PSIHOLOGIE ON LINE

Construieste-ti o cariera de succes, afla cum!

Meniu principal
Sări la conţinut
 Prima pagină
 Cabinet on-line
 Contact
 Discipline
 Formare
 Leadership
 Teste

Psihologia personalitatii
81 Votes

Cuprins

Cap.1  OBIECTUL PSIHOLOGIEI PERSONALITĂŢII

1.1  Definirea conceptului de persoană,trăsătură de personalitate, individualitate

1.2 Explicaţia genetică a personalităţii

1.3 Factorul şi rolul social

1.4  Socializarea ca mecanism de formare a personalităţii

Cap II.  EUL ŞI CUNOAŞTEREA LUI

2.1  Eul şi natura lui psihică

2.2. Eul şi conştiinţa

2.3  Eul şi conştiinţa de sine

2.4  Procese şi etape în dezvoltarea sinelui

2.5. Implicarea sinelui în rezolvarea unor probleme de adaptare

2.6. Eul şi persoana / personalitatea

2.7. Eul, tipurile de Euri şi de personalitate

 

Cap III. STUDIEREA ŞI EVALUAREA ÎN PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

3.1. Observaţia

3.2.  Interviul psihologic

3.3. Metoda biografică sau anamneza

3.4.  Metoda corelaţională

3.5.  Metoda experimentală

3.6.  Metoda testelor

Cap IV. TEORIILE PERSONALITĂŢII

4.1. Teoriile personalităţii şi cunoaşterea psihologică a persoanei

4.2  Abordarea psihanalitică a personalităţii

4.3 Abordarea personalităţii din perspectiva învăţării sociale

4.4  Abordarea fenomenologică

Cap V.  ORIENTĂRILE TEORETICE ÎN STUDIEREA PERSONALITĂŢII

5.1 Orientarea psihodinamică în teoria lui S.Freud,C.Jung,A.Adler,E.Erikson

5.2  Teoria social-cognitivă a personalităţii: A. Bandura

5.3   Orientarea umanistă în psihologia personalităţii:A.Maslow; C.Rogers

5.4 Teoriipsihometrice ale personalităţii:R.Cattell; H.Eysenck; G.Allport

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

5.5  Psihologia cognitivă a personalităţii după G.Kelly

Cap VI   TENDINŢE ACTUALE ÎN CERCETAREA PERSONALITĂŢII

Bibliografie
 
 

Cap.1  OBIECTUL PSIHOLOGIEI PERSONALITĂŢII

1.1 Definirea conceptului de persoană,trăsătură de personalitate, individualitate.

Problema personalităţii ocupă azi un loc central atât în cercetările teoretice cât şi aplicative. Cu toate acestea, în
afară de „inteligenţă”, nici un alt concept al psihologiei nu este atât de complex şi nedeterminat ca cel de
„personalitate”. În 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de definiţii, iar astăzi McClelland găsi peste 100 de
definiţii ale termenului. Se apreciază că la ora actuală pot fi delimitate cu uşurinţă cel puţin 10-12 şcoli
personologice. Printre cele mai cunoscute se numără: teoria psihanalitică (S. Freud, A. Adler, K. Jung, ş.a.);
teoria factorială (G. Allport); teoria personalistă (C. Rogers); teoria socio-culturală ş.a.

Termenii de persoană şi personalitate sunt atât de utilizaţi în limbajul cotidian, încât fiecare are sentimentul
întrebuinţării lor corecte în cele mai diverse situaţii. Ion Dafinoiu (2002) specifică următoarele:”Conceptul de
persoană desemnează individual uman concret. Personalitatea, dimpotrivă, este o construcţie teoretică elaborată
de psihologie în scopul înţelegerii şi explicării- la nivelul teoriei ştiinţifice- a modalităţii de fiinţare şi
funcţionare ce caracterizează persoana ca organism psihofiziologic”. Personalitatea se referă la ansamblul
sistemelor organizate care determină conduita. Ea (conduita) se distinge de comportament, care nu este decât
actualizarea vizibilă a elementelor pesonalităţii, într-o anume situaţie.

Analiza funcţională a diferitelor elemente luate separat dă rezultate pozitive numai atunci când le considerăm ca
verigi aflate în strânsă legătură ale unui întreg indivizibil, în plan psihologic, „elementele” ar fi procesele,
funcţiile şi însuşirile psihice; întregul -personalitatea.
Comportamentul este determinat de trăsăturile de personalitate sau de situaţie?
Unul dintre obiectivele principale ale cunoaşterii şi evaluării personalităţii este realizarea de predicţii privind
comportamentul persoanei într-o anumită situaţie.

Ce determină comportamentul uman: anumite dispoziţii interne („trăsături”) sau situaţia în care se află?

De ce indivizii nu reacţionează la fel în aceeaşi situaţie?

Pentru a explica acest fenomen unii psihologi iau drept unitate de analiză trăsătura de personalitate:
          fiecare trăsătută se raportează la o anumită „componentă” a personalităţii;

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

          fiecare componentă fiind independentă de celelalte conturează o anumită faţetă a individului (de ex:
anxietate, sociabilitate, perseverenţă).

Adepţii acestei orientări (Allport, Eysenck, Cattell, etc.) consideră că, deşi faptele de conduită ale unei persoane
prezintă o anumită variabilitate situaţională, pe termen lung, se observă un cadrul relativ stabil, unitar, de
aşteptare şi interpretare.

Trăsătura psihică este conceptul care evidenţiază aceste însuşiri sau particularităţi relativ stabile ale unei
persoane sau ale unui proces psihic.

În plan comportamental o trăsătură constituie o predispoziţie de a răspune în acelaşi fel la o varietate de stimuli:
De ex: timiditatea ca trăsătură, în paln comportamental se va manifesta ca o stângăcie, hipermotivitate,
mobilizare exagerată, ş.a.

Comportamentele oamenilor sunt exprimate prin anumite cuvinte, de obicei adjective. În limba engleză, în 1936,
Allport a găsit 17.954 de cuvinte utilizate pentru a descrie personalitatea. Dintre acestea 4.500 se referă la
trăsături mai frecvente. În funcţie de nivelul lor de stabilitate, de puterea lor explicativă şi predictivă el le-a
împărţit în trăsături:

          cardinale

          centrale

          secundare

În 1943 R. Cattell a reluat lista lui Allport şi după un şir de condensări succesive (eliminarea cuvintelor
ambigue, sinonime, antonime) a redus-o la 171 de cuvinte. Acestea au fost aplicate pentru descrierea unui număr
mare de subiecţi pe care îi cunoştea destul de bine. Aplicând analiza factorială acestor descrieri Cattell a
identificat în final 16 factori, deveniţi chestionarul de personalitate 16 P.F.

Utilizând criteriul consensului, în 1967 Norman a împărţit cuvintele în trei categorii:

          trăsături stabile – 40%

          stări temporare – 40%

          roluri sociale şi afecte – 20%

Astfel lista a fost împărţită în trăsături sau predispoziţii stabile de răspuns (responsabile de adaptarea inter şi
intrapersonală) şi stări care sunt tranzitorii, efemere.

De ex: anxietatea pentru unii poate fi trăsătură, pentru alţii stare.

Atunci când descriem personalitatea, există riscul să afirmăm existenţa unei trăsături pornind de la
comportamente care sunt specifice unei stări.

În ciuda deosebirii punctelor de plecare şi a procedeelor de analiză, majoritatea autorilor contemporani relevă, în
calitate de radical comun al definirii personalităţii atributul unităţii, integralităţii şi al structuralităţii. Chestiunea
care continuă să fie controversată este aceea a raportului  dintre ponderea determinărilor interne (ereditare) şi
cea a condiţionărilor externe în structurarea întregului personalităţii, dintre stabil şi dinamic.

Spre deosebire de fizică, astronomie sau chimie, în psihologia personalităţii trecerea de la un model teoretic
general la un caz individual nu este niciodată rectilinie şi corespondenţa niciodată perfectă. La nivelul
personalităţii condiţionările şi relaţiile se desfăşoară sub semnul posibilului, al probabilului, şi nu sub cel al unei
cauzalităţi liniare, directe, precise.

Adoptând ideea că personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex, trebuie să admitem o serie de convenţii
de ordin operaţional – logic şi anume: delimitarea ei porneşte de la un anumit nivel de abstractizare; organizarea
ierarhică, plurinivelară; realizarea unei comunicări bilaterale cu mediul şi efectuarea unor sarcini specifice de
reglare; caracterul emergent şi independenţa relativă faţă de elementele componente; îmbinarea analizei
structurale cu analiza concret – istorică; analiza structurii interne pe baza metodei blocurilor funcţionale
complementare, şi nu prin reducţie la elementele substanţiale, energetice sau informaţionale.
Personalitatea este o dimensiune supraordonată, cu funcţie integrativ – adaptativă a omului, care presupune
existenţa celorlalte dimensiuni – biologică şi fiziologică, dar nu este nici o prelungire, nici o imagine proiectivă
a conţinutului acestora.
„Prima naştere a personalităţii” se leagă de momentul cristalizării „conştiinţei de sine”, care presupune şi
raportarea critică la propriile acte de conduită, la propriile dorinţe, prin comparare cu alţii; aplicarea la sine a
aceloraşi criterii, condiţii şi restricţii care se aplică altuia.Întreaga evoluţie a personalităţii se desfăşoară pe
fondul interacţiunii contradictorii dintre „conştiinţa obiectiv㔺i „autoconştiinţă”.

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

Utilizarea noţiunii de „personalitate”, presupune examinarea omului ca subiect (creator) şi obiect (operă) a
procesului social-istoric, manifestându-se sub forma unui sistem de atribute biopsihosociale: de structuri psihice
inedite care se exteriorizează în activitatea de cunoaştere senzorială şi logică a lumii, stări şi însuşiri, cu o
structură mai organizată şi caracterizate printr-o stabilitate relativă, comportamente, subordonate manifestărilor
caracterial-temperamentale şi orientate de valorile individuale – produs al motivaţiei, toate acestea fiind
raportate la ambianţa naturală şi umană şi la criteriile normativ-valorice ale ei.

Într-o accepţiune mai vastă modelul personalităţii include: 1) apartenenţa la specia umană; 2) manifestarea
biologică ceea ce o prezintă ca pe o entitate caracterizată de anumite calităţi fizico – somatice; 3) unicitatea
psihică: singurul exponent al lumii vii dotat cu raţiune şi voinţă: 4) dependenţa socială – tendinţa de identificare
cu un anumit cadru cultural, preluare şi perpetuare a valorilor lui; 5) creativitatea: implicarea în influenţarea şi
transformarea ambianţei naturale şi sociale; 6) congruenţa – adaptarea la schimbare.

Alt aspect al abordării personalităţii scoate în evidenţă forţele umane, propunând în calitate de model principiul
mobilizării în care se includ în calitate de componente: 1) energia – forţa psihică de bază; 2) instinctul –
mobilurile genetice şi pulsiunile inconştiente; 3) răspunsul reflex condiţional la acţiunea stimulilor din ambianţă;
4) întipărirea – capacitatea ereditară (sub formă de reflexe înnăscute) de reacţionare sensibilă; 5) achiziţia –
învăţarea, dezvoltarea pe parcursul vieţii; 6) motivaţia – stimularea internă; 7) socializarea – adaptarea la mediul
social; 8) identificarea – realizarea „Eu-lui”; 9) inteligenţa – interiorizarea mintală, rezolvarea de probleme,
crearea de modele de viată. 10) homeostaza – echilibrul psihofiziologic.

 
1.2 Explicaţia genetică a personalităţii
Dinamica personalităţii, aşa cum reiese din cele expuse mai sus, este propulsată de tendinţe şi, în funcţie de
diversitatea de combinaţii ale acestora, se dirijează spre un obiectiv sau spre altul, creşte sau scade în tensiune,
se exteriorizează printr-o cromatică sau alta. Tendinţele nu se manifestă în afara unor cauzalităţi şi a unor factori
obiectivi iar, în consecinţă, combinaţiile dintre ele nu pot lua orice formă.

Organizarea în cauză este opera a doi factori: a factorului endogen – mediul intern – şi a factorului exogen –
mediul extern. Nici unul dintre aceşti doi factori nu poate fi eliminat, primordialitate în timp are însă factorul
endogen. Ontogeneza Eu-lui coincide la început cu maturizarea funcţiilor nervoase şi, cu toate că primul act al
personalizării nu se pune în scenă decât atunci când subiectul reuşeşte să se detaşeze de obiect, personalitatea se
realizează pe un anumit fond nervos, endocrin şi umoral moştenit doar ereditar de la părinţii şi strămoşii săi.

Luarea în considerare a ambilor factori se va face pentru o corectă evaluare a personalităţii, asigurându-se astfel
baza necesară pentru un pronostic valid, privind dezvoltarea acesteia. Or, dacă factorii ereditari au un rol
important în determinarea unor trăsături de persoanlitate, atunci acestea ar trebui să fie suficient de stabile
pentru a asigura cadrul necesar pentru un bun pronostic. Tocmai din aceste considerente, multe din teoriile
trăsăturilor afirmă, implicit sau explicit, că trăsăturile au o anume determinare biologică. De ex: temperamentul,
facultăţile psihice de creier.

Începând cu anii 70’ ai secolului trecut, multe cercetări efectuate asupra gemenilor indică faptul că aproape
jumătate, dacă nu chiar mai mult, din variaţia caracteristicilor majore ale personalităţii este datorată factorilor
genetici. În tabelul de mai jos prezentăm ponderea eredităţii în cadrul trăsăturilor de personalitate descrişi de
Cattell (16 P.F.).

Factori Descrierea factorilor Ponderea eredităţii

A Rece – Cald 0,50
B Gândire concretă – Gândire abstractă 0,75
C Instabilitate emoţională – Stabilitate emoţională 0,40
E Supus – Dominant 0,25
F Serios, reţinut – Entuziast 0,60
G Autoindulgent – Conştiincios 0,40
H Timiditate – Noninhibat 0,40
I Realist – Sensibil 0,50
L Încrezător – Bănuitor 0,50
M Practic – Imaginativ 0,40
N Deschis, naiv – Lucid, raţional, subtil 0,25
O Sigur pe sine – Temător, îngrijorat 0,25
Q1 Conservator – Liberal 0,10
Q2 Orientat spre grup – Autosuficienţă 0,25
Q3 Nedisciplinat – Controlat 0,40
Q4 Destins, relaxat – Încordat 0,10
 

Aceste rezultate confirmă faptul că ereditatea ar putea avea un rol important în determinarea trăsăturilor de
personalitate. Aceasta implică:

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

a)      ideea că o persoană nu se va schimba. De fapt, indivizii se schimbă. Efectele eredităţii variază în funcţie de
vârstă. În cazul inteligenţei ereditatea are un efect mai important pe măsură ce persoanele avansează în vârstă.

b)      impactul eredităţii poate varia de la un mediu la altul şi că ne pierdem timpul şi energia încercând să
influenţăm o trăsătură care posedă o bază ereditară puternică.
c)      ipotetic am presupune, dacă ponderea eredităţii în cadrul unei trăsături este crescută, înseamnă că
societatea a avut o slabă influenţă asupra acestei trăsături. Paradoxal, dar se întâmplă contra – cu cât presiunea
socială a oamenilor este mai puternică în ceea ce priveşte o anume trăsătură cu atât mai mult diferenţele
individuale se datorează factorilor ereditari (presiunea socială crescută uniformizează variabila de mediu).

d)      dacă o trăsătură este moştenită ereditar, atunci va exista un efect similar asupra descendenţilor care au
moştenit acestă trăsătură. Ex: cercetătorii acceptă astăzi că schizofrenia are, parţial, o determinare genetică.
Probabilitatea de moştenire este foarte mare, fapt care nu există o relaţie univocă între ceea ce este moştenit şi
forma sub care această caracteristică se va manifesta.

e)      este falsă ideea că o trăsătură moştenită ereditar va fi responsabilă de diferenţele dintre sexe, dintre diferite
grupuri sociale, căci individul fiind supus unor influenţe diferite din partea mediului, va fi imposibil de a
determina cauza (ereditară sau socială).

Cu toate poziţiile diferite în privinţa eredităţii prin investigarea acesteia prin intermediul gemenilor, a studiilor
de genetică umană şi de genetică experimentală s-a remarcat că ereditatea constituie un fundament al
personalităţii. Factorul ereditar se prezintă pentru personalitate sub formă de echipament primar. în formarea
personalităţii o importanţă deosebită o are însă şi factorul social în întreaga sa complexitate şi diversitate.

1.3 Rolul factorului social în formarea personalităţii

Influenţa societăţii asupra individului este colosală. Personalitatea este considerată drept produs social.

Literatura sociologică şi antropologică distinge, în formarea personalităţii, două garnituri de variabile: cultura şi
societatea. Uzual, termenul de cultură vizează obiectele care exprimă valorile, credinţele şi concepţiile despre
lume, cunoştinţele, legile, obiceiurile, arta şi limba. Termenul de societate se referă la instituţii, la relaţiile
sociale. Este greu de despărţit cultura de societate, deoarece ele acţionează împreună asupra individului.
Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, populaţii în stare apropiată de cea de „natură”, Kardiner
atestă că, în cadrul fiecărui grup social, există o structură de conduită comună întregului lot social, pe care o
numeşte personalitate de bază. Prin personalitate de bază el înţelege o configuraţie psihologică specifică, proprie
membrilor unui grup social concret, ce se obiectivează într-un anumit stil de viaţă, „matricea” pe care se
dezvoltă ulterior trăsăturile individuale de caracter pe care indivizii brodează apoi variante singulare. Pentru el,
cauzalitatea prezintă un sens dublu: pe de o parte există raporturi cauzale de la mediu la individ, pe de altă parte
de la individ la mediu. Această distincţie vizează în interiorul unei culturi două categorii de instituţii: primare şi
secundare. Cele primare sunt acelea care dau conţinut acţiunii mediului asupra individului, iar secundare acelea
care se alimentează din retroacţiunea asupra sa. Personalitatea de bază este aşezată la jumătatea drumului dintre
instituţiile primare şi cele secundare. În formarea personalităţii de bază, ponderea principală o au cele primare.
Kardiner susţine că instituţiile de bază creează problemele de temelie ale adaptării individului, acesta fiind
obligat să ţină seama de regulile sociale în legătură cu prohibiţia sexuală, de practicile referitoare la hrană, de
disciplina grupului.

Personalitatea de bază este legată direct de istorie şi mai ales de istoria înţeleasă ca tradiţie, tradiţia fiind
supravieţuire psihologică. Oricum ar fi privite lucrurile, concluziile sunt aceleaşi: aşa numitele instituţii primare
şi secundare precum şi personalitatea de bază, au un caracter relativ. Numai condiţiile concrete determină sfera
şi conţinutul personalităţii, putându-se vorbi astfel de o personalitate etnică şi de o personalitate individuală
unică. în virtutea principiului universalităţii, fiecare om este un om ca toţi oamenii. Independent de rasă, religie,
naţiune, clasă socială, omul este animat de aceleaşi trebuinţe biologice generale, de aceeaşi tendinţă spre
autorealizare. în acelaşi timp, fiecare om, prin caracterele sale anatomice, prin încorporarea unei anumite tradiţii,
printr-o anumită modelare psihologică, seamănă numai cu un grup restrâns de oameni.

Indiferent de ipostaza sub care se manifestă, individul se exteriorizează esenţial prin acţiune, prin activitate, şi ca
factor activ concurează la finalitatea socială, realizându-şi însă şi propria finalitate.
Noţiunea de acţiune şi de activitate sugerează noţiunea de rol, ce constă într-un model de conduită prescrisă
pentru toate persoanele având acelaşi statut social. Atât în cadrul finalităţii sociale, cât şi a tendinţei de a-şi
realiza propria sa finalitate, individul, ca persoană, joacă diferite roluri pe scena vieţii sociale.

Reluând concepţia dramatică a lui Shakespeare după care lumea e o scenă şi oamenii actori, viaţa constă într-o
suită de roluri reale şi imaginative. Conduita în rol condiţionează conştiinţa de sine. Noi suntem rolurile pe care
le-am jucat  şi pe care le jucăm. Sinele constituie fondul stabil al individului, iar rolul aspectul dinamic şi se
compune din acţiuni.

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

Personalitatea rezultă din interacţiunea dintre sine şi roluri. Într-o sinteză a celor expuse mai sus se desprind
două lucruri: rolul contribuie la formarea personalităţii; personalitatea se manifestă încontinuu prin rol, conduita
acesteia fiind într-un procentaj apreciabil o conduită în rol.

Dintre toate rolurile pe care le joacă individul pe scena vieţii, cel care-1 ţine angajat aproape toată viaţa în aria
sa este rolul profesional.
 

1.4 Socializarea ca mecanism de formare a personalităţii

Socializarea este un proces de însuşire şi interiorizare a normelor şi valorilor sociale, a modelelor de
comportament social.
Mecanismele socializări sunt modelarea, învăţarea şi controlul social.
1. Modelarea socială se fundamentează pe trebuinţă de afiliere – una din trebuinţele umane superioare,
manifestată în dorinţa de a face parte dintr-un grup realizând în cadrul lui aspiraţia de autoidentificare şi
autoafirmare, asigurând o stare de securitate, de protejare. Trebuinţa de afiliere apare doar în condiţiile
menţinerii unor raporturi cu comunitatea umană. Contrariul ei se manifestă în fenomenul numit privare socială –
lipsirea de posibilitatea de comunicare cu semenii. Istoria cunoaşte un şir de exemple de privare socială a
indivizilor.
Prin modelare se formează abilităţile sociale, deprinderile, conduitele. Modelarea decurge activ în primii ani de
viaţă, în familie. De la părinţi copiii învaţă prin imitare cele mai simple acţiuni, reacţii afective. La 7 luni încep
să reproducă gesturi simple, la 8-9 – gesturi mai complexe, convenţionale, la un an, posedând un sistem de
reprezentări, recurg la acestea, repetând comportamentele persoanelor cunoscute. După trei ani copilul începe să
imite atitudinile celor din jur, acestea luând forma unor jocuri cu subiect.
2.            O altă modalitate de socializare este învăţarea socială – formă a învăţării umane, prin care subiectul
însuşeşte valorile şi normele grupului, asistând la experienţa unor persoane, înteracţionând nemijlocit cu acestea
sau internalizând complet modelul propus de comunitate. În jocul său copilul imită rolurile pe care le cunoaşte
(sexuale, profesionale, sociale etc). De fapt, jocul nu mai este o simplă imitare, ci o interacţiune cu modelele
care pun în joc mai multe forme de activitate şi de comunicare. Anume aceste jocuri îl implică pe copil pentru
prima dată în lumea rolurilor şi statutelor sociale, îi oferă cunoştinţe
despre valorile grupului. Această interacţiune se definitivează cu o internalizare a atitudinilor, concepţiilor,
valorilor, normelor sociale, ducând la identificare.
3. Controlul soial ca raportare a personalităţii la normele şi valorile sociale
În viziunea lui H.Tajfel şi J.Turner conceptul de „grup social” reprezintă o totalitate de indivizi care se acceptă
ca membri a unei categorii sociale, împărtăşesc consecinţele afective ale autodeterminării sale şi aprecierile
colective ale grupului şi apartenenţei sale la el.

Prin integrarea în grupul social, persoana suportă consecinţele apartenenţei sociale, realizate în forma unor
relaţii socioafective. Procesul integrativ contribuie la identificarea persoanei, care se desfăşoară în câteva etape
succesive.

-Pentru început are loc autodeterminarea individului, fenomen care necesită o comparare cu alţi subiecţi umani.

-Raportarea la ambianţa socială, proiectarea către alţii duc la acceptarea şi încorporarea de norme, valori,
etaloane, pe care individul le transformă în reguli de comportament personal şi care înlesnesc nu numai
înţelegerea de sine, ci şi cunoaşterea de alţii şi comunicarea cu ei. O identificare personală puternică nu-l separă
pe individ de grupul său.Astfel de persoane fie că au un statut înalt, datorită calităţilor, intereselor, normelor, fie
că demonstrează un comportament nonconformist, exprimat foarte puternic.

-Dacă pentru început are loc o identificare în cadrul grupului de apartenenţă, mai apoi, prin intermediul
contactelor directe şi indirecte cu alte comunităţi persoana nu numai că se autocunoaşte şi se autoactualizează, ci
se separă pe sine şi pe grupul său de alte entităţi sociale.

Autoidentificarea ca fenomen psihosocial include, la rândul lui două procese: identificarea personală (person
identification) şi socială (social identification). Primul se referă la autodeterminarea însuşirilor psihosomatice,
morale, comportamentale etc. Al doilea se prezintă în noţiuni care exprimă apartenenţa socială: rasială, etnică,
sexuală, de vârstă etc. Identificarea socială şi cea personală se succed în conştiinţa individului, precum are loc
trecerea de la formele de interacţiune interpersonală la cele dictate de apartenenţa la o categorie. Ambele
fenomene sunt parte a procesului de autodeterminare şi autocunoaştere.

Socializarea nu este doar o „ofertă”, ci şi o „constrângere”. Prin socializare individul îşi ajustează
comportamentele la cerinţele comunităţii iar societatea realizează o „uniformizare”, un „control” al membrilor
ei. Controlul este realizat prin instituirea unor criterii valoric – normative.

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

Viaţa socială implică neapărat o ordonare ierarhică a membrilor săi. Acest atribut social este definit cu noţiunea
de „status”.
Statusul social este poziţia individului sau a grupului în contextul social şi care ţine de un şir de aşteptări de la
el.
Această poziţie determină raporturile interpersonale şi intergrupale, stabileşte cadrul de drepturi şi obligaţii ale
membrilor comunităţii – fie acesta doar în formă de prescripţii sociale, sau de reglementări juridice, contribuie
la conştientizarea Eu-lui. Neglijarea statusului duce la inadaptare socială, la conflict cu grupul sau comunitatea
de apartenenţă. Totodată,

statusul social este o categorie dinamică. Individul uman deţine în acelaşi timp mai multe statusuri în funcţie de
numărul de grupuri al căror membru este, iar în interiorul formaţiunii sociale el poate avansa sau coborî pe scara
ierarhică.

Statusul social este legat de alt atribut al personalităţii, acela de rol. Rolul social este o formă de comportament
asociată statusului şi funcţiei deţinute în comunitatea umană sau în grupul de apartenenţă. Individul uman este
deţinător de mai multe roluri:

1)            de bază, rezultate din calitatea de membru al comunităţii sociale, cum ar fi cel al femeii sau bărbatului,
adultului sau copilului etc;

2)     particulare, dictate de anumite circumstanţe de viaţă, cu caracter temporal: de tată al unui copil mic, de
student, de mireasă etc;

3) principale, determinate de ocupaţia de bază, cu caracter obligatoriu: conducător de întreprindere, avocat, elev
etc;

4)     secundare, facultative, asumate în funcţie de interesele şi orientările individului, dar lăsate la libera lui
alegere: membru al echipei de fotbal a facultăţii, pescar-amator, colecţionar de anticariat etc;

5)            exteriorizate, care se implică în determinarea statusului, obligaţiilor, funcţiilor: bărbat, tată, student etc;

6)     ascunse sau slab distinse: amator de muzică folc, filatelist etc;
7)            constante, determinate de apartenenţa la o comunitate rasială, etnică, religioasă etc;

8)    temporare: conducător auto, cumpărător, participant la manifestaţie etc

Prin calitatea lor de a avea o anumită poziţie, rolurile îi oferă individului uman un anumit spaţiu şi orientare
socială. Ele se prezintă ca o formă a controlului social, determinând anumite prescripţii, obligaţii, chiar semne
de distincţie. Realizarea benevolă, corectă a rolului social contribuie la încadrarea socială şi la conştientizarea
propriei identităţi. Rolul poate fi achiziţionat prin învăţare socială, fapt care îl face pe individ să-1accepte şi să-i
urmeze cu plăcere prescripţiile, sau impus lucru care poate provoca un conflict intern – nevroze, frustrare, stres
extern – respingere a rolului, încălcare a cadrului lui.

Cap. II.   EUL ŞI CUNOAŞTEREA LUI

2.1. Eu-l şi natura lui psihică
Unul dintre psihologii umanişti, C. E. Moustakas , considera într-o lucrare dedicată Eu-lui că „este mai uşor să
simţi Eul decât să-1 defineşti”. Şi totuşi definiţiile n-au lipsit şi continuă să nu lipsească. Ele sunt însă atât de
diverse, cu accente atât de diferite, încât par a fi descurajatoare. În continuare redăm câteva din ele:

,, Eul este un luptător pentru scopuri… Eul nu este decât gândirea momentului, întotdeauna diferită de gândirea
imediat anterioară,, (W. James, 1890);

,,Eul este conceput ca organizator al cunoaşterii şi ca reglator al conduitei, dispunând în ambele cazuri de  o
puternică bază afectiv – emoţională,,

Eul este un sistem central al personalităţii care se dezvoltă în patru direcţii:

–  ceea ce dorim pentru noi înşine,

–  ceea ce credem că datorăm altora şi lumii în general,

– a expresiei noastre personale şi

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

– a capacităţii de a ne autorealiza, a autoevaluării .

,,Eul este conştiinţa de sine, nucleul sistemului personalităţii, care cuprinde cunoştinţele şi imaginea de sine,
atitudinile conştiente sau inconştiente faţă de valori ,,(Paul Popescu-Neveanu, 1978);

Eul este un transformator al conştiinţei.

Ey a demonstrat cel mai bine relaţia dintre Eu şi conştiinţă: ,,Mai întâi există

–          o subiectivitate confuză,

–          apoi o simţire, un câmp de experienţă,

–           în sfârşit, Eul se reprezintă ca rezultantă structurală a conştiinţei, adică o subiectivitate conştientă de ea
însăşi, care integrează experienţa trecută a individului.
Ontogeneza Eu-lui coincide la început cu maturizarea funcţiilor nervoase şi, cu toate că primul act al
personalizării nu se pune în scenă decât atunci când subiectul reuşeşte să se detaşeze de obiect, personalitatea se
realizează pe un anumit fond nervos, endocrin şi umoral moştenit doar ereditar de la părinţii şi strămoşii săi.

Prin cunoaşterea de sine individul se ridică la conştiinţa de sine.

Eul este o construcţie treptată, realizată în timp, bazată pe integrarea succesivă ale stărilor anterioare în cele
superioare.

Odată cu apariţia Eului apare conştientizarea raportului dintre sine şi altul, a relaţiilor interpersonale.

Prin integrarea succesivă a experienţelor din trecut Eul îşi crează propriul său sistem de informaţii şi valori.Din
multitudinea de puncte de vedere se conturează cel puţin trei modalităţi distincte de definire a Eu-lui:

1) prin sublinierea locului şi rolului lui în structura personalităţii,

2) prin stabilirea proprietăţilor lui,

3) prin referiri la componenţa şi structura lui psihică.

În legătură cu primele două modalităţi de definire a Eu-lui există o mare concordanţă de păreri, majoritatea
autorilor relevând locul şi rolul său central, de nucleu al personalităţii, unitatea, stabilitatea lui etc.

Domeniul cel mai controversat îl reprezintă natura psihică a Eu-lui:

– este simţire sau gândire,

– emoţie sau reflexie?

În ciuda diversităţii de păreri constant, invariant în concepţiile şi definiţiile amintite este că

– Eul este fapt de conştiinţă,

– şi  nu orice fel de conştiinţă, ci de conştiinţă reflexivă, însoţită deci de gândire.
– în sfârşit, se specifică că Eul asigură intenţionalitatea individului, orientarea sa spre realizarea
scopurilor. Dacă la aceasta adăugăm şi momentul alegerii, al opţiunii, deci al deciziei care implică raţiunea,
vom înţelege şi mai bine că tendinţa generală este de a se conserva „conştiinţa şi gândirea” în structura psihică a
Eu-lui.
Până a se ajunge la Eu-l reflexiv, adică de a fi conştient de sine, se parcurge o serie de faze preliminare, în care
factorii de ordin afectiv au o mare importanţă. În contextul dat Muzafer Sherif definea Eu-l ca fiind „o
formaţiune dobândită în preparaţia psihologică a individului, constând în atitudini intercalate pe care individul
le-a dobândit în relaţia cu propriul corp şi părţile sale (0-12 luni), cu obiectele (1-3 ani), cu persoanele din jur,
familia, grupurile, valorile sociale (3-6 ani), cu capacităţile sale, scopurile şi instituţiile care definesc şi
reglementează modul său de relaţionare în situaţii concrete”. Când această constelaţie de atitudini (angajamente,
poziţii personale, acceptări, respingeri, expectaţii, valori, scopuri etc.) intră în acţiune, atunci comportamentul
dobândeşte direcţionalitate.
 

Rezumând cercetările din ultimul timp privitoare la Eu ca „organizator al cunoaşterii”, se constată că acesta este
interpretat în termenii a patru caracteristici:

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE
1. Eul este o structură de cunoaştere;
2. Conţinutul acestei structuri variază de la o persoană la alta;
3. Eul este focar al perspectivei afective;
4. Eul dispune de faţete difuze /publice, personale şi colective), fiecare contribuind la perspectiva afectivă a Eu-
lui.
Toate aceste caracteristici sugerează că Eul este o schemă atitudinală centrală, complexă, specific personală.

Şi totuşi o întrebare persistă: care e natura psihică a Eu-lui? Dintre toate teoriile formulate în psihologia socială
cea care ar răspunde mai bine la întrebarea dată este, după părerea noastră, teoria constructelor de personalitate a
lui G. Kelly. După cum se cunoaşte, constructul este o imagine, un model al lumii, un discriminant creat de
persoană, care dă sens şi direcţionalitate comportamentului. Spre deosebire de concept care reflectă ceea ce e
invariant în realitate, constructul e o reprezentare personală a lumii, folosită pentru a-i da sens, pentru a o
anticipa, un fel de „unealtă spirituală” prin care discriminăm, organizăm şi anticipăm realitatea. Bun sau rău,
cum sunt – cum aş vrea să fiu, demn de încredere – nedemn de încredere, cum obişnuiam să fiu – cum sunt
acum; reprezintă constructele personale, care „nu sunt nişte simple moduri de etichetare a universului nostru, ci
sunt căi de încercare de a-1 înţelege şi de a-1 anticipa”. Interrelaţionate între ele, constructele dau naştere unui
sistem de constructe, unei reţele complexe, ierarhice şi extrem de personale. Dacă sistemul noţiunilor este
aproximativ acelaşi la diferiţi indivizi, dat fiind faptul că noţiunile reflectă esenţialul din realitate, sistemul
constructelor este diferenţiat de la un individ la altul. De exemplu, unii dintre noi am putea asimila şi subordona
constructul de „inteligent-prost” constructului de „bun-rău”, în timp ce alţii nu. Păstrând proporţiile şi
asumându-ne riscurile oricărei comparaţii, am putea considera că Eul este un construct sintetic şi personal care
izvorăşte din simţire, urcă la reflexie şi se exprimă în conduită, fiind susţinut permanent afectiv-motivaţional.
Prin intermediul unui asemenea construct individul se conceptualizează pe sine însuşi, se evaluează şi îşi
anticipă comportamentul. Prin termenul de construct aplicat la Eu vizăm nu doar produsul obţinut la un moment
dat, ci chiar procesul prin intermediul căruia el se obţine. Avem în vedere mai ales procesul de sintetizare, de
implicare şi integrare succesivă a diferitelor componente ale vieţii psihice până la nivelul conştiinţei de sine,
adică până la Eu.
 

2.2. Eul şi conştiinţa.Tipurile de Euri

Dacă filosofii au tendinţa de a separa conceptul de Eu de cel de conştiinţă, între ele existând un adevărat abis
psihologii, psihiatrii, psihanaliştii, dimpotrivă, manifestă tendinţa de a le identifica, de a le considera ca fiind
sinonime. Nici una dintre aceste poziţii nu ne pare a fi corectă. Mult mai în acord cu realitatea ar fi să
considerăm Eul şi conştiinţa ca fiind distincte, şi totodată complementare, existând concomitent de-a lungul
întregii vieţi a individului. Constantin Rădulescu-Motru sesiza în 1927: „Eul se produce înăuntrul conştiinţei şi
devine un factor important în plămădeala acesteia, dar nu se identifică cu conştiinţa întreagă. Conştiinţei îi
rămâne o activitate şi dincolo de Eu… biologiceşte, conştiinţa precede Eul…fără Eu însă ea ar fi fost lipsită de
un preţios instrument de adaptare… Eul este un transformator al conştiinţei şi nu conştiinţa întreagă”. Caracterul
transfonnator al Eu-lui în raport cu conştiinţa este evidenţiat de două dintre proprietăţile lui:
–          Eul este lipicios, adică se identifică uşor cu diverse stări de conştiinţă;

–       totodată, el este şi organizator deoarece în momentul în care s-a lipsit de o stare de conştiinţă, o
reorganizează, adică introduce în ea ordinea subiectivă.

La rândul său, Allport, după ce defineşte Eul ca nucleu al personalităţii, scrie: „conştiinţa este mai largă decât
Eul, personalitatea mai largă decât conştiinţa, organismul mai larg decât personalitatea”.
Dar poate nicăieri relaţia dintre Eu şi conştiinţă mai bine şi mai sugestiv nu se întâlneşte decât la Ey. Gânditorul
francez, luând ca punct de plecare fiinţa conştientă, arată că până la manifestarea conştiinţei există o:

– subiectivitate confuză, o simţire,

– un câmp de experienţă.

La un nivel superior de dezvoltare a conştiinţei, Eul este „rezultantă structurală şi istorică a conştiinţei. ,Numai
devenind conştientă de ea însăşi, conştiinţa devine stăpână pe experienţa sa, prin obiectivarea în propriul Eu
„. Eul se află deci nu la baza fiinţei noastre conştiente, ci în „vârful verticalităţii” acesteia, ceea ce justifică
definirea lui ca o „formă superioară de conştiinţă”. Nu trebuie să deducem de aici că între subiectivitatea
confuză care precede fiinţa conştientă şi subiectivitatea clară care apare ca urmare a procesului evolutiv al
conştiinţei ar exista o prăpastie. Ey înţelege că Eul, deşi are rădăcini în subiectivitatea confuză, nu se dezvăluie
deplin decât în reflexie. Individul se ridică prin cunoaşterea de sine la conştiinţa de sine. Dar chiar ajuns în
formele sale superioare sau în formele ultime ale organizării sale, Eul conservă primele lui configurări ca pe
nişte condiţii şi construcţii ale fiinţei sale. Astfel se poate conchide că Eul este o construcţie treptată, realizată în
timp, bazată pe integrări succesive ale stărilor anterioare în cele superioare care devin premise sau condiţii
pentru acestea din urmă.
Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

Totodată, trebuie să înţelegem că celelalte forme ale conştiinţei (conştiinţa obiectelor, a altor persoane) capătă o
nouă înfăţişare şi funcţionalitate odată cu apariţia Eu-lui. Sunt create astfel premisele raporturilor dintre sine şi
altul, a relaţiilor interpersonale, ca legături psihologice, conştiente şi directe dintre oameni.

În sfârşit, prin integrarea succesivă în sine a experienţelor trecute, eul îşi sporeşte nu doar „puterile” sale de
influenţare şi dirijare a conştiinţei, ci îşi creează propriul său sistem de informaţii şi de valori. Prin urmare în
trecerea omului de la subiectivitatea difuză la subiectivitatea conştientă de sine trebuie să vedem nu numai un
simplu proces de apariţie a Eu-lui, ci unul de autoformare, autoconstrucţie a Eu-lui, care evidenţiază traiectoria
axiologică a persoanei. Din acest punct de vedere, Eul ne apare ca fiind nu doar un simplu nucleu al
personalităţii, cum îl considera Allport, sau ca un simplu sistem central al ei în interpretarea Charlottei Buhler,
ci ca un adevărat sistem de valori.

Rezumând, putem afirma următoarele: conştiinţa este infrastructura Eu-lui, în timp ce Eul este suprastructura
conştiinţei; conştiinţa conduce la apariţia Eu-lui, reprezentând una dintre premisele sale fundamentale, Eul este
creator de o nouă conştiinţă, în sensul că o dată apărut ridică conştiinţa la un nivel superior de vivacitate,
optimalitate şi adaptibilitate. Eul îşi trage seva din conştiinţă, gestează în cadrul ei, îşi sudează treptat
propriile-i componente, dar o şi controlează, introduce ordinea, îi integrează stările, experienţele, îi dă un sens,
o direcţionează, iar în cele din urmă o depăşeşte.
Generalizând dezvoltarea psihologică a Eului, deci şi a sinelui, George Herbert Mead ajunge la următoarele
concluzii:

          că este de origine socială (nu există de la naştere ci se constituie progresiv, în cadrul activităţii sociale şi
prin internalizarea acestei experienţe). Eu-l se naşte prin reciprocitatea dintre Eu şi Altul, Eu şi Mine, Eu şi Altul
generalizat (Ei, ceilalţi). „Structura Eu-lui unei persoane reflectă modelul general de comportament al grupului
social, căruia individul îi aparţine”, scria G. Mead.

          că cel mai important mecanism prin care se construieşte Eu-l este comunicarea:

-gesturi simbolice,

– limbaj.

Prin acestea individul intră în relaţii nu numai cu cei din jur, ci şi cu sine însuşi. În felul acesta se preia, se
interiorizează experienţa socială. Datorită comunicării cu alţii, omul devine conştient de ei, constituindu-se pe
sine ca Eu, ca obiect pentru sine. În conştientizarea de sine, locul central îl ocupă gândirea, procesele intelectual-
cognitive.

          că Eu-l deţine anumite proprietăţi (conturarea lor): de a fi obiect pentru el însuşi, adică de a fi unic, de a
exista doar în relaţie cu alţii, de a fi un ansamblu de stitudini preluate de la ceilalţi membri ai societăţii.

Aşadar, originea socială, conştiinţa şi structura comună a Eu-lui

-nu exclude variaţiile, individualitatea distinctă a fiecărui Eu.

-că între Mine, Eu, Sine există distincţii.
Minele este fiinţa biologică a personalităţii, ansamblul de atitudini ca urmare a contactelor interpersonale, deci
atitudinile preluate şi care ni le asumăm nouă.

Eu-l este reacţia individului la atitudinile altora.

Eu-l este o formă de adaptare a Minelui la solicitările sociale prin care se aduc modificări atât Minelui cât şi
societăţii.

G. Mead: „Există un control social care stabileşte limitele şi condiţiile de utilizare a Minelui de către Eu.”

-că Eu-l total este compus dintr-o serie de faţete, Eu-ri elementare.
Structura Eu-lui reflectă structura societăţii, a grupului.

Chiar şi modul de exteriorizare al Eu-lui va fi determinat de specificul proceselor sociale. De regulă, se exprimă
acea faţetă a Eu-lui care este necesară, corespondentă tipului de reacţii sociale în care este implicat individul.

