Sunteți pe pagina 1din 27

Istoria dreptului romanesc

Figura marcanta, Dionisie, face prima traducere de legi bisericesti. Statul si biserica au fost la inceput. Dionisie Tomiteanul, considerat si parintele dreptului apusean, inzestreaza apusul cu o colectie de legi. Primul manual de legi este Institutiones. Legea impune dreptul cu cea mai mare putere. Socrate definea dreptul in conformitate cu binele. Legea trebuie sa fie o descoperire cu ceea ce exista. Notiunea de echitate este cea care trebuie sa fie intotdeauna a magistratului, chiar daca libertatea devine o copioasa dorinta. Pentru filosofii greci, dreptul e de origine divine si tot ei sunt cei care au creat teoria dreptului natural. Deosstene considera ca fiecare lege e unica, dar si o descoperire de la Dumnezeu. Cugetarea juridica romana o descoperim in dreptul feudal romanesc, in acele pravile si condici romanesti. Cicero defineste legea ca ratiune suprema (ratio summa) elaborata in spiritul omului si asezata in natura, care porunceste oamenilor cele ce trebuie facute si opreste cele contrarii. Ancoreaza dreptul tot in divinitate si cugetarea apartine lui Jupiter. Legea adevarata si cea dintai in stare sa porunceasca sau sa opreasca e cugetarea dreapta a lui Jupiter, fiindca dreptul e ceea ce insusi Jupiter a poruncit. In lucrarea De legibus exista un drept de care e depasita societatea omeneasca. Acesta constituie o lege singura, iar aceasta lege e dreapta ratiune (recta ratio). Poruncesta sai sau opreste aceasta dreapta ratiune si daca cineva o ignora, e nedrept, chiar daca aceasta lege e scrisa undeva sau nicaieri. Pentru acelasi Cicero, exista o lege adevarata (vera lex) care e ratiunea dreapta conforma naturii , prezenta in toti, constanta si eterna. Aceeasi lege unica, eterna si imutabila, are ca autor pe Deus. De aceea, dupa Cicero, legea deriva din ratiunea divina si se face cunoscuta pe cale naturale, impunandu-se ca ceva innascut.

Seneca si Marc Aureliu au inteles si au prezentat dreptul in cadrul aceleiasi conceptii largi a dreptului natural, afirmand si ei egalitatea naturala a oamenilor. In cugetarile sale, Marc Aureliu afirma ca divinitatea traieste in om si ea il obliga prin ratiune sa faca bine si, dupa conceptia sa, binele suprem e dreptatea. Definitiile clasice ale dreptului ni le-au lasat insa jurisconsultii romani Gaius, Celsius si Ulpianus. Pentru Celsiu jus est ars boni at aequi (dreptul e arta binelui si echitatii) In aprecierea faptelor omenesti si in reglementarea raportului dintre oameni, dreptul se defineste des pe sine cu raportare la bine si la echitate. Adica, pentru Cels, jus nu exista decat in functie de bine si de alte valori subordonate binelui, cum ar fi, echitatea. Definind dreptul astfel, Cels invedereaza legatura lui ontologica cu binele si nu deschide o fereastra de azur prin pacla lui jus militans (dreptul care actioneaza) spre faptura nearatata si ascunsa a lui jus aeternum (dreptul vesnic) sau jus divinum. Pentru Ulpian, jus e de natura morala si se manifesta ca porunci categorice : juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterun non laedere suum cuique tribuere! (preceptele dreptului sunt: a trai cinstit, pe altul sa nu vada, sa dam fiecaruia ce este al sau). Pentru Ulpian justitia est castans et perpetua voluntas jus suum cuique tribuendi (justitia e vointa constanta si perpetua de a da fiecaruia dreptul sau). In acceptiunea definitiilor date de Ulpian, justitia e o virtute sau o putere morala ce preseunpune dreptul impus prin vointa umana sau tinde la aplicarea lui jus ca la aplicarea unei valoru morale. Pentru Ulpian, jurisprudenta dreptului e altceva jurisprudentia este diis narum atque humanarun rerum notitia, iusti atque inuiste scientia (stiinta dreptului e cunoasterea lucrurilor divine si umane si cunoasterea a ceea ce e drept si nedrept). Asadar, dupa Ulpian, dreptul nu poate fi inteles si nu poate fi explicata existenta lui decat in relatie ontologica (fiintala) cu divinitatea. In primul mileniu, in dreptul bizantin, dreptul rezida in exhitate. Exponentii dreptului natural definesc dreptul cu raportare la bine vazut ca o conformitate cu adevarul in ordinea morala. Dreptul geto-dacic

De obicei, se afirma ca, pana la Burebista, despre care se spune ca a dat si porunci scrise, dreptul geto-dacic a fost, prin excelenta, unul cutumiar (consuetudinar). Cert e ca despre acest drept cutumiat al geto-dacilor ne-a lasat informatii insa Herodot. Parintele istoriei ne spune ca fiii puteau sa le ceara parintilor sa le delimiteze partea ce li se cuvine din averea comuna. Or, in aceasta forma de proprietate individuala, istoricii vechiului drept romanesc au vazut o formula tranzitorie spre proprietate privata. Desi obstea gentilica era dominanta la vremea acee, totusi incepuse sa fie cunoscuta si stapanirea individuala, ca forma de tranzitie catre proprietate privata. Dupa Diodor din Sicilia si Jordanex, dacii ar fi primit de la Zalmoxis, marele lor conducator si reformator religios, legi inspirate de zei. Jamblicos vorbeste chiar de legi scrise primite de la zei. In conceptia Antichitatii, orice lege era vointa divinitatii. Dupa parerea cercetatorilor vechiului drept romanesc caracterul lor scris e indoielnic (Liviu Marcu), mai ales sub forma de percepte religioase. Nu intamplator Jordanes scria ca marele preot al geto-dacilor era si judecatorul suprem care impartea poporului dreptate la scaunul de judecata. Din unele manuale ale istoriei dreptului romanesc in epica prestatale, relatiile sociale ale geto-dacilor erau reglementate prin norme de conduita fara caracter juridic, norme respectat de bunavoie de catre membrii societatii (Ion Chis). Normele acestea se numesc si norme moral-religioase (precepte religioase). Normele fara forta coergitiva erau intarite prin credinta in zei. Aristotel spune ca unele norme erau formulate in versuri si invatate pe de rost de catre preoti, medici si judecatori. Pentru Ulpian, dreptul nu poate fi inteles, nu poate di explicat. Dreptul in Dacia Romana In procesul formarii statului romanesc, fenomenul juridic a fos o componenta de baza. Pana la cucerirea Daciei, singurul izvor al dreptului dacic a fost doar cel nescris. Odata cu formarea statului getodacic au aparut si normele juridice. Aceste norme juridice nu au aparut in locul obiceiurilor din epoca democratiei militare, ci ca o complementaritatea acestora. Normele juridice nu au inlocuit normele cutumiare, ne-o atesta epoca lui Burebista in care statul a sanctionat noi obiceiuri juridice. Insusi legile emise de rege sub forma de porunci

