII-XXI), Arad, Editura „Gutenberg
Univers”, 2010.
42. Creangă, G., D., Criza monetară. Criza economică. Cauze şi remedii,
Bucureşti, „Poporul”, Institut de Arte grafice, Editură şi Librărie, 1933.
43. Dabiciu, Ioachim, „Începutul sportului românesc din Arad”, Hotarul VI,
Tipografia „Corvin”, Arad, 1933.
44. Dascăl, Natalia, „Evoluţia urbanistică a municipiului Arad în perioada 1918-
1938, reprezentată în Colecţia Muzeului Judeţean Arad”, Ziridava XIII,
Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1981.
45. Deac, Mircea, Sculptura în România. Secolele XIX-XX, Bucureşti, Editura
“Medro”, 2005.
46. Demşea, Dan, Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Arad.
Monografie. O radiografie a activităţii sale (februarie 1871-martie 1946),
vol. I, Arad, Editura “Eurostampa”, 2015.

380
47. Idem, „Tradiţii industriale în oraşul Arad: secolele XIX-XX. Menţiuni
documentare şi evoluţii”, în vol. Administraţia românească arădeană. Studii
şi comunicări. Coordonatori: Doru Sinaci, Emil Arbonie, Arad, Editura
„Vasile Goldiş” University Press, 2011.
48. Drăgan, Ioan, Dordea, Ioan, Din istoria arhivelor ardelene, Cluj-Napoca,
Asociaţia Arhiviştilor „David Prodan”, 1995.
49. Drecin, Mihai D., “Macedoromânii- primii bancheri ai Europei Centrale”, în
vol. Mari personalităţi ale A.S.E., Vasile Bozga, Editura “A.S.E.”,
Bucureşti, 2010.
50. Dumescu, Florin, Iacobini, Mircea, „Calamităţile naturale şi lucrările de
amenajare a râurilor din judeţul Arad reflectate în documentele de arhivă”,
Ziridava XIX-XX, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 2005.
51. Emandi, Lucian, „Contribuţia presei arădene la afirmarea gândirii social-
politice a generaţiei Unirii”, Ziridava V, Editura Întreprinderea Poligrafică
„Crişana”, Arad, 1975.
52. Idem, „Emil Monţia, compozitor popular”, Ziridava V, Editura
Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1975.
53. Firca, Clemansa Liliana, Modernitate şi avangardă în muzica ante- şi
interbelică a secolului XX (1900-1940), Bucureşti, Editura Fundaţiei
Culturale Române, 2002.
54. Florea, Ileana, „Aspecte ale activităţii culturale din podgoria Aradului”,
Ziridava VIII, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1977.
55. Idem, „Interpreţi şi reprezentaţii scenice ale lucrărilor lui Emil Monţia”,
Ziridava XIX-XX, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1996.
56. Gheorghiu, Teodor, Octavian, Istoria aşezărilor umane de la origini până la
Renaştere, Timişoara, Editura Polithenica Timişoara, 1997.
57. Glück, Eugen, „Câteva date privind societatea Ady din Arad (1926)”,
Ziridava XIII, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1981.
58. Godea, Ioan, Ziarul „Românul” din Arad şi aspecte ale problemei naţionale
din Transilvania (1911-1918), Timişoara, Editura de Vest, 2001.
59. Goldiş, Vasile, Discursuri rostite în preajma Unirii şi la Asociaţiunea
culturală „Astra”, Bucureşti, Editura „Cultura Naţională”, 1928.
60. Groza, Ioan, Dare de seamă asupra activităţii administrative a Judeţului
Arad pe anul 1936, Arad, Imprimeria Judeţului Arad, 1937.