G. Mead: „Există o diversitate de Eu-ri corespondente diferitelor relaţii sociale”.

Când Eu-l se disociază în Eu-ri elementare, datorită disoluţiei proceselor sociale, atunci putem vorbi despre
degradarea personalităţii.
La unul şi acelaşi individ există unul sau mai multe Euri? – iată o altă problemă îndelung controversată, care
persistă şi în prezent. Aparent ea este simplă, răspunsul celor mai multor autori convergând spre acceptarea ideii
că ar exista mai multe Euri. Dificultăţile încep de îndată ce se încearcă inventarierea şi desemnarea lor.
Parcurgerea literaturii de specialitate arată că Eurile sunt clasificate şi diferenţiate între ele după:

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

a) caracteristicile şi proprietăţile lor: consistente şi inconsistente, complet actualizate şi incomplet actualizate, 

stabile şi fragile, slabe şi puternice
b)       locul şi rolul lor în planul vieţii personale şi sociale a individului: Eul profund, fundamental care exprimă
intimitatea psihică a individului şi Eul social, superficial, cu rol de raportare şi implicare a individului în viaţa
socială; individual (egoist, temporal) şi spiritual (Eul valoare); Eul intim-format din valorile cărora individul le
acordă cel mai mare credit, acestea fiind fundamentale pentru el; Eul social – care înglobează sistemele de valori
împărţite de individ cu alte grupuri sociale, cum ar fi valorile de clasă, profesionale etc.
c)            structura lui psihologică internă (sistemul de imagini presupus):
Eul subiectiv imaginea de sine a individului;
Eul reflectat – imaginea de sine reflectată în alţii în
funcţie de părerile lor
Eul autentic – diferit de măştile pe care le poartă individul sau de personajele pe care le joacă; el este cel pe care
individul l-ar putea avea dacă şi-ar actualiza fiinţa unică purtată în interiorul său;
Eul ideal – ceea ce vrea să fie sau să pară pentru a răspunde la aşteptări, a fi acceptat de alţii, a face faţă
presiunilor mediului său
Eul imaginar (termenul e nefericit ales, fiind vorba, de fapt, despre imaginea de sine a individului, cum crede că
este);
Şi acum să revenim la întrebarea formulată mai înainte: există mai multe Euri sau doar unul singur? În ceea ce
ne priveşte, considerăm că dacă Eul este nucleul personalităţii, sistemul ei central, dacă el este cosubstanţial
personalităţii, apărând şi devenind odată cu ea, în sfârşit, dacă el conţine şi exprimă personalitatea, nu se poate
ca între el şi personalitate să nu existe o strânsă interacţiune, ca structura şi funcţionalitatea lui să nu fie
corespondentă structurii şi funcţionalităţii personalităţii. Iată de ce credem că aşa cum într-unul şi acelaşi individ
nu există mai multe personalităţi, ci una şi aceiaşi ce conţine „faţete” diferite, tot aşa într-una şi aceiaşi
personalitate nu există mai multe Euri, ci doar unul singur care dispune, la rândul lui, de „faţete” distincte. Mai
mult decât atât, credem că între structura personalităţii şi structura Eu-lui există o simetrie perfectă. Aşa încât la
cele şase faţete ale personalităţii asociem şase faţete ale Eu-lui, şi anume:
1. Eul real (aşa cum este);
2. Eul autoperceput (cum crede că este);
3. Eul ideal (cum ar vrea să fie);
4. Eul perceput (cum percepe Eurile celorlalţi);
5. Eul reflectat (cum crede că îl percep alţii);
6. Eul actualizat (cum se manifestă).
Nu există numai personalităţi unitare şi armonios dezvoltate, ci şi personalităţi instabile, dedublate, accentuate.
Corespondenţa structurală şi tipologică dintre personalitate şi Eu evidenţiază şi mai pregnant interdependenţa
lor. Pe această bază vom înţelege că dacă o personalitate este instabilă aceasta se datorează faptului că nucleul ei
– adică Eul – este instabil.
2.3  Eul  şi conştiinţa de sine
 

1. a) Conştiinţa (C.) – stare lucidă (de funcţionare normală a psihicului, de înţelegere, de acţiune şi anticipaţie
naturală) a unui subiect.
b) Conştiinţă – cunoaştere (înţelegere, reprezentare, sentiment) pe care omul o are despre propria existenţă,
despre propriile acte şi despre existenţa lumii înconjurătoare.

2. Conştiinţa de sine este sentimentul, simţul de (că suntem) unitate distinctă de cei din jur, irepetabilă, ceea ce
ştim despre capacităţile şi limitele noastre.
Vîgotski (1985) spune: „Ne cunoaştem pentru că suntem conştienţi de ceilalţi şi de noi înşine şi această
conştiinţă derivă din cea pe care ceilalţi o au despre noi”. Sinele rămâne un termen confuz.
Conceptul de sine reprezintă ansamblul tuturor reprezentărilor individului despre sine însoţite de aprecierea
acestora. Din aceasta rezultă că componentele conceptului de sine sunt:
–          imaginea de sine sau viziunea asupra propriei fiinţe (aspectul descriptiv) şi

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

–      atitudinea faţă de sine, de propriile calităţi(aspectul apreciativ).

Conceptul de sine asigură capacitatea de a ne observa propriul comportament, de a reacţiona faţă de acesta şi de
a-l orienta.

Sinele ne asigură unicitatea în lume, sentimentul că avem un loc în lumea aceasta, între ceilalţi semeni, dar şi
sentimentul continuităţii în timp. Este fundamentul cognitiv şi motivaţional al identităţii noastre.

Conceptul de sine se manifestă prin:

– convingeri (elemente cognitive);

– atitudini afective faţă de convingerile respective (elemente afectiv – valorice);

– reacţii comportamentale

Se vorbeşte despre sinele existenţial, precum şi despre sinele diferenţial.

Sinele existenţial subântinde conştiinţa individului cu privire la existenţă. Sinele diferenţial este conştiinţa
individului că este diferit de ceilalţi.

Un concept de maximă importanţă pare să fie cel de schemă (G. Matthews,et al., 2005, p.240). O schemă este un
set structurat de informaţii abstracte sau generice (reprezentaţional), la care facem apel când încercăm a
reconstitui careva obiecte (în cazul memoriei). Aceste informaţii pot ţine de orice obiect sau categorie. În cazul
psihologiei personalităţii, acestea ţin de schemele despre sine, despre ceilalţi, despre rolurile sociale, etc.
Schemele sunt stocate în memoria de lungă durată şi sunt greu de modificat, asigurând astfel o sursă de
constanţă. Ele sunt active prin faptul că dirijează procesele de tipul rememorării, atenţiei şi acţiunii.
După părerea lui H. Markus oamenii îşi crează o schemă a sinelui, un model interior funcţional al sinelui.
Schema modelează atât procesele interpersonale, cum ar fi evaluarea celorlalţi şi interacţiunile, cât şi procesele
intrapersonale ale autocunoaşterii şi motivaţiei. Acelaşi autor consideră că schema sinelui este întru totul
„interpersonală”. Şi aceasta fiindcă: este produs al interacţiunii sociale (alte persoane sunt sursă de informaţii
despre sine):

          oamenii tind să-şi formeze păreri despre modul în care sunt priviţi de ceilalţi. Procesele de ataşare din
copilărie ar putea influenţa dezvoltarea schemelor relaţionale.

          comportarea celor din jur formează valorile sociale pe care le interiorizează.

          la modelarea sinelui participă şi comparaţia explicită a cuiva cu ceilalţi şi ca urmare oferă unei persoane
informaţii despre valoarea ei socială şi indică modul în care se poate perfecţiona. Comparaţiile cu alte persoane
ar putea reprezenta fie o sursă de ameninţare (prin autoverificare), fie o sursă de intensificare a sinelui cu scopul
de ai ridica nivelul (Prostului nu-i şade bine dacă nu este şi fudul).

Imaginea de sine se construieşte la confluenţa dintre

–          ceea ce cred ceilalţi despre noi,

–          ceea ce credem noi despre ceilalţi şi

–          ceea ce credem despre noi înşine.

Aşadar, în mare măsură, sinele este internalizarea imaginii celorlalţi despre noi. De aici apare marele risc pe
care-l incumbă relaţiile precoce cu cel care îngrijeşte copilul (mama) fără a-i transmite o imagine valoroasă,
respectabilă, ce merită toată atenţia. Imaginea de sine este impresia pe care o avem despre noi înşine şi are un
rol important în personalitatea noastră.Imaginea de sine este ghidul care ne evaluează concordanţa între ce
gândim, cum simţim, cum ne comportăm şi persoana care credem noi că suntem. Situaţiile în care imaginea de
sine se clatină sunt resimţite ca o ameninţare.

Imaginea de sine include şi imaginea sinelui în relaţiile cu ceilalţi. Este un predictor al comportamentului
persoanei, mai ales în cadrul relaţiilor sociale. Schimbările de imagine de sine obţinute prin consiliere duc la
schimbări în relaţia cu ceilalţi, iar asta va duce la schimbarea celorlalţi în relaţie cu persoana care se schimbă. În
copilărie, părinţii transmit copilului modul în care ei îl văd, îl simt, ceea ce cred despre copil şi asta duce la
modul în care copilul se vede, simte, crede despre el. Sentimentele celorlalţi faţă de copil devin directive despre
cum trebuie să fie copilul. Părinţii transmit copilului ce e „rău” şi ce e „bine” (copil cuminte/copil rău). Copilul
dezvoltă aceleaşi convingeri despre el însuşi, le internalizează. Prietenii sunt atât de importanţi tocmai pentru că
te ajută, îţi întăresc imaginea de sine (îţi arată că ei te văd aşa cum te vezi şi tu) şi te fac să te simţi liber, să te
exprimi în acord cu această imagine de sine recunoscută. Privirea pozitivă se internalizează, devenind stimă de
sine. Pentru a nu pierde privirea pozitivă a părinţilor, copilul învaţă să interpreteze sentimentele şi să se
comporte în sensul aşteptat pentru a-şi menţine atenţia, afecţiunea, acceptarea părinţilor şi mai târziu, a celor din
jur. Când privirea pozitivă este condiţionată, copilul va internaliza şi condiţionarea: „dacă părinţii mă aprobă
când sunt ascultător, atunci şi eu trebuie să mă aprob atunci când sunt ascultător; dacă mă dezaprobă dacă plâng,
trebuie să dezaprob şi eu plânsul!”.

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

Datorită faptului că în diferite momente ale vieţii (mai ales în momente de criză) depindem unii de alţii,
imaginea de sine ne este ameninţată şi pentru a o păstra, a ne păstra stima de sine, vom dezvolta mecanismele de
a o apăra (mecanisme defensive).

 
2.4   Procese şi etape în dezvoltarea sinelui
Unul dintre marile momente în formarea personalităţii, ce se produce în primii ani ai copilăriei, îl reprezintă
dezvoltarea conştiinţei de sine, a conceptului de Eu.

Ambientul în care trăieşte copilul este un amalgam de stimuli al căror sens se ierarhizează şi se internalizează
treptat de către copil, în relaţie cu mama, ce îi apropie şi îi reprezintă stimulii lumii şi îi va genera apoi un
„model internalizat al funcţionării lumii”. În amalgamul acesta, copilul va pune o ordine în funcţie de nevoile lui
şi de felul în care i se răspunde, va recepţiona senzorial, va observa, va înţelege, va memora. Tot acest proces de
familiarizare cu stimulii ambientului se desfăşoară prin punerea în funcţiune a structurilor mentale care vor
procesa informaţiile. Sinele include şi structura cognitivă care va alege şi va trata informaţia cu referire la
persoana însăşi.

Există o paralelă între dezevoltarea schemei obiectului permanent (a constanţei obiecutlui) şi cea a sinelui,
realizat prin construirea conştiinţei de sine.

Prima etapă în construirea sinelui, ţine de înţelegerea copilului că este o entitate distinctă de lumea obiectelor, de
ceilalţi, aceasta depinzând de calitatea interacţiunilor cu cel care îl îngrijeşte (mama). Se consideră că momentul
recunoaşterii în oglindă este, în acest sens, existenţial în construirea sinelui.
Într-o cercetare făcută pe copii în vârstă de 9, 12, 15, 18, 21 şi 24 de luni, s-a constatat că doar 25% dintre copiii
de 15-18 luni şi 88% din cei de 24 de luni îşi recunosc faţa în oglindă ca aparţinându-le. Puţini copii sub 12 luni
o făceau.

Spre 15 luni copilul realizează diferenţa de coafură dintre fete şi băieţi şi acesta este un element distinctiv care
intră în joc atunci când se recunoaşte în oglindă şi în poze.

Abea în jurul vârstei de 3 ani, copilul cu o dezvoltare normală va utiliza pronumele Eu. Copilul autist o va face
mult mai târziu sau niciodată.

Între 6 şi 8 ani, copilul începe să facă distincţie între corp şi spirit şi deci să înţeleagă natura subiectivă a sinelui.
Acum începe să înţeleagă că fiecare este diferit nu doar pentru că are o aparenţă diferită, ci şi pentru că are
sentimente şi idei diferite. Poate atribui o importanţă diferită diverselor componente fizice şi psihice ale sinelui.
Acum devine evidentă stima de sine. Copilul se mândreşte cu anumite calităţi care îi aduc succes şi recunoaştere
din partea celorlalţi. Sentimentul calităţilor pe care le deţine, al capacităţilor şi competenţelor determină stima
sau respectul de sine.
Unii autori consideră că a avea respect sau stimă de sine înseamnă a avea conştiinţa forţelor şi a slăbiciunilor
proprii, a te accepta sub aspectele cele mai intime şi mai preţioase. Aceasta înseamnă asumarea unor
responsabilităţi, afirmarea, ştiinţa de a răspunde nevoilor personale, de a avea scopuri şi de a găsi mijloacele
pentru a le atinge. O bună stimă de sine implică integritate personală şi respect pentru ceilalţi.

Aşadar construirea stimei de sine depinde de practicile parentale, de modul în care părinţii îşi văd şi îşi îngrijesc
copiii. Copiii cu o bună stimă de sine, încrezători în capacităţile lor au, de regulă, părinţi cu o bună stimă de
sine, toleranţi, care definesc clar şi ferm limitele. Între aceste limite, copiii au posibilitatea de a fi creatori şi
independenţi, având totodată sentimentul că sunt protejaţi. Aceşti părinţi satisfac nevoile copilului pentru o
dezvoltare sănătoasă, respectă opiniile acestuia şi le iau în considerare la adoptarea deciziilor care privesc
familia. Respectarea opiniei copilului, solicitarea părerii lui despre lucruri sau situaţii ce privesc viaţa familiei
sau a lui, deşi impusă prin Legea copilului, ca un drept al lui, ţine în cea mai mare măsură de mentalitatea
comunităţii. Lipsa de ofertă de sprijin şi formare pentru părinţi îi fac pe aceştia tributari, în cea mai mare
măsură, mentalităţii şi propriei experienţe cu privire la creşterea copiilor.

Respectul (stima) de sine este important pentru că reprezintă o calitate perseverentă în timp. O fetiţă care la
vârsta preşcolară are un sentiment al valorii sale va creşte ca un adult cu o bună stimă de sine, va fi capabilă să
îşi asume responsabilităţi şi va deveni o mamă care îşi va respecta copilul. Cercetările arată că o bună stimă de
sine previne eşecul şcolar, anumite dificultăţi de învăţare, delincvenţa, abuzul de droguri şi substanţe şi suicidul.
Carl Rogers (1931) spune că stima de sine dă stabilitate şi consistenţă personalităţii. Se dezvoltă în copilărie, în
tranzacţiile cu părinţii. Ulterior în viaţă, tranzacţiile cu ceilalţi tind să o confirme şi astfel să o menţină. O
persoană sănătoasă/rezilientă are o imagine de sine care reflectă realitatea, într-o relaţie confortabilă cu idealul
de sine. Rogers vede progresul clienţilor săi în procesul de consiliere în schimbările modului în care ei gândesc
şi simt despre ei înşişi.

Ne dezvoltăm sinele prin internalizarea reacţiilor celorlalţi faţă de noi, reacţii comunicate prin priviri, limbaj
nonverbal, cuvinte, acţiuni.

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

Capacitatea de a ne forma reprezentări interioare în funcţie de reacţiile celorlalţi este înnăscută la om. Ceea ce se
construieşte sub forma sinelui este rezultatul schimbărilor cu mediul. „Mai mult sau mai puţin inconştient, ne
vedem pe noi înşine aşa cum credem că ne văd ceilalţi care sunt importanţi pentru noi şi în a căror opinie avem
încredere”.

În crearea sistemului sinelui, calitatea schimburilor copil-îngrijitor (mama) este esenţială. „Copilul cuminte” sau
„rău” constituie produsul îngrijitorului care a fost o mamă bună sau mai puţin bună.

Sinele se construieşte din trăirile de plăcere, neplăcere, din evaluări de acceptare, respingere, în relaţie cu cei
care sunt importanţi pentru noi (mama, colegii, prietenul în adolescenţă, prietenii, soţul, etc.).

Fiinţa umană care-şi dezvoltă sentimente de respect faţă de sine îşi va dezvolta şi abilitatea de a munci, de a fi o
persoană cu iniţiativă şi harnică, deoarece munca îi va da o valoare socială.

În mod schematic cele trei faţete ale emoţiilor şi acţiunilor sinelui se prezintă astfel:

a) în relaţie cu corpul propriu şi fiziologia internă;

b) în relaţie cu obiectele lumii externe (lumea neanimată şi asocială);

c) în comunicarea cu partenerii sociali.

În socializarea timpurie, se desprinde şi rolul de gen, pilon al identităţii de sine. La 5 ani rolul sexual este deja
clar pentru copil. Acest rol este redefinit în clasele primare, iar în adolescenţă se dezvoltă ca parte a sinelui cu o
identitate unică. Pe la 20 de ani, tânărul îşi lărgeşte gama rolurilor sociale, ocupaţionale pe care le joacă
(student, frate, profesor, prieten, etc.). Toate aceste roluri sunt părţi ale sistemului sinelui, fiind ghidate de sine.
În toate aceste roluri, componenta „gen” este esenţială. Rolul de gen rămâne important, indiferent de vârstă. Să
îi spui unui bărbat că este femeie sau unei femei că este bărbat, chiar dacă din greşeală, este foarte jignitor.
Oamenii se simt agresaţi, atacaţi, îi sinele lor.

Aşa cum am mai spus, imaginea de sine nu este un produs al eredităţii noastre, ci se formează în cadrul
interacţiunilor sociale. Deşi potenţialul comportamentelor umane se află în gene, comportamentul actual
dezvoltat de individ într-o anumită situaţie, mecanismele la care recurge pentru a face faţă situaţiilor sunt
definite de moştenirea culturală şi de experianţă printre ceilalţi.

Cultura, afirmă Vâgotski (1985), este cea care sculptează sistemul sinelui prin valori, atitudini, cunoştinţe şi
comportamente învăţate în familie şi apoi reîntărite de alte medii sociale (şcoală, loc de muncă, prietenii,
profesori, prietene, vecini, familia lărgită). Fiecare individ învaţă cum să se comporte adecvat, ce este bine, ce
este frumos, adevărat. El învaţă în mod direct sau indirect.

Prin toate aceste schimburi, tranzacţii cu cei din jur, cu părinţii şi familia în primul rând, copilul îşi construieşte
sinele. Construirea sinelui începe din copilărie şi continuă la maturitate.
Marile etape în construirea sinelui sunt:

 între 0 şi 4 luni – copilul manifestă un comportament de atracţie deosebită, de fascinaţie faţă de chipul
mamei; în jur de 4 luni manifestările lui sunt comportamente cu valenţe sociale şi cu un oarecare
autocontrol. Un astfel de comportament social este zâmbetul prin care copilul îi gratifică pe cei din jur.
De pe la vârsta de două luni, simpla apariţie a unei persoane îi putea provoca zâmbetul. În jurul vârstei
de 4 luni, zâmbetul le este oferit celor care i-au făcut pe plac. Copilul distinge acum figurile familiare.
Este perioada pre-sinelui;
 între 4 şi 8 luni – începe să se perfecţioneze recunoaşterea proprie în oglindă, după indicii vizuali
asociaţi mişcărilor pe care le face copilul;
 între 8 şi 12 luni – se construieşte sinele ca obiect permanent, cu calităţi distinctive şi durabile.
În jurul vârstei de 7-9 luni, părinţii observă şi recunosc tot mai multe comportamente ale copilului şi îi vorbesc
tot mai des, spunându-i pe nume. Copilul începe să îşi recunoască numele când i se vorbeşte. Un important
aspect al sinelui este înţelegerea restricţiilor, a lui „Nu”. Începuturile se plasează tot în jurul vârstei de 7 – 9 luni.
„Nu” şi numele sunt primele elemente de limbaj, cu puternică încărcătură emoţională, pe care le înţelege copilul.

În cursul celui de al doilea an, copilul învaţă să-şi recunoască anumite caracteristici fizice care îl disting de cei
din jur. Începe să-şi dezvolte sentimentul proprietăţii în legătură cu jucăriile şi teritoriul propriu. Primele
posesiuni (jucării, pat, haine, spaţiu, etc.) sunt esenţiale în construirea sinelui şi a respectului de sine.

Dezvoltarea sinelui este o condiţie pentru progresele sociale, cognitive şi afective ulterioare, pentru integrarea
socioprofesională şi funcţionarea sănătoasă în cele mai împortante funcţii ale vieţii: funcţia de partener şi aceea
de părinte.

La 12 luni, mulţi copii spun „meu” sau încearcă să îşi pronunţe numele. La 15 luni, copilul se recunoaşte şi se
bucură văzându-se în oglindă. La 18-24 de luni, copilul începe să fie conştient de sine, concomitent cu
recunoaşterea în oglindă; vorbeşte despre sine la a III-a persoană, aproximându-şi numele. Tot acum începe
„Nu-ul social”, refuzul de a colabora, în scopul de a-şi afirma independenţa.

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

„Nu”-ul copilului în jurul vârstei de 2-3 ani, înregistrat de adulţi ca un moment de mare dificultate în
relaţionarea cu acesta, este de maximă importanţă pentru autodefinirea lui. Ştim că un mod de a defini o entitate
este prin diferenţierea ei de ceea ce nu reprezintă entitatea respectivă. Definirea prin limitare, prin diferenţiere
de ceilalţi o utilizează copilul la această vârstă.

În perioada preşcolară, copilul capătă o perspectivă fizică asupăra sinelui, dezvoltându-se ceea ce
numim schema corporală alcătuită din părţile fizice ale copilului şi activităţile corporale motorii.
Între 3 şi 5 ani, se achiziţionează autocontrolul, autoservirea, iniţiativa, conceptul de gen şi relaţiile cu alţi copii.
Dezvoltarea comportamentelor autonome ale copilului depinde de reacţia şi îngăduinţa părinţilor.

Între 6 şi 11 ani, copilul achiziţionează înţelegerea regulilor sociale, devine harnic, se adaptează sarcinilor şi
mediului şcolar. Acum îşi dezvoltă abilităţile de adaptare interpersonală şi socială.

Daniele Stern, în cartea sa Selbstforschung (În căutarea sinelui), a elaborat noi concepţii privind naşterea şi
rolul sinelui în funcţionarea personalităţii copilului.
Deja din timpul sarcinii se instalează un dialog emoţional între părinţi şi copil. Se ştie că modul în care s-a
dezvoltat sarcina influenţează puternic stările sugarului. Pe când se află în burta mamei, i-au naştere deja
precursorii sinelui – într-un mod organismic (organismisches Selbst).
Între 3 şi 7 luni de viaţă, se formează un nucleu al sinelui.

Între 8 şi 12 luni, se naşte sentimentul de sine însuşi, pornind de la care se va dezvolta, între 12 şi 18 luni,
sentimentul valorii de sine.
Din acest moment şi până la sfârşitul celui de-al patrulea an de viaţă, copilul este deosebit de vulnerabil faţă de
atacurile care ţintesc integritatea sinelui. Cuvintele îl pot râni cu uşurinţă.
Pentru copiii care cresc în instituţii sau care au fost prea repede duşi la creşa cu program normal sau la cea
săptămânală, se naşte un mare risc care va fi descoperit mai târziu. Din nefericire, ţinem pre puţin seama de
aceste lucruri în practicile de îngrijire a copilului.

O altă teorie foarte cunoscută este aceea construită de René Spitz. În teoria sa există o perioadă iniţială, în care
copilul nu este diferenţiat de obiectul investirilor sale pulsionale (mama). În procesul de individualizare care
are loc în primii doi ani de viaţă, se naşte sinele copilului.
1. Stadiul anobiectual (0-2 luni) – o perioadă în care copilul nu face distincţie între eu şi obiect. Energia
pulsională este centrată pe simţirile sale. Trăirile copilului se concentrează în jurul senzaţiilor plăcere/neplăcere,
tensiuni şi dizolvarea tensiunilor de către mamă. Trăirile sunt în jurul hrănirii, iar pulsiunea libidinală se va servi
de actul hrănirii şi gura va fi investită libidinal. Toate aspectele senzoriale din jurul hrănirii se vor construi într-
un tot pe care copilul îl percepe ca pe o parte integrată a lui, şi nu ca fiind ceva exterior.

2. Stadiul obiectului precursor (2-6 luni) – este atent la cei din jur, îi diferenţiază, le zâmbeşte, după cum îi fac
sau nu plăcere. Este un zâmbet cu valoare de schimb social. Nu zâmbeşte biberonului, chiar dacă se agită când îl
vede. Faţa umană este deosebit de importantă, căci ea se leagă de satisfacerea nevoii de hrană a copilului şi a
nevoilor lui în general. Prin urmare, recunoaşte feţele şi, deci, încep să funcţioneze memoria şi cogniţia. Spitz
spune că faţa pe care copilul o recunoaşte fie şi într-o reprezentare grafică schematică este un precursor al
obiectului libidinal. Zâmbetul social este deci indiciul că a debutat dezvoltarea unui aparat psihic, cu un început
de diferenţiere între eu şi ceva din afară.

3. Stadiul obiectual (6-12 luni) – se construieşte, în afara copilului, un obiect ce va fi investit pulsional, libidian.
Mama va fi acest obiect total. Dovada o constituie reacţia de plăcere când se apropie de mamă, în afara
momentelor impuse de nevoile sale biologice, şi reacţia de respingere pe care o are faţă de un chip străin.
Vederea unei feţe străine nu îi mai face plăcere, ci îi trezeşte ceea ce Spitz numeşte reacţia de angoasă de la 8
luni. Este teama de separare de mamă. Aceasta nu înseamnă că la apariţia oricărei femei faţa respectivă îi va
provoca frică, ci îşi va da seama că nu e faţa mamei (pe care o are deja în memorie). Mama este un obiect unic şi
de neînlocuit, exterior copilului, un obiect libidian total. Dar şi pulsiunile agresive pot investi acest obiect cu
care copilul stabileşte o comunicare diadică (în doi) afectivă, cu care se poate identifica. Astfel, mama îl
introduce pe copil, îi prezintă acestuia socialul, relaţiile sociale. Reluând discuţia legată de teama faţă de
chipurile străine şi angoasa separării de mamă, Bowlby contrazice psihanaliza, susţinând că teama de feţe străine
se manifestă chiar şi atunci când copilul este în braţele mamei, că se manifestă la toţi copiii, deşi la vârste
diferite, şi deci că sunt manifestări separate, de sine stătătoare.
Angoasa (nelinişte profundă,teamă nedesluşită) de separare şi zâmbetul social vor conduce organizarea
psihicului copilului şi deci a sinelui.

4. Stadiul relaţiilor sociale diferenţiate (în jur de 2 ani) – pe toate planurile, autonomia copilului e în creştere.
Comunicarea cu mama este tot mai mult verbală şi deci simbolică, permiţând o detaşare a locutorilor, o
distanţare. Dar în vorbirea mamei apar tot mai multe interdicţii şi ordine, concomitent cu creşterea autonomiei
de deplasare şi mişcare a copilului. Interdicţiile vor crea disconfort şi vor stârni agresivitatea copilului. Pentru a
rezolva situaţia conflictuală, copilul va tinde să se identifice cu agresorul (mama) şi va spune şi el: „Nu, nu e
voie”. Este un stadiu nou în dezvoltarea sinelui copilului, în care acesta îl percepe pe celălalt, se recunoaşte pe
sine distinct de obiectul libidinal şi va începe să se afirme prin opoziţie. Acest „Nu” pe care îl spune imitând-o
pe mamă, Spitz susţine că este al treilea organizator al dezvoltării sinelui copilului.

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

Teoria lui Spitz, rămânând psihanalitică, se bazează pe elemente cognitive şi sociale, unificând aceste trei
aspecte esenţiale ale vieţii. Pe scurt,

– obiectul libidinal este investit înainte de a fi cunoscut,

– apoi este cunoscut ca separat de copil,

– după care copilul îşi poate construi eul, separat de obiectul investit.

Mary E. Looms (1991) stabileşte şapte „săgeţi negre” ale conceptului de sine. Acestea, spune autoarea de
orientare youngiană, influenţează întregul psihic al individului, dând formă emoţiilor, dar şi aspectelor fizice,
mentale, spirituale ori sexuale ale personalităţii. Le prezentăm în continuare:

1. ataşamentele: autoarea le priveşte ca pe o incapacitate de a se vedea independent de o anumită

persoană, de un anumit loc, de o anumită filosofie, de un anumit stil de viaţă. Persoana trăieşte într-o
simbioză cu aceste elemente de care e ataşată şi care ajung să o definească. Desigur, procesul de
simbioză nu îi oferă detaşarea necesară pentru a se vedea dincolo de graniţele ataşamentului pe care îl
are;
2. dependenţa: mai slabă ca ataşamentele, lasă loc unei oarecare independenţe a persoanei. Aceasta se
menţine într-o relaţie distructivă din teama de a nu rămâne singură, deşi este conştientă de nocivitatea
relaţiei. Emoţional şi spiritual, persoana se află într-o suferinţă de care este conştientă, dar pe care o
acceptă;
3. judecăţile: o persoană, pentru a se putea aprecia mai bine pe sine, îi desfiinţează pe ceilalţi. Desigur,
celelalte persoane sunt judecate conform propriilor reguli şi norme ale persoanei care judecă şi care
spune: „Ce bine că eu nu şunt aşa!”;
4. comparaţiile: o persoană aparţinând unui grup cu care se identifică, ale cărui norme ajunge să le
considere singurele corecte, consideră că toţi cei ce fac parte din grup sunt valoroşi, în vreme ce
oamenii care nu sunt membri ai grupului nu au nici o valoare. Persoana respectivă nu poate vedea
faptul că ea însăşi este purtătoarea unor trăsături mai puţin dezirabile;
5. aşteptările: conform sistemului de valori ale unei persoane, apar aşteptări faţă de ceilalţi. Aceasta este
convinsă că lucrurile, persoanele trebuie să fie, să gândească doar în modul în care crede ea şi să aibă
aceleaşi scopuri pe lume ca ale ei;
6. sindromul copilului nevoiaş: apare ca sumă a trăsăturilor amintite mai sus. Persoana are nevoie de
ceilalţi pentru a se simţi iubită, acceptată, sprijinită, căci numai astfel se simte bine, se poate accepta pe
sine. Lipsa celorlalţi o face să se simtă lipsită de sens;
7. autoimportanţa: persoana exagerează în a se considera importantă, astfel încât devine incapabilă să se
amuze de ea însăşi. Ceea ce spun ceilalţi, atâta vreme cât nu e vorba de complimente, este considerat
neimportant. Adesea, la baza atitudinii exagerate de autoimportanţă există o puternică vinovăţie sau
ruşine. Persoanele de acest gen au tendinţa de a se blama pe sine şi pe ceilalţi, continuu.
Se poate vedea aici că aceste şapte caracteristici negative pot fi redimensionate în zona pozitivă. Autoarea le
prezintă însă pentru ca ele să fie identificate de cei care doresc să lucreze asupra lor, într-un proces permanent
de autodezvoltare.      
2.5. Implicarea sinelui în rezolvarea unor probleme de adaptare
Printre fenomenele psihologiei personalităţii figurează şi cel de ataşament social.Acesta se manifestă prin
încrederea în cei din jur, prin percepuţia lor ca fiind „ai tăi” şi ca aparţinându-ţi. El  nu se poate construi decât
într-o cucerire progresivă a mediului social, proces acompaniat de figura de ataşament. Aceasta presupune
delimitarea, diferenţierea copilului faţă de ceilalţi, concomitent cu creşterea capacităţii de stăpânire de sine, pe
de o parte, şi, pe de altă pate, o treptată familiarizare (obişnuire) cu cei din jur, cu relaţiile sociale.

O astfel de delimitare sau diferenţiere este imposibilă pentru un copil care creşte într-o instituţie cu un personal
ce se schimbă frecvent. Aici copii nu pot să aibă o persoană iubită faţă de care să îşi construiască un ataşament
sănătos. Copiii din instituţii merg cu orice persoană care le captează atenţia, se agaţă de ea, chiar dacă lucrurile
merg într-o manieră îndoielnică. Ori se feresc cu obstinaţie, cu frică. Din punctul de vedere al teoriei
ataşamentului, aceşti copii dezvoltă comportamente tulburate de tipul unei dezinhibări sociale nediscriminatorii
sau al unei inhibări şi respingeri sociale accentuate, etichetată adeseori la evaluările psihologice ca „autism”. Or
astfel de manifestări vor influenţa sănătatea mentală şi capacitatea individului de a rezolva eficient problemele
cu care se confruntă, sistemul sinelui având o implicaţie majoră.

Problemele reprezintă o dezechilibrare în cadrul relaţional al persoanei, o disjuncţie în ceea ce reprezintă nevoile
persoanei şi ce oferă mediul extern sau intern, fapt ce generează stări emoţionale care necesită controlul. Un sine
puternic va controla emoţiile, îngăduind proceselor intelectuale o desfăşurare largă în vederea găsirii soluţiei
potrivite. Un sine imatur va fi copleşit de emoţiile negative, iar procesele intelectuale vor fi blocate, individul va
fi scos din funcţiune.
Teoria ataşamentului subliniază faptul că doar copiii şi adulţii cu un ataşament securizant (B) sunt capabili să
facă o procesare corectă a informaţiei, cu aspectele ei cognitive şi emoţionale. Cei care sunt un tip insecurizat
ambivalent/inhibat (A) sunt mai puţin capabili de a prelucra aspectele emoţionale, de care se vor feri, văduvind,
astfel, o realitate complexă.

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

În schimb, tipul C va avea un tipar de abordare a problemelor şi de a interacţiona excesiv de emoţional,

neputând să prelucreze eficient informaţia din cauza tulburării emoţiilor nestăpânite.

Construirea sinelui reprezintă coordonarea adaptării emoţiilor, căci anume ele sunt cele care menţin unitatea
sinelui, trecând prin toate dezvoltările sistemelor cognitive şe de limbaj. Emoţiile leagă structurile psihice
ocupate cu diferitele evaluări ale mediului şi dau sens obiectelor şi acţiunilor intenţionate:

– corpul propriu (A),

– lumea obiectelor (B),

– alte persoane (C)

Această adaptare priveşte cele 3 realităţi ale vieţii psihice:

–          integrarea autoreglării comportamentale cu ,,acţiunile cognitive şi practice,, la nivelul realităţii fizice (I),

–          ataşamentul faţă de persoanele care îngrigesc şi reconfortează copilul (II),

–          acompanierea oferită de parteneri cu experienţă (III)

Sănătatea mentală presupune abilităţi de control al stărilor emoţionale care pot perturba funcţionarea zilnică a
individului.

Pentru menţinerea sănătăţii mentale, problemele cu care se confruntă individul trebuie rezolvate; dacă aceasta nu
se întâmplă, ele generează stări de dezechilibru, boală. Dar „problemele” sunt aspecte personalizate ale vieţii. Se
poate întâmpla ca o problemă existenţială pentru o persoană să nu reprezinte nimic pentru alta. În orice caz,
această perspectivă egoistă, neempatică asupra problemelor celuilalt este periculoasă în relaţia cu copilul. Tot
aici este şi foarte frecventă, căci adesea adultul uită că lumea copilăriei e cu totul alta decât cea a adultului şi
acesta nu are răbdare cu copilul. Cea mai corectă atitudine parentală faţă de copil este aceea de bucurie amuzată,
liniştitoare, arătând că problema lui e o adevărată probelmă şi că ea are rezolvare în părinte; că şi el, copilul, este
capabil să îi facă faţă, cu puţin sprijin.

Cele mai mari probleme din viaţa unui individ, crizele, sunt create de pierderea, prin moarte ori separare, a unei
persoane iubite (părinte, partener, iubit, soţ, coleg, copil). Pierderea întrerupe cursul vieţii şi a echilibrului
personal generând emoţional trăirea de doliu. Pierderea, în viaţa individului, poate fi o situaţie de mai mică sau
mai mare relevanţă. Moartea unei persoane iubite ori separarea de ea este o situaţie de maximă implicare, dar în
cazul în care sună telefonul în timp ce încerci să deschizi uşa şi acesta încetează să sune când ai ajuns în casă e
tot o pierdere trăită ca un doliu, cu toate fazele lui, deşi de o amploare şi o relevaţă mai mici.
Trăirile generate de pierderi trec printr-un prim moment de protest („Nu se poate, de ce nu mai sună?” – vei
ridica receptorul, vei sta lângă telefon), urmat de un moment de disperare („Poate a fost mesajul salvator al
vieţii mele cel pe care l-am pierdut acum!”) şi, în final, negarea, abandonul („Probabil nu a fost important de
vreme ce nu a revenit!”).
Sănătatea mentală înseamnă şi capacitatea unei persoane de a-şi menţine sau de a-şi recâştiga autoîncrederea
(încrederea în sine) şi respectul, depăşind emoţiile de doliu create de pierdere ori separare.
Procesele de autoreglare pentru a face faţă emoţiilor generate de pierdere se numesc mecanisme
defensive (atunci când individul se ascunde prin aceste mecanisme, se protejează pe sine, nemaifiind capabil să
se confrunte cu problema) sau mecanisme de coping (atunci când găseşte modalităţi eficiente de adaptare la
situaţie). Freud a scris pentru prima dată despre mecanismele defensive ale sinelui.
Copilul care îşi dezvoltă un ataşament sănătos va dezvolta şi mecanisme de coping faţă de situaţiile dificile şi va
avea un comportament social sănătos. El va avea relaţii sociale satisfăcătoare cu ceilalţi. Căci, după relaţia cu
mama, relaţiile peer, cu colegii, sunt de maximă importanţă în construirea (adesea e vorba despre repararea)
sinelui copilului.
Din perspectiva teoriei ataşamentului, dezvoltarea sinelui copilului are loc în cadrul relaţiei de ataşament ce se
construieşte cu mama. Dezvoltarea sănătoasă a copilului pune în faţa acestuia câteva sarcini pe care el le
depăşeşte la început cu sprijinul mamei şi apoi, pe baza primelor tipare construite în relaţia cu ea, el devine tot
mai independent în organizările sinelui.

Până la 1 an, copilul are trei „sarcini” majore:

– reglarea iniţială a stării (0-3 luni), care înseamnă achiziţia tiparului veghe – somn, a capacităţii de reactivitate
la stimulări, a capacităţii de a se concentra şi de a urmări schimbările din jur;

– între 4 şi 6 luni, sarcina majoră este de a reuşi să fie parte în schimburile reciproce (capacitatea de a coordona
şi a menţine interacţiuni cu mama). Aceste interacţiuni constituie şi un antrenament al copilului pentru
capacitatea de a rămâne organizat în faţa stărilor excitante. Sunt exerciţii în care copilul învaţă cum să se
stăpânească, să-şi controleze răspunsurile motorii şi să fie capabil să aştepte, tot mai mult; între

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

-7 şi 12 luni, se formează ataşamentul efectiv. Acest bun cuplu copil-mamă, vizibil în ataşamentul copilului faţă
de mamă şi cristalizat în modelul internalizat de funcţionare a lumii (de fapt, sinele copilului), este sarcina
majoră a primului an. Până la vârsta de 3 ani, capacitatea copilului de a se autostăpâni, de a se autoregla, cu
suportul mamei şi a celor din jur, creşte. El devine tot mai conştient de sine şi de ceilalţi, precum şi de emoţiile
sale.

Între 5 şi 9 ani are loc consolidarea sinelui. Aceasta se produce prin precizarea rolului sexual şi apariţia
emoţionalăm a vinovăţiei. Sentimentul vinovăţiei este generat de sinele copilului. Sinele este capabil să se
compare şi să se identifice cu valorile cultivate de familie. Se percepe ca fată  sau ca băiat.Apare dragostea faţă
de prieteni, amici, educatoare. Devin cooperanţi.

La vârsta preşcolară, autoreglarea se bazează pe încrederea în sine (care se sprijină pe atitudinea celor din jur) şi
conduce la o autoorganizare a comportamentelor.

Dacă aceste etape se parcurg sănătos, la vârsta şcolară, copilul conştient de competenţele sale în relaţiile cu
copiii de vârsta lui realizează o integrare a sinelui. În toate comportamentele lui de acum, va exista componenta
asumării de sine, a ceea ce vrea, a ceea ce face, a atitudinilor, iar în diferitele situaţii (în viaţa de familie, între
colegi, la şcoală), el va proba eficacitatea sa.

Între 12 şi 16 ani, vârstă caracterizată printr-o integrare critică a maturizării sexuale, cognitive, a gândirii
abstracte, se produce o tendinţă de autonomie, sistem propriu de valori. Erikson subliniază apariţia emoţională a
intimităţii, relaţiei de prietenie, tandreţei şi percepţiei frumosului, mai mult jocuri de dragoste decât poveşti de
dragoste.

Succesul acestei etape depinde atât de maturizarea cerebrală, cât şi de experienţele de care are parte tânărul.
Dacă a avut o oglindă pozitivă a sinelui în ochii celor ce sunt semnificativi pentru el, va fi capabil să-1
internalizeze pe celălalt, care este semnificativ pentru el, şi să-şi dobândească astfel maturitatea.

Între 15 şi 22 de ani tinerii se simt valoroşi, demni, îşi dezvoltă un sentiment de autopreţuire. Noi capacităţi
cognitive se câştigă în relaţie cu maturizarea. Mintea devine capabilă de noi teorii şi ipoteze asupra lumii.
Tinerii sunt capabili acum să se piardă în sinele celuilalt, să se îndrăgostească. Pierd controlul conştient al
situaţiei, ceea ce reprezintă o caracteristică de bază a dragostei mature.
În faza maturizării de peste 22 de ani valoarea de sine, demnitatea sinelui îi fac pe tineri capabili de a juca roluri
multiple. Se dezvoltă un ego şi un sine puternice. Este capabil acum de o dragoste matură, deplină, adevărată,
până la capăt. Iubeşte nu doar din bucuria de a iubi. Dragostea este un proces în care fiinţa umană angajată se
prinde cu întreaga viaţă. Starea matură a acestei perioade este numită de Erikson capacitate de a genera.
Individul care atinge această maturitate poate genera: muncă, experienţa dragostei, trăind satisfacţia eforturilor
împlinite. Munca îi dă încredere în sine, sentimentul importanţei şi al priceperii.

