Terţii în procesul civil

1. Intervenţia voluntară

Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare. Intervenţia este
principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un
drept strâns legat de acesta. Intervenţia este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi.

NCPC tratează în comun intervenţia principală şi intervenţia accesorie, ca forme ale intervenţiei
voluntare.

Ca noţiune, intervenţia voluntară constă în cererea unui terţ de a participa într-un proces în curs de
desfăşurare, iniţiat de alte persoane, în vederea apărării unui drept propriu sau a unui drept aparţinând
unei alte părţi din proces, în măsura în care justifică un interes personal.

Din punctul de vedere al calificării cererii în funcţie de calea procedurală aleasă de parte pentru
valorificarea dreptului său, art. 30 alin. 6, potrivit căruia cererile incidentale sunt acelea formulate în
cadrul unui proces aflat în curs de desfăşurare, cererea de intervenţie voluntară se circumscrie acestei
noţiuni, reprezentând ca atare o cerere incidentală.

Cerinţele esenţiale ale intervenţiei voluntare, care caracterizează oricare dintre formele acesteia:
existenţa unui proces în curs de desfăşurare, iniţiativa introducerii în proces a terţului să aparţină
acestuia, invocarea de către terţ a unui interes propriu şi lipsas calităţii de parte originară a terţului
intervenient.

Dat fiind faptul că cererea de intervenţie voluntară constituie o cerere incidentală, pentru a se crea
posibilitatea formulării sale este necesară existenţa unui proces în derulare pe rolul instanţei. În ipoteza
în care o cerere de intervenţie voluntară a fost formulată ulterior momentului în care instanţa a admis
cererea de chemare în judecată sau a respins-o ca neîntemeiată sau în baza unei excepţii procesuale, a
luat act de renunţarea reclamantului la dreptul pretins sau la judecata cererii, a constatat perimarea
acesteia sau a anulat-o ori a luat act şi a consfinţit tranzacţoa părţilor, aceasta va fi ataşată la finalul
dosarului, iar instanţa nu are obligaţia să se pronunţe asupra sa, fiind o cerere depusă după încheierea
dezbaterilor, cu soluţionarea căreia nu a fost legal învestită.

Dacă judecata cererii principale este numai suspendată, terţul poate formula cerere de intervenţie
voluntară, a cărei admisibilitate în principiu va fi discutată după repunerea pe rol a cauzeo, în ipoteza în
care până la acel moment nu s-a împlinit termenul de perimare în privinţa cererii principale, chestiunea
perimării având prioritate în soluţionare în raport de admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie,
întrucât perimarea operează de drept. Formularea cererii de intervenţie voluntară nu conduce la
repunerea pe rol a cauzei suspendate, chiar şi în ipoteza în care terţul formulează în mod expres în acest
sens, întrucât el nu are calitatea de parte în procesul iniţial decât în momentul admiterii în principiu a
cererii incidentale şi, pe cale de consecinţă, nu are calitatea de a formula alte cereri în proces.

Prin proces care nu se mai află în curs de desfăşurare nu se înţelege soluţionarea acestuia în mod
definitiv, ci finalizarea etapei procesuale în care s-a intenţionat formularea sau chiar s-a formulat
cererea de intervenţie. NCPC permite ca cererea de intervenţie principală să fie formulată, cu acordul
expres al părţilor, şi în faţa instanţei de apel, dar textul are în vedere depunerea acesteia în apel, iar nu
în faţa primei instanţe, după soluţionarea cauzei, când prima instanţă, dezinvestindu-se, nu se mai
pronunţă asupra cererii de intervenţie.

Condiţia ca iniţiativa introducerii în proces a unui terţ să aparţină acestuia, deosebeşte intervenţia
voluntară de intervenţiile forţate, acestea din urmă fiind formulate de părţi sau de instanţă din oficiu, iar
nu de către terţi.

Persoana care formulează cererea de intervenţie voluntară trebuie să justifice întotdeauna un interes
personal, indiferent dacă intervenţia este principală, când terţul pretinde pentru sine dreptul dedus
judecăţii sau un drept strâns legat de acesta, sau accesorie, când hotărârea ce s-ar pronunţa împotriva
părţii în apărarea căreia intervine terţul i-ar prejudicia acestuia drepturile şi interesele. Prin urmare,
chiar şi în ipoteza cerererii de intervenţie accesorie, terţul trebuie să justifice un interes personal, care
constă în apărarea unui drept sau a unui interes propriu, suplimentar celui al părţii în folosul căreia a
intervenit.