381
61. Idem, Raport asupra situaţiei generale a judeţului Arad pe anul 1934, Arad,
Imprimeria Judeţului Arad, 1934.
62. Hălmăgean, Gabriel, Din istoria alimentaţiei tradiţionale în ţinutul
Aradului- 1850-1950, Oradea, Universitatea din Oradea, 2017, (Teză de
doctorat).
63. Hălmăgean, Gabriel, Sabău, Sorin, Ţinutul Hălmagiului cercetat prin
profesorul Traian Mager, Arad, Editura „Trinom”, 2012.
64. Herlo, Rodica „Reuniunea femeilor române din Arad şi provincie”, Ziridava
X, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1978.
65. Iancu, Gheorghe, Justiţia românească în Transilvania (1919), Cluj-Napoca,
Editura „Ecumenica Press”, 2006.
66. Ienăşescu, Lucian, „Aşezăminte culturale rurale din interbelicul arădean”, în
vol. Coord.: Doru Sinaci, Emil Arbonie, Administraţie românească
arădeană, Arad, Editura „Vasile Goldiş” University Press, 2010.
67. Idem, “Consideraţii despre activitatea publicistică desfăşurată de Tiberiu
Vuia în anii interbelici”, în vol. III Coord.: Doru Sinaci, Emil Arbonie,
Administraţie românească arădeană, Arad, Editura „Vasile Goldiş”
University Press, 2011.
68. Ionescu-Şişeşti, Gheorghe, Reforma agrară şi producţiunea, Bucureşti,
Editura „Cartea Românească”, 1925.
69. Ionescu-Şişeşti, Gheorghe, Cornăţianu, N., La réforme agraire en Roumanie
et ses conséquences, Bucureşti, Editura „Academiei Române”, 1937.
70. Ioniuc, Adriana, Rolul muzeelor în România interbelică, Iaşi, Editura
„Junimea”, 1998.
71. Kernbach, Victor, Universul mitic al românilor, Bucureşti, Editura Lucman,
1995.
72. Kiss, Nicolae, „Etapele de dezvoltare ale Muzeului Judeţean Arad”,
Ziridava II, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1968.
73. Idem, „Repertoriul monumentelor istorice din municipiul Arad”, Ziridava
VI, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1976.
74. Lanevschi, Gheorghe, Moda secolelor XVIII-XXI oglindită în colecţiile
Muzeului arădean, Arad, Editura Complexului Muzeal Arad, 2004.
75. Idem, Un reprezentant de seamă al arhitecţilor arădeni: Tabacovits Emil, în
vol. Aradul de-a lungul timpului. Culegere de texte de la al II-lea Simpozion

382
 de ziua Sf. Petru din Arad, Timişoara, “Uniunea Sârbilor din România”,
2002.
76. Lazăr, Augustin, Raport asupra situaţiei generale a judeţului Arad pe anul
1933, Arad, Imprimeria Judeţului Arad”, 1933.
77. Lăzărescu, Dan, „Biblioteca Semănătorul”, Ziridava XIV, Editura
Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1982.
78. Lucian, Bogdan, Contribuţia revistelor transilvănene la dezvoltarea
climatului cultural-literar românesc în perioada dintre cele Două Războaie
Mondiale, Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj, 1984.
79. Lupaş, Octavian, Bibliotecile populare „Concordia” din judeţul Arad,
Arad, „Concordia” Institut de Arte Grafice şi Editură S.A., 1938.
80. Mager, Traian, Aspecte din munţii Apuseni. Ţinutul Hălmagiului.
Monografie. Cadrul istoric, partea I, Arad, Tiparul Tipografiei „Diecezane”,
1938.
81. Manea, George, „Inventarul viticol din Podgoria Aradului”, Ziridava VI,
Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1976.
82. Idem, „Târguri din judeţul Arad”, Ziridava V, Editura Întreprinderea
Poligrafică „Crişana”, Arad, 1975.
83. Manolescu-Strungă, Ion, Organizarea comerţului de produse alimentare,
Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Convorbiri Literare”, 1925.
84. Manuilă, Sabin, Epidemiile din Transilvania şi comparaţia lor cu epidemiile
celorlalte provincii româneşti în 1921, Bucureşti, Editura „Cultura
Naţională”, 1924.
85. Marinescu, Ioan, Bonta, Mihai, Ţăranu, Gheorghe, „Combinatul de
prelucrare a lemnului Arad, trecut, prezent, viitor”, Ziridava XII, Editura
Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1980.
86. Mărghitan, Liviu, Academicieni originali din judeţul Arad. Secolele XIX-
XX, Arad, Editura Fundaţiei „Moise Nicoară”, 2004.
87. Medeleanu, Horia, Meşteşuguri artistice ţărăneşti din valea Mureşului,
Ziridava VIII, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1977.
88. Meszar, Marius, Răzvan, Reforma agrară din anul 1921. O istorie a
agriculturii în judeţul Arad (1918-1941), Arad, Editura „Gutenberg
Univers”, 2014.