Heath (1983) defineşte maturitatea prin cinci caracteristici. Ea se câştigă prin:

1. creşterea capacităţii de simbolizare şi a abilităţii de a-ţi înregistra comportamentul propriu;

2. cunoaştere de sine clară ;
3. conştientizarea şi utilizarea valorilor culturale ;
4. capacitatea de a stabili relaţii personale bazate pe deplina conştientizare a celorlalţi;
5. perspectivă multilaterală asupra lumii care e integrată într-un sistem de sine autonom şi stabil.
Maturitatea presupune ca persoana să fi trecut cu bine prin toate stările afective anterioare

(ataşament,

detaşare,

afiliere,

dragoste în grupul de vârstă şi

dragoste pentru alte persoane).

Dacă adultul a făcut faţă cu bine stadiilor de dezvoltare emoţională, atunci ajunge să trăiască o viaţă minunată,
sub semnul măreţiei lumii, dăruindu-se şi asumându-si responsabilităţi faţă de lume şi faţă de sine. Capacitatea
de a iubi este o condiţie şi o garanţie pentru capacitatea de a munci.

2.6 Mecamisme de adaptare: defensive şi de coping

Mecanismele de adaptare pot fi:

–    realiste, ca un răspuns la realitate (mecanisme adaptative, de coping), sau

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

–    nelegate de realitate (mecanisme defensive, de apărare, neurotice).

Mecanismele defensive sunt reacţii la situaţii provocatoare de stres, în care sinele nu mai este capabil să facă
faţă cerinţelor şi şă-şi păstreze intenţia de cooperare, capacitatea de a se investi. În astfel de situaţii individul
elaborează strategii curente de răspuns de câte ori se simte ameninţat şi incapabil de a face faţă.

Cel care a vorbit pentru prima dată despre aceste mecanisme este Sigmund Freud. El susţine,,că orice individ are
un set de reacţii defensive, având rol de apărare în faţa unor evenimente traumatice. Freud menţiona că
mecanismele defensive sunt elemente fundamentale ale sănătăţii mentale a individului. Indivizii sănătoşi
utilizează mecanisme mature, universale în funcţionarea umană, prin care fac faţă depresiei sau anxietăţii
provocate de anumite evenimente ori de ameninţarea cu anumite evenimente periculoase. Nu se poate spune cu
precizie dacă sunt înnăscute sau învăţate, dar, ţinând seama de universalitatea lor, se poate presupune că au o
componentă înnăscută destinată confruntării cu situaţiile de stres.
Anna Freud (1961) susţinea că mecanismele defensive sunt în scrviciul sistemului sinelui, că ele nu sunt sunt
doar de protecţie, ci că ele pot fi considerate şi ca mecanisme sănătoase, de adaptare (de coping), prin care
individul face faţă provocărilor de zi cu zi. Haan (1969) arătă că atitudinea defensivă este o reacţie cu nuanţă
negativă, de protecţie împotriva evenimentului (retragere).

Reacţiile de coping ar fi opusul pozitiv al defensei. Haan susţine că există o continuitate în mecanismele de
adaptare, dinspre polul negativ, defensiv (de exemplu, reacţia de raţionalizare) spre polul pozitiv, de coping
(reacţia de analiză raţională). În prima reacţie: „Am spart cana pentru că era aşezată pe marginea mesei”
(altcineva e vinovat de a o fi lăsat acolo), în vreme ce în a doua variantă : „Am spart cana pentru că eram prea
grăbită şi deci neatentă şi ar trebui să mă trezesc cu cinci minute mai devreme pentru a nu fi atât de grăbită când
mă pregătesc”. Această continuitate a mecanismelor descrisă de Haan, dinspre cele de „defensă împotriva”
situaţiilor spre cele de „cooperare în vederea rezolvării”, este văzută ca o parte componentă a comportamentului
uman sănătătos.

Vaillant (1977) a extins viziunea asupra mecanismelor defensive şi de coping. El prezintă aceste mecanisme la
mai multe nivele. Consideră că nivelul al patrulea al mecanismelor apare mai târziu, după adolescenţă, în vreme
ce primele trei nivele apar în copilărie. Folosirea lor de către copii constituie un semn de sănătate mentală, în
vreme ce utilizarea lor la vârste mai avansate indică anumite tulburări psihice (personalităţi psihotice,
nevrotice,imature).

Dânsul afirmă că mecanismele nivelului al patrulea sunt utilizate de persoane mature care au succes în muncă şi
care ştiu să îşi păstreze, adulţi fiind, interesul pentru joc. Prezentăm cele patru nivele ale mecanismelor
adaptative descrise de el:

° nivelul I – mecanisme psihotice. Pentru cei ce le folosesc, presupun o alterare a realităţii. Indivizii care recurg
la aceste mecanisme sunt etichetaţi de cei din jur drept „nebuni”. Par nişte copii care funcţionează într-o altă
lume decât aceea a adulţilor. Dintre aceste mecanisme fac parte:
1 – proiecţia delirantă, care constă în dezvoltarea unui delir, de obicei de tip persecutiv, despre realitatea
externă. La copilul mic: „Mama rea, vrăjitoarea, care nu este aici când am nevoie” ; la adulţi: „Nu mă înţeleg cu
partenerul de viaţă din cauza mamei lui/din pricina faptului că ni s-au făcut vrăji” ;

2 – negarea (minciuna), care presupune negarea realităţii exterioare, obiective. Poate fi întâlnită şi ca reacţie
tipică la comunicarea unei veşti dezastruoase pentru individ. La copil, se leagă de angoasa de separare şi este
prima fază în criza de separare. La adulţi, acceptarea unei veşti catastrofale (o boală terminală sau un faliment
etc.) conduce la o primă reacţie de negare;

3 – distorsionarea, care face ca, în linii mari, realitatea să ia o altă formă, convenabilă persoanei. Realitatea ca
eveniment nu este negată, dar aspecte de detaliu, de interpretare capătă o altă explicaţie cauzală, îndepărtându-se
de adevăr („Este adevărat că am luat o notă mică, fiindcă profesoara nu mă suportă”). La adulţi, este foarte
periculoasă, ajungând ca după o vreme nici cel care foloseşte mecanismul, brodând pe marginea unui eveniment
real, să nu mai ştie care e adevărul. în orice caz, ceilalţi vor depista mai greu neadevărul din această împletire de
fapte reale şi invenţii.

° nivelul II – mecanisme imature. Pentru cel care le dezvoltă, au rolul de a alina suferinţa cauzată de
ameninţarea intimităţii interpersonale, ori de cea de a trăi o pierdere la nivelul vieţii intime. Pentru ceilalţi,
persoana care dezvoltă astfel de mecanisme este socialmente indezirabilă. Aceste mecanisme sunt:
1 – proiecţia: atribuirea propriilor sentimente, necunoscute, celorlalţi;

2 – fanteziile schizoide : tendinţa de a dezvolta fantezii şi retrageri autiste (aparente iertări), cu scopul de a
rezolva conflictul şi a obţine o răsplată ;

3 – ipohondriile : transformarea reproşurilor faţă de ceilalţi (cauzate de anumite pierderi, de singurătate sau de
anumite impulsuri agresive inacceptabile) mai întâi în autoreproşuri şi apoi în acuzarea diferitelor dureri, boli
somatice şi neurastenii. Durerile de spate, crizele de spasmofilie sunt adesea astfel de manifestări;
4 – comportamentul pasiv-agresiv: agresivitate contra celuilalt exprimată indirect şi ineficient prin pasivitate sau
prin direcţionarea agresivităţii împotriva propriei persoane;

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

5 – izbucnirile nepotrivite (scene): exprimarea directă a unei dorinţe inconştiente ori a unui impuls, implicând
evitarea conştientizării efectelor, a consecinţelor acestor scene.

° nivelul III – mecanisme nevrotice. Cel ce le foloseşte trăieşte o alterare a sentimentelor private ori a
exprimărilor instinctuale. Ceilalţi apar pentru persoană ca nişte cârlige nevrotice. Aceste mecanisme sunt:
1 – intelectualizarea : dorinţele instinctive sunt gândite formal, în termeni lipsiţi de afectivitate, şi nu se
acţionează conform lor. Ideea este conştientizată, dar sentimentele lipsesc;

2 – reprimarea (refularea): apare ca o naivitate inexplicabilă, o lipsă de memorie, scăderi de conştientizare a

impulsului venit de la anumite organe de simţ ce creează o problemă în situaţia curentă în care se află individul
(încercând, de fapt, să fie o soluţie). Sentimentul există în conştiinţă, dar ideea lipseşte. Se aseamănă cu
suprimarea, dar este mai intensă şi problema e, pur şi simplu, ignorată. Când i se reaminteşte problema,
subiectul susţine că a uitat şi probabil că nu-şi va mai aminti-o deloc. „Mi-am uitat caietul cu tema acasă” este
un gest de reprimare tipic la copil. Obligat, dar nesimţindu-se în stare să se confrunte cu situaţia de examinare,
copilul nu îşi aminteşte unde a pus caietul sau că trebuie să ia caietul;

3 – deplasarea : sentimentele sunt redirecţionate către obiecte mai puţin importante pentru persoană, şi nu către
persoană ori situaţia care le-a generat: „Sunt speriat pentru că părinţii mei s-au certat, mi-e teamă că mă vor
abandona şi mă bat la grădiniţă cu un coleg. Pulsiunea agresivităţii pusă în funcţie de situaţia de angoasă pe care
o trăiesc este direcţională spre o persoană accesibilă” ;

4 – formarea unor reacţii: subiectul dezvoltă un comportament diametral opus unui impuls instinctual care este
inacceptabil: „Mi-e frică de doamna învăţătoare şi încerc să mă dau bine pe lângă ea” ;

5 – disocierea : modificarea temporară, dar intensă a caracterului sau a sensului identităţii personale cu scopul
de a evita tristeţea, suferinţa emoţională. Este un mecanism sinonim cu negarea nevrotică. Există copii care,
bătuţi de părinţi, nu au nici un fel de reacţii, spre furia acestora. Se comportă ca şi când nu ar fi acolo în
momentul bătăii. Disocierea este un simptom caracteristic sindromului de stres posttraumatic, „mecanism
principal în dezvoltarea sindromului de stres posttraumatic”

° nivelul IV – mecanisme mature de coping. Cei care le folosesc integrează realitatea, relaţiile interpersonale şi
îşi controlează sentimentele personale. Pentru ceilalţi, apar ca nişte virtuţi, de dorit:
1 – altruismul: dezvoltarea unor gesturi şi servicii constructive, de sprijin şi gratificare a celorlalţi;

2 – umorul: exprimarea deschisă a ideilor şi sentimentelor fără disconfort, crispare a individului sau imobilizare
şi fără vreun efect neplăcut asupra celorlalţi (diferit de ironie, care este o agresivitate ţintită împotriva cuiva);

3 – suprimarea: constă în decizia conştientă sau semiconştientă de a amâna acordarea atenţiei unui impuls
conştient, generat de conflict. Apare când persoana recunoaşte problema, dar întârzie reacţia (amână chiar şi să
se gândească la problemă deocamdată). Scarlett O’Hara, în Pe aripile vântului, confruntându-se cu problema,
spune : „şi mâine va fi o zi… Mă voi gândi mâine la asta”. Se amână căutarea soluţiei;

4 – anticiparea -.planificarea realistă a disconfortului, care va urma pentru persoană în procesul de rezolvare a
problemei ivite. Ajută la a face faţă dificultăţilor reale din momentele rezolvării problemei;

5 – sublimarea: reprezintă o exprimare atenuată a instinctelor, în forme socialmente acceptate, evitându-se

consecinţele nedorite şi pierderea accentuată a plăcerii. În testul pulsiunilor al lui Szondi, o mare încărcătură
sadică poate semnifica o carieră excepţională ca om de cultură, chirurg, coafeză etc. Dacă ne gândim Ia tehnicile
psihoterapeutice „sălbatice”, care recreează criza pentru a ajuta persoană să-şi găsească soluţia, s-ar putea să
găsim şi aici o sublimare a acestor energii.

Sunt instrumente de adaptare, având rolul de a sprijini individul pentru a face faţă vieţii de zi cu zi. Vorbim
despre mecanisme defensive sau de coping. Dar un individ, în anumite situaţii neobişnuite pentru viaţa lui de zi
cu zi, poate recurge la ambele tipuri de mecanisme. Uneori, este vorba mai mult despre o diferenţă cantitativă
decât despre una calitativă a reacţiei pentru a o categorisi ca fiind defensivă sau de coping. Astfel, o reacţie
poate să înceapă prin raţionalizare şi să se termine prin coping, cum ar fi: analiza intelectuală, conştientă.

Mecanismele defensive pleacă de la defensă (autoapărare) şi au rolul de a preveni confruntarea directă a sinelui
cu situaţia provocatoare, de a salva individul.

Defensa presupune o formă de refuz al implicării în situaţia reală, în vreme ce coping-ul  înseamnă a face faţă
situaţiei în mod obiectiv şi a găsi o soluţie realistă pentru problemă. Am putea spune că sănătatea mentală e
progresivă, gradată, ca şi mecanismele de menţinere a ei.

Dacă la copil mecanismele inferioare, defensive pot reprezenta o funcţionare normală, la adult ele pot fi semnul
unei psihoze sau al unei personalităţi imature ori nevrotice.

Mecanismele de coping, de la nivelul superior, sunt puse în funcţiune de persoane mature, care ştiu să lucreze cu
plăcere, dar şi să păstreze latura ludică în comprehensiune şi reacţii.

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

Vaillant (1977) a întreprins un studiu longitudinal pe generaţiile admise la Universitatea Harvard între 1942 şi
1944. Universitatea avea ca studenţi atunci doar băieţi. În studiul său, el a admis ca definiţie a sănătăţii mentale
capacitatea individului de a rezolva probleme El a considerat succesul ca fiind dat de: veniturile mari, rolul
profesional şi recunoaşterea socială.

În grupul de succes, s-au identificat preşedinţi de corporaţii şi chiar câştigători ai premiului Nobel. În acest grup,
în general, indivizii făceau parte din clasa de mijloc şi împărtăşeau valorile ei: căsătoria, copiii, casa tendinţă de
a acumula bunuri.Ei au bune abilităţi de a relaţiona cu ceilalţi şi de a munci. în plus, ei ştiu să se joace, practică
sporturi şi îşi iau cel puţin o lună de vacanţă pe an. Au prieteni, unii dintre ei menţinându-se ca prieteni încă din
copilărie sau din liceu, între 25 şi 55 de ani, ei sunt activi, harnici la locul de muncă, pentru ca la 55 de ani să
aprecieze mai mult viaţa de familie şi preocuparea pentru copii. Chiar dacă în timpul vieţii au avut parte de
pierderi grave (un copil care a murit, o persană iubită ce a suferit un accident, un handicap), ei au manifestat
mecanisme de adaptare (coping) mature, făcând faţă situaţiei în mod constructiv.

Bărbaţii de succes aveau un bun ataşament în copilărie faţă de mamă, cu internalizarea valorilor familiei. Ei s-au
zbătut pentru identitatea lor, pentru a se desprinde de controlul matern şi, la final, şi-au internalizat valorile
mamei şi ale familiei de origine. Bărbaţii de succes au avut mame care au crezut în ei şi i-au împins mereu să se
lupte pentru poziţii bune.

Opusul îl reprezintă bărbaţii cu mai puţin succes. Printre ei se numără indivizi care au cunoscut închisoarea,
divorţul, dificultăţile în relaţiile cu ceilalţi şi cu instituţiile (locul de muncă), au avut dificultăţi în a-şi păstra
locul de muncă şi numeroase probleme de sănătate. Unii încă mai locuiesc cu mamele. O mare parte au fost
căsătoriţi de mai multe ori. Mecanismele de adaptare utilizate în situaţii dificile au fost mai defensive,
continuând să nege, să mintă, aşa cum fac copiii. Nu prea au prieteni şi nici programe de recreare, de
amuzament şi relaxare.

Studiul lui Vaillant susţine natura psihosomatică a numeroase boli fizice (cauzate de stres). Se dovedeşte ca
oamenii cu o sănătate mentală bună au mai puţine probleme de sănătate fizică.
Artiştii nu fac parte din grupul studiat de Vaillant şi se pare că modul lor de a funcţiona şi de a se adapta e
diferit, deşi nu se ştie cum. Nu se prea cunosc cauzele inspiraţiei artistice.

Adesea se consideră însă geniul ca fiind apropiat de nebunie.

Trecând în revistă studiile existente, Haynal (2002) arată că aproximativ jumătate dintre copiii care au trecut
prin suferinţe considerabile (moartea unui părinte, catastrofe, război etc.) reuşesc să se salveze (au o bună
rezilienţă) şi să devină personalităţi cunoscute. Mulţi dintre ei ajung să exceleze în artă, dar şi în ştiinţe.

Au fost identificaţi câţiva factori de risc care creează vulnerabilitate pentru sănătatea mentală a copilului:

–          a creşte într-o casa cu certuri şi tensiuni: „A fi martor la violenţe în copilăria mică reprezintă o moştenire
ce se va face simţită în perioada adolescenţei, mai ales la băieţi”. De fapt, autorii confirmă alte cercetări
existente care arată că în cazul băieţilor la vârsta adolescenţei vor apărea tulburări de comportament prin
externalizare, iar în cazul fetelor prin internalizare (depresie) ; o divorţul părinţilor; prezenţa figurii masculine, a
tatălui, este importantă în dezvoltarea copilului, dar efectul negativ al absenţei tatălui, mai ales în cazul băieţilor,
e mai mic decât cel al unei prezenţe masculine violente;

–          moartea unui frate sau a unui părinte;

–          sărăcia.

Opusul, factorii puternic predictori de succes, sunt:

–      relaţionarea facilă cu ceilalţi (copii sensibili, tandri);

–      absenţa problemelor de somn sau de conduită alimentară;

–       nivelul de energie crescut.

Tot un factor favorabil îl constituie prezenţa în viaţa copilului a unei persoane din afara familiei (vecin, rudă,
profesor etc.) cu care copilul are o relaţie mai specială. Aceasta persoană va juca rolul unui important factor de
rezilienţă pentru copil.

Băieţii şi fetele au sensibilităţi diferite la aceşti factori. De exemplu, moartea unui frate afectează profund băieţii
şi mai puţin fetele. Moartea tatălui le poate marca mai mult pe fete, mai ales că adesea acest eveniment duce la
creşterea responsabilităţii lor în viaţa familiei. în general, se pare că a avea grijă de fraţii mai mici (fără a
exagera responsabilitatea copilului mai mare) duce la creşterea încrederii în sine şi la dezvoltarea abilităţilor
parentale.

Educatorii, învăţătoarele, profesorii sunt persoane foarte importante în evoluţia copiilor şi a tinerilor şi pot
marca pe viaţă evoluţia individului.

Copiii cu dizabilităţi au o imagine de sine negativă, ceea ce le accentuează handicapul obiectiv. Este necesară o
preocupare specială pentru ameliorarea imaginii de sine a acestor copii, ca şi a abilităţilor verbale, mentale şi
sociale.

2.7  Eul şi persoana / personalitatea

Şi în legătura cu relaţia dintre Eu şi persoană/personalitate există poziţii contrare.
Separarea Eu-lui de persoană / personalitate îşi are originea după părerea noastră, într-o controversă ceva mai
veche, şi anume în cercetarea diverşilor psihologi de a răspunde la întrebarea: Eul este anterior sau posterior
personalităţii?
Rădulescu-Motru este şi el la fel de categoric: eul premerge personalităţii, bunul simţ ne spune că eul este
anterior personalităţii; eul este sâmburele catalizator al personalităţii, fermentul şi nu tiparul ei, el are o putere
reglatoare, dar nu constitutivă.
S. L. Rubinstein (1957), de exemplu, nota: „Fiecare persoană este subiect în sensul Eu-lui”, dar noţiunea de
persoană, în contextul psihologiei, nu poate fi redusă la noţiunea de subiect în acest sens specific, îngust”. Când
se referă la sens restrâns, deci la Eu, Rubinstein are în vedere subiectul activităţii conştiente, voluntare. Or, arată
el, conţinutul psihic al persoanei umane nu este epuizat de motivele activităţii conştiente, el mai cuprinzând
diversitatea tendinţelor care nu au devenit conştiente, ca şi stimulările activităţii involuntare.

P Janet, H. Wallon, care au studiat evoluţia ontogenetică a copilului, au răspuns fără nici un dubiu: eul este
ultima achiziţie a vieţii psihice, el se află la sfârşitul şi nu la începutul evoluţiei psihice.

În sfârşit, nu trebuie trecută cu vederea nici o altă concepţie, deşi pare a fi curioasă şi gratuită, potrivit căreia Eul
nici nu este necesar personalităţii, el putând lipsi fără ca personalitatea să se resimtă.

Revenind la relaţia dintre eu şi persoană/personalitate, considerăm că ea este asemănătoare celei dintre Eu şi

conştiinţă. Fără a fi identice, Eul şi persoana /personalitatea nu sunt nici despărţite, ci într-o continuă
interacţiune şi interdependenţă. Faptul că ele nu coincid, nu reprezintă unul şi acelaşi lucru şi că nu poate fi
tăgăduit. Eul este doar nucleul personalităţii, doar un fapt de conştiinţă individuală, pe când personalitatea se
extinde în mediu, îşi trage şi îşi interiorizează numeroasele sale elemente sociale, profesionale, chiar cosmice.
Iată cât de bine era intuită distincţia dintre Eu şi persoană/personalitate de către Rădulescu-Motru:
„Personalitatea se cristalizează în jurul Eu-lui, dar în structura sa în afară de Eu se cuprind şi alte elemente
sufleteşti. Eul este licărirea de fulger care dezvăluie încotro merge anticiparea sufletului. Personalitatea
este maşinăria solidă care mijloceşte realizarea anticipaţiei. Eul trăieşte în clipita actualităţii, personalitatea în
durata trecutului. Unul este momentul, celălalt vectorul forţei,,. Dar în afara acestor diferenţe fireşti, ceea ce
trebuie subliniat în primul rând este unitatea şi interdependenţa dintre Eu şi persoană/ personalitate. „Fără Eu –
scria în continuare Rădulescu-Motru – personalitatea omului ar fi o sistematizare oarbă de tendinţe,
asemănătoare instinctelor. Fără personalitate, Eul omului ar fi un caleidoscop fără valoare”. Iar concluzia lui era
fără nici un dubiu: Eul şi personalitatea trebuie să meargă împreună. Dinamica Eu-lui influenţează dinamica
personalităţii, ridicarea lui echivalează cu ridicarea personalităţii până la nivelul principiilor morale şi ideale, în
timp ce coborârea lui înseamnă, în cazuri mai grave, disoluţia personalităţii. De asemenea, nivelul de dezvoltare
a Eu-lui influenţează nivelul de dezvoltare al personalităţii: când Eul este mai dezvoltat, mai amplu, creşte
gradul de conştientizare, de adâncire a gândirii, se amplifică posibilitatea de direcţionare al întregului
comportament al persoanei; când însă Eul este mai puţin dezvoltat, persoana are impresia că nu ştie cine este, ce
vrea, este derutată. Aşadar, Eul şi personalitatea sunt consubstanţiale, se formează şi evoluează concomitent. Nu
ne năştem nici cu Eu, nici cu personalitate, ci dobândind Eul vom deveni personalităţi. Nu este deloc
întâmplător faptul că omul devine personalitate, atunci când ajunge la conştiinţa de sine, deci când se formează
ca Eu, şi nici faptul că degradarea Eu-lui duce inevitabil şi invariabil la degradarea personalităţii”.
 

Cap III. STUDIEREA ŞI EVALUAREA ÎN PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

Criteriul de bază în determinarea valorică a teoriilor de personalitate este posibilitatea de a fi verificată
experimental.

Cercetarea bazată pe teorie, permite a stabili dacă, în cadrul fenomenului dat precum şi între anume fenomene,
există într’adevăr relaţii reciproce. Deşi s-ar putea experimenta şi contra teoriei cu scopul de a obţine rezultate
neaşteptate, ce ar contrazice teoria respectivă.

Pentru verificarea teoriei (ea servind bază metodologică a cercetării) apelăm la presupuneri, numite în ştiinţă
ipoteze.
În felul acesta experimentul serveşte drept indicator de validitate sau de neadecvatitate a teoriei.

Cu cât ipotezele verificate experimental confirmă postulatele teoretice cu atât teoria este considerată ca adecvată
pentru a explica esenţa fenomenelor.

De ce avem nevoie de studierea personalităţii?

1. Abordarea ştiinţifică de studiere a personalităţii

2. Strategiile de cercetare, mai des aplicate

          metodele aplicate (observarea, experimentul) au menirea de a culege informaţii sau fapte cu scopul de a
explica cauzele comportamentului.

          de a confirma validitatea teoriei respective.

          teoria precede şi fundamentează cercetarea.

Piatra triunghiulară a cercetării ştiinţifice este verificarea experimentală a ideilor teoretice:

-stabilirea faptelor şi corelarea variabilelor.

Metodele aplicate trebuie:

          să corespundă scopurilor.

          să fie verificabile, repetabile.

Pentru verificarea concluziei în cazul aplicării unei metode pot fi încercate şi altele.

De ce se apelează la verificarea experimentală şi nu ne limităm la observaţiile de caz?

Prioritatea:

          intoleranţa faţă de greşeli

          evitarea subiectivismului

          înaintarea ipotezelor cauzale

          aprecierea se face în raport cu scala-standard

Strategiile – trei:

          clinice

          analize corelative

          experiment formativ

Obiectul psihologiei clinice în studierea personalităţii este constituit de studiul şi înţelegerea subiecţilor singulari
şi a conduitelor lor în cadrul interacţiunii directe a psihologului cu aceştia.

Deşi datele sunt „subiective”, interacţiunea permite accesul la procesele, inaccesibile observaţiei, care stau la
baza comportamentelor observate şi măsurate cu ajutorul tehnicilor „obiective” ale psihometriei.

În timp ce metoda experimentală studiază psihologia omului în general, cu scopul explicit sau implicit de a
realiza generalizări, metoda clinică urmăreşte un scop mai practic:

ea vizează realizarea unei evaluări sau a unui diagnostic, urmate deseori de o prescripţie terapeutică.

3.1.  Observaţia
Toate cercetările (studierea bolnavului, stabilirea dependenţelor corelaţionale, experimentul de laborator) au în
bază metoda observaţiei.

„Observaţia este definită ca acţiune de a privi cu atenţie fiinţele, lucrurile, evenimentele, fenomenele pentru a le
supraveghea şi a trage concluzii asupra acestora”. Ca metodă ştiinţifică, observaţia constă în înregistrarea
sistematică, prin simţuri, a caracteristicilor şi transformărilor obiectului studiat.

A observa nu înseamnă a vedea. Când „vedem” obiectele se impun privirii noastre, când observăm – dezvoltăm
o atitudine activă, căutăm, selectăm, ne punem întrebări. Prin observaţie noi organizăm ceea ce vedem, realizăm
simultan două acţiuni: analizăm, disecăm fapte sau situaţii, apoi le reconstruim (sinteză), le caracterizăm, le
atribuim un anume sens.

Prin urmare observaţia ştiinţifică este totdeauna o observaţie polemică, întrucât ea confirmă sau infirmă o teză
anterioară (un scop, ipoteză).

Cu toată abordarea ştiinţifică, minusul constă în aceea că nu găsim decât ceea ce căutăm şi nu căutăm decât ceea
ce corespunde credinţelor, aşteptărilor şi convingerilor noastre (fundamentate ştiinţific sau nu).

– Observaţia directă, direct cu ajutorul simţurilor

– Observaţia indirectă, implică o serie de inferenţe şi ipoteze.

O proprietate observabilă este indicatorul fidel al unei proprietăţi doar dacă între acestea două există o relaţie
constantă.

Observaţia bazată pe introspecţie se consideră a fi indirectă.

Vom deosebi observaţia ca metodă de cercetare care vizează obţinerea unor date „obiective”, precise,
reproductibile şi verificabile de observaţia clinică ce îşi propune descrierea unui subiect în singularitatea lui.

Ce observăm?
Pentru a se delimita de abordarea reflexivă, speculativă a filosofilor şi a face din psihologie o disciplină
ştiinţifică, psihologii au instituit comportamentul ca obiect principal al studiului lor.

Comportamentul este ansamblul actelor – produse de om sau animal – accesibile observaţiei directe (I. Dafinoiu,
2002, p.67).
Conţinutul acestei noţiuni este extrem de divers şi se situează la diverse nievluri:

          neurofiziologic – a roşi, a transpira;

          motric – a ridica braţul, a rămâne cu gura căscată;

          al tranzacţiilor individului cu mediul fizic – a închide o uşă, a ocoli;

          al tranzacţiilor între indivizi – a răspunde la salut, a ameninţa, etc.

Comportamentul este o proprietate atât de generală viului, încât am putea spune că nu există “non-
comportament”. În orice moment un organism viu – pentru a se adapta la mediu şi a supravieţui – produce un
comportament.

În cazul omului, observaţia (pentru a nu greşi, deruta) trebuie să ţină cont de caracteristicile esenţiale ale
activităţii (omul dispune de conştiinţa de sine):

-organizarea şi

-finalitatea,

adică observatorul să se situeze la acel nivel al observaţiei care integrează organizarea şi finalitatea
comportamentelor. În acest caz, noţiunea cea mai potrivită este cea de conduită. Aceasta poate fi definită ca
“ansamblul de acte (de răspunsuri) caracterizate printr-o organizare impusă de finalitatea urmărită, conştient sau
nu, raţional sau nu, de către organism”.
Odată cu dezvoltarea tehnicilor de psihoterapie cognitiv-comportamentală – termenul de comportament nu se
mai reduce doar la manifestările motorii direct observabile, ci includ în sfera noţiunii de comportament şi alte
două tipuri de comportament:

          gândurile sau comportamentul cognitiv şi

          sentimentele, emoţiile sau comportamentul psiho-emoţional.

Astfel, conform teoriei celor 3 sisteme (Lang), anxietatea unui individ se poate manifesta la nivelul a trei
comportamente:

          motor – evitarea obiectului anxiogen;

          cognitiv, – “Nu voi reuşi!”;

          emoţional şi fiziologic – frică, palpitaţii;

Indiferent de nivelul de analiză al comportamentului şi de obiectivele evaluării acestuia, trebuie avute în vedere
următoarele etape:

          selectarea şi definirea comportamentului – ţintă în termeni concreţi, observabili; definirea proprietăţilor
pertinente pe care se sprijină recunoaşterea primelor regularităţi comportamentale; A identifica înseamnă a
recunoaşte un obiect şi a-l introduce într-o clasă adecvată;
          pentru a asigura un caracter sistematic al observaţiei vom apela la un ghid, grilă. Grilele conţin mai multe
unităţi de comportament ce urmează a fi observate;

          se vor stabili proceduri de codare şi înregistrare a caracteristicilor comportamentale;

          eşantionarea comportamentelor. Aceasta asigură un caracter reprezentativ a informaţiilor obţinute şi prin
aceasta generalizarea lor.

Pentru a spori gradul de validitate  a cercetării va trebui:

          stabilit gradul de variabilitate al comportamentului în funcţie de diverse condiţii

          eşantionarea timpului, care presupune ca observaţia să se desfăşoare sistematic. O bună eşantionare a
timpului prevede:

          frecvenţa comportamentului

          variabilitatea lui

          specificitatea situaţională a acestuia

          posibile schimbări în timp

          complexitatea sistemului de înregistrare.

          eşantionarea subiecţilor în cazul când este dificil şi neeconomic să observăm toţi subiecţii disponibili (ex:
într-o clasă de elevi).

3.2.   Interviul psihologic

Interviul este o situaţie socială de schimb conversaţional între două persoane cu scopul culegerii de informaţii
într-un cadru specificat. Pentru a fi psihologic, interviul trebuie să aibă obiective psihologice şi să fie purtat după
anumite reguli impuse de psihologia persoanei.

Cadrul este determinat de rolurile şi aşteptările persoanelor angajate în schimbul conversaţional: loc, durată,
înregistrarea, anonimatul sau nonanonimatul, etc.

Interviu/consultaţie: interviu, când convorbirea are loc la iniţiativa psihologului; cel de consultaţie, când cererea
este formulată de beneficiarul convorbirii.

Diferenţele între o conversaţie şi un interviu psihologic:

1 – Conversaţia – lipsită de un scop explicit, menţionat;

1 – Interviul psihologic – are un obiectiv explicit menţionat, dacă există un acord formulat explicit privind
domeniul;

2 – Conversaţia – se evită repetarea întrebărilor la care nu se primesc răspunsuri;

2 – Interviul psihologic – repetiţia întrebărilor este necesară şi indicată (contribuie la verificare şi consecvenţă),
modelarea aceleiaşi întrebări poate provoca noi informaţii;

3 – Conversaţia – ambii participanţi pot adresa întrebări;

3 – Interviul psihologic – doar psihologul pune întrebări;

4 – Conversaţia – ambii au posibilitate de a-şi exprima interesul cu privire la temele care apar în timpul
conversaţiei; să-i oferi un feedback;

4 – Interviul psihologic – interesul, cât şi ignoranţa, sunt exprimate doar de psiholog, acestea servind modalitate
prin care se pot obţine mai multe informaţii;

5 – Conversaţia – depinde în mare măsură de cunoştiinţele comune, împărtăşite;

5 – Interviul psihologic – obiectivul interviului este de a provoca respondentul să verbalizeze, în mod explicit,
cunoştinţele şi credinţele în relaţie cu tema propusă.

Mecanisme şi procese psihologice implicate în interviul clinic

Interviul psihologic îşi atinge scopul numai în cazul în care psihologul îi stimulează disponibilitatea şi
multitudinea de trăiri interne, îl ajută să-şi formuleze gândurile.

Interesându-se nu doar de fapte observabile, ci îndeosebi de ceea ce simte şi gândeşte interlocutorul său,
psihologul trebuie să fie conştient de faptul că, în relaţia duală fiecare induce celuilalt gânduri, emoţii,
comportamente. Astfel apare întrebarea: “În ce măsură spaţiul intersubiectiv activează comportamente, trăiri,
gânduri susceptibile a fi generalizate, a fi prototipul relaţiilor sociale (verbale şi nonverbale) care fac din subiect
să fie ceea ce este?”.

În ceea ce urmează propunem o scurtă trecere în revistă a unor procese şi mecanisme psihologice pe care spaţiul
psihosocial intersubiectiv al convorbirii psihologice le activează:

.      1. Înţelegerea empatică a interlocutorului de către psiholog – adică cadrul intern de referinţă a altuia, se
produce în timp, până la identificarea subiectului cu obiectul. Deci empatia nu este o stare, ci mai degrabă o
mişcare perpetuă, o oscilaţie între diferenţă şi similitudine.

În interviul clinic, psihologul trebuie să controleze procesul de identificare în aşa fel încât să poată face acest
fapt fără a trăi iluzia identităţii pacientului.

Dacă maturizarea psihosocială are la bază decentrarea Eu-lui (J. Piaget), adică posibilitatea individului de a se
raporta la aceeaşi realitate din mai multte puncte de vedere – atunci introiectarea de către client a atitudinilor şi
punctelor de vedere ale psihologului poate contribui la maturizarea psihosocială a acestuia.

2. Proiecţia – proces prin care nişte conţinuturi psihologice interne sunt deplasate în exterior. Din puntul de
vedere al psihanalizei este o operaţie prin care subiectul expulzează din sine şi localizează în altul, persoană sau
lucru: calităţi,

sentimente,

dorinţe,

chiar “obiecte”, pe care nu le cunoaşte sau le refuză în sine însuşi.

Interviul psihologic – implicit sau explicit – face ca subiectul răspunzând la întrebări să se confrunte cu propria
imagine. În această confruntare proiecţia ca mecanism de apărare poate genera diverse atitudini la care nu ne
aşteptam.

3. Transferul – fiecare intră într-o relaţie cu celălalt, implicând toată istoria personală, fapt care interacţiunile
sociale sunt construite cu ajutorul modelelor interne ale fiecăruia. Din acest punct de vedere transferul
desemnează tocmai acest proces de actualizare în cadrul unei relaţii anume a unor modalităţi relaţionale
inconştiente şi care îşi au originea în istoria personală a individului, îndeosebi în copilăria sa. Altfel zis “nu
putem să nu transferăm” experienţa noastră anterioară (inclusiv angoase, fantasme, etc.) atunci când intrăm în
relaţie cu cineva.

4. Contratransferul – fenomenele transferenţiale se manifestă şi la nivelul psihologului ceea ce desemnează

contratransferul ca ansamblu de reacţii inconştiente ale clinicianului faţă de manifestările transferenţiale ale
interlocutorului său. Freud vedea contratransferul ca fiind rezultatul “influenţei bolnavului asupra sentimentelor
inconştiente ale medicului” şi gândea că analistul “nu merge mai departe decât îi permit propriile complexe şi
rezistenţe interioare”.

5. Comunicarea nonverbală – comunicăm cu ajutorul cuvintelor, modulaţiilor vocii, corpului, posturilor,

gesturilor şi expresiilor mimice.

În cazul unui discurs: 55% – a impactului revine limbajului corporal, 38% – tonului vocii şi 7% – conţinutului
verbal.

Cuvintele formează conţinutul; posturile, gesturile, expresiile mimice formează contextul comunicării.

Câteva aspecte mai importante ale contextului:

          Teritoriul

          Mişcările

          Spaţiul intim (distanţa intimă, personală, socială, publică)

          Poziţia spaţială – (<450 – 900optim)

          Contactul corporal

          Vocea

          Privirea, ş.a.

          Arta de a pune întrebări.

3.3.  Metoda biografică sau anamneza

Metoda presupune studierea detaliată a comportării individului ca urmare a îmbolnăvirii, pe o perioadă
îndelungată – istoria. Această abordare este, de obicei, aplicată în medicina clinică cu scopul diagnosticului
(cauzele) şi tratării persoanelor (recuperarea) având probleme psihologice. Biografia pune în valoare specificul
unei persoane, sfera motivaţională, conflictele, prejudecăţile, orientările valorice, modelele de interacţiune
socială.

Prioritatea aplicării acestei metode:

          ia în considerare întreaga gamă uneori contradictorie, de trăsăsturi individuale ale personalităţii

          este unica cale de studiere a unor fenomene rar întâlnite, de exemplu de dezintegrare a personalităţii

Neajunsuri:

          nesiguranţa că concluziile au în bază legăturile de cauză şi efect preconizate.

          studierea unor persoane nu ne permite să facem generalizări largi.

          caracterul retrospectiv al amintirilor face ca amintirile să fie în careva măsură denaturate.

          studiul şi concluziile pot fi influenţate de aspectul subiectiv al cercetătorului.

3.4.     Metoda corelaţională

Contrar metodelor anterioare, metoda corelaţională are drept scop stabilirea relaţiilor dintre evenimente,
componente (variabile) şi în cadrul lor. Variabila – orice valoare  care poate fi măsurată şi a cărei expresie
cantitativă poate varia în cadrul unui anume continuum. Ex: anxietatea – continuum, cu scala Spealberger,
oamenii au manifestări diferite. Pentru a stabili gradul de interdependenţă, de influenţă reciprocă a variabilelor
se apelează la coeficientul de corelaţie (liniar după Pearson). Acest coeficient ne mai arată şi orientarea
(vectorul) influenţei. Coeficientul cuprinde orientarea de la -1(dependenţa inversă), 0, până la +1 (influenţă
totală). Zero desemnează lipsa de corelaţie. Cele mai sigure corelaţii se cuprind între ±30 şi ±60 (Hjelle L.,
Ziegler D., Teorii licinosti, Osnovnâie pologenia, issledovania i primenenie, Ed. Piter, Sankt-Petersburg 2001,
p.65 (rus). Personality Theories. Basic assumptions, research and applications).

Corelaţia pozitivă desemnează că valorile înalte ale unei variabile au tendinţa de a fi legate de valorile înalte ale
altei variabile. Şi din contră valorile mici ale unei variabile sunt legate de valorile mici ale altei variabile. Ex:
relaţia dintre masa corpului şi vârstă.

Corelaţia negativă ne desemnează că valorile înalte ale unei variabile sunt în relaţie cu valorile joase ale altei
variabile. Ex: frecvenţa la cursuri şi rezultatele la examene, modestia şi tenacitatea.

3.5.       Metoda experimentală

Este unica de a stabili legăturile de cauză şi efect, adică măsura în care schimbarea unei variabile influenţează
altă variabilă. Variabila cu care se manipulează – independentă; cea influenţată se numeşte dependetă. Grup
experimental şi grup de control.

Experiment formativ.

Metoda Prioritatea Neajunsurile

1. Demonstrează complexitatea şi unicitatea 1. Nu asigură o bază sigură de formulare a
individului generalizărilor
2. Rezultatele pot fi influenţate de interesele şi
aptitudinile personale ale cercetătorului
2. Este în afara condiţiilor artificiale şi de 3. Nu asigură evidenţierea relaţiilor de cauză şi
Studiul clinic laborator efect dintre variabile
1. Asigură studierea unui cerc larg de 1. Nu permite a concluziona că variabilele sunt
variabile, referitoare la deosebirile individului într-o legătură de cauză şi efect
2. Studierea variabilelor în condiţii naturale, 2. Poate provoca nedumeriri, ca urmare a
reale ale vieţii influenţei unei variabile „terţe”
3. De a prezice provocarea unei variabile ca 3. Validitatea scalelor de autoapreciere poate fi
Corelaţională urmare a acţiunii variabilei aplicate pusă la îndoială
Experimentală 1. Permite depistarea unor variabile cu care să1. Cercul de fenomene supus studiului în condiţii
 se manipuleze, precum o considerăm de laborator se îngustează
2. Este mai greu de a extrapola concluziile din
condiţiile de laborator asupra  condiţiilor sociale
2. Stabileşte legăturile de cauză şi efect reale
3. Studierea variabilelor poate fi influenţată de
3. Culegerea de date, fixarea şi analiza lor pot artefaptele experimentale (ce e bine,
fi considerate ca obiective subiectivismul experimentatorului)
 

3.6.  Metoda testelor

Oamenii prezintă variaţii foarte mari în ceea ce priveşte caracteristicile de personalitate şi abilităţile mentale.

Funcţia principală a testelor este de a măsura diferenţele dintre indivizi sau dintre reacţiile aceluiaşi individ în
diferite situaţii.

Cu ajutorul testelor putem obţine, într-un timp relativ scurt, informaţii cuantificabile şi obiective despre
caracteristicile psihologice ale subiectului testat.

