Cleptomanul meu iubit

După ce am terminat facultatea de psihologie și mi-am deschis primul meu cabinet particular de
consiliere psihologică, am fost sigură că cei doritori de consiliere vor da năvală imediat. Mă bazam mai
mult pe viața grea de care se plângeau toți cei pe care îi cunoșteam și mai ales pe povestirile de succes de
pe internet ale unor colege de breaslă.
A trecut destul de mult timp până când să mă lămuresc că toți bărbații care o duceau greu preferau să-
și găsească consilierea la bodega din colț, iar femeile înșelate nu voiau consiliere psihologică, ci doar să-
și găsească cât mai repede un amant ca să i-o plătească nesimțitului.
După aproape un an de zile în care abia, abia am câștigat cât să-mi plătesc facturile și ofeream
consultații psihologice mai mult pro bono pentru a-mi face un nume, un fost prieten mi-a adus de pe net
câteva caracteristici pe care ar trebui să le aibă oamenii cu ochii verzi, așa cum eram și eu, spunându-mi
că, pornind de la ele, vrea să îmi ofere un sfat:
„Oamenii cu ochii verzi sunt cunoscuți ca fiind foarte speciali. Ochii verzi sunt printre cei mai rari
din lume. Doar 2% din totalul populației de pe pământ au ochii de culoare verde. Prin urmare, este firesc
ca oamenii cu acești ochi să dețină o alură diferită, care atrag ca un magnet privirile celor din jur.
Caracteristicile cele mai întâlnite ale persoanelor cu ochi verzi sunt:
– nesinceritate
– pasiune
– misticism
– gelozie
– farmec
– creativitate
– inteligență
Persoanele cu ochii verzi sunt cunoscute ca oameni foarte inteligenți și cu o mare pasiune față de
viață. Sunt vorbitori foarte buni.  Au capacitatea de a procesa și de a învăța mult și rapid. Ei au o
sensibilitate înnăscută, au capacitatea puternică de a-și atinge scopul. Pot evalua foarte bine lucrurile, prin
viața lor, prin utilizarea abilităților lor inerente și eficiente. Oamenii cu ochi verzi se mândresc cu opinia
lor.”
— Așa, și? Cum ar trebui să profit eu de pe urma acestor caracteristici?
Trebuia să mă aștept la un răspuns pe măsură, pentru că, dacă în timpul relației a fost un măgar, nu ar
fi fost cazul să se dezică tocmai la despărțire:
— Păi, pune-ți o fotografie cu mutra ta drăguță pe afișul de la intrare și ai să vezi că bărbații vor da
năvală. Ai crezut că vei găsi ceva pozitiv în caracteristicile pe care ți le-am dat? După cum vezi, cele mai
multe lucruri spuse acolo sunt mai degrabă defecte decât calități…
L-am dat afară și i-am comunicat că nu vreau să-i mai văd vreodată mutra, lucru care s-a și întâmplat,
dar numărul de oameni dornici de consiliere psihologică tot nu a crescut.
 În cele din urmă, în criză de inspirație, am intrat într-un studio foto unde mi-a fost făcută o fotografie
așa de reușită, încât m-am mirat și eu de ea. Într-un fel sau altul, fostul meu prieten a avut dreptate,
fiindcă chiar a doua zi după ce am pus fotografia la firmă și am postat-o pe internet, lumea a început să
dea năvală.
Mda, ar trebui să fiu ceva mai exactă: lumea masculină, fiindcă din cele cinci consultații pe care le-
am oferit în prima zi, toate au fost acordate unor bărbați. Din cei cinci, am avut impresia că toți, fără nicio
excepție, se așteptau la mult mai mult decât la o simplă discuție cu durata de cincizeci de minute pentru
suta de lei pe care au plătit-o.
Unul dintre ei a fost chiar de-a dreptul direct, după ce a privit uimit prin biroul auster mobilat:
— Canapea nu aveți?
— Nu, domnule Virgil, canapele se întâlnesc doar în birourile psihiatrilor, dar eu vă doresc să nu
ajungeți acolo, cazul dumneavoastră se poate trata aici.
— Ah, da, a spus el, lămurit. Așa am auzit și eu că asta ar fi diferența dintre psihologi și psihiatri: la
psiholog vii singur, dar la psihiatru te aduc prietenii.
Era un bărbat elegant, între două vârste și care cred că ar fi vrut mai degrabă o relație decât o
consultație. Și-a luat pălăria din cui și dus a fost.
La fel ca el au procedat cei mai mulți dintre bărbații care călcau pragul modestului meu cabinet încât,
în cele din urmă, deși finanțele mele s-au îmbunătățit simțitor, m-am simțit mult mai stresată decât oricare
dintre pacienții mei.