consfinteau si intareau vechi obiceiuri ale geto-dacilor, investindu-le atat cu autoritatea sacra, cat si cu cea de stat. Dupa cucerirea Daciei, romanii au adus cu ei nu doar legiunile armate, administratia, arta si maiestria constructiei, ci si legile romane. Dreptul roman scris a fost introdus in Dacia Romana odata cu instaurarea stapanirii romane (106), devenind cel de-al doilea izvor al dreptului geto-dacic. Cele 2 randuilei juridice, initialm s-au aplicat paralel, pentru ca, apoi, in cadrul unui proces de intrepatrundere si influenta reciproca, sa ia nastere un sistem de drept nou (daco-roman, in cadrul carui conceptele si institutiile juridice au dobandit noi functii si noi finalitati juridice). Dreptul geto-dacic a coexistat cu cel roman pentru ordine indelungata ca urmare a convietuirii paralele a 2 sisteme de drept ce au intrat inevitabil in contact, au imprumutat elemente pozitive, aparand un drept nou, daco-roman. Nu trebuie uitat ca in timpul stapanirii romane, dacii liberi (costobocii, carpii), ce detineau mai mult de 1/3 din teritoriul lui Burebista, si-au pastrat vechile lor institutii si deci, dreptul lor consuetudinar. Dar sistemul de drept roman nu le-a fost insa strain, datorita unei permanente legaturi ce unea pe autohtoni pe tot cuprinsul Daciei, asa cum dovedesc vestigiile arheologice (Santana de Muresc, Lipita) si circulatia monetara. Insusirea dreptului roman de daci avea sa constituie, printr-un proces de aculturatie, apoide sinteza, un puternic factor de unificare a noii provincii, de incadrarea ei organic in marea familie romana, contribuind la sinteza celor 2 civilizatii ce stau la baza populatiei de azi. Si in Dacia normele dreptului au avut un caracter statuar, fiecarei categorii sociale sau de persoane (cetateni romani, latini, peregrini) iau corespuns norme juridice specifice. In relatiile dintre cetatenii romani din Dacia, numiti quiritari, sau aplicat aceleasi norme de drept civil si nu era accesibil latinilor sau peregrinilor. Acest drept civil roman presupunea forme solemne si gesturi rituale. In virtutea acestui drept civil, in Dacia traiana, cetatenii romani s-au bucurat de aceleasi drepturi depline ale cetatenilor din Roma.

Referitor la aceste drepturi ale cetatenilor din Dacia romana, istoricii spun ca acestia s-au bucurat de jus commercii, jus connubii, jus militiae, jus suffragii si jus honorum. Latinii din Dacia romana care locuiau in municipii, in pagi si vicii sau chiar in colonii, au fost inclusi in categoria latinilor fictivi, pentru ca nu erau rude de sange cu romanii. Desi nu erau latini in sens etnic, totusi, lor lo s-a recunoscut conditia juridica a latinilor coloniari (locuitori ai Italiei). Dar regimul lor juridic era inferior cetatenilor romani. De regula, latinii se bucurau doar de jus commercii. In a treia categorie sociala din Dacia romana sunt peregrinii, ce formau majoritatea populatiei din Dacia Romana. Intrau atat autohtonii, geto-dacii, cat si strainii care nu erau cetateni romani sau latini. La incheierea acestora acte juridice, ei foloseau atat jus gentium, cat si legile si obiceiurile locale, cunoscute la legis moresque peregrinorum de catre romani. Casatoriile dintre peregrinii autohtoni au fost insa, intotdeauna, incheiate in conformitate cu obiceiurile locale. Aceleasi norme cutumiare au servit unor institutii ca adoptiunea si infratirea. Autohtonii, geto-dacii, ce faceau parte din categoria peregrinilor obisnuiti, puteau incheia intre ei acte juridice si potrivit cutumei locale. Peregrinii daci puteau utiliza in relatiile dintre ei dispozitiile dreptului cutumiar local. Peregrinii autohtoni ce luptasera impotriva romanilor sau se manifestau ca opozanti ai cuceritorilor, erau numiti dediticii si aveau o conditie sociala umila. Conditia lor juridica inferioara nu le permitea obtinerea cetateniei romane si nici dreptul de a merge la Roma. Totusi, in relatiile dintre ei, precum si in relatiile cu latinii, geto-dacii aveau acces la normele de drept ale gintilor. Acest derpt al gintilor se aplica atat in relatiile dintre peregrini, cat si dintre peregrini, latini si cetateni romani, intemeiate pe libera vointa a popoarelor. Dreptul gintilor a cunoscut o evolutie ce are originea in dezvoltarea accelerata a productiei si schimbul de marfuri. Indiferent de originea sa, cert e faptul ca, in acest jus gentium, putem vedea si o replica la dreptul civil rigid si formalist. Dupa parerea unor istorici, cu timpul, in procesul convietuirii dacilor cu romanii, dreptul civil, dreptul gintilor si dreptul local s-au apropiat pana la contopire, dand nastere unui sistem de drept nou.

Se afla 3 izvoare ale dreptului: dreptul cutumiar al dacilor, dreptul civil (jus civile) si jus gentium. Tablitele cerate sau tripticile din Transilvania sunt 3 mici tablite de brad cerate, pe care s-au aplicat numai pe parte inferioara ale tablitelor exterioare cu varful unui stilet. Aceste tablite sunt inestimabile si ne aduc stiri de prlma mana cu privire la Dacia secolului II si cu privire la sistemul de drept care se aplica in acea epoca in relatiile dintre provinciile romane si Dacia nordica. Pe baza tablitelor descoperite la Rosia Montana intre 1786-1855, cercetatorii au reusit sa reconstituie fizionomia dreptului daca-roman aflat in plin proces de constituire. Textul acestor table, ce reprezinta acte juridice de drept dacoromana, a fost cercetat si publicat de savantul german Theodor Mommsem Corpus inscriptionem Latinorum. In 164-167, locuitorii din Transilvania au inlocuit numeroase acte juridice care, ulterior, au fost ingropate in mina auriferna Alburnus Maior. Aceste acte juridice au fost scrise pe tablitele cerate din cele 25 de tabule gasite, numai 14 au putut fi citite si reconstituire, restul ramanand indescifrabile. Cele 14 tablite contin 4 acte de vanzare (3 de sclavi si 1 de imobil), 3 contracte de munca, un contract de societate, unul de depozit, 2 de imprumut si un proces-verbal, prin care se constata desfiintarea unei asociatii funerare, lista de cheltuiala pentru un banchet si obligatia unei persoane de a plati o datorie. Unele dintre ele au fost incheiate doar pe baza unor cutume locale. c numeroase acte juridice care, ulterior, au fost ingropate in mina auriferna Alburnus Maior. Aceste acte juridice au fost scrise pe tablitele cerate din cele 25 de tabule gasite, numai 14 au putut fi citite si reconstituire, restul ramanand indescifrabile. Cele 14 tablite contin 4 acte de vanzare (3 de sclavi si 1 de imobil), 3 contracte de munca, un contract de societate, unul de depozit, 2 de imprumut si un proces-verbal, prin care se constata desfiintarea unei asociatii funerare, lista de cheltuiala pentru un banchet si obligatia unei persoane de a plati o datorie. Unele dintre ele au fost incheiate doar pe baza unor cutume locale.

Cercetatorii avizeaza contractul de imprumut mentionat intr-o tabula in care creditor e o femeie peregrina. Referitor la forma acestor acte, s-a constatat ca ea difera de aceea proprie dreptului roman, fiindca vanzarea se facea ca urmare a consintamantului care genera pentru vanzatori, obligatia de a preda bunul si de a garanta pentru evictiuni si vicii, iar, pentru cumparator, obligatia de a plati pretul. Din textul contactelor rezulta ca, in Dacia, actele utilizate in vederea realizarii operatiunii juridice a vanzarii, aveau mai multe parti: o clauza referitoare la pret, o declaratie de cumparare, clauza distincte pentru vicii si garantie a evictiunii si o declaratie a garantului. Putem conchide ca, daca in dreptul roman toate efectele vanzarii decurgeau din simpla intelegere a partilor cu privire la obiect si pret, insa, in dreptul daco-roman, era necesara cate o clauza speciala pentru declansarea fiecarui efect in parte. Se poate constata ca, pentru vanzare, au fost realizate 2 acte distincte: mancipatiunea si contractul consensual de vanzare. Pentru valabilitatea mancipatiunii, erau necesare conditiile: - Paritle sa aiba cetatenie romana - Obiectul vanzarii sa fie un lucru roman - Prezenta cotaragiului si a cantarului + 5 martori - Rostirea unei formul solemne Lipsa unei singure conditii ducea la nulitatea actului. Or, in cazul respectivelor contracte de vanzare, nu este intrunita niciuna dintre aceste conditii, ce atesta cu prisosinta ca mancipatiunea s-a folosit ca o tehnica juridica noua in dreptul daco-roman creata pentru a rezolva, in mod functional, contractele privind transmiterea proprietatii prin vanzare. De aceea, daca analizam clauzele cuprinse in aceste acte ca un tot unitar, constatam ca ne aflam in fata unor institutii juridice noi, in structura carora elementele de drept au dobandit o functionalitate originala. Mancipatiunea, unita cu simpla intelegere a partilor, constituie punctul de plecare spre vanzarea consensuala translativa de proprietate.