383
89. Mihalca, Alexandru, Aspecte din istoria agrară a judeţului Arad. Partea a
II-a. Perioada interbelică, Arad, Editura Multimedia, 2001.
90. Mihuţ, Lizica, Aradul teatral 1752-2010, vol. II, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 2011.
91. Idem, George Enescu şi Aradul, Bucureşti, Editura Academiei Române,
2012.
92. Miron, Ovidiu, Marius, Jandarmeria în perioada interbelică: 1919-1941.
Mit şi realitate, Lugoj, Editura Dacia „Europa Nova”, 2003.
93. Mitru, Alexandru, Aradul în legende şi povestiri, Arad, Editura „Sport-
Turism”, 1982.
94. Moţiu, Gheorghe, „Şcoala naţională în şcoala primară”, Şcoala Vremii,
Editura Inspectoratului Şcolar al judeţului Arad, Arad, 1935.
95. Muntean, Raul, Tiberiu, Minorităţile naţionale din oraşul şi judeţul Arad:
1918-1938, Cluj-Napoca, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, 2006,
(Teză de doctorat).
96. Murgescu, Mirela-Luminiţa, Rachieru, Silvana, Copilăria şi adolescenţa
altădată, Bucureşti, Editura „Domino”, 2003.
97. Negură, Alexandru, „Concert Enescu”, Hotarul VI-VIII, Tipografia
„Corvin”, Arad, 1937.
98. Nica, Melente, Groza, Gabriela, Şimăndan, Emil, Evoluţia şi tipologia
presei arădene, Arad, Editura Fundaţiei „Ioan Slavici”, 2006.
99. Nicoară, Simona, De la modelul creştin al cumpătării, la dieta alimentară
modernă. Marile muaţii ale structurilor gustului şi consumului (secolele
XVI-XX), în „Caiet de antropologie istorică”, în vol. Identităţi şi sensibilităţi
alimentare europene, Cluj Napoca, Editura Accent, 2006, an V, nr. 1-2.
100. Idem, Problemele sociale şi ideologice ale higienei în secolul al XIX-lea
şi începutul secolului XX. Higiena urbană, în „Caiet de antropologie
istorică”, vol. Despre civilizarea moravurilor, Cluj Napoca, Editura
„Accent”, 2011.
101. Niţu, Adrian, Arad. Economie şi societate. Din preistorie până la
începuturile regimului comunist, vol. I-II, Cluj-Napoca, Editura „Presa
Universitară Clujeană”, 2016.
102. Otiman, Păun, Ion, Viaţa rurală a României în secolul al XX-lea. Un
secol de iluzii, dezamăgiri şi speranţe, Bucureşti, Editura „Academia”, 2012.

384
103. Pădurean, Corneliu, Aradul în perioada interbelică. Contribuţii
demografice, Arad, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, 2004.
104. Idem, Căsătorie şi confesiune în oraşul Arad în prima jumătate a
secolului XX, în vol. Confesiune şi căsătorie în spaţiul românescîn secolele
XVII-XXI. Studii de demografie istorică, Arad, Editura Universităţii „Aurel
Vlaicu”, 2006.
105. Idem, „Pieţe, târguri şi oboare în Aradul interbelic”, Ziridava XXIV,
Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 2005.
106. Idem, Confesiunea copiilor în cadrul familiilor mixte din Arad în
primele decenii ale secolului al XX-lea, în vol. Coord.: Corneliu Pădurean,
Mihai Săsăujan, Biserică şi societate, Arad, Editura “Gutenberg Univers”,
2005.
107. Pădurean, Maria, Pădurean, Corneliu, Comportamentul nupţial al
ortodoxilor din Arad în perioada interbelică, în vol. Coord.: Corneliu
Pădurean, Mihai Săsăujan, Biserică şi societate, Arad, Editura “Gutenberg
Univers”, 2005.
108. Popa, Eugen V., „Un sfert de veac din trecutul Băilor Lipova”, Ziridava
XVIII, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1993.
109. Popeangă, Vasile, “Constructivismul pedagogic promovat de
Revizoratul Şcolar Arad între 1919-1924, în vol. Coord.: Vasile Popeangă,
Emil Arbonie, Pe drumul Marii Uniri, Arad, Editura „Vasile Goldiş“
University Press, Arad, 2008.
110. Idem, Eparhia Aradului în perioada instituţionalizării culturii naţionale
1807-1948, Arad, Editura „Vasile Goldiş” University Press, 2006.
111. Idem, „Permanenţe pedagogice în procesul formării educatorilor
arădeni”, în vol. III, Coord.: Doru Sinaci, Emil Arbonie, Administraţie
românească arădeană, Arad, Edituta „Vasile Goldiş” University Press,
2011.
112. Idem, Studii despre Preparandia din Arad, Arad, Editura “Vasile
Goldiş” University Press, 2011.
113. Popeangă, Vasile, Pop, Vasile, Episcopia Aradului în vreme de răscruce
istorică 1918-1948. Colecţie de documente, Arad, Editura “Episcopiei
Ortodoxe Române a Aradului”, 2006.

