Barocul muzical

Barocul muzical este perioada de tranziție a muzicii clasice europene dintre perioada
Renașterii și Clasicism și s-a manifestat aproximativ între anii 1600 și 1750. Putem considera,
incontestabil, că muzica instrumentală a fost cultivată în preclasicism, că Barocul a fost refugiul
din care a luat naștere muzica cu specific instrumental detașat de
cel vocal. Un adevărat apogeu a fost atins prin prezența mai multor
cauze, de asemenea necesare, cum ar fi apariția gândirii muzicale
abstracte, conștientizarea proceselor și mecanismelor creației
muzicale, perfecționarea exigentă a instrumentelor muzicale
curente până la acele vremuri și practicarea și cristalizarea unor
genuri muzicale instrumentale specifice.1
Desigur că această culminație nu a apărut tocmai brusc, ci
considerăm că a fost atinsă prin desăvârșirea muzicii instrumentale
ce a avut loc pe parcursul a trei etape ale perioadei Barocului.
În prima perioadă, muzica instrumentală provenea din genurile muzicii vocale polifonice
prin transcripții și tot atunci, și-a câștigat independența și și-a individualizat personalitatea pe
care afirmat-o grabnic, lucrările dobândind nume de tipul Canzona de sonar sau Sonata a
sonando, în intenția evidențierii specificului instrumental.
În cea de-a doua etapă, încep să apară noi lucrări care primesc denumiri ca: sonată, fugă,
uvertură, simfonie, concert, suită ș.a.m.d. realizate aleatoriu, nu foarte bine deosebite, bazându-
se pe improvizații spontane ce conțineau elemente variaționale și clipe bogat ornamentate.
Abia în cea de-a treia fază s-au adâncit și mai profund particularizarea și divizarea,
moment în care toate elementele stilului muzicii instrumentale s-au cristalizat, s-au perfecționat
atât în planul structural general, cât și în planul arhitectonicii, determinând conceperea unei noi
înfățișări stilistice sub raportul alcătuirilor muzicale sofisticate.
Epoca Barocului se definește prin apariția și definirea tonalității, dar și prin apariția
temei muzicale, lucru ce oferă muzicii o continuitate și unitate. În ceea ce privește vioara, și
aceasta se bucură în această perioadă de o modernizare, deoarece prin noile compoziții cu un

1
Vasile Iliuț, O carte a stilurilor muzicale, vol. I, , Editura Universităţii Naţionale de Muzică, Bucureşti, 1996,
pag. 323.
ambitus și o expresivitate îmbogățită se dovedește că din tradiționalul instrument monodic poate
deveni și polifonic prin intermediul polifoniei latente, de asemenea un procedeu specific
bachian.
Melodia în Baroc2 are caracter instrumental, deține un ambitus larg și intervale divese.
Apar procedeele de prelucrare melodică precum secvențare, repetare, fragmentare, modulare,
ornamentare melodică, inversare și uneori recurență. Tot aici ne întâmpină apariția metrului
clasic divizionar care ajută la clarificarea organizării ritmice a mai multor voci simultane prin
intermediul barelor de măsură, la apariția temelor ritmice și la apariția formulelor metro-ritmice
cum ar fi contratimpul și sincopa. Ca procedee de prelucrare ritmică avem repetare, fragmentare,
ornamentație ritmică, augmentare, diminuare, trecerea din binar în ternar și recurența. Dinamica
constituie în Baroc un element secundar al limbajului muzical.
Cel mai des întâlnim efectul dinamic redat de relația forte-piano în special în pasajele
repetitive, însă în majoritatea lucrărilor nuanțele sunt rar notate în partitură fiind adesea deduse
de către interpret din profilul ritmico-melodic. Conturarea vocilor în cadrul structurilor
polifonice este realizat prin intermediul dinamicii, prin oferirea unor nuanțe constrastante vocilor
ce au o importanță diferită sau trebuie evidențiate.
Agogica este diversă în cadrul creațiilor din Baroc, în cazul genurilor cu mai multe părți
(precum concertul, sonata, suita), dar este statică în contextul aceleași părți/piese. Schimbările de
tempo apar în interiorul aceleași piese doar în cazul apariției cadenței finale, unde de obicei se
realizează un mic rallentando. Timbrele cunosc o evoluție spectaculoasă o dată cu îmbunătățirea
instrumentelor, în special la cele cu coarde și arcuș, orga, clavecinul, de unde a rezultat apariția
genurilor pur instrumentale (ca sonata, suita, fuga preludiul ș.a.), adoptarea acordajului temperat,
evoluția tehnicii interpretative instrumentale și apariția stilului concertant.
Printre reprezentanții Barocului muzical se numără Georg Friedrich Haendel, Domenico
Scarlatti, Georg Philipp Telemann, Claudio Monteverdi, Antonio Vivaldi, Arcangelo Corelli,
Tomaso Albinoni, însă unul dintre cei mai mari și mai importanți compozitori din toate
timpurile, nu doar din Baroc, este cu siguranță Johann Sebastian Bach.

2
https://issuu.com/carmen-chelaru/docs/2_carmen_chelaru_-_cui_i-e_frica_de (accesat pe20 ianuarie 2021, ora
15:55)