Economie Europeană

Definirea integrării economice

Contextul istoric
Repere teoretice ale integrării

Conf. dr.dr.ing. Daniela MOMETE

Daniela MOMETE 1
Universitatea POLITEHNICA București
 Definirea integrării economice
• Integrarea economică reprezintă un proces de eliminare graduală a
frontierelor de orice natură între două sau mai multe state independente,
menit să permită respectivelor state să funcţioneze ca o unică entitate
(Pelkmans, 2003).
• Integrarea economică presupune eliminarea barierelor economice dintre
două sau mai multe state, bariere care, la rândul lor, pot fi definite ca
reprezentând orice tip de obstacole care împiedică sau distorsionează
mobilitatea factorilor de producţie.
• Integrarea economică reprezintă o formă de cooperare economică, ea
implicând acorduri privind libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor,
capitalului şi persoanelor, între ţările semnatare. Există cinci forme
distincte:
– zonă de liber schimb; Exemple, forme în vigoare:
– uniune vamală; http://rtais.wto.org/UI/PublicAllRTAList.aspx
– piață comună;
– uniune economică;
– uniune economică totală.
Daniela MOMETE 2
Universitatea POLITEHNICA București
 Formele integrării economice
+ Armonizarea politicilor economice naţionale
(monetare, fiscale, sociale)
Existenţa unei monede unice
+ Libertatea circulaţiei mărfurilor, serviciilor,
capitalului şi forţei de muncă

+ Tarif Vamal Comun faţă de terţi

Zona de liber schimb

(înlăturarea barierelor
comerciale dintre
semnatare)

Uniune Vamală
Piaţă Comună

Uniune Economică
Monetară
Daniela MOMETE 3
Universitatea POLITEHNICA București
 Incursiune istorică
• ideea de unificare europeană este de vechimea Greciei antice (unitate la nivelul
civilizaţiei elenice comune)
• Imperiul Roman pare a fi realizat primul precedent demn de luat în seamă de
conceptul de uniune monetară regională (unitate la nivelul structurii politice)
• ideea de Europa ca o unitate distinctă este una postclasică și a fost creată în Evul
Mediu (ideea de unitate politică a Europei era concepută doar sub forma
imperiului)
• percepţia în forma nouă a nevoii integrării europene s-a realizat în secolul al
XVII-lea și marca aspiraţia spre o ordine federală (sub forma republicii, a
republicii creştine)
• colecţie de texte privind ideea de integrare europeană:
– proiectul păcii perpetue a abatelui St. Pierre, privind Societatea Europeană (1713);
– principiile şi condiţiile organizării Europei în viziunea lui Saint-Simon (1814);
– proiectul privind alianţa franco-germană ca premisă a păcii şi unităţii europene – Victor Hugo (1842);
– argumentarea principiului federativ pentru organizarea Europei de către Proudhon (1863);
– concepţia lui P.Y.B. Bouchez despre condiţiile realizării unei unităţi federale europene (1831);
– argumentarea rolului pe care constituirea Statelor Unite ale Europei l-ar putea avea în rezolvarea
diferendelor între statele europene şi pentru triumful păcii şi libertăţii – Bakunin (1902).
Daniela MOMETE 4
Universitatea POLITEHNICA București
 Contextul secolului XX
• Sentimentul identităţii europene a fost trăit până în sec. XX de elita intelectuală şi de grupuri mai largi în
momentele de zbucium ale istoriei; sfârşitul celui de-al doilea război mondial punea însă statele europene
în faţa unei situaţii absolut noi, deosebit de dificile. Distrugerile războiului erau imense: pierderi economice,
dislocarea profundă a întregului aparat productiv, divizarea continentului prin crearea de blocuri politico-
militare.
• Manifestarea în fapt a unui “bine comun” european în anii ‟50 dat de acceptarea unui pericol din partea
Germaniei, a unui real pericol ideologic venit din partea Rusiei sovietice, a unui pericol de hegemonie din
partea SUA şi a unui pericol de conflict armat ca urmare a războiului rece, a făcut posibilă unificarea
europeană
• 1947 SUA decid aplicarea Planului Marshall, pentru reconstrucția economică a Europei și introducerea
unui sistem politic democratic în toate statele europene devastate de război. Țările aflate sub ocupație
sovietică și în care URSS își impusese deja guverne marionetă, au refuzat să participe la Planul Marshall
(primele manifestări ale divizării continentului si a căderii „cortinei de fier" ce avea să separe vestul de estul
continentului pentru o jumatate de secol)
• 1948 a fost constituită Organizația pentru Cooperare Economică Europeană, în scopul coordonării
aplicării Planului Marshall (cunoscută astăzi ca OECD)
• 1949 s-a constituit la Washington D.C. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), dată ce
semnifică începerea oficială a confruntării politico-militare, denumită generic „Războiul Rece"
• La 9 mai 1950, Robert Schuman, la îndrumarea lui Monnet, propune Germaniei plasarea ansamblului
producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o autoritate internaţională deschisă participării şi altor ţări
ale Europei. Şase ţări au acceptat planul şi au semnat la Paris la 18 aprilie 1951 tratatul de constituire a
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.).
Daniela MOMETE 5
Universitatea POLITEHNICA București
 Teorii ale integrării europene
• Primele teorii (teoriile timpurii) vizau evitarea unui nou război:
Funcționalism, Federalism, Tranzacționalism

