Subiectul 2.

1
1.Fibra optica
Fibrele optice folosesc ca purtător de informație radiația electromagnetică din spectrul 1014 - 1015 Hz.
Ele permit o lățime de bandă mult mai mare şi o capacitate de transport de date net superioară altor
medii de transmisie.
Distanța maximă de transmisie a informației optice depinde de atenuarea fasciculului luminos. Această
atenuare depinde la rândul ei de două elemente:
- calitatea radiației luminoase emise (lungime de unda, putere, coerență), fiind utilizate trei lungimi de
undă: 850 nm, 1320 nm, 1500 nm
- calitatea fibrei optice şi a îmbinărilor acesteia.
Nivelul de atenuare al fibrei optice a evoluat de la valori de ordinul 500 - 1000 dB/km în 1966, 20
dB/km la 850 nm în 1970 sau 0,47 dB/km la 1300 nm în 1976. După 1980 au devenit uzuale atenuări de
0,1-0,2 dB/km la 1550 nm.
Atenuarea depinde de lungimea de undă a radiației luminoase utilizate. Intervalele cu atenuare
scăzută definesc ferestre de transmisie care favorizează propagarea.
Unghiurile diferite de intrare definesc aşa numitele moduri de propagare (sau pe scurt, moduri), iar o
fibră care transportă mai multe moduri se numeşte fibră multimod.
Propagarea multimod face ca razele care parcurg fibra să interfere atât într-o manieră constructivă cât
şi într-una distructivă. Acest efect este numit împrăştiere (dispersie) modală a întârzierii.
Fibrele care transportă un singur mod se numesc monomod.

2.Tehnica NAT; Sistemul de acces Proxy

Soluţia NAT se bazează pe posibilitatea ca ruterul să primească pachetele de date din reţeaua locală
privată, iniţiate (originate) de pe staţii cu adresă IP privată şi să modifice câmpul sursă înlocuind adresa
privată a sursei cu propria adresă IP publică în cazul pachetelor rutate în afara LAN.
Toate aceste substituiri de adresă sunt memorate într-un tabel (NAT – Network Addressing Table) astfel
încât la recepţionarea răspunsului ruterul face substituirea de adresă în sens invers şi lansează răspunsul în
reţeaua privată.
Avantajul este acela că în spatele unui ruter care foloseşte o singură adresa IP publică pot fi utilizate
numeroase gazde cu adrese IP private. Mai mult, aceste gazde „nu există” pentru celelalte gazde din
Internet, singurul vizibil fiind ruterul NAT, ceea ce face ca aceste sisteme să fie protejate la atacuri directe.
Această soluţie de protecţie se mai numeşte şi firewall natural, „natural firewall”. Dezavantajul principal
este acela că gazdele nu pot fi identificate direct şi deci nu pot găzdui servicii (web, email, ftp) disponibile
către Internet, decât limitat, prin redirectare şi translatare de porturi.
La nivelurile superioare ale stivei de protocoale există şi alte soluţii care permit accesul gazdelor care
au adrese private la serviciile Internet, una din aceste metode fiind serviciul proxy.
Un server proxy intermediază cererile de la celelalte sisteme. El primeşte cererile de la staţiile cu care se
află în reţea şi le relansează către Internet, deci trebuie să aibă acces către WAN prin IP public rutat sau
printr-o soluţie NAT.
Proxy memorează datele transferate într-o memorie cache, ceea ce face posibil că el să le „servească”,
atunci când sunt solicitate din nou, verificând doar valabilitatea lor.
 Soluţia este eficientă nu numai pentru că permite accesul la servicii Internet utilizatorilor cu adrese IP
private, ci şi pentru faptul că degrevează canalul de date către WAN de un trafic redundant. Această soluţie
permite şi analiza ulterioară a cererilor şi răspunsurilor deoarece aceste informaţii sunt stocate în memoria
proxy.

3.Comunicațiile IEEE 802.11 (arhitectua, topologii, alocaea canalelor, modulații)

Comunicaţiile radio de tip wireless Ethernetsau wireless LAN(WLAN) sunt definite de familia de
standarde IEEE 802.11
IEEE 802.11 defineşte nivelurile inferioare ale stivei de protocoale ISO/OSI. Modul de realizare a
asocierilor necesare este prezentat în figura de mai jos.

Reţelele WLAN se bazează pe două arhitecturi fundamentale, Ad-Hocşi Infrastructura.