Cu privire la forma vanzarii, actele sun semnate nu doar de martori ca in dreptul roman pentru actele redactate in forma obiectiva, ci si de parti, si, uneori, si de garanti. In dreptul daco-roman, actele sunt semnate si de martori, si de parti, ce ne indica o forma intermediara intre cea obiectiva si cea subiectiva. Ca actele cuprinsem in tablitele cerate din Transilvania au o fizionomie aparte, rezultate din impletirea elementelor de drept roman si drept autohton, este o realitate. Formularea lor e expresa unei sinteze realizate prin utilizarea unor elemente de tehnica juridica foarte variate in scopul satisfacerii intereselor specifice ale partilor. Aceste acte de drept daco-roman ,ce au asimilat elemente comune din dreptul civil si dreptul gintilor, dar si din cel consuetudinar al autohtonilor, au corespuns realitatii vietii sociale din Dacia Traiana si, ipso facto, necesitatii incheierii unor acte intre locuitori cu statut juridic cu statut juridic diferit. Faptul ca, in Dacia, cetatenii romani si peregrinii incheiau intre ei acte juridice ce contineau elemente de drept roman si de drept autohton, atesta nu numai tendinta spre unificare a celor 2 sisteme juridice diferite, dar si procesul ireversibil al estomparii sau chiar al disparitiei incapacitatilor ce decurgeau din conditia juridica diferita a persoanelor din societatea civila a Daciei Romane. Putem constata ca, desi normele dreptului roman si institutiile juridice romane au fost preluate de autohtoni, totusi, aceste, nu au putut inlocui cu totul vechile obiceiuri juridice ale dacilor. Normele de drept local au exercitat o influenta asupra dreptului roman mai ales in directia inlaturarii formalismului din actele juridice si a generalizarii principiului bunei-credinte. Cat priveste generalizarea acestui principiu al bunei-credinte, aceasta s-a datorat noii cinceptii despre lume si viata din vest, pe care dacii au cunoscut-o si adoptat-o inca din epoca apostolica. Institutiile juridice Tablitele acestea atesta nu numai aplicarea dreptului roman si a celui cutumiar in Dacia, ci si o imagine concreta ale unor aspecte ale relatiilor juridice in dreptul roman: - Ponderea contractelor consensuale, care este o forma mai evoluata din sistemul roman de obligat

- Existenta unui sclavaj roman domestic - O serie de particularitati in folosirea pe baza de contract a exploatarilor miniere a unor oameni liberi - Folosirea de terti care sa actioneze nomine domine (in numele stapanului) la incheierea de contracte - Un cuantum al dobanzii care atinge maximum de 12% - Introducerea unor clauze de penalizare conventionala in caz de dol a unei parti contractante

Dreptul la proprietate Si in societatea daco-romana, dreptul la proprietate a fost una dintre institutiile juridice fundamentale. A fost exercitat in 3 forme principale: viritara, provinciala si peregrina. Primul drept, de proprietate viritara, a fost exercitat doar de cetatentii romani in virtutea acelui jus halicum (drept roman). Ei puteau exercita asupra terenurilor din Dacia dreptul de proprietate, ca si in Latium. Pamantul provinciei, fiind asimilat cu cel al Italiei, cetatenii romani nu plateau taxe sau impozite pentru aceste proprietati de drept. Proprietatea povinciala era doar asupra solului si de acest drept s-au bucurat doar cetatenii liberi din Dacia. Conform traditiei romane, pamantul cucerit de statul roman, devenea pamant public, autohtonii nu-l puteau folosi decat ce posesiune si uzufruct. Multa vreme, pamanturile Daciei s-au aflat intr-o dubla proprietate. Ager publicus (proprietatea suprema) si proprietatea subordonata exercitata de provinciali. Proprietatea suprema era recunoscuta de provinciali pentru ca plateau un impozit. In provincii a fost cunoscuta si institutia praescriptio longii temporis, ca o forma a uzucapiunii, in baza careia posesia de 10 ani pentru cei absenti, facea ca actiunea intentanta de reclamant sa duca la respingerea actiunii de revendicare. Locuitorii liberi din Dacia au exercitat si proprietate peregrina, care se aplica altor bunuri, exceptand solui : jus gentium, pentru ca peregrinii, partenerii de comert ai romanilor, nu se bucurau de jus commercii si, ca atare, nu puteau exercita dreptul de proprietate.

Cu introducerea fictiunii ca ei erau cetateni romani, peregrinilor le-au fost acordate si actiunile referitoare la furt, paguba cauzata pe nedrept, etc. Referitor la institutiile din Dacia, istoricii dreptului romanesc au remarcat si faptul ca obligatiile, mai ales cele contractuale, au fost supuse unui regim juridic foarte complex rezultat din impletirea unor elemente din drept civil, drept al gintilor si de drept autohton. Forma, elementele si efectele contractelor de vanzare, locatiune ce s-au aplicat frecvent in Dacia, ne indica faptul ca o serie de reguli si principii a dreptului roman au fost deviate de la originea lor, fiindca in noile conditii de viata au patruns o serie de functii si de finalitati noi. Institutia familiei In conformitate cu dreptul roman, si in Dacia, regimul juridic al persoanelor a fost reglementat in functie de statutul social de care beneficia persoana respectiva. Ca urmare a aplicarii a acestui principiu, casatoria unui cetatean cu o peregrina avea ca efect decaderea celui cu statut mai inalt in pozitia inferioara. Si in Dacia, succesiunea se realiza prin testament, sau fara testament. Pentru peregrini insa, forma de testament utilizata era cea orala. In Dacia romana aflam cazuri in care un cetatean roman putea sa aiba ca mostenitor un autohton. Desi peregrinii nu se bucurau de jus commercii, ei aveau un drept pasiv, in virtutea caruia puteau incheia acel testamenti factio pasiva prin care veneau astfel la succesiunea cetatenilor romani. Dreptul in obstile satesti Membrii obstei incheiau diverse tranzactii intre ei sub forma de contract prin simplul consintamant al partilor. In cadrul obstei satesti, instantele de judecata pentru diferitele pricini civile sau penale au fost organele reprezentative ale adunarii obstesti = ad megiesilor oameni buni si batrani ce au avut sarcini specifice juridice, dar si militare. In epoca organizarii prestatale, in justitie, se mentin normele traditionale privind cunoscuta instanta cu oameni buni si batrani si probele cu juramant si martori. Ca element nou apare competenta de judecata a cnezilor. Din perioada sec IV-IX s-au pastrat unele probe care s-au aplicat timp de