Testul reprezintă o probă standardizată din punct de vedere al sarcinii propuse spre rezolvare, precum şi a
modalităţilor de cotare şi interpretare a rezultatelor. În prezent circa 10.000 teste. Putem distinge următoarele
categorii:

          teste de inteligenţă şi dezvoltare mentală – aptitudini cognitive, nivelul dezvoltării caracteristicilor
intelectuale (scalele Stanford-Binet, Wechsler – David Wechsler)

          teste de aptitudini şi capacităţi – măsurarea aptitudinilor de grup şi specifice (născut Lespezi, jud. BAcău
1896 New-York 1981)

          teste de personalitate:

a)de personalitate

– asociative (testul asociaţilor verbale Meninger, Rorschach)

– constructive (test apercepţiei tematice)

– de finisare (Rosenzweig, Rotter)

– expresive (Machover)

– alegerii (Szondi)

b)tehnici proiective – relevarea conflictelor neconştientizate, frici, nelinişti, Ex:

          teste de cunoştinţe sau docimologice – măsurarea cunoştiinţelor

Un test este util dacă scorurile obţinute sunt atât fidele cât şi valide:

          sunt fidele atunci când sunt reproductibile şi constante

          sunt valide atunci când ele măsoară ceea ce le-a fost menit să măsoare

Testele predestinate în apreciaerea unei trăsături de personalitate presupun că trăsătura dată este prezentă în
majoritatea cazurilor şi este semnificativă în structura personalităţii. Pintre acestea figurează Spielberger 1970
(anxietate), Rotter, 1966 (locul controlului), Zuckerman 1976 (tendinţei către succes), Snyder 1974 (scala
autocontrolului).

Există şi teste de autoevaluare mai complexă– de obicei de orientare clinică: Ex: 16 PF elaborat de R. Cattell
(1965), conţine 187 de întrebări şi măsoară 16 factori; MMPI (Hathaway, McKinley 1943). Scala conţtiinţei de
sine (Self-Conscionsness Scale, Fenigstein 1975) constă din 2 subscale – de autoapreciere de sine (Eu mult mă
gândesc asupra mea) şi de autoapreciere socială (Eu nu sunt indiferent cum arăt) (Hjelle, Ziegler, p.86).

Cap IV. TEORII ALE PERSONALITĂŢII

4.1.Criteriile utilizate în evaluarea teoriilor personalităţii.

Vreme îndelungată, în perioada de constituire a psihologiei ca ştiinţă, o mare parte a preocupărilor sale erau
îndreptate asupra înţelegerii personalităţii umane.

Din această perspectivă personalitatea  a fost definită ca pattern distinctiv şi caracteristic (Atkinson R. et

al.,613) al gândirii, afectivităţii şi comportamentului, care defineşte stilul personal al unui individ şi influenţează
interacţiunea acestuia cu mediul. În contextul dat psihologia personalităţii încearca:
-să descrie şi să explice diferenţele interindividuale şi,

-să sintetitizeze, într-o viziune integratoare asupra persoanei, numeroasele procese care pot influenţa
interacţiunile individului cu mediul – interacţiuni biologice, de dezvoltare, învăţare, gândire, afectivitate,
motivaţie şi interacţiune socială.

În acest capitol, vom prezenta cele patru direcţii majore de abordare a personalităţii şi metodele empirice  la care
acestea fac apel pentru a măsura sau evalua diferite aspecte ale personalităţii.

Trebuie de reţinut că actualmente mulţi dintre psihologi preferă o orientare eclectică: ei combină elemente
provenind din abordări diferite, pentrun a ajunge la o viziune integratoare proprie. Unii chiar declară că nu aderă
la nici una dintre teoriile existente, întrucât ei nu fac altceva decât să studieze în mod empiric anumite probleme
care îi preocupă

Ion Dafinoiu (2002) specifică următoarele:”Conceptul de persoană desemnează individul uman concret.
Personalitatea, dimpotrivă, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul înţelegerii şi explicării-
la nivelul teoriei ştiinţifice- a modalităţii de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează persoana ca organism
psihofiziologic”. Personalitatea se referă la ansamblul sistemelor organizate care determină conduita. Ea
(conduita) se distinge de comportament, care nu este decât actualizarea vizibilă a elementelor pesonalităţii, într-
o anume situaţie.

Pentru a atinge acest obiectiv, psihologia ştiinţifică preferă sa opereze cu relaţii şi concepte simple, se aplică
teste empirice şi se folosesc metode de cercetare cât mai precise.
Teoria este un sistem de idei,principii şi construcţii mintale consonante, elaborate pentru a analiza şi interpreta
diversele manifestări ale individului uman. În context psihologic teoria personalităţii va cuprinde:

–          dezvoltarea personalităţii;

–          motivaţia;

–          structura personalităţii

Drept urmare teoriile axate pe dezvoltare studiază fenomenul  personalităţii prin prisma aspectelor dinamice ale
comportamentului uman (E.Erikson, K.Rogers).

Cele axate pe motivaţie au în bază analiza proceselor de schimbare, modificare şi transformare a aspectelor
motivaţionale ale individului (A.Maslow).

Personalitatea poate fi reprezentată şi ca totalitate de trăsături ca categorie relativ independentă, ca calităţi ce

condiţionează comportamentul social al individului (G.Allport,R.Cattel,H.Eysenck,C.-G.Jung)

Luând în considerare numărul mare de alternative posibile ale teoriilor personalităţii, se pune problema evaluării
acestora.

Dincolo de valoarea descriptivă şi predictivă se caută criteriile care pot fi utilizate pentru evaluare. După
frecvenţa utilizării lor în interpretările psihodiagnostice, A. Cosmovici (1992, pp. 16-24) grupează teoriile
personalităţii în trei mari categorii: „teoria trăsăturilor, teoriile psihodinamice şi teoriile comportamentului, care
deşi ne ajută să diagnosticăm într-un mod sau altul, nu duc la o imagine de ansamblu despre care vorbesc adepţii
metodelor clinice”. Într-adevăr, o analiză în detaliu a fiecărei categorii evidenţiază importante limite în
explicarea structurii personalităţii. Problema rămâne deschisă, punctele de vedere teoretice oferă o mare
eterogenitate a conceptelor. O cauză a acestei mari diversităţi de opinii este legată de prezumţiile de bază asupra
naturii umane.Aceste prezumţii reprezintă descrieri relativ comune, cu dimensiuni bipolare, în care teoreticienii
plasează termenii de bază, specifici conceptelor elaborate. Concret, este vorba de un continuum bipolar în care
se poziţionează orice teorie a personalităţii şi care cuprinde următoarele aspecte:
a) LIBERTATE – DETERMINISM: prezumţie după care persoana este capabilă să preia influenţele mediului şi
să le orienteze în propriul său comportament sau comportamentul este cauzat de acţiunea unor evenimente şi nu
există libertate;
b) RAŢIONALITATE – IRAŢIONALITATE: dimensiune care vizează gradul în care persoana este capabilă să
acţioneze raţional. Are omul o existenţă raţională care-i determina acţiunea sau este direcţionat de forţe
iraţionale ?
c) HOLISM – ELEMNTARISM: din punct de vedere holistic, comportamentul uman poate fi explicat studiind
persoana în totalitate, nefiind posibilă reducerea întregului la părţile sale componente. Poziţia elementaristă
explică comportamentul prin investigaţii ale aspectelor particulare independente de ansamblu;
d) CONSTITUŢIONALISM – ENVIRONMENTALISM: prezumţie care se referă la importanţa aspectelor
ereditare sau a influenţelor mediului în explicarea naturii umane şi a comportamentului;
e)    SCHIMBARE – UNIFORMITATE: vizează măsura în care individul este sau nu capabil de schimbări
fundamentale în timpul vieţii, dacă personalitatea de bază are posibilităţi reale de schimbare în timp;
f)      SUBIECTIVITATE – OBIECTIVITATE: dacă existenţa umană este influenţată în mare măsură de
experienţa subiectivă sau de exterior, de factori obiectivi;
g) ACŢIUNI GENERATE DE STIMULI INTERNI – ACŢIUNI GENERATE DE STIMULI EXTERNI: se referă la
cauzele reale ale acţiunilor umane. Sunt aceste acţiuni generate de stimuli interni ori sunt simple răspunsuri la o
serie de stimuli externi?
h) HOMEOSTAZIE – HETEROSTAZIE: această dimensiune este în legătură cu motivaţia umana. Sunt indivizii
motivaţi în primul rând, în mod exclusiv, pentru reducerea tensiunii interne şi realizarea unei stări de echilibru
intern sau motivaţia de bază este direcţionată spre dezvoltare, căutare şi auto-acuzare?
i) COGNOSCIBILITATE – INCOGNOSCIBILITATE: poate fi natura umană cunoscută în termeni ştiinţifici sau
potenţialul ştiinţific al cunoaşterii este transcendent, depăşind posibilităţile cunoaşterii?
Considerăm utilă trecerea în revistă a principalelor limite ale teoriilor personalităţii şi a valorii lor pentru
cunoaşterea psihologică a persoanei.

Puternic Moderat Slab Mediu Moderat Puternic

Adler, Freud,
Maslow, Skinner,
1.Libertate Bandura,
2.Determinism Rogers Kelly Murray
Allport Erikson
Maslow,
Rogers,

Bandura,

Allport,

Murray,
1.Raţionalitate Adler,
2.Iraţionalitate Kelly Erikson
Freud
Adler, Allport,
Maslow, Murray,

Rogers, Kelly,
1.Holism Skinner,
2.Elementarism Erikson Freud
Bandura
Rogers, Adler, Skinner,
Kelly, Allport, Bandura,
1.Constituţionalism
2.Enviromentalism Freud Murray Erikson
Maslow
Skinner,
Bandura,

Maslow,

Rogers,
1.Schimbare Murray, Adler,
2.Uniformitate Erikson Kelly Freud
Allport
1.Subiectivitate Adler, Murray Allport Bandura Erikson Skinner
2.Obiectivitate Maslow,
 Rogers,

Kelly

Adler,
Maslow,
Freud,
Rogers, Murray,
1.Stimulare internă
2.Stimulare externă Allport Erikson
Bandura Skinner
Adler,
Maslow,

Rogers,
1.Homeostazie Freud,
2.Heterostazie Murray Allport
Erikson
Adler,
Maslow,
Freud,
Skinner, Rogers,
1.Cognoscibilitate Allport,
2.Incognoscibilitate Bandura Erikson Kelly
Murray
 

Tabel: Poziţia teoreticienilor faţă de prezumţiile de bază asupra naturii umane (după Hjelle L.şi Ziegler
D.,Sankt-Peterburg, p.576)

4. 2  Teorii ale personalităţii şi cunoaşterea psihologică a persoanei

 

TEORIILE TIPOLOGICE, care au dominat psihologia în perioada premergătoare ideilor psihanalitice şi

behavioriste, oferă o imagine sumară, limitată asupra persoanei.
Hipocrates(400 ani î.Ch.) descria patru tipuri fundamentale de personalitate, asociate cu cele patru umori ale
organismului:cu exces de bilă neagră – melancolic(depresiv); cu exces de bilă galbenă – coleric(iritabil); cu
exces de sânge – sangvinic(optimist) şi cu exces de flegmă – flegmatic(calm,stabil).

O tipologie mai diferenţiată este cea propusă de Teofrast, succesorul lui Aristotel la Lyceul din Atena. Acesta
aducea un număr de 30 de tipuri de personalitate, prezentate în forma unei serii de vignete caracteriale Fiecare
schiţă începe cu  o scurtă definiţie a caracteristicii dominante a tipului respectiv, după care sunt descrise câteva
comportamente specifice.

Ideea că între constituţia fizică şi caracteristicile personalităţii există o anumită legătură se reflectă în
stereotipuri foarte populare ca:,,persoanele grase sunt vesele,, sau ,,intelectualii sunt slabi,,.
În 1940 medicul american W.Sheldon inaintă ideea despre trei tipuri de constituţie fizică,
denumite somatotipuri care ar fi în corelaţie cu temperamentul:
tipul endomorf (moale şi rotund) este plăcut şi sociabil;

mezomorful (atletic,musculos) este energic,curajos, afirmativ;

tipul ectomorf (slab,înalt) este retras,temător, introvertit,artistic. Întrucât clasificarea era făcută mai degrabă
după comportamentele lor specifice decât după o serie de trăsături generale, ideea nu a avut dezvoltare
ştiinţifică.

Deşi la ora actuală teoriile tipurilor de personalitate nu sunt larg acceptate,există psihologi care susţin revenirea
la o abordare tipologică a personalităţii.

TEORIILE TRĂSĂTURILOR (Allport,Cattell,Eysenck) consideră trăsătura de personalitate ca o tendinţă a

individului de a acţiona relativ constant în diferite situaţii.
Allport şi Odbert au plecat de la presupunerea că, lexicul unei limbi va încorpora în mod natural toate cuvintele
care contează în diferenţierea cotidiană a persoanelor.Eliminând cuvintele mai puţin cunoscute şi sinonimele
mult prea apropiate, ei au reuşit să reducă numărul termenilor referitor la trăsăturile de personalitate la
4500,ulterior organizată în subliste, pe criteriul înţelesului psihologic.

Ulterior,alţi cercetători, folosind metoda factorială (tehnică statistică bazată pe studierea corelaţiilor existente
într-o serie de măsurători şi pe gruparea celor care prezintă cel mai înalt grad de corelaţie) au ajuns la un număr
mai mic de  dimensiuni independente, denumite factori.

R.Cattell, restrângând lista lui Allport şi Odbert la 200 de termeni, a cerut subiecţilor să îşi evalueze prietenii pe
baza acestei liste a trăsăturilor de personalitate.Rezultatele obţinute au fost mai apoi supuse analizei factoriale.
În acest fel au rezultat 12 factori, cărăra li s-au adăugat alţi 4 obţinuţi prin autoevaluare.Cattell a dat acestor
factori o serie de nume tehnice destul de ciudate.

H.Eysenck consideră că, printr-o analiză factorială mul mai restrictivă, se poate ajunge la un set mult mai util .
Factorii majori la care el face apel sunt introversiunea-extraversiunea (identificate de C.Jung)  şi stabilitatea-
instabilitatea emoţională.
În rândul cercetătorilor există un consens deplin în ceea ce priveşte teoriile trăsăturilor – cea reprezentată de
dimensiunea a 5 factori:

Factorul de personalitate Trăsăturile reprezentative

calm-îngrijorat
rezistent-vulnerabil

sigur nesigur
Neuroticism
retras-sociabil
tăcut-vorbăreţ

inhibat-spontan
Extroversiune
Deschdere convenţional-original
 temător-îndrăzneţ

conservator-liberal

iritabil-amabil
insensibil-sensibil

egoist-altruist
Amabilitate
nepăsător-grijuliu
neserios-de încredere

negligent-conştiincios
Conştiinciozitate
 

Utilizarea frecventă a testelor, a calculului matematic riguros a dus la unele rezultate contradictorii, ceea ce a
condus la o critică severă adusă analizei factoriale. Confuzia frecventă a noţiunii de „trăsătură” a personalităţii,
cu adjectivele care caracterizează personalitatea, insuficienta distincţie dintre trăsături şi noţiunile utilizate în
caracterizarea personalităţii au determinat confundarea personalităţii cu elementul ei structural, caracterul .

Abordarea personalităţii din perspectiva trăsăturilor de personalitate reprezintă mai mult o orientare generală
decât o teorie propriu-zisă a personalităţiişi,în egală măsură, un set de metode destinate ealuării caracteristicilor
stabile ale unei persoane.

4.3  Abordarea psihanalitică a personalităţii.

Teoriile psihodinamice (Freud,Jung,Adler) îşi orientează preocupările spre aspectul motivaţional şi al reacţiilor
defensive. Din punctul de vedere al validităţii conceptuale, se pune problema testării ştiinţifice a ipotezelor
derivate din teoria psihanalitică. Problema verificării obiective şi sistematice a conceptelor centrale a fost
neglijată mult timp.
Freud însuşi nu a fost preocupat de validarea empirică, de care se ocupă mulţi psihologi în prezent, folosind
conceptele psihanalitice ca bază pentru îmbogăţirea observaţiilor clinice, fără a fi necesară o verificare
experimentală independentă. Mulţi cred că metoda care contribuie la verificarea ipotezelor psihanalitice este
interviul clinic, verbalizările pacienţilor cu suferinţe intense, terapia de lungă durată. Analiştii consideră că
experienţele relatate de pacienţi sunt relevante şi confirmă teoria. De asemenea, observaţiile clinice şi studiul de
caz au folosit ca metodă pentru dezvoltarea şi testarea formulărilor psihanalitice, dar ele au deficienţe severe
asociate cu utilizarea lor de către terapeut. Se fac eforturi pentru a remania obiectiv setul terapeutic, analistul ne
fiind un observator imparţial.

Întemeietor al teoriei psihanalitice,S.Freud este una dintre figurile marcante ale acestui secol. Oricare ar fi
scăderile ei ca teorie ştiinţifică, viziunea psihanalitică asupra personalităţii rămâne cea mai comprehensivă şi
influentă teorie a prersonalităţii din toate timpurile. Impactul său a depăşit limitele psihologiei, influenţând
ştiinţele sociale, umaniste, arta şi societatea în general. La începutul carierei sale ca neurolog trata pacienţii săi
cu tulburări nervoase prin intermediul procedurilor medicale convenţionale.Fiind puţin eficiente, a apelat mai
apoi la tehnica hipnozei, deasemenea fără succes. În cele din urmă a pus la punct metoda asociaţiilor libere, în
care pacientului i se propune ca să-şi exprime toate ideile care îi vin în minte, oricât de banale sau de jenante ar
fi ele. Astfel Freud ajunge la concluzia ca acestea nu erau altceva decât exprimări ale unor temeri sau dorinţe
inconştiente, tematic asemănătoare cu cele apărute în analiza viselor sau în amintirile din prima copilărie.
Freud a comparat mintea umană cu un aceberg. Partea care poate fi văzută la suprafaţa apei reprezintă
experienţa conştientă; partea mult mai mare, aflată în apă, reprezintă inconştientul, unde sunt stocate
impulsurile, dorinţele, amintirile greu de evocat care ne influenţează gândirea şi comportarea.

O altă idee importantă înaintată de Freud este cea a determinismului psihologic, care constă în faptul că ideile,
sentimentele şi acţiunile noastre nu numai că sunt provocate de anumite cauze, ci şi că aceste cauze sunt
reprezentate de tendinţe nesatisfăcute şi de dorinţe inconştiente. Freud susţine că visele,dispoziţiile, omisiunile,
lapsusurile nu sunt altceva decât modalităţi de eliberare a tensiunilor psihce prin satisfacerea impulsurilor
interzise sau a dorinţelor neâmplinite.

Influenţat de succesele fizicii, Freud acceptă ideea că şi fenomenele psihice ar putea fi explicate pe baza
aceloraşi principii ale fizicii.Freud viza în primul rând principiul conservării energiei, conform căruia energia îşi
poate schimba forma, dar nu poate fi nici creată şi nici distrusă. El considera omul ca sisteme energetice închise,
numind energia lui libido (din latină-plăcere). Conform acestui principiu că energia actului sau impulsului
interzis va căuta o altă ieşire din sistem, eventual apărând deghizată într-o altă formă (visele,nevrozele-
manifestări ale unei energii psihice care nu a putut fi exprimată în mod direct).

Indivizii care doresc să facă ceva ce le este interzis devin anxioşi. Ei pot exprima anumite pulsiuni într-o formă
sublimată, evitând astfel judecata socială, cât şi pe cea a propriului supraeu, reducând astfel anxietatea. Drept
strategii de prevenire sau reducere a anxietăţii pot servi mecanismele de apărare  a eului. Mecanismul de bază
este refularea, prin care un gând ameninţător sau interzis este scos în afara conştiinţei şi împins în inconştient.
Indivizii diferă atât în ceea ce priveşte pragul anxietăţii, cât şi mecanismele la care fac apel.

În viziunea lui Freud, în primii ani de viaţă individul parcurge câteva stadii de dezvoltare, care îi vor influenţa
personalitatea.În fiecare stadiu, numite psihosexuale, impulsul sinelui de căutare a plăcerii este concentrat
asupra unei anumite zone a corpului şi a activităţilor legate de zona respectivă.
Freud consideră că personalitatea cuprinde trei subsisteme majore care interacţionează şi controlează
comportamentul uman: sinele; eul; supraeul.

4.4 Abordarea personalităţii din perspectiva învăţării sociale

Spre deosebire de abordările precedente cea a învăţării sociale consideră că determinantul comportamental este
în primul rând mediul sau situaţia. Pentru teoreticienii acestei orientări comportamentul ete rezultatul
permanenţei interacţiuni dintre variabilele personale şi cele de mediu-mediul modelează personalitatea prin
intermediul învăţării, şi la rândul său comportamentul individual poate modele mediul.

Teza fundamentală a teoriei învăţării sociale este aceea că oamenii preferă să se comporte într-un fel în care este
cel mai probabil să obţină întărire (acceptare,confirmare). Cu alte cuvinte acţiunile individuale depind de
caracteristicile specifice ale situaţiei, de felul în care individul evaluează situaţia respectivă (care este
probabilitatea de a obţine întărire) şi de întăririle obţinute în trecut, în situaţii similare. Comportamentul este
cosistent atât timp cât situaţiile cu care se confruntă individul şi rolurile pe care este aăteptat să le îndeplinească
sunt relativ constante.

Întrucât comportamentele sociale nu sunt recompensate la fel, indivizii învaţă să diferenţieze în ce context un
anumit comportament va fi adecvat şi în ce context nu va fi adecvat. Astfel se produce generalizarea
comportamentală. În cazul în care un copil al cărui comportament agresiv este întărit atât acasă, cât şi la şcoală,
în timpul jocului, va evolua probabil spre o personalitate  dominant agresivă. Cel mai des, însă, răspunsurile
agresive sunt întărite în mod diferit, iar discriminarea astfel învăţată va determina situaţiile în care individul se
poate manifesta agresiv (una e pe terenul de fotbal şi alta în clasă).
În conformitate cu această teorie, cele mai multe dintre diferenţele care apar în comportamentul individului sunt
rezultatul diferitelor experienţe de învăţare pe care o persoană le parcurge în timpul creşterii. Unele pattern-uri
comportamentale sunt învăţate prin experienţe directe, adică pedepsit sau recompensat drept urmare a faptei.
Există însă şi acţiuni comportamentale învăţate indirect,adică prin observaţie asupra aprecierii acţiunilor celor
din jur
Este cazul să reamintim că psihologia personalităţii vizează atât variabilele personale, datorită cărora indivizii se
deosebesc între ei, cât şi procesele generale ale dinamicii personalităţii:

-din perspectiva trăsăturilor accentul se pune pe diferenţele de personalitate, fără să abordeze dinamica ei;

-abordarea psihanalitică a încercat să răspundă ambelor aspecte.

În schimb,abordarea din perspectiva învăţării sociale s-a concentrat în primul rând asupra proceselor, urmărind
mai ales felul în care anumite variabile personale par să interacţioneze cu unele situaţii particulare, modificând
comportamentul. Printre variabilele de bază figurează:

1.Competenţe: ce ştii să faci?-abilităţi intelectuale, fizice, sociale

2.Strategii de reprezentare: cum îţi reprezinţi personal acest lucru

3.Aşteptări: ce se va întâmpla, consecinţele fizice,sociale

4.Valori subiective:persoane având expectanţe similare pot opta pentru comportamente diferite deoarece acordă
valori diferite rezultatelor

5.Sisteme şi planuri de autoreglare: cum poţi realiza acest lucru.Fiecare individ adoptă reguli şi standarde
personale pentru aşi controla comportamentul

4.5   Abordarea fenomenologică

Abordarea fenomenologică a personalităţii îşi concentrează atenţia asupra experienţelor subiective ale
individului-cu alte cuvinte asupra viziunii personale despre lume a acestuia. Abordarea dată nu urmăreşte
motivaţiile, întăririle sau predicţiile comportamentale ci felul în care individul percepe şi interpretează
evenimentele care se petrec în mediul său curent. Este vorba despre fenomenologia individului.Printre diferitele
orientări incluse în cadrul acestei abordări un loc  central îl ocupă psihologia umanistă.

Conform acestei psihologii:

1.Interesul fundamental îl reprezintă experienţa personală. Oamenii nu sunt obiecte,ei trebuie descrişi şi înţeleşi
în termenii propriei lor viziuni subiective asupra lumii, în funcţie de felul în dare se percep pe ei înşişi şi de
sentimentul valorii personale. Principala întrebare căreia fiecare trebuie să răspundă este ”Cine sunt Eu?”

2.Preferenţialele investigaţiei sunt alegerea individuală, creativitatea şi autoactualizarea. Criteriile sănătăţii

mentale ar trebui să fie creşterea şi autoactualizarea,nu controlul pe care îl exercită Eul(psihanaliza) şi nici
adaptarea la mediu (behaviorism).

3.În alegerea temelor de cercetare, înţelesul trebuie să primeze în faţa obiectivităţii. În opinia lor, ar trebui
studiate problemele umane şi sociale importante, chiar dacă acest lucru ar putea însemna apelul la metode mai
puţin riguroase.Alegerea temelor poate şi trebuie să fie ghidată de valori

4.Demnitatea umană este valoarea fundamentală. Obiectivul psihologiei este înţelegerea oamenilor,nu controlul
sau predicţia comportamentului.

La aceste valori au aderat psihologi cu orientări diferite:G.Allport,teoretician al trăsăturilor de personalitate a

fost un psiholog umanist.  A.Adler,C.Jung,E.Erikson au preferat o perspectivă umanistă asupra motivaţiei, ceea
ce i-a îndepărtat de S.Freud.Cu toate acestea ideile lui C.Rogers şi cele ale lui A.Maslow rămân  centrale în
psihologia umanistă.

Cap V.  ORIENTĂRI  TEORETICE ÎN STUDIEREA PERSONALITĂŢII

5.1 Orientarea psihodinamică în teoria lui S.Freud,C.Jung,A.Adler,E.Erikson

a) Teoria psihanalitică a lui S.Freud
Freud a definit instinctul ca fiind o reprezentare mentală a unui stimul de origine internă, organică. Instinctele
sunt elementele de bază ale personalităţii, forţele motrice .care conduc comportamentul şi îi determină direcţia.
Instinctele sunt o formă de energie fiziologică transformată – care leagă nevoile corpului de dorinţele mentale.
Instinctul nu este o stare a  organismului, ci mai degrabă este nevoia corporală (organică) transformată în stare
mentală, este dorinţa
Teoria lui Freud poate fi considerată „homeostatică” deoarece ea sugerează că noi suntem motivaţi în a păstra
starea de echilibru fiziologic, sau balanţa, de a păstra corpul liber de tensiuni Freud a grupat instinctele în două
categorii: instinctele vieţii (de supravieţuire: „Eros”) şi instinctele morţii („Thanatos”). Primele servesc scopul
supravieţuirii individului şi speciei prin căutarea satisfacerii nevoilor de hrană, aer, apă şi sexuale. Ele sunt
orientate în acelaşi timp spre creştere şi dezvoltare. Energia psihică, manifestată prin instinctele vieţii, este
libidoul. Acesta poate fi ataşat sau investit în obiecte, concept numit de Freud – catexie. Spre exemplu, dacă îţi
place colegul(a) de cameră, Freud ar spune că libidoul tău este catectat spre el sau ea. Cel mai important instinct
de supravieţuire, în concepţia lui Freud, este pulsiunea sexuală, pe care o defineşte în termeni generali. El nu se
referă doar la erotism, ci include aproape toate comportamentele şi gândurile de plăcere, îşi descrie viziunea ca
lărgind, extinzând conceptul de sexualitate.

In opoziţie cu instinctele vieţii Freud a pus instinctele de distrugere sau instinctele morţii. O componentă a
instinctelor morţii este agresivitatea, dorinţa de moarte îndreptată către sine sau alte persoane şi lucruri.
Agresivitate ne îndeamnă să distrugem, să cucerim, să ucidem. Freud a ajuns la concluzia că agresivitatea
implică o anumită latură sexuală a naturii umane.

Freud a dezvoltat ideea de instincte ale morţii mai târziu, atunci când interesul lui pentru acest lucru devinise
personal. Problemele sale fiziologice şi psihologice, cât şi cancerul, s-au agravat, a fost martor la măcelul din
Primul Război Mondial, iar una din fiicele sale a murit la vârsta de 26 de ani, lăsând în urmă doi copii. Toate
aceste evenimente l-au afectat şi rezultatul lor a fost acela că moartea şi agresivitatea au devenit teme majore ale
teoriei sale. Conceptul de instincte ale morţii s-a bucurat de o acceptare limitata, chiar şi în rândul discipolilor
devotaţi ai lui Freud.

In rezumat: toată energia psihică de care personalitatea are nevoie, este direct derivată din instincte; acestea
asigură energia, motivaţia şi direcţia pentru toate laturile personalităţii.

S.Freud considera că personalitatea cuprinde trei subsisteme majore:

inconştientul, preconştientul şi conştientul sau mai târziu sinele – partea biologica a personalităţii; eul – partea

psihologica a personalităţii; supraeul – partea morala a personalităţii, contribuţia societăţii în formarea
personalităţii.
sinele, eul şi supraeul
Inconştientul este nivelul cel mai profund al psihismului uman. El este sediul dorinţelor şi actelor refulate
(reprimate), al instinctelor sexuale, al agresivităţii şi al nevoilor primare.
Preconştientul conţine toate gândurile, informaţiile, deprinderile care nu sunt în prezent conştiente, dar care pot
fi actualizate uşor în conştiinţă. Acest nivel al psihismului acţionează ca un fel de „filtru” care permite accesul în
conştiinţă doar acelor impulsuri şi tendinţe care sunt acceptabile pentru ea.
Conştientul este partea de la suprafaţă a aparatului psihic, iar conţinutul lui este reprezentat de un flux continuu
de percepţii, sentimente, informaţii. Funcţia lui principală este de a răspunde cerinţelor realităţii, de a evita
pericolul şi de a menţine un comportament acceptabil din punct de vedere social.
SINELE (id-ul). Pentru Freud, originea personalităţii este Sinele, cel mai vechi dintre cele trei sisteme. Sinele
cuprinde tot ceea ce este dat omului la naştere. Se supune principiului plăcerii, ce vizează obţinerea rapidă a
trăirilor plăcute, urmărindu-se astfel reducerea disconfortului, durerii şi tensiunii. Sinele îşi satisface pulsiunile
prin procese primare, care constau într-un flux continuu de evenimente, care cer o satisfacere imediata şi directă.
Sinele este un rezervor al instinctelor, forţe înnăscute, cu trăsături atât fizice (organice), cât şi psihice
(dorinţele).
Freud considera cele trei componente ale personalităţii ca fiind rezultatul libido-ului definit ca „dorinţă fizică”,
„tendinţă erotică”, „dorinţă sexuală”, „motiv al vieţii sexuale”.

EUL (ego-ul). Se dezvoltă din Sine, însă, spre deosebire de acesta, Eul se supune principiului realităţii, care
vizează satisfacerea nevoilor Sinelui într-un mod care susţine autoconservarea. Fiinţele echipate doar cu Sine ar
avea dificultăţi în supravieţuire.. Eul funcţionează la un nivel mintal mai înalt decât Sinele, folosindu-se de
procese intelectuale. Acestea implică operaţii intelectuale precum: gândirea, evaluarea, planificarea, luarea
deciziilor. Eul menţine legătura cu realitatea şi cu conştiinţa, dar nu este în totalitate conştient. Eul este mai
degrabă o „armă” a Sinelui decât o entitate independentă. Atunci când vorbea despre relaţia dintre Sine şi Eu, lui
Freud îi plăcea să folosească metafora „calului şi a călăreţului”: energia calului (Sinele) trebuie controlată de
călăreţul lui (Eul). La acţiunea nevoilor imperioase ale Sinelui, Eul răspunde uneori printr-o stare de anxietate,
definită ca o stare neplăcută de disconfort emoţional. Eul urmăreşte micşorarea acestor stări de anxietate şi
menţinerea controlului Sinelui prin mecanisme de apărare. Mecanismele de apărare protejează personalitatea,
ţinând în frâu ideile inacceptabile care tind să ajungă la nivelul conştiinţei. In opinia lui Freud, aceste
mecanisme de apărare intervin mai ales în nevroză (o formă de anxietate datorată unui supracontrol al
instinctelor).
SUPRAEUL (superego-ul). Este rezultatul unei interiorizări a normelor şi standardelor impuse de societate.
Acţionează în conformitate cu principiul moralităţii. Ca şi Eul, se dezvoltă din energia Sinelui. Supraeul
colaborează la realizarea controlului asupra impulsurilor Sinelui, prin direcţionarea energiei spre inhibarea
instinctelor sexuale şi agresive. Conţinutul fiecărui Supraeu este specific fiecărei persoane şi rezultă din
introspecţie, un proces prin care personalitatea se conformează normelor şi standardelor impuse de părinţi sau de
alte persoane (preoţi, profesori), încercându-se o identificare cu aceştia. în cadrul personalităţii, Supraeul poate
fi o forţă relativ independentă şi dominatoare. Poate acţiona împotriva Sinelui şi Eu-lui, conformând excesiv
personalitatea la normele sociale. Rezultatul este reprezentat de tipurile de comportament anxios precum şi de
tendinţa de perfecţiune totală în absolut tot ceea ce facem. Freud vede personalitatea ca un câmp de luptă
interior, unde luptătorii sunt Sinele, Eul şi Supraeul. Aceste structuri duc o luptă permanentă pentru dominarea
personalităţii. Rezultatul este capturarea energiei unuia dintre cele trei sisteme de către celelalte două.
Câştigătorul poate folosi această energie pentru scopurile proprii. Poate exista şi un final temporar: alianţa a
două dintre cele trei sisteme.
Comparaţia celor trei sisteme ale personalităţii, identificate de Freud se poate de schematizat astfel:

Freud consideră că aceste trei instanţe care determină personalitatea unui individ se află într-un permanent
conflict: Sinele încearcă să obţină satisfacerea impulsurilor, în timp ce Supraeul stabileşte uneori standarde
morale foarte înalte şi greu de atins. Eul este cel care trebuie să asigure echilibrul între cele trei tipuri de
exigenţe care îi sunt impuse: de către Sine, de către Supraeu şi de către realitate. Pentru a se proteja împotriva
presiunilor exercitate de Sine şi de Supraeu, Eul elaborează o serie de mecanisme de apărare: refularea,
negarea, proiecţia, raţionalizarea, sublimarea.
Freud a presupus existenţa a cinci stadii secvenţiale ale dezvoltării personalităţii. Patru dintre acestea sunt
asociate cu zonele erogene, suprafeţele sensibile ale corpului de la care pot fi obţinute satisfacţii instinctuale. In
ordinea apariţiei lor, ca zone focale, acestea sunt: gura, anusul, penisul, clitorisul, vaginul. Freud a presupus
clitorisul a fi un penis în miniatură, deoarece ambele structuri sunt organe sexuale externe, care devin erecte în
timpul stimulării sexuale. Freud considera „sexul” (sexualitatea) a cuprinde orice sentiment plăcut asociat cu
stimularea zonelor erogene, chiar dacă sau nu stimularea implică gura, anusul, penisul, clitorisul, vaginul.
Libidoul a fost folosit ca un termen substituent pentru satisfacţiile şi dorinţa sexuală; care sunt de asemenea
reflectări ale lui Eros, instinctul spre viaţă. Un exemplu de satisfacere ale libidoului în special de eliberare a
tensiunii asociată cu defecaţia.
Fiind dat acest punct de vedere asupra sexualităţii este uşor să vedem de ce Freud s-a referit la stadiile de
dezvoltare ca „psihosexuale”, folosind termenul de sex în cel mai larg sens, deoarece câteva stadii implică
organe, de obicei, privite ca „sexuale” si alt; organe cu un sens mai puţin sexual. Declaraţia lui Freud: „copilul
este tatăl adultului” reprezintă credinţa sa fermă că personalitatea de bază a fiecărei persoane este stabilită la
vârsta de cinci ani. Această idee este înrădăcinată în noţiunea lui Freud de determinism, care lasă puţin spaţiu
libertăţii personale.

Stadiul oral. Faza I. în timpul stadiului oral sau narcisistic (centrat pe sine), care începe la naştere, activitatea
psihică a organismului se focalizează asupra nevoilor gurii şi tubului digestiv, inclusiv limba şi buzele. „Narcis”,
figură mitologică greacă care şi-a zărit imaginea într-o apă şi s-a îndrăgostit de el însuşi; ţelul lui Eros de
ocrotire de sine este determinat de producerea de energie, posibilă prin hrana primită în gură. Independent de
hrană, mişcările de supt ale unui copii, deasemenea, îl aprovizionează cu plăcere. „Sugerea degetului mare”
arată că plăcerea câştigată de la sân sau sticlă este bazată nu doar pe gratificarea foamei dar şi a stimulării
membranei mucoasei orale erogene; astfel sugarul îşi va înlătura dezamăgit degetul mare, de vreme ce nu
produce lapte.
Importanţa stadiilor în înţelegerea personalităţii adulte se manifestă în conceptul freudian de „fixaţie”. Slăbirea
dezvoltării într-un stadiu particular datorită faptului că satisfacţiile potrivite stadiului sunt frustrate, duce la
investiţia de energie a libidoului în acest stadiu. Când sub stres persoana, care are fixaţie denotă regresie, are loc
o retragere a sentimentelor, comportamentului şi a gândurilor – caracteristică stadiului de fixaţie timpurie
(soldatul sub foc strigă „MAMA”). Freud s-a referit la două tipuri de personalitate, în relaţie cu fixaţia în stadiul
oral.
Tipul de personalitate oral – perceptivă este derivat din plăcerile copilăriei de a primi mâncarea în gură.
Persoanele cu această trăsătură stabilesc interrelaţii caracterizate prin dependenţă faţă de alţii, sunt psihologic,
creduli, naivi, sugestibili. Este ca şi cum ei ar fi dispuşi „să înghită” orice. Ei sunt de asemenea interesaţi să
primească informaţii şi cunoştinţe şi să strângă bunuri materiale. Persoanele cărora le plac foarte mult
bomboanele, dulciurile, fumatul, sexul oral, cei obezi, sunt deseori identificaţi în literatura psihanalitică ca oral
receptivi.
Tipul oral-agresiv, este derivat tot din plăcerile copilăriei asociate gurii, mâncării şi mâncatului, dar mult mai
tăios şi cu mai multă folosire a dinţilor. Persoanele de acest tip preferă bomboanele tari şi pipele în locul
ţigărilor. Ei sunt agresivi în interrelaţiile lor, ca şi cum ar muşca „mâinile care îi hrănesc”. Modul lor de a vorbi
este sarcastic şi argumentativ.
Stadiul anal. Faza a II. în timpul stadiului anal (2-3 ani) gratificarea sexuală apare când defecaţia eliberează
tensiunea unui intestin plin şi simultan stimulează anusul. Există mulţi oameni care toată viaţa lor au un
sentiment voluptuos, privind defecaţia şi descriu acest lucru ca fiind departe de a fi neînsemnat. Un aspect
important al stadiului anal este antrenamentul la toaletă (educaţia pentru igienă personală), care îi implică pe
copii şi părinţii în probleme de interacţiune socială şi conflict. Din punct de vedere al părinţilor este controlul
social: „copilul meu ar trebui să meargă la toaletă ?! Punctul de vedere al copilului pe de altă parte este de unul
de putere: ar trebui să fac ce vreau eu”. Diferenţele individuale sunt arătate în modul în care părinţii şi copiii
răspund la aceste întrebări. Unii părinţi sunt rigizi şi pretenţioşi aşteptând ca „copilul lor să meargă chiar acuma
la toaletă”. Aceste interacţiuni pot conduce la o luptă a dorinţelor când copilul experimentează conflictul şi
presiunile sociale pentru a „evolua” în faţa mamei şi tatălui. Astfel de experienţe pot conduce la situaţii viitoare,
de răzvrătire asupra altor figuri autoritare din societate. Pe de altă parte unii părinţi sunt permisivi în acceptarea
preferinţelor şi programului copilului lor raţionând favorabil la nevoile personale ale copilului: „poţi să stai cât
vrei”, „suntem atât de mândri”. Astfel de reacţii pot creste pozitiv stima de sine.
Fixaţia în stadiul anal poate produce tipul personalităţii anal-retentive, caracterizat prin amânarea satisfacţiilor
anale până la ultimul moment posibil; indivizii aparţinând acestui tip de personalitate sunt foarte chibzuiţi. Altă
caracteristică legată de această orientare include încăpăţânarea. în contrast, tipul anal – expulsiv reacţionează
împotriva încercărilor celorlalţi de a-i limita, făcând ceea ce vor ei, datorită faptului că în copilărie au defecat
când şi unde au vrut. Caracteristicile acestor oameni includ dezordine, stilul lor de viaţă adultă este murdar şi
neglijent, ei pot arăta distrugere agresivă şi izbucniri emoţionale.
Stadiul falie. Faza III. În stadiul falie (4-5 ani) satisfacţia este primar câştigată prin stimularea penisului sau
clitorisului (masturbare). Stadiul falie este esenţial pentru ideile teoretice ale lui Freud din câteva motive:
1)       este unul din stadiile infantile ale dezvoltării psihosexuale.

2)   acum apar complexele legate de neliniştea castrării şi invidiei că vreau să o iubesc pe mama aşa cum face el,
ar putea să mi-1 taie. Pe de alta parte fetele manifestă un sentiment de inferioritate datorită faptului că nu posedă
organ masculin, şi dorinţa de compensaţie că într-o zi vor obţine unul al lor. Ele îşi blamează mamele pentru
lipsa lor de penis: „până la urmă nu are nici ea unul… trebuie să găsesc o cale să am unul”. Băieţii reacţionează
la ameninţarea imaginară a castrării prin acceptarea statutului dominant şi de putere a tatălui. Ei se identifică cu
tatăl devenind „ca tata” de dragul siguranţei. Asemenea animalelor, băiatul gândeşte că dacă va deveni
asemenea tatălui său, el va adopta caracteristicile masculine care sunt aparent plăcute mamei, astfel superegoul
este format ca un cod moral interior bazat pe translaţia tatălui la tabuurile, relele şi drepturile societăţii.
Formarea superegoului este pasul final în rezolvarea complexului Oedip.

Eşecul în identificarea potrivită şi, astfel, eşecul în rezolvarea complexului Oedip are implicaţii importante
pentru personalitatea adultă, masculină. Masculul – ca fixaţie în stadiul falie poate deveni un Don Juan ca adult,
dedicându-şi viaţa promiscuităţii sexuale în căutarea gratificării sexuale, negate lui ca şi copil. Alternativ, el
poate rata asumarea caracteristicilor masculine datorate slabei identificări cu tatăl. Rezultatul poate fi orientarea
feminină şi o posibilă atracţie pentru bărbaţi. Dacă sentimentele libidoului sunt spre mamă, primul obiect al
plăcerii falice a copilăriei, nu sunt eliminate în totalitate ele vor rămâne adânc îngropate în inconştient fapt
realizat prin mecanismele de apărare ale egoului, care operează automat şi inconştient.