O reţea LAN wirelessad-hocgrupează mai multe echipamente echipate cu interfeţe radio care
comunică independent între ele pe un canal de comunicaţie comun.
În cazul arhitecturii de tip infrastructuracomunicaţia este intermediată de un dispozitiv radio de nivel
fizic numit punct de acces radiosau AP -Access Point. Un AP gestionează mai mulţi clienţi care comunică
pe același canal radio.
Standardul IEEE 802.11 (1997) specifică trei tehnici de bazateperadiaţia infraroşiesau metode
utilizând transmisia radio pe distanţe scurte.
Comunicaţiile radio 802.11 utilizează o zonă a spectrului de frecvenţe care nu necesită licenţiere
(banda de 2,4 GHz sau 5 GHz, ISM). Alocarea canalelor radio pentru banda de 2,4 GHz este prezentată în
figura 3.41.

Iniţial standardul definea o comunicaţie la 1 Mbps sau 2 Mbps folosind radiaţia infraroşie de 0,85
sau 0,95 microni. La 1 Mbps se foloseşte o schemă de codificare în care un grup de 4 biţi este codificat
printr-un cuvânt de 16 biţi conţinând 15 de „0” şi un singur „1”. Acest cod are proprietatea că o mică eroare
în sincronizarea temporală duce doar la o eroare de un bit la recepţie. La 2 Mbps codificarea foloseşte 2 biţi
pe simbol transmis şi produce cuvinte cu lungimea de 4 biţi, de asemenea conţinând un singur bit „1”.

3.11 Comunicații IEEE 802.11, accesul la mediu (DCF/PCF,

CSMA/CA, mecanismul RCS/CTS, fragmentarea datelor)

IEEE 802.11 suportă două moduri de funcţionare: DCF şi PCF.

DCF -Distributed Coordination Function(funcţie de coordonare distribuită) nu foloseşte nici un fel
de control central fiind similar în această privinţă Ethernet-ului.
PCF -Point Coordination Function(funcţie de coordonare punctuală) foloseşte staţia de bază (AP-
ul) pentru a coordona toată activitatea din celula sa. Toate implementările trebuie să suporte DCF, în timp ce
PCF este opţional.
Principiul mecanismului RTS/CTS utilizând CSMA/CA