secole in practica juridica romaneasca. Pentru rezolvarea diferendelor referitoare la hotare, au fost folosite ca probe, de pilda, juramantul cu brazda si conjuratorii ce depuneau marturii pentru stabilirea faptelor si, uneori, dadeau si hotarari. Ambele probe au avut o larga aplicare in tarile romane in timpul Evului Mediu. Dar, odata cu unirea ma multor obsti satesti in uniuni de obsti sub forma de cnezate si voievodate, au aparut si noi norme de drept. In legatura cu dreptul de proprietate,trebuie mentionat faptul ca, in aceasta perioada, sporeste proprietatea personala, familiile valorifica terenuri agricole sau extind suprafetele cultivate prin defrisari si desteleniri, scotand aceste proprietati de sub regimul juridic al devalmasiei. Obstea pastreaza insa dreptul ei superior asupra familiei, asa incat ia masurile necesare pentru a evita ca proprietatile personale ale acesteia sa treaca in stapanirea unor persoane din Tara Obstei. Astfel, in locul normei care interzicea cu desavarsire membrilor obstei instrainarea unor parti din teritoriul obstei, intervine o modificare sub forma dreptul protimis care, in caz de instrainare, acorda rudelor celor ce instraina si celorlalti membri ai obstei, preferinta la cumparare si facultatea de rascumparare a instrainatilor facute cu nerespectarea regulilor protimisului. Legea tarii Jus Valachicum In sistemul juridic al obstilor s-a putut constata atat o continuitate a dreptului cutumiar, propriu populatiei autohtone, cat si al dreptului roman. Continuitatea in domeniul dreptului e indicata atat de cuvintele de origine latina drept-dreptate, domn-domnie, jude-judetie, judetjudecator, cat si de termenii de rudenie ce dovedesc aceasta legatura. De-a lungul secolelor, intre elementele celor 2 drepturi, al populatiei autohtone si al romanilor cuceritori s-a produs o sinteza fericita, ce a dus sa contribuie la nasterea jus valachicum de sorginte daco-romana. Dat fiind faptul ca aplicarea normelor sistemului juridic roman a fost asigurata nu prin forta de constrangere a autoritatilor de stat, si a obstei in totalitatea ei, facand ca acestea sa fe transformate din reguli de drept scris in norme juridice cutumiare. Asa se explica faptul ca jus valachicum e un drept cutumiar. Aceste jus valachicum a preluat si indeosebi acele norme care asigurau un minim de echitate sociala

absolut necesara temeluirii oricarui sistem de drept si mentinerii ordinii statale. Dreptul romanesc medieval a preluat si recunoscut si institutii juridice din perioada obstilor satesti, ca institutia oamenilor buni si batrani, consfintita in dreptul cutumiar. Referindu-se la aceasta realitate, un cercetator scria recunoasterea ca organ vicinal de conducere si jurisdictional a institutiei oamenilor buni si batrani, deci, un organ gerontocratic. Desi in dreptul scris depastirea varstei era o cauza de incapacitate, reprezenta, in fapt, un omagiu adus unei institutii ce avea la baza perfecta concordanta dintre drept si dreptate, dintre fapt si acordul comun, proprii sistemului normativ popular. In general, in societatea feudala romaneasca, s-a pastrat si vechea terminologie juridica, asa cum dovedesc si termeni de tara, legea tarii si taranii. In vechile hrisoave, cuvantul latinesc terra,-ae si cel slavonesc zemlea au fost redate prin cel de tara, prin care au fost denumite toate formele de organizare politica existente pe teritoriul romanesc, astfel incat, inca inainte de formarea statelor romanesti, uniunile de obsti, campulungurile, cnezatele si voievodatele erau denumite prin termenul generic de Tara ce avea sa se extinda si asupra statelor romanesti. De altfel, lingvistii si istoricii ne spun ca aceasa pastrare consecventa a etimonului latinesc terra, mai ales cu sensul politic de tara, e o caracteristica a limbii romae, spre deosebire de alte limbi romanice. Prin tara s-a exprimat teritoriul unei formatiuni politice, iar prin pamant, sensul material-economic, terenurile locuite si cultivate. Prin legea tarii s-a denumit totalitatea regulilor de drept aplicate in viata juridica a statelor romanesti. Aceasta lege a tarii a purtat si titlul de obiceiul tarii, pamantului, ce a tinut multa vreme locul de constitutie politica si de o condica civila si criminala. In documentele slavonesti ale epocii respective, legea tarii a fost tradusa prin zakon zemli, iar obiceiul tarii prin obiceai zemli pe care Codul Civil din 1965 l-a restrans doar la cazurile in care legea scrisa incuviinta aplicarea lor. Acest drept valahic il aflam insa inainte de formarea statelor medievale romanesti din secolul XIV. Fiind legea unei tari, deci a unui teritoriu, locuit de acelasi neam, ea a avut un caracter local, si nu personal, cum a fost cazul popoarelor migratoare.

Aceasta lege a tarii a fost si ea supusa influentelor straine cauzate de contactul romanilor cu populatiile migratoare sau cele stabilite dincolo de spatiul geografic al romanilor. In documentele oficiale redactate in latina de cancelariile unor state in care romanii locuiau in enclave destul de numeroase precum in S Poloniei, partile Galitiei, Ungaria, Slovacia si Moravia, ei au fost numiti vlahi. Intrucat in viata lor interna ei se conduceau dupa norme juridice proprii, in respectivele documente, dreptul vlahilor era numit jus valachicum, care era, de fapt, traditionala lege a tarii, adica drept cutumiar. Acelasi jus valachicum a fost cunoscut si de vlahii din S Dunarii. In Transilvania si Banat, de lex valachorum au fost obligati sa tina seama pana si stapanitorii vremelnici ale acestor stravechi meleaguri romanesti. Jus valachicum este o marturisire a continuitatii aplicarii si observarii vechilor obiceiuri juridice dupa care s-au condus vlahii inca din mileniul I. Termenul de vlah, in sensul de romanic, a fost folosit inainte de formarea poporului roman. Germanicul Versch s-a aflat in circulatie inainte de secolul IX cand s-a incheiat procesul de formare a statului roman. In unele vechi documente romanesti de limba latina se face referire expresa si la aplicarea unor obiceiuri ale lui jus valachicum. Desi nu sunt mentionate aceste obiceiuri juridice, totusi ni se precizeaza ca solutia e consacrata jure et ab antiqua lege huius terrae (de drept si de vechea lege a acestui pamant). Obiceiul e identificat cu vechea lege a pamantului, adica a neamului romanesc ce locuia pe acest pamant si care s-a condus juxta more si dupa consietudinem terrae. Acest obicei al pamantului era, de fapt, legea tarii, dupa care se facea dreptate. Acest jus valachicum e indicat si in unele izvoare se documente istorice externe din secolele XIII-XIV ca norma aplicabila unor litigii civiles penale. In statul polon, acest jus valachicum era un sistem de drept pozitiv cu aplicare oficiala, fiind folosit si in Ungaria. In 1495, feudalii unguri cereau romanilor dijme neplatite sub regimul de jus valachicum dar, in cele din urma, statul maghiar a luptat pentru lichidarea acestui drept al vlahilor, pentru ca acesta devenea in mainile romanilor o arma de aparare, un sistem de rariere etnica cu continut social.

In epoca voievodatului, decretele regale au ocupat un loc secundar in sistemul de drept al Transilvaniei. Institutiile de drept penal si procesual au prezentat o serie de asemanari cu cele din Tara Romaneasca si Moldova, infractiunile si pedepsele fiind, in linii generale, aceleasi. Cu toate acestea, nu trebuie ocultat faptul ca, sub incidenta legilor date de autoritatea regala in Transilvania, atat in privinta organizarii de stat, cat si a statutului juridic al diferitelor clase si categorii sociale, s-au aflat si romanii, inca din secolele XIII-XIV. Decretul regelui Andrei al II-lea din 1222 cu privire la privilegiile nobilimii, al lui Ludovic I din 1351 care a fixat obligatiile iobagilor, raman exemplificatoare in aceasta privinta. Din documentele vremii si consemnarile de atunci distingem ca autoritatea regala a fost nevoita sa recunoasca si autoritatea si valabilitatea consacrate de obiceiul tarii si de jus valachicum pe care romanii le-au facut cunoscute si cu ocazia revendicarilor lor sociale si nationale. Repetatele incercari ale regelui Ungariei si ale nobilimii de a impune o reglementare juridica straina de obiceiurile si moravurile romanesti au determinat intensificarea luptei populatiei pentru dreptate sociala si nationala. Acest fenomen e ilustrat in Tara Fagarasului, unde romanii au reusit sa impuna autoritatilor codificarea principalelor institutii juridice consacrate de legea tarii. In 1508, romanii din Terra Valachorum si din Tara Fagarasului s-au bucurat de autonumie, pana in secolul XV obtinand ca legile tarii sa fie codificaye si recunoscute. Dar pana la recunoasterea statutelor Tarii Fagarasului rezistenta romana a trebuit sa culmineze cu rascoalele din 1503 si 1508, ce au adus cu ele si anularea unei hotarari abuzive si arbitrare ale Curtii Regale fata de romani. Una dintre aceste masuri a fost discriminarea fata de romani si trecerea Tarii Fagarasului spre sfarsitul sec XV sub administrarea teritoriilor sasesti, adica acelor coloni aduci de regii unguri din partile Luxembrugului de azi pentru deposedarea romanilor de pamantul lor strabun si catolicizarea lor. Referitor la statutele Tarii Fagarasului, cercetatorii textului lor au evidentiat faptul ca acestea au fost elaborate la propunerea romanilo si ca normele cuprinse in aceasta codificare sunt vechi obiceiuri juridice. In 1517 a aparut o Colectie de drept la cererea regelui ungar Vladislav al III-lea. Istoricii spun ca aceasta colectie ce evidentiaza