Perioada de latenţă. Faza IV. Se caracterizează prin absenţa zonelor erogene dominante. Latenţa este o perioadă
liniştită între vârstele de 6 şi 12 ani în timpul căreia copiii îşi lasă atracţia deoparte pentru părinţi şi devin
dezinteresaţi din punct de vedere sexual. Instinctele libidoului, căutând expresie în continuare sunt reduse în
intensitate sau mai adânc îngropate în inconştient prin reprimare. Ele sunt transformate prin sublimare – un
proces care reorientează ţelurile instinctuale în direcţii noi, care sunt mai acceptabile din punct de vedere
cultural şi personal.
Stadiul genital. Faza V. Stadiul final al dezvoltării lui Freud, stadiul dragostei sexuale mature incluzând
sentimentele de afecţiune şi dorinţă îndreptate spre altă persoană; începe la pubertate şi diferă de primele trei
(pregenitale). Diferenţele se învârtesc în jurul procesului prin care un obiect evocă o nevoie (catharsis –
obţinerea unei purificări, o purgaţie care să descarce afectele patogene), acestea reprezentând investiri sau
ataşări ale energiei libidoului persoanei fie pentru obiecte reale în lumea externă, fie pentru imagini fanteziste
într-o lume interioară. „Eliberările” pregenitale sunt caracterizate de centrarea în sine a plăceri, în contrast
plăcerile genitale sunt îndreptate mai altruist spre altceva decât şinele cuiva. Aceste energii externe sunt
reprezentate de două ideale psihoanalitice ale funcţionalităţii persoanei normale mature: a iubi şi a munci;
satisfacerea cu succes a acestei ţinte contribuie la îndeplinirea felurilor instinctuale ale lui Eros. Persoanele
incapabile de ataşamente psihologice vor manifesta în acest stadiu anormalităţi în ceea ce priveşte desfăşurarea
personalităţii.
În ceea ce priveşte imaginea lui Freud despre natura umană ne-o prezintă sub un aspect cam sumbru. Chiar din
contră, el sugerează că în fiecare persoană există o celulă întunecată în care se duce o bătălie continuă.
Condamnaţi la anxietate, la opunerea faţă de cel puţin câteva impulsuri care ne conduc, noi experimentăm
tensiune şi conflict. Ne apărăm la nesfârşit de forţele Sinelui care rămân mereu dispuse să ne streseze. Totuşi
Freud recunoaşte o universalitate în natura umană, în care toţi trecem prin stadiile dezvoltării psihosexuale şi
care sunt motivate de aceleaşi forţe ale Sinelui, asigurând unicitatea personalităţii. Eul şi Supraeul au aceleaşi
funcţii pentru fiecare persoană dar conţinutul lor variază de la o persoană la alta, deoarece ele sunt formate prin
intermediul experienţei personale în problema liberul arbitru versus determinism, Freud oferă o viziune
deterministă. Practic tot ce facem, gândim, visăm este predeterminat de instinctele vieţii şi morţii, forţele
inaccesibile şi invizibile din noi. Personalitatea este determinată de interacţiunile care apar înainte de 5 ani, într-
un timp când controlul nostru era limitat. Imaginea lui Freud despre natura umană pictată în această nuanţă rece
reflectă viziunea sa personală despre umanitate care se întunecă cu vârsta şi cu pierderea treptată a sănătăţii

Jung C.- teoria analitică a personalităţii

Desemnat de Sigmund Freud ca moştenitorul său spiritual, Jung a dezvoltat o teorie a personalităţii, care diferă
în mare măsură de cea a predecesorului său. El a iniţiat şi a elaborato nouă explicaţie a naturii umane, care nu
seamănă cu o alta. Primul punct asupra căruia Jung nu a fost de acord cu Freud a fost rolul sexualităţii. Jung a
lărgit definiţia freudiană a libidoului prin redefinirea acestuia ca o forţă dinamică mai generală a personalităţii
care implica dimensiunea sexuală dar nu se reduce la aceasta.
A doua arie principală de diferenţiere se referă la direcţia forţelor care influenţează personalitatea. Pe când
Freud a văzut fiinţa umană ca prizonieră sau victimă a evenimentelor din trecut. Jung a arătat că suntem
modelaţi de viitorul nostru ca şi de trecut. Noi suntem afectaţi nu numai de ceea ce ni s-a întâmplat în trecut, în
copilărie, dar şi de ceea ce dorim să facem în viitor.

Al treilea punct important de diferenţiere vizează inconştientul. Jung nu a minimalizat rolul inconştientului aşa
cum au făcut-o alţii, ci i-a acordat o atenţie deosebită. El a sondat mai adânc în inconştient şi i-a adăugat o nouă
dimensiune, experienţele moştenite de la speciile umane şi preumane (influenţa experienţelor moştenite
primare), Jung făcând din aceasta elementul fundamental în sistemul său de personalitate. El a combinat idei din
istorie, mitologie, antropologie şi religie pentru a alcătui imaginea sa asupra naturii umane.

Unul din primele puncte ale diferenţierii lui Jung de Freud s-a referit la natura libidoului: Jung nu era de acord
că libidoul este strict de natură sexuală. El susţinea că libidoul era o energie lărgită nediferenţiată de viată.

Să menţionăm totuşi că, pentru Jung, libidoul nu este, ca la Freud, de esenţă exclusiv sexuală. Este o noţiune
mult mai largă. într-adevăr,,el este echivalentul totalităţii energiei unui subiect, din care sexualitatea nu
reprezintădecât o parte.

Jung s-a folosit de principii din fizică pentru a explica funcţionarea energiei psihice, care asigură mecanismele
dinamice şi resursele pentru operaţiile personalităţii. El a propus 3 principii fundamentale: principiul
contrariilor, principiul echivalenţei şi principiul entropiei.
Principiul contrariilor impregnează tot sistemul jungian. „în tot ceea ce se întâmplă văd jocul contrariilor” a
scris. A notat existenţa opuselor sau polarităţilor în energia psihica, cum ar fi: cald-rece, înălţime-adâncime,
evoluţie-regresie. Aşa este şi cu energia psihică: orice dorinţă sau sentiment are opusul său. Această opoziţie sau
antiteză, acest conflict între polarităţi, este sursa principală de motivaţie a tuturor componentelor şi sursa
principală energetică a energiei totale. într-adevăr, cu cât e mai intens conflictul între polarităţi cu atât e mai
mare energia produsă.
Pentru principiul echivalentei Jung a aplicat evenimentelor psihice principiul fizic al conservării energiei. El a
arătat că energia cheltuită pentru anumite condiţii nu e pierdută ci e, mai degrabă, trecută în altă parte a
personalităţii. Astfel, dacă valoarea psihică dispare sau slăbeşte, acea energie de „echivalenţă” implică faptul că
noua arie spre care energia a fost transferată să aibă valoare psihică egală: aceasta înseamnă că ar trebui să fie
egale ca dorinţă, ca necesitate, ca fascinaţie.
În fizică, principiul entropiei se referă la egalizarea diferenţelor de energie. Jung a aplicat această lege la energia
psihică şi a iniţiat ideea că există o tendinţă către echilibru în personalitate. Dacă două dorinţe sau convingeri
diferă foarte mult în intensitate sau valoare psihică, energia va trece de la elementul cel mai puternic către cel
mai puţin puternic. în mod egal, personalitatea are o distribuţie egală între toate aspectele sale, dar o stare ideală
nu este niciodată atinsă.
 

Cât priveşte sistemul personalităţii acesta este compus din câteva subsisteme sau structuri distincte care se pot
influenţa una pe alta. Principalele sisteme sunt: eul, inconştientul personal şi inconştientul colectiv.
Eul e partea conştientă, acea parte a personalităţii care se referă la percepţie, memorie, afectivitate şi gândire.
Reprezintă conştiinţa despre noi înşine şi e responsabil de desfăşurarea activităţilor normale ale vieţii de zi cu zi.
Eul acţionează într-un mod selectiv, permiţând intrarea în conştiinţă numai unei părţi din stimulii la care suntem
expuşi. Aceasta permite continuitate, coerenţă şi identitate – stabilitate în felul în care percepem lumea şi pe noi
înşine.
Cele doua tipuri de atitudini: extraversiunea şi introversiuneă
Jung concepe viaţa ca pe o opoziţie permanentă între forţe pozitive şi forţe negative. Această viziune se
regăseşte de altfel în filosofiile chineză şi hindusă. Aceste opoziţii apar atât în noi înşine cât şi în exterior:
dragostea şi ura, atracţia şi repulsia, binele şi răul, viaţa şi moartea, justiţia şi injustiţia, lumina şi umbra etc.
Pornind de aici, Jung împarte umanitatea în două grupe fundamentale:

Extravertitul este spontan interesat de fiinţele umane şi de lucruri. În viaţa socială se simte foarte bine, este un
excelent agent de legătură şi se adaptează repede şi bine oricărei situaţii. Bineînţeles, detestă solitudinea şi fuge
de introspecţie, i se pare fără interes, chiar morbid, să se preocupe de viaţa lui interioară, în orice
circumstanţă, .extravertitul va căuta să păstreze contactul.
Introvertitul este opusul extravertitului. Are o imagine foarte subiectivă asupra poamenilor şi situaţiilor. Deşi
departe de a fi strălucitor, ca extravertitul, el câştigă prin a fi cunoscut. Puţin timid şi neîndemânatic, se
refugiază bucuros în forul său interior, având tendinţa să trăiască în visare, să fie „cu capul în nori”. Temându-se
de conflicte, introvertitul va face totul pentru a le evita.
In concluzie, orice fiinţă închide în ea amândouă posibilităţile de orientare a energiei sale, a libidoului său. De
altfel, de-a lungul existenţei, perioadele de introversiune pot foarte bine să alterneze cu faze de extraversiune.
Totuşi, în ansamblu, una dintre cele două atitudini predomină în comportament.

Am menţionat deja că, pentru Jung, conştientul şi inconştientul operează împreună un fel de balans permanent.
Aşadar, inconştientul tipului extravertit este introvertit şi viceversa, în plus, atitudinea predominantă, cea care
este conştientă şi care determină tipul, este întotdeauna mai spontană, mai pozitivă şi mai constructiva decât
cealaltă. Atitudinea inconştientă, opusă, este deseori infantilă şi primitivă.Această noţiune de opoziţie, de
contrast permanent şi dinamic în sânul unei aceleiaşi personalităţi, este fundamentală în gândirea lui

În sistemul jungian cele două niveluri ale inconştientului sunt: inconştientul personal şi inconştientul

colectiv. Inconştientul personal e nivelul superior, mai superficial, inconştientul colectiv e nivelul mai adânc, cu
o influenţă mai profundă.
Inconştientul personal e similar cu concepţia freudiană asupra preconştientului. E rezervorul materialului care
a fost conştient dar a fost uitat sau reprimat deoarece s-a dovedit a fi trivial sau perturbator. Pe măsură ce
adunăm tot mai multe experienţe în inconştientul personal, începem să le grupăm în ceea ce Jung
numea complexe. Un complex e un model de emoţii, percepţii şi dorinţe organizate în jurul unei teme comune.
Inconştientul colectiv. Cel mai profund şi mai puţin accesibil nivel al personalităţii, inconştientul colectiv e cel
mai neobişnuit şi controversat aspect al sistemului lui Jung; pentru critici e cel mai neobişnuit. Jung credea că
aşa cum fiecare din noi acumulează toate experienţele personale în inconştientul personal, tot aşa face şi
colectivitatea umană ca specie, stochează experienţele speciilor şi preumane in inconştientul colectiv. Această
moştenire e transmisă fiecărei generalii. Inconştientul colectiv se manifestă în special prin intermediul „marilor
visuri” – mitologie şi poveşti cu zâne. Acestea exprimă, în manieră simbolică, un patrimoniu comun şi
universal. Jung numeşte „Arhetipuri” aceste producţii simbolice ale sufletului uman, aceste imagini primordiale
care au existat întotdeauna şi care se repetă etern. Astfel, noi purtăm în noi nu numai propriile noastre
experienţe, dar şi pe acelea ale strămoşilor noştri, şi deci ale întregii umanităţi. Aceste imagini seculare apar
uneori în visurile noastre, care sunt atunci ceva arhaic şi impersonal.
Componentele inconştientului colectiv sunt numite arhetipuri, (adică modele tipuri antice), forme preexistente
care sunt înnăscute şi reprezintă predispoziţii psihice care conduc oamenii spre înţelegere, experienţă şi
răspunsuri faţă de lume date în anumite moduri. Jung le-a explicat natura prin analogie cu instinctele biologice
descrise de Freud, dar într-un mod mai psihologic. Existenţa arhetipurilor se datorează exclusiv eredităţii.
Totuşi, mintea unui nou născut nu este o tablă goală, ci este imprimată cu forme din experienţa trecută a
omenirii. Ceea ce se moşteneşte nu sunt anumite idei sau imagini, cât un potenţial, tipuri generale ale
structurilor. Arhetipurile pot fi adesea privite în termeni de forme umane, dar multe dintre ele sunt mult mai clar
percepute de ochii minţii, dacă sunt reprezentate ca simboluri non-umane, cum sunt numerele pentru „ordine”.

Unul din arhetipurile sale marcante se apropie foarte mult de id-ul (şinele) freudian. Umbra este partea
întunecată a personalităţii, inferiorităţile unei persoane, care sunt de natură emoţională şi prea neplăcute pentru a
le dezvălui de bună voie. Jung credea că umbra este o problemă morală pentru Ego, pentru că poate opune
rezistenţă unui control moral. Această rezistenţă poate fi subliniată prin proiecţie – persoana vede câteva din
propriile defecte în alţi oameni. Umbra se manifestă ca partea crudă, capricioasă, imatură, incompletă din noi.
Este ce avem mai „rău”; ne determină să facem ceea ce facem „când diavolul ne pune”. Dar umbra este
importantă. Dacă şinele se dezvoltă din potenţial în realitate, trebuie pe deplin conştientizat şi luat în considerare
conţinutul umbrei, în aceeaşi măsură ca şi ego-ul şi persoana.
Arhetipul anima este reprezentarea femeii în bărbat, acumularea experienţelor ancestrale ale bărbaţilor legate de
femei. Jung a conceput această prezenţă în termeni genetici. „Este un lucru binecunoscut că sexul este
determinat de majoritatea genelor masculine sau feminine, în funcţie de caz. Dar minoritatea genelor aparţinând
celuilalt sex nu dispar pur şi simplu. Un bărbat are deci, şi o parte feminină, o figură feminină inconştientă – un
fapt de care el este în general total inconştient”. Animus este corespondentul bărbatului în femeie. Este constituit
din experienţele ancestrale ale femeilor legate de bărbaţi. Anima este Eros (ispita sexuală) aşa
cum animus este Logos (gândirea raţională). Anima dă bărbatului simţul relaţionării cu ceilalţi ceea ce-1 poate
ajuta să interacţioneze cu oamenii foarte uşor. Animus acordă femeilor capacitatea de a reflecta şi delibera, lucru
care le-ar putea ajuta să se înţeleagă pe sine şi ceea ce le înconjoară, Extrapolând, pare rezonabil să presupunem
că prezenţa caracterului feminin în bărbaţi şi a celui masculin în femei permite tuturor să se înţeleagă mai bine
reciproc.
Arhetipurile se manifestă doar secundar, prin simboluri, imagini şi comportamente. Nu au o formă concretă
pură. Ele există doar ca premise şi disponibilităţi, cum ar fi potenţialul genetic. Când se manifestă inconştient nu
sunt de fapt ele însele, ci doar reprezentări ale lor, care sunt prelucrate conştient. De exemplu dacă cineva
visează în timpul somnului sau cu ochii deschişi la copilul Isus Christos, arhetipul copilului nu a fost introdus
conştient. Se poate spune doar că această imagine s-a dezvoltat la nivelul conştientului într-o formă uşor de
recunoscut. Este posibil ca arhetipurile să devină atât de puternice încât să constituie un sistem separat de
personalitate, ceea ce se întâmplă de obicei în cazul tulburărilor mentale.

Un arhetip se poate manifesta el însuşi în experienţa unei persoane, dar în acelaşi timp şi într-un eveniment
exterior. Pentru a explica acest fenomen Jung a introdus termenul de sincronicitate – producerea a doua
evenimente (fapte) care se corelează, dar care nu au legături directe de tip cauză şi efect. Jung a căutat să
înţeleagă coincidenţe pline de înţelesuri… sau conexiuni încrucişate pline de înţeles. A folosit conceptul de
sincronicitate pentru a explica, fără a implica cauzalitatea, evenimentele simultane a imaginilor interioare şi
evenimentele exterioare, raportându-le la anumite arhetipuri. Imaginile interne se pot manifesta în vise, viziuni,
presimţiri rele sau bănuieli. Evenimentele externe pot include orice eveniment observat în trecut, prezent sau
viitor. Exemple zilnice: „este ciudat că m-ai sunat să mă anunţi despre naşterea copilului tău, tocmai vorbeam cu
soţia mea despre copii”. Jung a încercat chiar să explice sincronicitatea prin parapsihologic
Dezvoltarea personalităţii. Teoria personalităţii lui Jung priveşte către viitor: obţinerea realizării de sine implică
planuri şi scopuri; prin urmare, Jung credea că personalitatea noastră este determinată de ceea ce sperăm să fim
ca şi de ceea ce am fost.
Copilăria şi prima tinereţe. Până la pubertate personalitatea nu presupune o formă şi un conţinut definite.
Această perioadă, pe care Jung a numit-o: „naşterea noastră fizică”, este marcată de dificultăţi şi de nevoia de
adaptare.
Vârsta medie şi bătrâneţea. Jung arata că in prima jumătate a vieţii ne centrăm pe latura obiectivă a realităţii –
educaţie, carieră şi familie. A doua jumătate a vieţii trebuie s-o devotam laturii interne, subiective care până
acum a fost neglijată. Atitudinea personalităţii trebuie să se schimbe de la extraversiune spre introversiune. La
vârsta mijlocie, în mod natural noi începem procesul actualizării sau redescoperirii sinelui. Dacă realizăm
integrarea conştientului cu inconştientul ne aflăm intr-o poziţie de a atinge un nou nivel de sănătate psihică, o
condiţie numită de Jung individuaţie, într-o exprimare simplă individuaţia – se referă la a deveni o
individualitate – a-şi desăvârşi capacităţile şi dezvoltarea sinelui. Odată ce structurile personalităţii sunt
individualizate şi recunoscute poate apărea noul stadiu de dezvoltare. Jung se referea la acesta
ca TRANSCENDENŢĂ – o tendinţă înnăscută spre unitate şi totalitate în sistemul de personalitate unind toate
aspectele opuse în interiorul acestuia.
Viziunea lui Jung asupra naturii umane este destul de diferită de cea a lui Freud. Jung nu a susţinut un punct de
vedere determinist, dar a fost de acord că personalitatea poate fi parţial determinată de experienţele copilăriei şi
arhetipuri. Oricum Jung lasă loc în sistemul lui pentru liberul arbitru şi spontaneitate, ultima avându-şi
rădăcinile în arhetipul umbrei.în problema raportului, natura umană – educaţie, Jung a adoptat o poziţie
moderată. Impulsul către individualizare şi transcendenţă e înnăscut dar poate fi dublat sau contrazis de învăţare
sau experienţă. Scopul final şi necesar al vieţii e realizarea sinelui.

Ultimul stadiu de cancer. Jung consulta şi pacienţi mai în vârstă (spre deosebire de Freud), dorind să-i ajute să se
îndrepte spre individuaţie şi spre dezvoltarea continuă a personalităţii. Deseori însă s-a confruntat cu tulburări
complexe, care nu-i permiteau pacientului să acceadă la procesul de individuaţie. De exemplu credinţa puterii
religioase poate duce la o aglutinare a credinţelor (valorilor) religioase într-un complex, care poate să acopere,
să sufoce identitatea unei persoane. Complexele pot fi considerate ca impedimente ale canalelor psihicului ce
apar între inconştientul colectiv şi conştient. Un scop frecvent a lui Jung a fost identificarea şi disoluţia acestor
complexe – în sensul descentralizării lor.

Abordarea complexă şi neobişnuită a lui Jung asupra personalităţii umane a avut un impact considerabil în
discipline precum psihiatria, istoria culturală, sociologia, ştiinţele politice, filozofia şi religia. Jung a avut câteva
contribuţii importante şi de durată: testul asocierii de cuvinte este o tehnică proiectivă standard şi a inspirat
construirea testului petelor de cerneală Rorchach şi numită tehnica detectării de minciuni. Conceptele de
complexe psihologice şi de personalitate introvertită versus cea extravertită sunt bine acceptate în psihologie
astăzi şi scalele de personalitate care testează măsura introversiunii şi extraversiunii sunt în mare măsura folosite
ca modalităţi de diagnostic în selecţie.
Ideile lui Jung asupra individuaţiei sau actualizarea sinelui au anticipat munca lui Abraham Maslow şi a altor
teoreticieni ai personalităţii. Jung a fost primul care a accentuat rolul viitorului în determinarea
comportamentului, o idee adoptată de Alfred Adler. Porţiuni din teoria lui Henry Murray pot fi de asemenea
regăsite printre ideile lui Jung. Sugestia lui Jung că vârsta medie este perioada-unor schimbări de personalitate
cruciale a fost îmbrăţişată de Maslow, Erik Erickson şi Raymond Cattell. Ideea crizei vârstei mijlocii este văzută
de mulţi ca o etapă necesară a dezvoltării personalităţii şi a fost susţinută de cercetări considerabile.

Dovezile aduse din mitologie şi religie nu sunt considerate concludente într-o epocă când raţiunea şi ştiinţa sunt
singurele abordări legitime ale cunoaşterii şi înţelegerii. Criticii arată că Jung acceptă ca dovadă ştiinţifică
evenimente mistice raportate de pacienţii săi. Cu toate astea, interesul asupra ideilor lui Jung rămâne puternic.

Teoria individuală a personalităţii a lui A.Adler A. Psihologia individuală

Spre deosebire de Freud, Adler şi-a schimbat de-a lungul anilor părerea despre oameni. La început a evidenţiat
sentimentele naturale de inferioritate despre care se presupune că apar foarte devreme în viaţa unei persoane şi
care se cer a fi compensate pe parcursul întregii vieţi, drept care urmează lupta pentru putere şi superioritate.

Ideile de bază, pe care Adler le avea despre oameni şi psihologia acestora pot fi sintetizate astfel:

1.  Orice formă de comportament are substrat social. Comportamentul poate fi înţeles şi schimbat numai în
mediul social

1. Orice tip de comportament are un scop bine determinat;

2. Unitate şi eşantion: oamenii trebuie văzuţi ca fiinţe complete, fiecare având un comportament orientat
spre atingerea unui scop bine determinat;
3. Prin comportament se încearcă depăşirea sentimentului de inferioritate şi trecerea spre cel de
superioritate;
4. Comportamentul e rezultatul percepţiilor subiective. „Toţi creăm sensuri unice pentru experienţele
noastre. De fapt ne creăm propriile scenarii”.
 

2. Conceptele de bază adleriene

1) Dezvoltarea sentimentului social: societate, muncă şi iubire.
Adler a văzut baza diferenţelor individuale ca fiind psihosocială, nu ereditară. Factorul psihosocial de
importantă fundamentală pentru civilizaţie este „sentimentul social”, interesul pentru societate şi nevoia de
asociere / cooperare cu oamenii.

Temelia psihologiei individuale este credinţa lui Adler că există trei inevitabile aspecte de care fiecare persoană
trebuie să ţină seamă în viaţă: societate; muncă; iubire. Soluţia pentru aceste 3 aspecte presupune pregătirea în
copilărie pentru „interesul social” – eforturile indivizilor pentru a dezvolta sentimente sociale. De asemenea
„sentimentul social” este un potenţial, iar „interesul social” implică eforturi de a-1 actualiza, Adler utilizând
adesea termenii ca fiind interschimbabili:

în primul rând, sentimentul social important pentru societate apare în capacitatea individului de a dezvolta şi
menţine prietenii. în al doilea rând individul trebuie să arate o aptitudine de a fi interesat de muncă. în al treilea
rând este interesul pentru iubire: abilitatea de a fi mult mai interesat de un partener decât de tine.

2) Stil de viaţă. Stilurile de viaţă de bază includ tipurile: dominant, de dobândire,

evitant şi util social. Se poate ca ţelul ultim pentru fiecare dintre noi să fie
superioritatea sau perfecţiunea, dar atingem acest ţel prin diverse comportamente specifice. Fiecare dintre noi
năzuieşte şi luptă în mod diferit. Ne dezvoltăm un model unic de caracteristici, comportamente şi obiceiuri pe
care Adler le-a denumit caracter distinctiv sau stil de viată.
Pentru a înţelege modul în care se dezvoltă stilul de viaţă, trebuie să ne întoarcem la sentimentele de inferioritate
şi la compensare. Copiii mici suferă de aceste sentimente care îi motivează să compenseze dependenţa de adulţi.
In aceste încercări de compensare, copiii dobândesc o serie de comportamente (un copil bolnăvicios, poate năzui
şi lupta să-şi crească forţa fizică prin ridicarea de greutăţi). Aceste comportamente devin parte din stilul lui de
viaţă, menite să compenseze inferioritatea. Tot ceea ce facem este modelat şi definit de stilul nostru unic de
viaţă care determină (hotărăşte) ce aspect din mediul nostru înconjurător urmăm, sau ce atitudini adoptăm. Stilul
de viaţă este învăţat din interacţiunile sociale care au loc în primii ani de viaţă. Potrivit lui Adler, stilul de viaţă
se cristalizează până la vârsta de 4 sau 5 ani şi este dificil de schimbat. Copiii neglijaţi se pot simţi inferiori în
confruntarea cu cerinţele vieţii şi prin urinare pot deveni neîncrezători sau ostili faţă de ceilalţi.

Puterea creatoare a sinelui este abilitatea de a crea un stil de viaţă corespunzător. In scrierile lui, Adler a folosit
câţiva termeni în mod alternativ: stil de viaţă, personalitate, caracter, individualitate şi sine. Dar orice termeni ar
fi folosit, Adler şi-a exprimat convingerea că stilul de viaţă este creat de individ. Noi ne creăm pe noi înşine,
personalitatea noastră; nu suntem modelaţi, formaţi, în mod pasiv de experienţele din copilărie. Adler a susţinut
că nici ereditatea, nici mediul înconjurător nu oferă o explicaţie completă pentru dezvoltarea personalităţii.
Modul în care noi interpretăm aceste influenţe formează baza pentru construirea creativă a atitudinii noastre faţă
de viaţă. Adler insista că stilul nostru de viaţă nu ne este determinat; suntem liberi să-1 alegem şi să-1 creăm noi
înşine. Odată creat, oricum, stilul de viaţă rămâne constant toată viaţa. El a propus patru stiluri fundamentale de
viaţă pe care oamenii le pot adopta pentru a face acestor probleme: tipul dominant, de obţinere, evitant şi util
social.
Primul tip ne oferă o atitudine dominantă sau conducătoare cu o conştiinţă socială mică. O astfel de persoană se
poartă fără atenţie faţă de ceilalţi, îi atacă pe ceilalţi şi poate deveni sadic, delicvent sau sociopat. Cei mai puţin
virulenţi devin alcoolici, dependenţi de droguri sau sinucigaşi; ei cred că ei rănesc pe alţii atacându-se pe ei
însăşi.

Tipul pasiv – expectativ de obţinere, pe care Adler 1-a considerat cel mai des întâlnit (cel mai obişnuit), se
aşteaptă să obţină totul de la alţii şi astfel, devine dependent de ei.

Tipul evitant nu face nici o încercare de a se confrunta cu problemele vieţii. Evitând dificultăţile, această
persoană evită orice posibilitate de eşec.

Aceste trei tipuri nu sunt pregătite să facă faţă problemelor vieţii de zi cu zi. Ei sunt incapabili de a coopera cu
alţi oameni şi din ciocnirea dintre stilul lor de viaţă şi lumea reală rezultă un comportament anormal manifestat
în nevroze şi psihoze – lor le lipseşte ceea ce Adler a numit interes social.

Tipul util social, cooperează cu ceilalţi şi acţionează în conformitate cu nevoile lor. Astfel, de persoane fac faţă
problemelor în cadrul unei structuri bine determinate de interes social.

Adler s-a opus în general clasificării rigide sau tipizării oamenilor în acest mod declarând că a propus aceste
patru stiluri de viaţă numai în scopuri teoretice.

3) Ţelurile viitorului versus evenimentele trecutului. Tot în timpul copilăriei,

fiecare persoană îşi stabileşte un prototip, „ţelul complet” al stilului de viaţă, ce este o
ficţiune concepută ca mijloc de adaptare la viaţă şi include o strategie pentru analizarea
acesteia.
Un ţel orientează personalitatea individului spre viitor şi nu spre trecut. Furnizează atât o direcţie a securităţii,
puterii şi perfecţiunii promise, cât şi sentimente corespunzătoare anticipaţiilor cuiva. Instinctele freudiene,
mecanismele, impulsurile şi traumele copilăriei sunt de departe mai puţin importante în acest proces decât
teleologia adleriană.

Credinţele noastre, interesul social sau eşecul în obţinerea interesului social, caracterizează toate personale de
exprimare, incluzând amintiri, vise, posturi ale corpului şi boli fizice. Mai mult, stilul de viaţă al individului se
remarcă mai bune în situaţii noi, în special cele în care persoana se confruntă cu dificultăţi. Problemele apar
atunci când ficţiunile individului se ciocnesc cu realitatea, în felul acesta „ieşind la iveală semnificaţia greşită
atribuită greşit existenţei”.
4) Sentimentele de inferioritate: sursa năzuinţelor umane. Adler credea că un
sentiment general de inferioritate este prezent întotdeauna şi este o forţă mobilizatoare
pentru comportament. Adler a sugerat că sentimentele de inferioritate sunt sursa tuturor
năzuinţelor umane şi forţa care ne determină comportamentul. Progresul individual,
creşterea şi dezvoltarea rezultă din încercările noastre de a compensa inferiorităţile
noastre, reale sau imaginare. Copiii mici sunt neajutoraţi şi depind în totalitate de adulţi.
Adler credea că copilul mic este conştient de puterea şi forţa mai mare a părinţilor şi de
faptul că orice încercare de a respecta aceste puteri este sortită eşecului. Deşi experienţa
iniţială a inferiorităţii este valabilă pentru toată lumea în copilăria timpurie, ea nu este
determinată genetic. Ea este mai degrabă o funcţie a mediului înconjurător. Astfel,
sentimentele de inferioritate sunt de neocolit, dar mult mai important ele sunt necesare
pentru că oferă motivaţia de a năzui şi de a creşte. Inabilitatea înfrângerii acestor
sentimente le intensifică, ducând la dezvoltarea unui complex de inferioritate. Adler a
definit această stare ca şi pe o „incapabilitate de a rezolva problemele vieţii”. Un
complex de inferioritate se poate naşte în trei feluri în copilărie: prin inferioritate
organică, prin răsfăţare sau prin neglijare.
Adler a concluzionat că părţile defectuoase ale organelor corpului, modelează personalitatea prin eforturile
persoanei de a compensa defectul sau slăbiciunea, exact la fel cum Adler a compensat rahitismul, inferioritatea
fizică a anilor din copilărie (Demostene şi-a învins bâlbâială pentru a deveni un mare orator; bolnăviciosul
Theodor Rooswelt, cel de-al 26-lea preşedinte al Statelor Unite, a devenit un model de condiţie fizică fiind
adult). Printre pacienţii săi se numărau comedianţi şi alţii, ca de exemplu gimnaşti. Ei posedau abilităţi fizice
extraordinare care, în multe cazuri erau rezultatul unei munci grele pentru a trece peste handicapuri.

Răsfăţarea unui copil poate de asemenea rezulta într-un complex de inferioritate. Copiii răsfăţaţi sunt în centrul
atenţiei acasă. Orice capriciu le este satisfăcut. în aceste împrejurări copiii dezvoltă în mod natural ideea că ei
sunt cei mai importanţi în orice situaţie. Prima experienţă, şi anume şcoala – unde aceşti copii nu mai sunt în
centrul atenţiei – vine ca un şoc pentru care ei nu sunt pregătiţi. Copiii răsfăţaţi au puţină răbdare cu alţii. Ei nu
au învăţat niciodată să aştepte ceea ce doresc sau să învingă dificultăţile. Atunci când sunt confruntaţi cu
obstacole în calea satisfacerii dorinţelor, aceşti copii ajung să creadă că au unele probleme personale ce le pune
beţe în roate; de aici se dezvoltă un complex de inferioritate.

5) Organe fizice inferioare. Pentru Adler, un „organ” poate fi orice atribut fizic. Studiul său privind
inferioritatea organică 1-a condus la concluzia că sentimentul de inferioritate psihologică poate fi datorat unor
limite fizice ale persoanei. Şi aceasta pentru că, copilul se naşte cu slăbiciune organică şi în mod necesar se
impune compensarea, înfrângerea slăbiciunii sale prin lupta dusă pentru a deveni superior într-un anumit fel. Pot
chiar să supracompenseze, încercând să facă sau chiar să devină tot ceea ce slăbiciunea le-a interzis. Adler a
văzut dezvoltarea umană ca fiind „binecuvântată cu organism inferior” datorită succesului ce poate fi atribuit
eforturilor îndreptate spre învingerea inferiorităţii fizice.
6) Neglijenţa perentală: copilul nedorit sau urât de părinţi. Copilul neglijat nu cunoaşte iubire, cooperare
sau prietenie, şi rareori găseşte o persoană care să-i merite încrederea. în timpul vieţii, problemele sunt
supraevaluate ca „prea dificile” şi resursele personale necesare rezolvării problemelor sunt subevaluate ca fiind
prea limitate. Copilul neglijat poate fi descris ca rece, suspicios, neîncrezător, dificil, invidios şi cu sentimente
de ură faţa de ceilalţi.
7) Supraindulgenţa parentală: O practică periculoasă ce produce adesea un copil răsfăţat. Supraindulgenţa
este produsă de Adler ca alternativă la interpretarea greşită a lui Freud privind observaţiile referitoare la
complexul Oedip. Pentru Adler, complexul Oedip nu este un fapt universal, ci ceva ce survine infrecvent. Este o
anormalitate, un rezultat nenatural al supraindulgenţei din partea părintelui de sex opus. Modelul de bază este
unul în care copilului răsfăţat îi este permis contactul în principal cu persoana care îl răsfaţă, prin aceasta
excluzându-i pe ceilalţi.
8) Lupta pentru superioritate şi complexul de superioritate. O stare care se dezvoltă când o persoană
supracompensează sentimente normale de inferioritate se numeşte complex de superioritate. Aceasta este o
opinie exagerată aspira propriilor abilităţi şi realizări. Astfel de persoană se poate simţi mulţumită de sine şi
superioară, poate să nu simtă nevoia să-şi demonstreze superioritatea prin realizări sau, dimpotrivă, poate simţii
o astfel de nevoie pentru a avea foarte mult succes. în ambele cazuri, persoanele cu un complex de superioritate
sunt înclinate spre laudă, vanitate, egoism (egocentrism) şi o tendinţă de a-i denigra pe alţii. La început el a
identificat inferioritatea cu un sentiment general de slăbiciune sau ca recunoaştere a statutului inferior al
femeilor în societate. Mai târziu a respins ideea de a echivala sentimentele de inferioritate cu feminitatea şi a
dezvoltat un punct de vedere mai larg în care năzuim spre superioritate sau perfecţiune.
Adler a descris noţiunea de năzuinţă spre superioritate ca fiind faptul fundamental al vieţii. Superioritatea este
ţelul ultim către care năzuim. Năzuinţa spre superioritate nu este o încercare de a fi mai bun, nici o tendinţă
arogantă sau dominatoare ori o părere mărită asupra abilităţilor şi realizărilor noastre. Ceea ce vroia să spună
Adler că era un impuls către perfecţiune (cuvântul perfecţiune vine dintr-un cuvânt în latină ce înseamnă „a
completa” sau „a finisa /a termina”. Acest ţel înnăscut – impulsul către deplinătate şi desăvârşire – este orientat
spre viitor (Freud sugera că comportamentul uman este determinat de trecut, adică de instincte). Adler a folosit
termenul „finalism” pentru ideea că avem un scop ultim, o stare finală de existenţă şi o nevoie de a ne mişca
spre ea. Scopurile spre care năzuim sunt potenţialităţile, nu realităţile. Cu alte cuvinte, năzuim spre idei care
există în noi în mod subiectiv. Adler a formalizat acest concept ca şi fmalism fictiv, noţiunea că idei fictive ne
ghidează comportamentul în timp ce năzuim spre o stare desăvârşită de existenţă. Ne direcţionăm cursul vieţii
prin multe astfel de ficţiuni, dar cea care este dominantă este idealul de perfecţiune. în viziunea lui Adler,
indivizii şi societatea sunt în strânsă legătură. Oamenii trebuie să funcţioneze constructiv cu ceilalţi pentru
binele societăţii. Astfel, pentru Adler, fiinţele omeneşti năzuiesc şi luptă’pentru ţelul fictiv al perfecţiunii. Adler
a considerat că atingem ţelul de zi cu zi prin conceptul de stil de viaţă.
9) Influenţa familiei asupra dezvoltării personalităţii. Printre cele câteva influenţe ale familiei asupra
dezvoltării personalităţii puse în discuţie de Adler, cea mai importantă este mama. Contactul cu ea are probabil
cea mai mare contribuţie la interesul social al copilului prin încurajarea sentimentelor sociale, prin furnizarea
celei mai mare experienţe de dragoste şi prietenie pe care copilul le va poseda vreodată, prin răspândirea acestor
legături (încredere şi prietenie) spre ceilalţi, sub forma afişării unei atitudini de cooperare privind munca cu
ceilalţi.
A doua în importanţă pentru dezvoltarea personalităţii este experienţa cu tatăl. Adler a oferit un număr de
sugestii privind modul în care taţii pot contribui la dezvoltarea copilului lor prin acordarea copilului a libertăţii
de a vorbi şi de a întreba prin încurajarea copilul în urinarea intereselor, prin neridiculizarea sau ironizarea
excesivă a copilului.

A treia în importanţă este ordinea naşterilor în familie. Pe lângă ordinea naşterii, teoria lui Adler se referă la
impactul mărimii familiei şi al sexului copiilor asupra personalităţii. Alţi factori ai dezvoltării discutaţi de Adler
includ boala şi intrarea la şcoală.

Ordinea naşterilor în familie şi personalitatea, după Adler

 

Ordinea naşterii Ipoteze / caracteristici

Centrul atenţiei, puternic, adesea răsfăţat datorită excesivei timidităţi sau anxietăţi
Copilul singur la părinţi parentale.
Detronat de pe poziţia centrala, are atitudini şi sentimente negative fata de cel de-
al doilea copil şi o pasiune de a domina, dar este protector şi de ajutor pentru
Primul născut ceilalţi.
0 lupta activa pentru a-i depăşi pe ceilalţi cu succes, o lupta legata de competiţia
Al doilea născut cu primul născut; neastâmpărat.
Cei mai răsfăţat (cel mai mic şi cel mai slab), nu şi nefericit, capabil de a-i depăşi
Ultimul născut pe ceilalţi prin faptul de a fi diferit, adesea un copil problemă.
Copilul unic Orientări extreme feminine sau masculine.
Factorul „ordinea naşterii’ a fost intens cercetat, iar rezultatele au sugerat că primii născuţi sau copiii singuri au
un nivel mai ridicat de motivaţie a realizărilor şi de succese actuale decât cei născuţi mai târziu. Aşa stau
lucrurile pentru că mediul lor conţine doar adulţi, oameni maturi care sunt capabili de crearea unei atmosfere
orientate spre succes. Pe de altă parte, cei născuţi mai târziu au o atmosfera mai puţin matură pentru că se
compuse atât din copii cât şi din adulţi. Oricum, primii născuţi nu sunt mai buni în toate privinţele. Spre
exemplu, cei născuţi mai târziu sunt mai puţin egocentrici.
 

Ego-psihologia personalităţii a lui E.Erikson

Instruit în tradiţia freudiana de’Anna Freud, Eric Erikson a dezvoltat o abordare a personalităţii care extinde
scopul lucrărilor lui Freud, menţinând totuşi o mare parte din conţinutul lor. Deşi Erikson a oferit inovaţii
semnificative, el afirma că „Psihanaliza este întotdeauna un punct de plecare.”
Erikson a extins teoria lui Freud în trei direcţii. în primul rând a elaborat mai amănunţit stadiile dezvoltării. In
timp ce Freud pune accentul pe copilărie şi sugerează că personalitatea se conturează în jurul vârstei de 5 ani,
Erikson sugera ca personalitatea Continuă sa se dezvolte într-o serie de opt stadii de-a lungul întregii
vieţi A doua schimbare pe care Erikson o face teoriei freudiene a fost sa accentueze Ego-ul mai mult decât Id-
ul. Din punctul de vedere a lui Erikson Ego-ul este o parte independentă a personalităţii; nu este nici dependent,
nici subordonat Id-ului. în al treilea rând, Erikson recunoaşte impactul culturii, societăţii şi istoriei asupra
personalităţii. El argumentează că noi nu suntem conduşi în mod complet de forţe biologice active în copilărie.
Deşi factorii înnăscuţi sunt importanţi, ei nu oferă explicaţia completă privind dezvoltarea personalităţii.’
1. Stadiile psihologice ale dezvoltării
Erikson a împărţit dezvoltarea / formarea personalităţii în opt stadii psihosociale. Primele patru sunt similare
celor ale lui Freud: oral, anal, falie, latent. Deşi Erikson accentuează corelaţiile psihosociale, în timp ce Freud îşi
îndreaptă atenţia asupra celor biologice. Pentru Erikson procesul dezvoltării este guvernat de principiul
epigenetic al maturizării. Prin acesta el vrea să se înţeleagă că stadiile dezvoltării sunt determinate de factorii
moşteniţi. Forţele sociale şi cele din mediu, la care suntem expuşi, influenţează modul în care se realizează
determinarea genetică a stadiilor de dezvoltare. Astfel, rezumând, dezvoltarea personalităţii este afectată atât de
factori biologici cât şi de factori sociali – atât de variabilele personale cât şi de cele situaţionale.