385
114. Popeangă Vasile, Roşuţ, Nicolae, „Românul din Arad în lupta pentru
desăvârşirea statului naţional român”, Ziridava III-IV, Editura Întreprinderea
Poligrafică „Crişana”, Arad, 1974.
115. Popescu, Nicolae, Sfaturi pentru agricultori pe înţelesul tuturora. Cu
245 ilustraţiuni, Arad, 1936.
116. Rednic, J., Sport- Album 1932-1933, Budapesta, 1933.
117. Roman, Dan, Oameni de seamă ai Aradului, Arad, Editura „Vasile
Goldiş” University Press, 2011.
118. Roşuţ, Nicolae, “Contribuţia Aradului la pregătirea şi înfăptuirea unirii
Transilvaniei cu România”, în vol. ***Studii privind istoria Aradului,
Bucureşti, Editura Politică, 1980.
119. Roz, Alexandru, Monografia Colegiului Naţional „Moise Nicoară” din
Arad, Arad, Editura Fundaţiei „Moise Nicoară”, 2008.
120. Idem, Studii privind istoria judeţului Arad în perioada 1900-1944, Arad,
Tipografia Universităţii din Timişoara, 1980.
121. Săsăujan, Mihai, Academia de Teologie Ortodoxă din Arad în perioada
interbelică. Contribuţii la istoria învăţământului teologic românesc, Arad,
Editura Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad, 2004.
122. Schönfeld, Josif, Glück, Eugen, Istoria evreimii arădene, Tel Aviv,
Editura Minimum, 1996.
123. Scurtu, Ioan, Istoria civilizaţiei româneşti. Perioada interbelică (1918-
1940), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2009.
124. Idem, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Bucureşti,
Editura „Rao”, 2001.
125. Sigmirean, Cornel, Pavel, Aurel, Fundaţia „Gojdu” 1871-2001, Târgu-
Mureş, Editura Universităţii „Petru Maior”, 2002.
126. Sinaci, Doru, Arbonie, Emil, Administraţia românească arădeană: studii
şi comunicări, vol. IV, Arad, Editura „Vasile Goldiş” University press, 2010.
127. Idem, Administraţia românească arădeană. Studii şi comunicări din
Banat şi Crişana, vol. VI, Arad, Colecţia „Slaviciana”-serie nouă, 2013.
128. Stoenescu, Adelina, Legislaţie românească şi identitate minoritară în
judeţul Arad- 1919-1945, Oradea, Universitatea din Oradea, 2011, (Teză de
doctorat).

386
129. Idem, Viaţa cultelor între anii 1919-1920 reflectată în “Românul” din
Arad, în vol. Coord.: Corneliu Pădurean, Mihai Săsăujan, Biserică şi
societate, Arad, Editura “Gutenberg Univers”, 2005.
130. Suciu, Vasile, „Istoricul învăţământului comercial din Arad”, Hotarul
VII-VIII, Tipografia „Corvin”, Arad, 1936.
131. Szabo-Ferencz, Irma, „Alexandru Pataky (1880-1969)”, Ziridava III-IV,
Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1974.
132. Idem, „Date cu privire la contribuţia pictorilor de naţionalitate sârbă,
maghiară şi germană la dezvoltarea artei plastice arădene”, Ziridava XI,
Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 1979.
133. Şandru, Dumitru, Populaţia rurală a României între cele două războaie
mondiale, Iaşi, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980.
134. Şerban, Virgil, „Documente referitoare la activitatea Societăţii pentru
ocrotirea orfanilor de război în Colecţia de istorie a muzeului arădean”,
Ziridava XXIV, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, Arad, 2005.
135. Şimăndan, Emil, Vocaţia multiculturală a presei arădene, Arad, Editura
Fundaţiei „Ioan Slavici”, 2006.
136. Truţă, Horia, „Învăţământul primar arădean, în primii ani de
administraţie românească (1919-1925)”, în vol. Coord.: Doru Sinaci, Emil
Arbonie, 90 de ani de administraţie românească în Arad. Culegere de studii
şi comunicări, Arad, Editura „Vasile Goldiş” University Press, 2010.
137. Truţă, Horia, Demşea, Dan, Monumente de for public, însemne
memoriale, construcţii decorative şi parcuri din judeţul Arad, Arad, Editura
„Nigredo”, 2008.
138. Ţiganu, Tiberiu, O istorie ilustrată a fotbalului arădean, vol. 1, Arad,
Editura „Astra- Sport”, 2009.
139. Ţuţui, Marian, O scurtă istorie a filmului românesc, Bucureşti, Editura
„Noi Media Print”, 2011.
140. Valea, Nicolae, „Din amintirile unui participant la Unirea de la 1
Decembrie 1918”, Ziridava XI, Editura Întreprinderea Poligrafică „Crişana”,
Arad, 1979.
141. Valea, Virgil, Cultură şi spiritualitate românească în perioada
interbelică (1919-1940), Arad, Editura „Vasile Goldiş” University Press,
2005.