Din informaţia prezentă în cererea RTS se poate estima durata tranzacţiei, incluzând ACK-ul final,
astfel încât statiile neimplicate simulează o ocupare virtuală, prin intermediul secvenţei NAV -Network
Allocation Vector.
Fragmentarea datelor
Un cadru care este prea lung, are puţine şanse să fie transmis fără erori şi va trebui, cel mai probabil,
retransmis.
Pentru a rezolva problema canalelor zgomotoase, 802.11 permite cadrelor să fie fragmentate în
segmente mai mici, fiecare tratate separat din punctul de vedere al erorilor de transmisie, având propria
sumă de control.
Fragmentarea creşte eficienţa transmisiei prin limitarea retransmiterii doar la fragmentele eronate,
eliminând necesitatea de a retransmite întregul cadru.
4. Coduri de linie cu codarea fazei, PE (bifazice L/M/s, Miller)
Codurile PE -Phase Encoded(cu fază codată) utilizează tranziţiile nivelului de semnal atât pentru
transportul datelor, cât şi pentru informaţia de sincronizare. Sunt patru tipuri de coduri PE:
BiФ-L-Biphase Level, bifazic de nivel sau Manchester
BiФ-M (BMC)-Biphase Mark, bifazic mark
BiФ-S (BSC)-Biphase Space, bifazic space
DM -Delay Modulation, cu modulaţia întârzierii sau Miller
 BiФ-L-semnalul de ceas pentru „0” şi inversul semnalului de ceas pentru „1”.(XOR)
BiФ-Msuccesiune de substări „01”, „10” transmise pe timpul intervalului de bit, în timp ce "0" logic
este reprezentat prin succesiunea de substări „00” şi „11”.
BiФ-Salocările de semnal pentru "0" şi "1" sunt inversate
DM-printr-o tranziţie la mijlocul intervalului de bit(1) sau(0) la sfarsitulintervaluluipt0-0 cu lipsa
tranzitie pt 0-1
 Subictul 2.2
1. Comunicații ghidate pe cabluri torsadate
Cablul UTP (cablu torsadat neecranat, Unshielded Twisted Pairs)
Opt conductoare izolate şi rasucite câte două (procedeu numit torsadare).
Torsadarea reduce efectul de degradare a semnalului cauzat de interferența cu radiațiile
electromagnetice (EMI - interferențe electromagnetice sau RFI interferențe ale frecvențelor radio
o pereche de conductoare oferă suport pentru transmisii într-un sens (TD+, TD-; transmission data),
iar cealaltă pentru transmisii în sens invers, respectiv recepție (RD+, RD-; received data).
Conectorii utilizați sunt de tip RJ45 (Registered Jack 45) cu 8 contacte (asemănători cu conectorii
pentru aparate telefonice care sunt mai mici şi au 4 contacte, RJ11). Pentru interconectare există
standarde de cablare specifice (TIA / EIA 568 A/B).
Cablul STP (cablu torsadat ecranat, Shielded Twisted Pairs) prezintă un strat conductor suplimentar,
de tip ecran; are o impedanță de 150 de ohmi
Cablurile ScUTP/FTP sunt modele hibride de cabluri STP şi UTP: sunt acoperite cu un ecran
metalic (Screened Twisted Pairs) sau cu o folie de metal (Foiled Twisted Pairs). Impedanța tipică: 100
sau 120 de ohmi.
categorii de performanță numerotate de la 1 la 7; cablul care corespunde uneia este identificat ca
fiind de Categoria x (sau CATx), unde x reprezintă numărul seriei de teste care a fost trecut cu succes.
Cablurile care încă se utilizează astăzi sunt CAT 3 (16 MHz lățime de bandă, 10Mbps viteza până la
100m) şi CAT 5 (100 MHz lățime de bandă, 100/155/256 Mbps cu distanțe de până la 100m).
Cablurile CAT 6 si CAT 7 folosesc perechi de conductoare cu pas de torsadare diferit şi profile
speciale pentru menținerea constantă a distanței dintre perechi in interiorul cablului.
cablul cross-over (inversor): cele două perechi pentru transmisie (Tx), respectiv recepție (Rx), sunt
inversate (transmisia unuia să ajungă la recepția celuilalt)
cablul straight through (cablu direct) - tip 1:1
În afara cablurilor menționate există şi varianta roll-over (inversare în oglindă).
Echipamentele moderne au capacitatea de a determina singure perechea emițătoare, respectiv
receptoare, funcție numită Autosensing, Auto-MDI/MDI-X, Universal Cable Recognition sau Auto-
uplink.
În cazul rețelelor Gigabit Ethernet sunt utilizate toate cele 4 perechi de conductoare.

2. Subretele
Pentru a putea utiliza eficient spaţii de adresare mai mici decât cele oferite de o clasă întreagă, sa
introdus conceptul de subreţea („subnet”), ceea ce permite divizarea unei clase în categorii numite subreţele.
Operaţiunea se numeşte segmentare sau subnetare. Masca de reţea este un număr de 32 de biţi, ca şi adresa
IP şi permite definirea biţilor care identifică gazdele.
Deoarece gazdele dintr-o subreţea „se văd” numai între ele înseamnă că trebuie să se definească punctul de
ieşire/intrare în reţea, adică o adresă IP din interiorul subreţelei respective asociată dispozitivului de rutare
(interconectarea cu alte subreţele). Acest punct, identificat printr-o adresa IP din zona de vizibilitate, utilizat
în comun de sistemele din subreţea se numeşte poartă de acces (gateway).
O adresă IP folosită pentru împărţirea în subreţele are trei componente: - adresa reţelei - adresa subreţelei și
- adresa gazdă.
În cazul acestui mod de adresare se păstrează adresa reţelei (prima adresă a segmentului adresat) şi se
sacrifică un număr de biţi din cei care identificau gazdele pentru a defini subreţele. Restul biţilor rămaşi
identifică gazdele subreţelei, în număr mai mic decât în reţeaua iniţială. Biţii folosiţi pentru a defini reţeaua
şi subreţeaua formează împreuna prefixul extins de reţea. Numărul de subreţele posibile matematic depinde
de tipul clasei din care face parte segmentul de adrese IP care este subnetat.
În cazul în care ne propunem să subnetam o clasa C, de exemplu în 8 subreţele, va trebui să sacrificam 3 biţi
pentru a identifica subreţeaua. Pentru reţeaua 192.168.100.0. Ultimul octet este divizat: 3 biţi sunt adăugaţi
numărului de reţea pentru a forma prefixul extins de reţea, iar cei 5 biţi rămaşi sunt folosiţi pentru a
identifica gazdele. Subreţelele 0 şi 7, deşi matematic posibile, chiar dacă sunt definite într-un ruter, nu sunt
în mod normal utilizabile, ele făcând parte din categoria celor rezervate. Gazdele din fiecare subreţea sunt
definite incrementând restul de cinci biţi din ultimul octet. Sunt posibile 32 de adrese, prima şi ultima fiind
însă rezervate aşa cum s-a arătat anterior. Rezultă un număr utilizabil de 30 de gazde pentru fiecare subreţea.
Un dispozitiv cu adresa IP 192.168.100.193 ar fi prima gazdă din subreţeaua 6. Următoarele gazde ar fi
numerotate până la 192.168.100.222, moment în care subreţeaua ar fi complet populată şi nu ar mai putea fi
adăugate noi gazde.