Aveam impresia că toții bărbații care ajungeau la mine nu voiau altceva decât să se culce su mine ba
aveam aceeași impresie și despre bărbații de pe stradă care întârziau ceva mai mult cu privirea la mine. Și
erau destul de mulți care făceau asta, încât m-am întrebat dacă nu ar fi cazul să consult cumva eu o colegă
pentru problema mea.
Norocul meu a fost că după ce m-am culcat într-o seară mai devreme, ajutată fiind de un pahar de vin
bun, am hotărât a doua zi să-mi analizez situația ca și când ar fi fost vorba de cu totul altcineva, adică să
mă consider o simplă pacientă și nimic mai mult.
Răspunsul l-am găsit mai repede decât am sperat pentru că introspecția asta are avantajele ei și niște
reguli simple pe care, dacă le urmezi, te duc imediat la răspunsul dorit.
La întrebarea „Când au început problemele?”, oricine ar fi răspuns dând data calendaristică, dar eu
mi-am dat seama că, de fapt, problemele au început imediat ce mi-am pus pe firmă și pe internet
fotografia. Rezolvarea ar fi fost simplă: să scot fotografia, dar asta ar fi însemnat iar să trag mâța de
coadă, așa că m-am hotărât să procedez ca Alexandru Macedon când a tăiat nodul Gordian. Cu riscul să
atrag atenția oficiului de protecție a consumatorului, am modificat și pe net, și pe firma de la intrare
anunțul și am scris că este vorba de un cabinet de consultanță psihologică feminină.
Spre uimirea mea, nu s-a plâns nimeni de această discriminare, iar numărul de doritori de consiliere,
chiar dacă a scăzut, nu mi-a afectat foarte serios veniturile și chiar am început să pun bani deoparte pentru
mașina mult visată.
 În tot acest timp, nu am făcut nicio excepție cu privire la sexul celor dornici de consiliere la cabinetul
meu pentru că mă săturasem de probleme și abia, abia mi-am revenit după asaltul continuu al masculilor
asupra micului meu cabinet.
Existau și multe femei cu probleme adevărate pe lângă care a mea ar fi părut o simplă joacă de copii.
Tocmai începusem să mă obișnuiesc cu noul meu statut când în una din zile am văzut intrând în cabinetul
meu o femeie între două vârste care târa la propriu după ea un tânăr la vreo 28-30 de ani.
M-am uitat pe programare și am văzut că doamna ar fi trebuit să fie Dorina Popescu, dar despre tânăr
nu știam nimic pentru că atunci când se programase la telefon doamna nu pomenise nimic despre el.
M-am gândit că poate doamna se simțea rău și avea nevoie de însoțitor, dar nu părea deloc așa, ba
dimpotrivă, arăta o stare de sănătate înfloritoare.
M-am încruntat fără să vreau și după ce i-am răspuns la salut, am spus puțin mai aspru decât aș fi
vrut:
— Spuneți, vă rog, despre ce este vorba, doamna Popescu? Aș vrea numai să vă spun că consilierea
psihologică este un act individual așa că va trebui să-l rugăm pe însoțitorul dumneavoastră să aștepte pe
hol.
Femeia a început să își frângă mâinile și s-a apropiat de birou. Avea ochii în lacrimi când a început să
vorbească:
— Domnișoară Avramescu, sunteți ultima noastră speranță.
Pe fruntea mea a mai apărut o cută și parcă presimțind problemele care aveau să apară, am invitat-o
să ia loc.
— Vă implor să ne ajutați! Știu că nu tratați și bărbați, dar de data asta poate faceți o excepție pentru
fiul meu. Plătim oricât este nevoie.
Am clătinat hotărâtă din cap:
— Îmi pare rău, doamnă Popescu, dar nu pot face nici o excepție. Dar sunt atâția psihologi de renume
care sunt sigur că îl pot ajuta pe fiul dumneavoastră.
Doamna Popescu s-a aplecat puțin peste biroul meu ca și cum ar fi avut să-mi împărtășească un mare
secret:
— Da, este adevărat, domnișoară Avramescu, dar numai dumneavoastră ați urmat cursurile
profesorului Dutca.
Văzând că nu înțeleg a continuat:
— Este vorba despre cursurile de hipnoză regresivă…
Acum îmi aminteam: după terminarea facultății, m-am înscris la niște cursuri postuniversitare unde,
printre altele, renumitul profesor Dutca preda și metodele de inducere a hipnozei regresive. Doar eu și
încă două colege am fost interesate de așa ceva, dar nu încercasem niciodată, lucru pe care m-am grăbit
să-l comunic doamnei din fața mea:
 — Da, este adevărat că am urmat aceste cursuri, dar nu am practicat încă niciodată respectiva
metodă, așa că nu aș putea să vă spun ce rezultate va da.