deosebirile intre dreptul Ungariei si dreptul Transilvaniei nu a fost publicata oficial, dar s-a aplicat in practica instantelor, inclusiv in Transilvania pana in 1848. Aceiasi istorici spun ca Dieta intrunita la Sighisoara in 1540 a hotarat ca Transilvania sa se conduca pe viitor dupa legi proprii si, dupa aceasta data, legile adoptate de Ungaria si-au incetat aplicarea in Transilvania. Aceasta afirmatie a lasat sa se inteleaga ca si romanii s-au condus dupa legi proprii si ca putem vorbi de o autonomie in materie de legislatie in Transilvania. Or, in realitate, principiile juridice stabilite de coroana maghiara si care fusesera adoptate Transilvania si prin acel Unio Trium Nationum au continuat sa ramana ca temei al dreptului public cu caracter discriminatoriu. Celalalte 2 colectii de legiuiri din secolul XVII, cunoscute ca Approbatae, care cuprindeau legile adoptate intre 1540-1553 si Compilatae Constitutiones care incoporau si legile adoptate in 15551569 dovedesc ca legile lor pastrau inca in continutul lor spiritul uniunii celor 3 natiuni. In Unio Trium Nationum, taranii romani erau tolerati si suportati pro tempore. Mai mult, li s-a luat si dreptul de a purta anumite vesminta pentru a sublinia conditia lor inferioara de tolerati. Exponentii acestei clase sociale, preotii romani, erau asimilati taranilor aserviti si aveau datorii iobagesti. Asa-zisa autonomie in activitatea legislativa a Dietei din Transilvania n-a insemnat si o libertate a romanilor de a se conduce dupa propriile lor legi scrise si nescrise, dupa propriile statute, cum reusisera in 1508 romanii din Tara Fagarasului. Hotararile luate de Dieta din iulie 1600 in prezenta lui Mihai Viteazul a avut un caracter justitiar si reparatoriu de scurta durata, dar drepturile recunoscute romanilor (dreptul de a-si scoata vitele) dovedesc ca statutul acela de autonomie nu s-a pastrat decat o perioada scurta de timp. Despre o afirmare si respectare a acelui jus valachicum in vremea respectiva avem marturii si din tinuturile locuite de romani dincolo de frontierele locuite de romani. In legea valahilor din Croatia din 1436 aflam mentiuni exprese la unele legi bune si drepte ale valahilor aplicate din batrani si care continuau sa fie aplicate romanilor de instantele lor. Aceasta lege din Croatia a valahilir ateste in mod invederat atat autonomia etnica locala a elementului roman, cat si aplicarea lui jus valachicum.

Istoricii remarcau ca in actele de danie ale lui Stefan Dusan din 1336-1346 si 1348-1353 reglementarea decretata cu privire la vlahi e denumita legea vlahilor sau legea batrana, veche. Marturiile documentare din Polonia, Ungaria, Croatia si Serbia vadesc in chip peremptoniu existenta unui stravechi drept consuetudinar roman care, fara indoiala, cuprindea un jus valachicum in sens nord dunarean. Referindu-se la vechile structuri juridice agro-pastorale ale dreptului cutumiar, unii cercetatori au afirmat cu indreptatire ca datinile, cutumele si traditiile juridice alcatuiesc un sistem juridic primar din care se formeaza legea tarii sau obiceiul pamantului si se naste sistemul secundar de norme juridice seniorial (domnesti, boieresti, manastiresti) care sunt mai consistente si mai elaborate. Ambele alcatuiesc, in fond, sistemul jurisdictiei feudale romanesti. Din sistemul juridic primar face parte si judecata la hotar, cutuma juridica ce s-a pastrat in N tarii pana in sec XVIII. Or, aceasta cutuma are o indelungata practica istorica locala din comunitatea straveche, apartinand constiintei juridice autohtone prefeudale. Dupa introducerea pravilelor bizantine, obiceiul juridic a avut uneori putere ca si legea pozitiva. Despre aceasta realitate ne zice si pravila lui Vasile Lupu ce precizeaza ca pravilele imparatesti au putere ca obiceiurile locului (Glava 50, Zaceala 2). Dupa constituirea statelor feudale din sec XIV, procesul de receptare a dreptului romano-bizantin s-a facut si printr-o prelucrare si adaptare la realitatile romane printr-o suma de obiceiuri ale locului a caror obarsie urca pana la epoca geto-daca. In mod expres, receptarea dreptului bizantin, cel mai dezvoltat drept in Europa pentru vremea aceea, s-a facut prin traducerea pravilelor respective. Putem vorbi de o originalitate a lui jus valachicum numai in masura in care ii limitam continutul la dreptul cutumiar local. Or, in aria acestui jus valachicum, aflam atat principii ale dreptului roman si bizantin, cat si ale dreptului canonic a bisericii ecumenice din primul mileniu. Toate aceste principii juridice au fost reiterate in textul pravilelor din secolul XVII care devin legi de tari.

Dupa consolidarea statului feudal, domnia a dat in competenta dregatorilor atat pricinile civile, cat si cele penale, care nici nu erau astfel clasificate pentru ca nu se facea deosebire intre jurisdictia civila si penala. Dregatoriile domnesti rezistente in teritoriu (bani, parcalabi, ispravnici) au primit spre judecata pricinile obisnuite, rezervandu-se domnului, marelui ban si marilor vornici judecarea pricinilor mari. In epoca feudala, procesul penal si procedura penala s-au desfasurat dupa obiceiul pamantului, cat si dupa pravila. Dreptul romanesc feudal Dupa afirmatia acreditata de istorici ai dreptului romanesc, legea scrisa apare la romani odata cu aparitia pravilelor (pe care ei le inteleg ca niste coduri de legi scrise) in sec al XVII-lea, legile nescrise incepand, spun ei, sa fie numite obicei sau legea pamantului. Trebuie precizat ca din secolul IV, la crestini, legea scrisa a fost legea canonica, legislatia dupa care s-a condus si statul si biserica. Din sec VI s-a adaugat legea nomocanonica, adica legile statului bizantin referitoare la chestiuni ecleziastice (clerici, laici, judecata, schisma) ce s-a aplicat atat laicilor, cat si clericilor. La romani, legea canonica a fost cunoscuta din sec IV-V si la Tomis a existat o institutie mitropolitana. Legea canonica si nomocanonica au fost receptate prin filiera bisericii inainte de sec XVII, cand statele romane fac din nomocanoane legea Tarii. Din sec VI acelasi lucru s-a petrecut si cu legislatia nomocanonica, ce a fost cunoscuta ierarhilor tomitani in capitala Imperiului Bizantin, atat la intrunirea sinoadelor ecumenica, car si cele metropolitane. Aceasta realitate s-a invederat mai cu osebire odata cu formarea statelor romane in sec XIV, cand relatiile bisericii vlahilor nord dunareni cu Imperiul Bizantin si cu Patriarhia de Constantinopol s-a concretizat si prin transferul si adoptarea legislatiei nomocanonice in tarile romane. Despre aceasta realitate ne spune si pravila din timpul lui Alexandru cel Bun, despre care amintea si Dimitrie Cantemir. Putem spune ca dreptul scris la romani apare deja in sec XIV, iar in sec XVII dreptul acesta nomocanonic devine unica lege a tarii.