3.Tehnologia ISDN
ISDN este acronimul pentru reţea digitală cu integrarea serviciilor (Integrated Services Digital Network) şi
este un concept care se bazează pe transferul digital de voce şi date (servicii integrate) până la nivel de
abonat, pe infrastructura telefonică. ISDN oferă astfel simultan telefonie de calitate şi acces la servicii de
date.
Conceptul ISDN se bazează pe definirea de canale digitale virtuale, astfel:
- A - canal telefonic analogic de 4 kHz
- B - canal PCM digital pentru voce sau date de 64 kbps
- C - canal digital de 8 sau 16 kbps
- D - canal digital pentru semnalizare în afara benzii, de 16/64 kbps
- E - canal digital pentru semnalizare în interiorul benzii, de 64 kbps
- H - canal digital de 384, 1536 sau 1920 kbps.
ISDN defineşte o conexiune cu canale multiple, care se bazează pe multiplexarea cu divizare în timp a
datelor. Standardele de comunicaţie definesc trei metode de acces ISDN:
- acces de bază: 2B + 1D - asigură un flux de date de 144 kbps. Dacă se ia în considerare şi supraîncărcarea
aferentă procesului de multiplexare şi încadrare (framing), viteza efectivă de transfer a datelor pe un canal
de acces de bază este de 192kbps, care reprezintă viteza de transmisie la nivelul interfeţei corespunzătoare
liniei.
- acces primar: 23B + 1D sau 30B + 1D. În America de Nord şi Japonia accesul primar constă dintr-un grup
de 23 de canale B şi un canal D (23B + 1D) care asigură o viteză cumulată de transfer a datelor de 1.544
Mbps. Această viteză de transfer este cunoscută sub numele de linie purtătoare T1 sau flux T1. Fluxuri:
T1/DS1 (1544 kbps) până la T5/DS5 (400.352 kbps). În Europa accesul primar este de tip 30B + 1D şi se
numeşte linie purtătoare E1 sau flux E1 fiind posibile 30 de canale vocale de 64 kbps. Viteza de transfer a
purtătoarei E1 este de 2,048 Mbps. Fluxuri: E0 (64 kbps), E1 (2048 kbps), E2 (8.448 kbps), E3 (34.368
kbps), E4 (139.264 kbps), E5 (565.148 kbps).
- acces hibrid: 1A + 1C include un canal pentru telefonie analogică cu lăţimea de bandă de 4 kHz şi un
canal digital de viteză scăzută, 8/16 kbps.
Grupul funcţional al echipamentelor terminale (TE) este compus din tipurile de echipamente TE1 şi TE2.
Telefoanele digitale, staţiile de lucru integrate pentru voce şi date reprezintă exemple de echipamente TE.
Adaptorul de terminal (TA) permite echipamentelor care nu dispun de o interfaţă ISDN să fie conectate la o
astfel de structură de comunicaţie prin intermediul interfeţei de adaptare tip „R”.
Grupul funcţional NT2 (terminaţie de reţea de tipul 2 - Network Termination 2) include dispozitivele care
asigură funcţii de comutare şi de concentrare a datelor echivalente primelor trei niveluri ale modelului de
referinţă OSI. Echipamente NT2 tipice sunt: PABX, LAN, controlerele de terminal şi multiplexoarele de
date.
Grupul funcţional NT1 (terminaţie de reţea de tipul 1 - Network Termination 1) este punctul de interfaţă
digitală ISDN. Funcţiile NT1 vizează modul de terminare electrică şi fizică a buclei (închiderea buclei),
monitorizarea liniei, temporizări şi multiplexarea biţilor. În unele cazuri funcţiile NT1 şi NT2 pot fi
combinate şi realizate de un singur dispozitiv, cum ar fi PABX. În asemenea situaţii, echipamentul devine
grupul funcţional NT12. Interconectarea NT1 şi NT2 se face prin intermediul interfeţelor tip „T”.
Accesul la linia de comunicaţie se realizează prin interfeţe tip „U”. Aceasta este o conexiune pe două fire
(acces de bază) sau o conexiune pe patru fire (acces primar) între locaţia clientului (NT1) şi centrala
companiei de telecomunicaţii.