Erikson sugerează că dezvoltarea umană implică o serie de conflicte cărora fiecare persoană trebuie să le facă
faţă. Potenţialul acestor conflicte exista la naştere sub forma unor predispoziţii înnăscute care devin proeminente
la stadiile specifice de dezvoltare, atunci când mediul o cere. Fiecare întâlnire sau confruntare cu mediul nostru
este numită criză. Criza implică o schimbare în perspectivă, cerându-se astfel o refocalizare a energiei
instinctuale în concordanţă cu noile cerinţe ale fiecărui stadiu de viaţă. Fiecare stadiu de dezvoltare prezintă o
criză sau punctul său de răscruce ce necesită nişte schimbări în comportamentul şi personalitatea noastră.
Suntem puşi în faţa unei alegeri dintre doua modalităţi de a răspunde unei crize: o modalitate neadaptativă ori
negativă, şi o modalitate adaptivă ori pozitivă. Doar când am rezolvat fiecare conflict personalitatea poate sa-şi
continue dezvoltarea normală şi să dobândească puterea de a înfrunta criza asociată stadiului următor. Atunci
când conflictul oricărui stadiu nu este rezolvat, suntem mai puţin capabili de-a ne adapta stadiilor următoare. în
orice caz, deşi va fi mult mai dificil de obţinut un rezultat victorios, acesta este totuşi posibil. Erikson crede ca
Ego-ul trebuie să cuprindă atât modalităţi de înfruntare a crizei adaptive cât şi neadaptive. De exemplu, în
primul stadiu al dezvoltării psihosociale, putem răspunde crizei prin dezvoltarea unui simţ al încrederii sau a
unui simt al neîncrederii. încrederea, modalitatea mai adaptivă şi dezirabilă, este în mod evident atitudinea
psihologica cea mai sănătoasă. Şi totuşi, fiecare trebuie sa-şi dezvolte un anumit grad de neîncredere ca o formă
de protecţie. Daca suntem încrezători în.rnod absolut şi naivi, vom fi vulnerabili la încercările altora de a ne
decepţiona, de a ne induce în eroare sau de a ne manipula. în mod ideal, la fiecare stadiu de dezvoltare
identitatea Ego-ului va consta în primul rând într-o atitudine pozitivă sau adaptivă, dar va fi echilibrată de un
aport de atitudine negativă. Doar atunci criza va fi rezolvată în mod satisfăcător.
1. COPILUL MIC Copiii se nasc cu nevoi, trebuinţe fiziologice pe care părinţii  trebuie să fie în stare să le
satisfacă. Dacă nu satisfac aceste nevoi, poate apărea inevitabil prima criză datorită neglijării din partea
părinţilor în satisfacerea acestor nevoi. Ataşamentul copilului se formează prin sentimentul de securitate, de
încredere în părinţi, că aceştia îi pot satisface nevoile. în opoziţi cu ataşamentul este respingerea, teama de
apropiere; copilul se simte abandonat şi neajutorat atunci când părinţii nu-i satisfac nevoile. încrederea este un
sentiment pe care fiecare mama îl formează la copilul său în mod diferit. Fiecare mamă este unică şi fiecare
converteşte acest sentiment de încredere într-un mod unic.
Erikson este de părerea că atât sentimentul de încredere cât şi cel de neîcredere sunt învăţate. Noi toţi cunoaştem
acest sentiment de încredere pentru că avem toate caracteristicile umane necesare şi trăim între oameni, dar de
asemeni este important să cunoaştem şi neîncrederea. încrederea se află la baza primului sentiment, speranţa,
credinţa în capacitatea satisfacerii trebuinţelor. Eşecul în dezvoltarea sentimentului de încredere şi ajutor se
poate răsfrânge pana în perioada maturităţii, convertindu-se în frustrări sau depresii.

2. COPILĂRIA MICĂ TIMPURIE. De-a lungul celui de-a 2-lea stadiu la copil se

dezvolta o serie de deprinderi motorii care deschid oportunităţi spre primele posibilităţi de a i independent.
Arunci când copilul învaţă sa aibă încredere în propria-i mamă şi în ceilalţi oameni, el trebuie sa devină
independent, trebuie să-şi schimbe atitudinea de a avea încredere într-o singură persoană (mama) în atitudinea
de a împărţi acest sentiment şi altora.
Acum copiii se pot deplasa până la obiectele de care au nevoie fără ajutorul părinţilor. Puterea de a apuca
obiectele permite copilului să experimenteze perceperea obiectelor cu degetele, palmele, braţele. Puterea se
manifestă de asemenea şi ca renunţare, desprinderea de obiecte. „A renunţa” poate avea două înţelesuri
adiţionale: a renunţa la ceva plăcut din dorinţa de a o face, sau a lăsa de la sine să se întâmple. Odată cu aceste
noi achiziţii în privinţa deprinderilor motorii, experienţa copilului depinde acum doar de el. Din păcate el
cunoaşte de asemenea frustrarea generată de nevoia de ajutor din partea altora care pot face mai mult pentru el
decât el însuşi.

în conformitate cu această orientare, cei doi poli ai crizei implică ideea de independenţă şi stimă de sine în
opoziţie cu lipsa stimei de sine (sentiment de inferioritate), care acompaniază starea de independenţă. Ruşinea şi
îndoiala iau naştere din sentimentul neplăcut de a fi controlat de alţii şi de a-şi pierde propriul control. Acestea
sunt precursoarele nevrotismului şi ale paranoiei. Erikson arată faptul ca deşi copiii trec printr-un stadiu anal
freudian, trebuie să luam în considerare că musculatura anală face parte din sistemul muscular general. Sarcina
copilului este de a învăţa să-şi coordoneze întreg sistemul muscular inclusiv sfincterele sale.

3. VÂRSTA JOCULUI. La trei, patru ani copiii devin conştienţi de diferenţele dintre sexe. în timpul celui de-al
treilea an de viaţă apare conceptul de rol-sex, precum şi sentimentul sexualităţii la băieţi. în concepţia lui
Erikson fetele joacă roluri feminine încercând să arate atractiv şi îngrijite mai degrabă decât sa fie provocate
sexual. Conştiinţa apare în acest stadiu şi întotdeauna joacă un rol restrictiv în acţiuni, gânduri, fantezie. Unul
din polii acestui stadiu este INIŢIATIVA, acţionând în conformitate cu dorinţele impulsurilor şi
potenţialităţiior. Celălalt pol este VINA, ceea ce ţine în frâu, constrânge preocuparea
persoanei pentru satisfacerea dorinţelor, impulsurilor şi potenţialelor. Băieţii învaţă să fie competitivi pentru a
câştiga o poziţie favorabilă în ochii mamei. Rezultatul este apariţia sentimentului de vină pentru luarea
iniţiativei mai mult decât i se permite.
Erikson se diferenţiază de Freud prin concepţia despre complexul lui Oedip. El sugerează că este normal ca
băiatul să se îndrăgostească de mama lui pentru că ea este totul pentru el; este centrul universului si ea are grijă
de el. Orice fantezie pe care o persoană o poate avea, va tinde să se focalizeze pe ceea ce este crucial pentru ea
sau pentru supravieţuirea şi prosperitatea ei. Mai mult decât atât, orice fantezie pe care o are un băiat are în
centrul ei pe mama lui, inclusiv fantezii care iau naştere din impulsurile sale genitale. Probabil, fetele au
probleme identice asociate cu preocuparea pentru atragerea atenţiei tatălui. Pentru ambele sexe, sentimentul
vinovăţiei poate lua naştere dintr-un eşec în a-si demonstra competenţa atunci când iniţiativa este luată.

La început, jocurile copiilor nu implică scopuri reale, dar implică dorinţe de realizare şi fantezie. Gradual,
aceasta începe să se schimbe. Copilul începe să-şi realizeze scopurile pentru care demersurile sale motrice şi
cognitive l-au pregătit. Copilul începe de asemenea să creadă că este mare şi să se identifice cu oameni a căror
meserie sau personalitate o poate înţelege sau aprecia. Copiii încep să se comporte conform realităţii prin
adoptarea unor scopuri practice, prin curajul de a se implica în scopuri sigure ghidate de conştiinţa şi nu
paralizate de sentimentul de vină şi de teama de pedeapsă. Este rezultatul ce ia naştere prin rezolvarea crizei din
stadiul vârstei jocului. Eşecul în rezolvarea acestei crize duce la inhibiţie.

4. VÂRSTA ŞCOLARĂ. în acord cu Erikson, la fiecare stadiu, copilul devine altă persoană. La vârsta şcolara, cel
de-al patrulea stadiu, copiii devin mici intelectuali curioşi. Ei vor să ştie tot, să înveţe. în aceasta perioadă, copiii
încep să-şi formeze anumite atitudini privitoare la calitatea de părinte. Ei se joaca „de-a părinţii” în scopul
pregătirii pentru realitate. Pentru început, ei se adaptează la societate şi la munca. Ei învaţă să-şi asume
responsabilităţi, sarcina de a avea un venit, un profit, cum ar fi salariul pentru munca depusă. Aceste sarcini pot
fi absolvirea şi activitatea şcolară sau sarcinile de acasă pentru o recompensă materială.
Erikson se referă la vârsta şcolară ca la o perioada de latenţă. în acest sens, el arata că interesul şi activitatea
sexuală sunt reprimate în această perioadă. Unul din polii perioadei şcolare este hărnicia, atragerea copiilor în
lumea instrumentală, într-o lume a muncii zilnice, astfel pregătindu-i pentru o ierarhie şi un rol status viitor, în
învăţarea prin experienţă în care vor fi ajutaţi de cooperarea şi instrucţia adulţilor. Şcoala este prima situaţie
productivă, care furnizează o vagă bănuială despre cultura instrumentala. Celalalt pol al crizei, sentimentul de
inferioritate apare, dacă copiii percep priceperile lor sau status-ul lor ca inadecvat. Această percepţie greşită
apare datorită eşecului în formarea competentei într-o specializare anume, cum ar fi practicarea unui sport.

Rasa sau originea culturală pot deveni bariere care împiedică copilul să aibă succes şi dorinţa de a învăţa.
Sentimentul de inferioritate poate degenera în regresie. Persistenţa sentimentului de inferioritate poate deveni o
obsesie care poate fi atât de puternică încât devine singura sursă de identitate. Rezolvarea crizei din stadiul
vârstei şcolare aduce copilului experienţe critice, incluzând munca alături şi împreună cu alţii, experienţa
diviziunii muncii. Din aceasta rezolvare se naşte puterea competenţei, exerciţiul liber al dexterităţii şi
inteligentei într-o serie de sarcini complexe.
5. ADOLESCENŢA. Aşa cum arata Allport şi aşa cum mulţi teoreticieni au
confirmat, adolescentul în căutare de sine reprezintă balanţa în funcţie de care criza de identitate se echilibrează.
Pentru Erikson vârsta adolescenţei reprezintă o sinteză a stadiului anterior, dar depăşeşte în acelaşi timp acest
stadiu. Un pol din criza adolescenţei este „identitatea” care reprezintă acumularea încrederii în continuitatea
proprie şi care este apreciată de alţii, permiţând formarea şi întărirea competenţei şi a propriului stil de viaţă.
Continuitatea reprezintă un element important în definirea conceptului de identitate. Identitatea reprezintă o
integrare a tuturor identificărilor permise şi imaginea de sine, incluzând chiar şi partea negativă a acesteia. Criza
de identitate apare atât datorită unui sentiment de a nu fi înţeles de către ceilalţi cât şi de a nu se înţelege pe sine;
apare datorită contradicţiei dintre propria imagine şi imaginea celorlalţi. Aceste simptome pot degenera în
episoade psihotice. Identitatea adolescentului nu înseamnă neapărat dobândirea maturităţii sexuale, în sens
Freudian, ci este o abilitate de a şti ce aşteaptă ceilalţi să vadă, de a-ţi păsa de părerea celorlalţi. Problemele de
identitate ale adolescenţilor apar atât din cauza unor probleme ascunse din istoria personală, cât şi din
neadaptarea la grup. în căutarea propriei identităţi, adolescenţii se confruntă cu valabilitatea normelor sociale.
Unul din rezultatele perioadei adolescenţei este fidelitatea, „oportunitatea de a-şi pune în valoare potenţialul,
într-un context care permite tânărului să fie sincer cu sine şi cu ceilalţi, să susţină loialitatea faţă de grupul din
care face parte”. Nevoia de a adopta o ideologie şi în special una de bază, centrală poate fi o capcană în care pot
cădea adolescenţii impulsivi. Erikson este de părere că adolescenţii sunt foarte uşor de sedus de către regimurile
totalitare, sau orice astfel de sistem. Tinerii trebuie să evite să fie impulsivi, repeziţi în adoptarea unei ideologii,
deoarece ei se îndreaptă, de obicei, spre cea mai simplă. Doar prin constrângere ei pot rezista forţei magnetice a
ideologiilor simple ca naţionalismul şi va rezista chiar faţă de ideologia care este considerată cea mai răspândită.

6.PRIMA TINEREŢE. în timpul stadiului anterior, forţa permitea sexelor să se înţeleagă şi să comunice fructuos.
Când sunt îndrăgostiţi, adolescenţii se ataşează de o alta persoană într-o încercare de a-şi defini propria
identitate. Adolescenţii îndrăgostiţi se văd pe ei înşişi prin prisma celuilalt, care este un ideal al său. Acum, în
cel de-al şaselea stadiu, diferenţele dintre sexe sunt tot mai evidente, astfel încât cele doua sexe, similare în
conştiinţă şi limbaj, gândesc diferit în problema dragostei sau a procreaţiei. Cei doi poli ai acestui stadiu se
referă la ataşament pe de o parte şi la alienare pe de altă parte. Intimitatea psihică este „capacitatea de a
împărtăşi propria identitate cu o altă persoană fără teama de a pierde ceva prin aceasta”. Este mai mult decât
intimitatea fizică care apare în raporturile sexuale. Celălalt pol al crizei acestui stadiu este izolarea, singurătatea,
eşecul în a menţine aproape şi în a coopera cu acelaşi sex, în special cu sexul opus. Triumful singurătăţii
condamnă individul la fixaţii infantile şi imaturitate. Pe de altă parte, intimitatea aduce forţa, achiziţia de bază a
acestei perioade. în acest stadiu fiecare începe să ia locul cuiva în societate.
7.MATURITATEA. în acest stadiu fiecare începe să-şi ocupe propriul loc în societate şi să ajute la dezvoltarea şi
perfecţionarea a tot ceea ce societatea produce, în timpul acestui stadiu oamenii se străduiesc să fie productivi.
Erikson admite că productivitatea nu este un cuvânt elegant. El arată că s-ar fi putut folosi creativitatea în locul
productivităţii, dar substituţia ar putea strecura prea multă confuzie pentru concepţia de creativitate, care se
referă doar la o anumită tipologie. Productivitatea are înţeles larg care se aplică oamenilor în general: tot ceea ce
este generat de la o generaţie la alta. Eşecul productivităţii duce la stagnarea proceselor nereuşite care apar
datorită incapacităţii de dezvoltare. Plictiseala este o constantă a stagnării, aşa cum este falsa intimitate şi
indulgenţa faţă de sine. Inevitabil, eşecul productivităţii apare la generaţia viitoare ca o agravare a lipsei de
ataşament în copilărie, adolescenţa şi prima tinereţe. Forţa maturităţii este cea mai răspândită preocupare pentru
ceea ce a fost generat de dragoste, necesitate sau accident- o preocupare care trebuie să înfrângă ambivalenţa
specifică obligaţiei ireversibile.
8. BĂTRÂNEŢEA. Puterea vârstei bătrâneţii este înţelepciunea – o înmagazinare imensa de cunoştinţe, o
înţelegere totală şi o maturizare completă a gândirii. Aceste contribuţii intelectuale furnizează o punte pentru
generaţiile următoare. Criza acestei perioade implică contribuţia la continuitatea condiţiei umane împotriva
distragerii de la scopul nobil al obsesiei morţii. Polii acestui stadiu se învârt în jurul întregului şi completului
(împlinirii totale) în opoziţie cu dezintegrarea şi distrugerea. Erikson nu este în întregime satisfăcut cu termenul
de „înţelepciune” pentru că, la anumite persoane se pare că înseamnă o realizare prea activă. De fapt, în timpul
bătrâneţii, oamenii pot trăi o reîntoarcere la sarcinile copilăriei, incluzând şi senilitate copilărească.
înţelepciunea, în orice sens al cuvântului, nu este o necesitate la vârsta bătrâneţii. Problema adevărată este una
de dezvoltare: doar la bătrâneţe se poate dezvolta înţelepciunea şi doar la cei cărora le este dat acest dar.
 

5.2  Teoria social-cognitivă a personalităţii: A. Bandura

 
In anii 70 behaviorismul îşi reprezintă concepţiile sale în corespundere cu teoria învăţării sociale a lui Albert
Bandura (1965), care a menţionat că exista multiple forme de comportament învăţarea cărora este bazată pe
observarea unui astfel de comportament la alţii şi imitarea lui, se numeşte învăţare prin observare. „învaţă” un
careva tip de comportament, însă utilizarea rezultatelor unei astfel de instruiri depinde de aprecierea emoţional-
cognitivă a situaţiei. Astfel atitudinea omului influenţează nu numai condiţiile externe, el este independent să
aprecieze şi să prevadă consecinţele comportamentului său.

Ca teoretician al învăţării, Bandura este de acord cu Skinner că atât comportamentul normal cât şi cel patologic
reprezintă un rezultat al învăţării. Bandura 1-a criticat pe Skinner pentru că a studiat doar subiecţi individuali,
mai ales animale, şi nu subiecţi umani, în interacţiune unii cu alţii. Abordarea lui Bandura este una psihosocială,
care investighează comportamentele ca fiind formate şi modificate de contextul social. Deşi Bandura recunoaşte
faptul că învăţarea se datorează în mare parte întăririi, el subliniază şi existenţa altor forme de învăţare care au
loc în absenţa unei întăriri directe.

Teoria sa este denumită adesea învăţare observaţională pentru că pune accent pe rolul observării
comportamentului celorlalţi şi a consecinţelor acestuia în învăţare. Accentul pus pe învăţarea prin observaţie sau
exemplu, reprezintă poate aspectul cel mai important al teoriei lui Bandura. în acelaşi timp, Bandura nu elimină
total existenţa variabilelor interne, aşa cum făcea Skinner. El este de părere că procesele de gândire influenţează
procesul de învăţare. Observând comportamentul celorlalţi, oamenii realizează o decizie conştientă să se
comporte sau nu în acelaşi mod. Cu alte cuvinte, Bandura interpune un mecanism de mediere între stimul şi
reacţie şi acest mecanism este reprezentat de procesele cognitive ale subiectului care realizează controlul intern
al comportamentului. (Astfel, de pildă, nu programul de întărire contribuie la modificarea comportamentului, ci
ceea ce crede subiectul sau ceea ce percepe el în legătură cu programul respectiv.) Teoria lui Bandura reprezintă
o formă mai puţin extremă de behaviorism.

1, Modelarea – baza învăţării observaţionale

Elementul din teoria lui Skinner, cu care Bandura nu este de acord constă în aceea că învăţarea s-ar produce
numai prin întărire directă. Mai mult, el arată că întărirea reprezintă un mod ineficient de învăţare care consumă
timp, ba mai mult, este şi periculos. El spunea că lumea ar fi foarte nesigură dacă, de pildă, oamenii ar avea
nevoie de întărire directă pentru a învăţa să n-o traverseze pe culoarea roşie a semaforului. Condiţionarea
operantă prin intermediul căreia încercările şi erorile vor continua până când va fi găsit răspunsul corect, este
ineficientă în învăţarea conducerii auto pentru că subiectul vă muri într-un accident înainte de a găsi secvenţa
pozitivă de comportament. Bandura arată că majoritatea comportamentelor umane sunt achiziţionate prin
intermediul exemplului, care poate avea un caracter intenţional sau accidental. Noi învăţăm observându-i pe
ceilalţi şi modelându-ne comportamentul în funcţie de al acestora. Cum ar putea un copil să înveţe dacă el nu ar
auzi cuvinte, propoziţii sau fraze ?

Prin intermediul modelării este posibilă achiziţionarea unor comportamente noi, cât şi întărirea sau, dimpotrivă,
slăbirea vechilor repertorii de comportamente. Astfel, de exemplu, preşcolarii care au văzut cum un adult lovea
un manechin de plastic, au pus în evidenţă un comportament de două ori mai agresiv decât cel al lotului martor.
Bandura înţelege prin dezinhibiţie faptul că anumite comportamente inhibate se pot reactualiza sub influenţa
unui model. Un exemplu de dezinhibiţie îl reprezintă situaţia în care un subiect realizează, aflându-se într-o
gloată, acţiuni pe care nu le-ar realiza de unul singur. Mai exact, subiectul este mai înclinat să încalce unele
reguli atunci când îi vede pe ceilalţi încălcându-le. Pe baza unor cercetări extensive, Bandura a ajuns la
concluzia că cea mai mare parte a comportamentului uman, pozitivă sau negativă, normală sau patologică, este
învăţată prin intermediul imitaţiei. Autorul este de părere că nevroticii, criminalii sau psihopaţii au învăţat
comportamentul lor la fel ca ceilalţi oameni. Diferenţa constă în aceea că personalităţile deviante au urmat un alt
model, care nu este considerat dezirabil de majoritatea membrilor societăţii. Bandura a discutat mult despre
modelele greşite de comportament care le sunt oferite copiilor prin intermediul programelor de televiziune.
Bandura afirmă că persoana care controlează modelele, controlează şi comportamentul subiecţilor.

2. Particularităţile modelului
Particularităţile modelului vor influenţa procesul imitaţiei. Astfel, în viaţa reală vom fi mai tentaţi să ne lăsăm
influenţaţi de către cineva care ne seamănă, decât de cineva care este total diferit. De asemenea, noi suntem mai
înclinaţi să imităm comportamentul unei persoane de acelaşi sex. De asemenea, vârsta subiectului are un roi
important în modelare. Astfel, de pildă, un preşcolar va imita mai curând comportamentul unui adult decât un
adolescent care luptă pentru independenţă. Bandura subliniază că, în general, subiecţii sunt mai dispuşi să se
lase influenţaţi de surse model care au aceeaşi vârstă. O altă caracteristică importantă a modelului o
reprezintă statutul social şi prestigiul. într-unui din experimentele sale, Bandura a demonstrat că pietonii sunt
mai înclinaţi să traverseze pe culoarea roşie a semaforului dacă o persoană foarte bine îmbrăcată face acelaşi
lucru şi să nu o facă, dacă o persoană prost îmbrăcată se comportă în mod respectiv (în ambele cazuri este vorba
de aceeaşi persoană). Aceste observaţii se utilizează cu succes în psihologia reclamei când o personalitate din
lumea artistică sau sportivă este prezentată în calitate de consumator al unui produs.
Tipul de comportament este, de asemenea, important în cadrul imitaţiei. Astfel, comportamentele complexe nu
sunt imitate tot atât de rapid ca cele simple.
Caracteristicile observatorului. Persoanele caracterizate prin insuficientă încredere în sine şi imagine de sine
scăzută sunt mai înclinate să imite comportamentele altora. De asemenea, subiecţii care au primit întăriri în
trecut pentru imitarea comportamentului celorlalţi sunt mai înclinaţi spre imitaţia unei surse model.
Recompensarea consecinţelor comportamentului. In cazul în care comportamentul de imitaţie este întărit, forţa
de imitare a modelului se amplifică. Bandura este de părere că întărirea pozitivă poate acţiona mai puternic
decât factorii menţionaţi mai sus. Astfel, de pildă, o sursă model cu statut social ridicat îl poate face pe subiect
să o imite, dar dacă consecinţele respectivei imitări nu sunt întărite suficient, subiectul va avea tendinţa de a fi
mai puţin dominat în viitor de respectivul model,
3. Conceptul de eu (self)
Bandura defineşte eul în termenii structurilor cognitive care funcţionează ca sisteme de referinţă internă, cât şi a
setului de sub funcţii care implică percepţia, evaluarea şi reglarea comportamentului”.Deci, eul nu reprezintă o
entitate, ci un set de structuri şi procese cognitive care reglează percepţia şi cogniţia.

Bandura consideră că două aspecte ale eului au o importanţă majoră: a) întărirea eului; b) Eficienţa eului.
a) întărirea eului (autoîntărirea). Autoîntărirea este, în concepţia lui Bandura, tot atât de importantă ca şi
întărirea externă. O recompensă autoadministrată poate fi, de pildă, trăirea sentimentului de mândrie sau
satisfacţie, în timp ce o sancţiune autoadministrată poate fi reprezentată de trăirea sentimentului de ruşine,
culpabilitate sau depresie în legătură cu faptul că nu ne-am comportat într-un anumit fel. Bandura consideră că
majoritatea comportamentelor umane sunt reglate prin intermediul auto întăriri lor. Standardele interne în raport
cu care se evaluează comportamentul sunt preluate prin învăţare de la surse model care sunt părinţii şi alte
persoane semnificative din copilăria subiectului.
b) Autoeficienţa. Autoeficienţa se referă la cât de bine reuşeşte subiectul să-şi atingă propriile standarde interne.
Bandura consideră că autoeficienţa se exprimă prin intermediul sentimentelor de autostimă, de valoare
personală, de adecvare şi eficienţă în abordarea realităţii. Autoeficienţa este perceperea propriei capacităţi de a
produce şi regla evenimentele vieţii. Persoanele care au standarde interne exagerat de ridicate se autopedepsesc
sever atunci când nu reuşesc să le atingă şi de aici pot rezulta sentimente de depresie, descurajare,
autodevalorizare. Bandura subliniază că persoanele cu sentimentul autoeficienţei scăzut pot să se refugieze în
alcool, să se resemneze sau să se refugieze într-o lume de fantasme. Aceste persoane se simt neajutorate,
incapabile să influenţeze evenimentele, consideră că toate eforturile lor sunt inutile. Subiecţii sunt dependenţi şi
anxioşi. Când întâlnesc un obstacol renunţă la tentativele de a-1 depăşi sau nici măcar nu încearcă să-1
depăşească. Persoanele cu sentimentul autoeficienţei ridicat au următoarele caracteristici: sunt capabile să facă
faţă în mod adecvat încercărilor vieţii; pentru că ele se aşteaptă la succes, ele vor persevera în tentative de
depăşire a obstacolelor; au o mare încredere în forţele proprii şi nu sunt blocate de dubitaţii; au performaţe
ridicate în activitate. Bandura consideră că modul în care omul îşi apreciază nivelul de autoeficienţa depinde
de: nivelul performanţelor anterioare; obsen’area succesului altor persoane (mai ales dacă sunt asemănătoare
cu noi); întăreşte sentimentul autoeficienţei; persuasiunea verbală poate creşte nivelul autoeficienţei (şi invers,
în funcţie de conţinutul acesteia); nivelul de activare internă. Oamenii sunt mai înclinaţi să se aştepte la succes
atunci când nu manifestă reacţii dezadaptative, de supraactivare în condiţii de stres.
4. Stadiile învăţării modelate
După Bandura, modelarea se dezvoltă odată cu vârsta şi maturizarea, în copilărie, modelarea se limitează la
imitaţia directă pentru că la copii nu s-au dezvoltat încă abilităţile cognitive şi sistemele imaginative
(reprezentaţional) şi verbal, care stau la baza învăţării modelate, în cazul copiilor, este necesar un număr mai
mare de repetări pentru ca aceştia să reproducă un anumit comportament observat (cam în jurul vârstei de 2 ani
apar primele comportamente imitate).

5. Modificarea comportamentului învăţat

Prin intermediul teoriei sale asupra învăţării sociale, Bandura urmăreşte un scop practic imediat, şi anume
găsirea celor mai eficiente modalităţi de modificare a comportamentului indezirabil sau anormal. Dacă
modelarea reprezintă modalitatea de bază în învăţarea unor comportamente, tot prin intermediul modelării se
poate modifica un comportament nedorit. Astfel, de pildă, Bandura a utilizat metoda modelării pentru
înlăturarea unor frici sau fobii (exemplu: un copil cu fobie de câini a fost pus să urmărească, de la o distanţă
sigură, cum alt copil de aceeaşi vârstă se joacă cu un câine). Deşi abordarea lui Bandura se referă la
comportamentul manifest, odată cu trecerea timpului, autorul a început să fie tot mai mult preocupat de
variabilele cognitive, mai precis de autoeficienţă. Un subiect care şi-a rezolvat prin intermediul modelării fobia
de şerpi, de pildă, îşi modifică nu numai comportamentul manifest ci şi atitudinile, manifestând mai mult
autoeficienţă în situaţiile care îi produceau înainte anxietate.

In încheiere, trebuie să subliniem faptul că Bandura era de părere că un comportament uman este controlat atât
de subiectul însuşi, prin intermediul operaţiilor şi proceselor cognitive cât şi de mediu, prin intermediul
stimulărilor de natură socială. El îşi denumeşte poziţia „determinism reciproc” şi arată că „oamenii nu sunt nici
obiecte pasive, controlate de forţe externe, nici subiecţi absolut liberi care pot face şi deveni ceea ce vor”.

5.3.ORIENTAREA UMANISTĂ ÎN PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII:A.Maslow;C.Rogers

1. Caracteristica generală a orientării umaniste

Vreme de aproape o jumătate de veac, psihologia a fost dominată de două mari şcoli: şcoala psihanalitică, care
punea accentul pe componenta instinctivă, iraţională, inconştientă a fiinţei umane şi şcoala behavioristă, care îi
considera, în esenţă, pe oameni nişte fiinţe mecanice, controlate din exterior, dependente de mediul înconjurător.
Reorientateă către uman câştigând tot mai mult teren în psihologie, spre jumătatea secolului XX apare o nouă
orientare psihologică numită psihologia umanistă.

Considerată de unul dintre iniţiatorii ei, Abraham H. Maslow (1908 – 1970), a treia forţă în psihologie, încă de
la început psihologia umanistă a reprezentat o reacţie împotriva celorlalte două mari orientări existente şi
practicate în Occident. Behaviorismul şi psihanaliza, taxate ca incapabile de a studia şi mai ales de a soluţiona
problematica reală, concretă a omului contemporan, aflat în faţa multor dileme şi contradicţii: „Eu cred că
psihologia umanistă”, scrie Maslow, „trebuie să se ocupe mai mult de problemele importante ale poziţiei
Omului în lumea de azi şi spun acest lucru deoarece toate problemele importante ale omenirii – război şi pace,
exploatare şi fraternitate, ură şi dragoste, boală şi sănătate, înţelegere şi conflict, fericire şi nefericire – conduc la
o mai bună înţelegere a naturii umane şi la o psihologie cu aplicaţii directe pentru viaţă omului” La rândul ei,
Charlotte Bruhler (1893 – 1974) susţinea că „psihologia umanistă se vrea a fi o soluţie la problemele umane ale
timpului nostru: cum să trăieşti o viaţă plină de succes şi cum să construieşti relaţii mai satisfăcătoare între
oamenii acestei lumi”

Concepţia lui Maslow asupra personalităţii

Dragostea lui Maslow pentru muzică şi atracţia pentru academicienii şi politicienii liber-cugetători se sprijinea
pe devotamentul său iniţial asupra studiului comportamentelor neschimbătoare ale animalelor. A demonstrat că
în comportamentul sexual al maimuţelor există de fapt un joc al dominării. Deşi a ajutat la stabilirea unui interes
în „ierarhiile dominării” la primate, Maslow a abandonat în cele din urmă activitatea.

Fiind preocupat de câştig în perioada depresiunii economice, Maslow a intrat la Medicină. Ca de obicei, datorită
motivaţiei extrinseci, Maslow s-a plictisit repede şi a renunţat. Având în faţa o piaţă a muncii slabă, şi refuzul
unei cercetări datorită antisemitismului, Maslow era pregătit să accepte orice. Spre fericirea lui, psihologul
EdwardL. Thorndike a devenit interesat de munca lui. Thoradike lucra la Teachers College din cadrul Univ.
Columbia şi era autorul „legii efectului”, un principiu de bază al învăţării, în loc să urmărească pisicile cum
scăpau din cuşti, avea planuri mai.mari pentru aplicarea psihologiei şi a primit 100.000$ pentru punerea lor în
aplicare. Maslow se putea întoarce la New York să-şi continue cercetarea şi în acelaşi timp să-şi câştige şi
existenţa.

Chiar şi atunci când studia animalele în Wisconsin, Maslow a devenit interesat de disputa Freud-Adler. New-
York-ul se afla în cea mai fascinantă perioadă a psihologiei personalităţii: Horney, Fromm, Adler şi alţii, printre
care şi Koffka, reprezentat al psihologiei globale. Dintre aceştia Adler a avut un impact mai mare asupra sa.
Când s-a prezentat la una din conferinţele lui, a fost plăcut surprins să găsească o sală aproape goală. Având o
competiţie slabă pentru a-i capta atenţia lui Adler, cei doi au devenit apropiaţi. Fără îndoială, noţiunile lui Adler,
cum ar fi: interesul social, lupta pentru superioritate şi ideea „puterea creaţiei individuale”, l-au influenţat
puternic pe Maslow.

Psihologia gestaltistă a contribuit probabil cel mai mult la evoluţia intelectuală a lui Maslow, fiind preocupată
iniţial cu percepţia şi susţinea ideea că percepţiile simple sunt întreguri realizate din părţi integrate. Pot fi luate
în considerare părţile sau întregul, dar niciodată la un loc. Aşa că, la fel ca şi într-un mozaic, amănuntele ce
formează feţele şi figurile din lucrările de artă, pot fi apreciate ca întreg sau pe părţi. Mai important, părţile şi
întregul sunt entităţi separate, dar sunt fără scăpare legate între ele: întregul este format prin integrarea părţilor
în aşa fel încât părţile şi întregul nu pot exista separate una de cealaltă. Teoria gestaltistă era compusă din legi de
organizare care explicau cum părţile formau întreguri. Această idee a întregului a devenit fundamentală pentru
Maslow. Pentru a o demonstra, a făcut o analogie referitoare la studiul stomacului. Stomacul poate fi examinat
prin extragerea dintr-un cadavru şi examinarea sa ca şi când ar funcţiona independent de corpul din care a fost
luat. Alternativ, stomacul poate fi studiat în organisme vii. Pentru Maslow, cea din urmă variantă e de preferat,
deoarece stomacul nu poate fi pe deplin înţeles în afara corpului în care e integrat. La nivelul motivaţiei, în
cadrul stomacului, nu stomacului îi e foame, ci individului.

Pentru Maslow, factorii motivaţionali sunt suportul personalităţii. Motivaţie provine din cuvântul rădăcină
„motiv” şi se referă la procesul prin care organismele sunt împinse spre scopuri. Nevoile sunt tensiuni simple
care cer a fi satisfăcute. Foamea este un exemplu. Conceptul de „nevoie” este tradiţional şi pare uşor de înţeles,
însă Maslow a considerat că este un concept ambiguu. Putem fi induşi în eroare observând anumite
comportamente şi atribuindu-le unei anumite nevoi. Spre exemplu, oamenii cărora nu le este foame, dar
mănâncă, nu îşi satisfac nevoia de foame, ci nevoia de securitate. Maslow şi-a susţinut punctul de vedere că un
comportament, gând sau sentiment dat poate apărea datorită mai multor motivaţii.
Maslow oferă două răspunsuri la întrebarea: „Pot oamenii trăi numai din pâine?” Răspunsul este „Da, atunci
când nu există deloc pâine”, şi „Nu, atunci când este pâine din belşug”. Se poate lua exemplul oamenilor
înfometaţi care se gândesc numai la mâncare, visează numai la mâncare. Pentru ei, orice alt interes nu este
important. Viaţa însăşi e definită prin „a mânca”. Oricum, tabloul e diferit atunci când oamenii sunt hrăniţi, când
mâncarea e din abundenţă. Satisfacerea foamei determină oamenii să-şi urmărească şi alte nevoi, care încep să
domine individul, luând locul foamei. După ce şi acestea sunt satisfăcute, alte nevoi le iau locul. Maslow a
stabilit o ierarhie a trebuinţelor sau nevoilor, pornind de la nevoile biologice, până la nevoile cele mai abstracte:

Trebuinţele fiziologice cuprind necesităţile biologice pentru apă, oxigen, proteine, vitamine, temperatura
normală a corpului, somn, sex, exerciţii fizice şi altele. Acestea pot fi considerate mai mult impulsuri decât
nevoi.

Trebuinţa de securitate / siguranţă include protecţia, stabilitatea, structura, legea, ordinea, libertatea. Această

nevoie poate fi urmărită în reacţiile negative foarte puternice ale copiilor mici, la orice schimbare neaşteptată în
jurul lor. Aceste reacţii la copii sau la adulţi la diferiţi stimuli sugerează activarea acestei nevoi. Se poate
observa similitudinea cu ideea adusă de Karen Horney, referitoare la „anxietatea de bază”.
Trebuinţa de dragoste şi apartenenţă orientează persoana spre relaţii afectuoase cu cei din jur şi spre o
anumită poziţie în familie sau în grup. Maslow a studiat aşa numitele „sensitivity groups”, ansambluri de
oameni ce se întâlneau pentru a-şi destăinui sentimente intime şi pentru a deveni apropiaţi. Maslow a văzut în
acest curent o creştere a nevoii de contract interpersonal şi intimitate dintre oamenii.
Trebuinţa de stimă este împărţită în două categorii: 1) dorinţele personale de acceptabilitate autoritate
competenţe, realizare, încredere, independenţă şi libertate; 2) dorinţa de respect din partea altor oamenii
incluzând atenţia, recunoaşterea, aprecierea, statusul, prestigiul, faima, dominaţia şi demnitatea. Satisfacerea
acestor nevoi dă naştere sentimentelor de autovaloare, încredere în sine şi putere psihologică. Dar încurcarea
satisfacerii acestor nevoi produce sentimente de inferioritate, slăbiciune şi neajutorare, care duc la descurajare,
compensare sau nevroză.

Cea mai importantă năzuinţă este „nevoie de actualizare a sinelui”, „dorinţa de auto împlinire… tendinţa
omului de a-şi realiza potenţialul”. Această forţă puternică poate fi atribuită dorinţei de a deveni cât mai mult
ceea ce suntem, de a realiza cât mai mult din ceea ce suntem capabili. Oamenii se simt într-un fel constrânşi să
devină ceea ce pot să devină, fie atlet, părinte, jurnalist. Muzicieni simt nevoia de a face muzică, artişti să
picteze, poeţii să scrie. în manifestarea acestui proces de actualizare a sinelui oamenii diferă cel mai mult.
Deoarece fiecare persoană e diferită, ceea ce fiecare persoană simte că trebuie să devină e unic.
Maslow a numit primele patru nevoi de bază „nevoi deficienţă” (d-needs), deoarece în împlinirea lor este inclus
şi mediul, pentru ca persoana să evite boala fizică şi

neadaptarea psihologică. Citând dovezi din cercetări, Maslow a ajuns la concluzia că apetitul sau preferinţele
culinare individuale sunt un indiciu foarte clar cu privire la nevoile fiziologice sau deficitele organismului. Dacă
în corp o substanţă biochimică anume lipseşte, individul va încerca să satisfacă deficienţa prin dezvoltarea unei
pofte faţă de elementul nutriţional lipsă. Maslow a găsit sprijin pentru această teorie în teoria homeostaziei a lui
Walter Cannon. Prin homeostazie se înţelege tendinţa organismului de a menţine constanţi parametrii mediului
intern, restabilindu-le nivelul când acesta este perturbat de o influenţă externă. Maslow a constatat următoarele:
1) oamenii tânjesc permanent la satisfacerea lor; 2) lipsa îmbolnăveşte oamenii sau opreşte dezvoltarea lor; 3)
satisfacerea vindecă boala produsă de deficienţă; 4) proviziile stabile previn aceste boli; 5) oamenii sănătoşi nu
au deficienţă.

Nevoia de actualizare a sinelui tinde să nu apară până ce nu există o satisfacere anterioară a nevoilor fiziologice,
de siguranţă, de dragoste şi de stimă. Insă chiar şi satisfacerea nevoilor de bază nu e suficientă pentru a garanta
apariţia acestui proces de actualizare a sinelui. Persoanele care se află în cadrul acestui proces psihologic arată o
satisfacere suficientă a nevoilor de bază. Pe deasupra nu sunt bolnavi, îşi folosesc pozitiv capacităţile şi
motivaţia este legată de un set de valori persoanele. Actualizarea sinelui nu se referă la compensarea deficitelor,
ca în cazul nevoilor-D, ci privesc mişcarea ascensională, optimizantă dincolo de anumite standarde.

Maslow a ierarhizat trebuinţele / nevoile de bază intr-o „piramidă” a trebuinţelor / nevoilor.

 

Nevoile de la bază sunt predominante, cer satisfacerea lor imediată. Ele apar mai devreme în procesul de
dezvoltare şi cer satisfacerea imediată. O deficienţă într-o nevoie de la baza piramidei domină funcţionarea
personalităţii până când e satisfăcută. Numai atunci persoana e eliberată să se adreseze nevoii care e mai sus în
piramidă. Nevoia de siguranţă e mai puternică decât nevoia de dragoste, dar foamea le domină.

Maslow susţine că în societatea actuală, satisfacerea trebuinţelor unei persoanei de rând, poate fi în proporţie de
85% din fiziologice, 70% de siguranţă, 50% dragoste,  stima şi doar, 10% de actualizare a sinelui. De asemenea,
oamenii nu trebuie să-şi
satisfacă în proporţie de 100% o nevoie pentru ca următoare să apară. Dacă nevoie de dragoste e satisfăcută în
proporţie de 10%, nevoia de stimă nu apare deloc, dar la o proporţie 25%, nevoia de stima apare cu doar
5%.         ,   >

Există bineînţeles şi excepţii la apariţia nevoilor în această ordine. Romeo şi Julieta şi-au dat viaţa pentru
dragostea. Mahatma Ghandi a fost dispus să-şi nege siguranţa şi trebuinţele fiziologice pentru valori înalte, ca
demnitatea personală, egalitatea socială şi libertatea politică. El a fost capabil să-şi nege trebuinţele de la baza
piramidei treptat, concentrându-se asupra valorilor mai importante. Ghandi a fost aruncat într-un lagăr de
concentrare şi chinuit prin intermediul torturii, înfometării şi epuizării.