Acest jus nonscriptum a purtat titlul de obicei sau lege a pamantului inca din perioada daco-romana si din sec XVII aceasta lege nescrisa e iar considerata al doilea izvor al dreptului romanesc. Unii cercetatori ai dreptului nomocanonic au remarcat cu indreptatire faptul ca in Imperiul Bizantin condicele de drept civil si penal, adica dreptul laic, imperial, ramane totusi o exceptie in Imperiul Bizantin teocratic si, de aceea, nici colectii juridice slave nu cuprind decat rareori legile civile independente de legislatia ecleziastica. De regula, extrasele din legile laice sunt introduse in context canonic, de unde si denumirea bizantina de nomocanon, adica de lege si canon laolalta. In Bizant, dreptul laic a fost introdus alaturi de dreptul canonic in acele colectii mixte numite nomocanoane. Legislatia laica imperiala a fost edictata in spiritul doctrinei canonice, ale carei principii le afirma de-a lungul secolelor. Inca din secolul IV legile statului roman de Apus si de Rasarit au constituit izvoare materiale pentru dreptul canonic, indiferent daca au fost emise doar de stat sau la cererea bisericii. In din epoca lui Constantin cel Mare, Biserica Ecumenica a recunoscut statului competenta de a legifera si in privinta chestiunilor bisericesti. Unica conditie a fost aceea ca aceasta legislatie sa nu contravina principiilor si perceptelor doctrinelor crestine. In 1830, profesorul Flechten Machen vorbea la Gimnasia Vasiliana din Iasi, unde era profesor de drept, despre istorie dreptului romanesc sau pravilelor romane. Studiul pravilelor romanesti ce definesc in chip elocvent materia vechiului drept romanesc a constituit o preocupare majora printre cercetatorii dreptului bizantin si canonic din tara noastra. Studiul acestor pravile presupune o cercetare avizata a izvoarelor nomocanonice a caror inceputuri urca in sec IV-V si se sfarseste in sec XVIII-XIX. In tarile romane, dreptul bizantin a patruns prin nomocanon, intradevar, de la colectia nomocanonica atribuita patriarhului Ioan al Constantinopolului din sec VI ce a patruns in Moldova si Tara Romaneasca si ajunge la nomocanoane propriu-zise, dintre care cel mai celebru a fost sintagma lui Matei Vlastarea din 1335. Medievistii romani in Dictionarul din 1988 denumesc nomocanonul ca fiind o alcatuire de reguli de drept continand o

imbinare a legilor laice. E vorba de un drept civil cu implicatii canonice aplicat atat de biserica, cat si de stat, intr-o simbioza complicata a celor doua organisme. Receptarea dreptului nomocanonic in tarile romane a fost, in acelasi timp, o afacere politica a statului. Ea a fost, de fapt, o cerinta, o necesitate a epocii respective. Din sec XIV, receptarea aceasta constituie o stare de drept pentru aceasta epoca feudala a tarilor romane. Dreptul nomocanonic reprezinta studiul legilor statului roman privitor la chestiunile vietii ecleziastice externe a statului roman crestin colectionate in pravile sau nomocanoane. Nomocanoanele sunt colectii mixte de legi ale bisericii si de legi de stat care se refera la aspectele vietii ecleziastice si care au fost aplicate de-a lungul secolului in statele din S-E Europei . Pana acum, aceasta legislatie a ramas straina de domeniul cercetarii istoricilor romani. Pentru unii istorici, nomocanoanele sunt legi bisericesti. Pentru alti istorici, nomocanoanele sunt colectii juridice ale societatii la baza carora sta doctrina crestina. Or, in realitare, e vorba de lege de stat (nomos) si de lege ecleziastica, numita canon. Nomocanoanele au aparut abia in epoca bizantina, canoanele aparant inainte de 325. In 425, Universitatea a devenit crestina in Europa. Dreptul bizantin, adica dreptul roman crestinat, avea sa incorporeze in material sa atat dreptul canonic, cat si dreptul nomocanonic. Pe langa normele canonice date de ea insasi pentru organizarea si functionarea ei, biserica ortodoxa recunoasta si azi statului dreptul de a da legi in chestiunile vietii bisericesti externe, insa mereu trebuie presupus ca puterea statului recunoaste valabilitatea tuturor legilor bisericesti, ca intre stat si biserica exista o intelegere reciproca si ca normele date de legislatia lumeasca in chestiunile bisericesti se dau numai in interesul bisericii. In 380 crestinismul a drevenit religie unica. Legile statului roman au fost aplicate pana in sec XV in E si V. pontifii romani au apelat la legile iustiniene nu doar in administratie, biserica, ci si in altele. Prima autoritate a apusului era reprezentata de papalitate.

In vechile colectii de canoane au fost si legile imparatilor romani crestini referitoare la diferite domenii ale bisericii. Aceste legi, izvor al dreptului ecleziastic, apare in colectia lui Ioan Scolasticul in sec VI. Extrasele din novelele lui Iustinian ce priveau biserica au fost inserate in colectia lui Ioan Scolasticul ca appendix in introducerea careia preciza ca aceste legi au fost formulate in concordanta cu spiritual legilor bisericii si ca ele dadusera acestora si o deosebita autoritate in stat pentru toti subiectii imperiului, contribuind ca toate sa fie aplicate spre folosul intregii omeniri. Ioan Scolasticul afirma ca legile imparatului Iustinian nu numai ca urmau spiritual canoanelor parintilor nostri ortodocsi, ci au oferit acestora autoritate din partea puterii imparatesti si ca aceste legi urmaresc interesele intregii creatii omenesti. Din precizarea lui, aceste legi erau imbibate de spiritual legii. Incepand cu epoca lui Justinian, insertia legilor de stat privitoare la chestiuni de natura ecleziastica, avea sa devina o realitate obisnuita. Aceste colectii aveau sa circule sub genericul de nomocanoane. Au fost inserate mai intai canoanele si apoi legile de stat privitoare la aceeasi chestiuni. Primul nomocanon a fost Nomocanonul in 50 de titluri de Ioan Scolasticul. Prima traducere in limba slavona a fost facut de Metodie. Al doilea nomocanon a fost Nomocanonul in 14 titluri din timpul imparatului Heraclie (610-641). Al treilea este Nomocanonul patriarhului Fotie in sec IX ce a fost confirmat cu valoare obligatorie de un sinod intrunit in 920. A circulat in tarile romane in slavona si greaca si se regaseste ca legiuire de referinta. Nomocanonul lui Cotelerius de la sfarsitul sec XIV a servit ca izvor al pravilei cea mica de la Govora (1640-1641). Nomocanonul lui Manoil Malaxos a fost in 1581. Izvoarele principale ale acestui din urma nomocanon sunt legile imparatilor bizantini si canoanele si a servit ca izvor pentru Pravila cea Mare de la Targoviste in 1652. Acelasi nomocanon a servit ca izvor principal si pentru Pravila Aleasa din 1632 de Eustate Logofatul ce a ramas in manuscris.