4.Coduri multinivel PRZ și BP/AMI

Codurile binare multinivel, MLB -Multi Level Binary, utilizează mai multe niveluri ale semnalului de
linie(+, 0, -) pentru reprezentarea informaţiei binare.La recepţie se obţine un singur bit pe durata Tb.
Aceste coduri se mai numesc şi coduri pseudoternarepentru a le deosebi de cele real ternare, unde la
recepţie se extrag 1,57 biţi de informaţie pe o perioadă de transmisie şi nu un singur bit ca în cazul MLB.

Codul RZ polar, PRZ, utilizează o formă de undă care revine la 0 pentru fiecare puls indiferent dacă
numărul de biţi „0” sau „1” este par sau impar. Din acest motiv nu este necesar un semnal separat de ceas
pentru recepţie deoarece informaţia de ceas se găseşte pe fiecare interval de bit Tb. Codul are proprietăţi de
sincronizare foarte bune datorită prezenţei de tranziţii pe fiecare interval de bit. În cazul şirurilor lungi de
„1” sau „0” apare o deplasare de curent continuu (componenta continuă) ca şi în cazul NRZ.
Codurile multinivel bipolare BP utilizează impulsuri de durată Tb/ 2 sau Tbpentru "1" logic şi lipsa
de impuls pe durata intervalului de bit pentru "0" logic. Polaritatea impulsurilor pentru "1" logic este
alternantă. De aceea aceste coduri se mai numesc şi coduri AMI -Alternate Mark Inversion, de obicei cu
referire la utilizarea de impulsuri cu durata egală cu intervalul de bit. Deoarece pe durata lui „0” există lipsă
impuls iar pe durata lui „1” se transmit alternativ pulsuri pozitive şi negative valoarea medie e semnalului
este nulă şi deci se elimină astfel componenta continuă.
 Codurile BP/AMI sunt utilizate pe larg în sistemele de comunicaţii telefonice T1-PCM. Deoarece
codurile BP nu au componentă de curent continuu, se pot utiliza repetoare de linie tele-alimentate, cuplate
prin transformatoare şi alimentate printr-o buclă de curent de la echipamentul central.

Subiectul 1.1
1.Evaluarea capacitații de transport a unui canal de comunicații

Harry Nyquist a arătat (1924) că, în cazul transmiterii unui semnal pe un canal de bandă
limitată (W), în absența zgomotelor, este posibilă reconstruirea completă a acestuia prin extragerea
unui număr de eşantioane pe secundă NS egal numeric cu dublul benzii de trecere a canalului, W :
NS = 2∙W [eşantioane / secundă]
Considerând un semnal având N nivele discrete, Nyquist a demonstrat teorema care îi poartă
numele şi care determină viteza maximă de transfer a datelor (debit, D) printr-un mediu de bandă
limitată, ca fiind:
D = 2 * W * log2N [bps]

Claude Shannon a arătat (1949) că pentru un canal ideal, caracterizat de o lățime de bandă W
(în Hz) şi un anumit raport între puterea de semnal PS (în W) şi respectiv puterea de zgomot PN (în
W), capacitatea maximă de transport a canalului, în b/s, este:

Exemplu:
În cazul în care se urmărește transmiterea de date pe un canal telefonic vocal de bandă
limitată 300 – 3400 Hz, considerând W = 3100 Hz, PS = 0,0001 W (respectiv -10 dBm) şi PN =
0,0000004 W (respectiv -34 dBm), adică un raport conform (1.4) având valoarea S/N = 24 dB, pe
baza formulei lui Schannon (1.3) se obține:

C = 310 * log2 ( 1+ 250) ≈ 24700 b/s = 24,7 kbps

Pentru același canal dar având un raport semnal-zgomot îmbunătățit, S/N = 30 dB

(corespunzător unui raport al puterilor PS/PN de 1000), rezultă o capacitate crescută de transport a
canalului, de 30,9 kbps, iar pentru o valoare S/N superioară, S/N = 38 dB (corespunzător unui raport
al puterilor PS/PN de 6309), rezultă o capacitate de transport a canalului care ajunge la de 39,6 kbps.
Modem-urile de linie telefonică uzuale lucrează cu viteze tipice de 33.6 kbps.