387
 142. Vesa, Pavel, Protopop dr. Gh. Ciuhandu (1875-1947). După documente,
manuscrise, corespondenţă, Arad, Editura Arhiepiscopiei Aradului, 2011.
143. Veselie, Sabin, „Teatrul din Arad”, Înnoirea IV, Tipografia „Diecezană”,
Arad, 1937.
144. Weil, Alois, Arad. Hârtii de valoare istorice, Arad, Editura „Centrum
voor Scriptophilie Bvba”, 2008.
145. Zainea, Ion, Instituţii şi locuri, oameni şi fapte din istoria românilor,
Oradea, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, 2012.

VIII. Surse web:

1. www.academia.edu/3341941/Bucatarii_i_retete_culinare._Hrana_i_cultura
_hranei_pe_parcursul_secolelor_XVIII-XX
2. http://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/alimentatia-romanilor-de-a-lungul-
timpului-evoluat-un-popor-mancator-lapte-porumbul-ne-a-influentat-
decisiv-destinul-1_50acf9357c42d5a6638ce6fb/index.html
3. http://atlas.usv.ro/www/codru_net/CC11/
4. http://blogaradean.wordpress.com/2013/02/04/muzeul-cofetariei-arad-un-
muzeu-unic-in-tara/comment-page-1/
5. http://www.fotoclubarad.ro/index.php/istoric.html?showall=&start=1
6. www.frontpress.ro/201/03/istorii-culinare-„marghilomana”-cafeaua-cu-
rom-sau-coniac.html
7. www.gazetademures.ro/gripa-spaniola-marele-flagel-al-secolului-XX-
16104.
8. www.gatesteinteligent.ro/din-bucătăria-ţăranului-român/ 82325
9. http://www.historia.ro/exclusivweb/actualitate/articol/generatia-crinului-
alb-dilema-unei epoci-tarani-muncitori.
10. http://historia.ro/exclusivweb/general/articol/cand-ce-calatoresc-romanii-
nasul.
11. http://www.historia.ro/exclusivweb/general/articol/fost-perioada-
interbelica-adevarata-epoca-aur-romaniei.
12. http://www.historia.ro/exclusivweb/portret/articol/alexandrina-
cantacuzino-i- mi-carea-feminista-romana.

388
13. http://istoriabanatului.wordpress.com/2011/08/20mircea-rusnac-intrarea -
trupelor-romane-in-arad-1919/
14. www.românialiberă.ro/exclusiv-rl/reportaj/muzeul-bomboanelor-136469-
mair_pic1.html
15. www://uad.ro/storage/Dataitems/Sistem%20legislativ%20domeniul%20SS
M%20in%20Romania%20si%20UE1.pdf

389
 ANEXE

ANEXA 1

Ilustraţiile din epocă reflectă viaţa cotidiană din Arad, în perioada interbelică, totodată
aducând informaţii relevante, care au ca menire să completeze descrierile din textul tezei de
doctorat. Aceste imagini oferă, în acelaşi timp, o valoare vieţii cotidiene, surprinzând Aradul
într-un mod aparte, deoarece fotografia s-a consolidat ca artă înainte de a deveni color.

Fig. 1. Bulevardul Regina Maria, la începutul

perioadei interbelice.
Sursa: Vatera.hu.

Fig. 2. Primăria municipiului Arad.

Sursa: Dan Demşea, Arad, oraş al armoniei,
oraş al prieteniei.
 Fig. 3. Centrul oraşului Arad, cu grădinile sale ornamentale.
Sursa: www. delcampe.net.

Fig. 4. Clădirea Diecezanei din str. Mihai Fig. 5. Catedrala Ortodoxă „Sfântul Ioan
Eminescu. Botezătorul”.
Sursa: www. delcampe.net. Sursa: https://posturi.wordpress.com/.

Fig. 6. Catedrala Romano-Catolică, aflată Fig. 7. Centrul Aradului pe timp de iarnă.

pe Bulevardul Carol I. Sursa: Dan Demşea, Arad, oraş al armoniei,
Sursa: Dan Demşea, Arad, oraş al armoniei, oraş al prieteniei.
oraş al prieteniei.
Fig. 8. Grand Hotel „Crucea Albă”. Fig. 9. Monumentul „Sfânta Treime”.
Sursa: https://posturi.wordpress.com/. Sursa: Dan Demşea, Arad, oraş al armoniei,
oraş al prieteniei.

Fig. 10. Clădire cu apartamente. Fig. 11. Vedere panoramică a oraşului Arad.
Sursa: Dan Demşea, Arad, oraş al armoniei, Sursa: Dan Demşea, Arad, oraş al armoniei,
oraş al prieteniei. oraş al prieteniei.