Dar deja eram curioasă pentru că, da… aș fi vrut să văd practic ce rezultate ar avea o asemenea
metodă și nu prea vedeam o altă ocazie să o pot practica.
Ezitând, am întrebat-o pe femeia din fața mea:
— Concret, ce problemă are fiul dumneavoastră?
— Virgile, vino aici!
— Mamă, nu cred că este bine ce faci, a spus cu o voce timidă băiatul și m-a privit drept în ochi,
făcându-mă să am o ciudată senzație de deja vu.
M-am scuturat ca să scap de senzația ciudată, iar mama băiatului nu a spus nimic și i-a făcut doar
semn să vină lângă ea.
În cele din urmă, ezitând, Virgil a ajuns lângă biroul meu, iar mama lui i-a spus:
— Golește-ți buzunarele pe biroul domnișoarei!
Deși credeam că o să se împotrivească iar, de data asta tânărul și-a ascultat mama și, rând pe rând, a
pus pe biroul meu o agrafă femeiască, un pieptăn tot femeiesc, un stick USB, o unghieră, o cutie de
agrafe, un capsator și alte câteva obiecte la fel de ciudate pe care nu te-ai fi așteptat să le găsești în
buzunarele unui bărbat.
În minte mi-a revenit fără niciun efort definiția clasică a cleptomaniei:
„CLEPTOMANIE: Manie caracterizată prin impulsul patologic de a-și însuși prin furt bunuri străine, fără
a avea nevoie de ele și fără a urmări vreun profit…”
Doamna Popescu cred că și-a dat seama că am priceput despre ce este vorba, pentru că a spus oftând:
— Este numai ora 14 și uitați deja câte are prin buzunare. De obicei, până seara, mai adună încă pe
atâtea.
A oftat greu și a continuat:
— Să nu credeți că nu am fost și la alți specialiști, dar nu a ajutat la nimic. Este programator și
câștigă mii de euro pe lună, dar nu rezistă în niciun loc de muncă mai mult de câteva luni, pentru că sunt
nevoiți să îl dea afară în urma plângerilor primite de la colegii lui. Acum lucrează online, dar asta nu este
o soluție, pentru că nu poate să iasă nici măcar o oră din casă fără să-și umple buzunarele cu tot felul de
lucruri furate.
Văzându-mă că ezit a spus repede:
— Nu contează cât costă domnișoară, dar vă rog să îl ajutați și să îl vindecați.
— Nu este vorba de costuri, doamnă Popescu, numai că este vorba de o metodă experimentală și
sinceră să fiu încă nu am folosit-o niciodată.
De parcă mi-ar fi ghicit punctul slab, a spus persuasiv:
 — Păi tot trebuia să începeți în cele din urmă, nu? De ce să nu o faceți cu Virgil?
Virgil nu spunea nimic și eu parcă ezitam să îl privesc în ochi, dar în cele din urmă tot a trebuit să o
fac. Ochii lui albaștri și puțin triști mă priveau de parcă ar fi fost gata să se înece, iar eu eram paiul care ar
fi putut să-l salveze și aș fi putut astfel să-i redau o existență normală. Nu mă îndoiam nicio clipă că era
singur, fiindcă nicio fată nu și-ar fi legat destinul de un cleptoman și în minte mi-ai revenit cazurile pe
care le studiasem la facultate. Dureroase și extrem de frustrante, care uneori alienau pentru totdeauna
tineri în floarea vârstei.
Ochii lui frumoși și triști care îmi implorau ajutorul m-au convins mai mult decât rugămințile mamei.
Am făcut rost de o canapea de la proprietara unde închiriasem cabinetul și am început ședințele imediat,
iar după ce am terminat cu ultima persoană de pe lista de programări, am început lucrul cu Virgil.
Prima ședință s-a desfășurat dificil, fiindcă Virgil era foarte reticent la orice metodă de hipnoză am
încercat să folosesc. Cu alte cuvinte, orice metodă am folosit, nu am reușit să-i induc starea de hipnoză.
Nici măcar una simplă, cu atât mai mult una regresivă.
Toată noaptea de dinaintea celei de-a doua ședințe de hipnoză am citit și recitit manualul profesorului
Dutca, cel care studiase printre alții în Romania acest tip de hipnoză.
A doua zi, imediat după ce a intrat în cabinet, l-am pus pe Virgil să își golească buzunarele și din tot
ce furase în cursul zilei în drum spre cabinetul meu, am ales un breloc destul de strălucitor ca să-i atragă
atenția.