2.Modelul ISO/OSI
Modelul OSI - Open Systems Interconnection propune o soluţie de conectare a sistemelor deschise.
Proprietatea de "open" (deschis) a unui sistem se referă la faptul că sistemul este pregătit pentru comunicaţii
cu orice alt sistem din reţea, fiind "deschis" pentru schimburi informaţionale cu alte gazde, pe baza unor
reguli numite protocoale de comunicaţie.
Modelul ISO/OSI este structurat pe şapte niveluri ierarhice. Fiecare nivel are un grad de abstractizare
şi funcţii bine definite.
Funcţiile asociate fiecărui nivel sunt reflectate în standarde de comunicaţie specifice. Această
ierarhie de protocoale de comunicaţie se numeşte şi stivă de protocoale.
 Transferul informaţional între două aplicaţii presupune parcurgerea întregii stive de protocoale, într-
un sens la sursă şi în sens invers la destinaţie.
7. Nivelul aplicaţie (Application Layer) se ocupă de interfaţa cu aplicaţiile utilizator şi transferul
informaţional între programe. La acest nivel se defineşte accesul aplicaţiilor la serviciile de reţea şi implicit
comunicaţia între două sau mai multe aplicaţii. Un exemplu de protocol este HTTP (Hyper Text Transfer
Protocol).
6. Nivelul Prezentare (Presentation Layer) se ocupă de sintaxa şi semantica informaţiilor transmise între
aplicaţii sau utilizatori. Se realizează conversia datelor din formatul abstract al aplicaţiilor în format
acceptat de reţea, compresia şi criptarea datelor pentru a reduce numărul de biţi ce urmează a fi transmişi,
redirectarea datelor pe bază de cereri I/O.
5. Nivelul Sesiune (Session Layer) permite utilizatorilor de pe maşini diferite să stabilească între ei sesiuni
de comunicaţie. Sesiunile includ funcţii pentru controlul dialogului, arbitrarea traficului sau sincronizarea
task-urilor utilizator prin managementul punctelor de revenire în fluxul de date astfel încât, după o cădere a
reţelei, transmisia să se poată relua prin retransmisie parţială. Ca funcţii principale la nivelul sesiune avem
iniţierea, exploatarea şi închiderea unei sesiuni de comunicaţie.
4. Nivelul Transport (Transport Layer) oferă controlul fluxului de date, tratarea erorilor şi este implicat în
transmiterea şi recepţionarea pachetelor informaţionale fără erori, fără pierderi sau duplicări şi într-o ordine
definită.
3. Nivelul reţea (Network Layer). Se evaluează adresele sursă şi destinaţie şi se fac translările necesare între
adrese logice (IP) şi fizice (MAC). Nivelul reţea rezolvă problemele legate de trafic prin comutarea
pachetelor, rutare (dirijare) şi controlul congestiilor.
2. Nivelul Legătură de Date (Data-Link Layer) gestionează transmisia biţilor de date, organizaţi în cadre,
fără erori nedetectate, relativ la o anumită linie de transmisie. Un cadru de date este o structură logică, în
care pot fi plasate (împachetate) date de transportat. Este format din doua subniveluri: MAC – control al
accesului a mediu și LLC – legatura logica de date.
1. Nivelul Fizic (Physical Layer) - se ocupă de codarea şi sincronizarea la nivel de bit, delimitând lungimea
unui bit şi asociind acestuia impulsul electric sau optic corespunzător canalului de comunicaţie utilizat.
Toate nivelurile aduc o contribuţie mai mare sau mai mică la construirea secvenţei de date care transportă
informaţia utilă.
Modelul OSI introduce concepte importante (eluate şi în alte arhitecturi de comunicaţie):
- Protocoale: conţin regulile de comunicare care se stabilesc între două entităţi de pe acelaşi nivel al stivei de
protocoale, dar de pe sisteme diferite;
- Servicii: includ funcţiile de deservire reciprocă între două niveluri succesive ale aceluiaşi sistem;
- Interfeţe: definesc modul de abordare a nivelurilor adiacente din stiva de protocoale.