Fig. 12. Locuinţele muncitorilor din cartierele Fig. 13. Vilele cu 2-3 nivele, de pe malul
nou construite. Mureşului.
Sursa: ZiridavaXIII, Arad, 1981. Sursa: Ziridava XIII, Arad, 1981.
Fig. 14. Noua gară C.F.R. cu staţia de autobuze. Fig. 15. Bulevardul cu taximetre.
Sursa: Dan Demşea, Arad, oraş al armoniei,
oraş al prieteniei.
Fig. 16. Reclamă la aparatele radio
„Philips”.
Sursa: Ştirea (Arad), an IX, 1939, nr. 2240.
Fig. 18. Expoziţie pomicolă în Gai, 1936.
Sursa: Horia Truţă, Arad-Gai. Scrieiri monografice,
vol. I, Arad, 2011.
Sursa: Dan Demşea, Arad, oraş al armoniei,
oraş al prieteniei.
Fig. 17. La treierătoare în Aradul-Nou.
Sursa: Doru Sava, Aradul Nou-Mureşel. Istoria unui
cartier, poveste unei lumi, Arad, 2011.
Fig. 19. Şcoala de viţe altoite „Dealul
Lung” Arad.
Sursa: Enciclopedia României. Economia
naţională. Cadre şi producţie, vol. III,
Bucureşti, 1939.
 Fig. 20. Modernele magazine din centrul Fig. 21. Zi de comerţ în Piaţa „Avram Iancu”.
Aradului interbelic. Sursa: www.prourbe.ro.
Sursa: www.prourbe.ro.

Fig. 22. Târgul săptămânal din Aradul-Nou. Fig. 23. Fabrica de vagoane şi motoare
Sursa: Doru Sava, Aradul Nou-Mureşel. Istoria unui „Astra”.
cartier, povestea unei lumi, Arad, 2011. Sursa: Almanahul oraşului Arad: 1930-1931,
Arad.

Fig. 24. „Astra-Proto” în zbor. Fig. 25. Fabrica de spirt şi drojdie

Sursa: Monografia municipiului Arad. De la începuturi, „Fraţii Neumann”.
până în 1989, Arad, 1999. Sursa: https://posturi.wordpress.com/.
Fig. 26. Şoferi în faţa „Morii Neumann”.
Sursa: Dan Demşea, Arad, oraş al armoniei,
oraş al prieteniei.
Fig. 28. Reclamă la mobila de stil
realizată de “Societatea Industriaşilor de
Mobile din Arad”.
Sursa: Românul (Arad), an XIV, 1929, nr. 36.
Fig. 30. Fotografie care surprinde centrul
oraşului, realizată de „Foto-Clubul” arădean.
Sursa: 100 ani de la înfiinţarea primului Club foto
în Arad, 1906-2006, Arad, 2006.
Fig. 27. „Întreprinderea Textilă Arădeană”
în presa arădeană interbelică.
Sursa: Solidaritatea (Arad), an II, 1923, 7 ianuarie.
Fig. 29. Fotografi arădeni, membri ai
“Foto-Clubului” din Arad.
Sursa: 100 ani de la înfiinţarea primului
Club foto în Arad, 1906-2006, Arad, 2006.
Fig. 31. Expoziţia artistică a
fotografilor amatori din România,
organizată de „Foto-Clubul” Arad.
Sursa: 100 ani de la înfiinţarea primului
Club foto în Arad, 1906-2006, Arad, 2006.
Fig. 32. Un alt atelier fotografic cunoscut. Fig.33. „Dacia”, cafenea şi restaurant
Sursa: Românul (Arad), an X, 1921, nr. 89. de prim rang.
Sursa: Dan Demşea, Arad, oraş al armoniei,
oraş al prieteniei.

Fig. 34. O cofetărie de pe bulevard, care Fig. 35. Ţinută de seară.

a existat şi înainte de 1918. Sursa: https://www.tonica.ro/.
Sursa: Dan Demşea, Arad, oraş al armoniei,
oraş al prieteniei.