• Teoriile care explică procesului de integrare pe parcursul său:

Neo-funcționalismul, Neo-realismul/Interguvernamentalismul,
Constructivismul
• Teorii recente:
Guvernanța pe mai multe niveluri, Neo-instituționalismul,
Rețele de politici, Constructivismul social

Daniela MOMETE 6
Universitatea POLITEHNICA București
 Paradigmele Uniunii Europene
• Adepții realismului au determinat apariţia şi dezvoltarea interguvernamentalismului
– Pentru realişti sistemul internaţional este anarhic iar relaţiile internaţionale pot fi înţelese în
măsura în care este înţeles modul în care puterea este distribuită între state. Puterea este greu
de măsurat, distribuţia ei se modifică în timp iar între statele lumii nu există un consens
privind modul de distribuire.
– Reprezentanţii realismului clasic susţineau că politica internaţională este bazată pe
interacţiunea unor actori statali, într-un mediu esenţialmente anarhic, unde nu există o
autoritate centrală. Din perspectiva instituţională, realismul susţine că formarea oricărei
organizaţii internaţionale sau regionale este doar în interesul statelor mici, care obţin
anumite garanţii de la partenerii săi puternici.
• Adepții pluralismului (neo-liberali) au susţinut şi dezvoltat funcţionalismul şi
neofuncţionalismul
– Liberalii, spre deosebire de realişti, consideră relaţiile internaţionale ca o posibilă sursă de
progres. Ei pun libertatea individuală mai presus de orice şi consideră că statul trebuie oprit de
la acţiuni de natură a o submina.
– Pentru pluralişti (neo-liberali) societatea exprimă o multitudine de interese, susţinute de
diferite grupări. Ca atare, politica devine, mai mult sau mai puţin, o competiţie între diferite
grupuri de interese, în scopul influenţării procesului decizional şi a rezultatelor politicilor,
subiectul cererilor concurente fiind statul.

Daniela MOMETE 7
Universitatea POLITEHNICA București
 Repere teoretice ale integrării
• Neofuncţionalismul accentuează faptul că fiecare pas în domeniul integrării
conduce în mod logic către un altul şi că guvernele naţionale se află în
situaţia de a nu putea rezista în faţa presiunilor generate de procesul
integrării. În acest caz, atât actorii supranaţionali, cât şi cei naţionali, au o
influenţă considerabilă.

• Interguvernamentalismul consideră că guvernele naţionale reprezintă

factorul determinant în stabilirea naturii şi a ritmului integrării, acţionând
asemenea unor „gatekeepers” la nivelul sistemelor naţionale şi
supranaţionale. În acest fel, cooperarea interguvernamentală din cadrul UE
nu este în mod substanţial diferită de cea specifică sistemului internaţional.