3. Rețele virtuale locale, VLAN

Este un concept ulterior apariţiei Ethernet-ului.
Se bazează pe capacitatea echipamentelor de dirijare a traficului de la nivelul MAC (switch-uri) de a
procesa cadrele de date pe care le vehiculează.
In cadrul de date MAC se introduce o secvenţă suplimentară, numită header VLAN (figura 3.17), care
conţine două câmpuri:
- identificatorul tipului de VLAN (2 octeţi, VLAN type ID)
- informaţii de control a destinaţiei (2 octeţi, Tag Control Information) care include prioritatea (de la 0 la 7)
şi identificatorul VLAN-ului.
Opţiunea VLAN permite ca transmiterea cadrelor critice ca întârziere să se facă mai eficient datorită
definirii de priorităţi.
Se oferă astfel posibilitatea ca gazdele să fie grupate în grupuri virtuale, logice, de-a lungul mai multor
reţele locale.
Bridge-urile şi switch-urile vehiculează cadrele numai între porturile definite ca aparţinând aceluiaşi
VLAN, ţinând seama de priorităţi şi analizând identificatorul VLAN din structura cadrului.
Când un cadru VLAN ajunge la o staţie (host), aceasta va ignora header-ul VLAN.
Pentru a defini o reţea VLAN este necesar ca toate nodurile implicate (switch-uri, bridge-uri) să aibă
această facilitate. Ea este inclusă de obicei printre funcţiile switch-urilor „cu management”.

4.Coduri de linie NRZ

Codurile NRZ -Non Return to Zero(fără întoarcere în zero) sunt coduri de linie care codifică
simbolurile „1” printr-o stare semnificativă a unui semnal (o tensiune pozitivă) şi „0” printr-o altă stare
semnificativă (o tensiune negativă), fără să existe o stare neutră sau de aşteptare (zero).
În cazul NRZ-M(mark)sau NRZ-S (space) are loc o schimbare (tranziţie) a nivelului la începutul
intervalului de bit pentru una din stările logice şi nici o tranziţie pentru starea complementară.

Dezavantajul codurilor NRZ constă în existenţa unei componente de curent continuu

NRZ este utilizat în comunicaţiile seriale RS232 sau în reţelele Gigabit Ethernet 1000Base-X.
NRZI este folosit la compact discuri, comunicaţii USB sau în reţele pe fibră optică la 100Mbps,
100Base-FX

Subiectul 1.2
2. Adresarea IP (IPv4)
Adresarea IP este independenta de dispozitiv, dar dependenta de reţea si permite localizarea unei
adrese în mod unic, din aproape în aproape, în mod asemănător cu localizarea adreselor poştale: ţară, oraş,
stradă, număr. Aceste tipuri de adrese se numesc adrese Internet numerice, adrese de reţea sau adrese IP
(Internet Protocol).
Pentru a putea fi identificate în cadrul reţelei, sistemele interconectate (gazde sau host–uri) trebuie să poată
fi localizate printr-o adresă unică. Specificarea unei adrese se poate face în două moduri:
1. specificare numerică, prin şiruri de numere, numită adresare IP;
2. specificare de domenii/subdomenii/nume, prin succesiuni de câmpuri literale despărţite prin punct, numită
şi adresare literală. Aceasta este utilizată pentru accesarea serviciilor Internet şi este destinată interacţiunii cu
operatorul uman.
Serviciul care se ocupa cu translările necesare între un tip de adresă şi altul se numeşte DNS, Domain Name
Service.
Prima adresă a segmentului de adrese utilizat identifică reţeaua şi se numeşte adresa de reţea. Mărimea
spaţiului de adresare „vizibil” pentru un ruter se defineşte prin intermediul unei măşti de reţea.
Sistemul IP iniţial, IPv4, se bazează pe adrese cu lungimea de 32 de biţi, grupate în 4 câmpuri de câte 8
biţi. Contine 4 octeţi, fiind posibile 4.294.967.296 adrese
Sistemul IPv6 contine 8 câmpuri de cate 16 biti avand o lungime totala de 128 biţi, exprimata hexazecimal.
Adresa IP (IPv4) la rândul are două reprezentări:
- reprezentare internă, este un şir de 32 de biţi, care sunt plasaţi în patru octeţi consecutivi; Ex: 01111101
00001101 01001001 00001111
- reprezentare externă, care se face prin patru numere întregi separate prin puncte. Cele patru numere indică,
în ordine, valorile echivalente în zecimal pentru cei patru octeţi. Ex: 125.13.73.15
Pentru a gestiona eficient adresele IP acestea au fost împărţite în clase care diferă prin numărul de biţi
alocaţi pentru identificarea reţelei respectiv numărul de biţi alocaţi pentru identificarea unui dispozitiv
(gazda) în cadrul unei reţele. Există cinci clase de adrese IP: A, B, C, D şi E.
Adresarea IPv4 acoperă adrese (în baza 10) între 0.0.0.0 şi 255.255.255.255. Unele valori sunt însă
rezervate şi nu pot fi alocate unor sisteme individuale, ceea ce înseamnă că nu este accesibil întregul spaţiu
de adresare. Intr-un spaţiu de adresare pentru o subreţea, adresele rezervate sunt prima (care identifică
subreţeaua) şi ultima (care reprezintă adresa de trimitere multiplă pentru întreaga subreţea).