I-am spus să se culce pe canapea, am tras un scaun comod lângă el și imediat cum am început să-i
legăn prin față brelocul, a și intrat în transă. Probabil că pe lângă strălucirea brelocului, a acționat în acest
caz și sentimentul ușor de vinovăție care l-a făcut, în cele din urmă, să lase garda jos.
Oricum, nu am aflat prea multe în această primă ședință reușită, ci abia în a doua a început să apară o
posibilă cauză a maniei lui. În ședința a treia motivul a apărut limpede ca apa de izvor: în clasa a patra
avusese un coleg mai în vârstă care rămăsese repetent un an și care de fiecare dată îi fura pachețelul cu
mâncare, fiindcă era cel mai mic din clasă. Fiindu-i rușine să spună ceva părinților sau învățătoarei, un an
întreg a răbdat de foame și atunci au apărut primele semne ale acestei manii de substituție. Pe an ce
trecea, cleptomania lui Virgil lua forme tot mai acute, astfel că, dacă la început putea să-și mai reprime
cât de cât pornirile, spre sfârșit devenise un adevărat pericol public.
A fost nevoie de încă trei ședințe de hipnoză, de data asta clasică, și în cele din urmă m-am declarat
mulțumită din două motive: în primul rând, pentru că în sfârșit îmi făcusem curaj să folosesc hipnoza
regresivă, dar mai ales pentru că scăpase un băiat atât de drăguț ca Virgil de mania lui.
Mi-a mulțumit cu ochii în lacrimi când, la ultima ședință, l-am pus să-și golească buzunarele și din
ele a scos triumfător numai cheile de la mașină.
Am oftat fără să vreau când, la ultima vizită, mi-a zâmbit din ușă și mi-a făcut semn de rămas bun.
Practica deontologică mă împiedeca să mă îndrăgostesc de un pacient, numai că am impresia că tocmai o
făcusem. Câtă vreme îmi fusese pacient, m-am purtat destul de rece cu el și poate că asta l-a împiedecat
să-mi spună nimic, deși sunt sigură că și el simțea ceva pentru mine.
 Eram sigură că îl vindecasem de tot de mania lui și eram foarte mulțumită, chiar dacă asta însemna să
nu-l mai văd niciodată. De asta am fost foarte mirată când, după câteva zile, am fost sunată iar de doamna
Popescu și rugată să îi mai primesc încă o dată pentru o problemă de ultim moment.
Îngrijorată, dar și puțin bucuroasă că aveam să-l văd iar pe Virgil, le-am spus să vină la ora cinci,
după ce ultima pacientă de pe lista de programări avea să plece.
Spre surprinderea mea, nici Virgil și nici mama lui nu păreau îngrijorați, ci mai degrabă bucuroși,
așa, într-un mod mai aparte.
Când a ajuns în fața biroului meu, Virgil s-a așezat în genunchi și a scos din buzunar o cutiuță de
bijuterii și inima mi-a tresărit: tratamentul meu nu dăduse rezultate și cleptomania lui a revenit.
Dar văzându-i zâmbetul, m-am liniștit: nu așa arată un om vinovat. A deschis cutiuța și a scos cel mai
frumos inel cu diamant pe care l-am văzut, iar că să fiu probabil liniștită până la capăt a pus alături și
chitanța de cumpărare și m-a întrebat așa, așezat în genunchi cum era:
— Lucia dragă, vrei să fii soția mea?
M-am ridicat emoționată și am înconjurat biroul apoi l-am ajutat să se ridice și, sub ochii plini de
lacrimi ai mamei lui, am acceptat.
Nunta a avut loc chiar luna următoare și cea mai minunată perioadă din viața mea a început datorită
lui Virgil. Uneori, în câte o seară romantică, ca să-l tachinez, îi spun că ultimul lucru pe care l-a furat
înainte de a-i trece cu totul cleptomania, a fost inima mea.
Zâmbește cu zâmbetul lui minunat și îmi spune:
— Este cel mai minunat lucru pe care l-am putut face!
Iar alteori, când mă supără, pentru că da, deși ține enorm la mine, mă mai supără din când în când, îl
tachinez și îi spun:
— Virgile, să știi că atunci când erai în stare de hipnoză, eu am fost cea care ți-a indus în minte ideea
să mă ceri în căsătorie.
Iar bagă zâmbetul lui de zile mari la înaintare și îmi spune, repetându-se într-un fel:
— Este cel mai minunat lucru pe care l-ai putut face!
Și atunci, supărarea pe el îmi trece instantaneu și îl iert indiferent ce prostie ar fi făcut.
De fapt, nici vorbă să-i fi indus eu asemenea gânduri în mintea lui. Sau poate că totuși am făcut-o?