Daniela MOMETE 8
Universitatea POLITEHNICA București
 Funcționalismul
• Părintele funcționalismului, David Mitrany ,a argumentat că „un sistem funcţional care
să promoveze pacea” poate fi construit numai printr-o abordare „de jos în sus” (bottom
up), prin care să fie încurajate toate formele de cooperare, ceea ce va reduce treptat
capacitatea statelor de a acţiona în mod suveran.
• D. Mitrany considera că treptat, statul concentrat teritorial va avea tot mai puţine funcţii
de exercitat (renunţând la a mai fi o hiper-instituţie multi-funcţională) şi va acţiona într-o
lume în care cea mai mare parte a activităţilor de administrare şi guvernare vor fi
încredinţate unor organisme cu funcţii specifice şi fără apartenenţă teritorială.
• principala limită a funcţionalismului - abordarea eminamente tehnicistă a fenomenului
cooperării. Atât Mitrany, cât şi succesorii săi, au abordat cooperarea funcţională dintr-o
perspectivă apolitică, apropiindu-se de diferitele aspecte cu „suflet de tehnician”,
deoarece au pornit de la premisa că problemele pe care trebuie să le rezolve cooperarea
funcţională sunt în mod esenţial de natură tehnică şi admit, în consecinţă, soluţii tehnice.
• A doua critică este strâns legată de prima, şi are în vedere încercarea de a prezenta
funcţionalismul ca o abordare universală, apolitică. Criticii funcţionalismului au arătat că
acesta este limitat numai la acele părţi ale lumii care împărtăşesc valorile statului
bunăstării, în vreme ce „regimurile şi culturile neinfuzate cu valori similare nu pot fi uşor
atrase în „plasa” funcţionalistă a cooperării internaţionale numai pe baza pretinselor sale
beneficii” .
Daniela MOMETE 9
Universitatea POLITEHNICA București
 Federalismul
• Federalismul are puternice fundamente teoretico-filozofice, ce provin din
Grecia Antică şi Evul Mediu. În secolul XX, ideea federalistă este promovată
de o serie de personalităţi politice şi ştiinţifice (e.g. Altiero Spinelli).
Principalul obiect al preocupărilor lor îl constituiau instituţiile comunitare
europene. CEE era considerată nucleul viitoarei uniuni politice, iar procesul
integraţional trebuia să culmineze prin făurirea statului federal european.
Spinelli se pronunţa împotriva oferirii unor prerogative mari instituţiilor
comunitare, prin aceasta se va putea păstra descentralizarea şi subsidiaritatea.
Integrarea europeană nu poate fi un proces revoluţionar, dar unul evoluţionist.
• Federalismul funcțional (Jean Monnet) – dezvoltarea unor instituții
supranaționale stă la baza creării unei comunități economic de autentice care
ar adopta în comun politici economice și proceduri raționale de planificare
(cărbunele și oțelul erau percepute doar ca punce de pornire)
• În ceea ce priveşte aspectul internaţional, federaliştii considerau că doar
crearea unei federaţii planetare va putea evita violenţa şi conflictele dintre
state, deoarece valorile sale supreme sunt pacea şi securitatea.
Daniela MOMETE 10
Universitatea POLITEHNICA București
 Neofuncționalismul (federalismul în rate)
• neofuncţionalismul încearcă să explice „cum şi de ce statele membre, în mod voluntar,
au acţionat în comun, alături de vecinii lor, acceptând să-şi piardă anumite atribute ale
suveranităţii, dar dobândind astfel noi modalităţi de rezolvare a conflictelor dintre ele”
(E. Haas, 1976).
• o dată ce guvernele naţionale fac primul pas în direcţia integrării, procesul se va auto-
întreţine şi conduce guvernele chiar mai departe decât acestea au anticipat iniţial.
Eventual, un asemenea proces poate duce, în cele din urmă, la formarea unui stat
federal european.
• în explicaţiile oferite de neofuncţionalişti, conceptul de extindere, de revărsare a
competenţelor, de antrenare este esenţial. Pentru primii analişti ai curentului , erau
importante două accepţiuni ale acestui concept: extinderea competenţelor, a efectelor
de antrenare în plan funcţional (functional spillover) şi în plan politic (politic
spillover).
• teorii mai recente au descris existenţa celui de-al treilea nivel de extindere a
competenţelor, aşa numitul „cultivated spillover”, care se referă la aşteptările
anumitor grupuri interesate şi/sau funcţionari publici, care, în relaţia cu Comisia
Europeană vor încuraja cultivarea şi dezvoltarea contactelor cu aceasta, sprijinind
punctele de vedere promovate de la acest nivel în faţa guvernelor naţionale .

Daniela MOMETE 11
Universitatea POLITEHNICA București
 Interguvernamentalismul
• Interguvernamentalismul și interguvernamentalismul liberal s-au bazat pe critica
neofuncționalismului;
• Stanley Hoffmann introduce logica diversităţii, arătând că „în domenii de importanţă vitală
pentru interesul naţional, naţiunile preferă certitudinea sau chiar incertitudinea auto-controlată
a încrederii în naţional, unei incertitudini necontrolate a unui mixer netestat”. Alţi actori şi
grupuri de interes joacă un rol important în procesul integrării, dar guvernele naţionale reprezintă
arbitri cu drept de decizie în problemele esenţiale;
• Poziţiile asumate de guverne sunt determinate de considerente naţionale, în special de impactul
deciziilor privind integrarea asupra economiei naţionale, dar şi asupra perspectivelor electorale
ale partidului de guvernământ. Adepţii acestui curent au atras atenţia asupra importanţei
care revine politicilor naţionale în procesul de integrare europeană.
• În concluzie, interguvernamentalismul consideră statul-naţiune ca reprezentând „cel mai
mare posesor de putere”, „principalul iniţiator, supervizor şi adesea chiar distrugător” al
procesului de integrare iniţiat în afara graniţelor naţionale.
• Interguvernamentalismul liberal. Prima formulare liberală a viziunii neorealiste este întreprinsă
de A. Moravscik, care le conferă instituţiilor comunitare un rol foarte limitat. Astfel, interesele
naționale sunt definite în urma unui proces politic pluralist intern, însă actorii supranaționali nu
au o importanță covârșitoare, ci guvernele își mențin controlul asupra procesului de integrare
europeană. Preferința unui guvern este determinată de balanța intereselor economice din interiorul
statului.