3.Tehnologia VoIP
Telefonia IP, cunoscută sub denumirea de VoIP-Voice over Internet Protocoleste un concept care se
bazează exclusiv pe fluxuri vocale digitale transportate pe infrastructuri logice de tip IP.
VoIP este alternativa digitală la telefonia clasică.
Serviciile VoIP presupun nu numai digitizarea şi codificarea semnalului vocal în scopul transmiterii
prin reţelele de date, ci şi asocierea unor servicii similare telefoniei clasice: apelare, numerotare, semnalizări
diverse.
Odată cu extinderea Internetului a devenit evident faptul ca transportul IP bazat pe comutaţia de
pachete a devenit o soluţie mai convenabilă decât reţelele bazate pe comutaţia de circuite. Dacă iniţial
reţeaua telefonică oferea o infrastructură pentru comunicaţii de date, în prezent telefonia (IP) este cea care
beneficiază de reţelele de date acoperind segmente tot mai largi din piaţa comunicaţiilor vocale.
Unul din standardele fundamentale care a definit serviciile VoIP este protocolul H.323 lansat de
ITU-T în mai 1995. El a suferit mai multe modificări de-a lungul timpului.
H.323 defineşte o arhitectură distribuită pentru aplicaţii multimedia. În acest sens H.323 descrie:
• terminale,
• dispeceri (sau gatekeepers),
• porţi (sau gateways),
• unităţi de control multipunct.
Protocolul de Iniţializare al Sesiunii(Session Initiation Protocol, SIP) a fost proiectat pentru a
asigura funcţii de control avansat a comunicaţiilor vocale.
 Cu ajutorul SIP se pot localiza într-o manieră scalabilă resursele dintr-o reţea şi, indiferent de
localizarea fizică a acestora, se pot iniţia şi negocia caracteristicile sesiunii de comunicaţie. Câteva dintre
domeniile care suportă acest protocol sunt aplicaţiile de telefonie IP şi videoconferinţă IP.
SIP este un protocol de control care oferă servicii similare cu cele oferite de protocoalele de control
existente în cazul aplicaţiilor de telefonie clasică, însă implementează aceste funcţii într-un context
strâns legat de Internet.
4.Coduri alfabetice
Codurile alfabetice se bazează pe substituirea secvenţei de biţi cu o succesiune de simboluri cu două
stări (binare), cu trei stări (ternare) sau cu patru stări (quaternare).
Ele sunt identificate prin denumiri de forma nBmX, unde nBse referă la numărul de biţi succesivi (n)
ce urmează a fi codaţi unitar iar mXse referă la numărul de simboluri (m) binare (Xdevine B), ternare (X
devine T) sau quaternare(Xdevine Q) utilizate pentru codificarea succesiunii iniţiale nB.
Coduri alfabetice uzuale
4B5B -este un cod care asociază fiecărui grup de 4 biţi o secvenţă de 5 biţi, ceea ce înseamnă că
utilizează doar 16 cuvinte de cod din cele 32 posibile. Cuvintele selectate pentru utilizare sunt doar cele care
asigură cel puţin o tranziţie pentru fiecare secvenţă.
4B3T -este un cod folosit pentru ISDN BRI şi reprezintă grupuri de 4 biţi, folosind 3 simboluri
ternare (pe 3 niveluri: +, 0, -). Prin urmare, codul asociază 24 = 16 combinaţii binare cu 33 = 27 simboluri
ternare. Nu se utilizează combinaţia 000 pentru a evita lipsa tranziţiilor. Pentru eliminarea componentei
continue, secvenţele de intrare pot fi reprezentate alternativ, complementar, (+ + -) şi (--+), de exemplu.