Fig. 36. Vestimentaţie feminină şi masculină de stradă în
anii ´20.
Sursa: Monografie Pecica, Arad, 2007.
Fig. 37. Vestimentaţia modernă
în continuă schimbare. În anii
´30 era la modă costumul
„tailleur”.
Sursa: http://www.diktats.com/.
Fig. 38. Casa de modă „Ignatie E. Strasser”.
Sursa: Almanahul oraşului Arad: 1930-1931, Arad.
Fig. 40. Liceul „Moise Nicoară”. Una dintre
cele mai prestigioase instituţii de învăţământ
din Arad.
Sursa: Dan Demşea, Arad, oraş al armoniei,
oraş al prieteniei.
Fig. 42. Edificiul „Şcolii de Arte şi Meserii”.
Sursa: Expoziţia şcoalelor profesionale din Arad, iunie,
1930.
Fig. 39. Magazinele de croitorie erau
la fel de apreciate.
Sursa: Românul (Arad), an XIII, 1928, nr. 10.
Fig. 41. Edificiul „Şcolii comerciale
superioare de băieţi”.
Sursa: Anuarul „Şcolii comerciale superioare de
băieţi din Arad”, pe anul şcolar 1931-1932, Arad.
Fig. 43. Casa Naţională din cartierul
Pârneava.
Sursa: Gheorghe Lanevschi, Aradul vremurilor
demult apuse: 1934-1914, Cluj, 2005.
 Fig. 44. Palatul Cultural în anul 1926.
Sursa: Dan Demşea, Arad, oraş al armoniei,
oraş al prieteniei.

Fig. 45. Sediul „Tribunei”. Fig. 46. Cotidianul „Românul”, unul

Sursa: Dan Demşea, Arad, oraş al armoniei, dintre ziarele care abordau tematici
oraş al prieteniei. variate.
Sursa: Românul (Arad), anX, 1921.

Fig. 47. Revista culturală Fig. 48. Librăria „Concordia”, o

„Biblioteca Sămănătorul”, nr. 64 din librărie întotdeauna bine aprovizionată.
anul 1934. Sursa: Almanahul cu adrese din oraşul şi judeţul
Sursa: Idem. Arad, Arad, 1936.
Fig. 49. „Periferie” de Al. Pataky, pictură
realizată în acuarelă.
Sursa: Ziridava III-IV, Arad, 1974.
Fig. 51. Bulevardul central al oraşului.
Minunata zonă de promenadă şi relaxare.
Sursa: https://www. arad.info.ro/.
Fig. 53. Grădină de vară.
Sursa: Dan Demşea, Arad, oraş al armoniei,
oraş al prieteniei.
Fig. 50. Sculptorul Gheorghe Groza
cu bustul lui Ge. Coşbuc.
Sursa: Felicia-Aneta Oarcea, Spiridon
Groza, Moneasa. Monografie istorică,
Arad, 2009.
Fig. 52. Oraşul Arad în anul 1937. Renumitul
„Corso”, veşnic animat.
Sursa: https://www.arad.info.ro/.
Fig. 54. Lac de agrement.
Sursa: Dan Demşea, Arad, oraş al armoniei,
oraş al prieteniei.
Fig. 55. O zi obişnuită în centrul oraşului.
Sursa: www.delcampe.net.
Fig. 57. Intrarea în staţiunea Moneasa.
Sursa: Felicia-Aneta Oarcea, Moneasa. Monografie
Istorică, Arad, 2009.
Fig. 59. Cinematograf în aer liber.
Sursa: www.prourbe.ro.
Fig. 56. Plaja la Marea Neagră. Locul
preferat al arădenilor în timpul vacanţelor
de vară.
Sursa: Jacques Ancel, les frontières roumaines,
Bucarest, 1935.
Fig. 58. Comuna Ghioroc vizitată de
orăşeni în timpul liber.
Sursa: www.prourbe.ro.
Fig. 60. Clădirea Teatrului Orăşenesc.
Sursa: Dan Demşea, Arad, oraş al armoniei,
oraş al prieteniei.
Fig. 61. Sala de spectacol din incinta
Palatului Cultural.
Sursa: Gheorghe Lanevschi, Aradul vremurilor
demult apuse: 1834-1914, Cluj, 2005.
Fig. 63. Patinuarul din faţa Casinoului.
Sursa: Dan Demşea, Arad, oraş al armoniei,
oraş al prieteniei.
Fig. 65. Cetatea Aradului vizitată de arădeni
cu ocazia sărbătorilor naţionale.
Sursa: Dan Demşea, Arad, oraş al armoniei,
oraş al prieteniei.
Fig. 62. Doi compozitori arădeni de
referinţă în perioada interbelică: Sabin
Drăgoi, Emil Monţia.
Sursa: Monografia municipiului Arad. De la
începuturi până în 1989, Arad, 1999.
Fig. 64. Bază sportivă în apropierea
„Ştrandului Neptun”.
Sursa: Dan Demşea, Arad, oraş al armoniei,
oraş al prieteniei.
Fig. 66. Centrul istoric al oraşului Arad.
Sursa: Dan Demşea, Arad, oraş al armoniei,
oraş al prieteniei.
ANEXA II

Documente istorice:

Anexa 1

Fragment dintr-un discurs ţinut de istoricul Silviu Dragomir în cadrul Adunării

Naţionale de la Alba Iulia.