Cel mai tipic exemplu de inversare al nevoilor este atunci când trebuinţa de dragoste este satisfăcută o dată cu
trebuinţa de stimă. Persoana care crede că satisfacerea trebuinţei de stimă implică şi dragostea, poate adopta
atitudinea că iubirea vine doar la cei puternici, respectaţi şi temuţi. Pentru o astfel de persoană, trebuinţa de a fi
un obiect al afecţiunii este întâlnită prin afişarea unei măşti a încrederii, şi susţinerea convingerii că această
mască atrage „dragostea”. Este posibilă de asemenea dispariţia completă a unei nevoi, în cazul unui individ
antisocial (psihopat), spre exemplu, a cărui sete de dragoste din copilărie nu a fost niciodată potolită şi deci o
perioadă critică în dezvoltarea acestui individ a fost ocolită. De asemenea nivelul de aspiraţie al unui individ
poate fi redus permanent. Spre exemplu, o persoană care a trăit în şomaj sau în sărăcie groaznică mai mult timp,
poate continua să caute doar satisfacţii minime în viaţă, cum ar fi obţinerea mâncării sau a adăpostului.
Maslow a încercat să înţeleagă valorile sădite în natură prin observarea esenţei culturii omului. Doar alegerile,
gusturile şi judecatele unei fiinţe umane sănătoase ne vor spune multe despre ceea ce este bun pentru întreaga
omenire în lunga ei existenţă. Maslow a studiat cele mai importante personalităţi umane, definindu-le ca fiind
acele persoane sănătoase din punct de vedere psihic, al maturităţii şi desăvârşirii lor. El a desemnat câteva din
aceste personalităţi, capacităţile şi talentele care-i ajută să facă ceea ce pot ei mai bine şi care îi ajută să se
dezvolte la nivel superior. Ei trăiesc după povăţuirea lui Nietzsche „Fiţi, deveniţi ceea ce sunteţi (cu adevărat)!”

Caracteristicile comune marilor personalităţi sunt următoarele: perceperea clară, eficientă a realităţii şi relaţii
confortabile cu aceasta; aşteptări / expectanţe de la sine, de la alţii şi de la natură; spontaneitate, simplitate,
naturaleţe; centrarea pe problemă (dacă intervine ceva străin, ei considera că au o misiune de îndeplinit în
legătura cu acel „ceva”; detaşare şi nevoia de intimitate; caracter puternic şi independenţă relativă faţă de mediu;
continua împrospătare a aprecierii; experienţa mistică de vârf; „Gemeinschaftsgefuehl” – sentimentul comunitar
de înrudire şi de identificare cu rasa umană (acelaşi cuvânt german utilizat de către Adler şi mai târziu prin
„interes social”; relaţii personale cu ceilalţi (puternice, dar limitate ca număr); structura caracterială
democratică; discriminare etică între bine şi rău, metode; sens filozofic; creativitate; transcendenţa în oricare
culturi particulare; imperfecţiuni: uneori nechibzuit, nepoliticos din punct de vedere social, rece, plictisit, iritat,
încăpăţânat, uită repede, indispus, prostuţ, mânios, mândru în aparenţă, naiv, anxios, vinovat, neadaptat.
Maslow este de părere că aceste trebuinţe formează o ierarhie separată: nevoia de cunoaştere este mai puternică
decât nevoia de a înţelege. între cele două ierarhii de trebuinţeexistă o interacţiune reciprocă. Astfel, este
imposibil ca un subiect să devină autoactuâlizat dacă trebuinţele sale de cunoaştere sau înţelegere nu sunt
satisfăcute. Maslow arată că există şi excepţii de la ierarhia trebuinţelor: astfel, oamenii care s-au dedicat unei
cauze cu preţul vieţii şi-au negat trebuinţele fiziologice sau pe cele de securitate.

C. Rogers: teoria fenomenologică a personalităţii

Teoria personalităţii elaborată Cari Rogers, în 1959, a constituit una dintre primele
provocări reale la adresa abordărilor psihanalitice şi psihometrice ale personalităţii. Rogers
consideră că aceste viziuni asupra personalităţii sunt foarte limitate, prezentând idei
foarte înguste în legătură cu potenţialul uman. Pentru teoreticianul psihanalist, o
personalitate sănătoasă este, pur şi simplu, una care a reuşit să reducă tensiunile dintre
părţile sale distincte, până la un nivel pe care îl poate stăpâni, iar pentru teoreticienii
psihometriei, simpla absenţă a simptoamelor unei tulburări sugerează că individul este
sănătos mintal.                                                                                                           {
Nevoile umane. Rogers consideră că există o parte mai bună a personalităţii umane, care se manifestă prin
năzuinţa continuă spre creştere şi dezvoltare, în care oamenii sunt angajaţii în permanenţă (dacă nu sunt tulburaţi
sau sub tensiune). El susţine că fiinţele umane au o necesitate fundamentală de a-şi dezvolta potenţialul cât mai
mult posibil şi, din activitatea sa clinică, deduce că probleme nevrotice sau psihotice se dezvoltă atunci când
acest aspect al personalităţii unei fiinţe umane este în mod consecvent reprimat. Rogers se referă la acest lucru
folosind termenul nevoie de auto actualizare ~ necesitatea de actualizare sau de realizare a potenţialului propriu.
Deoarece această necesitate este atât de importantă, Rogers susţine că evaluăm, prin prisma ei, toate
experienţele noastre de viaţă. Experienţele care ne încurajează dezvoltarea sunt cele pe care le percepem ca
pozitive sau utile, pe când pe cele care ne inhibă sau ne suprimă autoactualizarea le percepem ca negative sau
neplăcute. Deoarece fiecare individ are capacităţii şi tendinţe diferite, fiecare îşi elaborează propriul set de valori
specifice, care sunt, deseori, similare cu ale altora, chiar dacă nu perfect identice.
Conceptul de sine. O altă diferenţă între viziunea lui Rogers şi abordările psihanalitice şi psihometrice ale
personalităţii este că acesta percepe personalitatea ca o unitate coerentă, şi nu împărţită în secţiuni sau părţi
separate. El îşi centrează teoria pe ideea „sinelui”, deoarece, în lucrul cu pacienţii săi, a constatat că aceştia
aveau idei foarte clare în privinţa „eurilor lor interioare”, pentru care psihologul a propus denumirea de concept
de sine, şi că, deseori, erau tulburaţi de comportamentele care nu se potriveau cu ideile lor. „Nu înţeleg, nu-mi
stă în fire să fac asta”, ar fi o remarcă tipică pentru acest tip de anxietate. Conceptul de „sine” este fundamental
în teoria lui Rogers asupra personalităţii. El a descoperit că mulţi dintre pacienţii săi aveau o imagine a aceea ce
doreau să fie (şinele ideal), foarte diferite de felul în care credeau că sunt în realitate. Cu cât şinele ideal era mai
diferit de şinele real, cu atât pacientul se simţea mai anxios şi mai nefericit. Această discrepanţă între şinele
ideal şi cel real este deseori evidentă la persoane care suferă de boli digestive. In cartea sa, Grăsimea este o
problemă feminină, Susie Orbach susţinea că bolile digestive, cum ar fi bulimia şi anorexia nervoasă, apar ca
urmare a importanţei acordate frumuseţii şi zvelteţii în societatea occidentală. Femeile sunt continuu sub
presiunea imaginii felului în care ar trebui să arate, iar respectul lor de sine este legat de succesul pe care îl au în
hrănirea şi îngrijirea altora. Pregătirea mâncării este, şi ea, o cale de exprimarea a personalităţii. Cei care suferă
de anorexie au deseori imagini corporale anormale, considerându-se graşi atunci când sunt extrem de slabi. în
parte, terapia lui Orbach constă în modificarea imaginii de sine a suferinzilor, pentru a aduce imaginea sinelui
ideal mai aproape de şinele real.
Preţuirea. Cealaltă necesitate a personalităţii umane pe care Rogers a evidenţiat-o este necesitatea preţuirii. El
susţine că orice fiinţă umană trebuie să fie preţuită de alte persoane, preţuire care să se manifeste fie prin
dragoste, afecţiune sau chiar simplu respect. Pentru că este vorba, într-adevăr, de o necesitate, şi nu de un
element fără de care să ne putem descurcă, este foarte important ca omul să găsească această preţuire şi, în unele
cazuri, acest lucru poate deveni atât de important, încât să interfereze cu nevoia de autoactualizare. După
Rogers, în aceste condiţii, individul începe să aibă probleme.
Condiţii de valorare. In general, cei din jur au tendinţa de a condiţiona preţuirea de un comportament „adecvat”.
Cu alte cuvinte, ei admiră o persoană dacă aceasta se comportă într-un anumit fel. Aceasta înseamnă că fiecare
persoană ştie care sunt tipurile de comportament care pot şi care nu pot câştiga preţuirea celorlalţi. Aceste idei
sunt cunoscute sub denumirea de condiţii de valorare şi sunt foarte importante în ghidarea comportamentului
individual, deoarece ele conduc individul spre tipurile de comportament aprobate de societate. Când aceste
condiţii de valorare impun individul să acţioneze pe căi cu totul opuse comportamentului de autoactualizare
apreciat pozitiv de persoana respectivă, atunci apare ameninţarea, pentru că necesitatea de autoactualizare a
individului este ameninţată. Aceasta produce anxietate, deoarece omul devine conştient (chiar dacă acest lucru
nu-i este foarte clar) că există o lipsă de concordanţă între acţiunile şi valorile sale.
Mecanisme de apărare. Datorită ameninţării produse de această neconcordanţă, individul dezvoltă mecanisme
de apărare, care protejează şinele de confruntare cu situaţia reală. Aceste mecanisme de apărare sunt de două
tipuri: negarea (adică refuzul de ă admite că există vre-o neconcordanţă) şi distorsionarea(adică falsificarea sau
modificarea amintirii experienţei neplăcute, pentru a deveni mai puţin ameninţătoare). De aici se pot dezvolta
uneori probleme psihice serioase, deşi majoritatea persoanelor utilizează puţin aceste mecanisme de apărare în
viaţa cotidiană.
Rogers a văzut personalitatea ca pe un fel de „mască” pe care o folosim în raport cu alte persoane, în viaţa
cotidiană. El afirma că este important faptul ca această „mască” să fie similară „sinelui interior” real, pentru că,
în caz contrar, omul ar fi considerat drept un prefăcut. Dar chiar dacă personalitatea se potriveşte cu şinele
interior, nu este totuşi identică, şi fiecare fiinţă umană este singura care ştie cum este pe dinăuntru.

Preţuirea necondiţionată. După Rogers, dezvoltarea unei personalităţi sănătoase presupune inexistenţa

conflictelor între „condiţiile de valorare” şi imboldul lăuntric de autoactualizare, deoarece pentru majoritatea
indivizilor există cel puţin una sau două persoane, în decursul vieţii, care le oferă o preţuire necondiţionată. Cu
alte cuvinte, individul ştie că există cineva, sau a existat cineva în trecut, care ţine la el indiferent de
comportamentul său. Preţuirea necondiţionată este deosebit de valoroasă, pentru că eliberează individul de
necesitatea de a căuta tot timpul aprobarea socială, dându-i în schimb libertatea de a-şi explora talentele,
înclinaţiile şi capacităţile. Cu alte cuvinte, oamenii îşi pot exprima necesitatea de autoactualizare fără să aibă
grijă de dezaprobările sociale pe care le-ar putea produce.
Rogers insistă că majoritatea, dacă nu toţi pacienţii săi nevrotici, aveau părinţi care nu le-au dat copiilor lor
sentimentul puternic de a fi iubiţi şi apreciaţi în mod absolut, în schimb le-au condiţionat întotdeauna dragostea
de „buna purtare”. Acest lucru, aprecia el, a transmis copilului mesajul că nu era iubit deloc şi că părinţilor le-ar
fi plăcut, de fapt, un alt copil, ideal, care să nu fie niciodată obraznic. Prin urmare, aceşti copii au crescut cu
năzuinţa de a fi admiraţi de alţii, neglijându-şi în acest timp autoactualizarea. Astfel de persoane tind să aibă
standarde ridicate de comportament, foarte nerealiste, altfel spus, conceptul lor de sine ideal nu se mai corelează
deloc cu şinele real.

5.4.  TEORII PSIHOMETRICE ALE PERSONALITĂŢII: R.Cattell;H.Eysenck;G.Allport

R. Cattell şi teoria factorială a personalităţii
R. Cattell afirma că ,,Personalitatea este cea care permite o predicţie asupra a ceea ce va face o persoană într-
o situaţie dată”
Ţinta lui Cattell în studiul său asupra personalităţii este de a prevedea comportamentul, de a prevedea ceea ce o
persoană va face ca răspuns la stimulul unei situaţii. El nu face referire la modificarea comportamentului de la
nedorit la dorit sau de la anormal la normal, ceea ce a fost scopul multor teoreticieni despre care am discutat
deja. Subiecţii lui Cattell erau oameni normali ale căror personalităţi le-a studiat şi nu tratat. Cattell credea că
este imposibil (sau cel puţin neînţelept) să încerci să schimbi o personalitate înainte de a înţelege în detaliu ce
trebuie schimbat.
Teoria lui Cattell despre personalitate nu a avut originea într-o situaţie clinică. In schimb abordarea sa este
riguros ştiinţifică, dovedind observarea comportamentului şi adunarea a numeroase date asupra fiecărui subiect,
în cercetarea lui Cattell nu este neobişnuit ca peste 50 de tipuri de măsurări să se facă la un subiect.

Aspectul specific al abordării de către Cattell este ceea ce face cu datele obţinute. El aplică procedeul statistic al
analizei factoriale ce implică evaluarea relaţiilor dintre fiecare pereche posibilă de măsurători luate de la un grup
de subiecţi pentru determinarea factorilor comuni. Dacă 2 măsurători arată o corelaţie ridicată, Cattell este sigur
în sugerarea că măsoară aspecte similare sau legate între ele ale personalităţii. Cattell numeşte aceşti factori
„trăsături” pe care le vede ca şi elemente mentale ale personalităţii. Numai când cunoaştem trăsăturile
caracteristice ale unei persoane putem prevedea cum va acţiona acea persoană într-o situaţie dată. Pentru a
înţelege deplin o persoană trebuie apoi să putem descrie în termeni precişi modelul (şablon) trăsăturilor ce
definesc acea persoană ca individ.

Modul Iui Cattell de abordare a trăsăturilor personalităţii

 

Cattell a definit trăsătura ca o relativă permanentă tendinţă de reacţie, alcătuind unităţile structurale de bază ale
personalităţii. A clasificat trăsăturile în câteva moduri. O trăsătură comună este cea pe care o are oricine într-o
anumită măsură. Inteligenţa, extrovertirea, sociabilitatea sunt exemple de trăsături comune. Oricine are aceste
trăsături, dar unii le au într-un grad mai mare decât alţii. Motivul pentru care Cattell a sugerat că aceste trăsături
comune sunt universale este acela că oamenii au un potenţial ereditar similar şi sunt supuse unor presiuni sociale
similare, cel puţin în interiorul aceleiaşi culturi.

Oamenii diferă ca urmare a faptului că au în măsură diferită aceste trăsături comune. De asemenea diferă
datorită trăsăturilor unice pe care le au; acele aspecte ale personalităţii pe care le deţin puţini alţi oameni.
Trăsăturile unice sunt vizibile în atitudinile şi interesul nostru. De exemplu, o persoană poate avea un interes
exagerat pentru fluturi, altul poate fi pasionat în favoarea interzicerii goliciunii picioarelor în public.
Al doilea mod de clasificare a trăsăturilor este acela de a le împărţi în trăsături de abilitate, de temperament şi
dinamice.
Trăsăturile de abilitate determină cât de eficientă va fi o persoană în munca pentru atingerea scopului propus.
Inteligenţa este o trăsătură de abilitate; nivelul nostru de inteligenţă ne ajută să decidem cât de mult ne vom
strădui să ne atingem scopul, cum ar fi de exemplu absolvirea facultăţii.
Trăsăturile de temperament descriu stilul general şi tonul emoţional al comportamentului nostru – de exemplu
cât de perseverenţi, uşuratici sau iritabili suntem. Aceste trăsături afectează modul în care reacţionăm la o
situaţie dată.
Trăsăturile dinamice sunt forţele dinamice ale comportamentului nostru şi definesc motivaţia, interesul,
ambiţia.
Al treilea mod de clasificare a trăsăturilor – trăsături de suprafaţă şi trăsături sursă (profunde) – este în funcţie
de stabilitatea, permanenţa lor.
Trăsăturile de suprafaţă sunt caracteristici ale personalităţii ce sunt în legătură unele cu altele, dar nu sunt un
factor al personalităţii pentru că nu sunt determinate de o singură sursă. De exemplu, câteva elemente de
comportament cum sunt anxietatea, indecizia, teama iraţională sunt trăsături de suprafaţă ale nevroticismului.
De o mai mare importanţă sunt trăsăturile sursă, factori unitari ai personalităţii, care sunt mult mai stabili şi
permanenţi. Fiecare trăsătură sursă dă naştere unui aspect al comportamentului. Ele sunt factori individuali ce se
combină pentru explicarea trăsăturilor de suprafaţă.
După origine, trăsăturile sursă se clasifică în trăsături structurale sau de mediu înconjurător.

Trăsăturile structurale îşi au originea în condiţiile biologice, dar nu sunt neapărat înnăscute. De exemplu,
băutul alcoolului poate da naştere comportamentelor ca: lipsa de grijă, flecăreala, vorbirea mormăită. Analiza
factorială va arăta care din aceste caracteristici sunt trăsături sursă.
Trăsăturile determinate de mediu derivă din influenţele asupra noastră a mediului social şi fizic. Ele sunt
trăsături învăţate şi comportamente ce-şi pun pecetea asupra personalităţii. Comportamentul unei persoane dintr-
un ghetou din interiorul unui oraş este modelat diferit de comportamentul cuiva din clasa de sus, dintr-un mediu
luxos. Un ofiţer militar de carieră are un alt mod de comportament decât un muzician de jazz. Astfel vedem că
Cattell a recunoscut interacţiunea dintre persoană şi variate situaţii.
Trăsăturile sursă – factorii de bază ai personalităţii
După mai mult de 2 decenii de intensă cercetare pe baza analizei factoriale, Cattell a identificat 16 trăsături sursă
ca şi factori de bază ai personalităţii. Aceşti factori sunt probabil cel mai bine cunoscuţi în forma în care sunt cel
mai des utilizaţi, în Testul obiectiv de personalitate numit „16 factori de personalitate” (16 PF).

Este important să ne reamintim că în sistemul lui Cattell aceste trăsături sursă sunt elemente de  bază ale
personalităţii, aşa cum atomul este unitatea de bază a lumii fizice.

Cattell a argumentat că psihologii nu pot genera legi despre personalitate sau să o înţeleagă pe deplin fără a fi în
stare să descrie precis natura acestor elemente.

Influenţa eredităţii şi a mediului

Cattell a arătat un mare interes pentru relativa influenţă a mediului şi eredităţii în modelarea personalităţii. A
cercetat importanţa eredităţii şi a mediului sau a factorilor situaţionali statistic, comparând similarităţile găsite la
gemeni crescuţi în aceeaşi familie, gemeni crescuţi în familii diferite, copii negemeni crescuţi de aceeaşi familie
sau de familii diferite. Astfel a putut estima influenţa geneticii şi a mediului.

Pentru unele trăsături rezultatul a demonstrat că ereditatea joacă un rol important. De exemplu, datele lui Cattell
arată că 80 % din inteligenţă (factorul B) şi 80 % din timiditate vis-a-vis de spiritul aventuros (factorul II) pot fi
datorate factorului genetic. Cu acestea şi cu alte trăsături, ereditatea a fost considerată ca o influenţă dominantă,
o descoperire care 1-a condus pe Cattell să argumenteze în favoarea unei înmulţiri selective pentru a se naşte o
populaţie mai inteligentă.

In general Cattell a concluzionat că 1/3 din personalitatea noastră este determinată genetic şi 2/3 este
determinată de influenţa factorului social şi de mediu.

Dezvoltarea personalităţii
Cattell a propus 6 etape în dezvoltarea personalităţii umane. Aceste etape acoperă întreaga viaţă de la naştere la
bătrâneţe.

Copilăria mică, durând de la naştere la 6 ani, este perioada formativă cea mai importantă în dezvoltarea
personalităţii. In timpul acestei perioade, copilul este influenţat de părinţi în comportament şi efectuarea toaletei
personale. Atitudinile sociale sunt formate ca şi ego-ul, superego-ul, sentimentul de securitate sau insecuritate,
atitudinea faţă de autoritate şi posibila tendinţă spre nevropatie. Cattell nu a fost un urmaş al lui Freud, dar a
încorporat ideile lui conform cărora anii timpurii de viaţă sunt cruciali în formarea personalităţii şi conflictele
orale şi anale pot afecta personalitatea.
între 6 şi 14 ani, perioada copilăriei, sunt puţine probleme psihologice. Această etapă marchează începutul
atitudinii de independenţă faţă de părinţi şi o dezvoltare a identificării cu egalii (cei de o vârstă cu el). Aceasta
este urmată de o perioadă de dezvoltare mult mai tulburătoare şi stresantă: adolescenţa, între 14 şi 23 ani.
Incidenţa tulburărilor emoţionale şi delicventei creşte în timpul acestei perioade. Oamenii tineri manifestă multe
conflicte pe drumul spre independenţă, afirmarea de sine, sex.
A patra fază a dezvoltării, maturitatea, este o perioadă de satisfacţie şi productivitate în ceea ce priveşte
cariera, căsătoria, familia. Personalitatea devine mai puţin „fluidă” şi mult mai stabilă în comparaţie cu etapele
anterioare, iar stabilitatea emoţională creşte. Cattell a găsit puţine schimbări în ceea ce priveşte interesul şi
atitudinile în această perioadă.
Maturitatea târzie cuprinde dezvoltări ale personalităţii ca răspuns la schimbările fizice şi sociale. Sănătatea şi
vigoarea pot slăbi după 50 ani, ca şi atractivitatea, iar sfârşitul vieţii este previzibil. In timpul acestei perioade de
obicei oamenii îşi reevaluează valorile personale şi îşi caută o nouă identitate. Aceasta este o optică similară cu a
lui Jung privitor la schimbările de personalitate din perioada de mijloc a vieţii.
Bătrâneţea, etapa finală a vieţii, presupune adaptarea la pierderi – moartea soţului, rudelor, prietenilor; cariera
pierdută la pensionare, pierderea statutului social şi un sentiment de singurătate şi insecuritate.

Imaginea Iui Cattell asupra naturii umane

Definiţia dată de Cattell asupra personalităţii arată punctul lui de vedere asupra naturii umane. El a scris:
„Personalitatea este cea care permite o predicţie a ceea ce o persoană va face într-o situaţie dată.”

Pentru ca un comportament să fie previzibil trebuie să fie civilizat şi ordonat. Predicţia ar fi dificilă fără
constanţă, regularitate, consecvenţă. De exemplu, Cattell a scris că partenerul poate prevedea de obicei cu o
acurateţe considerabilă ce va face celălalt într-o situaţie dată, pentru că comportamentul lui din trecut a fost
consecvent şi ordonat. Astfel imaginea lui Cattell asupra naturii umane dă puţin loc spontaneităţii, pentru că
aceasta ar exclude predictibilitatea. Deci voinţa liberă vis-a-vis de determinism, părerea lui Cattell pare a fi mai
mult de partea determinismului.

Cattell nu a numit nici un scop ultimativ şi necesar care domină comportamentul. Astfel nu este loc pentru
actualizarea sinelui sau altă formă ultimativă de împlinire care să ne tragă, nu sunt nici conflictele universale sau
cele instinctuale psihosexuale cele care să ne împingă înainte. Totuşi Cattell a menţionat influenţa determinantă
a primei perioade de viaţă şi a copilăriei; dar nu avem impresia din scrierile lui Cattell că el crede că oamenii
sunt prinşi de forţele copilăriei şi sunt incapabili să modifice influenţa acestor forţe în timpul unei perioade
ulterioare de dezvoltare.

Punctul personal de vedere al lui Cattell asupra naturii umane este mai clar. In anii tinereţii, el era optimist în
ceea ce priveşte abilitatea noastră de a rezolva problemele înfruntând societatea. A prezis că vom câştiga mai
multe cunoştinţe despre mediul înconjurător şi control asupra mediului. Oricum, realitatea nu a corespuns
aşteptărilor lui Cattell şi optimismul său a scăzut. El chiar a sugerat că natura umană şi societatea au regresat.

Eysenck H. şi teoria factorială a tipurilor de personalităţii

 

Gordon Allport şi Raymond Cattell au fost printre primii cercetători ai personalităţii care au sugerat că factorii
moşteniţi la naştere modelează personalitatea şi pot fi la fel de importanţi ca factorii de mediu.

Dovezile sunt tot mai multe în susţinerea ideii că trăsăturile de personalitate sunt influenţate de factorii ereditari.
Cercetările ce susţin o legătură între moştenirea genetică şi personalitate sunt covârşitoare, iar domeniul de
studiu destinat acestei legături, genetica comportamentală, a dobândit o acceptare şi credibilitate crescută.
Indiferent cum e evaluată personalitatea – prin chestionare de personalitate, observaţii ale comportamentului ş.a.
– s-a stabilit o componentă genetică semnificativă a acesteia. încă din perioada primei sale slujbe ca psiholog
cercetător la Mill Hill Emergency Hospital în timpul celui de-al doilea război mondial, Hans Eysenck şi-a
manifestat scepticismul faţă de abordările psihiatrice subiective. într-o cercetare statistică asupra diagnosticelor
şi tratamentelor prescrise de către psihiatri, el a adus dovezi clare privind inconsistenţa judecăţilor mai multor
psihiatri faţă de unul şi acelaşi caz clinic. Astfel, se prefigura devotamentul pe care Hans Eysenck îl va
manifesta pentru raţionamentul ştiinţific de tip ipotetico-deductiv, raţionament bazat pe testarea unor ipoteze
transpuse în predicţii cantitative măsurabile. Preocupat de aspectele măsurabile ale personalităţii, Eysenck a fost
fidel concepţiei behavioriste, criticând vehement abordările nonempirice, netestabile şi în consecinţă
neştiinţifice asupra personalităţii: „… personalitatea este un concept izvorât din comportament, iar
comportamentul este, prin definiţie, observabil şi măsurabil”.

La începutul secolului, Freud era preocupat de preconştient şi de inconştient, dar în decursul anilor ’40 şi ’50 s-
au dezvoltat o serie de abordări diferite ale personalităţii. Abordarea lui Freud era idiografică, ceea ce înseamnă
că psihanalistul avea ca scop înţelegerea modului în care se echilibrează diferite aspecte ale personalităţii la
fiecare individ. Dar alţi psihologi au început să-şi concentreze atenţia asupra modului în care oamenii pot fi
grupaţi şi comparaţi între ei. Această abordare este cunoscută sub denumirea de abordare nomotetică a
personalităţii. Aceşti psihologi au avut o contribuţie deosebită la elaborarea testelor psihometrice, care sunt
utilizate la măsurarea caracteristicilor psihologice de tipul inteligenţei, creativităţii sau personalităţii. Unul dintre
cei mai celebri psihologi care au adoptat această abordare a fost H.J. Eysenck.
Eysenck a fost influenţat puternic de tradiţia behavioristă. Behavioriştii susţineau că singura modalitate de
înţelegere a oamenilor dintr-o perspectivă autentic ştiinţifică este prin analiza dovezilor obiective. în cazul
oamenilor şi al animalelor, aceasta presupune simpla analiză a comportamentului lor şi nu a aspectelor de genul
gândirii sau al intenţiilor, pe care experimentatorul nu le poate observa niciodată cu adevărat.

Totuşi, când studiem personalitatea, nu putem sta să urmărim comportamentul subiecţilor toată ziua, pentru a
descoperi ceva despre ei. (Chiar dacă am putea, când cineva este urmat peste tot, acţiunile sale sunt diferite faţă
de comportamentul normal). Astfel, Eysenck a adoptat varianta prelevării de eşantioane din diferite aspecte ale
comportamentului unei persoane, punându-i subiectului întrebări despre felul în care se comportă în mod
normal. Testele sale au fost elaborate sub formă de chestionare şi, prin analiza rezultatelor la aceste chestionare,
cercetătorul a reuşit, în cele din urmă, să elaboreze o teorie a personalităţii foarte diferită de cea a lui Freud.
Mult timp în colaborare cu Spitalul Maudsley şi Institutul de Psihiatrie de la Universitatea din Londra, Eysenck
a condus cercetări extinse asupra măsurării personalităţii. El este de acord cu Cattell în privinţa faptului că
personalitatea e compusă din trăsături sau factori ce pot fi identificaţi prin analiza factorială. Influenţat de
teoriile temperamentale timpurii ale lui Galenus şi Hippocrat, W. Wundt sau C. G. Jung, şi de abordările
behavioriste ale lui Pavlov, Eysenck consideră, bazându-se pe cercetări considerabile, că toate trăsăturile de
personalitate pot fi repartizate în trei tipuri de dimensiuni. Aceste dimensiuni de personalitate sunt combinaţii de
trăsături sau factori şi le putem considera ca „superfactori”. Cele trei dimensiuni ale personalităţii pe care
Eysenck le-a propus sunt următoarele (vezi tabelul 10.3): 1) Extraversiune vs. introversiune (E); 2) Nevroticism
vs. stabilitate emoţională (N); 3) Psihoticism vs. controlul impulsurilor (P).

Ponderea cea mai mare a cercetărilor lui Eysenck se concentrează asupra dimensiunilor E şi N; multe din aceste
cercetări au fost destinate stabilirii bazei biologice a acestor dimensiuni. Eysenck a descoperit că extravertiţii se
diferenţiază de introvertiţi prin nivelul de bază al activării corticale (cortical aromai); extravertiţii au un nivel
mai scăzut de activare corticală decât introvertiţii. Astfel, responsabil pentru diferenţele dintre extravertiţi şi
introvertiţi este sistemul activator reticulat ascendent, o reţea de fibre nervoase situată de-a lungul canalului
spinal, servind la stimularea cortexului şi excitarea neuronilor corticali. Datorită nivelului lor scăzut de activare
corticală, extravertiţii caută activ stimularea şi emoţia. în opoziţie, introvertiţii se feresc de stimulare şi excitaţie,
deoarece nivelul lor de activare corticală este deja ridicat.
Eysenck a descoperit că. la baza dimensiunii nevrotism/stabilitate stă creierul visceral, o formaţiune de la baza
creierului, alcătuită din hipotalamus, hipocamp şi sistemul limbic, responsabilă cu răspunsul fizic al
organismului la activarea emoţională. Astfel, persoanele cu un scor înalt pe scala N au un prag scăzut al activării
creierului visceral, fapt care determină intense manifestări corporale specifice (accelerarea bătăilor inimii,
transpiraţie, tremurături etc.) chiar şi la nivele mai scăzute de excitare emoţională.
Cercetările lui Eysenck pe eşantioane considerabile au demonstrat că pe baza cunoaşterii nivelului de activare
corticală se pot predica cu mare probabilitate posibilele tulburări nevrotice cărora persoanele le pot cădea pradă.
Astfel, introvertiţii, cu hiperactivarea de care dau dovadă, sunt predispuşi distimiei (un grup de simptoame
nevrotice manifestate prin anxietate, fobii, depresie, tulburări obsesiv-compulsive), în timp ce extravertiţii, cu un
nivel scăzut de activare, sunt predispuşi tulburărilor isterice.
Eysenck susţine că oamenii, având oricare din aceste dimensiuni de personalitate, pot contribui la bunăstarea
societăţii, dar unii se vor adapta mai bine decât alţii. De exemplu, o persoană cu un psihotism ridicat, care se
caracterizează prin comportament ostil sau agresiv, fie poate ajunge la tulburări emoţionale, fie îşi poate
canaliza aceste trăsături într-o activitate dezirabilă social, cum ar fi antrenor de fotbal american. Eysenck crede
că societatea are nevoie de diversitatea furnizată de toate tipurile şi că toţi ar trebui să avem oportunitatea de a
ne folosi cât mai bine abilităţile.

Pentru Eysenck trăsăturile şi dimensiunile sunt, determinate în primul rând de ereditate. Deşi nu exclude
influenţele mediului asupra personalităţii, cum ar fi interacţiunile familiale în copilărie, el susţine că efectele
acestora sunt limitate. Eysenck a considerat că rezultatele cercetărilor lui infirmă importanţa influenţei familiei
asupra personalităţii. Aceste cercetări s-au concentrat în mare parte pe comparaţii întregemeniidentici
(monozigotici) şi gemeni neidentici sau fraternăli (dizigotici).Studiile au arătatcă gemenii identici se aseamănă
mai mult între ei ca personalitate decât gemeniineidentici, chiar dacă gemenii neidentici au fost crescuţi de
părinţi diferiţi şi în mediidiferite în copilărie.

Studiile pe copii adoptaţi demonstrează că personalităţile lor se aseamănă mai mult cu cele ale părinţilor
biologici decât cu cele ale părinţilor adoptivi. Aceste cercetări furnizează argumente în susţinerea convingerii lui
Eysenck că trăsăturile şi dimensiunile personalităţii sunt modelate mai mult de moştenirea genetică decât de
mediu.

Cele trei dimensiuni ale personalităţii au fost investigate în mod consistent în diverse naţiuni şi culturi şi la
diferite stadii de dezvoltare pe parcursul vieţii individului. Studii în 35 de ţări, incluzând S.U.A., Anglia,
Australia, Japonia, China, Suedia sau Nigeria, susţin rolul decisiv al factorilor genetici asupra mediului în
determinarea tipurilor de personalitate. Existenţa aceloraşi trei tipuri în ţări atât de diferite argumentează
preponderenţa factorilor moşteniţi genetic în formarea personalităţii.

S-a descoperit că trăsăturile şi dimensiunile pe care le-a propus Eysenck rămân stabile de-a lungul vieţii, din
copilărie până la maturitate, în ciuda influenţelor ambientale şi sociale diferite la care fiecare persoană este
expusă: de exemplu, un copil introvertit tinde să rămână introvertit şi ca adult. De-a lungul unei cariere
îndelungate şi productive, Eysenck a publicat aproximativ 50 de cărţi şi câteva sute de articole. El a dezvoltat
câteva instrumente de evaluare a personalităţii larg utilizate, incluzând Chestionarul Medical Maudsley (MMQ),
Inventarul de Personalitate Maudsley (MPI) şi Inventarul de Personalitate Eysenck (EPI). Munca sa a fost
esenţială în susţinerea rolului moştenirii genetice în descrierea şi determinarea personalităţii.

Allport G. şi psihologia individualităţii

1. Concepte principale
Conform ideilor lui Allport, personalitatea „reprezintă organizarea dinamică în interiorul individului a acelor
sisteme psihofizice care determină comportamentul şi gândirea caracteristică a acestuia”. Allport este de părere
că definiţiile scurte nu pot cuprinde întreaga complexitate a conceptului de personalitate, de aceea a fost nevoie
de elaborare. Un sistem este „un complex de elemente” care are potenţialul pentru o activitate interactivă
comună. „Organizaţia dinamică” se referă la o influenţă reciprocă a forţelor interne ale unui sistem integrat cu
componentele sale strâns legate între ele. Activarea unuia dintre componentele sistemului aduce după sine
activarea celorlalte într-un mod ordonat. Personalitatea iese la iveală într-o activitate integrată asemenea unei
orchestre: dirijorul face semn cu bagheta atenţionându-i pe violonişti să înceapă, aceştia ajung la o anumită notă,
încep tobele şi aşa mai departe până când toate componentele orchestrei sunt active. Conceptul de „psihofizic”
ne reaminteşte că „personalitatea nu este exclusiv de natură mentală nici neurală fizică”. Organizarea sa atrage
după sine „funcţionarea atât a psihicului cât şi a fizicului într-o unitate şi nu pot fi separate una de alta”.
Conceptul de „determinare” se referă la faptul că „personalitatea este ceva care produce altceva”. Prin
„comportament şi gândire caracteristică” se înţelege faptul că activitatea şi cunoaşterea sunt unice fiecărei
persoane în parte.

Allport a avut grijă să diferenţiază personalitatea de alte entităţi psihice în aparenţă similare. „Caracterul” este
înlocuit câteodată cu termenul de „personalitate”. Personalitatea este preferată caracterului dintr-un alt motiv.
Când oamenii din S.U.A. se folosesc de cuvântul caracter, cel mai adesea se referă la standardele morale ale
cuiva. „O persoană cu caracter” este o persoană cu o moralitate dreaptă. Deoarece ştiinţa şi morală sunt văzute
ca fiind compatibile nici mai mult nici mai puţin decât apa şi uleiul, termenul de caracter este evitat şi este
folosit cel de personalitate care nu are conotaţii morale. Allport notează despre caracter, ce funcţionează moral,
că este o preocupare îndreptăţită în studiul personalităţii. Dar, când moralitatea sub forma caracterului este luată
în considerare, ea reprezintă o parte a personalităţii şi nu un înlocuitor al ei.

In viziunea lui Allport, trăsătura (de caracter) „este o structură neuropsihică având capacitatea de a reda mulţi
stimuli funcţional echivalenţi, şi de a iniţia şi orienta formele echivalente (pline de înţeles) ale
comportamentului”. In termeni mai simpli, o trăsătură „orientează” o persoană să reacţionează la elemente
similare dar nu identice ale mediului (stimuli) de cele mai multe ori în acelaşi fel. „O persoană ostilă” defineşte
o categorie de stimuli a căror influenţă asupra oamenilor este diferită. Oameni diferiţi îşi manifestă ostilitatea în
diferite moduri. Dar, indiferent de formele de manifestare, răspunsurile similare sunt solicitate şi de un context
exterior. Dacă acest context este o petrecere formală şi persoana ostilă este oaspete, reacţia indicată este să se
calmeze acea persoană indiferent ce statut are. Pe de lată parte, Allport va fi primul care va zice că un context
diferit va determina un răspuns diferit la stimuli funcţionali echivalenţi. într-o creşă neatenţia faţă de fiecare
copil este ostilă celorlalţi copii, restricţia fizică putând fi necesară. Allport a propus următoarele caracteristici
pentru trăsătura de personalitate: are mai mult decât o existenţă nominală; este mai generală decât o obişnuinţă;
este dinamică sau cel puţin determinată în comportament; poate fi stabilită empiric; este numai relativ
independentă de alte trăsături; nu este sinonimă cu judecata morală sau socială; poate fi observată atât în lumina
personalităţii care o conţine, cât şi în distribuţia ei în rândul populaţiei; faptele, sau chiar obişnuinţele, care sunt
inconsecvente faţă de trăsături, nu sunt o dovadă a inexistenţei acestora.

Există câteva implicaţii ale acestor caracteristici. în primul rând este evident că Allport are convingerea că
oamenii au trăsături. în al doilea rând, trăsăturile de personalitatea nu sunt produse de funcţionalităţi imorale. în
al treilea rând, trăsăturile pot determina comportamentul. în al patrulea rând, inconsecvenţele sunt reale dar nu
înseamnă că trăsăturile nu există. Comportamentul asociat cu „bunătatea” poate fi nepotrivit cu unele situaţii
pentru că numai anumite situaţii necesită „bunătate”. Inconsecvenţa poate fi aparentă pentru că diferite
comportamente pot manifesta „bunătate” în diverse circumstanţe chiar în interiorul aceluiaşi context extern
(uneori trebuie să fii dur pentru a fi bun). în al cincilea rând, trăsăturile sunt mai generalizate decât obişnuinţa. O
obişnuinţă este foarte specifică, ca de exemplu aceea de a nu vorbi în timpul mesei (de a nu vorbi „cu gura
plină”). O trăsătură, prin contrast, este mai întinsă ca înţeles, mai generală, mai variabilă. „Politeţea”, este o
trăsătură care subsumează „a nu vorbi în timpul mesei”. Pentru că se subordonează, „a nu vorbi în timpul mesei”
poate fi suspendată în interesul mai mare al „politeţii”, dacă musafirii vorbesc în timpul mesei, gazda va
abandona această obişnuinţă pentru a fi politicoasă cu musafirii. în al şaselea rând şi criticând teoria lui Allport,
trăsăturile se pot referi la fenomene diferite dar similare.

Trăsăturile comune „sunt acele aspecte ale personalităţii prin respectarea cărora majoritatea oamenilor
aparţinând unei culturi date pot fi avantajos comparaţi”. Evident, Cattell şi Allport au fost de acord în ce priveşte
„trăsătura comună”, dar Allport nu a accentuat aceste trăsături. S-a referit la ele când a redus importanţa
„dimensionalismului”, distribuind pe fiecare de-a lungul dimensiunilor câtorva trăsături comune. Pentru Allport,
dispoziţia personală (D.p.) este o trăsătură care este unică pentru fiecare individ în parte. D.p. înseamnă
aproximativ acelaşi lucru ca şi termenul lui Cattell de „trăsătură unică”, în cartea sa din 1961, Allport are grijă
să folosească termenul de „trăsături comune” referindu-se la trăsăturile pe care toţi oamenii le posedă, dar în
diferite grade şi d.p. când se referă la trăsături specifice. Ciudat este că, pe timpul când a scris în 1966 cea mai
rodnică lucrare, folosise din greşeală termenul „trăsătură” cu referire la ambele categorii. Poate că în cele din
urmă a propus că cititorii erau familiarizaţi cu teoria lui şi ştiau că de cele mai multe ori când a folosit cuvântul
„trăsătură” s-a referit la d.p. Dispoziţiile personale pot varia în funcţie de cât de apropiate sunt de miezul
personalităţii unui individ. O dispoziţie personală cardinală este constantă şi remarcabilă în viaţa unei persoane.
Un curent ce desemnează o dispoziţie personală cardinală pe care o persoană o posedă este adesea alegerea
noastră ca singurul capabil să descrie acea persoană. Nume ale unor personaje istorice sau fictive sunt adesea
folosite pentru a ne referi la trăsături cardinale: narcisist, sadic, creştineşte, Don Juan. Mai mulţi termeni
obişnuiţi se pot referi la dispoziţiile personale cardinale: „a fi ca un fulg”, imoral, realist, sobru, superficial,
nesuferit. O dispoziţie personală principală este una din intrările în lunga listă a trăsăturilor folosite pentru a
rezuma personalitatea unui individ. Notăm dispoziţiile personale principale când scriem o scrisoare de
recomandare pentru o persoană. Cutare este meticulos, generos dar timid şi morocănos. Şi mai departe de miezul
personalităţii sunt dispoziţiile personale secundare, dispoziţii care sunt „mai puţin evidente, mai puţin
generalizate, puţin consistente… puţin solicitate să acţioneze… şi mai mult periferice”. De aceea, o persoană
poate fi din când în când de ajutor, neobosit de hazlie, ocazional melodramatică prin asta afişând dispoziţia
personală secundară. Din păcate, orice termen poate fi folosit pentru a defini oricare din cele trei tipuri de
dispoziţie personală. Allport a ţinut să sublinieze că nu este o graniţă distinctă între un tip de predispoziţie
personală şi următorul.

2. Dezvoltarea personalităţii
Allport a dedicat o mare parte a scrierilor sale. dezvoltării personalităţii faţă de majoritatea teoreticienilor. în
particular, el a valorificat noţiunea de „sine” şi şi-a dorit să arate cum evoluează de-a lungul dezvoltării. Precum
majoritatea teoreticienilor despre dezvoltarea personalităţii – Freud şi Sullivan – Allport este un teoretician al
stadiilor. în una dintre cele mai importante lucrări scrise ale sale, Allport (1961) dedică un capitol noţiunii pe
care el o numeşte „simţul Eu-lui” formal etichetat „proprium”, „eu aşa cum mă simt şi mă cunosc … eul ca
„obiect” al cunoaşterii”.