Daniela MOMETE 12
Universitatea POLITEHNICA București
 Guvernarea la niveluri diferite
(multi-level governance)
• În centrul acestei teorii stă observaţia că procesul decizional colectiv şi
independenţa instituţiilor supranaţionale au erodat suveranitatea guvernelor
naţionale. În plus, guvernele sunt acum mai puţin capabile să controleze activitatea
altor actori interni, care acţionează şi la scară internaţională. Cu alte cuvinte,
„integrarea europeană reprezintă un proces în cadrul căruia autoritatea şi influenţa
decizională sunt împărţite între niveluri diferite de guvernare – subnaţional,
naţional şi supranaţional”.
• Se bazează pe trei caracteristici principale:
– Competenţele decizionale sunt împărţite între actorii participanţi la diferite
nivele, cel mai important nivel la care are loc această cooperare fiind cel
comunitar
– Procesul decizional colectiv implică şi o semnificativă pierdere de
suveranitate şi, în consecinţă, de control asupra procesului decizional deţinut
de liderii naţionali
– Arenele politice sunt interconectate şi nu separate la diferite niveluri

Daniela MOMETE 13
Universitatea POLITEHNICA București
 Constructivismul social
(abordare sociologică a integrării europene)
• Orice construcţie identitară este rezultatul acţiunii elitei
• Elemente importante ale constructivismului:
1. se bazează pe factorul individual. Este vorba de indivizii care pot influenţa
evenimentele. Posedând capacităţile necesare, aceşti indivizi îşi pot dezvolta
convingerile, plasându-le în contextul instituţional;
2. este caracterizat de oportunism. Este vorba de acel principiu, conform căruia se
acceptă transformarea normelor şi regulilor jocului.
3. procesul de socializare din cadrul unei comunităţi. Socializarea internaţională
reperzintă un element fundamental în afirmarea valorilor comune, necesare
pentru întărirea păcii.

Viziunea funcţionaliştilor: principiile fundamentale ale procesului de integrare

sunt necesităţile naturale ca pacea şi securitatea.
Viziunea constructiviştilor: construcţia europeană a fost determinată de
principii ca democraţia, toleranţa, solidaritatea şi drepturile omului.
Daniela MOMETE Universiatea 14
POLITEHNICA București
 Analiza comparativă critică a teoriilor integrării
europene
Teorie Reprezentanți Presupuneri Limitări
Funcționalismul Mitrany, 1943 Statul concentrat teritorial va avea tot Abordarea eminamente tehnicistă,
mai puţine funcţii apolitică
Federalismul Spinelli, 1941, 1948 Procesul integraţional culminează cu Importanța redusă acordată politicilor
făurirea statului federal european. naţionale în procesul de integrare
Prerogative limitate oferite instituţiilor europeană;integrarea europeană este
comunitare un angajament idealist
Neofuncționalism Haas, 1958 Instituțiile supranaționale sunt cruciale; Nu explică evoluțiile din interiorul
efectul de antrenare (spillover) CE; Nu poate explica stagnarea
determină integrarea și procesul se (etapa de europesimism
autoântreține; Integrarea este (euroscleroza) din perioada 1970 -
determinată de grupuri de interese 1980)
Interguvernamentalismul Hoffman, 1964 Statele membre controlează integrarea State-centric: Neglijează deciziile
Interguvernamentalismul
Moravscik, 1998 europeană politice curente; procesul politic
liberal
intern este oarecum restricționat
Guvernarea la niveluri Marks, 1993 Autoritatea şi influenţa decizională sunt Prea teoretică (teorie asupra naturii
multiple
Marks, Bank, 1996 împărţite între niveluri diferite de UE, nu asupra integrării); Exagerează
guvernare: subnaţional, naţional şi autonomia actorilor subnaționali
Bache, 2004
supranaţional
Constructivismul social Checkel Ideile sunt cele determinante; interesele Slăbiciuni metodologice
Risse, 2004 sunt construite, nu predeterminate

Daniela MOMETE Universiatea 15

POLITEHNICA București
Vă mulțumesc pentru atenție!

Daniela MOMETE 16
Universiatea POLITEHNICA București