Joc secund

de Ion Barbu

Poet modern interbelic, Ion Barbu preferă un lirism impersonal și o poezie a

esențelor, realizată într-un limbaj ermetic. Începuturile creației sale stau sub semnul
parnasianismului formal în care poetul cultivă peisaje mineralizate (Lava, Banchizele, Elan)
aceasta devenind o cale prin care artistul evită focalizarea poeziei în eu, evocând forme
minerale ce păstrează amintirea unui timp originar al nașterii universului. Cea de a doua
etapă baladesc - orientală se inspiră din pitorescul balcanic pe care poetul îl transpune în
tiparele narative simbolice ale baladei (ciclul Isarlâk, Riga Crypto și Lapona Enigel). Poemele
ermetice ale ultimei perioade îl individualizează pe Ion Barbu în contextul liricii moderne
interbelice prin respingerea lirismul confesiv în favoarea unor poeme cu o mare densitate
semantică în ciuda limbajului ermetic ce intelectualizează poezia, multe dintre texte având
caracter de artă poetică modernă, sinteze ale concepției literare a artistului care valorifică
raportul realitate - creație prin prisma unor motive precum: cel al oglinzii, al increatului,
cimpoiul, râpa, jocul, azurul.

Publicată în volumul Joc secund opera Din ceas dedus este în esență o artă poetică
modernă prin limbajul abstract, intelectualizat, prin asocieri inedite, dislocări poetice,
inversiuni sintactice, motive literare nadir – zenit, oglindă, joc, azur. La acestea se adaugă
sobrietatea versurilor de factură clasică (două catrene 13-14 silabe, rimă încrucișată), elipse
verbale, stil gnomic, concizia exprimării și utilizarea unor figuri de stil inedite, precum:
metaforă revelatorie, comparații, epitete.

Textul lui Ion Barbu devine o definiție a poeziei și a actului poetic, așa cum considera
și George Călinescu. Autotul înțelege poezia drept sublimare a vieții, misiunea poetului fiind
aceea de a concentra artistic tot ceea ce ține de puritate și profunzimea realului.

Tema operei pune în discuție condiția poeziei înseși și surprinde atitudini esențiale
ale artistului în fața realității, redate la nivelul câmpuri semantice prin verbe precum: „ridică”,
„istovește”, ce definesc actul poetic, sau „cântec ascuns”, „harfe resfirate” ca modalități de
transfigurare artistică a realului. De altfel, la baza poeziei stă concepția lui Platon care
consideră lumea reală o copie a unor esențe ideale, a unor idei pure. Arta este la rândul ei o
reflectare a realității, o copie de gradul doi a esențelor, sugestivă în acest sens fiind secvența
„un joc secund mai pur”, așa cum se reflectă în oglinda apei imaginea cirezilor. O altă
secvență definitorie pentru concepția lui Barbu despre actul artistic „intrată prin oglindă”
conține cuvinte cheie prin care se traduc semnificațiile acestei arte poetice moderne.
Secvența trimite la mitul oglindirii realului ca o primă etapă de metamorfozare a lumii – obiect
al contemplației artistice în care realul este eliberat de conținutul său material.

Titlul accentuează ideea că poezia este o creație de grad secund în care poetul este
asemănat unui demiurg, creator al unor lumi posibile.

Poezia este structurată în două secvențe lirice, prima definind actul creator, iar cea
de a doua spațiul poeziei. Incipitul conturează actul creator ca fiind sustras contingentului/
realului „din ceas dedus”, ceasul fiind o metaforă ce simbolizează lumea reală supusă unui
timp curgător spre deosebire de lumea ideilor atemporală. Esența realității spre care tinde
poetul este evidențiată printr-o altă metaforă/ un oximoron „adâncul acestei calme creste”, ce
amplifică aceeași idee de esență, de profunzime a ideilor pure. Definită printr-un epitet
metaforic „calma creastă”, poezia este rezultatul scoaterii fenomenalului din contingent,
creasta - o metaforă ce reprezintă adevărata realitate, lumea ideilor, ceea ce percepem noi
fiind doar copii degradate ale unor prototipuri. Transfigurare artistică a acestui real impus pe
care arta îl purifucă este redată prin termeni din sfera semantică a creației: „intrată”, „tăind”,
„dedus”, „înecarea”. Motivul jocului întărește crezul lui Ion Barbu care presupune „uciderea”
materialității realului ca o condiție necesară de intrare în lumea ideilor.

A doua secvență lirică definește prin metaforă „nadir latent” ceea ce ține de
puritatea realului, de profunzimea lui, Barbu considerând că lumea are potențial, frumusețe
ce poate fi transpusă artistic. Rolul poetului este acela de „a ridica”, „a istovi”, de a
concentra esența lumii în opera sa. Metafora „harfe resfirate” trimite la natura orfică a
poeziei, accentuată și prin analogia cu cântecul ascuns al meduzelor ce e vizibil doar în
întuneric, semn că poezia ermetică, pură este descifrabilă doar lectorilor inițiați.

Întreaga poezie se construiește pe baza relației de opoziție între „nadirul latent”

opus zenitului, două motive literare care definesc universul artistic, lumina tainică a
asfințitului, dar și „adâncul calmei creste” – „mântuit azur” - punctul de maximă strălucire
solară, spațiul real. Limbajul poetic preponderent metaforic stă sub semnul inversiunilor
sintactice („mântuit azur”, „calme creste”) care încifrează mesajul și dă concizie exprimării,
dar și al epitetelor neologice („nadir latent”) sau al comparației („cum numai marea”). Epitetul
„zbor invers” definește întoarcerea poeziei nu spre înălțimile cerești, ci spre nadir, spre
profunzimile nevăzute ale lucrurilor.

La nivel prozodic se remarcă sobrietatea clasică a versurilor, poezia fiind organizată

pe două catrene, având măsură de 13-14 silabe și rima încrucișată.

Ion Barbu promovează astfel poezia jocului, semn al realului sublimat, dezvăluind
luciditatea, aspirația spre universuri inedite, bucuria contemplării lumii, a descoperirii
esențelor, asemenea lui Lucian Blaga.