A descris următoarele stadii de dezvoltare:

1. 1. Copilăria timpurie, primul stadiu, nu implică nici un sentiment al Eu-lui. Bebeluşii iniţial sunt
iresponsabili se pare ei însuşi de mediul lor.. Sunt, conştienţi dar nu sunt conştienţi de sine. Dacă un
copil unic ia un obiect, degetele şi obiectul sunt unul şi acelaşi lucru. Dacă se răneşte la picior nu îşi dă
seama că el şi-a provocat durerea. Se contopeşte cu mama şi fuzionează. Mai târziu, cum deprinderile
motorii ajută copilul să se descurce în această fază timpurie, el se târăşte de jur împrejur şi loveşte în
obiecte. în acest fel, el învaţă că sunt lucruri care nu sunt .părţi ale corpului său; devine conştient de
obiectele „de afară” dintr-o altă lume. Oricum, încă nu ştie că este distinctă şi diferită de cealaltă lume.
2. 2. Eul corporal. Cel mai primitiv predecesor al Eu-lui merge de-a lungul celei de-a doua părţi a
primului an. Copiii arată semne ale unui eu corporal, sănătăţii ce emană din muchi, încheieturi,
tendoane, ochi, urechi şi aşa mai departe. Frustraţiile legate de organism, cum ar fi un deget scrântit,
foame nepotolită, contribuie de asemenea la aprecierea Eu-lui corporal. Eul corporal devine fundaţia
Eu-lui şi rămâne cu noi pentru totdeauna. Oricum ar fi, este observat numai în condiţii neobişnuite.
3. 3. Identitatea de sine. Eul corpului este numai primul capitol din povestea Eu-lui. Emigrând de-a
lungul celui de-al doilea an din viaţă, al treilea stadiu al lui Allport este identitatea de sine,
continuitatea Eu-lui în trecut, şi viitor care rezultă din procesul de memorie. „Astăzi îmi amintesc
câteva din gândurile de ieri, şi mâine îmi voi aminti câteva din gândurile de ieri şi azi, şi sigur că sunt
gândurile aceleiaşi persoane ale mele”. Pentru că toţi ne schimbăm de-a lungul timpului, chiar şi ca
adulţi, acest sentiment al continuităţii este esenţial pentru simţul Eu-lui. învăţarea limbajului
fundamentează abilitatea de a aprecia continuitatea. Cuvintele sunt cea ce îşi aminteşte cineva şi care îl
asigură că astăzi este aceeaşi persoană ca şi ieri. Cel mai important dintre acestea este numele copilului,
un cuvînt care serveşte drept o ancoră de care corabia identităţii de sine este legată.
4. Stima de sine. Dacă eul corporal este temelia Eu-lui şi identitatea de sine cadrul său, câţiva pereţi şi un
acoperiş trebuie ridicate. Stima de sine a fost tradusă literar ca „stima în care cineva se menţine pe
sine”. Allport este mai specific: stima de sine este mândria în profesia cuiva şi în realizările sale. în
timpul celui de-al treilea an, ce-1 de-al patrulea stadiu al lui Allport, una dintre exclamaţiile favorite ale
copilului este „Lasă-mă pe mine!”, „Eu” a evoluat dincolo de corp şi de simţul continuităţii către un
sentiment al instrumentalităţii – abilitatea de a manipula cu succes mediul înconjurător. „Pot să fac”
implică „Sunt ceea ce pot să fac, nu mă diminua făcând în locul meu”. Această mândrie insistentă de a
face ceva pentru sine, se potriveşte cu ruşinea de a face alţii ceva pentru el. Născut odată cu stima de
sine este fratele său geamăn negativismul. Extinderea Eu-lui simţul corpului, al continuităţii şi al
mândriei este o mare parte din structura Eu-lui nostru, dar nu include şi cel mai important element al
mediului, ceilalţi oameni. în timpul celui de-al cincilea stadiu al lui Allport, cuprins între 4 şi 6 ani,
copilul îşi dezvoltă un al patrulea aspect al Eu-lui, o componentă egocentrică. Copiii cred că Moş
Crăciun şi chiar Dumnezeu există ca să îi servească pe ei. Această extindere a Eu-lui se lărgeşte încât
să includă toate aspectele semnificative ale mediului, inclusiv oameni, acum, familia şi şinele sunt una.
Sunt ca o conştiinţă extremă care poate ataca copilul.
5. 5. Imaginea de sine. Strâns legat de relaţia cu ceilalţi este al cincilea aspect al sinelui care ia naştere în
al cincilea stadiu. Imaginea de sine este compusă din speranţele şi aspiraţiile care se dezvoltă din
percepţie şi aşteptare pe care ceilalţi le au de la ei. Părinţii spun despre copil că este „cuminte” sau
„obraznic”, „deştept” sau „prost”. Trebuie să facă asta, să facă aia, să fie aşa, să fie altfel. Pentru a
descoperi dacă îşi dezvoltă propria-i imagine de sine, copilul compară aşteptările celorlalţi referitoare
la modul cum ar trebuie să se comporte şi comportamentul actual.
6. Operatorul raţional. In timpul celui de-al şaselea stadiu (de la 6 la 12 ani) imaginea de sine continuă să se
dezvolte şi un nou aspect ia naştere: operatorul raţional, simţ al sinelui care nu numai că este în stare să rezolve
probleme, dar de asemenea le poate raţionaliza în capul său şi vine cu soluţii logice. Operatorul raţional este
asemănător cu „ego”-ul lui Freud. El încearcă să satisfacă eficient cererile organismului (id), ale mediului
înconjurător şi ale societăţii (superego). Cum operatorul raţional se dezvoltă, copiii devin capabili să gândească.
7.  Lupta de sine. în timpul celui de al şaptelea stadiu – adolescenţa, individul continuă să-şi dezvolte imaginea
de sine şi experimentează o nouă căutare, o identificare de sine. Acum identitatea de sine se focalizează spre a
lega imaginea adolescentului de cea a viitorului adult. Un adolescent se poate întreba „Cum pot fi adult şi totuşi
să rămân eu?”. Continuitatea trebuie susţinută în faţa unei tranziţii majore de la o fază a vieţii următoare.
Societatea face prea puţine pentru a rezolva dilema adolescenţilor. Se pot încorpora în armată, dar în mod legal
nu pot să-i ia. Pot vota, dar nu pot păstra o slujbă aproape nicăieri. Aşadar, adolescenţa experimentează
revoltându-se, stau afară până târziu, beau, sunt activ sexual, tot timpul sperând că restricţiile părinţilor lor
asupra activităţii îi vor ajuta să se definească. Vor să devină adulţi, dar simultan să fie fideli personalităţii lor de
acum.                      Când gândurile se orientează către o profesie adultă, o altă componentă a sinelui intră în
scenă, lupta proprie, planuri pentru viitor prin fixare a unui lung şir de scopuri, în timpul adolescenţei, oamenii
ajung să realizeze că succesul în viaţă va depinde de planurile dinainte făcute. Pentru a implica această luptă de
sine efectiv, ţelurile trebuie să fie centrate rezonabil în virtutea abilităţilor umane. Mai devreme, ar fi putut avea
visuri de a deveni o vedetă de cineva sau un faimos atlet, Acum pentru a fi matur, scopurile trebuie să’ fie
realiste şi însoţite îndeaproape de un plan care să conducă la atingerea lor. în adolescenţă, indivizii se află într-o
„criză de identitate”. Ei încearcă să-şi găsească propria identitate „departe” de părinţii lor. Adolescenţii încearcă
să înlăture ideea ca părinţii şi societatea au o forţă asupra lor şi să se construiască ei înşişi. în acest moment,
conştiinţa se mută din afara sinelui în interior. Acum, stima de sine este susţinută de acţiunea de a face ce e
„bine”. Imaginea de sine include aspiraţiile spre a face ceea ce trebuie făcut şi lupta proprie se compune din
planuri de a fi cinstiţi, buni şi altfel spus o persoană ce merită a fi luată în seamă; Cum adolescenţa trece la
maturitate, oamenii numai săvârşesc fapte bune pentru a evita o conştiinţă răzbunătoare, ci pentru a lupta activ
pentru scopuri preţioase ce vor susţine o imagine de sine matură.
8.  Etapa adultă Adulţii funcţionează independent de motivaţiile copilăriei. Ei funcţionează în mod raţional în
prezent şi îşi elaborează în mod conştient propriul stil de viaţă.
 

5.5  PSIHOLOGIA COGNITIVĂ A PERSONALITĂŢII  A  LUI  KELLY

 

1. Viziunea lui Kelly asupra persoanei

G Kelly a arătat că oamenii sunt guvernaţi de un proces interior: modul în care interpretează evenimentele în
lumile lor. în timp ce acest proces este interior, el rezultă din consecinţele unui factor exterior – relaţiile sociale.
Kelly considera că oamenii dispun de liberul arbitru, putând alege din numeroasele alternative, care provin din
relaţiile cu ceilalţi.

Deşi nu neagă trecutul sau prezentul, Kelly a afirmat că oamenii sunt orientaţi spre viitor, el credea că
comportamentul oamenilor era determinat în mare parte de predicţiile acestora asupra evenimentelor viitoare.
Era normal pentru el să se orienteze spre gândire, decât către alte procese sau funcţii psihologice. Probabil că
îndepărtarea cea mai importantă a lui Kelly de la percepţia psihologiei psihanalitice a fost că nu a văzut nici o
diferenţă între el şi cei studiaţi de el, şi a încercat să-i ajute prin terapie. Majoritatea psihologilor, acuza el, se
vedeau ca oameni de ştiinţă obiectivi şi raţionali, care pot determina cauzele acţiunii oamenilor, clienţii fiind
supuşi observaţiei obiective, incapabili de a-şi clarifica cauzele comportamentului propriu. Din contra, Kelly s-a
perceput şi dorit ca un om de ştiinţă, în rolurile de psiholog cercetător, psihoterapeut şi simplă persoană.
 

2. Concepte de bază
Paradigma lui Kelly propune conceptul de structuri cognitive cunoscute sub numele de constructe, adică moduri
de a construi evenimente sau de a vedea lumea, cu scopul de a anticipa viitorul. Această teorie a fost
numită teoria constructelorpersonale.
Un sistem de constructe este o organizare de mai multe constructe, dispuse ierarhic, întâi cele importante —
superordonate, apoi cele mai puţin importante – subordonate. Constructele sunt asemenea unor magneţi, având
doi poli opuşi. Polul emergent este scopul primar, bun în bun – rău, sau inteligent în inteligent – prost. Polul
implicit este scopul contrastant ca needucat în educat -needucat. Desigur, în mod normal, polul emergent se
formează primul, dar imediat ce se dezvoltă acesta apare de obicei şi polul implicit. Kelly spune că oamenii văd
lumea în termeni contrastanţi; orice lucru sau fiinţă îşi are opusul său. Contrastul – opusul este acolo, chiar dacă
o persoană adoptă un construct ca tolerant-intolerant şi nu şi-a suprimat sau nu este conştient de polul implicit
intolerant. Adoptând tolerant, intolerant vine ca de la sine. Constructele se aseamănă cu însuşirile atâta vreme
cât nu se uită că constructele lui Kelly sunt mai degrabă modalităţi de a vedea lumea decât dispoziţii intime care
ghidează comportamentul.
Se poate face o analiză a unei conversaţii între doi studenţi, Jim şi Joan care permite examinarea unor exemple
concrete de constructe. Jim este dependent de constructul încredere-neîncredere în conflictul său cu profesorul
Martindale. Problema lui Jim este că el eşuează în a învăţa din experienţă. Jim continuă să folosească cu
profesorul Martindale aceleaşi vechi strategii, care folosesc în a obţine ceea ce vrea, încrederea reciprocă. Astfel
Joan îi sugerează o schimbare în sistemul de construct. Ea crede că Jim ar trebui să adopte un nou
construct: admiraţie-dispreţ şi să-şi reorganizeze sistemul de constructe astfel încât acesta să fie mai asemănător
cu al ei în care încredere-neîncredere se subordonează constructului admiraţie-dispreţ. Joan încerca să-1
salveze pe Jim de anxietate, de teama pe care o persoană o experimentează atunci când sistemul său de
constructe nu face faţă în momente critice, aşa cum Jim eşuează în al aplica pe al său în relaţia sa cu profesorul
Martindale. Joan crede că exprimarea admiraţiei ei îi va permite lui Jim să obţină aceeaşi încredere reciprocă pe
care el şi-o doreşte în relaţia sa cu profesorul Martindale. Dacă admiraţia are efectul dorit, el ar trebui să
reproducă, să repete un test cu speranţa că rezultatele vor fi aceleaşi. Reproducerea furnizează bazele anticipării
evenimentelor viitoare. Cu cât numărul de repetări este mai mare, cu atât creşte încrederea. Dacă Jim
îndeplineşte sugestiile lui Joan se va comporta în concordanţă cu unul dintre principiile de bază a lui
Kelly: Alternativismul constructiv, presupunerea că interpretările prezente ale unei persoane cu privire la situaţia
de viaţă a acesteia sunt supuse reorganizărilor. Se presupune că un sistem de constructe nu poate să rămână
acelaşi, ci se schimbă odată cu schimbările din situaţia de viaţă a persoanei.
Oamenii elaborează multe constructe în cursul vieţii pentru a face faţă diverselor situaţii, evenimente sau pentru
a jnteracţiona adecvat cu alte persoane. Repertoriul de constructe se îmbogăţeşte pe măsură ce subiectul se
confruntă cu noi situaţii sau persoane. Mai mult constructele existente trebuie să fie rafinate, modificate sau
reelaborate pentru că oamenii şi evenimentele se schimbă de-a lungul timpului. Nu numai că oamenii îşi
formează de-a lungul vieţii un număr mare de constructe, dar există şi posibilitatea punerii în acţiune a unor
constructe alternative. Un construct, odată elaborat nu rămâne fixat odată pentru totdeauna, pentru că realitatea
este schimbătoare. Constructele alternative se referă la faptul că omul este liber să-şi revizuiască sau să-şi
modifice constructele. Teoria lui Kelly despre personalitate este organizată sub forma a 11 postulate.

3.Postulatul fundamental:
„Modul de procesare al unei persoane este ghidat sub aspect psihologic de nivelul în care aceasta anticipează
evenimentele”.
Deşi subiectul se poate modifica, există un anumit grad de stabilitate în modul în care persoana se comportă,
pentru că ea operează prin intermediul unor canale de procesare a informaţiei. Aceste canale pot fi modificate,
dar ele fac parte dintr-o structură dată, iar schimbarea are loc în cadrul unor limite impuse de structură.
Caracteristica principală a constructelor o reprezintă anticiparea, pentru că omul utilizează constructele pentru a
prevedea viitorul (trebuie să avem idee ce se întâmplă dacă ne comportăm într-un fel sau altul).

1. 1. Corolarul construcţiei. Se referă la faptul că „o persoană anticipează evenimentele construind

mental replicile acestora „. Kelly era de părere că nici un eveniment sau experienţă în viaţa omului nu
se repetă identic. Cu toate acestea, deşi evenimentele care se repetă nu sunt identice, ele au unele
trăsături comune, pe baza cărora subiectul poate realiza predicţiile sale. Constructele personale se
formează pe baza respectivelor trăsături comune ale experienţelor de viaţă.
2. 2. Corolarul individualităţii. „Persoanele diferă unele de altele în modul în care elaborează
constructele legate de diferite evenimente”. Prin intermediul acestui corolar, Kelly introduce în teoria
sa noţiunea de diferenţe individuale. El subliniază că oamenii diferă unii de alţii în modul în care
percep sau interpretează un anumit eveniment, ceea ce conduce la elaborarea unor constructe diferite.
Constructele nu reflectă atât realitatea obiectivă, cât mai ales interpretarea pe care persoana o dă
evenimentelor. Cu toate diferenţele individuale, Kelly este de părere că există constructe comune
tuturor oamenilor prin intermediul cărora oamenii îşi pot împărtăşi experienţele. Putem întâlni
constructe comune la oamenii care au norme si valori culturale comune.
3. 3. Corolarul organizării. „Persoana tinde să-si organizeze constructele individuale într-un sistem sau
pattern de constructe în conformitate cu modul său propriu de a sesiza relaţiile dintre acestea
(asemănări, deosebiri) „. Din cauza sistemului diferit de organizare al constructelor doi indivizi care
au aceleaşi constructe individuale pot să se deosebească unul de celălalt. Organizarea constructelor se
realizează într-o manieră ierarhică. Astfel, de pildă, constructul BUN poate include constructe
subordonate ca: inteligent, moral, eficient. Nici aceste ierarhii nu sunt rigide, deşi au un caracter stabil.
Astfel, de pildă, dacă o persoană a intrat în conflict de mai multe ori cu persoane mai inteligente decât
ea, ea poate muta constructul inteligent din cadrul constructului subordonat BUN, în cadrul
constructului RĂU.
4. Corolarul dihotomiei. „Sistemul de constructe al unei persoane este compus dintr-un număr finit de
constructe dihotomice”. Kelly consideră că toate constructele personale au un caracter bipolar sau dihotomic.
Aşa cum este necesar să sesizăm asemănările dintre obiecte şi fenomene, este necesar să notăm şi deosebirile.
Astfel, de pildă, un individ poate fi apreciat ca cinstit doar în contrast cu oameni apreciaţi ca necinstiţi, în felul
acesta formându-se constructul cinstit-necinstit,
 
5. Corolarul alegerii. Se referă la faptul că „subiectul are posibilitatea să aleagă din cadrul unor constructe
dihotomice acel construct care îl va ajuta mai bine să prevadă evenimentele”, în acelaşi timp, subiectul are şi
posibilitatea de a alege între siguranţă si aventură. Astfel, de pildă, un student poate opta între două cursuri, unul
este uşor şi este ţinut de un profesor care dă note mari, iar altul este interesant, greu şi ţinut de un profesor nou.
Alegerea celui de-al doilea curs presupune asumarea unui risc, dar şi o satisfacţie mai mare în cazul reuşitei.
Kelly sublinia că de-a lungul vieţii noi facem mereu alegeri între variante sigure, ceea ce presupune întărirea
sistemului de constructe personale şi variante care presupun un anumit risc şi care implică extensiunea
sistemului de constructe personale. Alegerile aventuroase conduc la lărgirea sistemului de constructe personale
prin încorporarea unor noi experienţe. Kelly arată că tendinţa oamenilor de a acţiona într-o manieră lipsită de
risc explică de ce unii oameni persistă în menţinerea unui comportament greşit. (Ex.: de ce o persoană continuă
să se comporte agresiv cu ceilalţi deşi este mereu sancţionată pentru aceasta).

1. 6. Corolarul seriei. Un „construct este potrivit pentru anticiparea unei serii finite de

evenimente”. Foarte puţine sau chiar nici un construct nu este potrivit pentru toate situaţiile. Ex.
Constructul înalt-scund este potrivit pentru clădiri, oameni sau copaci, dar nu şi pentru vremea de afară.
Unele constructe pot fi aplicate la un număr mare de persoane sau situaţii, în timp ce altele au un
caracter îngust. Ceea ce este relevant pentru un construct, respectiv şirul de evenimente la care se
aplică reprezintă o chestiune de alegere personală. Ex.: Constructul încredere-suspiciune, este aplicat
de unii subiecţi tuturor oamenilor, iar de alţii doar unor indivizi, iar alţii îl aplică şi la animale. în
înţelegerea unui individ este important să ştim şi ce anume exclude acesta din seria de evenimente la
care se aplică un construct, şi nu numai ce include în acest construct.
7. Corolarul experienţei. „Sistemul de constructe personale ale unui individ variază pe măsură ce acesta
constmieşte treptat noi replici ale evenimentelor „. Fiecare construct-ipoteză este testată în realitate în funcţie de
cât de bine poate servi la prevederea viitorului. Majoritatea oamenilor sunt expuşi permanent la noi experienţe
astfel încât procesul de testare a constructelor se desfăşoară în mod permanent. Dacă constructul nu s-a dovedit
valid ca predictor el trebuie reformulat sau înlocuit în lumina noilor experienţe. Astfel, constructele care au fost
valabile pentru vârsta de 16 ani pot fi nocive la 40 de ani. în această perioadă individul trebuie să reinterpreteZe
natura noilor sale experienţe. Mai precis sistemul de constructe personale se restructurează în urma procesului
de învăţare.
1. Corolarul modulării. „ Variaţia sistemului de constructe personale este limitată de gradul de
permeabilitate al constructelor”. Un construct permeabil va permite ca o nouă serie de elemente să
poată fi încorporată în el cu alte cuvinte, este deschis la noi experienţe şi evenimente. Deci, gradul până
la care un sistem de constructe personale poate fi ajustat sau modelat în funcţie de noile experienţe de
învăţare depinde de cât de permeabile sunt constructele. Constructele rigide nu pot fi modificate. Ex.:
dacă cineva are constructul impermeabil, conform căruia negrii au o inteligenţă mai redusă decât albii,
el nu-şi va modifica acest construct indiferent de câţi negri inteligenţi întâlneşte în viaţă. Astfel,
persoana se blochează la noile experienţe de învăţare.
9. Corolarul fragmentării.,,O persoană poate să utilizeze în mod succesiv o varietate
de subsisteme de constructe care sunt incompatibile sub aspect logic unele cu altele”.
Sistemul de constructe personale se află în continua schimbare, astfel încât uneori noul
construct nu derivă din cele vechi şi poate să nu fie compatibil cu acestea. Ex.: întâlneşti
o persoană care îţi place pentru că are aceleaşi preocupări cu ale tale, este încorporată în
constructul de prieten = cineva care trebuie iubit şi respectat. Peste un timp constataţi că
persoana are alte opinii politice decât ale tale şi se plasează în constructul de duşman.
Cu toate acestea inconsistenţa rămâne la un subordonat. Constructele supraordonate:
Liberalul – prieten şi Conservatorul – duşman, rămân nemodificate. Un om poate tolera
un număr de inconsecvenţe la nivel particular, fără a modifica constructele supraordonate
(comunităţi).
1. 10. Corolarul elementelor comune. „In măsura în care o persoană utilizează un sistem de constructe
similar cu al alteia, procesele sale psihice sunt similare cu ale celeilalte persoane „. Kelly extinde prin
intermediul acestui corolar (şi a următorului) teoria sa la aria relaţiilor interpersonale. Oamenii care
posedă norme culturale comune vor avea modalităţi asemănătoare de a anticipa anumite evenimente şi
îşi vor construi experienţele într-un mod asemănător, chiar dacă sunt expuşi la experienţe diferite.
2. 11. Corolarul socialităţii. „în măsura în care o persoană elaborează constructele altei persoane, ea
poate juca un rol social care o angajează pe cea de-a doua persoană „. Cu alte cuvinte, omul trebuie
să construiască constructele celuilalt pentru a înţelege ce simte acea persoană şi pentru a anticipa modul
în care respectiva persoană se va comporta. Numai atunci când putem anticipa relativ corect ce vor face
prietenii, soţii, şefii sau profesorii noştri, ne vom putea adapta mai bine la aceştia. Noi jucăm diverse
roluri în raport cu situaţiile în care ne aflăm şi fiecare comportament de rol implică înţelegerea modului
 pe care cealaltă persoană construieşte evenimentele şi situaţiile. Referinţele la emoţii sunt aproape
absente în lista de concepte a lui Kelly. Anxietatea, frica, ameninţarea, vinovăţia sunt menţionate, dar
definite mai degrabă neconvenţional şi în termeni cu tentă cognitivă. Constructele sentimentelor sunt în
special preverbale, constructe care nu au cuvinte asociate cu polii emergent şi implicit. Dacă
constructele sentimentelor sunt preverbale, atunci ele sunt legate întotdeauna de inconştient. Fiind într-
un anumit sens inconştiente, emoţiile sau sentimentele nu sunt considerate importante în concepţia lui
Kelly despre personalitate, care este atât de evident dominată de conştient.
4.Investigarea constructelor personale
Kelly a elaborat o tehnică folosită de terapeuţi pentru a descoperi funcţionarea sistemului de constructe
personale ale unui client. Prima parte constă din identificarea constructelor principale. Aceasta implică
determinarea constructelor, cerându-le pacienţilor să se gândească la persoane pe care le-au cunoscut şi să caute
cele mai potrivite cuvinte pentru a le descrie. După aceea, constructele principale sunt aranjate sub formă de
grilă (cunoscută sub denumirea de grilă-repertoriu), pe care se notează reacţiile clientului faţă de alte persoane
importante. Astfel, terapeutul poate să vadă dacă anumite constructe sunt înlănţuite sau dacă pacientul a utilizat
căi distincte de înţelegere a mediului, şi acest lucru poate ajuta terapeutul să-i evalueze problema.
De exemplu, dacă un client cu o nevroză gravă foloseşte consecvent constructe personale precum
„sigur/înfricoşător” în raport cu alte persoane, iar grila-repertoriu arată că majoritatea persoanelor importante
din viaţa lui erau speriate, atunci este posibil ca pacientul să se afle sub un stres continuu, care să reprezinte un
factor important în tulburarea sa nevrotică. Bineînţeles, nu toţi cei care folosesc constructul sigur/înfricoşător
sunt diagnosticaţi automat ca nevrotici, deoarece diagnosticul depinde de multe alte lucruri, dar ar putea fi un
factor important pentru aprecierea terapeutului.

Se poate observa de aici că teoria lui Kelly are în vedere mai curând modul în care înţelegem ceea ce ni se
întâmplă, decât descrierea personalităţii. Deci această abordare nu contrazice, de fapt, alte teorii, dar cu unele se
potriveşte, iar cu altele – nu (de exemplu, ar putea merge destul de bine cu teoria lui Rogers). Prin elaborarea
grilei-repertoriu, Kelly a conceput primul tip de test de personalitate care ar putea oferi o intuire profundă a
felului în care un om îşi înţelege lumea; există mulţi terapeuţi care considera foarte utile atât teoria sa, cât şi
testul.

Din analiza acestor teorii ale personalităţii, putem observa că abordările psihanalitice, psihometrice şi umaniste
ale personalităţii sunt foarte diferite şi conduc atât la proceduri practice foarte diferite, cât şi la scopuri diferite
pentru tratarea cu succes a pacienţilor cu probleme personale. Mulţi psihologi folosesc o combinaţie de teorii
distincte – cunoscută sub denumirea de abordare eclectică – luând din fiecare părţile pe care le consideră cele
mai preţioase.

Cap VI   TENDINŢE ACTUALE ÎN CERCETAREA PERSONALITĂŢII

In orice ştiinţa, mai devreme sau mai târziu, încep să prindă contur, să se maturizeze
şi chiar să se accentueze sau, dimpotrivă, sa se atenueze şi apoi să dispară anumite
tendinţe. Psihologia personalităţii este poate cel mai propice teren pentru apariţia şi
dispariţia unor asemenea tendinţe. Noi avem în vedere nu doar tendinţele actuale din
psihologia personalităţii, ci tendinţele care, şi pe măsura trecerii timpului, au început să
se accentueze.
Prima tendinţă răspunde „foamei” de eficienţă personală şi socială şi constă în
deplasarea atenţiei psihologilor de la studiul „topologiei” sau „morfologiei” personalităţii
la studiul eficienţei ei. Introducerea conceptului de „personalitate optimală” reprezintă
chintesenţa acestei tendinţe. Individul şi societatea sunt preocupaţi nu de personalitate
în general, nu de orice tip de personalitate, ci doar de personalitatea eficientă, maturizată
psihologic şi social, capabilă a se insera prompt în viaţa socială, fără dificultăţi. A doua
tendinţă se amplasează în plan metodologic, ea vizând renovarea modalităţilor de abordare
a personalităţii, abordarea factorială trecând pe. prim-plan. Pulverizării personalităţii
într-o multitudine de trasaturi, factori etc. şi se răspunde cu nevoia de sinteză, de
restrângere a variaţiei psihocomportamentale a personalităţii la un număr relativ limitat
de factori, capabilă însă a condensa în ei întreaga bogăţie a personalităţii. Este aşa-
numita orientare „Big-five” din psihologia americană care a devenit la ora actuală, aşa
cum consideră unii comentatori, cea mai influentă modalitate de abordare a personalităţii.
A treia tendinţă se referă la noua orientare apăruta în psihologia americană, şi anume
psihologia pozitivă.

De Ia topografia personalităţii la personalitatea optimală

In ultimii câţiva zeci de ani asistăm la accentuarea tot mai pregnantă a unor tendinţe în studiile despre
personalitate. Astfel, de la prezentarea oarecum în sine a teoriilor personalităţii, în vederea stabilirii specificului
acestora, se trece la analiza lor comparativă, pentru a sublinia continuitatea şi progresul înregistrat de la unele la
altele, ca şi pentru a facilita o eventuală sinteză a lor; de la inventarierea componentelor personalităţii se trece la
căutarea şi descoperirea „nucleului” ei, capabil a-i asigura esenţa şi identitatea, adaptabilitatea şi viabilitatea: de
la viziunea unilaterală, trunchiată asupra personalităţii se trece la viziunea holistă, complexă; în sfârşit, de la
ceea ce am putea numi „topografia” personalităţii se face saltul la studierea eficienţei personalităţii. Această
ultimă tendinţă are, după părerea noastră, o importanţă deosebită. Dezideratul eficienţei asociat personalităţii
reprezintă nu doar o problemă axiologică, ci şi una ontologica, deoarece o personalitate fără valoare nici nu
există. (Ceea ce există în asemenea cazuri este nu o personalitate, ci o „personalitate”, un vid aureolat artificial,
o butaforie de prost gust, o realitate, rudimentar dogmatică) Cu timpul, într-o lume a căutărilor şi eforturilor spre
mai bine, referirea la personalitatea eficientă, optimală încetează a mai fi o problemă de conjunctura efemeră şi
perisabilă, devenind, dimpotrivă, una de interes maximal. De aceea, ne propunem să ne oprim asupra câtorva
momente istorice mai semnificative menite a evidenţia accentuarea treptată a tendinţei trecerii de la studiul
topografiei personalităţii (sau a morfogettezei ei – cum ar spune Allport) la studiul eficienţei acesteia.

Dacă la început ideea perfecţionării omului în vederea sporirii eficienţei activităţii sale, a îmbogăţirii şi
înfrumuseţării vieţii lui a fost prezentă mai ales în opera filosofilor, cii timpul ea pătrunde şi în gândirea
psihologilor, pedagogilor şi chiar a medicilor. Procesele formării şi sporirii eficienţei capacităţilor umane,
îndeosebi prin intermediul educaţiei, încep să fie analizate nu numai dintr-o perspectivă general-teoretică, nu
doar ca deziderate, ci şi din una ceva mai concretă, legată de nevoile imediate ale omului. Semnificativă din
acest punct de vedere ni se pare a fi lucrarea medicului J. A. Millot, publicată încă în 1801, cu un titlu
sugestiv: Arta de a ameliora şi perfecţiona oamenii1. In concepţia medicului francez adevărul că educaţia este
mijlocul prin care poate fi perfecţionat omul rămâne nealterat în integralitatea sa. „Omul este destinat să-şi
însuşească ştiinţele, dar el trebuie învăţat să gândească, să reflecteze şi să aplice; el este o fiinţă socială, dar
trebuie învăţat să-şi comunice gândurile, fie prin cuvinte, fie prin acţiuni; el este o fiinţă morală, dar trebuie
învăţat să facă binele… numai educaţia este aceea care perfecţionează facultăţile fizice şi morale Şi în altă parte
citim: „Natura nu face oamenii nici buni, nici răi, după cum spun unii moralişti. Ea face fiinţe mai mult sau mai
puţin sensibile, mai mult sau mai puţin active, mai mult sau mai puţin energice, mai mult sau mai puţin
inteligente. Educaţia face restul, dezvoltându-le capacităţile intelectuale”. Intuind cu mare exactitate relaţia
dintre factorii ereditari şi factorii de mediu în formarea şi perfecţionarea fiinţei umane, Millot analizează rolul
unor condiţii organice (care intervin chiar înainte de naşterea copilului) şi mai ales a unor condiţii exterioare (de
alimentaţie, de igienă, de creştere şi educare a copilului) care contribuie la formarea şi dezvoltarea fizică şi
morală a copiilor. Chiar dacă unele sfaturi date de medicul francez femeilor însărcinate şi tinerelor mame sunt
relativ simple, cu un grad redus de conceptualizare, multe dintre ele de bun simţ, încrederea sa în rolul educaţiei,
mai ales al educaţiei morale pe care o denumeşte „ştiinţă sublimă care face din om fiinţă perfecta”, este cu atât
mai semnificativă cu cât ea se manifestă în condiţiile susţinerii, în epocă, a concepţiilor creaţionaliste şi ineiste
despre om şi capacităţile sale psihofizice.
Secolul XX aduce cu sine o şi mai mare nevoie de eficienţă umană. Organizarea vieţii sociale, dezvoltarea
industriei, creşterea rolului diferitelor colectivităţi umane impun aproape cu necesitate reorientarea spre factorul
uman, spre ameliorarea şi optimizarea capacităţilor umane în vederea creşterii randamentului activităţii şi
uşurării vieţii cotidiene a omului. Lucrările publicate în primele 2-3 decenii ale secolului XX, deşi uşor naive,
deşi mai degrabă descriptive şi exaltate decât explicative şi realiste, atrag atenţia asupra a ceea ce ar trebui să
facă omul pentru a-şi valorifica din plin potentele de care dispune sau pentru a-şi forma şi dezvolta altele noi.
Paul Nyssens publică o serie de lucrări pe tema perfecţionării diferitelor capacităţi psihice: Cum citim; Voinţa;
Memoria: cum o dezvoltăm; Rezerva; Sensul valorii; Ordine şi metodă. Printre acestea, una publicată în 1925,
poartă chiar titlul de Efficience2. Fiind convins că „lumea are nevoie de eficienţă” şi că pentru a concilia.două
exigenţe incompatibile în aparenţă (creşterea productivităţii muncii şi reducerea numărului orelor de muncă),
este necesară atât „organizarea generală a muncii”, cât şi „ameliorarea randamentului muncitorilor”, Nyssens
insistă asupra calităţilor şi capacităţilor care pot fi achiziţionate şi dezvoltate, ca şi asupra mijloacelor a căror
folosire duce la progres, la creşterea valorii personale, la atingerea scopurilor. Unele îndemnuri formulate de el
(completaţi-vă instrucţia, perfecţionaţi-vă cunoştinţele de limbă, manifestaţi iniţiativă, sporiţi-vă competenţa,
delimitaţi-vă responsabilităţile, dominaţi-vă preocupările, utilizaţi-vă mai bine aptitudinile, antrenaţi-vă efortul,
cultivaţi-vă discreţia, fiţi tenace etc.) vor fi nu numai reţinute mai târziu de psihologia organizaţională, dar li se
va conferi o nouă penetraţie, noi nuanţe. Nyssens are şi iniţiativa înfiinţării unei edituri şi a publicării în
colecţia „Librairie de culture humaine” atât a propriilor lucrări, cât şi pe cele ale altor autori. Astfel, în 1931,
apare în traducere, cu o prefaţă semnată chiar de NysSens, lucrarea lui Parkyn A. Herbert
intitulată Autosugestia”. Autorul acestei lucrări este atât de convins de rolul jucat de autosugestie în viaţa
cotidiană, în formarea caracterului, în reuşitele, pa şi în nereuşitele noastre, în surmontarea deranjamentelor
fizice, în dominarea tulburărilor mintale, în formarea obişnuinţelor şi dezvoltarea concentrării, în vindecarea
timidităţii, a stărilor de nervozitate, a fricii, egoismului, în ameliorarea memoriei şi dezvoltarea optimismului, ca
şi în transformarea gândirii în acţiune, încât recomandă ca ea să fie „studiată, înţeleasă şi aplicată în toate
circumstanţele vieţii”. Numai în felul acesta ne vom putea servi eficace de ea şi ne vom ameliora din lună în
lună, din an în an sănătatea, fericirea, succesul. Aproximativ în aceeaşi perioadă, în Franţa, Editura J. Oliven
publică nenumărate lucrări consacrate aceleiaşi tematici. Charles Boudouin, animatorul Institutului Internaţional
de Psihologie şi directorul revistei „Acţiune şi gândire”, publică lucrarea La Force en nous4, în care analizează
gândirea, acţiunile şi sentimentele umane susceptibile, graţie unei mari stăpâniri şi dirijări, a fi modificate înspre
binele nostru. Aceeaşi idee a controlării şi orientării diverselor capacităţii psihice umane, cu scopul atingerii
scopurilor formulate, o întâlnim şi în lucrarea lui M. Wargnier, publicată în 1932, cu titlul sugestiv Vers la vie
heureuse5. Pornind de la ideea că unele emoţii şi sentimente, cum ar fi furia, nemulţumirea, iritaţia, frica, teama,
tristeţea, invidia, gelozia, ura etc. sunt destructive deoarece tulbură funcţiile organice şi mintale, diminuează
energia vitală şi psihică, conduc la insucces, umbresc viaţa personală şi a celor din jur, creează o atmosferă
nefastă pentru dezvoltarea copiilor favorizând expansiunea tendinţelor inferioare, autorul recomandă suprimarea
lor. Alte emoţii şi sentimente, ca de exemplu, bucuria şi umorul, dragostea şi caritatea etc. fiind creatoare, „sursa
sănătăţii, frumuseţii şi fericirii”, „chintesenţa vieţii noastre afective” se asociază cu creşterea energiei vitale cu
înfrumuseţarea binefăcătoare a anturajului, cu crearea unei atmosfere de dragoste şi fericire în jurul copiilor, de
aceea trebuie îmbogăţite, stimulate. Multă vreme, încă din / Antichitate, omul a fost mai degrabă interesat de a
îmblânzi animalele, de a servi materia, de a stăpâni forţele naturii, şi mai puţin sau chiar deloc de a-şi aservi
propriile sale dorinţe, de a-şi stăpâni emoţiile şi sentimentele, pasiunile şi gândurile. Wargnier consideră însă că
„nu este suficient de a creşte energia afectivă şi intelectuală ci trebuie să stăpâneşti această energie pentru a o
orienta spre o direcţie determinată, pentru a atinge scopul dorit, a realiza un ideal ales. Nu vom deveni bogaţi în
sentimente şi gânduri decât controlându-ne viaţa afectivă şi intelectuală… Ştiinţa fericirii constă în controlarea
emoţiilor”.
Am stăruit şi asupra unor lucrări şi concepţii elaborate nu atât de psihologi, cât mai ales de ingineri, medici, în
general de oameni de cultură, pentru că vedem în ele ecoul imediat al teoriilor formulate de marile orientări
psihologice sau chiar anticiparea lor.

Bibliografie:
1.Atkinson R.,et al., 2002, ”Introducere în psihologie”,vol II, partea a VI,Ed Tehnică,Bucureşti

2.Allport G.W., 1981, „Structura şi dezvoltarea personalităţii”, EDP,Bucureşti

3.Dafinoiu I., 2002, “Personalitatea. Metode calitative de abordare.Observaţia şi interviul”,            Ed.Polirom,

Iaşi

4.Matthews G.,et al.,2005,”Psihologia personalităţii.Trăsături ,cauze, comsecinţe”, Ed.Polirom,Iaşi

5.Mărgineanu N.,1999,”Psihologia persoanei”,Ed.Ştiinţifică, Bucureşti

6.Rădulescu-Motru C.,2003,”Curs de psihologie”Bucuresti

7.Zlate M.,1997, „Eul şi personalitatea”, Ed.TREI,  Bucureşti

8.Hjelle L.A.,Ziegler D.J., 2001 „Personality. Theories.Basic assumptions, research and      applications”(rus.),
Ed.Piter, Sankt-Peterburg

9.Raigorodcki D.(red.) 1999, „Psihologia personalităţii.Crestomaţie”(rus). Vol 1 şi 11, Ed.Bahrah, Samara

În tabelul de mai jos prezentăm ponderea eredităţii în cadrul trăsăturilor de personalitate descrişi de Cattell (16
P.F.).

Factori Descrierea factorilor Ponderea eredităţii

A Rece – Cald 0,50
B Gândire concretă – Gândire abstractă 0,75
C Instabilitate emoţională – Stabilitate emoţională 0,40
E Supus – Dominant 0,25
F Serios, reţinut – Entuziast 0,60
G Autoindulgent – Conştiincios 0,40
H Timiditate – Noninhibat 0,40
I Realist – Sensibil 0,50
L Încrezător – Bănuitor 0,50
M Practic – Imaginativ 0,40
N Deschis, naiv – Lucid, raţional, subtil 0,25
O Sigur pe sine – Temător, îngrijorat 0,25
Q1 Conservator – Liberal 0,10
Q2 Orientat spre grup – Autosuficienţă 0,25
Q3 Nedisciplinat – Controlat 0,40
Q4 Destins, relaxat – Încordat 0,10
 

În tabelul de mai jos prezentăm ponderea eredităţii în cadrul trăsăturilor de personalitate descrişi de Cattell (16
P.F.).

Factori Descrierea factorilor Ponderea eredităţii

A Rece – Cald 0,50
B Gândire concretă – Gândire abstractă 0,75
C Instabilitate emoţională – Stabilitate emoţională 0,40
E Supus – Dominant 0,25
F Serios, reţinut – Entuziast 0,60
G Autoindulgent – Conştiincios 0,40
H Timiditate – Noninhibat 0,40
I Realist – Sensibil 0,50
L Încrezător – Bănuitor 0,50
M Practic – Imaginativ 0,40
N Deschis, naiv – Lucid, raţional, subtil 0,25
O Sigur pe sine – Temător, îngrijorat 0,25
Q1 Conservator – Liberal 0,10
Q2 Orientat spre grup – Autosuficienţă 0,25
Q3 Nedisciplinat – Controlat 0,40
Q4 Destins, relaxat – Încordat 0,10
 
 Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

Share this:

 Facebook
 Twitter


Încarc...

Un comentariu la “Psihologia personalitatii”

1. rodica
NOIEMBRIE 22, 2011 @ 12:20 PM
Super

R ĂSPUNDE
Lasă un răspuns

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

Căutare
Arhive
 februarie 2012
 ianuarie 2012
 martie 2011
Meta
 Înregistrare
Autentificare
Blogroll
 Asociatia psihologilor din Romania
 Colegiul psihologilor
 Federatia Romana de psihoterapie
 Forum Psihoconsultanta
 Forumul romanesc de psihologie
 Societatea de psihoterapie experientiala
L M M J V S D
1 2 3

4 5 6 7 8 9 10

11 12 13 14 15 16 17

18 19 20 21 22 23 24

25 26 27 28 29 30 31
iulie 2022
« feb.    
 Tema: iTheme2 de Themify.
 Urmărește
 