Condicii politico-bisericesti (cu amplificare in viata bisericeasca)

Canoanele si legiurile de stat privitoare la biserica din epoca bizantina nu pot fi intelese fara cunoasterea elementelor specifice ale gandirii juridice. Aceaste elemente se regasesc in aceste condice, incepand cu Codex Theodosianus din 438 si sfarsind cu Hexabiblosul lui Armelopolus din 1345. Codexul Theodosian (408-450). Prima Universitate crestina a fost in 425 la Constantinopol si acest Codex a fost facut de profesori universitari si au fost folosite Codex Gregorianus si Codex Herbogenianus ale caror texte nu s-au pastrat. Codex Theodosianus e impartit in 16 carti. Ultima carte cuprinde principalele legi de stat privitoare la chestiuni ecleziastice emise pana atunci de imparati romani. Nici in acest cod nu au fost inserate legile potrivnice bisericii. Corpus Juris Civilis e opera juridica a imparatului Justinian constituita din 2 colectii de legi si 2 lucrari. Despre aceasta colectie, pana la inceputul sec XX, a reprezentat pentru cultura europeana cea mai raspandita dupa Biblie. Colectia apare sub acest nume de-abia in sec XII si se va generaliza in sec XVI spre a o deosebi de o alta colectie de legiuri bisericesti apusene careia i s-a spus Corpus Juris Canonici. Aceasta colectia juridica e alcatuita din 4 lucrari distincte aparute in timpul imparatului Justinian: Codex Justinianus (cuprinde in intregime Codex Theodosianus pe care l-a completat asa cum a gasit de cuviinta comisia de juristi formata din porunca lui) si cuprinde toate legile de stat emise de imparatii romani de la 117 pana in 523. Codex Justinianus a avut o prima editie in 523 si o a doua in 533. Materia acestui cod e impartita in 12 carti in cuprinsul carora se gasesc multe legiuiri privitoare la biserica, precum si anumite enuntari introductive la unele legi in care se exprima opinia statului fata de Biserica si anumite elemente ale crestinatatii. Novelele (legile noi) cuprind toate legile date de imparatul Justinian din 534 pana in 565. Acestea s-au numit Novele, adica legiuiri ce incepeau o legislatie noua cu editia a doua cu Codex justinianus. Novelele au inaugurat atat un nou tip, cat si o era noua in dezvoltarea dreptului roman. Aceasta colectie de 153 de novele, cea mai completa legiferare de stat in chestiuni ecleziastice ce a fost alcatuita spre sfarsitul vietii lui Justinian, fiind publicata dupa moartea lui.

Multe din dispozitii au fost folosite si de lumea orientale, fara sa se precizeze paternitatea lor. Institutiones a aparut in 534 si e un manual de introducere in studiul dreptului romano-bizantin. Materia operei e impartita in 4 parti ce urmarea lamurirea notiunilor juridice fundamentale (originea dreptului, natura dreptului, distinctia intre dreptul sacru si profan, dreptul natural) Desi nu cuprindea legi propriu-zise, elementele pe care le prezinta Institutiones sunt indispensabile pentru intelegerea fenomenului juridic din ambele sisteme de baza din vremea respectiva. Pentru a intelege legislatia bizantina ce a reglementat relatiile dintre institutii, trebuie sa apelam la Institutiones, pentru ca acestea poarta semnatura celor mai mari jurisiti din Constantinopol in frunte cu Tribonius. Digestele sunt formate din 50 carti si s-a spus ca reprezinta sinteza gandirii juridice romane expusa sistematic sub forma de rostiri ale jurisitilor romani ce s-au pronuntat atat asupra unor principii de drept, asupra notiunilor generale, cat si asupra unor norme practice, stabilind prin rostirile lor niste moduri clasice de prezentare a chestiunilor sau a problemelor ce se numesc jurisprudente, adica rostiri intelepte ale juristilor. Acesta e intelesul originar al cuvantului jurisprudenta care, ulterior, s-a folosit si se foloseste pana azi si in sensul de judecata, de obicei, prin hotararile instantelor mai inalte. In Digeste aflam modul in care au fost prelucrate, dezbatute si solutionate problemele teoretice si diplomatice. Digestele sunt rezultatul felului in care a elaborat gandirea romana principiile si normele generale de drept, definitii si rostiri dintre cele mai lapidare si mai precise, printre care unele au dobandit caracter de axioma si s-au impus prin puterea pe care le-e conferit-o valoarea lor interna, nu doar ca niste legi nescrise sau ca niste norme adoptate prin obicei, ci ca adevarate legi scrise, unele din ele prevaland chiar asupra legilor pozitive. Digestele si Institutiones au ramas un pretios auxiliar pentru intelegerea dreptului roman si bizantin. Ecloga e al treile condice politico-ecleziastic si a fost publicat in timpul imparatului iconoclast Leon al III-lea Isaurul (716-740), intre 738-740. La porunca lui, aceasta colectie bizantina a fost alcatuita

doar din parti alese ale legislatiei romano-bizantine de pana atunci, de unde si numele de ecolga (=alegere). Intitulata sugestiv, aceasta colecti preciza chiar din titlu ca e o compilatie din legislatia imparatului Justinian ( Insitutiile, Digeste, Codicele si Novelele). Acest drept daco-roman era abordat de Ecloga imparatilor Leon si Constantin in aria conceptului Filantropia, adica al umanismului crestin de sorginte biblica ce a premers curentul umanismului laic vehiculat de renasterea italiana. Ecloga a fost incorporata, in mare parte, de Metodie, arhiepiscopul Moraviei Mari. Nomocanonul sau, Pravila judecarii poporului, era impartit in 32 de capitole. Ecloga imparatilor isaurieni a fost abolita in 872 si inlocuita de Nomos Prohiros (manual de legi) a lui Vasile Macedoneanul. Ecloga a fost tradusa si in araba si folosita de juristul egiptean Ib`n all-Assal in secolul XIII in nomocanonul sau Fetha Nagast sau Pravila imparatilor, folosita de egipteni si asirieni pana in secolele XIX-XX ca unicul cod civil si ecleziastic. In traducerea araba, Ecloga a fost considerata una dintre cele 4 carti cunoscute sub numele de Canoanele imparatilor. Primul cod etiopian modern (Codul Penal din 1930) mentiona, de altfel, ca autorii lui au tinut sa afirmea principiile enuntate in Fetha Nagast. Nu-i de mirare ca Fetha Nagast a fost o autoritate in curtile etiopiene si dupa intrarea in vigoare a codului civil in 1960. Prohiron a incercat sa restaureze acele parti ale dreptului romano-bizantin pe care le eliminase Ecloga si a aparut in 870 din porunca imparatului Vasile Macedoneanul (867-886). Aceasta colectie cuprinde si numeroase vechi legi de stat privitoare la chestiuni de natura ecleziastica. Acest manual romano-bizantin a fost folosit si de Ib`n all-Assal in nomocanonul sau Pravila imparatilor. Epanagoga a aparut dorindu-se sa se restaureze sau sa fie repuse in vifoare unele legi ce fusesera omise, dar nu si abrogate. A fost redactata din porunca imparatului Vasile I si inseamna readucerea sau reintroducere, adica repunerea in circuit a legilor nesocotite pana atunci. Aceasta a fost considerata de istoricii dreptului bizantin drept cea mai reprezentativa dintre colectiile de drept si stat din epoca imparatului Justinian. Trebuie sa mentionam ca cele 2 colectii aparute in timpul dinastiei macedonene, Prohiron si Epanagoga, s-au efectuat, asa cum se procedase si cu Ecloga, modificari si completari cu legi ulterioare.