Document fotocopiat la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, din cartea
Naţiunea română la Alba Iulia. Adunarea naţională a Unirii: 1 decembrie 1918. Cu 12 ilustraţii, cuprinzând
singurele vederi originale dela Adunarea Naţională din 1918, care apărea la Cluj în anul 1929.
 Anexa 2

Document de arhivă care face referire la extinderea liniei de autobuze spre cartierele
oraşului, începând din anul 1929.

Document fotocopiat la A.N.-S.J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad, dosar 49/1929.
 Anexa 3

În anul 1923, Ministerul Industriei şi Comerţului a aprobat funcţionarea Societăţii

„Arad-Podgoria”, înfiinţată la începutul secolului al XX-lea.

Document fotocopiat la A.N.-S.J. Ar., Fond Inspectoratul Industrial Arad, dosar 2/1922-1946.
 Anexa 4

Articol de presă care anunţa iniţiativa autorităţilor locale de a construi o serie de

monumente istorice în centrul oraşului Arad.

Document fotocopiat la Biblioteca Judeţeană „Alexandru D. Xenopol” din Arad, din ziarul Românul
(Arad), an X, 1921, nr. 58, p. 3, art. Concertul organizat de Societăţile de doamne arădene pentru
„Monumentul Unirei”.
 Anexa 5

Plan de case propus de Primăria municipiului Arad pentru anul 1924.

Document fotocopiat la A.N.-S.J. Ar., Fond Primăria municipiului Arad, dosar 39/1925-1926.
 Anexa 6

O hotărâre a Prefecturii judeţului Arad, care propunea ca târgurile anuale să nu se mai

organizeze, începând din anul 1936, în zilele de Duminică, pentru respectarea repausului
duminical.

Document fotocopiat la A.N.-S.J. Ar., Fond Registre, procese verbale ale Prefecturii, dosar 1/1936, f. 3.
 Anexa 7

La începutul anilor ´20, avea loc înfiinţarea unei noi întreprinderi de artă fotografică,
care se ocupa şi de aprovizionarea cu articole fotografice a marilor ateliere fotografice.

Document fotocopiat la A.N.-S.J. Ar., Fond Tribunalul Judeţului Arad, dosar 44/1925.
 Anexa 8

Document care prezenta decizia Camerei de Muncă din Arad de a înfiinţa cursuri de
perfecţionare profesională pentru muncitorii şi meseriaşii români din Arad.

Document fotocopiat la A.N.-S.J. Ar., Fond Inspectoratul Muncii Arad, dosar 21/1938-1939.
 Anexa 9

“Statistica învăţământului pe anul 1921-1922”, realizată în cadrul Liceului

“Moise Nicoară” din Arad, dovedeşte faptul că, începând din 1918, românii din oraşul
Arad se bucurau de avantajul de a avea acces la învăţământul de toate gradele.

Document fotocopiat la A.N.-S.J. Ar., Fond Liceul „Ioan Slavici” Arad, dosar 11/1921-1942.
 Anexa 10

Anunţ prin care membrii „Institutului Banat-Crişana” din Arad invitau autorităţile
arădene să ia parte la o expoziţie organizată la Palatul Cultural, în anul 1936.

Document fotocopiat la A.N.-S.J. Ar. , Fond Institutul Social Banat-Crişana Arad, dosar 11/1936.
 Anexa 11

Pe lângă apărarea intereselor de breaslă, „Asociaţia Ziariştilor şi Publiciştilor români”

din Arad îşi propunea să contribuie la promovarea românismului la graniţa de vest.

Document fotocopiat la A.N.-S.J. Ar., Fond Asociaţia Ziariştilor şi Publiciştilor români, dosar, 1/1935.
 Anexa 12

Document care prezintă iniţiativa Ministerului de Război de a lua măsuri pentru

ajutorarea invalizilor, orfanilor şi văduvelor de război.

Document fotocopiat la A.N.-S.J. Ar., Fond Prefectura Judeţului Arad. Serviciul administrativ,
dosar 1/1919-1921.
 Anexa 13

La Arad, canotajul a cunoscut o evoluţie semnificativă, mai ales la începutul anilor ´30.

Document fotocopiat la A.N.-S.J. Ar., Fond Prefectura Judeţului Arad, dosar 169/1936.
 Anexa 14

Ziarele arădene din epocă obişnuiau să prezinte programul festiv al unor mari sărbători
naţionale, care se ţineau la Arad în fiecare an.

Document fotocopiat la Biblioteca Judeţeană „Alexandru D. Xenopol” din Arad, din ziarul Biserica şi
Şcoala (Arad), an LV, 1931, nr. 49, p. 6, art. Aniversarea unirii Ardealului.