Vasilicalele e o colectie de legi romano-bizantina ce contine 60 carti si a fost intocmita de-a lungul anilor 886-912, publicata intre 910-912. Aceasta colectie, fiind prea voluminoasa pentru acea epoca, a circulat, ulterior, in editii abreviate sau sub forma unor sinopse. A circulat in toate tarile de influenta bizantina, adica in SE Europei, inclusiv in tarile romane. Dupa marturia lui Dimitrie Cantemir in Descriptio Moldaviae, prima pravila scrisa in tarile romane a fost intocmita pe vremea lui Alexandru cel Bun (1401-1432) Despre Scoala Domneasca din timpul lui Alexandru cel Bun B.P. Hasdeu: o scoala juridica aidoma celei din Constantinopol si in care s-au tradus parvilele si in care se pregateau atat slujitorii bisericii, cat si juristi. La aceasta academie domneasca au predat mitropolitul M. Iosif si Grigore Samblat. Dupa parerea avizata a unor cercetatori ai dreptului romanesc, Vasilicalele ar fi fost aplicate pe teritoriul romanesc inca inainte de epoca lui Alexandru cel Bun si a continuat sa serveasca ca un corp de legiuiri de prima importanta. La romani, dreptul bizantin, care, la origine, e dreptul roman increstinat, a fost cunoscut, mai intai, in teritoriile de la Dunarea de Jos si Dobrogea, locuite de romani si supuse stapanirii bizantine cu intermitentele cunoscute pana la inceputul sec XIII. Dupa parerea vechilor cercetatori, a fost pus, in primul rand, dreptul public, unde obiceiurle juridice au prevelat. In timpul stapanirii bizantine (52701453), in acest spatiu Carpato-Danubiano-Pontic au fost aplicate, in primul rand, Vasilicalele, in care aflam randuieli si norme canonice si nomocanonice, procedura civila, dreptul familiei, succesiunile, bunuri si obligatii, dreptul procesual, etc. In Vasilicale, multe institutii, ca succesiunea, casatoria, urmau regulile dreptului roman. Ca atare, putem conchide ca, pe pamantul romanesc, prezenta acestui drept roman de expresie bizantina a permis autohtonilor sa vina in contact nemijlocit cu dreptul bizantin, cu sistemul juridic pozitiv ce l-au pastrat si dupa incetarea stapanirii, vehiculandu-l si la nord de Dunare, ce va face ca fenomenul receptarii sa capete pe teritoriul tarii noastre aspecte specifice, indisolubil legate de persistenta traditiilor juridice romano-bizantine. Novelele imparatului Leon al VI-lea Filosoful (886-912) contin un important juridic cu aplicarea sa in viata bisericeasca.

Hexabiblosul din 1345 contine 6 carti si Constantin Harmenopulos a utilizat ca izvoare Prohiros Nomos a imparatului Vasile I din 872 in 40 titluri, Ecloga din 726, Vasilicalele si Novelele imparatului Leon si legile agrarea bizantine. Aceasta colectie e o prelucrarea a vechilor colectii bizantine . In aceasta lucrare se face distinctia a trei tipuri de drept: dreptul natural, civil si gentium. Autorul ramasese inca fidel doctrinei romane. Jus gentium avea un continut mai larg decat dreptul international. Pravila lui Alexandru cel Bun (1401-1432). In colectia lui Tarnavor Ioan se regaseste sintagma alfabetica a lui Matei Vlastarius. Manuscrise in limba romana: Pravila Rictorului si Scolasticului Lucaci (Pravila de la Putna din 1581) e un manuscris slav copiat de el de la Putna si a fost tradus la solicitarea episcopului Eustachius de la Roma Pravila lui Codex Neagoianus, Pravila Aleasa a logofatului inainte de 1631. Pravile in limba romana : nu putem afirma cu certitudine acea prima pravila in literaturia noastra. O prima pravila ar fi datorata lui Coresi din Brasov, tiparita intre 1560-1580. Pravila de la Govora (1640-1641), numita si Direptatorul de lege, a fost tiparita la Govora de calugarul Mihail Moesa si supravegheata de Udriste Nasturel si Pemenetrice, tipograf. Pe fila a doua gasim imprimatul mitropolitului Teofil, fost episcop de Ramnic. Pravila de la Govora e socotita o compilatie dupa izvoarele generale, pravilele bizantine. Pravila de la Iasi (1644) dezvalui 7 taine ale Bisericii si are un caracter ecleziastic, incarcata cu referiri eminamente juridice. Cartea romaneasca de invatatura de la pravilele imparatesti si de la alte judete sau Pravila lui Vasile Lupu (1646, Iasi) a fost scrisa de logofatul Eustratie si tradusa din scrisoarea greceasca ca sa poata intelege toti. Legiuirea are la baza Praxis et Teoreci Criminalis. A fost un manual didactic de drept civil si drept penat, destinat Academiei de la Iasi, unde se preda alaturi de medicina, filosofie, arta, religie.

Aceasta e considerata prima legiuire laica oficiala investita cu putere si autoritate reala si din prefata rezulta ca a avut izvoare din limba greaca si latina. La baza ei stau 2 izvoare directe: legea agrara bizantina si tratatul penalistului italian Prosper Farinacius intitulat Praxis et Theorice Criminalis publicat la Venetia . Primele 26 de paginia au cva izvor principal materialul furnizat de legea agrara din sec VI-IX, din Vasilicale si Obiceiul Pamantului. Pravila cuprinde norme referitoare la chestiuni de drept civil, agrar si penal. Despre continutul ei se poate spune ca e variat si imbratiseaza mai tot domeniul dreptului. De altfel, ca izvoare, ea recunoaste legea si obiceiul. Conform Pravilei, toti teritorialii erau supusi aplicarii dreptului pozitiv, adica legii locului. Pravila lui Vasile Lupu, ce distinge intre dreptul divim si dreptul uman si dreptul natural, trateaza pe larg problema dreptul persoanei fizice, despre institutii privind persoanele, despre actiunea penala, etc. Invatatura exprima atat sensul juridic, cat si cel didactic. Pravila cea Mare (de la Targoviste) -1652- se afirma, despre aceasta, in tratatele de istorie a dreptului romanesc, ca e tradusa de Daniil Panoneanul si cuprinde si cartea romaneasca de invatatura, cat si Manualul lui Malaxos cu continut de drept canonic. Are in total 371 de capitole cu numeroase zaceale (paragrafe). In ce priveste traducerea. Singura deosebire e ca originalul grescesc e mai precis decat cel folosit de Daniil Panoneanul. S-a bucurat de o larga circulatie in cele 3 tari romane. Dupa editia princeps aparuta cu litere chirilice in 1652, Pravila cea Mare a fost publicata in alte editii cu caractere latine, ultima fiind publicata in 1962 in Bucuresti. In limba latina a fost tradusa de Petru Dobra in 1722, facandu-se cunoscuta si in scolile de drept apusene. Dreptul scris in Transilvania in Evul Mediu : Tripartitul lui Verbostzi, Statutele Tarii Fagarasului din 1508. Aprobatae Constitutiones in 1685, Compilatae Constitutiones. Procesul de modernizare a dreptului romanesc de la epoca fanariota la Cuza

Teoria dreptului natural a fost cunoscuta in sec XVIII, intrucat nu exista inca un drept de stat, expresia reprezentand o unica suveranitate. In epoca fanariota au aparut legiuiri si manuale ce atesta ca stiinta dreptului era o realitate. Apar coduri de legi : Hrisovul lui Constantin Racovita privind strainii in 1754, Proiectul de cod general de Mihail Fotino din 1765-1777 si cel al lui M. Fotinopol din 1766 si au o structura pravilnica. In 1780 apare Provalniceasca Condica a lui Alexandru Ipsilanti ce reglementa casatoria tiganilor, dota, tutela, etc. E primul cod de sinteza si nu lipsesc obiceiul pamantului si ecouri ale dreptului bizantin. In 1784, Provalniceasca Condica a fost reinvestita cu putere obligatorie de Caragea si in 1821 Tudor Vladimirescu a cerut inlaturarea acestui condice. Aceasta s-a aplicat pana in 1865, la intrarea in vigoare a Codului civil. In 1804 Toma Kara, legist cu buna stiinta a pravilelor, cu practica de judecator si cunoscator al ideilor apusene, a tradus Hexabiblosul lui Harmenopolus, ce in Grecia a fost propus in 18271828 si declarat Cod General al tarii in 1835. In 1806 Toma Kara a publicat prima parte dintr-un proiect de cod, Pandeghi. Codul paharnicului si manualul juridic a lui Andronache Donici din 1814, desi nu au avut o receptare oficiala, au servit practicienilor.